Basme japoneze

C U P R I N S   Prefaţă Notă Unde-i capătul lumii ? Ochii şerpoaicei Povestea gândacilor aurii Fecioraşul-melc Casa privighetorilor Căciula "Urechi-agere" Taro cel de foc Soţia Vulpe Ulciorul fermecat Cenuşarul Acul viu, acul mort şi carul zburător Cum a răsplătit cocorul binele făcut Învârte-te, bob de mazăre Zmeura de sub zăpadă De ce e marea sărată ? Hei, crabule Koso-Koso ! De ce n-are caracatiţa oase Broasca din Kioto şi broasca din Osaka Saburo-Strachină spartă Cumplita dihanie Plici-plici Un nume lung Ştreangul negru Morişca năzdrăvană Trei comori Frumoasa din tablou Darul fecioarei lacului Paiul cu noroc Ţara oamenilor cu un singur ochi Castelul împăratului furnicilor Pânza albită cu clarul de lună Scheletul care dansează Castelul reginei pisicilor Ultimul braţ al caracatiţei Corabia fantomă Tăria dragostei de mamă Cinci tani de pământ Cum a căzut întâia zăpadă Racul-de-mare şi corbul Sculptorul şi şopârla Tânguirea păpuşilor Bursucul amator de stihuri Podul care şopteşte Clopotul încins Ultimul cântec Bătrâna ţesătoare Luna pe ram Întâmplăriie lui Iuriwaka Cântăreţul cu urechile smulse Ghiveciul cu crizanteme albe Preotul, doctorul şi dansatorul pe sârmă în iad Nemaipomenita călătorie a lui Torayan-Gură-cască Visul triunghiular Zăpăcitul Bătrânul care îndrăgea cimiliturile Samurai pe negândite Isprăvile lui Hikoici Buda de lemn şi Buda de aur Preotul şi învăţăcelul (I) Preotul şi învăţăcelul (ii) Capul de schimb Samuraiul cel mândru Cel mai mare mincinos Doi leneşi Cum a plecat nevasta de acasă Culmea zgârceniei Cum s-au schimbat plăcintele în broaşte Ba-i aşa, ba nu-i aşa Paiul din plapumă Cearta Să n-audă porumbeii Chiar dacă zboară, tot pari sunt ! Gura lumii Frumoasa din oglindă Soarele şi ciocârlia Bufniţa vopsitoare Cum s-a dus miriapodul după doctor Povestea frumoasei Hacikazuki Taro leneşul     PREFAŢA        Exact acum trei sute de ani, în timpul călătoriei sale de întoarcere din China, cărturarul român Nicolae Spătaru Milescu scria despre Japonia - ca încheiere la cartea sa Descrierea celei dintâi părţi a pământului numită Asia în care se află şi împărăţia Chinei cu oraşele şi provinciile sale - una dintre cele mai intere-' sunte relatări documentare cunoscute în literatura europeană a timpului : Descrierea vestitei şi marii insule a japonezilor şi ce se află acolo.1      Folosind cu mare grijă foarte puţinele însemnări scrise cunoscute pe atunci ale geografilor chinezi, ale lui Marco Polo sau ale unor misionari iezuiţi, dar mai ales informaţii personale, învăţatul călător ne-a lăsat o descriere plină de poezie care învăluie acele ţinuturi îndepărtate într-un nimb de mister :      „Marea şi vestita insulă a Japoniei, consemna Milescu, începe, aşa cum scriu despre ea geografii chinezi, din faţa gurilor râuluî Amur şi se întinde până departe prin faţa împărăţiei chineze. Şi uneori din împărăţia chineză până în Insula japoneză se navighează în două zile şi trei nopţi, dar de la gura Amurului este mai departe şi asta încă nu se ştie... Această insulă este stăpânită de diferiţi hani şi fiecare îşi are ţara lui şi oraşele sale, şi cel mai mare dintre toţi aceştia este cel care locuieşte în mijlocul acelei insule, într-un oraş căruia i se spune Masak1 şi pe întreaga insulă sunt până la 50 de hani. Populaţia acestei insule este foarte curajoasă atât în călătoriile pe uscat, cât şi pe mare...      Originea numelui japonezilor este chinezească pentru că chinezii i-au numit pe ei ghepuei şi ei de asemenea îşi zic ghe-puien 2, adică «răsăritul soarelui'» sau «cel dinţii sălaş al soarelui» ; iar chinezii numesc astfel Japonia pentru că statul acela este mai departe decât toate împărăţiile şi cel mai însemnat către răsărit, căci de acolo răsare soarele peste China..."      Descrierea pe care a făcut-o Nicolae Spătaru Milescu este un amestec de elemente legendare şi date reale geografice, comunicându-ne impresia că Japonia este o ţară izolată de restul lumii. Şi, de fapt, această imagine a unei lumi misterioase şi îndepărtate, despre care informaţiile - în afara cercurilor de specialişti - ajungeau rar şi mai ales sub forma scrierilor literare; al notelor de călătorie, de cele mai multe ori romanţate, sau al unor ştiri senzaţionale, a dăinuit, pentru sfera de cultură europeană, multă vreme. În secolul nostru însă, Orientul îndepărtat a început să reţină din ce în ce mai mult atenţia, iar după cel de-al doilea război mondial explozia informaţională ne-a adus în faţă o Japonie surprinzătoare, cu un popor viguros şi harnic,cu o industrie foarte dezvoltată şi o tehnologie modernă, cu o cultură străveche, superioară, într-un cuvânt ni s-au deschis nişte ferestre largi spre o civilizaţie despre care până atunci se ştia mai puţin.      În ceea ce priveşte cultura orală japoneză, datele pe care le avem sunt încă foarte sumare şi-orice contribuţie la cunoaşterea vieţii obişnuite de fiecare zi, a modului de a munci, de a gândi, de a simţi şi de a se purta al japonezilor, ne va ajuta să-i cunoaştem mai bine în ceea ce le este specific.      Antologia de proză populară japoneză, pe care „Biblioteca pentru toţi" o prezintă în volumul acesta, este din toate punctele de vedere binevenită. Nu numai că ea ne oferă un număr de basme, povesti şi povestiri deosebit de frumoase şi care dezvăluie preţioase virtuţi artistice, dar ne ajută totodată să înţelegem şi faptul că folclorul japonez, în genere cultura populară japoneză, ne este nu numai accesibilă dar şi apropiată ca sensibilitate. Ea are nenumărate puncte de contact cu cultura orală a altor popoare din zona răsăriteană şi chiar din aria europeană, bineînţeles exprimate în forme specifice, care o fac părtaşă la procesul de îmbogăţire a culturii orale a omenirii. Astfel se risipesc, printr-un contact direct, multe din misterele care alcătuiau cu ani în urmă prejudecata izolării Japoniei de viaţa spirituală a celorlalte popoare. Cunoaşterea şi studierea competentă a faptelor şi elementelor de cultură populară orală a diferitelor popoare contribuie astfel în cel mai înalt grad la clarificarea procesului de circulaţie a culturii de la un popor la altul, ajută la stabilirea şi conturarea caracteristicilor etnice şi zonale în cultura orală a popoarelor, la luminarea unor perioade din istoria omenirii pentru care nu s-au găsit încă documente materiale. De aici şi importanţa crescândă care se acordă în toată lumea culegerii şi studierii faptelor de cultură populară orală.      Interesul pentru culegerea şi studierea sistematică a basmelor populare a apărut în Japonia odată cu tipărirea celei dintâi colecţii de naraţiuni populare autentice, făcută de Kunio Yanagita în anul 1910. Fiind inspector în Ministerul Agriculturii - pe când se afla cu treburile funcţiei sale într-un district al Japoniei, Tono, ca mare iubitor de folclor şi interesat de tradiţiile populare săteşti - Kunio Yanagita a întâlnit un ţăran care l-a cucerit cu talentul său de povestitor. L-a ascultat, a transcris apoi toate poveştile pe care ţăranul i le-a spus şi le-a tipărit. Interesul. pentru cercetarea naraţiunilor şi tradiţiilor populare fusese stârnit. De atunci mulţi cărturari de vază japonezi s-au alăturat acţiunii de culegere şi cercetare a literaturii populare orale, printre aceştia un loc de seamă ocupând şi Keigo Seki, colaborator şi prieten al lui Yanagita. Astăzi, în Japonia se află culese în jur de 25.000 de naraţiuni populare, mare parte tipărite în diferite colecţii, dintre care colecţia tipărită de Editura Miraisea din Tokio, în anii 1958-1962, numără 42 de volume - pentru fiecare judeţ al ţării câte un volum, în ceea ce priveşte lucrările cu caracter ştiinţific, sunt binecunoscute Clasificarea şi catalogul basmelor japoneze. tipărită între 1950 şi 1958 de Keigo Seki, în care se găseşte şi un index de tipuri de naraţiuni deosebit de preţios, ca şi lucrarea lui Hiroko Ikeda, un Catalog al tipurilor ţi motivelor din literatura populară japoneză, scris în anul 1955, ca disertaţie de doctorat. Dar ceea ce mi se pare foarte interesant este faptul că cercetă- torii japonezi au ajuns la concluzia revelatoare' că 80% din basmele japoneze corespund tipurilor consemnate în Catalogul Aarne-Thompson pentru aria de cultură indo-europeană, infirmând încă o dată prejudecata izolaţii insulare a culturii populare japoneze.      Contactul oamenilor de cultură şi scriitorilor japonezi cu poveştile, legendele, povestirile şi snoavele populare este în Japonia extrem de vechi. Faptele dovedesc astfel că multe motive narative care se găsesc astăzi în basmele japoneze au fost consemnate în scris, încă din secolele al Vll-lea şi al VlII-lea, în cunos-. cutele colecţii de documente Kogiki şi Nihonişioki.      