Panait Istrati

PREFAŢĂ   Corespondenţa unui scriitor părăseşte sfera intimităţii şi devine document de istorie literară – alături de memorii, confesiuni sau pagini de jurnal – odată cu trecerea sa în nefiinţă. Rămâne variabilă, de la autor la autor, măsura în care scrisorile (primite sau expediate) pot influenţa opiniile critice ulterioare publicării lor. În cazul lui Panait Istrati, ne aflăm în faţa unei situaţii aparte, datorate întrepătrunderii specifice dintre elementul autobiografic şi cel aparţinând ficţiunii. Nu o dată, ceea ce părea imaginat s-a dovedit a fi fost real, totaşacum evenimentul trăit puteafi pus pe seama închipuirii. Privită din perspectiva operelor autobiografice, corespondenţa lui Panait Istrati este nu numai un instrument al istoriei literare, ci şi unul al interpretării critice. Dacă nu din alte motive, doar pentru acela că face posibilă sesizarea zonei de literaritate care învăluie faptul real, reprodus cu gândul de a oferi o copie fidelă, aşa cum intenţiona Panait Istrati în prefaţa la Viaţa lui Adrian Zografi: „Năzuiesc să înfăţişez contemporanilor mei o vastă frescă realistă, prea puţin ilustrată cu acel soi de «documentaţie» care e la îndemâna oricui şi nu dovedeşte nimic, ci, bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toţi şi care nu poate fi contestat nici autorului, deci nici eroului său”. (Viaţa lui Adrian Zografi, Bucureşti, 1983, p. 13, ediţie îngrijită de Alexandru Talex). „Faptul trăit” este, prin raportare la actul creaţiei, un eveniment trecut, filtrat deci prin individualitatea scriitorului. Transformat în operă literară, el se supune unui flux al memoriei, care estompează sau pune în evidenţă secvenţe ale unei realităţi, în funcţie de afinităţile celui care-l consemnează. Se alătură acestora dorinţa de credibilitate şi, mai ales, convingerea să se rosteşte un adevăr. Comparativ cu opera literară autobiografică, pagina scrisorii este contemporană evenimentului. Singură, secvenţa de real conţinută aici este fidelă şi necenzurată de trecerea timpului, sau de alţi factori perturbatori. În plus, este lipsită de intenţii literare. Din acest punct de vedere putem vorbi despre o posibilă comparaţie (în cazul lui Istrati, necesară) care să sublinieze literaritatea textului autobiografic. După cum se poate observa din sumar, scrisorile publicate în acest volum acoperă două perioade esenţiale din biografia lui Panait Istrati: aceea a afirmării sale ca scriitor şi ultimii ani de viaţă, când sănătatea, starea sufletească şi materială, prieteniile sunt, toate, în declin. În paginile următoare, le vom avea în mod deosebit în vedere, pentru a contura cadrul în care s-a desfăşurat schimbul epistolar. Primele rânduri de corespondenţă, incluse în această ediţie, coincid cu prima călătorie în Franţa— 1913. Până atunci, paşii celui care avea să devină „scriitor român de expresie franceză” străbătuseră întreaga lume a Mediteranei. Franţa rămăsese visul neîmplinitodinioară, între atâtea alte dorinţe, am hrănit-o şi pe aceea de atinge pământurile Franţei". O primă încercare eşuase în 1907. După douăzeci de ani, când visul devenise realitate, frumuseţea se amesteca dureros cu multe deziluzii. Scriind Direttissimo, Panait Istrati constata: “… numai în iluzie se află frumosul”. Impresiile datorate celor câteva luni de şedere în Paris erau, în 1913, copleşitoare: “Am zăbovit trei luni ca să cunosc Parisul istoric şi artistic. L-am părăsit, îmbătat de fericire şi aproape cerşetor”. Mai târziu, când a dat curs promisiunii ce şi-o făcuse la sfârşitul primei călătorii, mirajul se risipise. S-a împământenit ideea că activitatea de scriitor a lui Panait Istrati a început cu Chira Chiralina. Este un neadevăr explicabil prin ecoul extraordinar de care s-a bucurat acest prim roman, încă de la apariţia sa, în paginile revistei Europe, în 1923, însoţit de prezentarea lui Romain Rolland. În august 1923, Panait Istrati era deja semnatarul multor articole de presă şi al câtorva creaţii literare. În publicistică debutase cu articolul Regina-Hotel, în nr. 38, din 1906, al României Muncitoare, iar prima încercare literară văzuse lumina tiparului în paginile aceluiaşi ziar, în 1910. Este vorba despre schiţa Mântuitorul (Amintire de un Crăciun), semnată Istrian. De altfel, 1910 şi 1911 au fost anii unei colaborări regulate la România Muncitoare şi Dimineaţa. (Un studiu amănunţit al activităţii publicistice a făcut Mircea lorgulescu în cartea Spre alt Istrati, Bucureşti, Minerva, 1986). Debutul în limba franceză s-a produs în 1919, cu articolul Tolstoâsme ou Bolchevisme, publicat în ziarul generez La Feuille, în 24 iunie, de urmat Lettres ouverte d’un ouvrier à Henri Barbusse (16 septembrie) şi de Daignerez-vous (11 octombrie). Doi ani mai târziu, l’Humanité Dimanche îi însera în paginile sale povestirea Nicolai Tziganou. Dar, între aceste date, viaţa lui Istrati întâmpinase lovituri dure. Pe timpul internării în sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne (sfârşitul lui 1918, începutul lui 1919), descoperise – la îndemnul lui Josué Jéhouda, aflat la acelaşi sanatoriu – opera lui Romain Rolland. Debusolarea şi deznădejdea, alungate pentru o vreme, au revenit însă, când o scrisoare, trimisă autorului lui Jean Christophe i-a fost retur nată cu menţiunea „plecatfără adresă”. În aprilie, acelaşi an, Istrati a primit vestea morţii mamei sale, Joiţa Istrati, şi a unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, pictorul sobar Samoilă Petrov: „Am aflat că fiul meu mult iubit, bunul tău prieten, Samoilă, a murit într-un spital din Odesa. Dar fii tare, că biata ta mamă a murit zilele astea, dupâ cum veifi aflat şi, dacă te întorci la Brăila, să tragi la mine, că te primesc ca pe fiul meu”! Tot din Brăila, profesoi ul Apostolache Dinu îi telegrafia: „Mama ta sta lângă a mea, a lui Sandu A Idea şi alte mame ale celor cunoscuţi şi necunoscuţi ţie, sub pământ. Stă deci mai bine ca altele, eu şi tu”. Rememorând zilele de atunci, Panait Istrati avea să scrie: „Se prăbuşea singurul reazem ce mă mai ţinea în picioare… Murise până la urmă singură, pe un biet pat, după trei ani şi jumătate de despărţire, trei veacuri de suferinţa nemaipomenită, fără să mă poată îmbrăţişa pentru ultima oară, fără să-mi dea scumpa-i binecuvântare. Faliment înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, risipită în bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţară, să-i cad în braţe”. În primăvara anului 1920 se afla la Paris, apoi în căutare de lucru pe Coasta de Azur şi, spre sfârşitul anului, se stabilise la Nisa. Lipsa mijloacelor materiale, mari decepţii în prietenie, un acut sentiment al singurătăţii („Singur! Atât de singur, după o viaţă de dragoste eroică, de lupte supraomeneşti şi de mari prietenii!”) I-au determinat să-şi înceapă confesiunea Ultime cuvinte astfel: “Astăzi începe anul dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului”. Două zile mai târziu, în parcul Albert I din Nisa, era descoperit corpul “supusului român, Gherasim Istrati, în vârstă de 36 de ani, de meserie zugrav”, care “a încercat să se omoare, tăindu-şi beregata cu un brici”. Imaginea lumii, aşa cum îi apărea, în preajma tentativei de sinucidere, celui care îşi făcuse din prietenie o temelie a vieţii, era marcată de accente al disperării: „Un ocean dezlănţuit, de egoism şi banalitate, cu câteva faruri pierdute în insule minuscule şi împotriva cărora se înverşunează valurile de prostie şi beznele inconştienţei, stingherite de lumină, iată ce-mi pare a fi lumea!” (Cum am devenit scriitor, Bucureşti, 1985, Minerva. Reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse şi adnotate de Alexandru Talex). Incidentul de la Nisa a făcut ca scrisoarea redactată în 1919, să ajungă în mâinile lui Romain Rolland, prin intermediul lui Fernand Desprès, redactor al ziarului L’Humanité. „… văd licărind în scrisoarea dumneavoastră, cu străfulgerări, focul divin al Sufletului. (…) Nu vă mai lăsaţi pradă disperării. Nu trebuie să părăsiţi viaţa înainte să epuizaţi toate încercările de a realiza în opere, care să vă supravieţuiască, visurile, vieţile dispărute şi chiar pasiunile a căror gazdă aţi fost” (Cahiers Panait Istrati, numéro spécial, nr. 2-3-4, 1987, p. 46-47, trad. Carmen Turcan). Acesta era răspunsul lui Romain Rolland, la 15 martie 1921, data debutului corespondenţei amtre cei doi. Îndemnurile s-au repetat şi în scrisorile următoare, iar în aceea din 18 ianuarie tonul imperativ nu mai lăsa loc nici unui comentariu: „Nu aştept de la dumneavoastră scrisori înflăcărate, aştept opere. Suntem făcuţi pentru a crea. Realizaţi opera, mai durabilă decât dumneavoastră, mai importantă decât dumneavoastră, al cărei înveliş sunteţi. Restul, cum spune Shakespeare (care a dat exemplul), restul este tăcere…” (Cahiers, ed. Cât., p. 90). Rezultatul s-a concretizat în septembrie, acelaşi an, când Panait Istrati i-a trimis mentorului său un manuscris de 406 pagini, ce cuprindea povestirile: Sotir, Kir Nicola, Mihail şi prima parte din Moş Anghel. Scrise în patru luni şi jumătate, fără nicio documentaţie, depăşind obstacolele exprimării într-o limbă „imperfect stăpânită”, povestirile au fost însoţite de o scrisoare, în care Panait Istrati preciza: „Nu este un roman, şi nu se va putea descoperi nicio urmă de intrigă: este povestirea unei vieţi şi încă a câtorva, aproape aşa cum au fost ele.” Dialogul epistolar Panait Istrati – Romain Rolland din această perioadă, se concentrează adesea în jurul greşelilor de limbă franceză, asupra inegalităţilor în realizarea artistică, fără să ocolească însă problematica – fundamentală pentru Panait Istrati – moralităţii artei, a rostului creatorului în raport cu destinul omenirii. Dar, pentru ca opiniile despre menirea artei şi a creatorului ei, să capete forţă, trebuie realizată opera. Iar aceasta presupune sacrificii: „Mă simt fericit că am fost unul dintre primii care au asistat la naşterea unei mari opere. Acum, Istrati, trebuie să stăpâniţi această inimă tumultuoasă, să struniţi această forţă explozivă, să obligaţi aceste puteri pasionate să se adune în opera de artă, să le subjugaţi şi să le faceţi să vă are, cât vezi cu ochii, câmpul, atent la brazda ce se întinde, până veţi cădea, golit de viaţă, darfericit de a ofi răspândit.” (Cahiers, ed. C//., /?. 107). (În legătură cu faptul de afi fost printre primii care au asistat la naşterea unei mari opere, trebuie precizat că, înainte de prefaţa lui Romain Rolland la Chira Chiralina – Un Gorki balcanic —, „stofa lui Gorki” o remarcase Fernanddesprès, care îi vorbise lui Rolland despre „o forţă de gândire şi revoltă asemănătoare cu a lui Gorki”) Înainte ca revista Europe să publice Chira Chiralina, Panait Istrati o cunoscuse pe Anna Munsch, o croitoreasă alsaciană, de care s-a îndrăgostit fulgerător şi pe care a considerat-o cea mai puternică pasiune din viaţa lui. „simbolul sincerităţii, într-o lume de convenţionalisme”. Dragostea ce i-a unit n-a putut depăşi însă deosebirile dintre cei doi: „Un câine, o ghitară şi pădurea-asta-i toată viaţa ei. Şi eu care iubesc oamenii, ce voi deveni?” Anna Munsch s-a dovedit o inadaptabilă la modul de viaţă oferit de Panait Istrati: „Tu nu poţi trăi fără prietenii tăi, iar eu detest pe toată lumea”. Chira Chiralina a apărut într-un moment de mari dificultăţi materiale şi după câteva neînţelegeri cu Anna Munsch: „Fotografia mergea prost. Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca (Se aflau la Saint-Malo, n. Ed.). Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viaţă regulată şi demnă, o transformasem într-o zlătăriţă de şapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu braţele rănite de soare (…) În seara celei mai frumoase zile din viaţa mea, câinii adăpostiţi la «Grand Hotel» din Saint Malo erau mai bine şi hrăniţi decât cele două fiinţe omeneşti care trudiseră toată ziua pe plajele de unde se întorceau deznădăjduiţi, cu pielea jupuită, arsă de un soare nemilos” (Cum am devenit scriitor, ed. Cât., p. 316). În volum, Chira Chiralina s-a tipărit în anul imediat următor, 1924, an deosebit de fructuos pentru creaţia lui Panait Istrati: a scris atunci Cosma, Codin a apărut în Revue Européene, a început colaborarea la Adevărul literar şi artistic, condus de lacobrosenthal. Într-un alt plan, 1924, a însemnat căsătoria cu Anna Munsch şi mari prietenii legate cu Emst Bendz, Jean-Richard Bloch, Léon Bazalgette, Frédéric Lefèvre, Jacques Robertfrance şi Frans Maserrel. Şi tot în 1924, şi-au făcut apariţia primele atacuri la adresa operei istratiene. Două dintre ele pe cât de dure, pe atât de nejustificate, au aparţinut lui Nicolae Iorga (Haiduci în franţuzeşte, în Ramuri, 25 iulie şi 15 octombrie 1924) şi lui Al Cazaban (Un Gorki căruia îi zice Istrati, în Viitorul, 18 iunie 1924). În răspunsul dat lui Al Cazaban, Istrati îşi defineşte ironic postura în care îl plasase presa vremii, ca urmare a unei erori-judecarea artei prin prisma politicului: „Extrema dreaptă vrea cu orice preţ să-mi puie un «cuţit între dinţi». Cei din extrema stângă mi-ar atârna cu drag o tinichea de coadă. Care artist, doritor de a-şi deschide un viitor, ar putea alege un loc mai expus atacurilor decât mine?” (Revenirea în actualitate a numelui lui Panait Istrati împrospătase memoria celor atinşi de tonul caustic al articolelor din presa anilor 1910-191 l. Pede altă parte, apăruseră îndoieli cu privire la fidelitatea fostului agitator al mişcărilor muncitoreşti). Cu răspunsul adresat lui Nicolae Iorga, ne aflăm în laboratorul de creaţie al scriitorului: „Nu există nimic de autobiografie în scrisele mele. Alături depersonagiile şi acţiunile cele mai pur fictive cu Stavni, Chira, (…), Dragomir, Cosma şi alţii, se desfăşoară poveştile veridice prin numele lor şi pe jumătate plăsmuire în acţiune, ca: Moş Anghel. Fratele mamei; Codin, başbuzuc cu inimă de aur, ce s-a chemat Călin şi a murit opărit cu untdelemn; Kir Nicola, stăpânul meu, amic plăcintar; Mihail Kazanski şi Samoilă Petrov, carne şi oase pururea sfinte!” Odată cu primele semne ale succesului, în conştiinţa scriitorului şi-au făcut loc temeri privitoare la înţelegerea corectă a motivaţiei artei sale. Posibila bănuială că ar intenţiona să-şi schimbe statutul social, precum şi ideea îmbogăţirii prin artă i-au provocat lui Panait Istrati o autentică aversiune, exprimată frecvent în articole polemice, confesiuni, pagini de corespondenţă, conferinţe. De altfel, temerea, a fost prezentă încă de la redactarea primelor texte. Istrati a început să scrie cu conştiinţa că opera sa ar putea oferi semenilor „ceva mai bun, mai omenesc”: „Credeţi că sunt grăbit să public? Scriu pentru că simt nevoia să scriu şi mi-ar place să fiu publicat, dar credeţi că dacă aş ajunge să strălucesc în literatură ca un Voltaire, aceasta mi-ar face mai multă plăcere decât să primesc o scrisoare pe an de la dumneavoastră? De ce? Pentru a câştiga bani? Nu cer să fiu plătit pentru că gândesc şi simt: iar pentru a mă hrăni încă mai am două braţe. Pentru glorie? Este oare o glorie să fii recunoscut ca o valoare cu câteva zile înainte de a muri? Este o glorie să fii iubit, când nimeni nu mai iubeşte? Pentru a-ţiproclama credinţa? Cui?” (Cahiers, ed. Cât., p. 96) Dominat de ideea că arta nu este un scop în sine, ci serveşte unui ideal, Istrati s-a văzut confruntat în anii următori cu multe deziluzii. Mai ales prietenii n-au fost la înălţimea sentimentelor cu care îi întâmpinase Istrati. “Singurul lucru care m-a întristat-îi scria soţiei sale la începutul anului 1926—a fost că dintre toţi prietenii de litere, cărora le-am trimis o carte de vizită, anunţându-i de boala mea, niciunul, în afară de Arcos şi de marele meu prieten Bernard, niciunul nu m-a întrebat dacă am mijloacele necesare pentru a mă îngriji în Elveţia. Ce trist! Şi cât aş vrea să petrec o oră cu line şi să-ţi arăt scrisorile lor şi să-i vezi cum îmi urează “sănătate", “însănătoşire grabnică” şi cum îmi spun că sunt responsabil de viaţa mea în Jaţa lor, că mai am încă multe lucruri frumoase de scris şi.. “la revedere, bătrâne prieten”, “pe curând, dragă prietene!”. Un an mai înainte fusese în România („m-am dus să văd mormântul mamei şi să strâng mâna lui moş Dumitru”), după o absenţă de zece ani, dar atacurile din presă, acuzaţiile de aderare la comunism şi de defăimare a ţării, avertismentele lansate de Siguranţa statului îl obligaseră să se întoarcă în Franţa. O nouă cunoştinţă – Marie-Louise Baud-Bovy – făcută în primăvara anului 1926, la Geneva, determinase, în ciuda intenţiilor lui Istrati, ruptura definitivă cu Anna Munsch. Corespondenţa dintre ei a continuat însă, chiar şi după pronunţarea divorţului (ianuarie, 1931), dată la care era încheiat şi capitolul Bilili. Intre masa de scris, prietenii mai mult sau mai puţin durabile, aderări şi renunţări, între satisfacţii şi dezamăgiţi, viaţa lui Fanait Istrati s-a zbătut în vâltoarea unei căutări continue. În ajunul plecării în Rusia sovietică, starea lui sujletească se afla într-un serios declin. Stă mărturie pentru aceasta o pagină dintr-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, în mai 1927: “Sunt un om mort, sfârşit. Mă vor avea, în sfârşit, cei care nu-mi pot ierta faptul că am scris mai mult de o carte bună! Ceea ce n-a putut face succesul moral şi material, a înfăptuit propriul meu destin: sfâşiat între două femei cinstite, zdrobit de responsabilităţi mereu prea grele pentru vagabondul care am fost şi care am rămas, ucis de atâta suferinţă ce mă loveşte din toate părţile, iată sufletu-mi care se eliberează şi mă goleşte de ceea ce este mai bun în mine! Aşa îmi este scris: să încep totul şi să nu termin nimic!. Cu toate acestea, promisesem sorţii să fiu un scriitor onest, nu scriitor de „meserie”. Am o mică desagă de golit, după care, mă voi retrage, voi dispărea. Dar iată-mă distrus la jumătatea drumului! Totul îmi păru zadarnic, totul îmi păru inutil: dragostea, prietenia, arta, viaţa. Ah, lupta asta! Un groaznic «la ce bun» îmi pluteşte neîncetat pe buze. Nu am decât o dorinţă: să merg la Brăila, să-mi culc obrazul pe mormântul mamei mele şi să-l ascult pe unchiul Dimi vorbindu-mi. Imposibil! îmi este interzisă intrarea în ţară. Iar unchiul Dimi este complet surd. Şi nu-mi mai este permis să hoinăresc (…). Am ars la propria-mi flacără.” (Cahiers, ed. Cât., p. 232). Fe fondul acestor trăiri, a primit, câteva luni mai târziu, invitaţia de a participa la cea dea X-a aniversare a revoluţiei sovietice. Perspectiva de a se întâlni cu o realitate care să răspundă idealurilor sale de umanitate, ca şi aceea a unei noi călătorii au determinat un răspuns promt şi entuziast. O urmă de îndoială şi-a făcut însă simţită prezenţa, într-o discuţie cu Cristian Rakovski, înainte ca Istrati să se arunce, copleşit depropriile-i vise, în braţele unei lumi, din convulsile căreia trebuia să aleagă între promisiuni şi fapte, între sloganuri şi realitatea crudă: „Fi-voi oare dezamăgit de Rusia?”, l-a întrebat pe Rakovski, ambasadorul pe care guvernarea sovietică tocmai îl retrăgea din misiune. „Depinde… i s-a răspuns. Dacu vei privi la suprafaţă, da. Dacă vei şti să vezi, vei înţelege” întrebarea următoare, cu care Istrati, s-a adresat prietenului sau, era învăluită în ambiguitate: „Crezi că ştiu să văd?” „A şti să vezi” se referea, pe de o parte, la capacitatea de a distinge între aparentă şi esenţă, între necesar şi accidental; pe de altă parte, la cine sunt cei cărora li se atribuie una sau alta dintre alternative, şi mai ales, dacă idealul în seama căruia sunt puse acţiunile este adevărat sau fals, dacă este o credinţă sau o mijlocire. Şi toate acestea trecute prin filtrul modului tipic istratian de a fi şi de a înţelege viaţa. A şti să vezi însemna totodată puterea de a înfrânge subiectivismul şi pornirile sentimentale, de a pune, în cele din urmă, propriul adevăr faţă în faţă cu adevărul celorlalţi. O primă etapă a călătoriei s-a încheiat sub semnul unor mari satisfacţii. Panait Istrati a intenţionat o serie de conferinţe, împreună cu Nikos Kazantzakis, în Grecia şi Egipt, pentru a face cunoscută imaginea „Uniunii popoarelor libere”. Rusia sovietică părea a întruchipa „omenirea de mâine”. Proiectul a fost realizat doar în parte, Istrati fiind expulzat din Grecia sub acuzaţia că face propagandă comunistă şi instigă la mişcări de stradă. Întors în Rusia, şi-a continuat călătoria (însoţit de Bilili, Nikos Kazantzakis şi Eleni Sarnios) şi ceea ce, la început, părea întâmplător, accidental, necesar pentru construirea noii orânduiri, s-a transformat în fapt la ordinea zilei. Noua călătorie afost prefaţată de câteva gânduri consemnate în paginile primului articol scris de Kazantzakis şi semnat şi de Istrati: „Cu ce adevăruri ne vom alege de pe urma pelerinajului nostru? Nu ştim. Ne ducem ca să descoperim propriul nostru adevăr, dezinteresaţi, imparţiali, până la cruzime. Dacă am fi fost comunişti, sarcina noastră arfifost uşoară, iar concluziile le-am cunoaşte dinainte” (Nikos Kazantzakis, O viaţă în scrisori, Bucureşti, 1983, p. 491. Antologie, cuvânt înainte, traducere şi note de Polixenia Karambi). Intenţia de imparţialitate a fost anunţată şi într-o scrisoare către A.M. Dejong, căruia Istrati îi comunica, la 6 iulie 1928, că va semna împreună cu Kazantzakis o serie de articole: „… ele nu vor conţine deloc cifre şi nu vor fi scrise pe un ton polemic. Scopul nostru este de a descoperi aspectele noi, din viaţa unor popoare puţin cunoscute, azi sovietizate, şi de a prezenta această viaţă în cadrul ei pitoresc” (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p.32). Acelaşi A.M. De Jong a putut citi, însă, într-o scrisoare expediată de lo Moscova, în 6 februarie 1929: “… dacă e posibil, opreşte orice publicare. Am nevoie să mai aştept şi să mă gândesc bine înainte de a publica indiferent ce despre Rusia, deoarece problemele ce se pun cugetului meu sunt destul de complexe şi în continuă mişcare.” Atitudinea a părut unora dictată de despărţirea de Nikos Kazantzakis, “fără să-şi strângă mâinile", petrecută la Moscova, la începutul lui 1929 (vezi Nikos Kazantzakis, Op. Cât.). Unprim semn că aşteptările i-aufost înşelate, apăruse încă din august 1928, când îi scria lui Romain Rolland: „… aici, ca şi în altă parte, rar întâlneşti omul dezinteresat. Pentru a afla aceasta, am venit aici. Restul nu mă interesează deloc”. Altele nu au întârziat să apară şi sunt consemnate în paginile Spovedaniei pentru învinşi. Afacerea Rusakov a făcut ca multe evenimente să se precipite. Când a izbucn it, aceasta n-a fost decât picătura care a făcut să se reverse paharul. Să mai notăm că, doar cu puţin timp înainte, două scr isori (4 decembrie şi 19 decembrie 1928), adresate lui Guerson (secretar alG.P.U.), făcuseră cunoscute, sub semnătura lui Panait Istrati, „rele periculoase, al căror nume trebuie spus răspicat”. Istrati ceruse cu acest prilej consimţământul de a-şi scrie impresiile, fără să ascundă ceva din ceea ce văzuse: “Dacă nu, voi tăcea în public şi în intimitate. Aici, ca şi în străinătate (Spovedanie pentru învinşi, Cluj-Napoca, 1991, p. 138. Cuvânt înainte şi traducere de Alexandru Talex). Copiile acestor două scrisori au fost timise lui Romain Rolland, la 28 mai 1929, împreună cu o notă: “Când mi-am luat acest angajament îmi închipuiam, în naivitate mea, că oamenii puterii sunt de bună credinţă, dar că ignoră putreziciunea peste care guvernează şi credeam că arfi de ajuns ca o voce puternică şi prietenă să le semnaleze răul, ca ei să-şi vină în fire. Groaznica afacere Rusakov mi-a dovedit că puterea este conştientă de răul ce macină Revoluţia, dar ea nu suportă nicio critică. Aceasta mă eliberează de angajamentul meu, pentru că nu putem aştepta nimic de la această putere: nu vom face nimic dacă o tratăm cu blândeţe; trebuie să lovim!” (Cahiers, ed. Cât., p. 316). După cum preciza în aceeaşi scrisoare, Istrati, nu pregătise încă nimic pentru tipar: “Pentru moment nu voi scrie decât Afacerea Rusakov. Dumneavoastră lămuriţi-mă asupra drepturilor pe care le am, în virtutea prieteniei, adică în ce măsură vreţi să mă ajutaţi. Apoi, voi vedea” Cine este Rusakov şi în ce a constat afacerea în care a fost implicat? însuşi Istrati i-a prezentat cu amănunte biografia în primele pagini ale capitolului omonim, din Spovedanie pentru învinşi[1]) •  Alexandr Ivanovici Rusakov – socrul scriitorului Victor Serge – „nu e altul decât bravul evreu loselevici, muncitor boiangiu din Rostov”. În timpul revoluţiei din 1905, s-a refugiat până în 1915, când „guvernul francez îl socoate indezirabil, îl închide într-un lagăr de internare, şi îl schimbă, în tovărăşia altor câţiva deţinuţi, cu ofiţeri francezi luaţi de bolşevici ca ostateci”. Când s-a declanşat conflictul, Rusakov locuia la Leningrad şi lucra într-o fabrică de confecţii. A fost victima unei înscenări, prin care se urmărea evacuarea din apartamentul pe care-l împărţea cu alţi chiriaşi. În câtevapagini numai, Istrati demonstrează clar cum, într-un context anume, un conflict al unei asociaţii de locatari devine luptă politică, cum un muncitor anonim este transformat, dintr-o întorsătură de condei, în contrarevoluţionar. Toate acestea i-au fost aduse la cunoştinţă lui Panait Istrati în ajunul plecării la Paris, de către Victor Serge, opozant, partizan al fracţiunii troţkiste şi autor al celui de-al doilea volum al trilogiei Vers l’autre flamme (Soviets 1929). Povestea a stârnit un adevărat torent de proteste – puţine scăpate cenzurii – ceea ce a făcut ca, în ciuda cererilor de a fi executat, Rusakov să fie achitat la prima înfăţişare judecătorească. Ulterior s-a revenit şi hotărârea definitivă s-a pronunţat, “calificând pe acuzaţi drept elemente antisociale, f şi aplicând pedeapsa “muncii obligatorii". Aceasta în5 iunie 1929, când avertismentele lui Romain Rolland, sfaturile sale pline de prudenţă erau deja inutile în faţa dorinţei lui Panait Istrati de a spune adevărul. Hotărârea din 30 mai, comunicată lui Romain Rolland, de la Montana („Nu mai scriu Spre altă flacără. Toate flăcările sunt la fel ca noi, oamenii: ele nu fac decât să ardă, pe cel mai rău sau pe cel mai bun, fără să le preocupe dreptatea. Ori, eu de dreptate eram însetat”) şi aceea din august, acelaşi an, relevă o schimbare dictată de o nouă dovadă că justiţia sovietică era una a intereselor de partid: „Soarta prietenilor mei, cunoscuţi şi necunoscuţi, va fi curând publică şi numai aşa îi vom salva. Pe ei, mai întâi. Apoi, cred că ideea însăşi va putea răsufla puţin. Trei volume: l) de mine; II) de V. S. (erge); III) de B. Souv. (arine). Provizoriu, toate sub numele meu, 15 oct., 1 nov. 15 nov. Alea jacta est!” Ultimele avertismente ale lui Romain Rolland au rămas fără ecou: “Mi-e tare teamă că nu vă cunoaşteţi prietenii şi că expuneţi, fără să vreţi, loviturilor reacţiunii, o mare cauză. Ea a fost mult şi bine slujită (sau exploatată), ca toate marile cauze, în majoritate de canalii – cu toate acestea ea rămâne o mare cauză. Aş vrea ca în viitor să nu vă mai ocupaţi niciodată de politică: nu sunteţi deloc făcut pentru ea. (Eu, nici atât, dar o ştiu şi trăiesc în afara ei). Sunteţi un prieten, un om generos şi pasionat, un artist. Nimic mai mult. Nu e puţin! Dar trebuie să ne cunoaştem limitele” (Cahiers, ed. Cât., p. 324) Afacerea Rusakov a apărut în Nouvelle Revue Française la 1 octombrie 1929 şi apoi, în volumul Confession pour vaincus (15 octombrie, acelaşi an). După cum prevedea autorul ei, într-o scrisoare către A.M. De Jong (, t… va fi o teribilă bubuială în întreaga Europă deoarece aceste volume sunt, precum o spune şi titlul, foc şi flăcări "), efectul n-a întârziat să apară. Deşi Panait Istrati se referea, în scrisoarea citată, la cele trei volume care alcătuiesc ciclul Vers l’autre flamme, Afacerea Rusakov a constituit preludiul. Atacurile din presă s-au dezlănţuit, transformându-se rapid într-o adevărată campanie de denigrare. În toamna aceluiaşi an, Panait Istrati a întreprins, împreuna cu Romulusciqflec, o anchetă pentru elucidarea evenimentelor din Valea Jiului, iar concluziile acesteia au fost făcute publice în paginile ziarului Lupta. Urmarea? lată un fragment dintr-o altă scrisoare adresată lui AM. De long: „N-am nici inima şi nici timpul să-ţi povestesc ceea ce am trăit în România. Îţi voi spune numai că puţini oameni sunt insultaţi astăzi atât de înfiorător cum am fost eu, în Grecia şi în România şi cum sunt acum în Franţa. În cele două patrii ale mele de origine, sunt un vândut Sovietelor şi francmasoneriei. În Franţa, pentru comunişti, nu sunt decât un vândut burgheziei şi un agent al poliţiei româneşti. Asta-i tot ce găsesc să-mi răspundă la Afacerea Rusakov” (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p. 52). Anul următor, 1930, ar putea fi numit un an al dezastrelor. O călătorie în Egipt eşuase, autorităţile refuzându-i debarcarea pe motiv că s-ar fi aflat în bagajul său o carte (al doilea volum din Vers l’autre flamme) care-l califica drept bolşevic. Prietenia cu Romain Rolland luase sfârşit la 15 martie. Rieder îl şicana pe baza unui contract prost încheiat, iar presa, dacă nu-i ataca, îi întorcea adesea spatele: „Nu mai sunt decât o zdreanţă, moralmente şi fiziceşte, strivit de datorii, incapabil să-mi revin din dezastrul meu şi abandonat de toată lumea”. Peste toate acestea, lovitura de graţie: Bilili l-a părăsit, căsătorindu-se cu un medic vienez. Ultima dintre măreţele sale „marote” se prăbuşise: „Azi nu mai cred în nimic – îi scria lui François Franzoni. Nu mai iubesc nimic. Sau, dacă vreţi, cred şi iubesc la nivelul şi în maniera celui mai bun dintre oameni, nicidecum în felul meu, care este unic”. Iar către Emst Bendz, expedia în octombrie, 1931, acest rezumat cu accente tragice: “Aşa că eu nu mai cred în nimic şi trag să mor. Viaţa nu mă mai interesează. Am trăit, am cunoscut, am iubit, am gustat totul. Nu mai cred în puterea artei. Este o meserie ca oricare alta şi poate cea mai josnică dintre toate, fiindcă înşeală pe omul simplu, cel mai bun dintre oameni. Apoi chiar prietenia şi femeia superioară au venit să-mi dea lovitura de graţie. Pe chestiunea rusă, m-am despărţit de Romain Rolland. Pe o chestiune de bani, m-am despărţit de lonescu. (…) Acum, mă aflu aici, în locul meu de baştină, singur şi trist”. (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p. 187-188). Izolarea în care se afla, a făcut să-i încolţească în suflet sămânţa disperării: „Niciun loc pentru mine, între insulta nedreaptă şi elogiul respingător”. Perioada pe care am prezentat-o, succint, a fost totuşi propice unei evaluări a întregii vieţi, ceea ce a făcut ca, în planul operei, scrisul lui Panait Istrati să se îndrepte integral către zone autobiografice. Dacă primele astfel de creaţii se grupau în cicluri secvenţiale (ENFANCE d’Adrien Zograffi, ADOLESCENCE d’ Adrien Zograffi — S.n., Z.B.) y cele de după 1930purtau emblema unui bilanţ: VIE d ’ Adrien Zograffi, considerate de Istrati „opera capitală” care, dacă ar fi fost dusă la bun sfârşit, ar fi însumat 12-15 volume. Toate căutările de până atunci, îndreptate către adevăr, prietenie, frumuseţe, dar marcate de deziluzii, s-au întors către sine. Singurul adevăr valabil, spunea în acel moment Panait Istrati, este acela al propriei existenţe. În acest context s-a născut o nouă atitudine, făcută publică în două articole şi în prefaţa la Viaţa lui Adrian Zografi: omul care nu aderă la nimic. Sub acest deziderat şi-a început noua serie de scrieri. Povestea lui Adrian Zografi trebuia să fie povestea omului eliberat „prin refuzul oricărei adeziuni”. Era acesta un mod de a se declara învins? „învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai loi”, afirma Panait Istrati în primele rânduri ale Spovedaniei pentru învinşi. Şijâincă există o mie de feluri de a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă pe om în afara unei clase, după o întregă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine însuşi, şi care rămâne totuşi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de a lupta pentru dreptate" (Op. Cât., 1991, p. 13). Însă acest dezacord nu înseamnă abandonarea luptei. Este, dimpotrivă, o formă de revoltă. Recunoscându-se învins, Panait Istrati îşi striga – a câta oară? — Revolta. A procedat la fel, răspunzând Magdalenei Paz, care publicase o recenzie tendenţioasă la Casa Thtiringer, în revista Monde, condusă de Henri Barbusse: “Nu se poate imagina până la ce punct eu am fost adevăratul revoltat al secolului meu, omul care, copil încă, ghiceşte instinctiv crima supunerii la mentalitatea tradiţională a familiei, a societăţii, apoi aceleia a idealului turmei" (Omul care nu aderă la nimic, în Caiete critice, Viaţa Românească, nr. 3-4, 1985, p. 124, trad. Mircea lorgulescu). Refuzul supunerii – aparent în forme anarhice – este în fond, o eliberare a conştiinţei care face posibilă „scânteia de sublim”. Pentru a străbate drumul până la această purificare spirituală, chiar propria sinceritate trebuie pusă la îndoială. Întrebarea adresată tăios Magdalenei Paz este, în acelaşi timp, retorică: „Ce vă faceţi să credeţi că «adevărul» dumneavoastră este singurul acceptabil şi, mai ales, singurul care se potriveşte omenirii suferinde?” Absolutului, spre care îşi îndrepta Panait Istrati gândul, viaţa i-a opus, însă, de fiecare dată realităţi dintre cele mai crude. Singura eliberare: conştiinţa zbaterii permanente între material şi spiritual şi puterea de a alege: „omul care are, în gradul cel mai înalt, cultul Frumosului, este condamnat la cea mai tragică singurătate”. Destin cu atât mai aspru, cu cât cel supus lui îşi făcuse din marile prietenii un ţel al vieţii. “Trăiesc singur, fără prieteni, corespondenţă amicală. Sunt mai singur decât pe vremea când eram un simplu vagabond. Minciuna artei!" (Scrisoarea către AM. De Jong, din 9 octombrie 1932.) Şi totuşi: „… în această noapte, arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de desăvârşire universală”. Arta, ca formă de înălţare a spiritului, arta ca mod de a fi „în afara lumii, în lume, pentru lume”. „Creaţia m-a salvat de la moarte”, constata Panait Istrati, în 1926, confirmând un adevăr exprimat de Romain Rolland. Şi tot creaţia i-a adus nemurirea, fiind unica modalitate de a nu fi trăit singur. Atunci şi acum. ZAMFIR BĂLAN NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 9 “Brăila e oraşul în care am văzut pentru întâia oară lumina zilei. Am iubit-o în copilărie, am urât-o în adolescenţă, apoi am pierdut-o. M-am dus în lume… Acum, după ce am făcut înconjurul mai multor vieţi, îmi regăsesc Brăjla.” Prin numele lui Panait Istrati, Brăila a devenit un oraş al întregii lumi. În al 625- lea an de la prima sa atestare documentară, această carte se doreşte a fi un eveniment care să-i marcheze istoria contemporană. Ediţia de faţă reuneşte în paginile sale corespondenţa existentă în fondul CASEI MEMORIALE „PANAtT ISTRATI”, din Brăila. Volumul cuprinde două capitole (Panait Istrati către… şi Scrisori către Panait Istrati), însoţite de note şi comentarii, de o bibliografie selectivă a corespondenţei şi de un set de fotografii – document şi facsimile. Dintre scrisorile reproduse aici, cele adresate Annei Munsch (şi semnate “Georges*’) au mai fost publicate de George Cuibuş (în Ateneu, martie, 1965 şi în Tribuna, noiembrie, 1965). Scrisoarea către Jeanne Bindner a fost publicată de Marta Cuibuş (în Amfiteatru, nr. 3,1966). Întrucât textul unora dintre dintre scrisori nu a fost reprodus atunci integral, am făcut precizările necesare în note. Cele patru cărţi poştale către Apostolache Dinu au fost publicate de Valeriu Dinu, în Dunărea, nr. 6-7,1990. Z.B.   [1]] Prezentarea făcută lui Rusakov, din care am extras aceste cîteva rînduri, lipseste din ediţia îngrijită de Alexandru Talex, în 1991, şi a cărei traducere o semnează. Mai exact, lipsesc primele şase pagini din textul original al Afacerii Rusakov, iar altele (referitoarre la reacţiile’lui Victor Serge, de exemplu) sunt comprimate în comentarii de cîteva rînduri. "Această carte — (...) — vede astăzi lumina tiparului pentru prima oară. Ea aste versiunea română a ediţiei originale apăruteîn octombrie 1929”, precizează Alexandru Talex în Cuvînt înainte (p. 9). Dar tot Alexandru Talex este autorul bibliografiei operei istratiene din volumul Cum am devenit scriitor (ediţia din 1981)), unde se poate citi, la pagina 468: MSpovedania unui învins, Bucureşti (f. a.), editura Cugetarea, (trad. P. Ioanid)". Să mai adăugăm că prima reeditate îri Franţa s-a făcut în 1977, deci nu se poate spune că P. Ioanid ar fi tradus o altă ediţie. Pentru că pe volumul tipărit de Cugetarea nu este trecut anul apariţiei, completăm informaţia cu un fragment dintr-o scrisoare adresată de Panait Istrati lui Romulus Cioflec: ”... să ştii, am încheiat un contract bun, cu "Cugetarea”, pentru editarea tuturor scrierilor mele. Vers 1 autre flamme apare la noi prin noiembrie”. (Scrisoarea este datată: 8 octombrie 1929).    

I. URSULESCU   PANAIT ISTRATI ZIARIST   Surprinzătoare este ciceastà lofa, „ce ne-o revelează autorul „Chirei Chiralina” În paginile publicisticii sale, pagini puţin citite, şi mai puţin comentatei respirând sensul epocii în care au fost scrise, arătând uneori o precocitate evidentă a „spunerii** şi, mai ales, o înclinaţie către pamilet nepărăsită niciodată. Puţina instrucţie -* doar patru clase primare terminate târziu –, nu i-ar fi asigurat lui Panait Istrati nici pe departe un loc în „republica literelor”, sau chiar într-un post de slujbaş modest. Istrati a fost, de aceea, întruchiparea truditorului, aproape de rând, dar şi a visătorului de excepţie. El s-a format din contactul nemijlocit cu viaţa, cunoscându-i toate vicleniile şi „capcanale” dar, în acelaşi timp, în contact cu singura mişcare care, la început, ocrotea contestatarii: mişcarea socialistă, într-o scurtă autobiografie trimisă lui. Romain Rolland el nota: „1901-1902: 17-22 ans, départ à Bucharest avec Mihail (…) Contact avec le mouvement socialiste. Adepte ardent**. O) Istrati s-a format în Brăila începutului de secol care avea prin 1905-1906 o destul de importantă mişcare socialistă grupată în jurul cercului „România Muncitoare**, oraş plin de emigranţi împinşi aici după ocupaţia turcească a Balcanilor, oameni în general înstăriţi, daca puteau scoate, în limbile lor naţionale în 1912, mai multe periodiceA) Declarat porto-franco () în secolul frecat, oraşul va profita de această formă preferenţială de comerţ câteva decenii, dezvoltând structurile incipiente ale capitalului. Diferenţierile pe scară socială arată însă un capitalism primar, dependent şi punitiv, având primele cercuri muncitoreşti devreme (1895), la câţiva ani după crearea celei dintâi organizaţii muncitoreşti (1893), Oraşul însă, era vădit provincial, un „târg** ca cele descrise mai târziu de Sadoveanu, plin de o burghezie ce nu se deprinsese încă cu noua ei condiţie şi de oameni nevoiaşi ce nu-şi găseau decât, cu greu, hrana zilnică, oameni înrobiţi vieţii şi viciilor ei atât de mult încât îl vor alarma pe Istrati În articole ardente, pline de amărăciune şi revoltă. „V isătorul” şi „truditorul”, În egală măsură, vor găsi calea spre o lume mai înaltă dacă nu mai cinstită, cea a elitei jurnaliere din Capitală, frecventind întrunirile cercului „România Muncitoare” fondat în lùoh cu o răsunătoare declaraţie-program făcută în spiritul epocii. Gazeta, cu acelaşi titlu, care va adăposti articolele lui Istrati timp de un deceniu, va fi o publicaţie socialistă importantă dar, „sub vremi”, vorba cronicarului, cam tulburi şi supusă necazurilor atât financiare, cât şi de ordin politic, aservită diverselor influenţe din partidul socialist şi obligată să-şi schimbe, în perioada războiuluif chiar numele (se va numi „Lupta zilnică”, „Jos războiul”, etc.). Debutul publicistic al autorului lui „Moş Anghel”, s-a produs probabil în această perioadă căci, în „România Muncitoare” nr. 38, din 19/26 noiembrie 1906, se găseşte articolul „Regina Hotel” semnat P. Istrate.. Numele de familie Ist rate e acelaşi ca în actul de naştere („actul 1077”) copilul fiind născut „ieri, Vineri zece curent la orele şapte înainte de amiază în Brăila la locuinţa mamei sale” (**) dar prenumele prescurtai, cu iz publicistic (P) nu corespunde ziaristului numindu-se din botez, „Gheiasim” („Gherasim Joiţa Stoica Ist rate”). () Aşadar, P. Devenit mai târziu Panait, e un pseudonim, iar Istrate va, deveni Istrati, şi cu acest nume va fi semnat al doilea articol apărut zm „România Muncitoare” nr. 49, 4/11 februarie 1907 („Biserică şi Popiuj, ra~ nat P. Isrtati. B posibil ca „visătorul” folosind alte pseudonime, să fi debutat înainte de anul 1906 în „România Muncitoare” () lucru greu de afirmat cu certitudine. Există, întradevăr, mai multe pseudonime ce se regăsesc înainte de anul 190 şi sub care s-ar fi putut ascunde Istrati. Ne vom referi la două posibile: Leonardo Delaport şi L. Răzvrătitu. Cu privire la primul (este vorba de articolul „Muncitorii din portuJ Brăila”, de altfel singurul text semnat cu acest nume în „RM” între anii 1902-1906), e posibil ca sub acest nume să se ascundă Ştefan Gheorghiu care, în acea perioadă, era unul dintre conducătorii mişcării sindicale din port, pe când Istrati se afla de-abia la începutul activităţii sale publicistice. Al doilea pseudonim, L. Răzvrătitu, pare a-l ascunde pe acelaşi, căci în „RM” nr. 28 şi 29 (10 şi 17 septembrie 1906) e anunţat la rubrica Ştiri că va conferenţia „despre proprietate** cât şi despre „proprietatea industrială şt colectivă**. Ori la acea dată Istrati avea 22 de ani şi e greu de presupus că ar îi putut susţine asemenea conferinţe în faţa unor oameni cu o veche activitate în „mişcare**. De altfel pseudonimul L. Răzvrătiţii dispare din publicitate la sfârşitul anului 1906 şi în tot cursul anului 1907. Ştefan Gheorghia fusese» reţinut în această perioadă de autorităţi, ca urmare a atitudinii sale faţă de marea răscoală a ţăranilor, şi internat în închisoarea din regimentul 7 PloieştiA) Apoi L. Răzvrătitu reapare, dovadă că fusese eliberat (articolele „Către muncitorii din portul Brăila** „RM** nr. 28, 13 iulie 1910, „Din porţii Brăila** „RM** nr. 65, 24 octombrie 1910, „Satrapii portului Brăila** „RM** nr. 8, 31 martie 1911, etc.). Există însă un alt pseudonim care l-ar fi putut ascunde pe ziaristul de ocazie: I. Pribeagu (ne referim la articolele „De la atelierul central C.F.R.**t „RM** nr. 33, an. 1, seria II, nr. 41, 16 decembrie 1905 şi „Mereu exploatare tovarăşi ceferişti” „RM**, an. I, seria II, nr. 41, 11 decembrie 1905.). Acest l. Pribeagu n-ar putea fi Alexe Pribeagu cel care a semnat „Fraţii săraci.. Prima călătorie**? (s). Cu privire la debutjl său, Istrati va afirma mai târziu – atunci când va fi celebru-; „… cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. E/a primul articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Bobescu» i) din Lacu Sărat. Titlul articoluldi (dacă nu mă-nşel): Un om cu scaun la cap. Şi cine credeţi că era acest om cu scaun la cap pe care-l atacam? Curioasă coincidenţă l Era domnul Nicolae lorga! Atacam pe omul politic, comparsul huliganului Cuza (…) Acest debut (sublinierea n.) şi alte articolaşe, mi-au atras simpatia «Dimineţii» l): Sau: „Cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. Era primul articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Popescu» din Lacu Săratt Titlul articolului (dacă nu mă-nşel): «Un om cu scaun la cap» (). Interesant este că acest articol există. El se numeşte „Isprava d-lui lorga** şi ar putea fi! Al lui Panait Istrati (textul nu este semnat) căci în cuprinsul său se face referinţă şi la „huliganul Cuza”. De fapt problema debutului acestji scriitor, atât de aparte în literatura română şi, în mod evident, de talie europeană, este încă dificil de clarificat, dat fiind parca un „halou” al propriei sale personalităţi atât de contradictorie. Declaraţiile autorului, datele biografice sau articolele sale tipărite aiurea nu „rimează”… Se pare că anul 1907 l-a petrecut în Egipt, O) dar în februarie 1007 va tipări în „RM” articolul „Biserică şi popi” cu un subiect tipic pentru publicistica sa: corupţia. Şi „visătorul” se va afla la faţa locului, în „comuna Cotutung judeţul Brăiladând amănunte extrem de exacte şi comentând cu aplomb întâmplărileau) Aşa cum s-a observat, aceste inadvertenţe sunt aproape fireşti pentru autorul „Ciulinii Bărăganului” care, parcă, măresc enigma celui ce peste ani va tulbura cu verbul şi atitudinea sa lumea europeană. () Cert este că la această dată ziaristul Istrati va duce un adevărat război cu lumea strâmb ocirmuită, dar mai ales cu inerţiile şi convenţiile sociale. Necesitatea căutării adevărului e organică: „Vei găsi Adevărul care îţi e de mare folos şi care te îndeamnă pe cărări necunoscute de tine, cărări care te vor duce spre o lume mult mai dreaptă, mult mai bună, şi în care tu vei fi om cu adevărat” („De vorbă cu tine, muncitorule /M – aprilie 1910). Această căutare lor tur antă şi torturată, în acelaşi timp, face loc unui personaj incomod pe care Joseph Kesel, într-o amintire, ni-l prezintă cu o intuiţie surprinzătoare. (J Justificarea fiinţei umane ca „fiinţă” ce respinge umilinţa şi înjosirea îşi găseşte reflexul într-o atitudine de intransigenţă acută: „Tu, omule, care-ţi place să te chemi regele pământulu (, ţi-ai dat seamă că boul de la jug rabdă mai puţin de foame decât tine? Şi când nu mai poate răbda, l-ai văzut că rupe ştreangul şi se duce? Tu ce faci? („De vorbă cu tine, muncitorule!”). Tonul sună profetic, făcându-ne să recunoaştem în pasionatul cititor al lui Carlyle, de la a cea vreme, şi un admirator, poate, al lui Beranger ori Lammenais, găsiţi nu prin volume ci în efemerele „broşuri” populare, tipărite în editurile socialiste spre „lumânarea** muncitorilor. Poziţia aceasta extrem-sentimentală implică însă şi o mânie subterană ce îşi are originea într-o existenţă ce s-a consumat intensiv. Copilul Panait Gherasim, băiat de prăvălie prin 1897, se izbeşte şi, în acelaşi timp, se leagă de lanţul opresiv – singurul său univers. Impactul cu lumea, este, în fond, o dezamăgire cruntă pentru toţi eroii lui Istrati de mai târziu care nu ştiu „să se învârtească**, „să se descurce**, eşuând în banalitate sau moarte. Instinctiv, el va fugi, mereu din/de lume, această fugă luând, uneori, iorma definitivă: sinuciderea, ca o „compensare** a „visuluiw interzis. Din acest refuz, \ exprimat tranşant, se va produce ca „expresivitate** şi „sublim” deschiderea spre lumea ideilor, călăuzitoare către înţelegerea cauzelor suferinţei umane dar dusă, adesea, până „în pânzele albe”, adică la disperare. Publicistica sa este, din acest punct de vedere, una din cheile care delimitează resorturile intime ce au mişcat şi animat atâtea personaje istratiene. Lo început, cu timiditate, exprimând stângaci nemulţumirile, apoi, în special după 1900, cu siguranţa celui care ştie ce vrea, articolele sale de gazetă fac loc unei voci ce se detaşează din corul general spre a individualiza, uneori cu primejdii, arii cântate modest de toţi ceilalţi participanţi. Tematica acestori luări de atitudine este ori „gravă”, ori „sentimentală”, teoretizâhd cu farmec probleme aride de economie şi organizare sindicală, întotdeauna percutanta însă, gazetarul având, se zice, „ilair”, văzând cu un ochi atent aparenţele. Dacă, până acum, când se vorbea de pamfletul românesc din acest secol, referinţeje mergeau către N. D. Cocea, Tudor Arghezi ş.a., de acum înainte se poate vorbi şi despre pamfletarul Panait Istrati, căci publicistica ne dezvăluie un îronist în forţă, sublim, aprig, vesel, sentimental, îngăduitor, intolerant, împătimit până la sânge, cultivat prin „Docurile” brăilene sau în fantomaticele „întreprinderi44 de vopsitori cu pensula. Amestecul, adesea incomplet, dintre sine şi ceilalţi, care se regăseşte din plin cam în tot ce a scris, îl întî/nim şi aici, în paginile de ziar, dar parcă mai „autentic”, „mai „spontan**, dezvăluind o trăsătură neaşteptată la un oriental clamat mai târziu ca „instabil”, şi chiar „violent*? Avem de-a face aproape cu un „autoportret” nu al unui dezabuzat (Istrati n-a fost niciodată, chiar atunci când mulţi credeau asta!) ci, al unui om capabil să trăiască pasionat pentru o idee actuală, strângentă: „N-am suferit până acum asemenea călcări de demnitate omenească. Când va cere-o însă idealul meu, le voi primi cu plăcere căci nimic nu s-a realizat în lume fără durere”. („Prea multă răbăkire”, iunie 1909.). Numele lui Istrati-publicisâul poate îi adăugat, fără falsă modesticr iïângâ cei mai mari ziarişti români ai acestui secol căci el are cu pasiune şi frecvenţă revelaţia ideii, necontrazicând, cu nimic, cele mai bune pagini literare pe care le-a scris. Dincolo de veleitarismele politice ale mişcării, şi dincolo chiar de „mişcarea” însăşi, Istrati, într-o sarabandă, verbală în tripticul: luciditate/suferinţă/expresie, „concretizează** Într-un stil propriu, de neconfundat, peisajul aman ce i s-a dat spre contemplare. Două par a fi direcţiile principale în care se dezvoltă tematica jurnalieră a visătorului-zugrav pe spaţiul unui deceniu, în presa socialistă a vreunii: surprinderea „atitudinii44 prin disecţia amănunţită şi scormonitoare de, tsus până jos” pe scara ierarhiei sociale (personajele sale preferate aici: regele, membrii guvernului, mitropoâiţii, preoţii de ţară, ucenicii ciomăgiţi, etc.), apoi problemele „de aparat” ridicate de o „mişcare*4 împotmolită din ce în ce mai ’mult în propriile sale inerţii. Însă problematica articolelor e mult mai dversă cuprinzând aproape tot ce se poate imagina cu privire la viaţa social-administrativâ, intelectuală şi, mai ales, politică a vremii: ţăranii, prostituţia, chelnerii, arbitrajul în administraţie, gimnaziile, corupţia, bacşişul, porturile, muntele Athos, grevele, organizarea sindicală, îracţlonismul, deviaţionismul, „scriitorii”, falşii sindicalişti, eroii, Zidul Confederaţiilor, etc… Totul este scrutat cu un ochi sever şi aproape „bolnav” de curiozitate. Desfăşurarea concretă, în „pagină**, este şi ea revelatoare: „notiţa** insidioasă, seacă, ce „spune** tot, fără comentarii, se asociază cu foiletonul ce se întinde jpe o pagină de gazetă, dând amănunte calm, necruţător… „Cazurile*4 sale sunt cazuri înainte de a fi scrise, căci ele se formează undeva în mintea înfierbântată a ziaristului, din momentul în care „le află** şi ceea ce urmează nu e decât o mestecate molcomă a subiectelor azvârlite aproape în silă cititorilor. „Plaga*4, atunci când este, „se deschide” singură, oferindu-şi ostentativ explicaţiile, prfyeliştea fiind, evident, gratuită. Această tehnică a dezvăluirii, atât de profesional înţeleasă, se bazează pe înţelegerea şi penetrarea fenomenului descris, dar în acelaşi timp şi pe un „simţ** acut, de bun ucenic, devenit peste noapte maestru, al „ştirii*4. Dar, în afară de orice, pe talent. Căci Istrati are nu numai „miros**, ori stofă de ziarist, ci tocmai talent publicistic, simte „fibronuV4 faptelor, şi-l asumă de la primul până la ultimul articol, cu un patetism care arată Implicare, responsabilitate şi, de ce nu, ironie. În mod indiscutabil subiectele sale de mai târziu, care-l vor face pe Romain Rolland să exclame: „Dar, Dumnezeule! forţa asta, pasiunea asta, viaţa asta demonică! nu mai sunt lucruri din vremea noastră, În Occident” (i7), îşi au originea aici, în această lume În care ştirea circulă cu repeziciune, şi se consumă, la fel, nu fără a lâsa însă o urmă, adesea cu neputinţă de şters. Într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, visătorul-zugrav, foarte aptoape de celebritate, scria: „Ori, eu ţin să-mi deschid ochii cât mai mari, să văd întreaga grozăvie, şi să strig oamenilor care ar vrea să-l scuze (e vorba de personajul său Stavru, n.n.) – să le strig cu toată pasiunea simţurilor msle – ca natura este mai bogată şi mai voluptoasă când se manifestă aşa *cum trebuie şi nicidecum când noi o îmbolnăvim**. 08) Dar această adevărată profesiune de credinţă, o găsim exprimata aici, În aceste pagini: „Să te opreşti o clipa în preajma acelei lumi flămânde, să audă urechile tale sfâşietorul geamăt al copiilor adormiţi şi îndureratul suspin al mamelor nemângâiate, şi atunci vom vedea iubite M (…) dacă mai poţi pluti în vsuri cereşti fără să fii socotit în rândurile celor mai nesimţitori oameniii. „Nostra Famiglia**, septembrie 1911.) Amestecul „biografic**/anecdotic (cât de ciudat sună acest cuvânt referitor la Istrati!) a fost observat mai demult, dar interpretat fastidios. Căci, în fond, ce este „Chira Chiralina** decât urm din multele întâmplări, puţin de senzaţie, puţin sentimentală, în nucleul ei epic? Ce a adăugat Istrati la această „night story** şi o face cu greu „pasabilă**, este suflul rememorator, aproape mitic, de „once upon a time**, care îi dă spontaneitate şi frăgezime. „Povestirea** faptului brut \ e un truc, o piège**, farmecul se găseşte Înăuntrul multiplelor trape biografice şi e interior. Acestea erau mijloacele ziaristului care trebuia, mai întli, să capteze spre a convânge, pentru ca, în viitoarea (tapa, să-şi. Asume argumentele teoretice. () * ★ ★ Literatura îşi face loc în toate aceste pagini cu o pregtianţă ce nu poarte scăpa nimănui şi într-o formă ce caracterizează întreaga operă de mai 1B. Ibidem, p. 110 (Scrisoarea XXXVII.) 19. Interesant este că această „fata” imediat sesizabilă, nu a fost interpretată din diverse motive decât în defavoarea lui Istrati. Auguste Baillv scria în 1925 (textul este reprodus din Al. Oprea: „Panait Istrati Dosar al vieţii şi operei** BPT, Editura, „Minerva”, 1984.): „II ne s’agit pas ici de sa* tisfaction intelectuelle, pas devantage d’admiration. Je ne crois pas qu’ Istrati soit un penseur et ne je sais s’âl est un artiste. C’est un conteur spontane, une force naturelle qui s’abandonne et qui s’exalte, îl nous dit ce qu’âl a vécu”. Georg Bran des credea cam acelaşi lucru dovada că farmecul jurnalier nu putea fi depăşit atât de uşor. „Ich gestehe, das von alieri europâischer serzâhlern Panait Istrati mein Favorit ist. Târziu a lui Istrati, şi anume sub aparenţa „amintirii” A20) De fapt această pasiune de a-l face pe cititor să creadă că ceea ce citeşte e „real”, că scriitorul nu. Inventează nimic, va traversa tot ce a scris Istrati, inducând nu adesea, în eroare. Dacă în articolele de tinereţe o va face discret, atrăgând doar atenţia asupra acestui mic amănunt, mai târziu, după 1923, când va deveni celebru, are să amintească mereu această caracteristică a ficţiunii sale. „Memorialistu11* de ocazie e trădat aici însă de creator, căci povestirea, chiar orală şi golită de ornament, este ea însăşi o imixtiune în structura adevărului, o „contrafacere” a acestuia. Pamfletarul „simte” nostalgic („Doi intetelectuali”, octombrie 1910) moartea a doi prieteni, participanţi „în mişcarea noastră”, dar imaginea cea mai sugestivă extrasă, parcă, dintr-o „V iridiană” avant la lettre e cea a lui Hans („Mântuitorul – Amintire de la un Crăciunu — Decembrie 1910.) mergând la „hanul pripăşiţilor” când petrecerea e în toi (un chef” de excluşi umani „cu Obrajii scofâlciţi” pi cu nasurile ieşite în afară „ca nişte cucuvele”): „Deodată, în mijlocul celei mai mari linişti, când nu se auzeau decât plescăiturile gurilor ce se strâmbau îngrozitor, uşa se deschise larg şi, în cadrul ei, rămase înţepenit un om cât un munte, cu barbă mare, roşie, şi zdrenţăros ca un cerşetor”, Acesta binecuvântă christic mâncarea, şi băutura – scena are un iz infernal însă, doctrinar în acelaşi timp, plastic şi „moralizator”: „Primiţi-mă şi pe mine la masa voastră, porcilor şi orbilor! Căci Amin zic vouă veţi avea nevoie de Hans în ziua când Mântuitorul… cjel mare vă va chema cu trâmbiţa de foc să cereţi celor sătui dreptul vostru la un culcuş mai bun paielor lui Iidns şi la o masă mai tihnită decât cea de astăzi”. În mod evident, această schiţă atât prin subiectul ei cât şi prin plăcerea neascunsă a „povestirii” este ambiţios literară. O altă pagină, „Nostra Famiglia”, devenită „scrisoare” (dintr-o scrisoare veche*1) şi datată cu minuţie („21 februarie 1907”), pare de aceeaşi natură: un „oarecare M.” îi vorbise de frumuseţea peisajului italian, iar „visătorul” merge reportericeşte „la faţa locului” fără bilet de călătorie, clandestin, doar cu o „biată” jumătate de liră engleză şi aceea „cusută la betelia pantaloniloreste debarcat la Neapole şi-şi petrece timpul colindând câteva zile prin împrejurimi, uitând uneori să şi mănânce, evident, şi fără a-şi plăti hotelul. Trezit din reverie de patronul e are-i cere banii pentru cele „cinque g io r ni**, încearcă să caute de lucru pe ®°. În „Anthologie de la. Nouvelle prose française” Simon Kra scrie: „Grâce au conseil de Romain Rolland et de quelques-uns de ses amis P. J. Jouve, Jean Richard Bloch, îl publia plusieurs livres qui sont a la fois des souvenirs et de contes. Istrati écrit avec enthousiasm, îl s’abandonna à son genie et crée ainsi un monde qui est celui des Mille et une Nuits et des chansons populaires. En écrivant an français, îl a apporté à la langue cette fluidité, cette spontani été orientale qui ne se retrouve que dans la langue russe. Cet apport est d’autant moins négligeable que le français est éloigné par son esprit même de ces rêves des autres”. (1926). Undeva, şi de-abia acum vine în contact cu clasa de jos şi cu problemele ei, aceleaşi peste tot, şi pe care le cunoştea atât de bine. „Schiţau e mai amănunţit lucrată: are descrieri, imagini de ansamblu, portrete. *2*) Ziaristul de ocazie e impresionat de Jazaronicerşetorii cântâreţi, şi are chiar o idilă într-o cameră de unde prin acoperiş se pot vedea cu uşurinţă stelele, pe o uliţă» *ale cărei case pestriţe, de foc, te înfiorau**. Iar la lumina chibritului se sperie văzând „acea amestecătură de animale din două specii diferite”, clinii şi oamenii: „o voce slabă îmi sullă în ureche cuvinte prin care să mă încredinţeze că n-are de ce să-mi lie teamă… fiindcă ceea ce văd e… nostra famiglia”. Alte două „schiţe” tipărite cam tot în aceeaşi perioadă „Calul lui Bălancoyipusă cu o economie de limbaj remarcabilă şi „întâi Mai” – de o neaşteptată strălucire verbală -r sunt apropiate prin ton de „Nostra Famiglia*\ Ultima se petrece lângă piramide, în Egipt, şi are, ca protagonist un muncitor care refuză să muncească de întâi Mai, luându-l în tovărăşie şi pe Istrati, prilej cu care sunt daţi afară amândoi de patron. Ziaristul de ocazie îşi păstra deviza neştirbită: „Pentru stomacul meu, nu vreau decât o bucată de pline, dar pentru ochii mei lumea întreagă”. (22) Memoria visătorului/ziarist, semnând când Istrian, când P. Istr., Andrei Scutaru, P. Brăileanu, I. Delabrăila, etc., e echivalent, în acest caz, cu o ex-; trem de subtilă conversiune în artistic. Încă din aceste pagini Istrati era conştient de f, darulsău, de realitatea unui spaţiu ce-i aparţinea doar sieşi. Tfse părea că întreg universul îşi concentrase toatâ banalitatea în jurul meu, ca să mă sufoce!” (23) va exclama el mai târziu, în 1921. Căci lupta cu banalul este, în fond, lupta cu sine însuşi, iar mai apoi cea cu lumea din jur pe care Istrati o va trata într-o manieră extrem de independentă şi, vai, supărătoare, Iată o mostră: În martie 1910, ieşind din închisoarea Văcăreşti, unde fusese întemniţat împreună cu alţi fruntaşi socialişti, C. Miile, directorul ziarelor, Adevărulu şt wdimineaţa”, îi face o propunere: „După ieşirea noastră de la Văcăreşti, mă aflam şi eu printre «şefii» socialişti, primiţi de d. L Miile. Gherca era prezent, şi foarte emoţionat ne-a sărutat ruseşte pe toţi. Alături, d. Const. Miile m-a luat deoparte şi mi-a zis: «Uite ce-i Istrati, vreau să te tac corespondentul „Dimineţii” la Brăila, cu leafa celui mai bun dintre corespondenţii.          gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Scăpare de condei 1906-1916   În loc de prefaţă Pe Panait Istrati l-am văzut pentru prima dată la Brăila, în 1931. Mă plimbam cu tata pe strada Regală şi ne-am întâlnit în apropierea Cinematografului Comunal (azi Teatrul Maria Filotti), chiar lângă farmacia dlui Berechet, de unde scriitorul primea, uneori, gratuit medicamente. Istrati se cunoştea cu tata din 1910, căci într-un şopron părăginit aflat în curtea casei din Galaţi a bunicilor, cea de pe strada Rozelor, din spatele fostei Fabrici de Bomboane Sfaelos, el ascundea manifeste, operaţiune la care participau Ştefan Gheor- ghiu şi Jeaneta Maltus, ulterior soţ şi soţie. Apoi ne-am tot revăzut… Mă lua de la grădiniţa de copii a dnei Bercaru, situată pe bulevardul Carol, sau de acasă, din strada Griviţei, nu departe de plăcintăria lui kir Ni- kola – care-i trăsese de mult obloanele –, de fostul sediu al Sindicatului Muncitorilor Portuari şi de locuinţa zugravului Gheorghe Creţu, cel care lucrase cu Panaitache, cum i se spunea, la renovarea faimoasei case Hirschfeld de pe strada Sf. Nicolae. Cutreieram împreună mahalalele copilăriei şi adolescenţei lui brăilene şi-i ascultam poveştile. Pe atunci – aveam 5 ani! — Nu-mi puteam imagina că voi dedica atâţia ani din viaţă „ghicindu-i” pseudonimele, copiindu-i, ca un călugăr benedictin, articolele din ziare şi reviste în vederea tipăririi lor în volume. * Noi, brăilenii, suntem foarte mândri că în oraşul nostru, în 1821, Zaharia Caralechi a tipărit primul periodic din ţară, Biblioteca Românească, drept care, citirea presei mai vechi şi mai noi face parte, îndrăznesc să afirm, din spiritul locului. În anii ’80, stârnit de controversele ivite în legătură cu începuturile mişcării muncitoreşti din portul Brăilei, m-am apucat să cercetez anumite colecţii de ziare. Parcurgând, în cabinetul de microfilme al Bibliotecii Academiei Române, România Muncitoare, anul 1906, am dat de articolul „Regina Hotel”, semnat: R Istrate1. În anii următori, altele, semnate: P. Istr., P. Istrati, Is., Istrian, P.I., I. Delabrăila etc., tra- tând, aproape toate, problemele diferitelor categorii de lucrători sau prestatori de servicii din Brăila şi împrejurimi. Am copiat apoi articolele din Dimineaţa, Adevărul, Viaţa socială, Lupta zilnică ori Calendarul Muncii, care-i purtau semnătura sau se ştia că îi aparţin – este vorba, de exemplu, de cele semnate Cor. Sau Coresp. În Dimineaţa, cotidian la care Istrati colabora în calitate de corespondent. Am transcris şi articole semnate cu pseudonime „originale”, de pildă, Un cui, pomenite ulterior de autorul lor.2 Materialul adunat a intrat în cuprinsul volumului Panait Istrati, Publicistica de tinereţe (1906-1916), apărut în 1993, sub îngrijirea mea, la Editura Porto-Franco din Galaţi, în- tr-un tiraj de 15 000 de exemplare, epuizat la scurtă vreme după tipărire. Cartea a fost distinsă cu Premiul Panait Istrati, acordat de muncipalitatea Brăilei şi de instituţiile judeţene de resort ale Ministerului Culturii de atunci. S-a întâmplat apoi ca un om de cultură, apropiat sufleteşte, ştiindu-mă istratian împătimit, să mă îndemne „să pun la cale” următoarele volume, argumentând că, de regulă, întregul stârneşte mai mult interes decât partea şi că un asemenea demers, dus la bun sfârşit, ar fi deosebit de folositor istoriei presei scrise româneşti şi, implicit, universale. 1 în certificatul de botez, scriitorul figurează Gherasim Istrate, Panait fiind prenumele fratelui mai mare, decedat la câteva luni de la naştere. Dar toţi îl strigau Panait – şi aşa i-a rămas numele! 2 Vezi Ion Ursulescu, Panait Istrati – Pseudonime, Editura Istros, Brăila, 2002. M-am aruncat cu capul înainte, neştiind ce mă aşteaptă. Această aventură— căci aşa s-a dovedit! — S-a concretizat în aprox. 900 p. Mss, pe care le-am împărţit în două volume, corespunzând unui număr egal de „perioade” publicistice distincte, acoperind cea 18 ani. Una peste alta, strân- sesem material pentru trei volume: I – Scăpare de condei (1906-1916), reluând cartea tipărită la Galaţi, completată cu trei articole „descoperite” ulterior; II – între banchet şi ciomăgeală (1918-1930); şi III – Scrisoare deschisă oricui (1931-1935). Aşa cum am conceput lucrarea, un amplu studiu introductiv (aprox. 