Kogiki este cea dinţii carte scrisă în limba japoneză şi care s-a păstrat. Ea a fost terminată în anul 712 şi conţine mituri ce stau la baza credinţelor Şinto, bazate pe contemplarea naturii, - astre, munţi, ape, animale şi plante -, prin care se pretinde că vorbesc zeii şi care la rândul lor sunt personificate şi zeificate, şi pe cultul strămoşilor. În Kogiki sunt scrise şi cronicile vechi, care explică geneza lumii după credinţele populare, precum şi presupusa legătură dintre divinităţile poporului şi dinastia imperială. Cartea este o compilaţie de felurite naraţiuni, scrise probabil de cărturarii şi recitatorii instruiţi în şcolile şi universitatea întemeiate de mikadoul Tenki (622-671).      Nihonşioki este scrisă în limbile chineză şi japoneză de un savant cu numele Yasumara, după cum i-a fost dictată de un vestit recitator, Hiyeda no Are ; despre acesta se spune că avea o memorie atât de bună, încât „putea să povestească tot ce-i trecea prin faţa ochilor şi să ţină minte tot ce-i suna în urechi". Cartea a fost terminată în anul 720 şi cuprinde, asemenea cărţii Kogiki, mituri, legende, poezii, precum şi date în legătură cu istoria Japoniei până în anul 697. Din punct de vedere literar, Nihonşioki este mai bine scrisă, fiind în multe privinţe superioară culegerii anterioare.      Şcolile despre care am amintit şi cărţile scrise în epoca respectivă erau însă destinate, şi au servit multe secole după aceea, clasei privilegiate a samurailor, ştiinţa de carte începând să pătrundă în mase abia în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, atât colecta Kogiki cât şi Nihonşioki fiind alcătuite pe motive narative mitice, cuprind numeroase elemente de cultură populară orală, unele cu circulaţie universală.      Din aceste străvechi anale se pot desprinde datele legendare ale istoriei Japoniei, dar se poate urmări şi felul cum s-a născut şi s-a dezvoltat cultura populară japoneză, sub diversele ei aspecte şi părţi constitutive, izvoarele de unde s-a inspirat, între, care trebuie menţionată în primul rând cultura prestigioasă a poporului chinez, care avea documente scrise încă de acum patru mii de ani şi care a început să alcătuiască anale încă de acum două mii opt sute de ani - fapt unic în cultura universală.      Referindu-se la caracterul şi sorgintea elementelor de cultură japoneză, Nicolae Milescu semnala apropierea de ceultura chineză ca şi diferenţierea care s-a produs în funcţie de specificul spiritual al poporului japonez. „Limba japonezilor, scria marele nostru cărturar, se deosebeşte în totul de limba chineză, însă în ce priveşte credinţa, învăţătura şi scrierea, totul au luat de la chinezi, doar că în scriere japonezii au făcut multe adăogiri din pricina deosebirii fireşti de limbă. La ei se poartă haine la fel cum purtau vechii chinezi, haină largă cu mâneci lungi şi largi, iar ceea ce scrie oarecine l, că din chinezii surghiuniţi şi-au făcut începutul locuitorii japonezi, este totul minciună, căci niciodată chinezii nu scriu aşa ceva..."      Presupunem a fi un scriitor iezuit.      În legătură cu începuturile istoriei poporului japonez, Milescu da mai mult credit geografilor chinezi, reproducând şi una din legendele privitoare la întemeierea statului japonez. După această legendă, „...vestitul şi viteazul împărat Ksi2, după ce a cucerit toată China şi i-a supus pe mongoli şi alte state învecinate, a trimis flota pe mare şi a cucerit toate insulele din mare şi chiar India, iar când s-a văzut el cu atâtea biruinţe în glorie şi slavă, a început să se gândească cum să găsească pentru el vreo rădăcină, ori alt leac, pentru ca să nu mai moară niciodată, dar nu a găsit nimic. De multe ori şi astăzi unii chinezi naivi se căznesc cu asemenea treabă, deoarece ei nu cred în învierea morţilor.      Apoi, în vremea acelui împărat Ksi, a fost un voievod al luptătorilor de pe mare, care, din întâmplare, a ajuns în Insula japoneză şi a văzut cât de frumos este pământul acela şi că pe el trăiesc puţini ţărani. Şi astfel s-a gândit să-l înşele pe împăratul chinez Ksi şi să-şi făurească pentru sine un titlu împărătesc şi să-şi dobândească o împărăţie veşnică. Şi venind la împărat, i-a spus că a găsit pe mare, departe, o insulă, un pământ nou, pe care s-ar putea afla cu adevărat leacul acela care-i face pe oameni nemuritori. Trebuie însă să-i dea trei sute de feciori şi trei sute de fecioare, căci aşa e hotărât de Dumnezeu, că fără atâţi tineri şi fecioare nu-i cu putinţă să se dobândească acel leac.      Şi astfel împăratul Ksi s-a încrezut în vorbele omului aceluia, pentru că era tare doritor de lucrul acesta şi se temea de moarte ca de un mare duşman ; iar de atunci .îndată a poruncit împăratul să facă o flotă de mare, să strângă oşteni şi pe tinerii şi pe fecioarele acelea şi să plece în mare grabă. Şi voievodul luând ostenii şi oamenii a pornit spre ţara aceea şi fără să-i pese de leac, a început a clădi oraşe şi a se aşeza în acea ţară plină, de argint şi de roade, ajungând el astfel cel dintâi han japonez, iar de la acela împărăţia s-a mărit..."      Legenda are corespondenţă şi în tradiţia orală japoneză, unde se vorbeşte despre un anume Gimu, care, în fruntea unei armate de cuceritori, şi-a aşezat reşedinţa ca cel dintâi împărat în provincia Yamato, venind din insula Kiuşiu, de mult, de mult... ; iar unii cercetători consideră că japonezii ar fi la origine din ţinuturile de nord ale Asiei, de alt neam decât chinezii. Cert este că primul document despre învăţarea limbii chineze de către japonezi este un document din anul 405 e.n., în care se spune că un prinţ imperial japonez avea ca profesor de limba chineză pe un învăţat corean, pe nume Van-ghin.      Literatura scrisă japoneză poate fi cunoscută însă în evoluţia ei doar cu începere din secolele VI-VII, datorită celor două cărţi amintite mai sus, cu toate că rădăcinile ei se întind mult mai departe în timp, în tradiţia orală a unui trecut îoarte îndepărtat. De aceea nu este deloc surprinzător ca, pe lângă compoziţiile poetice vizibil făcute de cărturari, mânuâtori ai condeiului şi cititori de alte scrieri poetice, să găsim şi texte transcrise din literatura orală, cântece cu puternică rezonanţă populară, legende, tradiţii, basme, cu trăsăturile lor caracteristice imprimate de circulaţia orală până în momentul în care au fost consemnate în scris. Sunt documente deosebit de preţioase, pentru că ne fixează, ia o dată anumită, nişte variante ale unor producţii literare în permanentă mişcare prin circulaţia orală şi ne înlesnesc nisle confruntări de motive narative în două sau mai multe ipostaze : aceea de la data când au fost consemnate în scris, şi cea actuală, răstimp de peste un mileniu, în care producţiile literare respectiva au continuat să circule în tradiţia orală. Astfel, un document de creaţie spirituală capătă consistenţă materială şi devine apt pentru considerarea istorică a faptelor de cultură bazate În generai pe documente scrise.      Aceste basme, legende, poveşti şi poezii mai scurte sau mai întinse, deşi milenare şi create de un popor aflat la zeci de mii de kilometri depărtare, ne cuceresc prin frumuseţea lor şi prin bogăţia de sentimente care şterg distanţele, lăsând să se manifeste apropierea spirituală, care sugerează multe puncte de contact îţi simţire, în reprezentări artistice, în ceea ce este general uman.      Iată cum, pentru cei care cunosc basmul popular românesc al balaurului cu şapte capete, sau pentru cei care cunosc doar legenda lui Perseu şi a Andromedei din mitologia greacă, o poveste japoneză scrisă în secolul al Vll-lea al erei noastre nu mai are nimic exotic şi nici îndepărtat, decât în măsura în care citind-o o raportăm la distanţele geografice :      „Se spune că zeul Haya-susa-no-vo, fiind izgonit din cer din pricina purtării sale urâte, a coborât pe pământ şi ajungând pe malul unui râu din provincia izdumo, a văzut plutind pe apă Un beţişor cu care se mănâncă. Atunci, luminăţia sa Haya-susa-no-vo, gândindu-se că în susul apei trebuie să locuiască oameni, a pornit să-i caute şi a găsit un bătrân şi o bătrână care erau aşezaţi de o parte şi de alta a unei fete tinere şi care plângeau.      - Cine sunteţi voi ? Bătrânul răspunse :      - Slujitorul vostru, pe care îl vedeţi, este o zeitate a pământului şi numele său este Acinazuci, fiul marelui zeu al muntelui. Numele soţiei mele este Tenâzuci, iar fiica mea se numeşte Kucinadehime.      - Dar de ce plângeţi ? Bătrânul răspunse :      - Am avut opt fete, dar şarpele „De-opt-ori-despicat" din Kochi vine în fiecare an şi le mănâncă. Acum este timpul venirii sale şi de aceea plingem.      - Spune-mi cum arată şarpele, spuse Haya-susa-no-vo.      - Ochii lui sunt roşii, asemenea coacăzelor de iarnă. Are un trup cu opt cozi şi opt capete, iar corpul îi este acoperit cu muşchi de pădure, cu cedri şi cu pini, întinzându-se peste opt dealuri şi opt văi.   Pântecul îi este sângeriu şi când îj priveşti pare cuprins de flăcări.      Atunci luminăţia sa Haya-susa-no-vo îi spuse bătrânului:      - Dacă fata aceasta este a ta, vrei să mi-o dai mie ? Cu vocea plină de respect bătrânul spuse :      - Nu vă cunosc onorabilul nume.      - Sunt fratele cel mai mare al zeiţei soarelui şi am căzut din cer, răspunse Susa-no-vo.      Atunci, zeităţile Acinazuci şi Tenâzuci spuseră :      - Dacă este aşa, ţi-o dăruim cu plecăciune. Haya-susa-no-vo a luat îndată fata şi a preschimbat-o într-un pieptene cu mulţi dinţi pe care l-a înfipt în păr şi a spus divinităţilor Acinazuci şi Tenâzuci :      - Pregătiţi nişte sake (rachiu de orez) cu o tărie de opt ori mai mare. De asemenea faceţi aici de jur împrejur un gard mare, să aibă opt porţi, iar lângă fiecare poartă să fie opt postamente, pe fiecare postament să fie un vas pentru sake, şi fiecare vas să fie umplut cu sake cu o tărie de opt ori mai mare. Pe urmă aşteptaţi.      Făcând toate preparativele după porunca stăpânului, au început să aştepte. Atunci, într-adevăr, şarpele cu opt capete a venit şi vârându-şi fiecare cap în câte un vas a început să lipăie rachiul, îndată s-a îmbătat şi toate capetele au adormit. Atunci Haya-susa-no-vo trase de la brâu sabia lungă de şase coţi şi omori şarpele, iar râul se umplu de sânge. Dar, când a lovit şarpele peste mijloc, gura paloşului i s-a rupt. Foarte mirat, l-a străpuns şi l-a tăiat în două. În pântecele şarpelui era o sabie mare şi ascuţită. Haya-susa-no-vo a luat sabia aceea şi socotind că este un lucru rar şi ne mai întâlnit, a dus-o în dar zeiţei soarelui. Este sabia cea mare Kusa-naghi".      Poate că din lectură se simte oarecum stilul uşor manierist, dar nu trebuie să pierdem din vedere că, deşi textul a fost scris după o legendă orală în secolul al Vll-lea sau al VIH-lea, cel care l-a fixat aparţinea unei categorii sociale care vorbea în felul acesta - manierism specific literaturii japoneze şi cultivat în special de categoria socială a samurailor.      În poezie, exprimarea este mai spontană, şi versul a ferit textul de schimbări intruse. În Manyoşiu, o colecţie de versuri din secolul al IX-lea, se află o baladă populară - i-am spus noi - dintre cele mai vechi (desigur mult mai veche decât colecţia, însăşi) şi care, deşi tradusă în proză, îşi păstrează tot farmecul poetic şi prospeţimea naraţiunii :      „Intr-o zi ceţoasă de primăvară, m-am oprit din plimbare pe ţărmul din Suminoye. Şi pe când priveam la bărcile de pescari ce se legănau, mă gândeam la povestea de demult despre Uraşima din Mizunoye, care, mândru de îndemânarea lui în a pescui tonul şi calcanul, nu se întorsese din larg de şapte zile, ci continua să vâslească pe ocean dincolo de zare. Acolo i-a fost dat s-o întâl-nea&că pe fata zeului mării. Şi-au jurat credinţă şi au pornit-o spre ţara nemuririi. Mână în mină au intrat amândoi într-o minunată locuinţă chiar în palatul zeului mării. Acolo ar fi putut să rămână pentru totdeauna fără să îmbătrânească, fără să moară niciodată, dar necugetatul acestei lumi îi vorbi astfel soţiei sale : «Aş dori pentru puţin timp să mă întorc la mine acasă şi să vorbesc cu tata şi cu mama ; mâine mă voi întoarce». Astfel vorbi, şi soţia sa răspunse : «Dacă vrei să revii în ţara nemuririi şi să mai vieţuieşti cu mine ca şi până acum, bagă bine de seamă cum ai să deschizi această cutie». A stăruit mult asupra acestui sfat. Uraşima întorcându-se la Suminoye, îşi căută cu privirea locuinţa, dar nu zări nici o casă ; îşi căută atunci cu ochii satul, dar nu văzu nici un sat. Foarte mirat, i se năzări un gând : «în timpul celor trei ani de când am plecat, casa n-ar fi putut să dispară fără să rămână măcar gardul. Dacă aş deschide puţin caseta, oare n-aş putea s-o văd ca -mai înainte ?» Spunând acestea el întredeschise preţioasa casetă, din care ţâşni un nor alb, care porni întinzându-se către ţara nemuririi. El alergă, strigă, îşi fâlfâi mânecile, se rostogoli la pământ şi-şi lovi picioarele unul de celălalt, îndată inima i se topi ; zbârcituri i-au acoperit trupul care fusese aşa de tânăr ; părul, care fusese aşa de negru, i-a albit; îndată i-a pierit şi răsuflarea. În sfârşit, viaţa l-a părăsit... Şi iată, acolo, se afla altădată coliba lui Uraşima din Mizunoye." Plină de un puternic dramatism, mai ales încheierea ne poartă cu gândul spre basmul românesc : Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte povestit de Petre Ispirescu, ca şi spre legenda celtică a întoarcerii lui Osian în şesurile Erinului. Eroul, pornit în căutarea unei vieţuiri mai depline, dacă nu-şi poale regăsi legătura cu spiţa neamului său - în toate trei poveştile : casa - atunci se spulberă, dispare. Metafora este la fel de puternică în toate cele trei cercuri de cultură populară, deşi distanţele în timp şi spaţiu între cele trei creaţii sunt apreciabile.       Caracteristic pentru cultura veche japoneză este însă marea abundenţă a poeziei. Poeţii, printre care şi multe femei, se numără cu miile încă din secoâele VIII-X. Încurajarea poeţilor venea în primul rând din partea împăratului sub patronajul căruia se organizau din cind în când concursuri de poezie. Cele mai Bune poeme erau adunate în volume, iar autorii care aveau câte douăzeci sau treizeci de piese într-o astfel de antologie, se bucurau de mare prestigiu. Astfel, Colecţia celor zece mii de jile sau Manyoşiu, care a fost alcătuită în secolul al IX-lea, cuprinde peste 4.000 de poezii scrise de o legiune de poeţi în secolele al VH-lea şi al VlII-lea. În ele cititorul găseşte o atmosferă specifică, izvorâtă din permanenţa unei culturi orale pregnante, de care poeţii nu au putui face abstracţie, cu toată cultura lor cărturărească din şcolile imperiale şi cu toa^ă apartenenţa lor la o anumită clasă socială, atmosferă pe care am intuit-o şi în literatura de provenienţă orală.      Şi dacă poezia cultă a fost apanajul cărturarilor încă de la începuturile literaturii japoneze, cultura orală populară s-a exprimat cu predilecţie în naraţiuni din toate speciile, păstrându-şi caracterele oralităţii chiar şi atunci când, fiind receptate şi consemnate de cărturari, aceştia le-au imprimat personalitatea lor artistică, potrivit talentului lor şi condiţiilor social-istorice din timpul când au făcut transcrierea piesei respective. În .ele se comunică mai simplu, mai direct, faptul de cultură orală încărcat de toate semnificaţiile trăirii lui, în realităţi comparabile imediat, într-o poveste scrisă în a doua jumătate a secolului al X-lea este relatată cu căldură şi duioşie o întâmplare - poate imaginată doar în coordonatele ei secundare - căreia îi găsim o reflectare peste timp şi spaţiu în tezaurul legendar românesc.           „Trăia odată, în provincia Tu, o fată tânără de care se îndrăgostiseră în acelaşi timp doi tineri. Unul, Mubara, locuia în aceeaşi provincie, celălalt, Cinu, era din provincia Izumi.      Aceşti doi tineri însă erau de aceeaşi vârstă şi foarte asemănători la chip şi la statură. Fata se gândea să-l aleagă drept soţ pe acela care o iubea mai mult, dar nici în dragostea lor pentru ea nu se vedea vreo deosebire. Când se însera, tinerii veneau împreună, iar când îi aduceau vreun dar, acestea erau asemănătoare. Nu se putea spune că vreunul dintre ei l-ar fi întrecut pe celălalt, încât tânără se afla într-o mare încurcătură. Dacă ei şi-ar fi arătat în mod grosolan sentimentele, fata i-ar fi îndepărtat pe amândoi. Dar cum zile şi luni în şir şi unul şi celălalt veneau doar până la uşa ei şi-i mărturiseau dragostea, atenţia lor o făcea nefericită. Şi cu toate că nu au fost niciodată încurajaţi, amândoi continuau să vină cu darurile lor asemănătoare.      Părinţii fetii îi spuneau :      - Este păcat că lunile se scurg după luni şi anii se scurg după ani în acest chip nepotrivit. Este stânjenitor să asculţi suspinele acestor doi tineri şi totul fără nici un rezultat. Dacă te-ai căsători cu unul din ei, dragostea celuilalt ar înceta.      Tânără fată răspundea :      - Tot aşa gândesc şi eu, dar sunt dureros de încurcată văzând asemănarea dragostei lor. Ce pot face?      