200 p. Mss.) prefaţa primul volum, în anexa celui de-al treilea intrând corespondenţa purtată de mine cu Dominique Foufelle şi Jean Hormière, preşedinţii succesivi ai Asociaţiei Les Amis de Panaït Istrati şi principalii editori francezi ai Cahiers Panaït Istrati, care m-au sprijinit concret cu informaţii utile şi xerocopii ale articolelor apărute în Occident sub semnătura lui. Se cuvine să-l menţionez şi pe Serghei Feodosiev, cel care mi-a remis o parte dintre articolele istratiene tipărite în presa sovietică în cele 16 luni petrecute de scriitor în U.R.S.S. În întreaga lucrare, numărul articolelor inedite în limba română este de cea 30. Editura Humanitas s-a oferit să publice primul volum în 2004, când aniversăm 120 de ani de la naşterea prozatorului, şi următoarele două în 2005, când comemorăm 70 de ani de la încetarea lui din viaţă. Am fost de acord să elimin din cuprinsul primului volum studiul introductiv, care ar face, eventual, obiectul unei micromonografii separate; de asemenea, paginile de corespondenţă cu cei doi francezi din anexa ultimului, precum şi prozele de ficţiune, asociabile mai degrabă literaturii beletristice decât publicisticii militante, de atitudine, definitorie pentru ziaristul Istrati. Am convenit ca fiecare volum să conţină o listă a titlurilor articolelor (şi referinţelor aferente) la care, din varii motive, nu am avut acces – fie lipsesc din colecţiile Bibliotecii Academiei Române/B.A.R./sau ale altor biblioteci publice, fie gradul de deteriorare a texte lor nu a permis transcrierea, fie, în sfârşit, nu le-am putut obţine din străinătate. Dacă în volumul I, ordinea tipăririi articolelor respectă cronologia apariţiei lor în periodice, pentru publicistica de maturitate am procedat după cum urmează: 1. Articolele datate (de autor), publicate antum, sunt tipărite în ordinea apariţiei în presă – precum în volumul I; 2. Articolele datate, publicate postum, sunt editate în ordinea datei scrierii; 3. Articolele nedatate, publicate postum, sunt tipărite la sfârşitul volumelor, înaintea prefeţelor. Din bibliografia care însoţea articolele, au fost reţinute, ca reper, datele primei apariţii. Pentru a se ajunge la o „integrală” a publicisticii lui Istrati, mai sunt multe de făcut. Este posibil ca titlurile semnate Rp. (Reporter), Cr., Cor., Coresp. În Adevărul (1910) ori România Muncitoare (1909,1910) sau altele nesemnate, care tratează tot chestiuni brăilene, să-i aparţină. Cercetarea altor colecţii de periodice din Elveţia, Franţa, Austria, Germania, Olanda sau din fosta U.R.S.S. Ar scoate probabil la iveală titluri de care istratienii de ieri şi de azi n-au auzit. De asemenea, parcurgerea fondurilor de corespondenţă inventariate pe numele scriitorului la Muzeul Literaturii Române şi Biblioteca Academiei Române sau aflate în arhive particulare din ţară ori de aiurea ar putea furniza informaţii utile în acest sens. Este o invitaţie deschisă oricui! Iar dacă Romain Rolland a refuzat „oricui, fără excepţie, orice drept de a vorbi în numele lui”, voi spune la rându-mi că nu am vorbit în numele lui Panait Istrati: el se află de sine stătător în această antologie. Ion Ursulescu Doresc să-mi exprim recunoştinţa şi să aduc mulţumiri tuturor iubitorilor operei lui Panait Istrati care m-au ajutat în realizarea acestei dificile lucrări – şi în mod special prietenilor trecuţi în eternitate: lui Alexandru Talex, care s-a dedicat editării cărţilor „genialului vagabond”, aproape de mine în primele faze de elaborare, şi lui Jean Hormière, care i-a preluat ştafeta, implicându-se trup şi suflet în demersul meu, cel care, în 1996, a ţinut să scrie Une pensée… în chip de preambul la publicistica istratiană de maturitate. I.U. Un gând…1 Dl Ion Ursulescu a luat hotărârea de a se consacra editării publicisticii lui Panait Istrati. După un prim volum reunind articolele apărute în presa românească înaintea plecării viitorului scriitor în Elveţia şi Franţa, d-sa abordează partea cea mai redutabilă. A-l reda integral pe jurnalistul Panait Istrati în perioada 1918-1935, presupune o muncă de cercetare „presărată” de nenumărate capcane. Cea mai grea ar fi dispersarea textelor, datorată peregrinărilor autorului. Ele au trebuit mai întâi regăsite, apoi recopiate, când mijloacele tehnice adecvate lipseau, şi, în final, verificate. Bogăţia şi diversitatea materialului impuneau respectarea cronologiei. Mai multe tipuri de lucrări au precedat-o pe cea a dlui Ursulescu. Fără a omite revistele (Manuscriptum etc.), cităm culegerile tematice structurate – limitate însă de opţiunea editorilor şi de „cerinţele” epocii – ale unor Alexandru Talex şi Alexandru Oprea, analizele lui Mircea Iorgulescu asupra primei maniere de scriere a jurnalistului Istrati şi, recent, resuscitarea articolelor din Cruciada Românismului în cartea îngrijită de Ciprian Moga. În Franţa, Asociaţia Prietenii lui Panait Istrati şi Caietele contribuie, în ultimii 25 de ani, la o nouă lectură a multor texte uitate. Cele trei volume de articole ale dlui Ursulescu vor uşura, desigur, munca cercetătorilor, dar principala lor calitate este aceea de a oferi atât celor interesaţi, cât şi prietenilor lui Panait 1 Versiunea românească aparţine Cristinei Aninoiu (n. I.U.). Istrati esenţa unei prestaţii publicistice care permite o mai bună urmărire a parcursului unui scriitor profund angajat în epocă de-a lungul a 30 de ani. În pofida riscurilor asumate de exprimarea aleasă – să ne gândim la vindicta definitivă pronunţată de Baudelaire împotriva jurnaliştilor… —, aceste texte permit cititorului o mai bună apreciere a onestităţii şi sincerităţii pătimaşe a lui Panait Istrati, pe care nicio dogmă nu le-a clintit nici- când, pe care nicio sentinţă „unică” nu le-a încătuşat nici- când. Prin el iubim România, o Românie nesigură, hărţuită, excesivă, infinit de generoasă. Astăzi, când o întorsătură a Istoriei îl readuce pe autorul Chirei Chiralina în prim-plan, aceste texte, chiar dacă nu reprezintă esenţa operei scriitorului, îi evidenţiază totuşi trăsătura cea mai pregnantă. Jean Hormière Preşedintele Asociaţiei Les Amis de Panait Istrati Notă asupra ediţiei Volumul I, Scăpare de condei, conţine 103 articole şi note publicate de Panait Istrati în periodicele România Muncitoare, Calendarul Muncii, Dimineaţa, Adevărul, Viaţa socială, Tribuna Transporturilor şi Lupta zilnică în anii 1906-1916. Ediţia de faţă este a 11-a, adăugită şi cu titlu schimbat, a celei1 apărute în 1993. Cu două excepţii, semnalate în note de subsol, textele au fost reconfruntate cu articolele originale. Dificultăţile de transcriere nu s-au datorat exclusiv proastei lizibilităţi, cauzată de gradul de deteriorare a suportului, vechi de aproape un secol, ci şi nivelului precar originar de redactare, frecventelor greşeli de tipar, derutante mai ales în redarea numelor proprii sau cifrelor, precum şi ignorării regulilor elementare de gramatică ori de punctuaţie. Intervenţiile, operate cu respectarea normelor în vigoare, au încercat să îndrepte aceste „neajunsuri”, păstrând însă, pe cât posibil, formele de limbă ale epocii şi ideolectele autorului. În ce priveşte notele de subsol, menţionăm că cele însoţite de n. I.U. Îi aparţin lui Ion Ursulescu, iar cele urmate de n. Red. Sunt ale redacţiei. Tipărirea publicisticii în tranşe face ca datele biografice ale lui Panait Istrati şi ale protagoniştilor citaţi şi în volumele următoare să se oprească la anul 1916, urmând a fi completate ulterior. 1 Vezi mai sus, p. 6. Ediţia de faţă nu reproduce următoarele două articole, tipărite în numere care lipsesc din colecţia României Muncitoare: 1. „După greva din Brăila: I. Au pierdut muncitorii brăi- leni sau au câştigat?”, VI, 29, 17 iun. 1910 (vezi mai jos, p. 188, n. 1); 2. „Din sanatoriu: Reflecţiile unui ofticos – Spre mai bine”, VII, 70, 9 nov. 1911 (vezi mai jos, p. 236, n. 1). Portretul lui Panait Istrati, datat 1910, este reprodus pe coperta I cu acordul Muzeului Literaturii Române. Mulţumirile Editurii se adresează dlui Ion Ursulescu, al cărui efort tenace pune la dispoziţia cititorilor o lectură interesantă. Redacţia REGINA HOTEL1 Bătaia şi darea afară din serviciu, fără plată, au devenit nişte lucruri atât de banale pentru lumea muncitoare, încât [le] trecem de multe ori cu vederea ca peste un fapt normal. Ceea ce s-a petrecut însă în acel local în ziua de 15/28 crt, şi al cărui martor ocular am fost, a trecut peste putinţa unei răbdări omeneşti. Fără vreo anunţare prealabilă, canalia-patron a acestui hotel şi restaurant, M. Schwartz, [îl] concediază pe chelnerul Apostolescu Vasile în ajunul sus-citatei date, spunân- du-i să vie a doua zi să-şi ia plata. Victima nu protestează, ci a doua zi se prezintă şi se vede sub nas cu un cont în care constată: Din două luni de serviciu a 30 [de] lei, total 60 [de] lei, luat 24, minus, şi are să mai ia 13 lei. Restul de 23 de lei — Lipsa argintăriei din inventar, spărturi etc. Nenorocitul explică patronului că micile spărturi se cuprind în suma de mai sus, de 24 de lei, iar cât priveşte argintăria din inventar, nici nu i-a dat-o în primire, nici nu a revizuit-o acum, la plecare; prin urmare, de unde reţinerea sumei de 23 [de] lei? Dar d [omnul] nu voieşte să ştie de lucrul acesta şi spune că aceasta e suma din care, colac peste pupăză, mai rupe 3 lei din motive explicabile sieşi. La răspunsul ce chelne 1 Apărut în R (omânia) M (uncitoare), II, 38, 19-26 nov.; semnat: P. Istrate, Constanţa (n. I.U.). RM, tipărită săptămânal la Bucureşti, era, din 1905, organul central al sindicatelor şi organizaţiilor social-democrate (n. Red). Rul îl dădu, că nu pleacă până ce nu i se va achita adevărata sumă, bestia se repezi asupra nevinovatului om şi, în faţa noastră, care nu ne aşteptam la atâta josnicie de caracter şi împietriţi de groază, îl scaldă într-o adevărată baie de palme, limpezindu-l apoi în pumni. Fusei atât de uluit de iuţeala faptului, încât nu venii la realitate decât atunci când mizerabilul mă zgudui de mână, somându-mă să-l dau afară, drept care răspuns, mă retră- sei la o parte, revoltat. Vrednică de plâns în halul în care era, victima nu contenea a-şi cere dreptul, întrebându-ne pe noi dacă nu are dreptate, căci tânăr şi destul de naiv, nu făcuse practica vieţii şi nu avea la spate, ca alţii, un voluminos dosar de asemenea fapte, crezând că el este primul. „Ce crezi”, zise hoţomanul, „vrei să-ţi plătesc cu zorul? Nu vreau să-ţi dau banii şi gata; aşa fac la toţi, pentru ce să vă dau leafă? Dacă nu-ţi place, reclamă!” „Da, voi reclama”, zise nefericitul. Dar cui să reclame? Acelora care frecventează localul său şi le deschide sticle [le] de şampanie? încunoştinţez pe tovarăşii chelneri, atât din Constanţa, cât şi din alte părţi, [că] dacă nu vor să cadă în ghearele acestui mizerabil şi brută cu chip de om, să se ferească de a călca în acest local infernal. Cele de mai sus le scriu şi subscriu fără teamă, chiar fiind în serviciu în acest local, garantând de exactitatea celor spuse chiar când cineva i-ar arunca în nas această foaie. BISERICĂ ŞI POPI1 Când noi adăugăm lângă duşmanii şi speculatorii cei mai înverşunaţi ai poporului şi şarlatania popească; când noi susţinem cu îndârjire că aşa-zisul lăcaş al Domnului, Biserica, nu mai este decât un murdar mijloc de speculaţie rentabilă; când strigăm, în fine, necontenit că pretinşii apostoli de astăzi ai lui Christ nu sunt decât nişte hoţi ordinari care, sub aripa guvernului, profită de slăbiciunea şi inconştienţa poporului, exploatându-l în modul cel mai revoltător; când spunem toate astea, zic, acei ale căror interese sunt periclitate de lumina binefăcătoare ce noi o semănăm ne aruncă anatema în faţă, ne dese [în] nează (pe noi) ca duşmani ai plebei, ne califică de venetici, eretici etc., etc. Popii, în lăcomia lor de câştig şi îngroziţi de cele ce au păţit colegii lor în Apus, comit atât de multe imprudenţe, încât numai acel ce ar vrea să fie orb nu le-ar vedea. Însă aceste lăcomii ale lor noi le vedem la oraş, unde ei sunt mai băgători de seamă, iar noi ne mulţumim a trece cu scârbă peste ele. Dusu-s-a însă cineva la ţară, unde primarul, singurul stăpân absolut, se linge pe bot cu cele ce scapă printre degetele sfinţiei sale şi face coada pleaşcă? Nu. Dacă m-aş duce să fac o statistică, să zic aşa, în genul acesta prin ţară, nu aş crede să găsesc o comună unde ţăranii să nu se plângă de popa lor. Dar să venim la fapte… Dacă cele ce am de relatat mai jos ar fi fost nişte mârşă- venii ca cele ce am văzut prin oraşe, n-aş fi scris, ele fiind destul de cunoscute de toţi. Aci însă ele au [înjtrecut limitele, şi eu am pierdut răbdarea. Împrejurări fericite m-au determinat să mă duc zilele trecute, ca un om bine cunoscut, în comuna Cotu Lung, judeţul Brăila. Aci, convorbind, un grup de săteni mi-au adus la cunoştinţă următoarele isprăvi ale preotului lor: 1. Femeile sătenilor din sus-citata comună, după vechiul obicei, se duc la biserică la anumite zile cu o tavă de colivă, prescuri, vin, fructe etc., spre a fi binecuvântate de popă, ca apoi să le împărţească copiilor şi cerşetorilor. Aci, ipocritul de popă Matei Oprişenescu, după ce le descântă în grabă, curăţă de pe tavă tot ce e mai bun şi apoi deşartă într-o târnă aproape toată coliva, spre indignarea bietelor femei. Ducându-se un ţăran la el acasă pentru oarecari treburi, vede coliva dată la găini şi porci, iar prescurile, tăiate mărunt şi date la cai. „Dar bine, părinte”, zise omul, „d-ta iei toate acestea de la noi pentru a le da la dobitoace, în loc să le laşi spre a le da femeile oamenilor săraci?” „Ce te priveşte pe tine? Fă-te şi tu popă!” 2. Acest popă nu face o înmormântare fără 35 [de] lei. Murind femeia săteanului Sima Marin, iar acesta fiind, ca fiecare sătean, de altfel, om sărac, afurisitul de popă, cu toate rugămintele, nu a voit să facă înmormântarea până nu i s-a completat sus-zisa sumă. Întrebându-i de ce nu reclamă, mi-au răspuns: „Am reclamat, dar ce să facem dacă are spete?” La obiecţia ce oamenii i-au făcut-o, că ce să facă cu mortul dacă el nu voieşte să-l îngroape, le-a răspuns: „Ce-mi pasă mie? Puneţi-l în pod!” Auziţi, muncitori? Când nu aveţi bani pentru popă, pu- neţi-vă morţii în pod – aceasta v-o recomandă smintitul preot din comuna Cotu Lung. Iar dacă un om ar voi să îngroape un mort fără popă, i s-ar striga din răsputeri: Nelegiuire, profanare, păgân ş.a. în.D. 3. Tot acest popă, care din amvon propovăduieşte morala şi tună contra adulterului – Nelegiuire! —, îşi violează copila crescută de dânsul şi, acoperindu-şi odioasa faptă cu bani, o aruncă în spinarea unui tânăr ţăran. Fapt petrecut acum câtva timp, ştiut şi de comunele vecine şi declarat, ca şi cele de mai sus, de următorii săteni, pe care-i citez ca martori în susţinerea celor scrise de mine: Vasile Latu, Ion Ţigănuş, Sima Marin, Niculae Marincă, săteni din comfuna] Cotu Lung. Şi aci, tovarăşi, am ridicat numai un colţ al vălului ce acoperă putreziciunea popească. Ce frumoase surprize ne-ar aştepta dacă am cerceta şi prin alte puncte ale ţării? Să luăm aminte, deci, şi să ne debarasăm cu indignare de nişte prejudecăţi ce v-au dominat atâtea secole şi care sunt atât de vătămătoare progresului pentru care luptăm spre a ajunge la completa noastră emancipare. Îmi însum [sici] personal întreaga răspundere a celor scrise mai sus când se va putea dovedi inexactitatea lor. ISPRAVA D [OMNU] LUI IORGA1 Dl Iorga a ridicat la Cameră drapelul antisemitismului. La discuţia legii de reorganizare a armatei, d-sa a propus, într-un potop de fraze lungi şi deşirate, ca şi de afirmări neadevărate şi injurioase, ca evreii să fie alungaţi din armată. După d-sa, ca şi după toţi antisemiţii, nu e primejdie mai mare pentru ţară, pentru „neamul românesc”, decât evreul militar. Şi ca să dovedească aceasta, d-sa a alergat până şi în Japonia ca s-o ia drept martoră. De data asta însă i s-a înfundat. Dl Sturzda2 l-a luat din scurt, l-a dat, cum s-ar spune, în tărbacă. Om fără răspundere, grandoman, vorbitor nemăsurat, ponegritorul lui Mihai Viteazul în faţa străinilor, comediant de stradă, ridicul etc., etc., micul prim-ministru nu s-a oprit deloc, deşi nu ştim dacă aşa scrie la Evanghelie. D-sa a cerut să nu li se strice rostul când au atâtea chestiuni la ordinea zilei. Cum vedeţi, dl Sturdza nu s-a încercat să răspundă „argumentelor” antisemite ale dlui Iorga. Să nu ni se strice rostul, a strigat dl Sturdza, să fim lăsaţi în pace să ne facem treburile! Căci în fond, şi d-sa, şi toată şleahta liberală e de partea dlui Iorga; şi unii, şi alţii sunt antisemiţi când e vorba 1 Apărut în RM, IV, 4, 23-30 mart.; nesemnat (n. I.U.). 2 Referire la Dimitrie A. Sturdza (1833-1914), în 1908, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi pentru a patra oară prim-ministru – vezi şi mai jos, p. 211 (n. Red.). De interese meschine, de demagogie electorală etc., etc. Când e vorba însă să se declare în public, să-i audă străinătatea, de care se tem ca de foc, atunci îşi vâră capul în cenuşă. Să nu li se strice rostul! Iată ce vor guvernanţii, să nu se compromită în faţa Europei – de altfel, sunt aşa de compromişi liberalii noştri, încât nu mai au cum să se mai compromită. De dreptul pe care îl au evreii în ţară, de nelegiuirea ce ar rezulta din alungarea lor din armată – căci serviciul militar le dă un drept care odată va trebui să le fie recunoscut –, de spiritul sălbatec, de hotentot, al acestei cerinţe antisemite, de aceasta nu s-a suflat niciun cuvânt. Să nu li se strice rostul! Iată ce vor guvernanţii. CORPORAŢIILOR1 Pe ziua de 27 septembrie s-au prezentat la noua fabrică de cuie doi huligani de la corporaţia mecanicilor, cu portofoliul la subţioară, să încarce banii de la muncitori. Trebuie multe pentru iarnă: şoşoni, paltoane etc., dar din în- tâmplare, aicea nu „a fătat bălaia” 2; căci observând muncitorii şi protestând, au spus patronului3 că încasatorii corporaţiilor n-au niciun drept să intre în fabrici. Patronul atuncea le-a spus că muncitorii industriei mari nu intră în Legea meseriilor. Dar d [om] nii huligani au răspuns că este o lege nouă. Atuncea patronul i-a trimis să caute legea nouă şi pe urmă să vină la încasări. Noi credem însă că nu o vor găsi. 1 Notă apărută în RM, IV, 41, 5 oct., la rubrica „Din ţară – Brăila”; semnată: Un cui. Istrati era secretarul Sindicatului Muncitorilor de la Fabrica de Cuie. Din august 1908, RM se tipărea bisăptămânal («. Red.). 2 expresie echivalentă cu „a înţărcat bălaia” (n. Red.). 3 Nedelcu P. Chercea – vezi mai jos, pp. 107-108 (n. Red.). AL X [-LEA] CONGRES AL PARTIDULUI SOCIALIST ITALIAN1 Importanţa Congresului din Florenţa nu este mai puţin mică ca a celui din Nümberg, mai ales că nuanţele de tactică sunt cu mult mai pronunţate la tovfarăşii] italieni decât la [cei] germani. Cu toată decizia şi cu toată lupta dintre grupe – pe care temperamentul italian o face foarte aprigă –, partidul influenţează destul de mult asupra politicii ţării, şi majoritatea hotărârilor sale au fost puse în practică. Tendinţe. Forţa partidului După tactica ce preferă, căci scopul rămâne neclintit acelaşi, grupele şi-au luat denumirile următoare: Reformiştii (Turati2, Bissolati3, Treves4 etc.) cred în eficacitatea supremă a reformelor şi sunt convinşi că cea mai bună tactică este aceea care te face mai uşor să le cucereşti (posi- bilismul francez). Compromisurile sunt mijloace susceptibile, în anumite cazuri, de a te apropia de scop. Ca amănunt de tactică, majoritatea lor susţine autonomia secţiunilor. Grupul acesta a mers crescând şi în număr, şi în influenţă, iar azi îşi are majoritatea în Congres. Revoluţionarii sau intransigenţii (Lazzari etc.). O mică, dar viguroasă falangă care se conduce şi apără spiritul pur al socialismului tradiţional. Contra compromisurilor, contra votării bugetelor şi ministerelor, sunt pentru disciplina cea mai 1 Apărut în RM, IV, 44, 16 oct., la rubrica „Congresele”; semnat: Is. (n. I.U.) 2 Filippo Turati (1857-1932), unul dintre fondatorii Partidului Socialist Italian (1892); în perioada fascistă s-a refugiat în Franţa (n. Red.). 3 Leonida Bissolatti-Bergamaschi (1857-1920), unul dintre fondatorii P.S.I. Şi al organului acestuia, Avanti!; ministru în anii 1916-1918 (ti. Red.). 4 Claudio Treves (1869-1933), publicist, directorul ziarului Avanti! (1909-1912); în 1926 emigrat în Franţa (n. Red.). Nemiloasă, control continuu al partidului şi deputaţilor, critică acerbă [a] sistemului etatist, obstrucţie parlamentară. Integraliştii (Ferri1, Morgari etc.) sunt împăciuitorii primelor două grupări. Ei voiesc să reunească ceea ce-i bun în ambele tendinţe, dar în realitate formează o masă flotantă, mişcată de puterea precumpănitoare a celorlalte grupări. Până la acest Congres, ei au avut conducerea partidului [pe] care acum o au reformiştii. În fine, Sindicaliştii (Labrio- la2, De Ambris etc.) au ieşit, [în] afară de un grup napoli- tan, toţi din partid – în care Labriola a spus că n-au ce căuta, nici nu se vor ocupa de el, partidul îşi va grăbi mersul spre putere în acelaşi timp cu lichidarea sa definitivă. * Toate tendinţele enumerate se agită asupra următoarelor forţe: La 1904, partidul număra 45 800 [de] aderenţi, repartizaţi în 1330 [de] secţiuni. De atunci, însă, se observă o scădere, aşa că la Congresul acesta, partidul numără numai 41 594 [de] membri în 1282 [de] secţiuni. Explicaţia stă în luptele interne care la Congresul de la Roma au dus la excluderea sindicaliştilor. Dintr-un calcul destul de exact, rezultă că partidul posedă 1/20 din mandatele parlamentare, 1/5 din votanţi şi grupează în organizaţii 1/20 din muncitori. Partidul mai numără cinci cotidiene şi vreo sută [de] săpt [ămânale] – apoi multe ziare satirice. Dezbaterile Administraţia Florenţei fiind radical-socialistă, oraşul era pavoazat în deplină sărbătoare, gardele municipale, în mare 1 Enrico Ferri (1856-1929), de profesie jurist; directorul oficiosului Avanti! în anii 1900-1905 (n. Red.). 2 Arturo Labriola (1873-1951), de profesie avocat; militant socialist şi antifascist, ministru al Muncii; după 1948, senator de drept (n. Red.). Ţinută, au dat onorurile, iar primarul oraşului a ţinut să [le] prezinte celor 800 [de] delegaţi omagiul populaţiei. Bătrânul luptător Andrea Costa1 prezidează. „Proletariatul”, spune dânsul, „ne priveşte cu simpatie, dar noi nu avem într-însul un judecător sever şi just. S-a zis că Conferinţa Generală va absorbi partidul, dar în luptă e loc pentru toată lumea, şi noi dăm totul pentru proletariat. Sunt sigur că acest Congres va fi demn de acel din Modena, al Confederaţiei Muncii.” Bergamano aminteşte că, în 1903, socialiştii au oprit călătoria ţarului în Italia. D. Sanctio propune, şi Congresul aclamă, o adresă de simpatie către Enrico Ferri, care se află în America de Sud. 1. După ce se face raportul administrativ şi moral al partidului, se încinge o discuţie foarte aprinsă, în care sindicaliştii sunt aproape maltrataţi asupra direcţiei urmate de partid. Turati reproşează că direcţiunea nu a rezolvat chestiunea din Milano, unde reformiştii sunt excluşi din partid. El se declară reprezentant al grupei reformiste din Milano. Preşedintele spune că Congresul, prin aplauzele unanime, a admis grupele milaneze. Modigliani2 spune că direcţiunea nu a ştiut să se opună relelor sindicaliştilor. Lazzari. La Milano, grupele reformiste trebuie să se unească cu celelalte. 2. O zi întreagă a ocupat-o chestiunea lui Avanti! Ziarul are un deficit de 80 000 [de] lei şi o pierdere de fonduri de 35 000. Cetăţeanul Bergamamo, care împrumutase ziarului 10 000 [de] lei, renunţă la ei. Face la fel Mungini, tot pentru 10 000, Angelonio renunţă la 3000 [de] lei, şi încă o sumă de creditori renunţă la mari sume. Acest sacrificiu şi urcarea cărţii de adeziune la 1,50 vor uşura soarta ziarului. 1 Andrea Costa (1851-1910), unul dintre fondatorii şi propagatorii socialismului în Italia deputat, preşedintele Camerei (1908) – n. Red. 2 Emanuele Modigliani (1872-1947), deputat socialist; a emigrat în Franţa în momentul instaurării fascismului (ti. Red.). 3. Raportorul chestiunii „relaţiilor partidului cu organizaţiile economice” a fost Rigola, secretarul Confederaţiei Italiene a Muncii; aşa că reiese clar stadiul acestor relaţii. El s-a exprimat energic contra grevei generale, care nu trebuie să fie decât o armă pentru momente excepţionale, altfel e o hoţie de forţe. Langolaudi, revoluţionar, voieşte „libertatea luptei de clasă”, şi nu codificarea ei. Reiese că revoluţionarii sunt sindicalişti şi stau în partid cu speranţa de a-l revoluţionariza. Chieni, deputat, muncitor de docuri. Proletariatul are nevoie de sprijinul partidului, se vorbeşte de maturitatea conştiinţei proletariatului, dar care e această maturitate? Proletarul trece prin trei faze: când el a servit în uzină şi înjură afară pe patron; când, ajutat de partidul socialist, el luptă pentru revendicări; şi când el le-a cucerit. Ei bine, când muncitorul cucereşte îmbunătăţiri fără să fie însufleţit de un ideal, de o credinţă, cucerirea nu aduce nimic la ridicarea clasei muncitoare. Adesea, ameliorarea obţinută nu e urmată de studii sau de o înălţare morală, ea e risipită în viţiu. (’Ovaţii interminabile au salutat superbul discurs.) Dugan. Nu trebuie a cădea din greşeala sindicalismului revoluţionar în aceea a sindicalismului] reformist. Organizaţiile muncitoare să fie, înainte de toate, socialiste. Graziadei1. Organizaţiile trebuie să facă politică de clasă. Partidele sunt indispensabile pentru politica generală. În partide intră oameni din toate clasele, pe când în organizaţii, numai oameni de o singură clasă, deci numai ele pot face adevărata politică de clasă. Turati arată că integraliştii au îndeplinit un rol frumos, şi-au trăit timpul lor, dar azi merg spre dezintegrare. Revoluţionarii au devenit semirevoluţionari spre a putea rămâne în partid, deci e o tendinţă de „concentraţie” – şi pe asta e bazată tactica reformiştilor, căci aşa este situaţia momentului. 1 Antonio Graziadei (1873-1953), economist cu vederi socialiste; deputat (1910-1926) – n. Red. Rezoluţiile Casa socialiştilor. S-au subscris obligaţiuni de 25 [de] lei pentru clădirea ei la Roma. Contra ţarului. Proletariatul italian să proclame solidaritatea sa cu poporul rus şi să se ia măsuri a se împiedica o eventuală vizită a ţarului. Anticlericalismul. Interzicerea congregaţiilor. Învăţămân- tul laic. Antimilitarismul. Amânată pentru viitorul congres. Politica comunală. Congresul consilierilor com [unali] socialişti o va lua în dezbatere. Statutele partidului. Se aleg 12 membri care se vor ocupa cu revizuirea. Direcţia lui Avanti! Chesti [une] a cea mai arzătoare care a sancţionat victoria reformiştilor. Bissolati e aclamat director. Ordinea de zi se declară: contra sindicalismului revoluţionar, a grevei generale, contra grevei serviciilor naţionalizate, pe motiv că e o luptă contra însăşi a colectivităţii, contra opoziţiei perpetue. Conform deciziilor Congr [esului] din Stuttgart, se îndeamnă pe muncitori a-şi alege dintre ei membri în Parlament. Această ordine de zi a reformiştilor a fost admisă prin 18 252 [de] voci. Ordinea integralistă a obţinut 5384 [de] voci, şi cea intransigentă, 5927. * Au rămas opuse acum numai două tendinţe: sindicalismul şi reformismul, foarte neegale însă, căci triumful acesteia din urmă se datoreşte în special Confederaţiei Muncii, care până acum conţine voinţa majorităţii puternice a muncitorimii italiene. LACU SĂRAT1 Un accident care, dacă s-ar fi produs numai cu două zile mai târziu, ar fi fost înregistrat în rândul celor mai mari nenorociri a avut loc zilele trecute în localitate. Faptele stau astfel… În urma luării de către stat a staţiunilor balneare, s-a pus aci în reparaţie generală stabilimentul băilor, ridicân- du-se o schelă cvadrilateră pentru a servi la montarea unui horn de o greutate enormă, ce serveşte maşinii de pompat. Această schelă, cu o înălţime de vreo 15 în, stătu mai multe săptămâni în picioare, fără a se servi de dânsa, până în seara de 28 aprilie, când, dezlănţuindu-se o furtună relativ de mică intensitate şi numai de 10 minute, se prăbuşi cu un zgomot asurzitor, devenind o enormă grămadă de grinzi şi scânduri în neregulă. Cred că, în acel moment, cugetarea oricărui om cu cât de puţin simţ într-însul şi-a format tabloul ce ar fi prezentat acea grămadă de scânduri dacă catastrofa s-ar fi întâmplat numai după un interval de două zile, când schela avea să suporte greutatea unei duzini de lucrători ocupaţi cu aşezarea numitului tub: o amestecătură informă de lemnării cu membre omeneşti! Fiind aci izolat, nu ştiu dacă vreun ziar a înregistrat acest fapt şi sub ce impresie. Sigur, nimic senzaţional! Ştiu însă că a doua zi, toţi interesaţii direct au regretat. Ce? Că prăbuşirea schelei va întârzia cu 10-15 zile deschiderea staţiunii, şi astfel vor fi loviţi în pungă. Putea să-şi frângă gâtul şi un regiment de lucrători, numai schela să fi rămas neatinsă. DIN LUMEA SERVITORILOR1 Există în societatea noastră o nenorocită clasă de oameni, o breaslă, mai bine zis, de care nimeni nu se interesează şi care zace în amorţire departe de poteca ce duce pe calea emancipării: breasla servitorilor. Desconsiderată şi ocolită de cei ce sufăr ca şi dânsa, hulită şi batjocorită de toţi parveniţii, speculată de trântorii tuturor birourilor de plasare, ea se găseşte mai mult decât oricare alta la bunul plac al acelora ce ne sug măduva oaselor; şi ca o ironie a sorţii lor, ziarele au scris cândva că „servitorii cer preţuri exagerate, fac nazuri şi te părăsesc la cea mai mică observaţie ce le-ai făcut etc.”. Rândurile de mai jos au menirea de a da acestor afirmări cea mai formală dezminţire. Fiindcă am trăit o parte din viaţă în mijlocul lor şi am îmbrăţişat aproape toate ramurile meseriei de servitor, sunt sigur că nimeni nu mă va contrazice, acestea fiind văzute şi suferite, iar nu informaţii culese de ici, de colo. Negreşit, spaţiul nu-mi permite a face o descriere în general; mă voi ocupa însă de cei mai nenorociţi dintr-înşii, care au nenorocirea de a-şi „ofili” viaţa prin hoteluri. Plasarea oamenilor din aceste localuri se face în modul cel mai revoltător. După ce că leafa de 10-15 fr [anci] pe lună (la hoteluri mari, nimic) ce ţi-o oferă antreprenorul e numai o formalitate – căci la ieşire ţi se opreşte contra a diferite obiecte crăpate şi plătite în repeţite rânduri de alţii –, apoi, taxa de plasare o plăteşti numai tu, servitor, şi anticipat, pe când patronul, nimic; iar taxa pentru o plasare la hotel e mult mai mare ca aceea la o casă particulară, din care plăteşte şi stăpânul jumătate. Şi aci, ca în toate părţile, se vede indiferenţa ce o au autorităţile faţă de acest soi de speculanţi, cărora le lasă mână liberă asupra servitorilor, ducând lucrurile până acolo, că o sumă oarecare de oameni nu-i costă aproape nimic în raport cu serviciile aduse, în schimb lăsându-i pe aceştia să se despăgubească întinzând mâna în faţa tuturor pasagerilor ce se perindă prin hotel. Numărul camerelor dintr-un etaj la care face de serviciu un om şi o femeie variază în general între 15 şi 25 de încăperi, în timp ce, în sezon, acest camere sunt încontinuu ocupate. Poate să-şi facă acum oricine o idee de munca titanică ce trebuie să depuie această nefericită pereche pentru curăţenia camerelor şi satisfacerea diferitelor cerinţe ale pasagerilor unui întreg etaj. Şi să ferească sfântul să rămâie cineva nemulţumit: eşti imediat zvârlit afară ca un câine. De la 4 ore dim [ineaţa] până la 12 noaptea, muncile acestea întrec limitele forţelor omeneşti – şi după 20 de ore de trudă, când îşi văd patul, nenorociţii cad mai rău ca vitele de la jug; şi de câte ori nu-i apucă zorii zilei îmbrăcaţi cum s-au trântit de cu seară! A-i curăţi zilnic camera, hainele şi ghetele, a-i răspunde instantaneu la orice chemare, a alerga într-un suflet când te trimite undeva şi, la plecare, după ce i-ai pus bagajul la trăsură, să aştepţi smerit să-ţi arunce un mizerabil franc – aceasta e culmea laşităţii! În acel moment degradator, omul [îşi] pierde conştiinţa de sine şi se simte şi mai umilit, şi mai înjosit decât câinele care îţi linge gheata după ce, cu un minut înainte, îl rostogoliseşi cu o lovitură de picior. Omul devine inferior animalului. Iată, în câteva rânduri, în ce noroi se tăvălesc acei oameni ajunşi a-şi vinde braţele în serviciul hotelului! Într-un număr viitor voi cita un caz şi voi dezvălui nişte fapte care merită toată luarea-aminte. CUM TRĂIEŞTE BREASLA SERVITORILOR HOTEL POPESCU, LACU SĂRAT1 P Într-un număr trecut al ziarului nostru, în care vorbeam de traiul nenorocit ce [-l] duc servitorii, promisesem că voi reveni spre a cita un caz din sute altele şi pentru a da o probă de lăcomie şi moralitate burgheză; iar pentru a ilustra şi mai bine cele de mai sus, am ales ca model cel mai vechi şi mai cunoscut hotel din această staţiune, care a fost şi este exploatat de însuşi proprietarul său, dl C. Popescu, fost sergent de stradă în tinereţe – iar soţia sa, guvernantă –, fost mulţi ani librar destul de cunoscut, mare proprietar, milionar astăzi! Să nu se creadă că gravitatea faptelor mai jos enumerate vor aduce vreo ştirbire moralităţii acestui escroc şi nesăţios exploatator: ele sunt de notorietate publică; şi cine nu ştie, sau cine mai poate ţine cont, de câte ori s-a perindat prin faţa instanţelor noastre judecătoreşti ipocrita figură a acestui nelegiuit om? Pe cine n-a înşelat dânsul – şi de cine n-a fost dat în judecată? Şi cum s-ar putea să roşească sau să se revolte de aceste rânduri nişte oameni care, cu toată bogăţia lor, nu se sfiesc de a fura un pumn de ipsos unui biet geamgiu, venit spre a câştiga de la dânsul un ban pentru a trăi? Cum ar putea să se indigneze un om care, cu toată poziţia sa în societate, nu-i e ruşine a-şi înşela portarul cu 50 [de] b [ani], du- blându-i costul unui sfert de kil de gudron? Dar să vedem prin ce metode s-a mai procopsit această „splendidă pereche” pe lângă înşelăciunile săvârşite printre cei avuţi. Să vedem cum s-a purtat el faţă de factorul principal care i-a îngrămădit aceste averi. 1 Sub acest titlu, la rubrica „Din câmpul muncii”, s-au tipărit două articole în două numere consecutive ale ziarului (n. Red.). 