Pe vremea aceea, oamenii trăiau în corturi pe malul râului Ikuta. Părinţii fetei trimiseră să-i cheme la ei pe cei doi îndrăgostiţi şi le spuseră :      - Fiica noastră este în mod dureros încurcată de asemănarea dragostei pe care voi - tineri domni - i-o mărturisiţi amândoi. Dar noi dorim să luăm astăzi o hotârâre într-un fel sau altul. Unul din voi este străin, venit dintr-un ţinut îndepărtat. Celălalt, care este localnic, şi-a dat şi el multă osteneală. Purtarea voastră a amândorura este privită de noi cu toată prietenia. Amândoi tinerii au ascultat cele spuse cu o bucurie respectuoasă. De aceea, continuară părinţii, vă cerem să ochiţi cu arcurile voastre păsările acestea de apă care înoată pe râu. Vom da mâna fiicei noastre aceluia care va ochi una din ele.      - O idee minunată ! spuseră tinerii, dar când au tras cu arcul, unul a nimerit capul şi celălalt coada aceleiaşi păsări. Văzând aceasta, tânără fată, mai încurcată ca niciodată, strigă :                Obosită de viaţă           Vreau să mă arunc           În râul Ikuta           În ţara lui Tu.           Ikuta (câmpul vieţii) pentru mine           Este doar un nume           Şi nimic mai mult.           Cum rosti aceste vorbe fata se şi aruncă în valurile care se rostogoleau la picioarele cortului. La strigătele disperate ale părinţilor, cei doi tineri s-au avântat îndată în apa fluviului în acelaşi loc. Unul a prins corpul fetii de un picior, celălalt i s-a agăţat de braţ şi amândoi au murit împreună cu ea. Părinţii, nebuni de durere, i-au pescuit corpul şi i l-au acoperit cu lacrimi şi bocete. Părinţii celor doi îndrăgostiţi veniră şi ei şi ridicară morminte de fiecare parte, a gropii tinerei fete. Dar când a sosit momentul îngropăciunii, părinţii tânărului din ţinutul Tu se împotriviră zicând :      - Este drept şi potrivit ca un om din această provincie să fie îngropat în acest loc. Dar cum putem îngădui ca un venetic să fie îngropat în pământul nostru ?      Astfel părinţii tânărului din provincia Izumi au adus cu bărcile pământ din ţara lor şi, într-un sfârşit, îşi îngropară fiul. Mormântul fetii este la mijloc, iar cele ale îndrăgostiţilor de fiecare parte, aşa cum se pot vedea încă şi astăzi".      În povestea românească, sâmburele narativ este oarecum deosebit, însă valoarea metaforică este asemănătoare cu a legendei populare japoneze :      Deasupra oraşului Sinaia, în munţii Bucegi, sunt două stânci numite Jepi, printre care se prăvăleşte cascada Urlătoarea. Se spune că Jepii au fost doi fraţi gemeni care se îndrăgostiseră de aceeaşi fată. Aceasta, fiindcă era în încurcătură şi nu ştia pe care să-l aleagă de bărbat, a spus că va fi soţia celui care-o va scoate din prăpastie, şi s-a aruncat în gol, dar s-a prefăcut în aceeaşi clipă în cascadă. Fraţii au împietrit amândoi de uimire. Mama celor doi tineri, îndurerată, s-a aruncat pe cele două pietre şi le-a cuprins în braţe. S-a prefăcut şi ea în muşchiul care acoperă cele două stânci, feciorii ei.      În colecţia pe care o prefaţăm, nu toate povestirile sunt de strictă autenticitate orală. O bună parte din ele sunt repovestiri culte ale unor motive narative orale, făcute cum am văzut, fie cu multe secole în urmă, fie la date mai apropiate. Lucru pe care un specialist îl poate observa îndată, deşi deosebirile dintre naraţiunea autentică şi cea prelucrată se şterge, în general, prin traducere şi adaptare. Trecându-se povestirea dintr-o limbă în alta, nu se pot reda întocmai calitatea şi stilul piesei originale, fie din pricina unor expresii specifice, a căror traducere este dificilă, fie pentru că unele noţiuni, deşi asemănătoare în limbi diferite, poartă totuşi alte semnificaţii, care nu se potrivesc cu modul de gândire al celor ce vorbesc cealaltă limbă. Oricum, din redarea fidelă a firului dramatic al povestirii, din înlănţuirea situaţiilor în care sunt puse personajele, din evocarea unor relaţii şi circumstanţe oarecum comune în cultura orală a tuturor popoarelor, lectura povestirilor din antologia de faţă devine emoţionantă. În poveştile prezentate ni se dezvăluie sensibilitatea artistică a unui popor, ni se înfăţişează chipuri de oameni simpli, cu gânduri, preocupări şi simţiri general umane, chiar dacă uneori formulările poetice sunt neobişnuite. Citind aceste povestiri, distanţele geografice pier, se face o apropiere spirituală între cei care citesc şi cei care au povestit, timpul se opreşte în loc.      Când în anul 1677 Nicolae Spătaru Milescu a scris pe hârtie povestea despre o fată de împărat care a acceptat să se mărite cu un monstru pentru că tatăl său o făgăduise, şi ea era datoare să-i respecte cuvântul şi rangul, a stabilit un document preţios pentru înţelegerea circulaţiei în timp şi spaţiu geografic a acestui motiv narativ atât de frecvent în basmele populare europene. Povestea din antologie cu fecioraşul melc al celor doi bătrâni singuratici, fecioraş mic cât unghia, ne arată cât de strânsă este în oralitate legătura între zone foarte îndepărtate şi cum gândârea etică populară are corespondenţe spirituale peste graniţe şi distanţe. Respectul şi ascultarea filială este considerată în acelaşi mod pe toate latitudinile şi longitudinile. Este o trăsătură morală impusă la experienţa traiului în colectiv. Ajutorarea aproapelui, atunci când o poţi face fără precupeţire, este de asemenea o trăsătură a umanităţii. Basmul cu căciula „Urechi-agere" este plin de gingăşie şi generozitate : un moşneag sărac, mergând printr-o pădure a găsit o căciulă veche. Când a pus-o pe cap şi-a dat seama că a început să înţeleagă limba tuturor vietăţilor şi plantelor. Ascultându-le cum vorbeau, a aflat pricina necazurilor, unor oameni şi ducându-se la faţa locului, a îndreptat răul, fiind răsplătit din plin.      În basmele japoneze totuşi sensul fantasticului este foarte puţin pronunţat. Ele au o accentuată trăsătură realistă prin raportarea directă la viaţa cotidiană a colectivităţii respective. În general, în basmele autentice, eroii fac parte din categoria socială cea mai numeroasă, a ţăranilor, pescarilor. Când avem de a face cu eroi din alte categorii sociale, putem să ne gândim că este vorba de o prelucrare.      Traducerea basmelor din această antologie, făcută după o colecţie de basme japoneze tipărite în limba rusă, mijloceşte cititorilor cunoaşterea unei lumi de gândire şi simţire care, până de puţină vreme, pentru noi era învăluită ca într-o ceaţă din pricina marii depărtări. Culegerea de faţă constituie un argument în plus pentru a ne convinge că în circulaţia faptelor de cultură orală nu există bariere, că esenţa gândirii umane este pe tot pământul aceeaşi, înfrăţind spiritele în frumos.   NOTA privind ortografierea numelor proprii şi a cuvintelor japoneze prezente în culegerea de faţă           Japonezii utilizează în viaţa de toate zilele patru feluri de caractere : KANGI (ideografele preluate de la chinezi - KAN = CHINA, GI = literă - prin secolul al IV-lea) ; HIRAGANA şi KATAKANA (inventate prin secolele YIII-IX, prin simplificarea kangilor ; sunt semne cu valoare fonetică) şi ROMAGI (- litere venite de la ROMA).      ROMAGI sunt utilizate în scrierea numelor de străzi, îa unele texte ştiinţifice, în dicţionare etc. şi, în general, pentru transcrierea cuvintelor japoneze. Există mai multe variante pentru redarea unora dintre sunete (ş, ţ, ci, ghe, etc.). Americanul Hepburn (1867) a introdus un sistem - astăzi cel mai larg utilizat - care corespunde pronunţării de- către ahglosaxoni a literelor latine. O variantă o constituie sistemul japonez KUNREI, alta KUNREI modificat.      Noi utilizăm un sistem de transcriere fonetică, pornind de la regulile româneşti de pronunţare a literelor latine. Aşadar, toate cuvintele din cuprinsul cărţii se vor citi simplu, vocalele ca şi în româneşte (cele duble le-am însemnat cu două vocale), consoanele cu-valorile lor : c urmat de i se va citi oi, urmat de e se va citi <ce, g urmat de c se va citi ge etc.      XXI      Pentru a da posibilitate unei comparaţii, indicăm mai jos diferenţele existente între diversele sisteme : J      Sistemul      Diferenţe în : "      Sistemul românesc fonetic modificat . Hepburn           În sistemul Kunrei nemodificat vocalele lungi aa, ee, oo şi uu sunt scrise : î, e, 6, şi u ; H este scris ii ; n este scris n.      Deci : în diverse cărţi, vom putea întâlni scris, spre exemplu, numele celui mai înalt munte din Japonia în diverse feluri : FUGI, FUJI, FUZI, iar atunci când se face preluarea după limba rusă : FUDZI. Toate se vor citi : FUGI.      Având în vedere foloasele practice ale unei pronunţări corecte, am optat pentru sistemul fonetic, familiar unui vorbitor de limbă română.   Liviu Petrina

Basme japoneze audio https://latimp.eu/povestea-frumoasei-hachicazuki-de-alexandru-stefanescu-dramatizare-radiofonica-basm-japonez/

PÂNZA MĂIASTRĂ DE COCOR           A fost odată, într-o biată colibă, la margine de sat, o bătrână cu fiul ei, Musai. Atâta sprijin avea şi ea, pe Musai, care trudea de la soare-răsare până la soare-apune, pe ogorul său. Toată ziulica bălăcea prin noroi, punând orez în pământul acoperit cu apă multă, aşa cum îi trebuie orezului să încolţească.      Şi cum lucra el aşa în lanul mlăştinos, deodată căzu din văzduh un cocor în apropierea sa.      Musai era deprins cu cocorii, fiindcă în împărăţia Mikadoului, asemenea păsări înalte în picioare se plimbă nestingherite în brazdele arate. Cine ar cuteza să facă rău acestei fiinţe cu pene albe, pe care toţi o numesc "Preacinstitul domn cocor"?      De aceea, acestei păsări îi place tovărăşia omului. Şi păşeşte cu atâta delicateţe şi graţie prin apă, încât se şi zice de o gingaşe fetiţă, blândă în purtare, că este asemenea "pasării ce se ridică din apă fără să o turbure"      Când zări pasărea căzută, Musai grăbi cât putu de repede prin glodul ţarinei. Zvârli cazmaua jos şi privind în iarbă, văzu o săgeată înfiptă în spinarea cocorului; picuri roşii de sânge pătau penele albe ca zăpada.      Cocorul nu se sperie de loc de el. Dimpotrivă, plecă gâtul în jos, ca şi când s-ar fi supus de mai înainte la orice avea de gând să facă tânărul ţăran.      Binişor şi cu grijă, Musai scoase săgeata şi ajută păsării să se ridice, dând în lături buruienile ca să aibă loc să-şi desfăşoare aripile. De câteva ori se zbătu cocorul, încercând să zboare; apoi întinse bine aripile şi porni fâlfâind de la pământ, rotindu-se în jurul făcătorului său de bine, ca pentru a-i mulţumi; după care o luă drept spre munte, fără să se mai întoarcă.      Musai privi pasărea cum se face tot mai mică, până dispăru în azurul cerului; pe urmă se întoarse la muncă, gândindu-se la vremea când se vor coace spicele de orez. Mai trebuia să trudească multe zile până să culeagă rodul muncii, hrana sa şi a bătrânei, că alta n-avea.      Singura sa mulţumire era seara când, obosit de ceasuri lungi de muncă în lanul cufundat în noroi, putea să facă acasă o baie fierbinte. De asta avea întotdeauna grijă mamă-sa, şi de baie şi de chimonoul proaspăt călcat, cu care-primenea.      După cină, Musai petrecea seara cu vecinii.      Şi aşa la fel, fiecare zi se adăuga celeilalte, una după alta, până în apropierea toamnei.      Într-o seară, când se întorcea acasă până a nu scăpata soarele de tot — ce să vadă? Lângă mamă-sa sta o fată foarte frumoasă care îi ură bun sosit, cu o graţie de domniţă.      Bietul băiat era ca vai de el, după o zi grea de muncă, desculţ, plin de noroi, cu legătura la cap în loc de pălărie, cum obişnuiesc japonezii la treabă. De aceea nici nu se gândi să-i răspundă, ci, sco-ţându-şi legătura de pe frunte şi răsuflând adânc, se înclină în faţa mamă-şi şi o întrebă :      — Cine este preacinstita domnişoară şi cum de a ajuns în amărâta noastră colibă?      — Uite, răspunse mamă-sa, acuma te-ai făcut bărbat în toată firea, dar nu ai şi tu o nevastă. Toată lumea ştie că eşti un băiat harnic, cuviincios, cuminte şi ascultător mamei tale. Aşa că nobila domnişoară ţi-ar fi cu dragă inimă soţie. Eu, fără învoirea ta, nu-i pot da un răspuns. Tu ce zici?      Tânărul ţăran gândi adânc:      — Gingaşă făptură şi poate de nobilă viţă. Dar dacă m-aş învoi, cum o să poată ea să îndure sărăcia cu care suntem noi deprinşi? O să fie ea răbdătoare când o să suferim de foame? Sau va zăbovi aci numai o clipă şi va pleca apoi, lăsând durere şi întristare în urmă-i?      De aceea nu dete nici un răspuns.      Dar cum zilele fugeau şi el vedea cât de bună e fata cu mama sa, totdeauna cu bunăvoinţă şi răbdare şi uitându-se pe sine, temerile i se spulberară ca norii în vânt. Şi aşa, se căsătoriră, tânărul şi cu gingaşa fată.      Toamna târziu însă, la vremea când spicele ar fi trebuit să fie pline de bob, nu putură scoate nimic din paiele seci. Atâta trudă irosită în zadar. Şi biruri grele de plătit, şi-n casă, merinde de fel, şi foametea pândindu-i rânjind. Către iarnă se găsiră cu toţii în cea mai grozavă lipsă.      Atunci soţia îşi arătă puterea sufletului ei, îmbărbătându-şi tovarăşul:      — Nu fi îngrijat. Eu ştiu să ţes pânză, cum nu s-a mai văzut pe aici. Trebuie numai sa-mi faci o cămăruţă doar pentru mine, căci, pentru ca să o pot ţese, e nevoie să fiu singură şi-n tăcere netulburată.      Bătrâna se învoi, dar pe Musai îl trăgea inima doar pe jumătate. Totuşi se puse cu sârg la lucru. Cu stâlpi, stinghioare, stuh şi rogojini pe jos, cu pereţi drepţi, întăriţi cu lut, şi cu ferestre din hârtie, zăbrelite, aşa cum se fac în Japonia, el dură cămăruţa.      Acolo, singurică, zi de zi, departe de toţi, blânda nevastă migălea nevăzută.      Mama şi soţul aşteptară cu răbdare, până când, după o săptămână, femeia fu iarăşi printre ei. În mâini purta o trâmbă de albă pânză strălucitoare, tot atât de netedă şi curată ca zăpada abia căzută. Ici-colo, câte o varga purpurie în ţesătură, făcea să pară şi mai albă, neatinsa albeaţă a pânzei, pe care se îmbinau roşul ca sân-gele şi albul ca zăpada.      — Cum o să-i zicem? întrebă soţul înmărmurit.      — Nu are nume, nici asemănare pe lume nu are, zise minunata ţesătoare.      — Dar trebuie să aibă un nume. Mă gândesc să o duc Marelui stăpân Daimyo; şi el n-o s-o primească, dacă nu ştie ce nume are.      — Atunci, zise nevasta, o să-i zicem "Haina albă a cocorului".      Musai o duse în grabă stăpânului la castel, care, când o văzu atât de minunată, o trimise în dar împărătesei la Kyoto. Acolo, la palat, cu toţii rămaseră încremeniţi, iar împărăteasa porunci ca ţăranul să fie bine răsplătit.      Purtând o mie de arginţi în sacul său, tânărul ţăran zorea către casă pentru a vărsa banii lucitori la picioarele mamei sale, mulţumind nevestei care-i adusese avuţie. Făcură praznic, şi săptămâni îndelungate ei trăiră în tihnă din banii agonisiţi pe pânza măiastră.      Într-un târziu însă, se văzură din nou în pragul nevoii. Atunci Musai îşi întrebă nevasta dacă nu s-ar învoi să mai ţeasă o dată o minunată "Haină albă a cocorului". Ea primi bucuroasă, vestindu-i iarăşi că trebuie să o lase singură şi să nu caute s-o vadă, până nu va ieşi ea din cămăruţă cu pânza.      Însă, blestemata curiozitate îl rodea pe Musai. Ca un hoţ, el se furişă la fereastra zăbrelită şi punând limba pe un ochi de hârtie îl umezi ca să nu facă zgomot şi băgă degetul făcând o gaură, de care îşi lipi ochiul, să se uite înăuntru.      Dar, ce minune îi fu dat să vadă? La războiul de ţesut nu era nici o femeie, ci numai un cocor alb, cocorul pe care-l văzuse el în lanul de orez şi din a cărui spinare scosese săgeata vânătorului!      Aplecată pe vârtelniţa de tors, pasărea îşi smulgea puful mărunt de pe pieptul ei, îl răsucea şi-l depăna făcând din el firul cel mai subţire ce a fost văzut vreodată de oameni.      Din când în când, storcea din inima ei picuri roşii de sânge, cu care vopsea vărgile, şi aşa mergea ţesutul veşmântului, care era mai pe sfârşite.      Musai, încremenit, privi fără să se mişte, când, deodată, chemându-l mamă-sa, el strigă fără voie, răspunzându-i:      — Da, viu numaidecât!      Atunci cocorul tresări speriat şi văzu gaura din fereastra de hârtie. Zvârlind jos pânza năvădită, scoase un strigăt ascuţit şi porni mânios către uşă, luându-şi zborul afară, spre cer.      Ca o pată albă pe colinele albastre, se mai văzu o clipă şi apoi pieri în văzduh.      Mult timp Musai rămase cu privirea pe cer, aşteptând în zadar întoarcerea pasării.      De-acu', fiul şi mama din nou se văzură faţă-n faţă cu sărăcia şi singurătatea, iar flăcăul se apucă iarăşi să se bălăcească, desculţ, în lanul de orez.      Şi în fiecare primăvară, pe vremea când găsise pasărea căzută în ogorul său, Musai privea stăruitor cerul, doar-doar s-o ivi cumva cocorul său drag.             CIN-CIN KOBAKAMA        A fost odată, demult, o fetiţă mică, tare frumoasă, blândă şi veselă. O chema Haruko san, adică "onorabila domnişoară Primăvară".      Se juca şi ea cum se joacă copiii, dar plăcerea ei cea mai mare era să se gătească, să se privească îndelung în oglinda de argint şi să stea. Ceasuri întregi putea să rămână fără să facă nimic. Acesta era singurul ei cusur. Părinţii ei erau bogaţi şi aveau o mulţime de servitori. Şi servitorii aceştia o iubeau mult şi îi făceau toate serviciile, ba chiar şi ceea ce ar fi trebuit să-şi facă ea singură.      Dacă s-ar fi născut într-o casă de oameni săraci, ar fi fost nevoită să muncească şi astfel s-ar fi vindecat de lenevie. Dar aşa, cum nu er^ silită să facă nimic, pentru că toată lumea o răsfăţa şi căuta să-i facă pe plac, nu e de mirare că se făcuse atât de leneşă.      