2 Apărut în RM, V, 28, 7 iun.; semnat: P. Istr., Brăila (n. I.U.). Cu o lună înainte de deschiderea fiecărui sezon balnear, adică la 1 aprilie, începe vulpea bătrână să alerge cu limba scoasă după acei ce sunt „totul şi nimic” în lumea asta, după acei purtători de braţe aducătoare de aur. Atunci el îşi pune tot talentu-i blestemat în acţiune. Pentru a fi concis, prin înseşi cuvintele lui voi arăta cum [îi] ademeneşte pe acei ce nenorocirea îi scoate în cale: „E drept”, zice el, „luna asta, până la 1 mai, vom munci cu toţii la curăţirea şi aranjarea hotelului. Leafă nu aveţi decât 15 fr [anci] pe lună şi mâncare, dar nu vă uitaţi la asta, nu luna asta e câştigul; de la deschidere şi până la 1 septembrie, curat îmbrăcaţi şi prin puţină muncă, la toamnă vă veţi trezi fiecare cu câte 5[00]-600 de lei în buzunar, cu care puteţi petrece boiereşte iarna, aşteptând sezonul următor. Câte cuvinte, atâtea minciuni – şi scump plătesc victimele acel moment de slăbiciune şi neraţionament matur. Posturi sunt la acest hotel pentru şapte bărbaţi şi şase femei, dar speculantul trece peste această sumă cu încă trei-patru inşi pentru luna de curăţenie; şi dacă s-a întâmplat să poată răbda toţi până la deschidere, apoi atunci ştie d-lui să facă vânt la ce e de prisos şi să reţie tot ce a fost mai bivol şi mai răbdător. Această sumă de oameni trebuie într-o lună să dea gata 100 şi ceva de camere numerotate plus două coridoare, balcoane, intrări etc. Aceşti oameni trebuie să fie şi servitori — Să scuture, să spele, să aşeze –, şi meseriaşi – să zidească, să vopsească, să se facă tâmplari, dulgheri, lăcătuşi, pa- voazatori, electricieni etc. Meseriaşi cu adevărat nu calcă niciodată în casa asta. II1 Mărturisesc că am văzut prin lume multe năzbâtii şi diferite sisteme de avari, dar cearceafuri în loc de plafoane şi tinichele în loc de duşumele nu cred să fi văzut nici evreul rătăcitor din poveste. În adevăr, nu cred să se afle în toată clădirea aceasta 10 în.P. De plafon zidit; [pe] restul, pe unde a picat tencuiala, s-au aplicat cearceafuri vechi bătute în cuie, şi din cauza restului de moloz căzut cu timpul în cearceaf, nu o dată s-a pomenit pasagerul, şezând tranchil în pat, cu o uruitu- ră, un pârâit, şi apoi sculându-se cu cearceaful în cap, neştiind dacă e în Lacu Sărat sau în Messina. Acelaşi lucru cu duşumelele. Fiind putrede şi nevoind a face cheltuială, pune oamenii de bat tinichele unde e scân- dura putredă şi se scufundă piciorul; şi acum, întreaga casă nu are nicio scândură bună, tinichelele se aşază unele peste altele. De la 4 dimineaţa şi până la 8 seara, când nu se mai vede, bietul om e gonit timp de 16 ceasuri, mai rău decât calul de la tramvai. Hrana, spun cu siguranţă că de-ar vedea-o Nababul1, cu toată arta sa de a da „pandişpan” ţăranilor, s-ar lovi cu palma în frunte şi ar lua cea mai mare tinichea pe care tov. Gherea2 a dispreţuit-o şi ar spânzura-o din toată inima pe pieptul ce e bun de pus în bătaia tunurilor de la Stăneşti3. Pe lângă aceasta, mizerabilii nu te lasă să mănânci în tihnă nici ceea ce ţi-ai cumpărat din buzunarul tău, şi de multe ori, oamenii trebuie să pună mâna pe lucru mestecând ultima îmbucătură! Şi dacă cineva murmură un cuvânt, i se răspunde scurt: „Dacă-ţi place; aşa-i la mine, lac să fie, că broaşte, berechet.” 1 Poreclă dată latifundiarului Gheorghe Grigore Cantacuzino (1837-1913), ex-lider al Partidului Conservator şi prim-ministru (n. Red.). 2 Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), critic literar şi sociolog; unul dintre teoreticienii şi conducătorii social-democraţiei române, prezent în publicaţiile având această orientare (n. Red.). 3 Sat în judeţul Ilfov supus represaliilor în timpul răscoalei din 1907 (n. Red.). Partea cea mai grozavă însă stă în faptul că în acest local, muncitorul nu-şi pierde numai timpul şi sănătatea, dar şi… cinstea. Cleptomania patroanei acestui infern [i-] a târât pe mulţi servitori prin cancelaria comisariatului, căci nu o dată s-a semnalat dispariţia a diferite bijuterii lăsate de către pasageri prin diferite cutii pe masă, crezând că se află într-o casă cinstită; apoi, câţi ţalchelneri1 nu şi-au pierdut garanţia – şi iată în ce mod. Restaurantul hotelului e luat totdeauna în antrepriză, iar patronul, natural, cerea ţalchelneru- lui angajat o garanţie oarecare, dându-i în primire serviciul complet. Toamna, la facerea inventarului, constatându-se lipsa diferitelor tacâmuri, şervete etc., garanţia e pierdută. Lipsa aceasta victima o vede sub ochii săi în fiecare seară, dar nu pricepe de unde vine. El nu ştie că argintăria şi celelalte obiecte sunt dijmuite de cleptomană când dă peste ele, lăsate pe undeva în grabă de câte un chelner. Din cauza aceasta, acum niciun ţalchelner nu mai vine la acest restaurant, iar când se hotărăşte la aceasta, atunci propune stăpânului restaurantului să ia şi el parte la pierzanie.    gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

O noapte in balti de Panait Istrati - COPILĂRIA LUI ADRIAN ZOGRAFI   Viaţa unchiului Dumitru şi a familiei sale era o adevărată robie. Tot câştigul muncii lor era înghiţit de veşnicele datorii către proprietarul moşiei şi către stat. Pentru ei era grâul cel mai frumos, porumbul cel mai bun, laptele vacii, ouăle şi găinile. Pentru locuitorii magherniţei, ciorbă de fasole şi o mămăligă rea.   Viaţa aceasta învrăjbea pe oameni. Unchiul Dumitru se îmbăta duminica şi îşi bătea nevasta care, de frică, se ascundea prin vecini. Pentru dânsul, orice pricină era binevenită: dacă i se părea că femeia aprinde focul prea încet, unchiul, cu lovituri de cizmă, o trimitea cu capul în cenuşa vetrei. Atunci bătrâna mamă se supăra, lua cobiliţa şi croia fiului său câteva ciomege, pe care acesta le primea, râzând.   — Beţivule!… Câtă vreme sunteţi îndrăgostiţi, scoateţi limba de un cot, iar după ce puneţi mâna pe fată, nu vă mai uitaţi la ea nici ca la o căţea!   Trimiteau apoi pe micul Adrian s-o cheme pe oropsită, care, plângând, îşi ridica poalele şi arăta soacră-si coapsele pline de vânătăi.   — N-aş fi crezut că Dumitru al meu o să mă bată aşa! scâncea ea.   — Ce vrei, fata mamei! Ştiai bine că suntem săraci lipiţi pământului. Nu trebuia să-l iei! Sărăcia cu iubirea nu duc niciodată trai bun. Asta s-o ţii minte pentru copiii tăi.   Cu toate că avea şaptezeci de ani, bătrâna făcea tot ce putea ca să-i uşureze pe copii de sărăcia pe care le-o lăsase moştenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe câmp, îşi luase sarcina gospodăriei: gătea, spăla, îngrijea de vite şi de ţânci. Şi, cum voia să adune ceva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna ei, erau întrebuinţate să strângă spicele de grâu în urma secerătorilor, să adune smocurile de lână pe care oile le lăsau în scaieţi şi să culeagă păpădia care creşte pe marginea şanţurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii bolnavi şi să le descânte. Seara, la cină, socotindu-se o gură de prisos, nu se atingea nici de ouă, când acestea se găseau pe masă. Se mulţumea cu puţină ciorbă şi cu susai verde cu oţet, acel susai despre care cărţile civilizate spun că „este o excelentă hrană pentru porci şi pentru iepurii de casă”.   De două ori pe săptămână, bătrâna, încovoindu-se sub greutatea cobiliţei prea încărcată, străbătea cei cinci kilometri care despărţea satul lor de piaţa Brăilei, la amiază se întorcea cu treizeci de parale înnodate în colţul basmalei. Dar paralele acestea făceau minuni. După trei sau patru ani o vedeai săpând un puţ, pe la răspântiile drumurilor bătute de cărăuşi, sau cumpărând, fie un pat, cu toate albiturile lui, pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă cu viţelul de curând fătat, pe care o dădea de pomană vreunei văduve împovărată de copii.   Se întâmpla, dar foarte rar, ca unchiul Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie strângea banii, şi atunci se duceau pe gârlă şi puţul, şi patul, şi vaca. Atunci sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu săptămânile. Se plimba, galbenă şi tristă, ţinându-şi gura cu mâna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat.   Adrian, nepotul cel mic – care fusese crescut aci la ţară, până la şapte ani şi care revenea mai târziu să-şi petreacă vacanţele de şcolar – era martorul blestemăţiilor unchiului Dumitru, dar acestea nu-l împiedecau să-l iubească…   De altfel, orice s-ar crede, toată lumea îl iubea pe Dumitru, începând cu nevasta bătută şi cu mama furată şi sfârşind cu ţăranii, care îl chemau la toate praznicele şi nunţile. Era un muncitor fără pereche şi, apoi, cânta din fluier ca nimeni altul în tot ţinutul. Coasa lui era în fruntea cosaşilor şi fluierul lui îndemna la joc, chiar şi pe cei mai bătrâni ori mai ursuzi.   Afară de asta era un om cu lipici. Deşi părea posac, avea în el un haz stăpânit. Semăna a ţigan, cu faţa lui smeadă, cu sprâncenele stufoase şi veşnic încruntate, şi cu glumele lui neaşteptate.   Adrian îl iubea: şi unchiul îşi iubea nepotul. Erau tovarăşi. Câteodată, micul tovarăş îl mustra pe cel mare, pentru brutalitatea lui faţă de nevastă, dar unchiul răspundea:   — Însoară-te şi pe urmă să vorbeşti. Femeia e lucrul dracului.   — Atunci de ce te-ai însurat?   — Fiindcă aşa se cade. Acolo ajungem cu toţii. Mai târziu bagi de seamă că trebuie să lucrezi pentru doi, pentru zece. Atunci bei ca să uiţi şi baţi ca să te uşurezi…   Adrian nu se mulţumea cu aceste răspunsuri: ori de câte ori unchiul îşi bătea nevasta, el se aşeza în faţa acesteia, ştiind bine că Dumitru nu era în stare să-l lovească. Într-adevăr, ţăranul iubea pe fiul surorii sale mai mari ca pe copiii lui şi îi trecea toate toanele, mergând până a-l însoţi „de hatâr”, când se ducea să-şi facă micile nevoi. Patima copilului era să se afle totdeauna şi peste tot lângă unchiu-său, dar mai ales atunci când acesta lua puşca pentru a trage în sturzii care mâncau strugurii, sau când înhăma, ca să meargă la tăiat stuf ori papură în bălţi.   Ah, nopţile acelea, în întinsele mlaştini de la gura Siretului! Cum ar fi putut Adrian să le uite!   Unchiul Dumitru nu era „învoit” să taie în baltă. Permisul costa un pol pe an, şi el n-avea de unde să-l dea. De aceea pleca pe înserate, pentru ca, după ce tăia o parte din noapte, să poată ajunge în piaţa oraşului învecinat, înainte de ziuă.   Adrian mirosea că „e rost de baltă”, după pregătirile ce se făceau în ziua plecării: se dădea cailor mai multă hrană şi pe urmă erau lăsaţi să se odihnească, apoi, umpleau traista cu un codru mare de mămăligă, ceapă şi sare. Băutură – o ploscă cu apă.   Dar cea mai sigură dovadă că unchiul pleca la „tăiat”, Adrian o vedea în hainele de cerşetor pe care Dumitru le îmbrăca, precum şi în chipul lui care devenea dureros de îngrijorat, căci nu se ştia niciodată cum o să se termine treaba. Unchiul se ducea să fure, fura ceea ce stăpânul moşiei nu muncise niciodată, nici nu însămânţase. Uneori, în loc să ajungă dimineaţa la târg, se pomeneau în curtea boierului, cu căruţa şi cu caii confiscaţi. Turcul care păzea mlaştinile, îi prinsese. Un nechezat de cal era de-ajuns, ca să-i dea de gol.   Într-o seară, unchiul Dumitru şi cu Adrian plecaseră târziu, ca să nu fie văzuţi de vecini. Erau şapte kilometri până la bălţi. Noapte caldă de iunie, cer înstelat. Unchiul mâna, fuma şi tăcea, în timp ce Adrian asculta vâjâitul vântului în urechi şi nu scotea o vorbă.   Odată ajunşi în împărăţia tăcerii, deshămară caii şi îi legară de căruţă, cu traista de ovăz pe după cap. Pe urmă, Dumitru intră în baltă, cu târpanul în mână.   Trebuia să se ducă departe, să intre în apă până la genunchi, până la burtă chiar, fiindcă la mal furtul putea fi uşor descoperit. Dar unchiul era voinic, întreprinzător: pentru a tăia cel mai bun stuf şi pentru a câştiga patru lei în piaţă, nu şovăia să pătrundă cât de adânc.   Plecând, îi spuse încet lui Adrian:   — Fii cu băgare de seamă la cai… Dacă vezi că-i apucă neastâmpărul, mai dă-le o mână de ovăz, mai ales celui din dreapta, care e nărăvaş. Vezi să nu adormi, că răceşti.   Să adoarmă Adrian? Dar ar fi fost o nebunie! El aştepta numai ca unchiul să întoarcă spatele şi să se facă nevăzut, pentru a se simţi stăpânul cailor, al căruţei, al nesfârşitei întinderi mlăştinoase, şi chiar al vântului şi al cerului cu stelele sale „fără număr”, cum spunea bunica.   În seara aceea, ca şi cum inima îi prezicea nenorocirea ce urma să se întâmple, nu avea chef să „poruncească” stihiilor, aşa cum făcea de obicei. În picioare, în căruţă, urmări cu privirea înaintarea unchiului după mişcarea trestiilor înalte, pe care ţăranul le înlătura, pentru a-şi deschide drum, pe urmă rămase nemişcat. Din când în când, zburau gâşte şi raţe sălbatice, scoase din tufişuri şi speriate din somnul lor de acest noptatec musafir, se ridicau în aer cu largi bătăi de aripi.   În lumina lunii, Adrian le privea cu înfrigurare. Îi venea să le strige: „Luaţi-mă şi pe mine!”   Adierea uşoară şi murmurul păpurişului îi gâdilau simţurile într-atât, încât îl făceau să-şi piardă noţiunea de loc şi de timp. Ar fi putut să rămână aşa nemişcat clipe îndelungate, căci clipele acestea nu le găsea în viaţa urâtă de toate zilele, plină de ţipete şi de sudălmi. Când vreo cucuvaie străpungea tăcerea cu chiotele ei cobitoare, Adrian tresărea ca din somn.   Dumitru plecase de mult. Adrian ţinea privirea aţintită către vârfurile stufişului, care trebuiau să se aplece mai mult la întoarcerea unchiului, din pricina maldărilor pe care acesta le târa cu el. Mişcarea se trăda de foarte departe, pe urmă devenea din ce în ce mai lămurită, până când, în sfârşit, îmbrâncind în dreapta şi în stânga, unchiul se ivea. S-a ivit şi în noaptea aceea, dar era deja obosit după primul drum. Se udase până la piept, iar sudoarea curgea şiroaie de pe el.   — Ah, e greu de data asta… spuse el, dând drumul să-i cadă la picioare maldării şi târpanul. Apele sunt înalte şi cojanii au „ciordit” tot ce era mai uşor de tăiat. Trebuie să mă duc tocmai la dracu, ca să găsesc stuf bun!   Se aşeză, se şterse şi-şi răsuci o ţigară. Pe urmă vorbi ca pentru el însuşi:   — Nu voi putea să tai mult, în noaptea asta… O cărucioară de trei lei, cel mult… Şi întorcându-se către Adrian: Ei, nu ţi-e foame? Hai să îmbucăm ceva!   Strivi o ceapă între palmele sale, o sără, şi-i dădu jumătate nepotului, în chip de friptură. Mâncară cu poftă, apoi traseră un gât din ploscă.   — Sunt liniştiţi caii?   — Da, răspunse Adrian, dar cel din dreapta nu mănâncă şi ciuleşte mereu urechile la vânt.   — Ticălosul!   Luă târpanul şi plecă pentru al doilea drum. La fiecare drum aducea doi maldări sub braţe, aşa că seara, la întoarcerea din târg, spunea:   — Era o încărcătură de zece, douăsprezece, de cincisprezece drumuri. Şi aceasta, pentru trei, patru sau cinci lei câştig şi cu preţul unor chinuri şi nenorociri fără seamă, cum s-a întâmplat în noaptea aceea.   Era la al şaselea drum şi Dumitru nici nu se depărtase bine, când un nechezat pătrunzător rupse tăcerea şi îl împietri pe loc. Lui Adrian îi îngheţă sângele: el cunoştea furia unchiului. Acesta se întoarse cu mâinile goale, întunecat. Vorbi cu voce blândă calului vinovat, celui din dreapta:   — Ei, Doamne Dumnezeule! N-ai vrea să-mi faci vreo poznă… Ce-ţi lipseşte? Îl îngriji, îl mângâie şi, plecând, spuse lui Adrian. Stai pe lângă el… Îi e urât şi lui… Nu-l lăsa din ochi. Numai vreo câţiva maldări să mai tai, ca să nu fim de râsul târgului, şi plecăm. Dar abia dispăru în desiş, că se şi întoarse în fugă: calul nechezase din nou!   — Precista mă-ti, acuşi îţi mănânc urechile! Na, dacă-i aşa!   Şi aruncându-se asupra calului, îi dădu un picior în burtă, care răsună dureros. Bietul animal tresări din pricina loviturii şi întoarse capul, pentru a privi cu ochii lui inteligenţi pe acela care îl bătuse. Adrian tremura, ca şi cum ar fi primit el piciorul în pântece. Se rugă de unchiu-său să nu mai dea în cal.   — Să înhămăm, spuse ţăranul, nu mai e nimic de făcut, o să ne dea de gol… Paştele mă-si, m-a făcut să-mi pierd noaptea degeaba!   Porniră. Era încă întuneric. Dar, nici n-apucară să iasă bine din baltă şi calul nărăvaş se opri, nemaivoind să tragă. Tropăi pe loc, umflă nările şi ciuli urechile la vânt. Dumitru rămase pe gânduri.   Adrian îl întrebă:   — De ce face aşa, unchiule?   — Fiindcă-i armăsar şi trebuie să fi mirosit vreo iapă prin împrejurimi: trebuie să fie vreun ţăran pe-aici, aproape, cu o iapă. Ah, o să se sfârşească rău în noaptea asta!   Unchiul Dumitru se închină de trei ori, descoperindu-se:   — Doamne, fereşte-ne de nenorocire! şi scuipă într-o parte: Ptiu, drace, du-te pe pustii!   Luă armăsarul de frâu şi merse aşa o bucată de drum. Deodată, animalul necheză de două ori pe rând, în mâna stăpânului său. Omul simţi că i se face părul măciucă. Sângele i se urcă la cap. Începu să lovească orbeşte, întâi cu pumnii, cu picioarele, apoi cu un retevei smuls din căruţă şi care se rupse în două.   Calul înnebuni de durere, tovarăşul său se înfricoşă de asemeni, şi ambii porniră într-o goană turbată. Părăsiră drumul şi o luară pe o potecă înţelenită, în care unchiul nu putu să-i mai stăpânească. Armăsarul necheza fără încetare şi târa căruţa spre baltă, în timp ce Dumitru, luptând să-l readucă pe şosea, se vedea covârşit, aproape să fie strivit, cu hainele făcute zdrenţe şi cu un crac de pantalon pierdut în fugă.   Atunci se întâmplă ceva groaznic: tot alergând, Dumitru înfipse târpanul în burta armăsarului, care se opri pe loc. Tăişul sfâşie toată lungimea burţii, care se goli de măruntaie. Animalul căzu ca trăsnit.   Adrian scoase un ţipăt şi leşină peste grămada de stuf.   Fu deşteptat de un zgomot de voci.   Slab luminaţi de primele licăriri ale zorilor, unchiul Dumitru şi paznicul bălţilor vorbeau în picioare, în faţa stârvului calului ce zăcea într-un lac de sânge, cu maţele risipite în jurul lui.   — Fii bun, Osman, spunea unchiul, nu mă duce la curte. Am destule belele pe cap, după cum vezi. Hai, fii bun, Osman! Turcul, uriaş, cu puşca pe un umăr, cu traista de merinde pe celălalt, cu faţa arămie şi păroasă, cu ochii negri şi inteligenţi, încrucişă braţele în faţa nenorocirii şi spuse într-o românească stricată:   — Fimi bun… Nu putem fim buni, bre, Dumitru. Boier plăteşte, boier slujeşte!   — N-o să sărăcească boierul!   — Evet! Boier bogat, ma, Dâmnâzeu chior! Pe urmă, privind cu ochii speriaţi calul înjunghiat, rosti hotărârea, care uşură sufletul îndurerat al lui Dumitru. Haide, fugim! Ma, nu vorbeşti nimic!   Şi întorcând spatele, se depărtă cu paşi greoi.   Dumitru îşi părăsi tovarăşul care îi muncise atâta vreme, se înhămă în locul lui şi luă drumul satului, după ce mai întâi, descărcă stuful.   Luceafărul, cu strălucirea sa de opal, se arăta la orizontul însângerat, când Adrian, cu multă greutate, se despărţi de cel mai bun prieten al copilăriei sale, de roibul frumos, cu mersul mândru, cu ochii vii, cu sângele clocotind în vine, care târa cu dispreţ hodoroaga cu patru roate. Copilul urmă căruţa unchiului Dumitru, cum urmezi un dric. Şi, din nou, în deznădejdea sa, se reîntoarse, după douăzeci de paşi, la animalul trântit în iarbă, sărută nebuneşte ochii aceia închişi pe veci şi udă cu lacrimile sale botul, pe care îl mângâiase de atâtea ori.   Apoi, mergând de-a-ndăratelea, privi cum spaţiul se măreşte între ei şi „cea mai nobilă cucerire” a omului ignobil, până când locul groazei dispăru.   Convoiul funebru străbătea acum o pădurice de mărăcini, de tufişuri şi de arbuşti. Dimineaţa, orăcăitul broaştelor, cântecele privighetorilor şi mierlelor, aţipeau somnoroase. Dar nu tăcuseră de tot, când piţigoiul, prepeliţa, grangurul reluară concertul întrerupt, îmbăindu-se în aerul proaspăt şi curat al dimineţii, pe care îl umpleau cu flecăreala lor veselă şi felurită, cu imnurile lor de slavă către Domnul.   În cer şi pe pământ, viaţa îşi relua cursul, înălţa cânturi sincere, chema la fericire, în timp ce omul semăna moartea şi se scobora mai jos decât vita.   Drumul lui moş Dumitru trecea prin faţa cârciumii fratelui său mai mare, înstăritul moş Anghel. Când se opri, istovit, pentru a bea un pahar, Anghel era de mult sculat şi îşi vedea de treburi. Proaspăt bărbierit, cu părul şi barba frumos pieptănate, el alerga de colo-colo, cu mânecile sumese, orânduindu-şi „bateria”. Dumitru intră în prăvălie, ca un automat. Anghel, miop, îşi întâmpină fratele îngânând un cântec, dar numaidecât se dădu înapoi, înfricoşat de înfăţişarea pământie şi de hainele însângerate ale lui Dumitru.   — Ce-ai făcut, nenorocitule?   Adrian se aruncă de gâtul cârciumarului, plângând:   — A… omorât… armăsarul, unchiule!   Ţăranul, stând pe bancă şi privind pământul, întări:   — Da, am omorât armăsarul… Anghel dezmierdă copilul şi o zbughi afară, ca să se convingă: văzu hamul din dreapta liber şi calul desperecheat, care îşi pleca trist capul. Reveni cu paşi domoli, cu faţa galbenă, mut, turnă ţuică şi bău cu fratele său. Acesta îi povesti pe scurt ce se petrecuse şi sfârşi cu glasul stins:   — Iată… Asta e soarta mea. Niciodată n-o să mai am un cal aşa de frumos… Avea numai şapte ani. Pe urmă, privindu-şi mâinile pline de sânge… Am mâncat susai cu oţet şi mămăligă, ca să-l cumpăr. Am vrut să-l am! Nu-mi plac gloabele.   Anghel se ridică, în toată mândra lui statură, ţinând mâinile în buzunarul pantalonului…   — Dumitre!… Ascultă: îţi dau calul meu, care nu-i o gloabă… Ia-l îndată! Celălalt, abătut, cu ochii în pământ, gemu printre dinţi:   — Nu vreau calul tău… Bunul Anghel s-aştepta la acest răspuns. Dumitru nu voise niciodată să primească ceva de la el. Cu toate acestea stărui:   — Haide, nu fi încăpăţânat! Îţi cumpăr unul, dacă nu vrei pe-al meu.   — Ţine-ţi banii…   — Ce ai să faci atunci? Îţi trebuie încă un cal, ca să te hrăneşti.   Sleit, Dumitru, murmură cu voce stinsă:   — Ce-am să fac? Ei bine, să-ţi spun: am să încarc puşca cu alice de lup: am să pândesc într-o noapte pe moşierul nostru, în şanţul pe lângă care trece cu gabrioleta, şi am să-i scuip două focuri în şale. Iată ce-am să fac…   — Şi ai să înfunzi puşcăria…   — Şi am să înfund puşcăria… SFARSIT gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

BĂTRÂNII PERLMUTTER Constanța e un mic Stambul românesc tolănit alene pe anticul promontoriu al Mării Negre sanctificat de exilul lui Ovidiu, poetul nefericit a cărui statuie visătoare împodobește piața ce-i poartă numele și face să bată în piepturile românilor toată mândria gintei latine. Turci, ovrei, bulgari, armeni, greci, tătari forfotesc într-o pitorească promiscuitate, discută tot felul de afaceri și fac s-ajungă la urechile românilor toate dialectele Levantului. Aici, călătorul cosmopolit se simte la el acasă, găsește mâncări gătite după gustul lui, oameni care-i plac și deprinderi care i se potrivesc. Din 1906, Constanța a devenit cel mai important port balcanic. În anul acela, guvernul român a inaugurat, pe socoteala sa și, s-o recunoaștem, cu prețul a mari sacrificii, un serviciu regulat cu patru nave rapide care fac cursa Constanța-Constantinopol-Pireu-Smirna-Alexandria Egiptului. În felul ăsta, într-o singură săptămână, călătorul care lua la Paris Orient-Expresul, putea ajunge pe pământul faraonilor în modul cel mai confortabil și fără altă bătaie de cap, decât să sară la Constanța din expres în pachebot. Acesta, alb ca o lebădă, și arzând în căldări țiței, făcea 17 noduri pe oră și dădea, în cele mai favorabile condiții, un deficit de câteva zeci de mii de lei aur pe călătorie. Poporul român, căruia nu-i călca niciodată piciorul pe ele, plătea cu trufie, gândind la nobilele sale origini, dar asta era altă poveste…   În dimineața aceea de sfârșit de octombrie, Dacia intrase în portul Constanța pe o vreme foarte proastă. Era la a treia cursă. Morocănoși și palizi, cei câțiva pasageri care coborâseră se eclipsară foarte repede, luați, aproape toți, de trăsura unui mare hotel. După care, vaporul păru să răsufle ușurat – bijuterie de-un alb imaculat, profilându-se de-a lungul cheiului negru și pustiu pe care o santinelă preocupată îl măsura de la un cap la altul cu pași obosiți. Și iată-i apărând, unul câte unul, ca șoarecii, funcționarii, bucătarii, mateloții, cărora serviciul le permite s-o șteargă aproape imediat după acostare. Unii se despărțiră îndată, cu câte o strângere de mână grăbită și cu două vorbe spuse la repezeală. Ăștia erau „băieții însurați”. Ceilalți, „băieții de treabă”, se duceau în grupuri mici să bea un pahar de vin „românesc” și să guste o bucățică de „pastramă” de berbec în vreo tavernă, pe care în Levant numai ovreii știau să le chivernisească pe gustul amatorilor de „bucățele rare”. Își făcu apariția și Sotir. Era scrupulosul cambuzier de pe Dacia, omul care nu se grăbea niciodată sau, în orice caz, nu arată că s-ar grăbi. Era cel mai vechi dintre navigatorii români din leatul lui, foarte respectat de toată lumea, fie ei superiori sau subalterni, pentru numeroasele lui stagii pe vapoarele străine, pentru experiența lui vastă și pentru că vorbea câteva limbi fără să o facă pe grozavul. Fire melancolică, totdeauna distrat, Sotir era punctual „ca orice om căruia nu-i place să primească bobârnace”. Și cu toate că era prea solitar pentru un marinar, camarazilor lui le era drag, și între ei îi ziceau „bărbosul”. Pentru că Sotir, din toată marina română, era singurul care avea barbă atât de frumoasă, creață și sură; dar părea sălbatec, gata de bătaie, temperament de cambuzier veritabil. De fapt, viața lui nimeni n-o știa decât din auzite. Nu-i plăcea să facă confidențe. Sub braț cu un pachet de trufandale exotice – curmale, ananas, nuci de cocos –, Sotir, punând piciorul pe uscat, oferi santinelei un pachet de țigări egiptene. Ostașul îi mulțumi: — Numai dumneata, domnu’ Sotir, te mai gândești și la noi, amărâtele de santinele. — Deh, fiule, poate că ăilalți au griji mai multe decât mine! Din port, cambuzierul porni drept spre strada Mangaliei, mahalaua cea mai nenorocită a Constanței, înțesată, inaccesibilă din septembrie până-n aprilie. Dar Sotir era om de nădejde, avea picioare bune și inimă la fel. Și, mai ales, știa ce vrea. — Mai întâi, hai să le spunem bună ziua bătrânilor Perlmutter. Și intră în curtea desfundată pe care o revede întotdeauna cu plăcere. Tocmai în clipa aceea apăru Hanăle, o fetiță de zece ani, puțintică, o miniatură a Estherei, brună și slăbuța, ultimul copil al lui Perlmutter. Era îmbrăcată curățel în dimineața asta, cu o rochie roșie. Și ochii ei rotunzi, cu lumina strălucitoare, mari-deschiși, păreau să plutească cu dispreț pe deasupra noroiului din jur. — Veniți la noi? exclamă fetița într-o românească curată, văzându-l pe Sotir. Dar nu-i nimeni acasă! Știți, azi e șabăs, e Yom Kippur! Părinții mei s-au dus la sinagogă, să se roage și să postească toată ziua. — De-asta, gândește Sotir, sunt închise toate prăvăliile evreiești în dimineața asta. Deh, e ziua cea mare, când ei își cer iertarea păcatelor pe tot anul! Avrum Perlmutter o să-și petreacă toată ziua cu Iehova, alături de mentorul său, de reb Zalman, așa că să-i lăsăm în pace. În timpul ăsta fetița-i dădea zor cu gânguritul, părea prea serioasă pentru vârsta ei. — Și-am să postesc și eu pân’deseară. Pentru prima oară anul ăsta, c-am împlinit unsprezece ani! Și ananasul ăsta-i pentru noi, ca data trecută? — Firește, răspunse Sotir, puțin cam ursuz, e pentru tine și pentru bătrâni, din partea fratelui tău Isaac. Nu vrei să-l mănânci acuma? — Oh, nu! Cum se poate?! Ce-o să zică reb Zalman?! Și fetița, jenată, aruncă o privire în jur, să vadă de nu cumva această prozaică sugestie fusese auzită de vreo ureche indiscretă. Dar, liniștită, întinse mâinile spre pachet. — Am să-l duc în casă. — Ba nu, spuse în glumă Sotir. Nu vreau să te ispitesc. Ești în stare să-l mănânci pe ascuns. Pachetele astea două sunt pentru voi, am să vi le aduc mâine. Și marinarul plecă agale, impasibil, pierdut cu totul în gândurile lui. — Ce rasă plină de mistere. Ovreii ăștia, tot ce fac, fac cu frenezie. Niciun neam nu-i atașat cu atâta pasiune violentă de trecutul său; și cu o pasiune tot atât de violentă, îl părăsește. Ei se manifestă sau se reneagă, la fel de nebunește… E un mister!   *   A doua zi aproape că se-nserase când Sotir intra în curtea sordidă de pe strada Mangaliei, în fundul căreia bătu timid la o ușă prăpădită. Rifca, îmbătrânită și gheboșită, o crăpă cât să poată scoate capul afară, dar recunoscându-l pe prieten, se dădu îndărăt, o deschise larg, încurcându-se în vorbe: — Ah, dumneata ești, kir Sotir! Intră! Să-ți dea Dumnezeu zile, omule cu vești bune! Intră! Ce bucurie, ah, ce bucurie! Apoi, strigând către bărbatul ei: — Avrum, Avrum! A venit kir Sotir! Sotir se afla din nou în odaia mare a croitorului sărman. Miros de ceai, de stofe, de mangal încins în fierul de călcat. Cald ca într-o baie. Aer stricat. Dezordine, sau mai curând indiferență față de tot ce nu mișcă… Cu nasul în abajurul unei lămpi cu gaz, Avrum făcea să duduie pământul cu mașina lui de cusut și îi trebui un timp până să audă chemarea nevesti-sii. În fine, opri țăcănitul acela asurzitor, privi pe deasupra ochelarilor și, se ridică, biet bătrân sfrijit, alb tot, dar cu ochii încă strălucitori, cu mersul sigur: — Sunt fericit să-ți pot strânge mână, kir Sotir, spuse el într-o românească corectă. Ia, te rog, loc aici lângă reb Zalman. Într-un colț luminat puternic de o a doua lampă, ședea, într-o aureolă de tihnă senină, reb Zalman, un bătrân cu barbă mare, căruntă, și cu perciuni lungi. Bea ceai și își ștergea cu gravitate picăturile de sudoare de pe frunte. Pe cap avea o tichie neagră, pe care n-o scotea niciodată. Când Sotir se apropie de el, se ridică în picioare cu ceașca într-o mână și pe cealaltă o întinse spre marinar cu degetele răsfirate, după obiceiul evreiesc, rostind stâlcit cuvintele românești: — Fii binevenit, prietene Sotir. Ei, cum a fost călătoria? S-a-ncheiat cu bine? — Binișor, reb Zalman. — Dumnezeu să te ocrotească-ntotdeauna, zise Rifca, și pe pământ și în călătoriile pe mare, pentru că ți-e milă de bieți ovrei ca noi. — Mulțumită dumitale, kir Sotir, adăugă Avrum, mai putem și noi să aflăm câte ceva despre soarta nefericitului nostru Isaac, care se stinge departe de noi, acolo-n Egipt… — Fie-ți milă de noi, Iehova, Dumnezeul nostru, oftă Rifca ridicând spre tavan chipul ei radiind dureros. Și după ce murmură în idiș câteva cuvinte de neînțeles acoperindu-și fața cu mâinile ei mici și grăsuțe, duse colțul șorțului la ochii înroșiți și, înseninată, îi explică lui Sotir: — Avrum al meu, dintotdeauna am spus-o, n-a fost destul de sever cu copiii noștri. Așa c-am fost greu pedepsiți. M-am rugat de mila Cerului. Sărmana de mine… Apoi se grăbi să aducă ceai celor trei bărbați ce ședeau în jurul lămpii. — Și, cu școala dumitale, mai merge, mai merge, reb Zalman? întrebă Sotir cu interes. Desigur, copiii tot te mai necăjesc și părinții tot nu-ți plătesc…! Hai cu mine în Egipt, acolo au nevoie, s-ar părea, de rabini care să-i învețe Talmudul, și ai să găsești copii cuminți, pe care să-i înveți să-l cinstească pe Iehova. — Eu, de-aici nu mă mișc. Sotir, eu sunt un sedentar, n-am nicio poftă de călătorit. Nu-i peste tot aceeași lume? Nu-s aceiași oameni? De-atâtea ori chiar dumneata mi-ai spus-o, dumneata care de douăzeci de ani bați continentele. Cât despre mine, Dumnezeu m-a trimis la Constanța, uite, ’s mai bine de patruzeci de ani de-atunci, și cu toate că aici sunt ovrei puțini și că, de când s-a prăpădit nevastă-mea și se odihnește-n pace-n cimitirul din Constanța, n-am alți prieteni decât pe Perlmutteri și am să rămân aici, legat de trecut, toată viața. Nu-mi plac schimbările, cum îi place tineretului de azi și cum îți place și dumitale, Sotir. Mi se potrivește mai bine statul pe loc; pentru că, numai în continuitate e credință. — Ești modest, reb Zalman. Te îngropi într-o viață ștearsă și umilă, cu toată învățătura dumitale mare. Nu vrei să știi de beția spațiilor vaste și de schimbările neașteptate! — Și dumneata, Sotir, care nu vrei să știi de beția unei vieți sedentare ovreiești ce-ți umple inima și sufletul! În adevărata umilință în fața lui Iehova inima își află împăcare. Trufia-i ceea ce face pe copii să se abată de la calea părinților lor… — E logic, zău, exclamă Sotir. Copiii calcă-n picioare trecutul. Trecutul nu trebuie să se prelungească-n viitor, dacă suntem cu-adevărat prietenii progresului omenesc. Copiii au dreptul la revoltă! — Da, Sotir. Ai dreptate. Dar uiți că viitorul își trage seva din trecut, și trebuie să-l menajeze, pentru că-i datorează experiența. — E-o fericire că-l avem pe reb Zalman cu noi, făcu Rifca, aproape cu voioșie. Ce ne-am fi făcut fără sprijinul lui! Nici Avrum, nici eu n-am fi fost pe lumea asta, fără prietenul și duhovnicul nostru cel mai bun… — Și fără kir Sotir, completă Avrum, care totdeauna înainte de a pleca în țări îndepărtate vine să ne facă o vizită, ce-am mai fi știut noi despre soarta copiiilor noștri? Da, kir Sotir, dumneata aduci câte un pic de bucurie în casa asta tristă… — E-adevărat, aprobă Rifca. Păcat că ești un „goi”, kir Sotir. Știi că reb Zalman e puțin rudă cu noi? Și el e un Perlmutter. E… cum să-ți explic eu… Bunicul lui era văr de-al doilea cu tatăl bărbatului meu, nu-i așa, Avrum? — Lasă astea, Rifca. Să vedem mai bine ce ne spune kir Sotir. — Ai dreptate, Avrum. Spune, kir Sotir, cum îi merge lui Isaac al nostru? E-adevărat că-i sănătos, cum ne scrie el? Hanăle, care tocmai desfăcuse pachetul adus de Sotir, citise cele câteva rânduri scrise-n grabă în idiș și asista cu gura căscată la toată conversația, din care nu-i scăpa un cuvânt. — Îi merge bine, îi merge foarte bine, răspunse Sotir cu o vivacitate pe care reb Zalman o găsi cam forțată. Perlmuterii îl fixară îngrijorați pe marinar; mama insistă: — Nu-i prea slab? — Nu-i slab deloc. — Câștigă bine? — Destul de bine… când lucrează. — Cum, „când lucrează”? Nu lucrează întotdeauna? — Nu, firește că nu. Câteodată n-are de lucru, cum se-ntâmplă oricărui muncitor. — Ah, acuma-nțeleg de ce ne cere de-atâtea ori parale. Și cu toate astea, Isaac e-un pălărier cum nu erau mulți ca el în București. Ar trebui să aibă totdeauna de lucru. — Da, aprobă Sotir, Isaac e un pălărier foarte bun, numai că, asta-i, în Egipt se poartă mai mult fesul. — Dracu’ să-l ia de fes! blestemă Rifca, ridicându-se să se ducă după ceai. Reb Zalman o privi pe Rifca cu un aer sever, dar nu spuse nimic. Interveni Avrum, cu vorbirea lui astmatică: — Scrisorile băiatului nostru Isaac devin din ce în ce mai de neînțeles, din ce în ce mai scurte, kir Sotir. Mintea lui, mi se pare, e destul de tulbure. Nu-l mai recunosc pe băiatul deștept de pe vremuri. S-o fi apucat de băutură? — Hm, făcu Sotir cam încurcat. I se mai întâmplă și lui, ca omului, de prea multă amărăciune. Fiind singur, și silit să trăiască departe de ai săi, deh, un pahar, din când în când, nu-i o crimă… — Ba-i crimă, kir Sotir, e crimă! se tângui croitorul cu respirația întretăiată. Să ai un bețiv în familie… asta-i o rușine! Ovreii nu beau… Noi trudim, bieți bătrâni, din zori și până-n miezul nopții, pentru o bucată de pâine. Cinci copii… i-am hrănit, i-am îngrijit, i-am crescut, am sacrificat totul pentru ei, și-acuma, pentru ei nici nu mai existăm. În afară de Hanăle, toți cinci de mult ar fi putut să ne-ajute, dar n-o face niciunul. Nu mai existăm. Copiii noștri sunt ca și morți pentru noi. Și noi, pentru ei, tot ca și morți suntem. Toți s-au împrăștiat, ca bătuți de vânt. Știi și dumneata… Ne-a mai rămas Hanăle, ea-i un copil încă, micuță, dar ce poate face ea ca să ne-ndulcească soarta? Uite, se împlinesc patruzeci de ani de trudă, de griji, de cheltuieli pentru școală bună și totul a căzut baltă. Ce crimă am făptuit în ochii lui Dumnezeu, ca să fie atât de crud și nedrept cu noi? Avrum, drept ca o prăjină, alerga prin toată odaia ocărind și rostindu-și indignarea; apoi, fără suflu, se trânti în fotoliul cel vechi. Nevastă-sa alergă să-i dea ceva să bea, îl certă la rândul ei, tânguindu-se: — Ah, kir Sotir, mai rău păcătuiește săracul în fața lui Dumnezeu decât bogatul. Dacă-n cer se ține socoteală de toate câte-a spus omu’ la supărare, atunci s-a isprăvit cu mântuirea sufletelor noastre. Oh, vai de capul meu! Chin pe lumea asta, chin pe lumea ailaltă. La ce bun să te mai naști… — Nu blestema, Rifca, zise reb Zalman cu blândețe. Crede-mă, Dumnezeu n-are nicio vină-n chestia asta. — Bărbatu-meu, săracu’, se crede atât de nenorocit, încât se leagă și de cele sfinte. Până și rugăciunile le spune acum numai din vârful buzelor. Ce vrei, orice răbdare ajunge odată și-odată la capăt. De la zece ani de când se tot chinuie… — Și-acum, se vaită Avrum, suntem loviți în ultima noastră speranță, în Isaac, cel mai bun și cel mai blând dintre copiii noștri. Într-adevăr, e prea mult… — Dumnezeu ne-a dat minte să ne călăuzească, îl consolă reb Zalman. — Și-o inimă să ne zăpăcească mintea, îi tăie Sotir vorba cu duhul blândeții. — În operă Creatorului, kir Sotir, nimic nu-i făcut ca să „zăpăcească” … — Poate, dacă ești mort… Ridicându-se să plece, Sotir strânse cu căldură mâinile celor trei Perlmutter, o sărută pe Hanăle și zise părinților lui Isaac: — Voi n-ați greșit cu nimic, nici copiii voștri și… nici Dumnezeu. Vinovatu-i altul, dar voi sunteți prea bătrâni ca să-ncepeți astăzi să-i dați de urmă. Hai, vă las sănătoși și să vă găsesc sănătoși! — Vrei să fii atât de bun să treci mâine să iei un pachețel pentru Isaac? — Desigur. Am să trec…     *   În ziua îmbarcării Sotir trecu din nou pe la Perlmutteri. Îl găsi pe reb Zalman la locul său obișnuit, bându-și ceaiul, cu picături de sudoare pe frunte. În aerul încins din odaia în dezordine, Avrum sta, ca întotdeauna, plecat pe mașina de cusut. Rifca și Hanăle, agitate, pregăteau în bucătărie un pachet pentru scumpul lor Isaac. Îi trebuiră din nou câteva minute lui Avrum până când să oprească mașina. În timpul ăsta reb Zalman, în colțul lui preferat, stătea de vorbă, cu glas scăzut, cu Sotir. — Nu-i așa, kir Sotir, că aseară i-ai mințit puțin? Bietul Isaac trebuie să fi-ncăput în ghearele beției. Teamă-mi e că n-or să-l mai vadă niciodată! — Și mie mi-e teamă. Dar nu orice adevăr poate fi spus, șopti Sotir la urechea lui reb Zalman. Acesta, închizând ochii, începu îndată să miște buzele sale cărnoase, murmurând o rugăciune care de obicei se spune pentru un bolnav: „O, Doamne Atotputernice, tu ești Dumnezeul bunătății și al îndurării, ai făurit lumea cu dragoste și cu dragoste judeci făpturile tale. Fie-ți milă, Doamne, de noi, de poporul lui Israel, poporul tău ales, ai cărui fii suferă, și printre ei și Isaac al lui Avrum.” Sotir, deprins cu asemenea monologuri, continuă să-i vorbească la ureche: — Nefericiții lui părinți ar cădea trăsniți dac-ar ști în ce hal de beție a ajuns fiul lor cel mai drag. După Iosel, după Esthera, după Haim, după Simon, iată că și Isaac, ultima lor speranță se năruie. E trist, într-adevăr, pentru sărmanii noștri Perlmutteri. — Da, da, făcu reb Zalman. Lui Avrum al nostru toate-i merg de-a-ndoaselea. Nici rude, nici copii, numai amărăciune. Și, merge oare lumea mai bine? Avrum, cu aerul mulțumit al omului care-și săvârșise munca pentru ziua aceea, uitând pentru o clipă de astmul său și de lamentările din ajun, se așeză și el lângă cei doi prieteni. Rifca aduse pachetul, cu nesfârșite indicații. — Am pus și o sticlă de țuică, pentru că ajungi (Dumnezeu să-ți binecuvânteze voiajul) tocmai de sărbătoarea Torei. Lui Isaac îi plăceau atât de mult sărbătorile noastre… Să-și aducă aminte de petrecerile de pe vremuri! Dumnezeu ne-a dat Tora cu bucurie, și-n ziua asta a anului îi e îngăduit chiar și unui ovrei să se-mbete… Sotir și reb Zalman se priviră semnificativ, apoi Sotir spuse: — Am să-i duc și ziare vechi românești; le citește cu mare curiozitate. Rifca le servi o gustare modestă: șalău marinat, măsline, castraveți murați; toate astea împreună cu ceaiul nelipsit, dar cu aromă fină care dezleagă limbile. Spre marea satisfacție a Rifcăi, cei trei bărbați făcură toate onorurile eforturilor ei culinare. Și toată încăperea începu să se umple de vibrații înaripate, iar vocile, când grave, când voioase, se-auzeau până-n curte. — Greșeala voastră, a ovreilor, spuse în glumă Sotir, e c-aveți prea multă viață-n voi, într-o vreme în care a trăi din plin este o crimă. Ca oricine-i prea bogat în seva vieții, plătiți și voi un tribut îngrozitor celor mediocri. Voi sunteți sau buni, sau răi, niciodată mediocri. — Ce vrei, spuse reb Zalman, un ovrei n-are dreptul să fie mediocru. Uită-te la un „goi”; ce-i lipsește? Muncește toată săptămână, și duminica se-mbată. Pentru el zilele se scurg liniștit pentru că lui îi fac plăcere chiar și bucuriile mai grosolane. Dar bucuriile noastre, la fel de puternice ca și ale creștinului, sunt cu totul de altă natură. — Eh, fleacuri, îl necăji Sotir. Iar începi cu misticismul dumitale sentimental. Fii realist, reb Zalman, nu mai tânji după viața voastră plicticoasă. — Sunt realist în felul nostru, Sotir, și ca să poți înțelege toată universalitatea vieții noastre plicticoase, nu trebuie s-o judeci din afară. Trebuie să trăiești „viața ovreiască”. Dar, din păcate, până și copiii noștri n-o cunosc. Ce știu ei acuma despre viața asta ovreiască atât de profundă, dar care ne înmoaie inimile de umilință și ne umple sufletele de fericire! Reb Zalman își șterse fruntea și continuă: — Uită-te la Yom-Kippur-ul nostru, pe care l-am serbat alaltăieri. E cea mai mare sărbătoare – și sărbătoarea noastră supremă se manifestă prin post și rugăciuni timp de douăzeci și patru de ore în șir. Și, știi, pentru noi e totdeauna sărbătoare când spiritul triumfa asupra materiei, „înlăuntrul nostru”. — În fiecare an, interveni Avrum, reb Zalman oficiază în ziua asta de sărbătoare, și vocea lui de cantor parcă-i vrăjită, ne-nfioară până-n măduva oaselor. Și melodiile mă urmăresc luni întregi, pe mine, care nu mai sunt credinciosul de altă dată. — Da, continuă reb Zalman, bucuriile ovreiului sunt spirituale, chiar dacă puțin încețoșate de tristețe, pentru că, cum să poți uita trecutul glorios și decăderea poporului tău? După trei mii de ani el se mai gândește încă la a nouă zi de Ab, ziua funestă a distrugerii celor două temple. Așa că ovreiul trăiește mai mult în trecut și-n viitor decât în prezent. El așteaptă, așteaptă cu încredere timpuri mai bune, așteaptă venirea Mesiei. Și cu venirea lui, micile noastre mizerii meschine vor dispare… — Și tot așteptând venirea Mesiei, gemu Avrum îndurerat, eu aș vrea să-l revăd pe Isaac al meu! — Cine știe, îl consolă Rifca. Cu ajutorul lui Dumnezeu poate c-o să-l mai vedem. — Ah, exclamă reb Zalman. Dac-ar putea veni în țara lui, lângă bătrânii lui părinți… Sotir, înălțând capul, cu barbă-n vânt: — Deh, voi uitați, amicii mei, că Isaac a dezertat din armata Majestății Sale Regelui României, că atâți alți Isaac și Niculae. Dar Isaac al nostru nu-i un dezertor de rând: el e feciorul lui Avrum Perlmutter. Și Avrum Perlmutter plătește azi păcatul ereditar cu pătimirile copiilor săi. Păcatul lui e că n-are-n vine un sânge mediocru. Știu foarte bine, nu-i nevoie să ai sânge nobil ca să dezertezi din armata regelui, chiar în felul lui Isaac, care-a zvârlit armă când nu mai avea de făcut decât o lună din trei ani de cazarmă. — Revolta împotriva sorții se răzbună, îl corectă reb Zalman cu calmul său obișnuit. Înduioșat și aproape cu seninătate, Avrum bolborosi: — Cât a suferit Isaac, sărmanul de el, în ăști trei ani, nimeni nu știe… — Cel ce-și trăiește viața în afara Domnului, suferă, zise reb Zalman oftând adânc. — Povestea lui Isaac, îi luă Sotir apărarea, e, la drept vorbind, povestea oricărui om prea bogat în seva vieții. Sunt două feluri de oameni. Omul-vierme, netulburat deloc în amorțeala lui milenară și care-și duce existența lui măruntă fără prea multă trudă. Durerile lui? Ce pățește șopârla? Dintr-un fleac îi cade coada, dintr-un fleac îi crește la loc, și totul costă doar câteva picături de sânge rece. Bucuriile? Mângâierile gâtlejului și ale unor anume alte organe. Asta-i tot; iată omul, omul mulțumit de viața lui. A fost de-ajuns un bobârnac ca să fie pus în mișcare. Și de-atunci, gângania mișcă, mișcă… Din fericire, continuă Sotir într-o tăcere absolută, spre gloria Vieții, mai există și un alt fel de om: cel care nu-i niciodată nicăieri mulțumit! Nu-i mai place să facă ce-a făcut prea multă vreme, nici să stea acolo unde-a stat prea multă vreme. Mai bine să dea-ndărăt decât să mucegăiască într-un loc. Mai bine să urle de durere decât să nu simtă nimic. Un asemenea om nu poate nici să râdă-ntr-una, nici să geamă-ntr-una, precum nu poate dăinui mult nici în bine, nici în rău. În toate se simte bine, o vreme, chiar și-n pușcărie, dar în nimic la nesfârșit, nici chiar la libertate. E omul care a inventat roaba, dar nu s-a oprit la atât. E omul care dă brânci vieții fără-ncetare și-o împinge-n toate extremele, bune sau rele. Felul ăsta de om poate să pară foarte interesat, interesat ca un egoist, dar nu e, nu e pentru că, dacă-i iei totul, se simte și mai bine! Taie-i o mână, o să lucreze cu picioarele. Sotir sorbi din ceai și continuă: — În toate rasele sunt fel de fel de tipuri de oameni de-ăștia, dar una singură-i plină de crapă de ei: rasa ovreiască! Așa se explică neputința ei de-a urma legea tuturor celorlalte rase, care-i aceea de-a ajunge la apogeu, apoi se oprește și o ia la vale. Și dacă, o dată pe an, voi vă căiți și vă-nălțați în nori, tot restul anului neamul vostru-i cât se poate de realist. Și asta-i ce-mi place mie la voi! Poporul evreu trăiește pe pământ. Și de asta fiecare ovrei face cât doi. Pe-un ovrei, de-l iubești sau de-l urăști, e același lucru, pentru că el e deasupra și-a iubirii și-a urii. Ovreiul e viața în mersul ei… — Oh, ce frumos vorbești! exclamă Avrum. Îmi place să te-ascult, la „zilele dumitale mari”. — Judeci lucrurile sănătos, kir Sotir, îl aprobă reb Zalman. Doar atât: eu aș adăuga că mai e un al treilea fel de om, acela care, după căutări chinuitoare, a ajuns la certitudinea că-i la fel de mulțumit în nenorocire ca și-n fericire. — Felul ăsta de om se găsește foarte rar la oricare dintre neamuri, observă Sotir. — De acord cu dumneata. — Ce fericită sunt că vă văd de acord, cu toate că semănați atât de puțin unul cu altul, exclamă Rifca, care nu pierduse un cuvânt din tot ce se vorbise. Vru să continue, dar se încurcă și tăcu, intimidată de-a fi îndrăznit să întrerupă cu trăncăneala ei de femeie, discuția abstractă a bărbaților. Ea avea respectul instinctiv al femeii ovreice pentru toate discuțiile teoretice. „Eu nu-s decât o biată femeie bătrână, gândea ea, neînsemnată în fața acestor trei inteligențe de seamă. De-ar continua… Văd că Avrum al meu arde de pofta de a vorbi. E singura lui distracție!” Și, ca să-și ascundă jena, o apostrofă pe Hanăle: — Du-te și te joacă cu copiii! Ce stai să ne sorbi din ochi?! Hanăle, rușinată, nemulțumită că a atras atenția asupra sa, ieși, după unele ezitări, retezate scurt de-o observație a lui Avrum. — Tot suntem bine dispuși, reb Zalman, cântă-ne ceva, se rugă Sotir. — O să vă plictisească. — Ba deloc, reb Zalman. Nu fi exclusiv, împarte-ți darurile și cu un „goi”. Isaac mi-a vorbit de multe ori despre vocea dumitale frumoasă. — Să-l lăsăm mai întâi pe Avrum să ne povestească ceva. Îi place atât de mult să vorbească! — La vârsta mea – șaizeci de ani trecuți de mult –, zise Avrum cu modestie, amintirile sunt singura plăcere care mi-a mai rămas. Dar poveștile mele, le știți pe toate, și de născocit nu mă mai pricep. — Asta n-are nicio importanță, zise reb Zalman. — Povestește-ne din viața dumitale, zise Sotir imperativ. Încântat, Avrum începu să vorbească: — Păi da, e-adevărat. Dacă-s sărac astăzi, și uitat, sunt bogat în amintiri, pentru că am lăsat în urma mea o viață agitată. Mă trag dintr-o familie de hahami. Dacă merg înapoi până la străbunicul meu, Perlmutterii n-au făcut altceva decât să taie ritual găini, gâște și vite mari. Și, ca să rup cu tradiția pe care tatăl meu voia, firește, să mă vadă ducând-o mai departe, într-o bună zi am șters-o din casa părintească de la Botoșani, când aveam zece ani, și m-am dus la București, unde m-am angajat ucenic la croitorie. Hainele frumoase mă atrăgeau grozav… „Prefer să mănânc gâște, decât să le tai gâtul pentru alții”, îmi ziceam pe-atunci. Și, într-adevăr, am dovedit că sunt dintre cei care merită să se hrănească cu gâște: la douăzeci de ani eram croitor de mâna-ntâi. M-am însurat cu fata patronului, singură la părinți – uite-o aici – Dumnezeu să-i dea sănătate (Rifca dădu din cap), și am devenit coproprietar la Casa Zilbermann. Până aici, nimic de mirare: negustoria, industria, afacerile de bani sunt în mâna oamenilor cu inteligență mediocră. S-ar putea chiar crea un proverb potrivit: „Spune-mi tu câți gologani ai și-ți spun eu câtă minte ai!” Pentru că, dac-ar fi să judeci valoarea oamenilor după priceperea lor de-a face avere, ai avea de ce să-ți curmi zilele. Și așa, la douăzeci de ani, eu, Avrum Perlmutter, eram un om aproape bogat, iubit de nevastă și stimat de lume. Nu-mi părea rău deloc că rupsesem lanțul tradiției: să fii haham însemna să trăiești în mizerie. Și pe vremea aia aveam cinci lucrători de strunit, un socru de îngrijit și pe Rifca – tânăra mea nevastă – gata însărcinată, când mie încă nu-mi dăduseră mustățile. Cu toată „afacerea” mea, care mă ajuta să am de-a face cu toți „bogătașii”, rămăsesem un naiv, mărginit în îngustimea vieții ovreiești, neștiutor în ale lumii mari. Mă plictiseam. Dar, nenorocirea ne pândește ca să ne rupă monotonia fericirii. Voiam să știu ce-i aia viața. Acuma mă atrăgea orașul mare, cum pe vremuri mă atrăseseră hainele frumoase. Și soarta, repede, mi-a dat ocazia. La recrutare, trasul la sorți m-a aruncat la Galați, la regimentul 11 infanterie. Așa, mare croitor cum eram, m-am trezit într-o bună dimineață tuns chilug ca un tâlhar. Am lăsat afacerea frumoasă, am lăsat nevasta însărcinată, am lăsat tot și, cu parale frumușele în buzunar, iată-mă la regiment cu recruții. Bani aveam, dar nu spuneam, nu făceam pe grozavul, făceam pe prostul, după niște sfaturi foarte cuminți date de socru-meu. Și-apoi, văzusem repede primejdia care-i păștea pe „fraieri”, mai ales pe ovrei. „Cu cât dai mai mult, cu-atât mai mult ți se cere, și dacă-ntr-o zi faci pe nebunu’, nu există mizerii pe care să nu ți le facă!”. Pentru același motiv mă feream să spun că sunt croitor. Și când m-au întrebat: „Perlmutter Avrum, ce făceai tu în civil?” „Să trăiți, dom’ plotoner, sunt tinichigiu!” am răspuns fără ezitare. Pentru că numai gândul să stau trei ani de zile la mașina de cusut, să-mi fac bătături, mă-nnebunea în așa hal, că preferam orice numai croitor să fiu, nu. Nu ținusem în viața mea o foaie de tablă în mână, dar cum știam c-o să trebuiască să lucrez pentru șefi, mi-am zis: „Dacă tot e vorba de angara, mai bine să mă sui pe acoperișuri. Mai schimb nițel…” E mai puțină supraveghere, vezi pe șefi de departe când se-apropie… Mai vezi fete drăguțe trecând… Ce vrei, eram tineri! Își aruncă ochii la Rifca, zbârcită, dar radioasă de pe urma poftei de vorbă a lui bărbat-su. — Și pe urmă, continuă Avrum cu pasiune, îndrăzneala mea mi-a purtat noroc. Meșterul tinichigiu de care țineam era un soldat ovrei, un tip grozav. El mi-a deschis ochii la viață, la orizonturile ei, la bărbați și la femei. Se-nțelege că nu mai avea nimic ovreiesc în el; carne de porc mânca, de băut bea de stingea, și se ținea și de fete. De multe ori, ca să mai uit de mizeriile serviciului, mă luam după el. Și, cât a ținut armata, m-a inițiat în viața ușoară și fără griji a creștinilor, care-i și-a ovreilor, pentru că, zău, altfel de viață nu-nțeleg! Cât despre servici, acceptam orice mi se-ntâmplă cu aceeași nepăsare, și, încet-încet, timpul trecea, lucrând când la un șef, când la altul, cu un pluton întreg de soldați zugravi, dulgheri, zidari și fel de fel de alți meseriași care-și slujesc patria construind case ofițerilor, muncindu-le pământul, crescându-le copiii. Și dacă ai norocul să nu cazi prea des peste-o brută, care să te bată pentru o nimica toată, poți să te socotești fericit c-ai făcut serviciul militar în felul ăsta, pentru că ajungi la eliberare fără să fi pus mână pe-o pușcă, nici să fi îndurat asprimea vieții de cazarmă. „Și atelierul tău, Avrume, și casa ta?” îmi ziceam în timpul ăsta, în anii lungi de serviciu militar. Ehei, când, în fine, m-am întors, atelierul, casa nu mai erau pentru mine decât amintiri „dinainte de armată”. Nu mai voiam să mă despart de prietenul meu Jankăl, tinichigiul. Ne-am stabilit la București, am înființat împreună firma Blumenfeld et Perlmutter – tinichigii, pe urmă, împreună, am aranjat să ni se dea la licitație lucrarea monumentală a acoperișului Camerei Deputaților, pe-atunci în construcție. Ca să-i facem praf pe concurenți și pe cei care ne preziceau falimentul în afacerea asta îndrăzneață, am plecat amândoi la Berlin, de unde ne-am întors într-o zi, beți turtă, dar cu un vagon plin de mașini perfecționate și cu patru lucrători specialiști. Toată tinichigerimea Bucureștiului căsca ochii la isprăvile mele de croitor improvizat tinichigiu, și când acoperișul a fost gata, toată lumea a recunoscut că-i o minune. Eram asaltați de comenzile cele mai ispititoare. Pe deasupra, asociatul meu devenise mare domn. Nu mai regretam deloc că lăsasem baltă croitoria, pentru că eram pe cale să fac avere cu asociatul meu, domnu’ Jacques Blumenfeld care, devenit „om de încredere”, făcea pe grozavul pe lângă „personaje marcante”. Nu mai lucra deloc, tot timpul și-l petrecea în oraș, pe la cabarete, sub fel de fel de pretexte… N-avea nicio importanță, pentru că eram la un pas de a face avere. Ne treceau pe la nas tot felul de afaceri grase și n-aveam decât să-ntind mâna ca să le umflu. Dar, din nou, începuse să fie prea bine. Începuse să-mi miroasă, mă plictiseam, îmi lipsea ceva și nu știam ce. Mi-am adus atunci aminte că la Berlin îmi dăduseră să beau fel de fel de limonade gazoase cu gust de fructe și colorate-n tot felul. O afacere bună, mi-am zis. Te costă doi bani jumate, preț pentru popor. Băuturi de-astea nu există în România. Am să le introduc eu. Am să devin un om tot atât de important ca domnu’ Jacques Blumenfeld. Și am plecat fără știrea asociatului meu, cu care mă certasem pentru un fleac. După o lună descindeam în Gara de Nord dintr-un vagon de clasa-ntâi, însoțit de un chimist neamț, noul meu asociat, un neamț adevărat, ăsta. Un vagon plin cu mașini ne urma și a sosit în bună regulă. De data asta, numele meu era primul pe firmă: Perlmutter et Keller – fabrică de limonade gazoase și sucuri de fructe. Dar băgai de seamă, ceva mai târziu, ce-i drept, că-n limonadele noastre nu era nici strop de „suc”, nici fărâmă de fruct. „Afurisitul ăsta de șvab o să mă bage-n pușcărie cu chimia și cu otrăvurile lui!” mi-am zis. Și nu m-am înșelat deloc. Afacerea noastră, după ce a avut un succes rapid, gata să ruineze dintr-o lovitură produsele similare, a eșuat lamentabil. Șvabul, cumpărat de fabricanții greci și români, a aranjat câteva intoxicări, destul de grave, a dispărut și m-a lăsat să mă descurc singur cu justiția. M-au arestat ca pe-un hoț. Rușine mare. Rifca s-a îmbolnăvit grav de disperare. Dar, totuși, s-a dovedit că nu eram vinovat, m-au eliberat pe o cauțiune grasă și-n cele din urmă, după o pledoarie faimoasă a unui avocat celebru, fost ministru, m-au achitat. Se-nțelege de la sine că pierdusem orice poftă s-o iau de la-nceput cu „sucuri de fructe”, pe care, totuși, eu le „introdusesem” în țară. Am fost foarte mulțumit să mă pot descotorosi de mașini pe un preț de nimic, vânzându-le concurenței și promițându-mi că n-am să mă mai duc niciodată la Berlin după „mașini”. „Să le fie de cap cu invențiile și cu mașinile lor!” Aveam în momentul acela treizeci și șase de ani, eram tată a trei copii și sărac ca-n ziua sosirii mele la București. Socru-meu – Dumnezeu să-l ierte – murise de cinci ani. Nici urmă de atelier, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Dar nu m-am descurajat deloc. Numai Rifca să se facă sănătoasă. Cât despre mine, m-am apucat iar de cusut, consolând-o: — Știi tu, Rifca, îi ziceam, de povestea cu omu’ care-ntr-o zi și-a pus o firmă așa ca s-o vadă toată lumea: „M-am lăsat de filosofie și m-am apucat de farmacie”; și pe urmă, după câțiva ani, a schimbat firmă și cine trecea putea citi: „M-am lăsat de farmacie și m-am întors la filosofie”! Ei bine, Rifcă, am făcut și eu cam același lucru… — Și de-atunci încoace, adăugă Avrum cu un oftat ușor, necazurile nu s-au mai lăsat de pe capul nostru. Copiii, bucuria noastră, care ne consolau de toate eșecurile, unul după altul, se făcuseră mari și au ajuns, tot unul după altul, pricina nenorocirilor noastre adevărate, care încet-încet ne-au dus la mizeria de azi, la mizeria cea mai neagră. Povestea cu copiii noștri o știți. N-are rost să mai zgândărim răni nevindecate. Dar, ce importanță are? Cât despre noi, am ajuns la capăt. N-au decât să facă ei mai bine, dar soarta lor e și mai rea decât a noastră. Cel puțin, am avut parte și de zile bune. Pe urmă, s-a-ntors roata. E bine și-așa. Pentru că, ce suntem noi decât un firicel de țărână măturat de vântul care trece?! Nenorocirea e că acuma, la bătrânețe, copiii ne-au uitat. Ei și?! E bine și-așa! Numai eu să n-am ce să-mi reproșez. Ca și toți ceilalți, am făcut și eu ce-am putut. Restul – ce-s eu, Dumnezeu? Mă zdrobește altul sau îi zdrobesc eu, îi sunt la fel de recunoscător vieții. Viața-i frumoasă și-n mizerie, și-n bucurie. Spune-le, Sotir, și lui fiu-meu și fiică-mii, că-mi îndur mizeria cu voie bună. — Foarte bine, Avrum, meriți toată admirația noastră, pentru că după toate mizeriile, nu ești un învins, ești un om mândru! — Pentru Avrum, ca și pentru orice bun ovrei, spuse reb Zalman, mizeriile pot fi îndurate, pentru că el își poate ușura sufletul preaslăvind pe Iehova. Apoi reb Zalman începu să îngâne, cu vocea lui caldă de bariton, un pasaj liturgic de Anul Nou, sărbătoare mare, ce cade cu opt zile înainte de Yom Kippur: — O Iehova! În ziua de Roș Hașana tu treci în cartea cea mare, și în ziua de Yom Kippur hotărăști irevocabil câți oameni se vor zămisli și câți vor pieri în cursul anului. Tu îi arăți pe cei ce trebuie să trăiască și pe cei ce trebuie să moară, pe cei ce vor ajunge la capătul vieții lor și pe cei ce nu vor ajunge. Unul se va bucura de-o viață liniștită și fericită și va aduna onoruri și bogății, celălalt va avea parte de zile chinuite și de umilințe și mizerie. Dar pocăința, rugăciunea și mila șterg și cea mai crâncenă dintre pedepse. Pentru că nesfârșită-i bunătatea ta. Tu ești încet la mânie și iute la iertare. Nu ceri moartea păcătosului, dimpotrivă, vrei îndreptarea lui, vrei să trăiască. Tu ești cel ce-a făcut omul, așa că-i știi slăbiciunile și patimile. E o făptură păcătoasă, ce din țărână a fost zămislit și-n țărână se-ntoarce. Ca o umbră trece, ca fumul se spulberă, ca praful se-mprăștie și ca visul dispare. Și omul își jertfește sufletul ca să-ți câștige pâinea… Dar tu, Doamne, tu ești un Rege atotputernic și etern. Aici, reb Zalman se opri din cântatul melodios. Se ridică și, întorcându-se cu fața la perete, spuse cu glas scăzut rugăciunea de seară legănându-se în extaz, înainte și îndărăt. Puțin după aceea, Sotir se ridică brusc. Nu mai avea un minut de pierdut, și plecă, sigur de el, după ce strânse cu putere mâna tuturor. — Întoarce-te curând, teafăr și sănătos, îi urară bătrânii Perlmutter, însoțindu-l până la poartă… Exact la miezul nopții, după ce Orient-Express-ul se oprise în dreptul lui la chei, pachebotul Dacia își înghiți pasagerii și ridică ancora. Puțin după aceea, farul de la Tuzla îi trimetea ultimile-i sclipiri. Marea Neagră îl sorbea în tenebrele ei. Și, prin aceste tenebre, pachebotul își tăia, cu ușurința celui ce-și cunoaște drumul, calea spre țara seninului etern, spre Egipt via Constantinopol, prima escală.      gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