Când a crescut mai mare, s-a făcut o o mândreţe de fată, dar tot aşa a rămas; o îmbrăcau şi o dezbrăcau întotdeauna servitoarele. Iar când o găteau cu kimonouri scumpe şi îi pieptănau părul, era aşa de frumoasă, încât nimeni nu s-ar fi gândit la năravul ei.      Când i-a venit vremea, părinţii au măritat-o cu un războinic viteaz. De aci înainte, Haruko san locui cu el într-o casă unde erau puţini servitori, pentru că unui războinic îi place o viaţă mai aspră, unde fiecare să se servească singur, socotind că luxul şi bogăţia moleşeşte, iar un soldat are nevoie de bărbăţie, nu de moleşire.      Din cauza asta, Haruko san fu tare necăjită că e silită să se îmbrace şi să se gătească singură, ca să placă bărbatului ei; ba mai trebui să aibă grijă şi de curăţenie, pe care să o facă chiar ea.      Noroc că bărbatul fiind războinic, era mereu dus cu oastea, lipsind mult de acasă, aşa că ea nu se prea pierdea cu firea făcând curăţenie. Mare parte din timp şi-o petrecea trândăvind.      Într-o noapte, pe când bărbatul ei plecase la război, se pomeni deşteptată din somn de un zgomot ciudat. Întâi crezu că e o părere şi căută să adoarmă la loc. Dar curând zgomotul se repetă. Atunci îndrăzni să ridice încet capul de pe pernă şi rămase deodată înmărmurită.      La lumina lampionului mare de hârtie văzu ceva nemaipomenit: sute de oameni mici, mici de tot, numai cât un deget de mici, îmbrăcaţi tocmai ca războinicii japonezi, dansau împrejurul pernei ei, se uitau la ea, râdeau şi cântau mereu aşa:           Cin-cin Kobakama;      Yomo fuke sooro,      Oţiţumare, hime ghimi,      Ya ton ton!           Care pe româneşte înseamnă aşa:           Noi suntem Cin Cin Kobakama;      E târziu ceasul, Dormi, onorabilă şi nobilă scumpă      Ya ton ton!        Biata Haruko san se frecă la ochi, scutură puternic capul şi nu-şi crezu ochilor: E vis? E numai o părere?      Omuleţii vorbeau foarte politicos, e adevărat, dar o chinuiau cu purtarea lor, mai cu seamă că se şi strâmbau la ea. Femeia încercă să-i gonească, să-i prindă, să-i dea afară, dar de unde! Omuleţii îi scăpau printre degete, fugeau, râdeau de ea şi cântau mereu.      Atunci îşi zise că oamenii ăştia mici cât un deget sunt duhuri din cealaltă lume, şi se sperie aşa de rău, încât nici nu putu să ţipe măcar. Iar ei dansară mereu, până dimineaţa, când dispărură deodată, goniţi parcă de lumina albă a zorilor.      A doua zi îi fu ruşine să povestească cuiva cele ce i se întâmplaseră, că doar era nevastă de războinic şi nu se cade să-i fie frică unei asemenea şotii. Cum era să spună că toată noaptea n-a putut dormi de spaimă şi că fusese îngrozită de nişte fantome?      Iară omuleţii aceia veniră şi-n noaptea următoare, ş-apoi iarăşi în fiecare noapte şi întotdeauna la aceeaşi oră, la "ora boului", cum zic japonezii, adică aproape de ora două după miezul nopţii, având grijă să piară ca nălucile înaintea primelor raze ale soarelui.      De atâta spaimă şi nesomn, Haruko san se îmbolnăvi. În grabă fură chemaţi doctori renumiţi, dar nici unul nu-i putu ghici boala. Nici un mădular nu îi era bolnav şi totuşi slăbea văzând cu ochii.      Vestea rea ajunse la urechile bărbatului ei, care fu foarte îngrijat când se-ntoarse acasă.      La început, Haruko san nu-i spuse nimic, de frică să nu râdă de ea; dar el o luă cu binişorul, o mângâie aşa de frumos, încât la urmă îi mărturisi totul, încercând să glumească aşa, ca să nu-l îngrijoreze prea mult pe bărbat.      El însă nu râse de loc, ci privind-o foarte serios, o întrebă :      — Pe la ce ceas vin ei? Iar ea îi răspunse:      — Întotdeauna pe la ora boului.      — Şi când pleacă?      — O dată cu răsăritul soarelui. Abia de atunci îndrăzneam să pun şi eu capul pe pernă, să mă odihnesc.      — Bine, îi spuse el; la noapte o să-i aştept să-i văd şi eu; nu-ţi fie frică.      Noaptea se ascunse după un paravan, aşteptă şi văzu şi el cum pe la ora boului, din podea, începură să iasă o mulţime de omuleţi, mici, mici de tot, care dansau şi cântau:           Cin-cin Kobakama ;      Yomo fuke sooro      Oşitţumare, hime ghimi;      Ya ton ton!           Păreau aşa de caraghioşi şi dansau atât de ciudat, încât viteazul abia se putu ţine de râs.      Când zări însă faţa nevesti-şi schimbată de groază, i se făcu milă de ea; îşi aduse aminte că fantomelor japoneze le e frică de sabie, o scoase din teacă şi începu s-o învârtească pe deasupra omuleţilor mici. Şi atunci, ce să vezi? Deodată se transformară cu toţi în scobitori!      Că nevastă-sa, cum era de leneşă, după ce se servea de o scobitoare în loc s-o ducă afară la gunoi, o arunca pe jos. De aceea, zeiţa care în Japonia îngrijeşte de curăţenia odăilor s-a supărat şi s-a apucat s-o necăjească în somn trimiţându-i scobitori pe care le vrăjise în fantome, cu gândul să o vindece de lenevie.      Bărbatu-său a certat-o; şi era biata femeie aşa de ruşinată, încât nu ştia ce să facă. L-a rugat să o ierte şi i-a făgăduit că de aici înainte se va schimba şi se va face vrednică, şi, ca să i-o dovedească, se şi apucă chiar ea să strângă scobitorile să le dea afară.      — Stai, zise bărbatul ei ; ce vrei să faci cu ele ?      — Voiam să le arunc la gunoi, îi răspunse ea nedumerită.      — Nu aşa; bagă-le pe toate în foc şi ai grijă să nu rămână nici una nearsă.      Haruko san aşa făcu. Iar după asta, omuleţii cei mici n-au mai venit niciodată să-i tulbure somnul.       VRABIA CU LIMBA TĂIATĂ        A fost cândva, de nu se mai ştie când, a fost odată un moşneag şi moşneagul avea o babă grozav de cicălitoare. Copii n-aveau; de aceea moşul ar fi vrut sa înfieze pe cineva, dar baba nu vroia în ruptul capului.      În locul unui copil moşul creştea o vrabie micuţă pe care o hrănea şi o îngrijea ca pe ochii din cap.      Baba, cât era ziua de mare, trebuia să certe pe cineva; când pe moş, când pe vrăbiuţă, de nu mai putea trăi nimeni de gura ei.      Într-o zi moşneagul era plecat la câmp să lucreze orezul, iar baba tocmai spăla şi făcuse puţină scrobeală într-o strachină roşie de lemn.      Pe când sta întoarsă spre albia de spălat, vrabia sări pe marginea străchinei şi ciuguli din scrobeală. Dar baba o zări şi repezindu-se cu o foarfecă, îi tăie vârful limbii, aruncând-o în aer şi zicându-i:      — Na ! Acum s-a isprăvit cu tine !      Sărmana păsărică, sângerând toată, îşi luă zborul în înaltul cerului.      Când se întoarse bătrânul acasă şi nu găsi pasărea, bănui ceva şi făcu mare tărăboi. Baba fu silită să spună tot, aşa cum se întâmplase.      Atunci moşneagul, mâhnit, plânse amar şi plecă în toate părţile strigându-şi odorul, dar în zadar. În cele din urmă îl socoti pierdut.      Zile şi săptămâni trecură şi moşneagul, de întristare, slăbea şi îmbătrânea tot mai mult, de se zbârcise ca o stafidă. Într-o zi, tot rătăcind prin munţi, iată că se în-tâlni cu vrabia lui dragă.      — Bună dimineaţa! zise el vesel.      Şi, spre marea sa mirare şi încântare, vrabia îi răspunse prin cuvinte; limba tăiată făcuse minunea de a-i da puterea să vorbească.      Mai întâi, aşa cum cere obiceiul japonez, amândoi făcură câte o plecăciune până la pământ, întrebându-se fiecare de sănătate. Apoi pasărea rugă pe bătrân să o viziteze în umila-i locuinţă, unde să-l cunoască pe bărbatul ei şi pe cele două fiice.      Bucuros cum nu se poate spune, moş-, neagul plecă cu vrabia spre locuinţa ei şi dădu de o căsuţă drăgălaşă, cu o mică grădiniţă de bambus, cu o cascadă micuţă, cu trepte, cu de toate, o căsuţă căreia nu-i lipsea nimic.      Doamna vrabie aduse pâinişoare unse cu dulceaţă şi miere, zaharicale şi o ulcică plină cu scrobeală caldă stropită cu zahăr, precum şi o pereche de beţişoare, care în Japonia ţin loc de furculiţă.      Domnişoara vrabie, fiica lor cea mai mare, aduse o cutie cu ceai, precum şi ceainicul, iar în vârful degetelor, o ceaşcă mare de ceai fierbinte, pe care o oferi moşului pe o tăviţă, îngenunchind, cu vorbele:      — Poftiţi. Vă rog să vă serviţi. Şi să iertaţi că e aşa de sărăcăcios ceea ce vă oferim.      Bătrânul, încântat şi fericit, mâncă din toată inima şi bău mai multe ceşti de ceai.      — S-a înnoptat şi drumul e cam rău, zise doamna vrabie cu bunăvoinţă; ră-mâneţi astă-seară la noi şi plecaţi mâine pe lumină.      Moşul ar fi vrut să plece îndată, de frica babei şi, ca să nu facă prea mare supărare prietenelor lui, cum familia vra-biei stăruia, rămase acolo toată noaptea.      Ziua următoare trecu repede, ospătându-se din belşug, jucând ţintar cu fiica cea mai mică, iar seara, ascultând, pe perne de mătase, pe doamna vrabie cântând din ghitară.      Cele două domnişoare dansară şi cântară, înveselind pe bătrân, care şi uitase de griji, de picioarele sale bătrâne, ba şi de gura babei. Parcă se simţea întinerit, atât de mare îi era încântarea în familia plină de voioşie a vrăbiilor.      