O ÎNTÂLNIRE La 30 martie 1916, Panait Istrati părăseşte România, cu destinaţia Elveţia, unde va rămâne până în martie 1920. „Singur şi nefericit, în cea mai frumoasă ţară din lume, între anii sumbri din 1916 până în 1918, era gata să fiu învins de izolare. Şi de mizerie.” Caută de muncă: zugrav, de-a lungul Cantoanelor elveţiene, „plantează” stâlpi de telegraf curăţă gheaţa la un patinoar etc. Povestirea O întâlnire aparţine acestei perioade. Şomer şi fără bani, soseşte în 1917 la Lausanne, dormind la Azilul de noapte… O pagină impresionantă, de omenie rănită şi, în acelaşi timp, de preamărire a frumuseţilor pământului, de încredere în inima omului. Panait a scris O întâlnire la 26 martie 1921, la Nisa. A trimis-o lui Romain Rolland, care-l provocase să scrie, să-şi concentreze amintirile într-o operă „votivă”, solicităndu-l „să-i spună cu toată francheţea, dacă e cazul să se agate de ide ea de a scrie în franceză sau nu”, adăugând: „la voi iubi şi mă voi supune hotărârilor dumilale, chiar dacă mi-ai scrie în scrisoarea de răspuns: Dragă Istrati, aruncă-te în mare.” În scrisoarea din 29 martie 1921 Romain Rolland îi comunică aprecierile sale: „Am citit de două ori povestirea. Nu te îngrijora de franceza dumitale. Ai. Greşeli mari, dar uşor de îndreptat. Esenţialul este că ai darul scrisului. (…) Cât priveşte povestirea, ca este hună. Credehiar că ar putea fi publicată într-un ziar sau într-o revistă, fără nicio intervenţie.” Paginile autobiografice din O întâlnire nu au fost publicate în timpul vieţii scriitorului. Panait Istrati le-a considerat necesare numai pentru examenul de limbă franceză, dat în faţa lui Romain Rolland. Au fost editate postum, în revista „Manuscriptum”, nr. 4, 19~1, ulterior fiind incluse în voi. Amintiri. Evocări. Confesiuni. Edituraminen>a, 1985. Din galeria cunoştinţelor mele. Voi scoate şi voi prezenta acum un om. Primăvara. 1917. Coborâm de la Leysin la Lausanne. În căutare de lucru. Aveam atât de puţini bani. Încât, după două zile de alergătură zadarnică, mă văzui silit să renunţ la hotel pentru a-mi lungi economiile destinate hranei. Mă adresai unui sergent, cerându-i să-mi spună cum aş putea dormi fără plată. Îmi indică, destul de băţos, un azil de noapte situat sub un pod înalt. Seara mă dusei acolo să cer adăpost. Într-o sală lungă, prost luminată, se şi aflau douăzeci de oameni, aşezaţi în jurul unei mese dreptunghiulare. Vorbeau puţin şi pe şoptite. Majoritatea nu se cunoşteau. Cei mai mulţi discutau numai despre muncă. Erau şomeri. Unii dintre ei păreau nişte brute. Cred că erau obişnuiţii azilului. Nu se priveau în ochi. O clipă după intrarea mea, un bărbat cu şorţ alb şi în capul gol. Intendentul azilului, se opri din mers. Întrebându-mă oarecum pe neaşteptate: — Vrei să dormi aici? — Mi-a fost teamă şi un fel de ruşine. Cât pe-aci să-i răspund:.. Nu"! Dar venisem acolo ca să mă culc. Murmurai: — Da! Mă părăsi îndată. Dar. Puţin mai încolo, întoarse capul şi mă privi iarăşi din mers. Se părea că observase tulburarea mea. Şi, într-adevăr, nu mă înşelasem Oin cumsecade! Nu te voi uita. Şi dacă oamenii îmi vor îngădui un locşor sub soare, voi cutreiera într-o zi lumea în lung şi-n lat, ca să te caut şi ca să-ţi strâng mâna. Domnul M. Reveni puţin mai târziu şi-mi ceru hârtiile. Îi dădui paşaportul. Plecă să-l încuie în biroul său. După ce îşi aruncă privirea asupra lui. Se înapoie şi-mi spuse zâmbind, dând uşor din umeri: — Te vei duce mâine dimineaţă să-l iei de la comisariat, care-i foarte aproape de aici. Apoi mă descusu şi vorbirăm îndelung. Văzui în asta. Iarăşi, micul deget al Fiinţei invizibile, ingrată şi generoasă în acelaşi timp. Dar asta e o altă poveste. Ni se aduse fiecăruia câte un castron de pământ, plin cu o zeamă, şi o lingură. Dar în timp ce ceilalţi îl goleau cu repeziciune, nu putui înghiţi mai mult de-o lingură. În ciuda foamei. Era mălai fiert în apă. Fără grăsime, fără zahăr şi fără sare. Mă simţeam foarte stingherit. Gestul meu putea foarte bine jigni administraţia. Aş fi vrut din toată inima să sorb zeama aceea, cu riscul de-a mă îmbolnăvi. Dar nu puteam înghiţi. Vecinul meu din dreapta îşi sugea mustăţile pline de mălai. Părea intrigat. Se uita la mine ca un viţel! — Doamne, nu ţi-e foame! mormăi. Şi. Fără fasoane. Îşi scliimbă castronul gol cu al meu. Pe care îl goli cât ai clipi din ochi. Mă întreb şi acum. Dacă într-adevăr nu-mi fusese foame atunci. Domnul M. Se apropie, mă luă de braţ şi mă trase deoparte. Nu ştiu cum mă văzuse că nu măncasem. Îmi spuse, şoptit: — Vezi. Nu toţi sunt atât de simţitori ca dumneata. Dacă s-ar putea să le pui în faţă troaca asta toată viaţa, fără să le ceri ceva în schimb, n-ar pretinde mai mult! Simţeam cum lacrimile îmi umpleau pieptul şi-l rugai să mă lase singur. Se îndepărtă, bătând din palme şi strigând: — Haideţi! Toată lumea în sala duşurilor!… Tresării, cu privirea speriată. Dar el îmi făcu semn cu degetul să mă dau deoparte. Nu ştiam despre ce este vorba. Mica turmă o ştia mai bine decât mine şi nu-i făcea plăcere, deoarece se auzea un uşor murmur de împotrivire. Toată lumea dispăru pe uşa din fundul sălii. Domnul M.. Întovărăşit de un sen hor. Se îndreptară într-acolo. Închizând uşa. Rămăsei singur în sală. Mă încercă gândul să fug de-acolo şi să rătăcesc prin oraş. Dar rămăsei pironit pe scaun, fără voia mea. Văzui apoi deschizându-se aceeaşi uşă. Intendentul şi ajutorul său apărură cu braţele încărcate de cămăşi, de bulendre, de zdrenţe. Intrară într-o cămăruţă vecină cu baia şi, cu uşa deschisă. Începură să cerceteze fiecare albitură. Apoi intendentul se spălă pe mâini şi mă chemă. Ne urcarăm la primul etaj. Într-o sală lungă, cu două şiruri de paturi. Mi-l arătă pe al meu. În fund. Lângă o fereastră. — Dezbracă-te la piele şi culcă-te. Aşa-i regula. Trebuie să faci ca toată lumea. Ai fost scutit de duş şi de inspecţia rufăriei. Aşa ceva nu se întâmplă aici. Şi mă părăsi. Fusese aspru. Poate că munca respingătoare pe care trebuia s-o facă îi înăsprise firea bună. Mă dezbrăcai. Cum îmi spusese. Dar când să mă vâr sub aşternut, observai că pătura avea forma unui sac. Cu o parte mai lungă, ca o clapă. Mă strecurai înăuntru şi o bună parte din noapte am gemut pentru mine şi pentru toţi acei oameni care nu mai’erau în stare s-o facă. * Dimineaţa mă îmbrăcai primul. A trebuit însă să aştept în pat. Deoarece uşa era încuiată. Din patul vecin se ivi o căpăţână prelungă, ascuţită, cu faţa negricioasă. Mustaţa colilie părea înfiptă cu sula. Întratâta îi erau de rare firele. Omul se ridică în capul oaselor, căscă zgomotos, apoi mă fixă ca şi cum i-aş fi reamintit de ceva. * — Ia spune, scăpaşi aseară de duş. Ca şi de puricatul cămăşii. Asta nu înseamnă că eşti mai curat decât alţii!.. — Poate că da. Îi răspunsei. Râse sănătos şi cu zgomot, gâdilându-mi urechea. Ţinu să îndulcească vorbele de adineaori: — Hai. N-o pune la inimă! Nu te prăpădi pentru atâta, mai ales că gulerul nu te împiedică să faci parte din turmă, chiar dacă nu ţii la asta! Aluneci încetul cu încetul, apoi buf! Te trezeşti la fund. Şi scrupulele rămân agăţate de mal. De asta puţin îţi pasă. E adevărat, dar toată lumea se obişnuieşte şi ai să le obişnuieşti şi tu. Hai să coborâm, ca să ne luăm ciocolata. Ţi-o fi foame, fiindcă aseară ai făcut pe mofturosul. Dar acum ai să mănânci, deşi apa în care se spală ceştilc la hotelul.. Gibon" e mai bună la gust decât ciocolata asta. Hai. Fii filosof. N-o să schimbi nimic, smulgându-ţi părul. Îl ascultai, la început fără să-i dau atenţie. Apoi îl privii în albul ochilor. Vorbea convins. Era.. Filosofia., lui şi ţinea să mă încurajeze. Socotii că trebuie să-i răspund: — N-ai dreptate să gândeşti astfel. Resemnarea dumitale este josnică şi faci rău şi altora, acceptând o viaţă bună numai pentru porci… — Pentni porci? strigă. Eşti nebun? Porcii ar deveni nişte ţâri. Dacă i-ar hrăni numai o săptămână cu zeama de aseară şi ciocolata de acum! — Atunci? E ce-ţi spuneam… — Da! dar n-ai spus cum s-o cârmim din situaţia asta. Ah! vai de tine. Te afli încă în perioada revoltei! Asta va trece şi în curând nu-ţi va mai rămâne decât josnica resemnare. Sau. Poate, speri că ai să întâlneşti vreunul printre tipii ăştia care să-ţi spună:.. Nu vreau să-mi schimb cămaşa, nu! Ţin la păduchii mei!" în clipa aceea, uşa se deschise. Tăcu. Toată lumea se îmbrăca. Intendentul fu bun. Glumi: — Haideţi, pensionarilor, la ciocolată! Şi, mai ales. La muncă, după aceea! Lenea nu este răsplătită!… Cineva spuse: — Totuşi cunosc leneşi care duc o viaţă ce nu-i de scuipat. De exemplu, a celor din hotelul de lux de la Ouchy! Râsete zgomotoase întâmpinară aceste vorbe. Apoi coborârăm. În căni se afla un lichid îndoielnic. Nu ţinui să-l gust. Dar bâgai pâinea în buzunar. Când să părăsim azilul, ni se împărţi tichete pentni o masă la Cooperativa populară şi care nu era rea. Venindu-ini rândul, intendentul îmi strecură trei tichete în palmă*Apoi se adresă tuturor: — Cei care n-au dormit aici decât o noapte, mai au dreptul la a doua. Dar e mai bine să găsiţi de lucru şi să vă culcaţi la voi acasă. .. Sau mai bine sub cerul liber", adăugai în gând. În drum spre comisariat, mă ajunse din urmă vecinul de pat. Era îmbrăcat tare ciudat: o bluză albastră, din stofă ordinară şi prost croită. Îi spânzura pe umeri. Pantalonii, la fel. În picioare, saboţi. Totul nou. Mergea ca şi mine să-şi caute hârtiile la comisariat. Îmi spuse: — O să ai acolo o surpriză neplăcută. — De ce? — O să vezi. La poliţie primirăm hârtiile. Îndată ce ne anunţarăm şi Iară niciun interogatoriu. Tovarăşul mă privea răutăcios, râzând în barbă. Nu pricepui, îl întrebai: — Ce s-a întâmplat? — Priveşte-ţi hârtiile… Aveam un paşaport dintr-o hârtie împăturită în două. Îl cercetai. La pagina a patra, sus de tot. Mi se aplicase o ştampilă dreptunghiulară pe care se putea citi: Azilul de noapte din Lausanne. Cu data zilei şi a lunii anului 1917. Pe care n-o mai ţin minte. Dar s-ar putea afla într-o zi. Căutând în arhivele Legaţiei noastre de la Berna. Şi atunci s-ar putea protesta, cu un glas mai puternic decât al meu. Deoarece această răutate umană de a-mi murdări un document ce-mi servea în orice clipă la stabilirea identităţii, prezentându-l ori de câte ori căutăm de lucru’, însemna tăierea oricărei posibilităţi de a-mi câştiga existenţa. Şi în loc să fiu ajutat, oferindu-mi-se azil pentru douăzeci şi patru de ore, au contribuit să mă transforme într-un vagabond de profesie. — Vezi ce ţi-au făcut? Ei bine. Nu te necăji. Ei fac lucruri şi mai rele. Uită-te la mine: vezi cum sunt îmbrăcat? E un costum cum nu se vede pe stradă. Tu eşti la fel? — Nu! Nu sunt. — Bine! Am ieşit din închisoare! Se poate întâmpla oricui, nu? Şi cum trăim într-o societate civilizată, iată că-ţi sare într-ajutor o societate de înalte doamne cu inima generoasă, care vor să te susţină.. Să apuci calea cea bună". Odată pedeapsa ispăşită. Şi uite ce face această societate de doamne nobile. Te împopoţonează cu costumul şi saboţii ăştia, ca să se uite toată lumea la tine pe stradă, mirosindu-te cât de colo că eşti un răufăcător ieşit din puşcărie. Şi-acum. Dacă vrei să vezi cum sunt întâmpinat, hai să căutăm de lucru împreună. Era roşu la faţă. Stănii: — Hai! haide! Dacă ţi-e ruşine să mergi alături de mine. Stau mai departe. Dar. Hai odată! O să vezi dacă poţi fi un om cinstit! Privirea lui cerşea tovărăşia unui.. Om cinstit". Plecarăm împreună, lăsându-mă corn ins. Puţin mai apoi se opri în faţa unei case cu geamuri la parter. Apucându-mă de braţ. Îmi spuse: — Aici sunt birourile.. Marelui garaj A". Este firma care angajează cei mai mulţi muncitori în clipa de faţă. Să intrăm! Dar. Te previn, poate-ţi fac un rău! În birou nu se afla decât un tânăr distrat, care ne ascultă păsul, cu gândul aiurea. Ne răspunse cu o frază ce se vedea cât de colo că o repetase toată ziua: — Finna nu angajează decât muncitori atenţi, zeloşi şi pricepuţi în meserie. Dacă sunteţi din ăştia, prezentaţi-v a cu acest bilet pe şantierul din strada X. Mai jos de gară! Şi, molatic, ne întinse un petic de hârtie cu ştampila firmei. Plecarăm. Mă legănam cu gândul că v om fi angajaţi. Dar tov arăşul meu ştia ce ne aşteaptă, mai bine decât mine. — Nu te lăsa dus! Mămăliga aia nu se gândea decât la femeiuştile cu care valsase în ajun. Dar la şantier îşi vor pune ochelarii. Într-adevăr, contramaistrul care angaja salahori fu un.. Om cu ochelari1". Ne măsură din cap până în picioare, cu un aer cunoscător. Socoti că a văzut clar prin ochelarii săi. Răspunzându-ne că echipele erau complete. Plecarăm. Eram abătut, gândindu-mă că la venirea serii voi fi poate silit să mă înapoiez la azil. Şi fără să ştiu de ce. Simţeam nevoia să nu-l părăsesc pe omul pe care întâmplarea mi-l scosese în cale şi în care căutam un sprijin. La rândul său. El căuta în mine acelaşi sprijin, cu şi mai multă înfocare. Se purta atât de umil şi trăda atâta teamă de-a nu fi părăsit, încât îmi învinsei cu greu dorinţa puternică de a-i lua mâna. Asigurându-l cu însufleţire de contrariul. Ne aşezarăm pe o bancă de pe stradă şi. În timp ce-mi frământam mintea ce să fac pentru a găsi de lucru pentru două-trei zile. El mi se adresă cu un aer de dezvinovăţire: — Vezi. Dragul meu. Vezi? Poate te angaja, dacă erai singur. Dar. Ce vrei? E aşa de bine în doi! Şi ce-i drept, te-ai purtat frumos cu mine! Ţi-a fost milă. Nu? Nu-s om rău… Dar… te întrebi, poate, de ce am stat la puşcărie’1 Ei bine. Să-ţi pov estesc. Mărturisindu-ţi totul, şi ai să mă judeci. Haide să mergem! îţi vând un pont: să mergem pe jos la Cossonay. Nu e departe şi cunosc drumul cel mai scurt. Acolo se află uzine şi vei fi angajat. La ei se angajează întruna, pentru că munca e grea. La laminoare, şi muncitorii nu fac purici. Te vei prezenta singur şi eu la fel. Apoi. Vom fi ca fraţii. Vrei? Am câţiva gologani şi o să cumpărăm câte ceva de-ale gurii. Haide! Ca în toate ţările care suferă asprimea iernii, câmpia elveţiană este minunată la venirea primăverii. Cantonul Vaud. Prin care treceam, este unul dintre cele mai frumoase ale Confederaţiei. În această ţară nu există, ca la noi. Bărăganuri pustii, unde grâncle acoperă suprafeţe de zeci de hectare, iar privirea descoperă rareori un cătun cu pomi roditori. Întreaga Elveţie este o mare grădină, care împrejmuieşte în chip minunat Alpii cu zăpezi eterne, iar frumoasele sale drumuri vor merita să fie. Într-o zi. Pline de forfota zgomotoasă şi veselă a unei lumi ce va veni. Ne şi apropiasem de Cressier. Comună mare pe dnunul dintre Lausanne-Cossonay. Tovarăşul meu nu îndrăznea să nipă tăcerea dumnezeieştii singurătăţi înconjurătoare. Sunt sigur că omul acesta, alungat din sânul unei societăţi.. Cinstite" şi asupra căruia apasă condamnarea unei fapte infamante, era copleşit de aceeaşi fericire de-a se simţi pătruns de supremul fluid al Armoniei nemărginite, ce vestea o viaţă nouă prin glasul voios al ciocârliei, al cărei zbor săgeta nemărginirea; prin apariţia tainică a mugurclui ce te sărută în tăcere, prin finii de iarbă, ţepos şi plăpând, care te desfată: şi în sfârşit, prin mireasma primăvăratică a pământului, care ţine să ne destăinuie că moartea este la fel de trecătoare ca şi viaţa, şi că eternitatea unui Neant, fără sfârşit, nu se află decât în mintea oamenilor. Aveam inima plină de recunoştinţă faţă de această zdreanţă omenească, ce ştiuse a-mi ţine tovărăşie, lăsându-mă totodată singur într-unui din acele ceasuri de uitare, când viaţa dispare şi nu rămâne decât adevărul, adică visul. Ne oprirăm ca să ne odilinim puţin şi să mâncăm. Eu nu doream decât linişte. Lui. Însă. Îi era foame. Mă lungii pe iarbă, la marginea dmmului. Iar el plecă în sat ca să caute vin. Se încălzise tare. Inclusei ochii, acoperindu-mi faţa cu pălăria. Astfel. În răstimpul unei lungi clipe, partea cea mai bună a fiinţei mele se descotorosi de orice urâţenie materială a vieţii mele anapoda şi se contopi cu Marele Creator, pierzându-se în imensitatea elementelor sale ca o picătură de apă căzută într-un ocean. Şi dacă în acele clipe, marea voce a Celui care nu se exprimă niciodată prin cuv inte. M-ar fi întrebat:.. Ce ai dori în acest moment? „i-aş fi răspuns, fără să-mi dau scama:.. Odihna veşnică!” Nu ştiu cât a trecut. Mă treziră strigătele unui gnip de ţărani, mergând la muncă. Văzându-mă tolănii. Îmi strigară pe bună dreptate:.. Hei. Leneşule. La muncă!"… Nu mă clintii. Dar maşinăria minţii începu iarăşi să meargă, spre marea mea părere de rău. Deoarece cugetarea, gândurile sunt cea mai grea pacoste pe capul omului. Cine-şi poate reduce viaţa, la simpla vegetare, să fie sigur că a câştigat totul şi n-a pierdui nimic. Pentru că iubisem lumea, nerefuzându-i nimic, mă vedeam redus la o tristă singurătate care-i mai rea decât moartea şi totuşi. Creatoml a sădit Dragostea şi Solidaritatea omenească în fiinţe ce pot fi pricepute de toată lumea, dar societatea le trimite la ocnă. În clipa aceea, aveam nevoie de prezenţa acestui om detestat şi deşi vorbirea îi era săracă şi se descurca greu cu subtilităţile de gândire, era uşor să-i descoperi – în timpul pălăv relii – adevărata fire. În fond bună. Îl zării de departe, apropiindu-se cu paşi grăbiţi, băuse, deoarece gesticula caraghios. Ţinea în fiecare mână câte o sticlă, bălăbănindu-lc cu putere. Apropierea lui mă întrista peste măsură: striga, răcnea, cu o voce de brută, un fel de cântec ce-l făcea dezgustător. Av ea ochii roşii, iar gura i se căsca peste măsură. Îmi fu frică să-l privesc. La sosire, tăcu brusc, puse sticlele jos şi râse prosteşte. — Acum o să-i tragem o haleală pe cinste, amice! apoi o să ne istorisim poveşti adevărate. Ai vreuna? — O să mi-o povesteşti pe-a ta… Pe urmă. Vom vedea… De altminteri, eu n-am poveşti extraordinare. — Nici cu. Dar ce înţelegi tu prin.. Extraordinare"? Poate ce se găseşte prin romane? — Depinde ce romane. Sunt şi bune şi rele. Cele bune trebuie să oglindească viaţa aşa cum este… — … Aşa cum e, vax! Eu aş vrea să citesc cum ar trebui să fie. Dar sunt prea prost pentru lucrurile astea, tu te pricepi mai bine? — Puţin. — La spune-mi. Ce urmăresc scriitorii prin cărţile lor? — Banul. Înainte de toate. — Şi apoi? — Puţină glorie, dacă e posibil. — Atât? — Cam atât. Se opri din mâncat, aprinserăm ţigări. Un timp. Se căzni să spună ceva. Dar nu izbuti să vorbească. Mă întrebă: — Ascultă, n-ai obiceiul să-ţi baţi joc de oameni0 — Nu. N-am acest nărav. — Bine. Vreau să-ţi istorisesc ceva ce n-am spus nimănui până acum. Şi luă o înfăţişare căreia nu-i lipsea sinceritatea, dar nici hazul: — … Eu. Eu am vrut să devin apostol! Priv indu-mă ţintă, figura lui îmi cerea neapărat un răspuns. Mă temeam să-i spun ceva. Ce ar fi înţeles anapoda şi l-ar fi jignit. În vorbele de adineaori pusese toată seriozitatea unui om deznădăjduit îi răspunsei: — E greu să fii apostol. — De ce’.’ mă întrebă îndată. — Întâi, pentru că trebuie să-ţi pui de acord viaţa de fiece zi cu vorbele… — Apoi? — Trebuie să ai o credinţă nestrămutată în ceea ce predici: s-o simţi, s-o trăieşti. Bleojdi ochii, ascultându-mă, şi izbi puternic cu pumnul în pământ: — Eu sunt un asemenea om! — Şi ce ai vrea să predici? Creştinismul? — Mai mult decât creştinismul. Aş vrea să predic oamenilor să nu rămână nesimţitori faţă de un flămând, dându-i bucata lor de pâine, chiar de-ar fi un animal. — Ai încercat să faci asta? — Ce? Să predic sau să dau? — Ambele. — Da, am dat şi dau. Dar alţii nu fac ca mine. Şi atunci am început să-i strâng de gât. M-am făcut bandit! Am vrut să-mi omor fratele. O să-ţi povestesc pe drum. Haide! Tăcu până dincolo de Cressier. Pe care-l străbăturăm printre cirezi de vaci frumoase, căruţe cu bălegar şi privirile curioase ale copiilor de ţărani. Apoi. Îşi începu povestea: — Fratele meu se făcuse misionar. Ştii ce-i asta? — Un om care propovăduieşte credinţa şi caută adepţi. — Nu! Nu-i asta. Un misionar este un pungaş care îşi înşeală stăpânii, când nu-şi poate înşela sclavii. Sunt. Desigur, şi din cei care se lasă înfulecaţi de sălbateci, dar nu toţi misionarii merg atât de departe. Şi frate-meu. Deşi destul de curajos, se mulţumi să ciupească gologanii acolo unde era sigur că nu-şi primejduieşte pielea. Era la fel de egoist ca şi părinţii noştri, fiind din cauza asta slăbiciunea lor. Tata era tenisez şi locuia în Algeria, iar mama, algeriancâ. Destul de bogaţi, de pe urma morţii lor n-a tras foloase decât frate-meu. Au vrut să-l facă popă. Dar un scandal cu o femeie i-a stricat cariera; a plecat să facă avere în războiul din Transvaal. Deci. Vezi? Popii au suflet de militari şi când dau greş într-o meserie se aruncă în alta. Timp de câţiva ani. N-am ştiut nimic de soarta lui. Moartea tatii l-a scos la suprafaţă. Fiind mai mare şi mai învăţat decât mine. A pus mâna pe administraţia fermei, exploatând sălbatic pe felalii. Abia acum aflai că pe deasupra era şi misionar. Mă revoltai. Făceam tot ce-mi sta în putere pentru a îndulci soarta sărmanilor arabi, dar eram tot atât de calic ca şi ei. Frate-meu rădea totul. Pentru el. Nu eram decât un.. Nătărău „! Chiar în faţa vecinilor, mă striga numai.. Hei. Nătărăule!” Asta îmi mări ura. Mă-nţelegi? Nu sunt un nătărău. Dar răbdam totul, nădăjduind că într-o zi îşi va lua din nou valea şi că atunci voi fi stăpânul. Felahii putând să-şi tragă sufletul pentru un moment. Aşteptare zadarnică, Prindea rădăcini. Ne certam ca pungaşii la iarmaroc, mai ales când îi bătea pe felahi. Deoarece îi snopea. Şi. Într-una din aceste certuri, mă pălmui. Acum. Trebuie să-ţi spun că natura m-a clădit rău; am inima bună. Dar m-aprind iute şi apoi sunt foarte puternic. Un apostol trebuie să fie un om foarte răbdător şi slab de putere. Când mă trezii pălmuit, îi dădui una cu sapa ce-o aveam în mână. Fu cât pe-aci să dea ochii peste cap. Dar dracul n-a vrut să-l ia. El se răzbună încă şi acum pe bieţii felahi. Încasai cinci ani. Nu i-am ispăşit pe toţi: după doi ani. Am evadat, fugind în Abisinia. Au trecut zece ani de atunci, afară de cei patru în puşcăriile elveţiene. În tot acest timp. Am fost rândaş. Ain făcut numai bine. Da! numai binele! Asta nu se spune! Ţie. Însă, da! Mi-am dat bucata de pâine ori de câte ori am întâlnit un om sau un câine flămând. Asta înseamnă pentru mine civilizaţia… — Pot să te întreb, de ce ai făcut patru ani de puşcărie în Elveţia? — Tocmai voiam să-ţi spun. Am avut nenorocirea să-mi iasă în cale unul ca frate-meu. Pământul e plin de asemenea fraţi şi pretutindeni te murdăreşte atingerea lor. De la povestea din Algeria, mă feream să le întâlnesc cât de puţin privirea de hienă, care-mi urca sângele în cap. Locuiam într-un orăşel din preajma unei cariere unde munceam. Mai jos de casa unde dormeam, se afla o tutungerie ţinută de un asemenea monstru. Un monstru sadea! Scurt şi gros, un butoi îndopat cu grăsime, un morman de rahat bine chivernisit, care îşi mişca braţele scurte şi groase ca nişte pulpe, adunându-şi banii cu lăcomie cumplită. Nu servea niciodată doi muşterii în acelaşi timp; şi dacă un muncitor întârzia să-şi scoată gologanul. Îşi mişca unul din degete, groase ca nişte cârnaţi. Spunându-i cu un scrâşnet de gorilă: — Haide, dă-i zor! Mi-am presimţit nenorocirea. În clipa când intrai pentru prima oară să cumpăr tutun. Nu m-am înapoiat săptămâni în şir. Dar ursita a fost mai puternică. Spectrul acestui om mă urmărea chiar şi noaptea în pat şi. Încetul cu încetul, începui să văd într-însul pacostea lumii întregi. Şi. Într-adevăr, atari oameni făptuiesc tot răul de pe pământ! Trebuie omorâţi ca păduchii! înapoindu-mă într-o seară de la lucru, nu rezistai ca să nu mă uit în prăvălia lui. Se afla la tejghea, ca de obicei, şi mânca. Nu mânca, ci înfuleca pe nerăsuflate. Intrai fără să vreau şi cerui tutun, fără a avea nevoie, ci numai ca să-l privesc. Cu botul afundat în crăpelniţă, i-a fost greu s-o lase fie şi pentru o clipă, pentru a mă servi cu degetele-i unsuroase. Mă jur că în poziţia în care se afla. Puteai săruta un porc; un om însă nu putea fi decât sugmmat! Mi se părea că înfulecă nu numai partea lui de hrană, ci şi pe cea a tuturor vagabonzilor fără lucru şi fără adăpost. De-atunci. In-am înapoiat maşinal. În fiecare seară, ca să-mi văd căpcăunul, să contemplu chipul egoismului în persoana lui. Îi dădeam banii, dar presimţeam apropiindu-se clipa când trebuia să plătească cu viaţa lui scârboasă. Nu ştiu de ce-mi intrase în cap că dacă l-aş fi omorât, ar fi fost mai puţină nenorocire pe lume. Desigur, nu era adevărat! Ar mai fi rămas destulă, deoarece n-ai fi putut să-i omori pe toţi. Dar. Îţi spun. Trebuie să cauţi alte temeiuri în dreptatea ce am făcut, decât fatalitatea sângelui meu aprins. În seara aceea, ploua zdravăn şi era târziu. În prăvălie se afla un muşteriu cu care sta de vorbă. Aşa ceva nu se prea întâmpla. Îmi iau pachetul cu tutun şi ca să-mi dau seama despre ce vorbesc. Îmi răsucesc pe îndelete o ţigară. Pot să te asigur că eram mai calm ca oricând. Deodată, îl aud pe client spunând: — Ia spune, cutare, poţi să-mi faci un serviciu? Şi pe călău răspunzând: — Orice doreşti, cu condiţia să nu mă ciupeşti la buzunar. Nu mai auzii nimic. Ţigarea mi se sfărâmă între degete şi un val de căldură îmi năvăli în faţă. Dau să ies repede, dar mă opresc şi scot un strigăt. Muşteriul dispăruse. Eram singuri! Dintr-un salt mă năpustesc asupra lui şi-i înfig mâinile în gât. Strânsoarea fu atât de puternică, încât sângele îmi acoperi degetele. Nici măcar nu horeai: se prăbuşi ca un pahar pe care-l atingi cu vârful degetelor Nu se afla nici suflet, nici viaţă. În acest uriaş bulgăre de grăsime. Murise de frică. Fără să-mi dau seama ce fac, înşfac cutia tejghelei, iau aproape toţi banii din ca şi-i mp în mii de bucăţi cu furie. Asta m-a salvat de la puşcăria pe viaţă. N-au putut să-şi explice crima. S-au oprit la nebunie, dar examenul medical mă găsi sănătos. Un tânăr avocat pleda în faţa juraţilor cu pasiune şi convinse juriul că eram obsedat de gândul dracului. Într-adevăr, la toate interogatoriile, n-am răspuns decât atât:.. L-am văzut pe dracul şi l-am omorât!" La fel şi în faţa Curţii cu Juri. Mi-au dat patru ani. Pe care tocmai i-am ispăşit. — Şi de prima încercare de crimă împotriva fratelui dumitale’.’ — N-a aflat-o nimeni. De la fuga mea din Algeria, trăiesc subt alt nume. Graţie unor acte false. Sunt abisinian.  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Într-o pagină autobiografică (aprilie 1921), Panait Istrati mărturiseşte că şi-a călăuzit „impetuozitatea sentimentelor în direcţia luptelor sociale“, cu vădita dorinţă de a deveni „un om bătăios, un ziarist puternic (…), un militant, un mânuitor al acelui târnă- cop care loveşte fără încetare la temelia acestei societăţi absurde, grăbindu-i prăbuşirea “. Intuiţia că în Panait Istrati se afla acest „ziarist puternic“, militant pentru o lume mai bună, a avut-o şi Alecu Constanti- nescu, unul din veteranii mişcării noastre muncitoreşti. Într-un articol din epocă, el notează: „Puţin timp de la prima noastră întrevedere, Panait Istrati scrie un articol în România muncitoare, în care se vedea un particular simţ de mânuitor al condeiului, lucru rar la un simplu lucrător zugrav cu patru clase primare. Această calitate a lui m-a atras şi m-a hotărât să-l înconjor cu toată atenţia mea, în speranţa că voi putea face din el un bun ziarist al socialismului şi, mai târziu, după ce se va fi pus la curent cu marxismul, un teoretician al frumoasei noastre doctrine revoluţionare. În acest scop, pierdeam cu el multă vreme în discuţii amicale, câteodată nesfârşite“. Discuţiile amicale – aprinse şi interminabile – se purtau asupra doctrinei şi moralei politice, rolului maşinismului în „Uimea ce va să vină“ şi în sfârşit pe eterna şi mult controversata temă conştiinţa revoluţionară a militantului socialist. Panait Istrati susţinea cu cerbicie: independenţă şi onestitate; Alecu Constan- tinescu pleda cu dârzenie pentru onestitate şi disciplină. La formarea şi desăvârşirea personalităţii lui Panait Istrati a contribuit, în mod hotărâtor, pasiunea de a citi în anii adolescenţei. Autodidact, spiritul său s-a format pe calea lecturii, potrivit cu temperamentul său şi nădejdiile unei omeniri asuprite, la „şcoala Frumosului unit cu nevoia de Dreptate“. Maeştrii favoriţi: Balzac, Jean-Jacques Rousseau, Ibsen, Dostoïevski, eu Tolstoi în frunte. Iubiţi şi slăviţi pentru că „viaţa le era conformă cu slova lor sublimă. Ei nu se considerau numai artişti, ci în egală măsură şi mai ales luptători pentru Dreptate, mergând uneori până la a-şi atrage asupră-le trăsnetele asupritorilor. (…) Erau pâinea noastră cea de toate zilele“. El îşi propune să devină un discipol demn de slova şi de viaţa maeştrilor generoşi, care îi dezvăluiau un drum ce avea să devie coloana vertebrală a gândirii şi activităţii sale de mai târziu. Pasiunea lecturii îi aduce, tot în acei ani, şi marea descoperire: socialismul, despre care doar auzise „că el înseamnă dreptate pentru cei obidiţistrada, cu frăm întări le ei, contactul cu viaţa celor mulţi se însărcinează, a-i desăvârşi personalitatea, „Iată care avea să fie, de-acum încolo, noua mea religie, singurul meu dumnezeu: năzuinţa spre dezrobire a omului îngenuncheat de om; mă simţeam chemat să fiu chiar un apostol al acestei religii, poate chiar un martir. Aveam să-mi răzbun mama umilită şi clasa din care mă trăgeam. (…) Iată în ce chip am fost pătruns de acea lumină nouă, a Frumosului şi a Binelui. Ea avea să dea un sens y reţii mele, care nu era avidă de bunuri pământeşti“. Acest pas înainte marchează contactul cu vechea mişcare socialistă, lărgirea ariei prietenilor: Ştefan Gheorghiu, Cristian Ra- covski, Gheorghe Cristescu, Costică Mănescu. Participă la întruniri muncitoreşti din portul Brăila şi Bucureşti, unde este arestat şi încarcerat, împreună cu I. C. Frimu şi alţi fruntaşi socialişti; este ales secretar al Sindicatului muncitorilor portuari din Brăila şi conducător, alături de Ştefan Gheorghiu, al marii greve din Brăila (1910); secretar al Congresului sindicatelor şi al P.M.S.D.R. (1910), ca „reprezentant al muncitorimii din porturi“. Confruntarea cu injustiţia socială, implicarea voluntară în lupta pentru o viaţă mai bună, „descotorosită de egoism şi exploatare“ şi „impulsiunea revoltată a omului definitiv convins de cruda realitate“ – cum singur o mărturiseşte – îl duc la hotă- rârea: „îmi voi spune cuvântui, fără înconjur (…). În sfârşit, mi-a fost definitiv dezlegată enigma cuvântului dreptate, de însăşi duşmanii mei, ai muncitorului“. Aşa se naşte ziaristul militant Panait Istrati. Debut publicistic: în România muncitoare (1906X, cu articolul Regina-Hotel, semnat P. Istrati, Brăila. Doi ani mai fârziu, îi apare primul articol de luptă: Un om cu scaun la cap, trimis aceluiaşi ziar şi semnat P. Istr. Colaborarea la România muncitoare (şi în general la presa muncitorească: Lumea nouă, Lupta zilnică, Gazeta transporturilor, Calendarul muncii) se amplifică şi se diversifica tematic, continuând până în 1915. Publică nu numai reportaje asupra grelelor condiţii de muncă în porturile noastre, ci şi despre exploatarea patronală în diverse ramuri de activitate, despre persecuţiile poliţieneşti, cu lanţul lor de şicane; articole polemice de demascare a „prostituaţilor condeiului“, despre nevoia unui „teatru muncitoresc“, despre moravurile presei democrato-burgheze şi multe altele. Descoperindu-şi unele aptitudini literare şi încurajat de bunele aprecieri ale lui Const. Dobrogeanu-Gherea, publică şi primele îhcercări literare: Mlntuitorul. Amintire de un Crăciun, în România muncitoare (1910), Nostra famiglia, în Lumea nouă (1911), Calul lui Bălan şi „întâi Mai“, în Calendarul Muncii (1912). Ziarist cu opinie curajos exprimată, întărită cu prisosinţă prin activitatea practică de fiecare zi, Panait Istrati păşeşte, după câţiva ani, în paginile presei româneşti de mare tiraj. Povesteşte sin- guiycu legitimă mândrie despre „… ziua când, dintr-un salt, îmi văd visul împlinit: de a scrie la un mare ziar, unde vocea îţi este ascultată de cel mai mare număr de cititori. Nu mai târziu decât în anul următor, 1909, public în ziarul Dimineaţa o anchetă de nouă articole, sub titlul general: Lipvtorile porturilor (17—26 martie 1909). Ele au fost anunţate de mii de afişe, între Sulina şi Turnu-Seve- rin, unde numele meu sta scris cu «litere de-o şchioapă», vorba d-lui Cazaban. Astfel mi-am făcut intrarea în marea gazetărie, victorie măreaţă de care mi-aduc aminte totdeauna cu tandreţe. Câteva luni după publicarea lor cade marea grevă a hamalilor de la Brăila, pe care o conduceam împreună cu Ştefan Gheorghiu, – cea mai reprezentativă figură de apostol, ieşită din rânduriâe lucrătorilor noştri. Îndurerat de sfârşitul lamentabil al grevei hamalilor, scriu un lung articol Burii sunt învinşi, trăiască Burii! Făcând aluzie la războiul din Transvaal, şi, curajos, îl trimit la Adevărul. Şi, a doua zi, mare-mi fu bucuria de a citi în corpul rubricii de informaţii următoarea notă, scrisă cu litere groase: Greva muncitorilor de la Brăila a căzut! Vrednicul muncitor P, Istrati ne trimite un articol scris după luptă. E un articol scris (iar articol scris*!) cu s’ângele unei inimi generoase. Îl vom publica la locul de onoare, în numărul de mline A doua zi, a apărut pe patru coloane, toate „de onoare“. Constantin Miile îl angajează corespondentul Dimineţii la Brăila, cu o leafă bună, dar nu de lungă durată. Îndrăgostit de adevăr, de nevoia vitală de-a sări în ajutorul celor năpăstuiţi, pentru a ţintui la stâlpul infamiei tot ceea ce otrăveşte şi desfigurează viaţa celor lipsiţi de apărare, Panait Istrati se ocupă de cazul monstruos al unui diacon de] a Tulcéa, care violase o fetiţă de unsprezece ani, pe care o avea în serviciu. Necunoscător al moravurilor presei burgheze, chiar când se pretinde democrată, Panait Istrati îşi trimite la Dimineaţa rezultatul anchetei sale de la Tulcea. Ziarul nu publică însă niciuna din corespondenţele trimise… În urmă, am aflat – notează Istrati – că episcopul Dunării de -Tos intervenise pe lângă domnul Miile… Astfel s-a terminat «cariera» mea abia începută la acest ziar“. Doi ani mai târziu, în 1912, intră în redacţia României muncitoare, numit redactor, alături de M. Gh. Bujor. „Am salahorii în vara aceea, timp de trei luni, în redacţia gazetei partidului, hră- nindu-mă cu borş la prânz şi cu o bucată de salam seara. Ah! Puzderia de neghiobii socialiste care mi-au trecut prin mână! Neroziile pseudorevoluţionare ale «fraţilor de robie», care din. Străfundul provinciei lor mă striveau cu kilometrice şi încâlcite «peltele literare», scrise într-un stil care te făcea să-ţi iei câmpii. Sărmanii mei colegi de redacţie, Marinescu şi Bujor, asudau ca la galeră, tot refăcând şi apropiind de-o formă mai ca lumea articole scrise cu picioarele. Eu, mai practic, le zvârleam la coş“. Înapoiat de la Paris, în aprilie 1914, după o şedere de patru luni în Oraşul-Lumină, moartea lui Ştefan Gheorghiu îl descumpăneşte; critică „elita“ partidului social-democrat, în articolele Despre Ştefan Gheorghiu şi Ştefan Gheorghiu bolnav. În Egipt, în Tribuna Transporturilor, (1915), vărsându-şi cu acest prilej „tot veninul“ împotriva celor pe care-i socotea vinovaţi de moartea prematură a marelui său prieten. Derivă sufletească. Şi, la 30 martie 1916, îşi părăseşte mama şi nevasta, cu direcţia Elveţia. Ani negri care îi întunecă adesea aspiraţiile. Se istoveşte muncind pentru o pâine şi nici aceea sigură, învaţă singur limba franceză, ajutat de dicţionar, citind pe clasicii literaturii franceze. Parcurge cantoane elveţiene, în căutarea unui • aijloc de existenţă, ţinând #iept haiduceşte tuberculozei; desco peră opera lui Romain Rolland, care îi reaprinde speranţele de altădată. În sfârşit un reazim ce îl ajută să stea drept în faţa vieţii… 1917. Marea Revoluţie din Octombrie. „Crescut la marginea somnoroasei mişcări social-democrate care avea să arunce proletariatul în chip atât de odios în primul război mondial, m-am complăcut totdeauna într-un sindicalism bătăios. Am fost partizanul cuceririi puterii prin orice mijloace. Nu era o convingere formată din cărţi, ci o chestiune cu totul de temperament. Aşa că apariţia bolşevismului, după Zimmer- wald şi Kienthal, mă subjugă prin forţă.