A cincea zi însă, moşneagul, cu părere de rău, le spuse că trebuie să plece. Vrabia şi toţi ai ei fură tare mâhniţi, dar nu avură ce să facă. La plecare, pasărea îi dădu moşului, în dar, două lădiţe, le puse în faţa oaspetelui şi zise:      — Vă rog să alegeţi una din aste două lădiţe şi să o primiţi în dar de la noi, ca amintire a preaplăcutei vizite ce ne-aţi făcut.      Moşul, foarte stingherit, alese pe cea mai uşoară, fiind din fire modest, iar nu lacom. Mulţumi din toată inima, făcu plecăciuni cum se cere unui japonez, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă, unde ajunse cu bine.      Dar, în loc de bun-venit, baba şi începu să-l certe pentru lipsa lui îndelungată de acasă. Moşul o rugă să fie liniştită şi îi povesti cu de-amănuntul unde fusese şi ce văzuse în casa vrăbiilor. Când ajunse la lădiţă şi începu să o deschidă, baba tăcu dintr-o dată.      Înăuntru, ce le văzură ochii? Bani de aur şi de argint, bijuterii, mărgean, cristale, chihlimbaruri şi alte nestemate de tot felul. Ba şi o haină cu o pălărie cum nu s-au mai văzut, nenumărate cărţi şi alte lucruri preţioase. Mereu tot scoteau şi parcă nu mai dădeau de fundul lădiţei fermecate.      La vederea atâtor bogăţii, de lăcomie, baba uită de ceartă şi zise:      — Să ştii că mă duc şi eu la ele, ca să-mi dea şi mie un dar ca ăsta.      Moşneagul o rugă să nu se mai ducă, spunându-i că de acum încolo au, slavă Domnului, mai mult decât le trebuie pentru tot restul vieţii lor. Dar degeaba stărui, că ea nici nu voi să-l asculte. Punându-şi sandalele de paie în picioare, ca pentru drum mai lung, şi îmbrăcând chimonoul, porni numaidecât.      Când ajunse la casa vrăbiilor, începu de-afară cu vorbe linguşitoare, ca şi când n-ar fi fost ea aceea care schilodise pe biata păsărică. Domnul vrăbioi o invită, de politeţe, în casă, dar nu-i oferi decât o singură ceaşcă cu ceai, iar nevasta şi cele două fiice, nici nu se arătară.      În cele din urmă trebui să plece; dar, văzând că nimeni nu-i dă nici un dar, mai avu obrazul să ceară. Atunci pasărea iî aduse şi ei două lădiţe, una grea şi alta uşoară şi le aşeză în faţa babei, ca să aleagă.      Ea se repezi, lacomă, cântări grăbită din mână şi alese pe cea mai grea. Apoi fără ca cel puţin să mai mulţumească, plecă încântată.      Pe drum, baba o lua repede la picior, gâfâind din greu, deşi abia o putea duce. Dar era atât de grăbită să vadă ce aurării şi ce minunăţii sunt înăuntru, încât nu mai simţea nici oboseală, nici nimic.      Cum ajunse acasă, nici nu mai avu răbdare să aştepte pe moş şi se grăbi să deschidă lădiţa, ca să dea mai repede de comoară.      Dar, în clipa în care ridică capacul, ce să vezi, o dihanie îngrozitoare, în formă de caracatiţă, se aruncă asupra ei, un schelet îi înfipse ghearele osoase în faţă, iar un şarpe lung şi- păros, cu cap mare şi limbă ascuţită, sări dinăuntru şi se încolăci în jurul corpului ei, până ce baba îşi dădu sufletul.      În ăst timp, moşul, care nu bănuia nimic şi nici nu ar fi putut să-i treacă prin minte păţania grozavă a babei, se plimba fericit gândindu-se că poate atâtea bogăţii şi găteli scumpe, găsite în lădiţe, să mulţumească pe babă până într-atâta, încât să o mai îmbuneze şi să mai scape de gura ei.      Când se întoarse acasă şi îşi găsi soaţa fără suflare, se întrista ; că deşi baba fusese rea cu el şi îi otrăvise zilele cu cicăleala ei, totuşi moşul avea suflet bun şi îi fu milă de ea.      După ce bunul om îşi înmormântă nevasta, se simţi tare singurel.      Ar fi putut să îndrăgească iarăşi o pasăre, ca în trecut; dar, de data asta, cum nu mai era rimeni în jurul său, avea şi el nevoie de suflare omenească. Aşa că înfie un copil pentru liniştea bătrâneţelor sale, şi cu bogăţiile pe care le găsise în lădiţa dăruită lui de vrabie trăi fericit tot restul zilelor ce le mai avu de trăit.

Unde-i capatul lumii ?      Se zice că odată, demult, păsării karebinga i s-a năzărit să zboare până la capătul lumii. S-a ridicat în văzduh de pe insula ei de baştină, Tanegaşima, şi s-a avântat în zbor iute ca săgeata peste marea cea mare      A zburat karebinga şapte zile şi şapte nopţi în şir, iar în cea de-a opta zi a văzut un arbore înalt, cu o singură creangă. Arborele părea că crească chiar din adâncurile mării. A coborât karebinga pe creanga aceea, s-a odihnit, apoi a pornit iarăşi la drum.      A zburat ea alte şapte zile şi şapte nopţi peste întinsurile mării şi nu mică i-a fost mirarea văzând alt copac, aidoma cu cel dinţii. Tocmai poposise pe creangă, strân-gându-şi aripile ostenite, când din adâncurile mării se auzi un glas :      - Hei, cine s-a cocoţat acolo ? Aripile păsării fremătară de spaimă :      - Sunt eu, pasărea karebinga. Dar tu cine eşti ?      - He-he-he-he ! Eu sunt homarul cel mare. ...Crezuse, sărmana vietate, că s-a aşezat pe o creangă, şi când colo stătea pe mustaţa unui homar uriaş. O trecură fiorii.      - Ho-ho-ho-ho ! râse homarul, asta-i marea cea mare, aici e casa mea. Dar tu încotro ai pornit ?      - Vreau să ajung la capătul lumii.      La aceste cuvinte homarul îşi arcui spinarea şi izbucni într-un râs nestăvilit :      - He-he-he ! Hi-hi-hi ! Ho-ho-ho ! Mai bine lasă-te păgubaşă, nesăbuita ! Ţi-au trebuit şapte zile şi şapte nopţi ca să zbori de pe o mustaţă a mea pe cealaltă. Şi tocmai tu vrei să ajungi la capătul lumii ? Ha-ha-ha-ha !      Pasărea karebinga rămase cu ciocul căscat de uimire^ Apoi, umilită şi întristată", părăsi gândul de-a mai ajunge la capătul lumii şi porni înapoi spre insula Tanegaşima.      Homarul însă, după ce o speriase atât de straşnic, se bucură, zicându-şi în sine : „Eu şi numai eu sunt vrednic să ajung până la capătul lumii".      Şi porni fără zăbavă la drum. Sărea cu mare hărnicie şi fiecare săritură îl,apropia de ţintă cu o mie de ri *. Merse el astfel şapte zile şi şapte nopţi, în ziua a opta se simţea grozav de ostenit. Dar iată că, spre norocul lui, zări în mijlocul mării gura unei peşteri uriaşe. Intră homarul în peşteră, se odihni bine, apoi purcese iarăşi la drum, voiniceşte : la fiecare săritură lăsa în urmă o mie de ri. După alte şapte zile şi şapte nopţi, dădu peste altă peşteră, asemănătoare cu cea dintâi. Bucuros, se vârî înăuntru şi, trudit cum era, pe nesimţite îl fură somnul. Deodată se auzi de undeva un glas gros care-l făcu să tresară de spaimă :      - Cine-oi mai fi şi tu, netrebnicule ? Cum ai cutezat să intri în nara mea dreaptă ? Răspunde, dacă nu vrei să te ucid !      Homarul răspunse cu mustăţile dârdâind :      - Sunt homarul cel mare. Dar tu cine zici că eşti ?      - O-ho-ho-ho ! Eu Sunt calcanul. Dar încotro ai por-nit-o !      - Vreau să ajung la capătul lumii.      Peştera vie se zgudui ca de cutremur :      - Ha-ha-ha-ha ! Ce gând nesăbuit ! Vezi bine că ţi-au trebuit şapte zile şi şapte nopţi .ca să înoţi de la nara mţa stingă la cea dreaptă. Ascultă-mi sfatul, prichindelule, şi fă calea întoarsă.      Homarul bolborosi ceva neînţeles şi, suflând nori de spumă, porni cu mare grabă îndărăt.      După ce homarul se mistui în depărtări, calcanul se gândi : „Sunt cea mai mare şi mai puternică făptură. Pentru mine totul e cu putinţă. Cine-i mai vrednic ca mine să ajungă la capătul lumii ?"      Şi porni la drum fără să mai piardă vremea, înota fără răgaz şapte zile şi şapte nopţi. În ziua a opta îi apăru sub el fundul mării şi se ivi din ape un ţărm alb de nisip moale şi întins ca-n palmă. Se odihni calcanul acolo, apoi se avântă iarăşi la drum. După ce înotă alte şapte zile şi şapte nopţi, dădu de un alt ţărm, la fel cu celălalt. Istovit, calcanul se întinse pe ţărmul moale şi albicios şi aţipi numaidecât. Deodată răsună un glas atât de puternic, încât marea.se învolbură ca de furtună :      - Hei, tu, nepoftitule, cum ai îndrăznit să te sui pe spinarea mea ?      Calcanul începu să tremure şi strigă înspăimânţat:      - Eu sunt calcanul. Dar tu cine eşti ?      - Eu sunt caracatiţa. Ce vânt te-aduce pe-aici ? întrebă caracatiţa pe un ton batjocoritor, şi deodată îl învălui pş calcan într-un nor negru.      - Am pornit spre capătul lumii.      - Ha-ha-ha-ha, ce nerozie ? Cum a putut să-ţi treacă prin minte una ca asta ? Pluteşti de şapte zile şi şapte nopţi într-una şi tot n-ai trecut de spinarea mea. Mai bine părăseşte gândul ăsta prostesc, până nu e prea târziu.      Calcanul de mare nu răspunse nimic. Se întoarse cu coada spre caracatiţă şi porni înapoi, spre casă.   -----------------------------      1. Pasăre măiastră.      2. Ri - unitate de măsură japoneză ; este egală cu î."24 metri.    

OCHII ŞERPOAICEI           Zice-se că trăia în vechime un tăietor de lemne pe nume Nihaci. Odată, coborând el de pe munte, cum tocmai trecea printr-o poiană, zări ceva negru încolăcit în jurul unui copac şi care se mişca de parcă era o vietate.      Nihaci nu era fricos din fire, dar simţi că îl trec fiorii. Se opri şi, uitându-se mai bine, rămase încremenit. O femeie necunoscută era legată de tulpina copacului cu o funie neagră. Tăietorul de lemne se apropie cu băgare de seamă, dar îi cuprinse şi mai tare spaima : nu cu o frânghie era legată femeia de trunchi, ci chiar cu cosiţele ei lungi şi negre ca pana corbului. Ţinea ochii închişi, de parcă şi-ar fi pierdut simţirea. Nihaci se înduioşa, învin-gându-şi sfiala şi teama, desfăcu nodurile părului. Femeia căzu la pământ, dar după câteva clipe răsuflă adine şi deschise ochii. Era tânără şi nespus de frumoasă...      - Ce ţi s-a întâmplat ? Cine te-a năpăstuit atât de rău ? o întrebă Nihaci.      Râuri de lacrimi porniră să curgă din ochii femeii. Şi zadarnic o descusu tăietorul de lemne cu blândeţe, căci ea nu scotea o vorbă, ci doar suspina întruna, cu fruntea plecată. Flăcăul zăbovi cât zăbovi lingă dânsa, iar în cele din urmă, plin de nedumerire, voi să-şi caute de drum. Deodată, femeia se ridică şi strigă după el :      - Opreşte-te ! Aşteaptă puţin !      -Nihaci întoarse capul, iar femeia continuă cu glas rugător :      - Nu mă lăsa singură în codru ! îngăduie să vin cu tine...      Nihaci nu izbutise să afle cine era femeia aceea, nici de unde se ivise, dar cum ai putea oare să părăseşti o fiinţă în restrişte ? O luă cu sine şi-i dădu adăpost în bordeiul lui.      Trăi femeia în coliba tăietorului de lemne o săptă-mână, două, dar niciodată nu aduse vorba despre ce i s-a intâmplat. Şi apoi, Nihaci nici n-o mai iscodea : înţelesese şi el că la mijloc trebuie să fie o taină.      După o vreme însă, flăcăul îşi luă inima-n dinţi şi-i zise :      - Ce-ar fi să te măriţi cu mine ? Iţi voi purta de grijă întreaga viaţă, cu dragoste şi cu râvnă. :      - Iţi sunt recunoscătoare că ţi-ai oprit privirea asupra unei biete făpturi ca mine, răspunse străina. Primesc să fiu soţia ta, dar mai întâi făgăduieşte-mi că nu mă vei întreba niciodată nimic.      - Ce-a fost a fost, răspunse Nihaci. Pentru mine nu are nici o însemnătate. Nu te voi ispiti nicicând cu întrebări fără rost.      Nihaci o luă de nevastă şi duseră un trai fericit. După un răstimp, tânără soţie îl vesti că a rodit sub inimă un prunc. Iar când îi veni sorocul să nască, îi spuse barbatului :      - Ridică în jurul casei o îngrăditură înaltă. Dar vezi să nu care cumva să te uiţi înăuntru până nu-ţi voi ieşi eu în cale cu copilul în braţe.      Nihaci făcu întocmai : împrejmui coliba cu un gard înalt şi rămase afară să aştepte, după cum i se poruncise. Aşteptă el o zi, două, trei, dar iată că începu să-l cuprindă îngrijorarea. Nu-şi mai afla locul şi pacea. „O fi născut cu bine? se întreba. O mai fi trăind oare sărmana mea nevastă ? Dar pruncul ?      Până la urmă nu-l mai rabdă inima, sfredeli în gard o găurică şi se uită... Dar abia aruncase o privire, că i se tăiară picioarele de frică şi simţi că e gata, gata să leşine : în colibă zăcea o şerpoaică uriaşă, care înfăşurase în inelele ei un prunc. Printr-o sforţare dincolo de puterile lui, Nihaci îşi veni în fire şi se îndepărtă buimac. Rătăci astfel multă vreme în neştire, căinându-se amar :      - Înseamnă că nevastă-mea nu e femeie, ci şerpoaică. Dar dacă m-am însurat cu ea, nu mai am ce face. Pesemne că aşa mi-a fost scris... Vai mie ! De ce n-am ascultat-o ? De ce am privit, ca să-mi pierd liniştea pentru totdeauna ?      Peste şapte zile, nevasta, cu ochii scăldaţi în lacrimi, ieşi din casă purtând în braţe un fecior de toată frumuseţea :      - Doar te rugasem, vai, cât te rugasem, să nu te uiţi ! Neascultarea ta ne-a adus nenorocirea şi, iată, va trebui să-ţi dezvălui taina... Află că zeul munţilor s-a mâniat atât de aprig pe mine, încât m-a blestemat să mă schimb într-un şarpe uricios. Îmi era totuşi îngăduit să iau când şi când chip omenesc. Iar dacă aş fi întâlnit un prieten credincios, care să mă îndrăgească şi să nu-şi calce niciodată euvântul dat, aş fi rămas pururea cu înfăţişare omenească. Dar tu n-ai ştiut să-ţi ţii legământul. De-acum sunt osândită să rămân şerpoaică, pentru totdeauna. Rămâi cu bine, Nihaci ! Eu voi merge să vieţuiesc pe fundul lacului acela de munte. Ai grijă de copilul nostru, veghează-l şi ocroteşte-l !      Nihaci văzu cu uimire şi groază cum femeia se schimbă până la jumătate în şarpe : în loc de picioare îi crescuse o coadă solzoasă şi încolăcită. Omul luă copilul în braţe şi îngână :      - Mă părăseşti, fie... Dar cum o să cresc eu singur un copil de ţâţă ? Cu ce-o să-l hrănesc oare ?      - De câte ori va începe să plângă, dă-i asta. O să-i înlocuiască laptele meu. .      Spunând aceasta, femeia îşi scoase ochiul stâng şi-l puse în palma bărbatului, apoi se făcu nevăzută. În locul ei rămase şerpoaica. Şi cu singuru-i ochi, şerpoaica se uită lung la mâhnitul Nihaci, ca spre a-şi lua rămas bun şi, încet, porni să se târască înspre lacul de munte.      Tăietorul de lemne îşi boteză fiul Botaro şi îl îngriji cum se pricepu şi el mai bine. Cum începea pruncul să plângă, îi ducea la gură ochiul fostei sale neveste. Se vede treaba că ochiul acela păstra în el întreaga căldură şi duioşie a sinului de mamă, căci copilul îndată se liniştea şi zâmbea fericit. Dar iată că ochiul - începu să scadă, se făcu tot mai mic, iar în cele din urmă secătui cu totul. Micul Botaro începu să plângă amarnic. Taică-său căuta şi îi dădea ba una, ba alta, dar zadarnic. Zbuciumul acesta îl istovi cu totul pe Nihaci. Îşi legă copilul în spate şi porni să caute lacul de munte. Rătăci multă vreme prin păduri şi stâncării, până când, deodată, înaintea lui străluci, într-o vale întunecată, apa albastră a lacului. Se apropie de ţărm şi strigă :      - Unde eşti oare, mamă a micului Botaro ? Răspunde, arată-te ! Am venit cu feciorul.      - Apa se învolbură şi din adâncuri se ivi un şarpe uriaş, cu un singur ochi. Nihaci grăi :      - Copilul nostru e flămând şi nu mai conteneşte cu plinsul. De când ai plecat, s-a hrănit numai cu ochiul tău. Dar ochiul a secătuit, şi mi-e teamă să nu piară de foame. Indură-te de el, dă-i şi ochiul celălalt.      - Bine, am să i-l dau şi pe celălalt, răspunse cu mare tristeţe- şerpoaica. Dar voi rămâne oarbă şi n-am să mai pot deosebi zorile de asfinţit. De aceea, rogu-te, pune un clopot aici, pe malul lacului, şi sună-l în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Astfel o să ştiu şi eu că s-a ivit o nouă zi, ori că a coborât întunericul.      Îşi scoase de sub pleoapă ochiul drept şi i-l dete lui Botaro, care scâncea întruna. Apoi spuse:      - Ai grijă de copilul nostru, bărbate. Tare mi-e greu să mă despart de voi, dar n-am încotro, mă apasă blestemul necruţător. Voi purta însă de grijă şi mai departe odorului nostru.      Atunci, din orbitele goale i se prelinseră două lacrimi de sânge, apoi trupul ei uriaş pieri în străfunduri. Copilul duse lacom la gură ochiul mamei, liniştindu-se ca prin minune.      Nihaci ceru de la templul vecin un clopot mare, îl atârnă de o creangă lângă lacul din munţi şi începu să-l sune în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. În felul acesta, şerpoaica oarbă ştia că a răsărit soarele, ori că s-a lăsat iarăşi noaptea pe pământ.      Când isprăvi şi cel de-al doilea ochi, Botaro crescuse mare de-acum, era atât de zdravăn şi de puternic, încât toţi se minunau.      Odată, pe când împlinise zece ani şi se juca voios cu copiii din sat, în mintea lui încolţi un gând stăruitor, care nu-i mai dădu pace : „Fiecare dintre băieţii aceştia are o mamă. Eu de ce nu am ?"      Începu să-l descoase pe Nihaci, care, înduplecându-se în cele din urmă. Îi povesti totul. Băiatul îşi spuse în sine cu hotărire : „Chiar dacă mama mea e o şerpoaică fioroasă, tot vreau s-o văd, fiindcă ea este cea care mi-a dat viaţă".      A doua zi în zori, Botaro ieşi tiptil din casă şi porni către lacul de munte. Se opri la ţărm şi strigă din răsputeri : - Mamă, mamă, arată-te ! Sunt eu, Botaro, fiul tău !      Apa se învolbură şi din adâncuri se arătă marea şerpoaică oarbă. Mai întâi, băiatul se sperie şi o luă la fugă. Dar deodată îşi aminti că, din dragoste pentru el, maică-sa şi-a jertfit lumina ochilor. Se întoarse grabnic şi, luând şerpoaica de gât, începu să plângă şi să şoptească : - Mamă, măicuţa mea scumpă...      Lacrimile copilului se prelinseră peste orbitele goale ale şerpoaicei şi în aceeaşi clipă ea îşi recapătă vederea, schimbându-se deodată în femeia care fusese odinioară.      - Botaro, Botaro, n-ai şovăit, nu ţi-a fost frică să vii singur în adâncul codrului şi să mă strângi la piept! Nu te-ai temut de înfăţişarea mea hâdă... Iată, blestemul zeului munţilor şi-a pierdut puterea asupră-mi şi mi-am redobândit pentru totdeauna chipul omenesc.      Cu aceste vorbe, mama îşi îmbrăţişa strâns feciorul şi porniră veseli spre casă. Din ziua aceea trăiră tustrei fericiţi şi rămaseră împreună toată, viaţa. Aici ascultati poveastea audio : ............https://latimp.eu/ochii-mamei-vulpea-alba-basme-japoneze-teatru-audio-la-microfon-1984/