“ 1919. Se redeşteaptă gazetarul militant din anii petrecuţi la Brăila. Aflat la Geneva, asistă la conferinţa lui Paul Birukof – vechi prieten şi biograf al lui Tolstoi – care pledează făţiş în favoarea tolstoianismului, respingând bolşevismul. „A doua zi după ce o ascult, scriu primul meu articol în franţuzeşte – adeziunea mea publică la bolşevism – intitulat Toi- stoïsme ou Bolchevisme. Şi-l trimit într-o doară lui Jean Debrit, la ziarul La Feuille, azi dispărut. A doua zi, articolul apare pe prima pagină semnat P. Istr. Mi-e drag, mai mult decât tot ce am scris până acum, fiindcă – orice s-o întâmpla cu Internaţionala a III-a şi construcţia socialistă a comuniştilor ruşi – bolşevismul pe care l-am salutat atunci vorbea lumii muncitoare prin glasul lui Lenin. Acest bolşevism nu va pieri, c-îtă vreme vor fi revoluţionari trimişi la moarte de capitalismul criminal“. Tot în La Feuille publică Scrisoarea unui muncitor către Henri Barbusse şi un foileton semnat Un canibal. Din această perioadă datează şi articolul Evadatul de peste Rhin, rămas nepublicat în epocă. Doi ani mai târziu, Panait Istrati debutează şi în presa din Franţa, cu evocarea unui episod din greva de la Brăila: Nicolai Tziganou, în L’Humanité (1921). Consacrat scriitor odată cu apariţia Chirei Chiralina, ziaristul Panait Istrati îşi diversifică prezenţa în presa franceză, unde publică, pe lângă unele fragmente din opera sa, şi numeroase confesiuni, scrisori deschise, interviuri sau precizări de atitudine (în cotidienele Paris-Soir, Le Quotidien şi revistele literare Europe, Les Nouvelles Littéraires, La Nouvelle Revue Française, Clarté, La Revue de Paris, Monde, Comoedia, Marianne, La Voix, Mercure de France etc). El a militat cu responsabilitate pentru rolul artelor şi al artiştilor, pentru aportul lor în ameliorarea condiţiei umane: „Adevărata artă trebuie să fie revoluţionară, adică, pe lângă distracţie, ea mai trebuie să ne şi instruiască, să ne civilizeze} să ne deschidă ochii asupra metehnelor unei lumi care bâjbâie orbeşte, lume mai mult proastă decât rea şi care îşi vatămă existenţa, îşi suprimă propriile valori, mai mult din neştiinţă decât din răutate“. Panait Istrati pledează în favoarea învăţămintelor ce pot fi trase de pe urma lecturii, cu condiţia ca scriitorul să fie sincer, expresia operei salé fiind însăşi viaţa sa; condamnă „arta fără umanitate, practicată de scriitorii de profesie care exploatează prostia umană“. Capacitatea de-a gândi în perspectivă, de a avansa judecăţi şi chiar concluzii pentru „mai târziu“ este una din calităţile scrisului istratian. Mărturie stau cele trei profesiuni de credinţă: L’Homme qui n’adhère à rien, Adhérer ou ne pas adhérer Şi Lettre à François Mauriac, apărute în Les Nouvelles Littéraires (1933), al căror ecou a provocat dezbateri pasionante în epocă şi care şi azi îşi păstrează actualitatea şi învăţămintele. În vara anului 1924, Istrati îşi face reintrarea în presa română, după o absenţă de aproape zece ani. Colaborează la Adevărul literar şi artistic, începând din 15 iunie 1924 şi este prezent în fiece număr până la sfârşitul anului. Pe lângă două povestiri scrise direct în româneşte (Pescuitorul de bureţi şi Bakâr), câteva „pagini autobiografice“ şi un interviu, el răspunde atacurilor injuste ale lui Al. Cazaban şi N. Iorga, care-i ridiculizau opera şi îi refuzau apartenenţa la literatura română: „Câtă vreme mi se criticară cărţile, nu suflai o vorbă. Dar când ieşiră la atac cu bastoanele lor senioriale, crezând că au de-a face cu un biet vântură-lume ce şi-a trecut viaţa prin cârciumi şi că numai din pură întâmplare a avut «norocul să întâlnească pe Romain Rolland» şi să mâzgăleas£a o carte «pretins frumoasă», ei bine î aceşti domnişori au întâlnit măciuca lui Codin, care-i făcu cnocaut. Duşmanii mei: şacalul Cazaban, simbriaş al guvernului şi N. Iorga, academician, bărbat de stat şi şef de partid huligănesc (…). Riposta mea a avut un răsunet nebănuit“. % Nu este singurul caz când condeiul gazetarului îl apără pe scriitor. În martie 1933, Magdeleine Paz atacă în revista Monde celebra „Prefaţă la Adrian Zografi“, care „deschide“ cartea Casa Thüringer. Pamfletarul Panait Istrati este acela care-l apără pe scriitor, în aplauzele confraţilor francezi. La 25 august 1925, Panait Istrati soseşte la Bucureşti pentru lansarea volumului Trecut şi viitor (editura „Renaşterea“) şi care marchează debutul său în literatura română. Încă din primăvara acelui an reluase relaţiile de prietenie cu N. D. Cocea, de care îi legau amintiri eroice din vechea mişcare socialistă. Îi trimete o „scrisoare publică“ în care îşi revendică, cu legitimă mândrie, anii de luptă gazetărească împotriva „Carolilor, Rrătienilor, Costineşti- lor, Ferekizilor şi altor reptile care se îmbuibau de pe urma exploatării mârşave a poporului român.“ Reacţiunea se organizează împotriva lui. Nichifor Crainic scrie un articol incendiar în Cu- vintul, încheind cu ameninţarea: „Te-am primit cu flori. Te vom urmări, de-acum încolo, cu degetul pe trăgaci“. Copoii Siguranţei îi adulmecă urmele, în deplasările ce le face la Brăila, Ploieşti şi Galaţi, spre a reîntâlni vechi prieteni; la Iaşi, unde se înfrăţeşte cu Mihail Sadoveanu şi grupul scriitorilor de la Viaţa românească. Siguranţa îl previne că dacă nu vrea să fie bătut pe stradă de fascişti, să facă bine să nu iasă din casă. Prefectul poliţiei capitalei îi propune să-i trimeată doi agenţi „ca să-l însoţească“. Panait Istrati răspunde ameninţărilor poliţiei, hărţuielilor şi. Aţâţărilor satrapilor de la cârma ţării, prin articolul Perspectivele mele în România: Intre banchet şi ciomăgeală, apărut în Facla (7 septembrie 1925). Într-un al doilea articol, Neplăcerile eventuale de la noi, răspunde calomniilor debitate de Viitorul, oficiosul partidului liberal, care cu „lux de amănunte“ îl acuzase de „propagandă contra ţării, într-o anumită presă franceză“. Articolul este un admirabil pamflet. După ce evocă înrobirea ţării „care geme sub călcâiul nefaştilor patroni“, se transformă într-un virulent rechizitoriu: „Confundaţi-vă, ticăloşilor, cu asasinii ţărănimii de la 1907, cu schingiuitorii satelor, cu poliţia voastră bătăuşă şi cu hoardele voastre antisemite. (…) Şi va veni ea ziua când veţi gusta şi voi din unele neplăceri eventuale“. Înapoiat la Paris, denunţă atrocităţile poliţiei brătieniste, într-o scrisoare trimisă ziarului Paris-Soir (1 noiembrie 1925), intitulată România însângeratâ. Are loc un miting al „Ligii Drepturilor Omului“, la care ia cuvântul şi Panait Istrati. În darea de seamă apărută în Le Quotidien (13—14 decembrie 1925) se reproduce cu- vântarea lui Panait Istrati, cu aprecierea că scriitorul român „nu şi-a înghiţit cuvintele (…) arătând guvernelor şi popoarelor din Occident, cât şi oligarhiei brătieniste, care sunt faptele“. În toamna lui 1929 revine în ţară pentru a face o anchetă personală, privitoare la masacrul minerilor grevişti de la Lupeni. Ajunge la Lupeni la 7 septembrie 1929, unde cercetează arhiva societăţii miniere, stă de vorbă cu martori oculari, cu văduve şi orfani ai minerilor. Vizitează spitalul unde se aflau greviştii mutilaţi, intră în mină, face fotografii pentru a ilustra condiţiile mizerabile de lucru, fără nicio protecţie a muncii minerilor. Nu poate pătrunde la uzina electrică, locul masacrelor. Se duce la Timişoara, unde asistă la procesul minerilor arestaţi. Înapoiat la Bucureşti, publică în ziarul Lupta opt reportaje despre fărădelegile constatate în Valea Jiului, despre sângeroasa exploatare a minerilor plătiţi cu salarii de mizerie şi acuză pe prefectul Rozvany că a dat ordinul de masacrare a greviştilor. În ultimul reportaj cere guvernului naţional-ţărănist să elibereze din închisoare pe M. Gh. Bujor, „ocnaş al liberalilor“: „Bujor n-are decât vina de a-şi fi închinat viaţa luptelor de dezrobire a clasei muncitoare. Sunt convins de curăţenia lui sufletească. El nu mai poate fi privat de libertate şi de dreptul de a se afla în primele” rânduri ale luptătorilor muncitorimii“. Siguranţa şi reacţiunea agită bandele de huligani; în centrul oraşului se lipesc afişe cu înscripţia: „Jos jidanul Pincas Istratia; trebuia să ţină o conferinţă în sala „Tomis“, este anulată. O maşină a poliţiei îl transportă la gară, cu somaţia de-a părăsi ţara, fiind declarat „periculos ordinii publice“. Cu revolverul în mână, se apără pe scara vagonului de năvala huliganilor… Aceleaşi persecuţii poliţieneşti şi în perioada anilor 1930— 1935, când se înapoiase acasă ca să-şi lecuiască grele răni sufleteşti. Este urmărit pas cu pas, i se violează corespondenţa, este atacat cu furie în presă, de ambele părţi ale baricadei. Şi totuşi, ziaristul Panait Istrati îşi face glasul auzit. În presa din Brăila şi de la Bucureşti. Cu greu, chiar foarte greu. Când, la sfârşitul lui noiembrie 1934, luptătorul antifascist italian Igito Nucitelli este arestat la Timişoara, trimite o telegramă lui Romain Rolland, alertându-l. Telegrama nu ajunge însă la destinaţie. Repetă apelul disperat, printr-o scrisoare: „Interveniţi grabnic. La noi e stare de asediu şi orice este posibil. Predarea lui Nucitelli bandelor lui Mussolini ar fi o crimă egală celei cu Matteoti“. În unele articole publicate în această perioadă ia apărarea ţăranilor vlăguiţi de datorii la băncile agricole şi cere să li se uşureze viaţa, şi-aşa destul de grea. Combate antisemitismul şi cârdăşia „partidelor istorice“ cu extrema dreaptă. În articolul Ceva mai bun, mai omenesc, apărut în România literară (20 mai 1933) face apel la scriitorii romani şi se oferă să colaboreze pentru salvarea poporului român, „căzut în robie naţională.“ De nicăieri nicio dorinţă de colaborare. Dimpotrivă, este atacat şi acuzat. Campania calomnioasă a lui Barbusse era în toiul ei… Şi de nicăieri niciun cuvânt, nici cel mai mic gest de apărare, de solidarizare cu cel năpăstuit. A murit singur… Au trebuit să treacă patruzeci şi trei de ani, pentru ca tot ceea ce a întinat memoria acestui om cinstit să fie spulberat. Campania de tristă memorie a lui Henri Barbusse – campanie merce- nară – a fost recunoscută ca mincinoasă, chiar de Partidul Comunist Francez. Într-un articol (UHumanité/21 aprilie 1978) i se recunoaşte lui Panait Istrati „rolul (ingrat) de pionier“ în universala luptă pentru o omenire mai bună! Activitatea sa neabătută şi curajoasă îi aşază în tradiţia marilor figuri ale presei noastre. El şi-a folosit condeiul cu răspundere şi sacrificare de sine. A apărat libertatea de exprimare şi a iubit adevărul, în viaţa de fiece zi a oamenilor. A crezut cu fermitate că „omul este o fiinţă unică şi liberă“ şi a dat un frumos exemplu despre ceea ce trebuie să însemne conştiinţa responsabilităţii de om şi scriitor. \ Prin’ întreaga operă literară şi prin publicistica sa, Panait Istrati se înscrie ca un fanatic artizan al edificării unei lumi noi, descătuşată de interese materiale şi de înjositorul egoism, * Câteva cuvinte, în încheiere, despre această ediţie i Prezentăm în paginile ce urmează, o culegere de texte din activitatea de ziarist a lui Panait Istrati, în România şi peste hotare, grupate în şapte secţiuni: Amintiri; Interviuri, Anchete, Discuţii şi păreri; Articole de polemică. Scrisori deschise; Prefeţe; Evocări; Confesiuni. Profesiuni de credinţă şi un grupaj de Manuscrise publicate postum. În locul prefeţei pe care, în mod obişnuit, Panait Istrati o semna la volumele sale, am socotit util să publicăm un text de mare însemnătate pentru destinul scriitoricesc şi chiar uman a (lui Panait Istrati. Este vorba de prima sa scrisoare adresată lui Romain Rolland, la 20 august 1919, scrisă la Geneva, în condiţii dramatice. Această scrisoare a hotărât existenţa scriitorului Panait Istrati în literatura universală. Importanţa ei este capitală nu numai pentru cititor, ci şi pentru istoria literară. La Addenda sunt comunicate date complementare la textele istratiene publicate în această ediţie, însoţite de referinţele bibliografice respective. Ediţia noastră nu reprezintă întreaga activitate de publicist a lui Panait Istrati. Am ales doar pe cele care prin conţinutul lor întregesc portretul şi gândirea acestui scriitor. Mulţumim celor câţiva prieteni devotaţi amintirii lui Panait Istrati, care ne-au ajutat la închegarea acestei ediţii. % ALEXANDRU TALEX DOMNULUI ROMAIN ROLLAND Geneva, 20 august 1919 Un om, în pragul morţii, vă roagă să-i ascultaţi spovedania. Nu va cunosc limba şi poate că aceasta o să vă plictisească. Ştiu însă că viaţa vă interesează şi de aceea vă adresez aceste rânduri. Cel ce vă scrie este un om, care, la rândul său, cunoaşte viaţa şi care, în prezent, pluteşte în voia valurilor pe marea furtunoasă a suferinţei; el se află în pragul morţii nu atât din pricina trupului slăbit, cât a credinţei sale zdruncinate. De altfel şi dumneavoastră mă cunoaşteţi, mi-aţi trăit aspiraţiile; la rândul meu, nici eu nu vă cunosc mai puţin şi le-am trăit pe ale dumneavoastră. Nădăjduiesc că mă veţi înţelege, în ciuda limbajului meu neputincios, a lipsei de stil şi a vocabularului sărac… şi chiar, vai mie! În ciuda faptului că sunt un necunoscător al „limbii“ ce vă aparţine, şi care ne ajută să auzim „bătăile inimii eterne“. Dar cel puţin am norocul de-a mă fi născut cu „limba“ ce se face înţeleasă, chiar şi când rămâi mut, nemişcat. Şi dacă n-am fi atât de departe plasaţi pe nedreapta scară socială, dacă ne-am fi putut întâlni pe acelaşi culoar, paşii ni s-ar fi îndreptat, ca împinşi de-o milenară reminiscenţă, pătrunzătoare, către acelaşi pol, către polul unic al înţelegerii universale. Iubire divină! Ajută-mă în acest ceas de cruntă deznădejde… „Nu există decât un singur eroism pe lume: meela de a o vedea aşa cum este şi de a o iubi“. Sunt un muncitor, un zugrav, născut în locul unde Dunărea face un cot, ramificându-se în trei braţe, spre a se vărsa în Marea Neagră. Am văzut lumina zilei acum exact treizeci şi cinci de ani, dintr-o nemuritoare ţărancă româncă şi un contrabandist grec, pe care nu l-am cunoscut deloc. Aveam nouă luni când a murit. Şi iată, domnule, de douăzeci şi cinci de ani scormonesc viaţa, lumea şi gândirea omenească, conştient sau inconştient, mistuit de-o flacără ce-mi sfâşie măruntaiele, îmboldindu-mă să gonesc ca un apucat şi care m-a împins să jertfesc tot ceea ce un om îşi poate dori ca fericire: familie, situaţie, onoare, tihnă. Încă din copilărie am cunoscut prietenia – prietenia de nezdruncinat – precum şi patima de-a citi; la început cărţi mediocre, apoi bune. Am cunoscut, de asemenea, şi mai ales, pasiunea de-a călători, iar mai apoi credinţa în idealul Mai multă dreptate printre oameni! Care va ră- mâne pururi o nobilă aspiraţie. Agăţat de aceste himere, am pornit prin viaţă, ca un bolid. Nu ştiu cine-i vinovat: eu sau sângele meu. Ceea ce ştiu însă, e că voinţa mea a fost ca şi inexistentă. La vârsta de doisprezece ani, scăpat de şcoala nesuferită, mi-am părăsit mama – pe care o adoram – al cărei singur copil eram şi unică speranţă. Nu mai voiam să-i fiu povară şi nici ea nu mai putea să mă întreţină. Deşi foarte tânără, ea şi-a ţinut jurământul făcut tatălui meu muribund: nu a mai vrut să se mărite, ca nu cumva „copilul să-i fie bătut de mâna unui străin“. Şi-a ţinut cu rin Iul, spdlând rufe, timp de treizeci de ani, cu doi lei pe i, ca să mă crească, să mă înveţe să citesc şi să scriu, piutind mereu deoparte cei patru bănuţi destinaţi veşnicelor nevoi ale fiului ei rătăcitor… A murit, până la urmă, singură, pe un pat sărăcăcios, în aprilie trecut, după trei ani şi jumătate de la plecarea mea de-acasă, trei secole de dureri nebănuite, fără ca să mă poată săruta pentru ultima oară, fără a-mi da scumpa-i binecuvântare. F aii- ment înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, îngropată în bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţara mea, să-i cad în braţe strigându-i: „Am învins, mamă scumpă, am învins! Tot ce am făcut era pentru tine; vei fi mândră de fiul tău, iar eu demn de sacrificiile tale! u — „Pleci, mereu, îmi spunea, neîncetat… Dar, o să vezi tu, într-o zi când te vei întoarce acasă, în locul meu o să găseşti un mormânt!“ — „Nu! scumpă mamă, nu! Una ca asta nu-i cu putinţă, este imposibil! Nedreptatea ar fi prea mare. Şi apoi, tu n-ai să mori niciodată, ce ştii tu! Într-o zi, vei fi fericită, vei fi de faţă la încununarea eforturilor mele, te vei bucura de gloria mea… Apoi, vom muri împreună!“ Minciună, minciună, totul nu-i decât minciună! „La ce-mi foloseşte succesul, acum când ea nu mai e? u îşi spunea Jean-Cristophe şi, ascuns înapoia maşinilor din atelierul unde lucram şi citeam acest pasaj, plângeam ca şi în clipa de faţă. „Cel care a avut fericirea de a cunoaşte comuniunea deplină cu un suflet prieten, acela a cunoscut cea mai divină bucurie. O bucurie, ce-l va neferici pentru tot restul vieţii“. Şi eu, care am cunoscut nu numai o singură dată comuniunea cu sufletul prieten!… Iertaţi-mi, domnule, această „paradă“ de sentimente. Condeiul îmi alunecă din mână la fiece rând, dar simt că moartea s-apropie şi eu trebuie să vorbesc cu dumneavoastră, ca să nu-mi pierd minţile. Şi dumneavoastră o să puteţi spune celor neîncrezători că opera dumneavoastră nu-i închipuire şi că Dumnezeu există prin autorul ei, prin mine şi prin toţi cei ce au dispărut sau care nu vor ieşi la iveală niciodată. Şi, încrezător, le veţi putea arunca sfidarea lui Ibsen: „Dreptatea este de partea mea, nu a celor mulţi“. Concomitent cu dragostea acestei mame-prietene – pe lângă care cea a Grachilor este un basm pentru copii – am cunoscut alte două sau trei prietenii bărbăteşti, diferite dar la fel de mari. Copilăria mea a fost agitată. Cel care, de copil, nu a fost zguduit de suferinţe inexplicabile, de dorinţe nerostite şi care nu a avut de mic o înclinare pentru un gen oarecare de artă, nici iluzii nebuneT nici speranţe ciudate, întemeiate pe forţele sau aptitudinile sale, pe creaţiile sale, mai mult sau mai puţin comice; cel care n-a plâns cu sughiţuri, de o mie de ori, noaptea „fără să ştie de ce, nici n-a căzut în extaze neobişnuite, nici n-a izbucnit în veselii neaşteptate, nici n-a făcut prostii extravagante, acela poate fi sigur că va reuşi să ajungă tot ce va voi: un avocat bun, un jandarm, straşnic sau un băcan destoinic, dar niciodată un artist, pentru că nu are suflu divin, nu are suflet. Din cauza aceasta mi-am întristat mama. Am încercat toate meseriile şi nu m-am statornicit în vreuna. Băiat de alergătură la tot felul de prăvălii, ducându-mă cu marfa pe la clienţi, uitam de mine, ascultând sub ferestre acordurile vreunui pian, – pasiunea mea, nebunia şi visul meu, pe care n-am izbutit să-l realizez niciodată. Adesea, pătrundeam noaptea în curţi, lăsându-mi coşul afară, ca să mă agăţ de pervazul ferestrelor, să privesc în saloane şi să văd dacă persoana care ciuta era tot atât de frumoasă precum mi-o închipuiam. Sau să mă ascund prin pivniţe ori prin magazii, sau – noaptea – într-un ungher necunoscut altor băieţi, ca să-mi pot citi scumpele romane, la lumina unei lumânări, pitit sub o umbrelă peste care îmi aruncam şi îmbrăcămintea. Cu ctte palme n-am plătit aceste plăceri scumpe şi de neuitat, ori de câte ori mă înapoiam cu marfa nepredată din cauza întârzierii. (Iar o dată chiar şi fără coş care îmi fusese furat.) Şi de câte ori nu mă răzbunam de aceste chelfăneli, prăpădin- du-mă de râs în ascunzătoarea mea, în timp ce stăptnul mă striga cât îl ţinea gura, în curte. Altă dată a avut loc chiar şi un episod tragic. Tocmai mă aflam la un negustor grec de vinuri, care ţinea şi restaurant, în imediata apropiere de portul dunărean. Aveam marea fericire de-a livra comenzile de vin rece, la prânz şi seara, puţin înainte de masă. Aceste ore erau pentru mine ca un fel de mâncare rafinată şi întăritoare. Impar- ţeam repede marfa şi apoi, fără să-mi pese câtuşi de puţin de ce aş putea păţi, mă lungeam la marginea platoului pe care este clădit oraşul nostru şi care domina întinderea bălţii. Şi, din acest loc favorit, mă lăsam în voia plăcerilor pe care ochii, urechile şi simţurile mele le culegeau cu mii de antene nevăzute, dinaintea panoramei unice, poate, în felul ei. La înapoiere, încasam palmele reglementare, dar continuau să mă ţină în slujbă, ceea ce de altfel nici nu doream mai mult. Eram tare iubit de muşterii oameni cumsecade, toţi greci. Ştiindu-mi tatăl grec, m-au învăţat limba, din mândrie şi pâlăvreau cu mine. (Oh, timpule, tu nu ai nostalgia trecutului?) Erau proprietari de remorchere, de şlepuri sau de bărci, spunân- du-şi unii altora, cu seriozitate, „comandanţi“ (capita- nios!). Mă iubeau tocmai pentru trăsnăile“ mele, pentru felul meu de-a fi „poznaş“, dar şi pentru că la muncă nu mă putea întrece nimeni, atunci când o voiam. Tntr-o zi, când, îmi luam, ca de obicei, porţiei copioasă de hoinăreală, am lenevit mai mult ca oricând pe marginea râpei. Dunărea se umflase peste măsură şi priveliştea era măreaţa. Întreaga întindere a bălţii era acoperită cu o imensă phiză; de apă tulbure, cât vedeai cu ochii. Cârduri nenumărate de păsări, de gişte şi de raţe sălbatice zburau care-ncotro. Trunchiurile sălciilor plângătoare – cei mai buni prieteni ai mei din vremea tristă a şcolii, singurele care mă răsfăţau în zilele de hoinăreală – înotau complet în apă.. Pe albia crescută a fluviului coborau copaci între fii, smulşi de apă pe parcurs. În port, un furnicar de oameni muncea cu ardoare, pentru a stăvili apa şi a feri portul de navala ameninţătoare a valurilor. Priveam aceste forţe dezlănţuite şi nu-mi puteam sătura ochii, când, deodată, mă simţii brusc îmbrâncit din spate, dat de-a berbeleacul şi prăvălit de la înălţimea platoului în râpa adâneă de vreo douăzeci de metri. Ajuns jos, fără a mi se întâmpla nimic rău, a trebuit să treacă puţin timp, înainte să mă dumiresc ce se întâmplase. Nimeni altul decât stăpânul meu, un bătrân nebun, care în furia lui mă rostogolise de sus până-n vale, ca şi cum aş fi fost un sac plin cu pământ. Furios, iau hotărârea să nu mă mai reîntorc la crâşmă, în ciuda durerii pe care ştiam că o provoc mamei. Şi timp de două zile, înainte de a mă duce acasă, dau curs liber fanteziei şi preaplinului de viaţă din mine. Dar stăpânul meu pune un agent de poliţie pe urmele mele, sunt înşfăcat şi readus la muncă… Şi, Doamne, ce muncă nemiloasă! Tocmai ceea ce detestam mai mult în viaţă: băiat la spălatul vaselor! Să speli vasele! Toată ziua cu mâi- nile în apă călduţă, unsuroasă. Adio livrări de marfă, adio vise mângâietoare. Nici urmă de Dunăre! Ferecat, ferecat pentru vecie!… Atunci, într-un moment de nebunie, uitai de mama şi de plăcerea de a trăi, atârnai o frânghie în pod şi tocmai când eram gata să-mi vâr gâtul în laţ, sunt surprins de patron, care, speriat, m-a dat imediat afară. Uf! Sfântă libertate! Izvor de fericire! Nu există niciun sacrificiu făcut în numele tău, care să poată egala elixirul binefacerilor tale! Aproape tot astfel s-au scurs copilăria şi adolescenţa mea: de la un stăpân la altul, apoi dintr-un oraş în altul, niciodată şase luni în acelaşi loc şi mereu cu „maniile“ mele. Mai târziu, căram după mine un dicţionar greu al limbii române, de o sută de ori consfiscat şi iarăşi regăsit. Mama era tot timpul cu sufletul la gură, dar nu se văita prea mult, în ciuda clevetelilor mahalalei. Mă iubea şi era fericită că nu aveam niciuna din apucăturile rele care făceau ravagii printre copiii de vârsta mea. Citeam – atâta tot! — şi făceam poezii. Îmi amintesc că într-o zi de şomaj (să tot fi avut paisprezece ani) am întrerupt-o de la muncă, spre a-i citi o poezie în care rugam pe Dumnezeu să-mi dea nu bogăţii, nici onoruri şi nici să devin împărat (de pildă!) sau altceva, ci doar posibilitatea de a exprima ceea ce simt. (Asta nu era oare revelaţie?) Mama mă asculta cu bunăvoinţă, credulă, călcându-şi mai departe rufele. La sfârşit, i-am spus triumfător; „Vezi, mamă? Aşa ceva nici regii nu sunt în stare să facă! Trebuie să ai talent!“ Ea se întoarse brusc spre mine, cu un aer glumeţ, de mirare şi-mi spuse: „Adevărat? Ei drăcie! Ce băiat ciudat am adus şi eu pe lume: să facă lucruri pe care nici regii nu-s în stare!“ Şi m-a sărutat nebuneşte. Ö, buna mea mamă! Nu vei şti niciodată, niciodată, că în acea zi divinitatea – transmisă prin sângele tău – se rostea prin mine, spunând, din păcate, adevărul! Da, din păcate! Fiindcă, în ciuda bucuriei şi a forţei vitale care năvăleau din mine la fiece cotitură din viaţă, în pofida neasemuitei voluptăţi – necunoscută chiar „împăraţilor“ – eu sufeream cumplit: era ca o ploaie înmiresmată ce mă făcea să mor de plăcere, arzându-mi în acelaşi timp carnea, cu picăturile ei de foc. Mai târziu, mi-am dat seama că acel geniu trist german nu era, poate, chiar atât de lipsit de judecată, când afirma că „plăcerea este stearpă“ şi că „numai durerea este rodnică.“ Vă rog să nu credeţi cumva că originea mea socială, starea mea materială, „sărăcia“ şi munca mea au însemnat ceva, în nu importă care moment din viaţa mea. Dimpotrivă, numai aşa puteam trăi şi numai în atari condiţii vreau să trăiesc, dacă voi scăpa de durerile fizice şi morale ce mă ţintuiesc acum la pat. Fii binecuvântată, muncă! Binecuvântată să fii, sărăcie! Numai datorită vouă am putut înota, în cea mai desăvârşită independenţă de spirit pe care şi-ar dori-o un îndrăgostit de libertate. Şi numai datorită vouă am putut trimite la plimbare pe toţi cei care voiau să mă pironească, cu banii lor, acolo unde n-aş fi putut respira. Şi numai datorită vouă am putut iubi pe cel detestat de toată lumea şi să-i urăsc pe toţi cei puternici şi ridicaţi în slăvi. Numai aşa am putut fi eu însumi în întregime, dăruindu-mă cu totul la ceea ce am iubit şi suferit din toată inima şi cu toată pasiunea. „Cel ce se dăruie, fără să drămuiască, în orice moment al vieţii sale, în tot ce face, suferă, iubeşte sau urăşte, acela este cea mai mare minune ce ne este sortită a fi întâlnită pe acest pământcc. Numai datorită ţie, sfântă Sărăcie, graţie şcolii tale — Cea mai înaltă instituţie unde se poate învăţa arta de-a fi cinstit şi unde, (slavă Domnului!) mediocrităţile nu pot pătrunde – sunt astăzi un om ce nu-şi gândeşte neghiobiile cu glas tare. „… Poate că sărăcia este un maestru nu numai al gin- dirii, ci şi al stilului de viaţă; ea ne educă mintea şi tru pul să fie sobre. Când timpul este drămuit şi cuvintele măsurate, atunci nu mai spunem nimic de prisos şi ne obişnuim a gândi esenţialul. Viaţa fiind scurtă, trăim astfel dublu.“ Iatăj pentru început, omagiul entuziast ce poate fi adus operei dumneavoastră, care reprezintă însăşi viaţa şi fiinţa dumneavoastră. Mă plagiaţi? Sau eu însumi vă plagiez? Nu! Nici dumneavoastră, nici eu. E însuşi Dumnezeu care glăsuieşte în limba sa unică şi universală…  gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Neranțula de Panait Istrati Prezentare   NERANŢULA S-A NĂSCUT ÎNTR-UN ceas de lumină caldă, într‑un ceas de dans. Aş putea spune că Panait a scris Neranţula, dansând. Faptul s‑a petrecut într‑o după-amiază, în „Subsolul prieteniei” (aşa numesc eu subsolul prăvăliei lui Gheorghe Ionescu). Un subsol care se limpezeşte uneori cu o ciudată lumină „à la Rembrandt”, cu umbrele sale mai expresive decât lumina însăşi... Mâncasem şi băusem bine, când tovarăşii clipelor îndepărtate răsăriră în mintea fiecăruia. Am tăifăsuit despre tot ce‑am cunoscut şi trăit în copilărie, dimineţi pe malul mării, după‑amieze în jurul bisericilor, seri în faţa casei. Aşa am ajuns la cântece. La cântecele mamelor noastre şi la vechile dansuri cantabile pe care le dansau mamele noastre, - mamele noastre din România şi Grecia. Şi astfel s‑a trezit, în amintirea şi pe buzele mele, Neranţula, cu zâmbetul şi veselia ei. Neranţula” este un cântec şi un dans de pe ţărmurile Greciei, din ţara marinarilor cu inima deschisă şi apucături simple. În picioare, cu paharul în mână, pocnind din degete, ca mama mea Elena, am cântat şi am dansat Neranţula.   „Kato sto yialo Kato sto perighiali...”   Cântec şi dans sunt o lume. Şi ele reînvie‑o lume. Cântecul este miracolul care poartă în sine alte miracole. Şi Neranţula este un cântec miraculos, ca un izvor. În acea zi, pentru Panait miracolul fu reînvierea unei lumi, el însuşi părând un înviat. în picioare, cu o linişte aparentă pe faţa în care se reflecta trecutul şi în inimă cu o tulburare amară, el şoptea: - Ce? Ce cânţi? Cum ai spus? Ne‑ran-ţu‑la? Ne‑ran-ţu‑la? Părea că se adresează fantomei propriei sale copilării. Şi pe nesimţite, cântecul îi reapăru pe buze, începând să cânte şi sa danseze, el însuşi:   „Neranţula fundoti Neranţula mu condi...”   Panait dădea viaţă unei lumi îndepărtate, dispărute. Ah! ce jucării suntem în mâinile marelui vis! Era o clipă stranie. - Dac‑ai şti! Dac‑ai şti! Tu îmi trezeşti o întreagă viaţă Şi Panait ne povesti anii petrecuţi la Brăila, anii cutezătoa­rei şi nesupusei Neranţula, în a cărei soartă sta scris să fie cântată de popor ca o fiică a valurilor - soră îndepărtată şi simbolică a Afroditei - dar până la urmă redată şi ea mării. Triumfătoare şi veselă, ea răsărea din spuma mării pentru a se înapoia în regatul valurilor, după ce va fi cunoscut mirajul luminii, ducând cu ea acolo ultima iluzie pe care deznădejdea o îngăduie muri­torilor. Am petrecut întreag‑acea seară şi multe altele în „Subsolul prieteniei”, cântând Neranţula, în greceşte. Asta, până în clipa când el a aşternut pe hârtie, cu elanul unui dansator, povestea nefericitei şi preafericitei fiice a Brăilei. Neranţula lui Panait, joc al dragostei şi al mării, este redată mării - apelor legendarului Bosfor, - o dată cu dragostea ucisă. Cealaltă, Neranţula poporului, trăieşte şi va trăi veşnic în ciuda războaielor şi suferinţelor care nimicesc zâmbetul şi cântecele. Trăieşte şi va trăi în inima şi pe buzele mamelor şi fetelor de pe ţărmurile greceşti:   „Ea va trăi mereu, Pe prundişurile Insulelor trandafirii, Mereu nesupusă, Mereu sălbatecă, Cu gleznele‑i Atât de alb‑strălucitoare, Încât vederea lor E ca un fulger pe deasupra mării Care luminează lumea‑ntreagă.”   Neranţula! Pentru ca Occidentul să te înţeleagă, trebuie ca el să te vadă şi să te citească, aşa cum ai fost scrisă: ca un vechi şi neprihănit dans de altădată. Ai fost scrisă, dansând. Trebuie să fii citită, tot dansând. Neranţula! Dintre toate odraslele lui Panait eşti aceea care porţi în tine o muzică bogată şi firească, de o intensitate nemă­surat de adâncă. Eşti muzică. Istrati şi Neranţula sunt din acele spectacole, pe care trebuie mai degrabă să le simţi, decât să încerci să le înţelegi şi să le explici. Ca un jucător nesocotit şi robit patimii, Istrati îşi lasă întot­deauna inima în voia soartei, fără să încerce să explice vreodată valoarea monedei sale, fără să ştie dacă această monedă are preţ la jocurile cunoscute în Occident, fie în cuvinte, fie în idei. La fel şi cu Neranţula: o mare şi semnificativă parte din muzica ei este exprimată printr‑un refren straniu şi de nedesci­frat, un refren care poate sugerează secretul, dar nu‑l dezvăluie. Refren care ne întovărăşeşte, după fiecare mişcare, în momentele cele mai patetice: „Aman! More ! Aman! Aman ! Neranţula!” pentru a ne dezvălui însăşi inima omului şi a ne arăta cum florile vieţii se înnegresc şi cad la suflarea amară a suferinţei. „Aman! More !” Deşi scriind în franţuzeşte, Istrati îşi lasă aici gândirea şi inima să vorbească în limba maternă, limba lumii de unde a purces. Şi dacă pune partitura muzicii sale pe notele Occidentului, el păstrează cheia care‑i gama unei alte lumi. Ori, acest „Aman! More !” este una din cele mai frumoase chei ale Neranţulei, rapso­die a Copilăriei. Dar toţi cei care - bărbaţi şi femei de pe tot pământul şi din toate timpurile, în dragoste sau în ură, în sacrificiu sau martiriu, liberi sau între zidurile închisorilor, în ceasul naşterii sau al morţii, în bucurie sau în durere - toţi cei care au simţit tragicul mister al vieţii şi care adresându‑se lui Dumnezeu sau oamenilor, părinţilor sau călăilor, au scos acest mare strigăt sfâşietor:,,Fraţilor! Fraţilor! Milă! Din dragoste pentru viaţa fraţilor! Ajutor! Ajutor! Gândiţi‑vă la frăţia noastră! Veniţi ! Am suferit prea mult! Destul! Destul! Destul „ - ei bine, toţi aceştia trebuie să simtă că „Aman”, cântat de Istrati, în momentele cele mai hotărâtoare şi mai haine ale vieţii tovarăşilor şi fraţilor săi - nu e decât strigătul nostru în faţa soartei - soartă care atârnă deasupra dumnezeilor şi a oamenilor. Apostolis Monastirioti         NERANŢULA   Traducere de Alexandru Talex ...Neranţula! Nume fermecător de floare şi fruct. Îl simţi în cerul gurii... ROMAIN ROLAND     (fragment din scrisoarea adresată lui PANAIT ISTRATI, datată: Vllleneuve, 16 iunie 1927). Partea I             E MULT DE CÂND AM PETRECUT în Alexandria Egiptului câteva ierni însorite. Şi dacă amin­tirile acelor timpuri nu sunt prea vesele, cum aş putea totuşi să nu mă las cuprins de ele, cum să nu mă înflă­cărez de acele clipe rare care răstoarnă cazanul cu amărăciuni al vieţii noastre, umplându‑ne de bucurii în stare să ne fărâme inima. Da, am cunoscut atari clipe, în ciuda vieţii mele trudite. Mi le da soarele iernatec al Alexandriei, soarele ei mediteranean. Pentru acest soare, pentru Mediterana lui şi dorinţa mea de‑a trăi, acceptam feliile mari de amă­răciune pe care soarta mi le oferea, pe aceeaşi tavă. Le acceptam, deoarece presimţeam că viaţa refuză toată tava, celor care întind mâna ca să apuce numai soarele.   Soarta îmi hărăzea puţine ceasuri de lumină, în schimbul unei zile de trudă, fără plăcere, dar, forţam păr­ticica de fericire, mărind cu ştiinţă feliile de amărăciune. Mă lipseam de atâtea lucruri necesare vieţii, numai să‑mi satur mai bine ochii de lumina ce se revărsa, de cerul care te zăpăcea, de Mediterana ce‑şi lua zborul. Pe scurt, eram un muncitor rău. Părăseam lucrul, fără motiv, îndată ce o muscă mă sâcâia cu puterea ei de a‑şi apropia soarele. Atunci plecam, tare mâhnit de această slăbiciune, pe care oamenii sunt bucuroşi s‑o pedepsească... Plecam, plin de libertate şi golit de speranţă. Picioarele, ele însele grele de atâta fericire scump plă­tită, mă duceau întotdeauna spre marginea Alexandriei, la Ramleh, - de unde palmierii africani îşi contemplă, pe deasupra Mediteranei, fraţii înşiruiţi pe Coastele de Azur, pe Ramlehurile europene. Aceeaşi mare îi mângâie sau îi bruftuieşte. Darnic, cum îl ştim, soarele îi scaldă în aceleaşi raze puternice. La Ramleh se află clădiri luxoase, ca în orice ţinut minunat unde bogaţii vor să fie singuri, ca să‑şi mistuie singuri costeliva lor bucurie. Doamne! văzându‑i cât de jalnic se plictiseau pe terase, sorbindu‑şi odiosul lor Nimic, pricepui de ce viaţa era atât de aspră, în nerecunoştinţa ei, cu un pârlit ca mine. Şi astfel, eu, săracul, îndrăznii să mă apropii de terasele tixite cu bogătaşi, de acele locante unde narghileaua şi cafeaua - fermecătoarele mele vicii - se plăteau la pre­ţuri prea scumpe pentru punga mea. Dar nimic din tot ce mi‑am dorit în viaţă nu mi‑a fost peste putinţă; mi‑am plă­tit adesea bucuriile cu sânge, monedă pe care băncile nu o cunosc, şi nu voi regreta niciodată, deoarece aceste băi de lumină m‑au ajutat să îndur întunerecul existenţei mele. Pentru o cafea şi o narghilea, la Ramleh‑ul Alexandriei sau pe marile cheiuri ale Smirnei, pentru un ceas de visare care însemna toată viaţa mea de‑o zi, adesea de‑o săptămână, am făcut totdeauna ca acel român de treabă din cântecul popular:   „Am dat, lângă mândra mea de‑o seară, Toată truda mea de‑o vară”   Da, am dat... Ca să ai mult, trebuie să dai mult. Asta vine de la sine, fără sforţare. Dar nu despre asta e vorba aici. * Nu poţi iubi lumina, fără să iubeşti în acelaşi timp oamenii. Nu pe toţi. Nimeni nu‑i iubeşte pe toţi şi nici Isus nu i‑a iubit astfel. Iubim doar ce ni se aseamănă, în felurite privinţe. Iubim dorinţele noastre. Într‑o după-amiază, la Ramleh, pe o terasă înţesată de‑o sclifosită puiţă omenească, am văzut un om. Şi el pe mine. Îndată ştiui ce căuta acolo, la ce se uita, ce simţea. La rândul său, ştiu şi el la fel despre mine, ba încă şi mai abitir; am ghicit, în privirile noastre sincere, nuanţa dorinţelor noastre, minunea asemănărilor noastre. Acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Adesea, cântărind oamenii, m‑am înşelat pe jumătate, niciodată în între­gime. Dar cu cât mă înşel mai mult, cu atât merită să mă înşel astfel, deoarece aici nu e vorba decât de viaţa frumoasă, sănătoasă ca apa de izvor şi puternică, la fel ca fulgerul. Iubesc omul, când poartă în sine, încă de la naştere, dragostea pentru prietenie. Iubesc femeia, când sângele îi este aprins de patima cărnii. Mă dăruiesc lor, cu fre­nezie, fără să mă tocmesc. Asta costă scump, dar, nici­odată dezamăgirile îndurate n‑au fost şi nu vor fi în stare să micşoreze suma dorinţelor mele. Îmi caut pretutindeni norocul, cu furia cartoforului. Joc totdeauna larg, deoarece nu pot suferi zgârcenia! Dacă mă înşel, nu pierd nimic: celălalt e‑n pagubă. Nu pierzi nimic, când te dăruieşti în întregime. Altminteri, ar în­semna să poţi spune despre soare că‑şi sleieşte forţele, când se dăruie fără cruţare şi fără alegere. Şi cu atât mai rău pentru gheţari, care totuşi se topesc ei‑înşişi! Dar când câştig, pun mâna pe‑o comoară! Vorbesc despre sentimen­tul prieteniei, deoarece, vai! pasiunea cărnii este ca ful­gerul: puternică, dar nu ţine mult.   Iată cum este alcătuit lutul meu şi ceea ce iubeşte. Nu‑s nemulţumit din cauza asta. Marii mei prieteni, nici atât. Şi în acea zi, la Ramleh, Marco - pe care l‑am înţeles şi m‑a înţeles mai iute decât a trebuit să ne fumăm narghilelele, Marco a fost, poate, cel mai fericit dintre toţi. Fermecătoarea secătură încercă, totuşi, să se apere. Ştia bine că ar fi de prisos, deoarece la fiinţele sensibile nevoia de‑a iubi şi a se mărturisi este mai puternică decât simţul pudorii, care te sileşte să‑ţi ascunzi urmele lovitu­rilor. Totuşi, el ţinu să‑mi dovedească reţinerea sa de om de lume, - acest „sărman om de lume”, care se hrăneşte cu iarbă, bea apă, iubeşte ca vierme şi îşi ascunde cele mai mici zgârieturi! Şi în după‑amiaza acelei întâlniri de neuitat, Marco mă părăsi, în mod grav, fără un semn în­curajator, plecând de acolo. Ca un om de lume.   Câinele său lup, de o veselie năvalnică, îl sâcâia: voia să‑i arunce o pietricică şi cât mai departe. Marco, visă­tor, cu mâinile împreunate la spate, puţin adus, mergea pe plajă, fără să răspundă dragostei celui mai bun prie­ten al său. Această nepăsare nu mă păcăli, îl urmai, multă vreme, de la oarecare depărtare, întipărindu‑mi trăsăturile frumosului său chip de prieten, pe care trebuia să mi‑l apropii. Şi, într‑o zi, am făcut‑o. Cum? Asta nu se învaţă. .Şi acum, uitaţi‑mă. Nu va mai fi vorba aici despre mine. Ascultaţi o poveste, petrecută în colţuri de pământ, pe care cei mai mulţi dintre voi nu le cunoaşteţi. Este povestea istorisită de omul pe care l‑am descoperit‑pe o terasă la Ramleh‑ul Alexandriei, un om pe care‑l iu­beam fără să ştiu pentru ce şi care mi‑a sfâşiat adesea inima cu acest cântec grecesc, sprinţar, a cărui primă strofă ar putea fi tradusă cam aşa:   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti! O fecioară îşi clătea fusta, Neranţula fundoti[1]!” SĂ TOT FI AVUT ŞAISPREZECE ANI, când tata cumpără o căsuţă, pe Uliţa ovreiască, la Brăila. Ne mutarăm numaidecât. Ştiam că nu vom sta mult acolo, deoarece tata - ca de obicei, - nu cumpăra decât case dărăpănate, pe care le meremetisea şi le vindea din nou primului cumpărător. În fond, asta‑i era meseria, destul de bănoasă. Aceea a mamei, deloc obositoare, consta în a‑şi sprijini bărbatul în nesfârşitele sale pălăvrăgeli de afaceri, în timp ce o slujnică se ocupa de gospodărie, ciorovăindu‑se cu lucrătorii care cârpeau şandramaua. În ce mă priveşte, aveam datoria să alerg la cârciuma din colţ, să iau carafe de vin pentru părinţi şi cumpărătorii lor, care beau laolaltă sporovăind despre „casă de vândut”, „casă de cumpărat”. Asta mă plictisea de moarte. Ca să mă distrez, aruncam tencuială în sosurile servitoarei noastre şi sare în ipsosul zidarilor. Toată lumea se supăra şi se mai schimba Kalimera. îmi mai plăcea să mă joc, cu marile mele zmele, pe străzi, în capul gol, cu cămaşa descheiată în bătaia vântului şi mereu singur. Da, singur, deşi nu eram nici fricos, nici sălbatec; mă temeam însă de pietrele azvârlite de ştrengari, mai ales din ziua când una mă lovi în cap, găurindu‑mi-l. [...] Aşa că, vrând‑nevrând, mă lipsii deocamdată de plă­cerea, - foarte gustată cu prilejul schimbării locuinţei - de‑a hoinări pe uliţă, ca să cercetez locurile, ca să cunosc oameni şi obiceiuri noi. În schimb, o preocupare neaşteptată se oferi de la sine setei mele de‑a iubi. La mahala, curţile sunt despărţite prin garduri din şipci vechi. Poţi vedea tot ce se petrece la vecini. Şi cum pe‑aici lumea e foarte curioasa şi nu prea politicoasă, fiecare se uită cât i‑e vrerea. Ceea ce făcui chiar eu însumi, după pilda celor mari, care nu se sfiau să se scuipe în obraz ori de câte ori aveau prilejul şi să‑şi arate dindărătul gol printre şipcile gardului. Eu, unul, n‑aveam nimic de‑arătat şi nici de scuipat pe cineva. Dimpotrivă, în curtea din dreapta, aveam plă­cerea să văd în fiece zi o fetişcană de paisprezece‑cincisprezece ani, care se mişca întocmai ca un peşte în apa râului, necatadixind să priceapă că aveam poftă să fac la fel. Dar, era fată şi ca şi căţeaua care nu se teme de muşcătura câinelui, nu se temea de pietrele băieţilor. (Copilul, când devine bărbat, îşi pierde până şi această omenie şi loveşte femeia însărcinată.) Oacheşă şi cu păr bogat, semăna cu o ţigancă. Coada, mare, împletită îngrijit. Faţa, - ovală, foarte serioasă, cu ochi pătrunzători şi buze cărnoase, - era întotdeauna curată, ca şi mâinile şi picioarele. De altfel, n‑avea de‑a face decât cu apa. Cu braţele îm­povărate de două găleţi din tablă, făcea naveta - din zori - între pompa cartierului şi casele pe care le apro­viziona, pe o para „rândul”, cu condiţia să fie „pline ochi”. Ca să prididească şi să n‑o stânjenească la mers, atârna găleţile de‑o cobiliţă, care o îndoia sub greutatea ei. Oricum, corvoada asta trebuie să fi fost istovitoare, de vreme ce o vedeam adesea cu faţa crispată, gura strâmbă, buza de jos atârnându‑i, lac de sudoare; dar, niciodată tristă, niciodată copleşită, veselă îndată ce‑şi punea jos povara, gata de zburdălnicie. Nu era vorba de zburdălnicia neroadă cu ştrengăriţele din mahala, ci, singură în curte, cu nişte căţeluşi frumoşi, pe care‑i ferchezuia, îi gătea cu nenumărate panglicuţe şi‑i dezmierda necontenit. Sau când se sătura de căţeluşi şi n‑avea curse de făcut, o pornea hai‑hui. Ceasuri întregi, n‑o mai vedeam. La înapoiere, cu faţa scăldată de fericire, înşfăca găleţile şi alerga la corvoada zilnică. Terminând‑o, se tolănea la umbra unui dud, unde reîncepea găteala căţeluşilor, cu risipă de în­grijiri şi duioşia unei adevărate mame. În jurul ei, nimeni. Nimeni care s‑o ţină din scurt. Nici părinţi, nici strigăte, nici înjurături. Numai cereri de apă, din toate părţile. Umbrele nopţii o înghiţeau, laolaltă cu micuţele ani­male, într‑un susur de mângâiere şi de îmbiere la odihnă. Dimineaţa o găsea, mătăhăind sub povara cobiliţei, cu braţele şi gâtul încordate, cu pumnii strângând toarta găleţilor, la capetele cobiliţei. Buza îi tremura puţin. Apoi, urmau iarăşi câinii, dispariţiile neaşteptate, întoarcerile acasă radiind de fericire. Văzui toate acestea, într‑o vară, la începutul vacanţei mari. - Mamă, cine‑i fetiţa care cară apă? - O orfană. - Cum o cheamă? - Nu ştiu. Nimeni nu poate spune. I se zice Sacagiţa. * O orfană... Pripăşită de un an, Dumnezeu ştie de unde... Care n‑a vrut niciodată să spună cum o cheamă şi nici cine‑i sunt părinţii. Pe care Stana, bătrâna proprietăreasă o culesese de pe drumuri şi căreia lumea îi zicea Sacagiţa. …………………………………………………………………… Cam asta‑i tot ce ştia „lumea” despre această fetiţă. Şi îndată ce „lumea” îşi potoli curiozitatea‑i nesătulă, boteză pe nepoftită cu numele de Sacagiţa, îi întoarse spatele şi‑şi văzu de socotelile ei, socoteli de agonisit, de îmbui­bare, de „case de vânzare” şi „case de cumpărat”. Sărmana lume!... Şi tu, sărmane om de lume!... Cât vă plâng!... Vă întâlniţi, în drumul vostru, cu o făptură omenească, cu fălcile încleştate de viforniţa vieţii şi în loc să‑i dovediţi căldura voastră, marea voastră omenie, o întrebaţi în fugă: - Ia să ne spui, necunoscutule, cât ai clipi din ochi, cine eşti, de unde vii, ce părere ai despre noi şi ce ai de gând să faci în mijlocul nostru? Şi nenorocitul se uită la voi, incapabil să‑şi descleşteze fălcile pentru a vă răspunde sau măcar - a vă scuipa în faţă. Şi, grăbiţi cum sunteţi, îi întoarceţi spatele, îi atâr­naţi o poreclă, ca pe‑o tinichea găurită de coada unui câine, şi o ştergeţi la treburile voastre. O ştergeţi: tu, sărmană lume..., şi de asemenea tu, sărmane om de lume... Cât vă plâng... * Într‑o zi, pe când mă apropiam sfios de gard, micuţa singuratecă îmi spuse deodată, spre marea mea uimire: - De ce te joci numai în curte? Ah ! câtă plăcere îmi făcu acest semn de prietenie! Inima îmi bătu cu putere. Îmi simţii obrajii în flăcări. Nu putui să scot o vorbă. Coborâi privirea. Sta dreaptă, de cealaltă parte a gardului, mângâindu‑şi căţeluşul drag - Leu - pe care‑l strângea la piept, şoptind într‑una, melodios: - ...De ce? De ce?... Marco: Tresării, bolborosind: - Ştii, dar, că mă cheamă „Marco? „ - Am auzit, strigându‑ţi-se astfel... Sforţându‑mă, izbutii s‑o privesc în faţă şi s‑o întreb: - Dar pe tine cum te cheamă? Îmi răspunse, simplu: - Sacagiţa. Simţii un cuţit în inimă. Îi întorsei spatele şi fugii că să plâng. Va să zică, ea se împacă liniştită cu groaznica poreclă de sacagiţa! Aşa era poreclit cel mai frumos tovarăş din copilăria mea! - Şi ce‑i cu asta? îmi spuse a doua zi, după ce îi mărturisisem revoltat, scârba mea. Ce‑i cu asta? Eşti ceea ce eşti... Apoi, îmblânzindu‑şi glasul: - ...Sunt oare, pentru tine, o sacagiţă? Pentru mine?... Oh! pentru mine!... Nu! Nu ! Smulsei o şipcă din gard, mă strecurai prin spărtură şi o strivii în braţe. Avea carnea tare ca piatra. Un parfum necunoscut până atunci - parfumul cărnii iubite - îmi pătrunse în sânge. Era ca mireasma unui fruct exotic, pe care‑l guşti întâia dată. O părăsii îndată şi trecui în curtea noastră. De‑acolo, ne‑am privit cinstit, în ochi. Ai ei erau mari, deschişi şi ai fi putut spune miraţi. Faţa ei, împietrită, liniştită, golită de orice emoţie. Eu... eu, abia îmi trăgeam sufletul. În jurul nostru, pustiu. Uliţa, de asemeni, pustie. Ne aflam într‑o după-amiază înăbuşitoare de august, când trântorii mahalalelor dorm, cu toţii, după ce‑au gonit muştele şi‑au lăsat perdelele. În săptămâna următoare, se ivi o împrejurare, care mă ajută să câştig inima prietenei mele. Dimineaţă. Ea trebăluia voiniceşte, de la un cap la celălalt al mahalalei, cărând apă la clienţi. În acest timp, mă jucam cu zmeul în uliţă, dar foarte aproape de poarta noastră. Zmeul plutea în înaltul cerului. Îi „dădusem” toată sfoara de pe ghem, ca să‑l încerc la zbor mare. Nu vedeam, nu auzeam nimic. Mă sileam să „prind” părţile bune şi cele slabe ale jucăriei mele, când un strigăt înde­părtat mă‑nfioră: era glasul prietenei mele. La capătul de sus al uliţei, ea îşi aruncase găleţile, bătea din palme, urla şi alerga spre mine, cât o ţineau pi­cioarele, ca scoasă din minţi, făcându‑mi semne. Mă uitai îndărăt şi văzui o trăsură cu doi cai, apropiindu‑se în goana mare, în timp ce în mijlocul drumului ursuleţul Leu îşi scărpina liniştit o urechiuşă, nepăsător de pri­mejdie. O clipă de şovăire şi prietena mea şi‑ar fi văzut strivit câinele, atât de iubit. Lăsai zmeul, care se prăvăli din nori, mă repezii şi smulsei căţelul de sub copitele cailor; dar trăsura mă izbi şi căzui leşinat. La trezire, lume multă în jurul meu. îmi frecau cu spirt coastele strivite. Se boceau. Apoi, după ce lumea plecă la treburile sale, izbutii să merg, singur, până la gard. Prietena mă aştepta, cu Leu în braţe. Mi‑l trecu prin spărtură. Luându‑l, mă speriai de faţa chinuită a mi­cuţei mele. - De ce eşti atât de palidă? îi spusei. - Ţi‑l dau! rosti ea, sugrumată. O să ştii să iubeşti un lucru ca ăsta? - Da, mult. - Şi ce eşti în stare să faci pentru ceea ce iubeşti? - Totul! - Da... Mi‑ai dovedit‑o... Sunt o proastă... Iartă‑mă. Şi de astă dată, ea fu aceea care trecu prin spărtura gardului, îmi luă capul în mâini şi mă sărută pe amândoi obrajii. Au fost primele şi singurele sărutări voluptoase din viaţa mea, care nu m‑au costat decât puţină durere în coaste. Celelalte, toate celelalte... Dar, de ce să mergem atât de repede... * Durerea de coaste mă ţintui în pat, mai multe zile. În fiecare după‑amiază, stăpâna lui Leu şi a inimii mele venea - pentru un ceas sau mai multe - ca să mă vadă şi să‑şi mângâie câinele. Mi‑aş fi dat întreaga‑mi sănătate nefolositoare ca să pot prelungi această fericire de bolnav răsfăţat! Doamne! fie‑ţi lăudată opera! Noi o considerăm nedesăvârşită, fi­indcă suntem nişte nesocotiţi; iartă‑ne însă şi nu lua în seamă jalnica noastră judecată! De un singur lucru‑i păcat: că nu te‑ai gândit să ne pui o a doua inimă în locul bietului creier, care ne stinghereşte atât! - Marco, îmi spuse prietena (într‑o zi, când sta pe pa­tul meu, una din acele zile de august, bogate în soare, în muşte şi praf), Marco! Eşti gelos? Vorbindu‑mi, faţa ei deveni la fel de palidă ca în clipa când se despărţise de căţeluşul, pe care i‑l scăpasem de la moarte. - Gelos? zisei. De ce mă‑ntrebi? Şi de ce această ne­linişte? - Pentru că te iubesc, pe tine, pe tine, şi încă pe cineva!... Auzindu‑i mărturisirea, mintea mi se tulbură, patul se învârti cu mine şi era cât pe‑aici să‑l strivesc pe Leu. - Da! adăugă. Vă iubesc pe amândoi, ca pe unul singur, aşa cum îl iubesc pe Leu. Iată tot ce iubesc. Să nu te superi. Asta e. Şi mă sărută cu putere; dar mai bine mi‑ar fi dat o lovitură de ciocan în frunte. Îndată simţii că nu trebuie să mă tângui, că aveam de‑a face cu o făptură bine clădită şi cu un potrivnic puternic; şi că numai arătându‑mă puternic, la rândul meu, mai puternic decât ei doi, voi izbuti să lupt şi să‑mi păstrez locul. Simţii clar, aceasta. Timpul mi‑a dat dreptate. O dreptate amară... - Cine‑i acel cineva? o întrebai, gâtuit. - O să‑l vezi... când vom merge să sărim şanţul la neranţula fundoti. -...La... cine? Neranţula fundoti? Ce înseamnă asta? Cunoşteam bine ce însemnau aceste cuvinte greceşti, deoarece ştiam greaca la perfecţie; totuşi, nu pricepeam nimic şi mă uitam la ea, prosteşte. Izbucni într‑un hohot de râs, atât de frumos, atât de răsunător, atât de ameţitor, încât îmi uitai toată durerea. Leu, la fel, îşi uită durerea. Şi tustrei, rostogolindu‑ne în pat, râdeam, ne muşcam şi lătram ca trei animale tinere, fericite. - Spune‑mi, frumoasa mea, frumoasa mea... Neran­ţula... - Îmi zici Neranţula? strigă, buimăcită. - Da, dar... -...Nu‑i cumva ceva asemănător Sacagiţei? - Nu! nu ! Neranţula înseamnă: mic portocal amar; iar fundoti: stufos. Eşti, deci, pentru mine: mica porto­cală amară, micul meu portocal stufos! Este refrenul unui cântec grecesc, pe care l‑ai auzit şi pe care‑l repeţi ca un papagal. Spune‑mi ce‑i cu şanţul pe care‑l sări şi unde se află? - Pe Uliţa Kalimerească[2]. Acolo, muncitorii au des­fundat toată strada, de la un capăt la altul, ca să pună conducte şi s‑aducă apa în case. Se zice că prefectul o şi are; te duci la perete, întorci o drăcovenie care se cheamă „robinet” şi apa curge singură. Tare mi‑ar plăcea să văd şi eu! Tu crezi? Apa din Dunăre urcându‑se singură în odaia ta? Ei drăcie!   Nu ştiam mai bine decât ea, dacă apa din Dunăre se urcă sau nu singură în bucătării şi nu dam crezare poveş­tii cu „robinetul”, „pironit în perete”, pe care‑l „întorci” şi ţâşneşte un şuvoi de apă „fără sfârşit”, „atât de fără sfârşit, că toată Dunărea s‑ar putea scurge în odaie”. Dar ştiam şi credeam altceva: anume că Neranţula mea iubea un grec, de pe uliţa Kalimerească, desfundată de primărie, că într‑acolo, alerga în toate după‑amiezele şi că de acolo se înapoia veselă, extaziată, roşie ca focul. Ce se petrecea acolo? Cine era băiatul care‑mi lua jumătate din prietenă? Un cui dureros îmi sfredelea inima. Aş fi vrut să‑mi ucid potrivnicul, dar nu ştiam nici să mă bat şi nici s‑arunc cu piatra. O privii în albul ochilor. - L-ai sărutat pe celălalt, ca pe mine? - Da! L-am sărutat, dar el e ceva, iar tu, altceva. Nu trebuie să te superi. Hai să vezi... - Să văd, ce? Pe cine? - Pe Epaminonda... Celălalt. E atât de cumsecade! O să‑l iubeşti şi tu. * Noaptea cobora încetişor după o zi pustiită de ză­puşeală. Îl închiserăm pe Leu, împreună cu ceilalţi doi câini, şi‑o pornirăm spre Uliţa Kalimerească. În stradă, praful rece ne gâdila plăcut picioarele goale. Toţi ştrengarii erau pe‑afară. Ne strigară» dar nu‑i luarăm în seamă. Alte gânduri ne frământau. De fapt, ea părea liniştită. Mersul ei nepăsător, chipul liniştit de fecioară, braţele care‑i atârnau părăsite (braţe vânjoase ca doi şerpi puternici, oţelite de povara găleţilor) şi întreg trupul ei călit de o trudă anevoioasă, toate laolaltă mă speriau şi mă atrăgeau în acelaşi timp. Cu mare greu­tate, izbuteam să‑mi stăpânesc pofta nebună de‑a o muşca, de‑a o face să ţipe. De ce îmi spusese că mai iubeşte şi pe un altul? Nu‑l puteam suferi pe acest „altul”. Oh! egoism al cărnii! Să te blestem sau să te binecuvântez? Astăzi, când de pe culmea vârstei mele pot cumpăni tot binele şi răul din viaţă, mă întreb dacă viaţa s‑ar putea lipsi de tine, de tine ucigător egoism al cărnii. Se‑ntunecase de‑a binelea, când ajunserăm în uliţa locuită de greci. Şanţul, fără sfârşit, se afla la picioarele noastre. Adâncitură întunecată, străjuită pe de lături de o movilă de pământ şi amândouă, pierzându‑se în bezna tainică a nopţii, ca şi drumul soartei noastre. Felinare cu gaz, rare, răspândeau ici‑colo lumina lor chioară, ca nişte presimţiri, în timp ce în dreapta şi‑n stânga se înşiruiau una după alta căsuţe singuratice, ca nişte capcane de neînlăturat. Cuprins de spaimă, de‑o spaimă nebună, o apucai de umeri pe Neranţula şi o strânsei la piept, şoptindu‑i: - Ce cauţi aici? La rându‑i, îmi înlănţui mijlocul, cu putere şi cu pri­virea aţintită la şanţ, îmi răspunse abia auzit: - Nu ştiu... îmi place, aici... - Hai, să fugim! murmurai, strivind‑o în braţe. Să fugim şi nu te mai gândi la locul ăsta! Nu te mai întoarce aici! Tăcu, împietrită. Mi‑amintesc că i‑am prezis, atunci, strigând: - O sa plăteşti scump, dacă nu te opreşti la timp: grecii sunt periculoşi! Continuă să tacă, strângându‑mă la piept, privind la şanţul care devenise negru ca smoala. Deodată, se stârniră glasuri, departe în beznă. Mulţime de ştrengari cântau şi pe măsură ce, apropiindu‑ne, melo­dia şi vorbele se desluşeau, simţii trupul prietenei scuturat de scurte tremurături.   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti! O fecioară îşi clătea fusta, Neranţula fundoti!   Se smulse din braţele mele, cu o putere nebănuită, ca un peşte mare abia scos din apă, şi fără o vorbă începu să sară de îndată şanţul în ambele direcţii, de pe un mal pe celălalt, în zig‑zag, îndreptându‑se în direcţia cântecului, şi repetând la fiece săritură peste şanţul fermecat: - Neranţula fundoti! Neranţula fundoti! Rămăsei pironit locului, urmărind cât puteam, cu pri­virea, năluca uşoară a Neranţulei mele. Apoi, timp de câteva clipe, mahalaua fu stăpânită de o tăcere de moarte pentru sufletul meu, când în sfârşit vocea iubită izbucni în beznă: - Haide, Marco! Haide, Marco! O clipă mi se năzări să fug, să n‑o mai văd niciodată, dar rânduiala soartei este nemiloasă şi mă supusei, ca şi cum două mâini drăgăstoase m‑ar fi împins: du‑te, du‑te spre aceea care te cheamă! Pornii... Ca un fermecat. Un prim felinar şi două siluete - Epaminonda şi Ne­ranţula - răsăriră din beznă, apoi la vreo douăzeci de paşi mai în urmă, alte felinare şi alte siluete: vreo zece băieţi greci, între zece şi cincisprezece ani. Toţi erau des­culţi şi cu capul gol. Felinarele, ce li se legănau în mâini, erau făcute din pepeni mari, goliţi de miez şi găuriţi cu crestături, de tot felul: rotunde, pătrate, rombice, triunghiulare, dreptunghiulare, semilune, prin care se stre­cura lumina unei lumânări fixată pe fundul pepenelui. Unele felinare aveau găurile lipite cu hârtie străvezie şi multicoloră. La apropierea mea, Epaminonda se opri. Ceata lui făcu la fel, păstrând distanţa. Înţelesei că aveam de‑a face cu un căpitan. Orice grec se naşte căpitan. Îşi ridică pepenele‑felinar care ne lumină o clipă feţele, în timp ce Neranţula, tăcută, sta foarte aproape, dreaptă, cu mâinile la spate. Faţa lui Epaminonda, osoasă şi oacheşă, îmi fu îndată simpatică. Nu‑i lipsea sinceritatea. Era o haimana puţin mai mare şi mai puternică decât mine. N-avea trufia gre­cească, pe care n‑o puteam suferi. îmi întinse mâna, adresându‑mi-se cu un glas aproape bărbătesc: - Bună seara, Marco! Fii binevenit în mahalaua noas­tră. Neranţula (îi şi zicea astfel!) spune că eşti de treabă. Şi eu şi ea suntem la fel. O să vedem unde o să ajungem, cu o fată cumsecade, iubită de doi băieţi la fel şi pe care şi ea‑i iubeşte! Acum, hai să cântăm şi să hoinărim împre­ună. Mi se pare că ştii greceşte? Fără să‑mi aştepte răspunsul, luă comanda cetei - cu Neranţula între noi doi, braţ la braţ - şi porunci: - Hei, palicari!... unu, doi, trei:   „Pe ţărmul mării, pe prundiş, Neranţula fundoti…”   ………………………………………………………………………… Marş în cadenţă perfectă şi veselie săltăreaţă. Pământul tremura sub paşii noştri. Inimile, la fel. Cu capul dat pe spate, Epaminonda domina toate celelalte voci. Şi mi se părea că şanţul, pe a cărui margine umblam, deve­nise mai puţin întunecos.   [1] Mic portocal amar.   [2] Strada grecească, botezată de români astfel, deoarece, îi auzeau pe greci, spunându-şi, de dimineaţă până seara: Kalimera (bună ziua). gasiti aici................https://latimp.eu/nerantula-de-panait-istrati-teatru-audio-la-microfon-drama-1985/ teatru radiofonic la microfon