A.J.Cronin carti autori straini

CAPITOLUL I       Ţinând strâns mâna Mamei, ieşi de sub arcadele întunecoase ale gării în străzile luminoase ale oraşului străin. Eram dispus să mă-ncred în Mama, pe care, până în ziua aceea, n-o mai văzusem niciodată şi a cărei faţă obosită şi îngrijorată, cu ochii ei de un albastru stins, nu semăna întru nimic cu chipul maică-mi. Dar în ciuda batonului de ciocolată pe care mi-l luase de la automat, ea nu izbutise să-mi inspire dragoste. În tot timpul călătoriei cu trenul personal de la Winton până aci, Mama, şezând în faţa mea în compartimentul de clasa a treia, îmbrăcată cu un costum uzat de culoare cenuşie, pe care era prinsă o broşă galbenă de cuarţ, şi purtând un guleraş de blană în jurul gâtului, iar pe cap o pălărie cu boruri negre care-i cădea pe urechi, se uitase, cu capul într-o parte, pe fereastra vagonului. Mişcând din buze, întreţinea o conversaţie mută, dar plină de emoţie, cu ea însăşi, ducându-şi din când în când batista la ochi, ca pentru a goni o muscă. Acum însă, când coborâsem din tren, se sili să-şi stăpânească tristeţea; mă privi cu un zâmbet şi-mi strânse mai tare mâna. — Îmi pare bine că nu mai plângi. Crezi că poţi să mergi pe jos? Nu e mult până acasă. Dorind să-i fiu pe plac, îi răspunsei că pot foarte bine să umblu, şi astfel renunţarăm să luăm trăsura care aştepta singuratică în faţa arcadelor, pornind pe jos de-a lungul Străzii Mari. Mama încerca să-mi stârnească interesul pentru locurile mai însemnate pe lângă care treceam. Aveam impresia că trotuarul urcă şi coboară într-una, căci eram încă ameţit de valurile agitate ale Mării Irlandei şi puţin asurzit de bătăile elicei „Viperei”. În faţa unei clădiri arătoase, cu pilaştrii de granit lustruit, retrasă de la stradă şi având în faţă două tunuri şi un stâlp pentru drapel, o auzii însă pe Mama şpunând cu calmă mândrie: — Asta e primăria oraşului, Robert. Domnul Leckie… Tata… lucrează aici, e şeful serviciului sanitar. „Tata – îmi zisei în zăpăceala mea – trebuie să fie bărbatul Mamei… tatăl maică-mi.” Genunchii începeau să mi se moaie, şi Mama se uita la mine plină de grijă. — Ce păcat că tramvaiele nu circulă astăzi – zise ea. Eram mult mai obosit decât crezusem şi oarecum speriat. Scăldat în lumina crudă a după-amiezii de septembrie, oraşul mă întâmpina plin de pietre de pavaj şi de zgomote mult mai puţin liniştitoare decât murmurul constant şi familiar al circulaţiei de sub fereastra locuinţei mele de pe Phoenix Terrace. Un puternic huruit de ciocane venea dinspre şantierul naval, iar deasupra fabricii de cazane, arătată de Mama cu un deget pe care mănuşa era ruptă, se ridicau înfricoşătoare izhucniri de văpaie, şi abur. Pe stradă se schimbau şinele de tramvai. La colţurile străzilor, mici rafale de vânt îmi suflau praful în ochii umflaţi şi îmi stârneau tusea. Deodată însă lăsarăm în urmă zgomotul şi zăpăceala, străbăturăm de-a curmezişul un parc deschis, cu un lac şi un chioşc rotund pentru muzică, şi intrarăm într-o suburbie liniştită, foarte frumos situată la poalele unui deal păduros şi semănând mai degrabă cu o parte dintr-un sătuc. Erau acolo copaci şi pajişti verzi, câteva prăvălii şi case de ţară de modă veche, o potcovărie cu un jgheab în faţă pentru adăpatul cailor şi vile cochete, noi, cu grilaje de fier, cu răzoare de flori îngrijite şi cu nume mândre, ca „HELENS-VILLE” sau „GLENELG”, scrise cu litere aurii pe geamurile colorate de deasupra intrărilor. Ne oprirăm în cele din urmă pe la mijlocul Căii Drumbuck – Drumbuck Road – în faţa unei case cenuşii de gresie, lipită într-o parte de casa vecină şi având perdele de dantelă galbenă la ferestre. Purta numele de „LOMOND VIEW” , scris deasupra uşii. Era cea mai puţin arătoasă dintre toate casele de pe această stradă liniştită – numai cadrul uşii şi al ferestrelor era de piatră cioplită, restul zidurilor fiind lăsat în stare brută. Clădirea avea un aer cam sărăcăcios, pe care-l compensa însă grădiniţa din faţa ei, căreia abundenţa de crizanteme galbene îi dădea o surprinzătoare strălucire. — Iată-ne ajunşi, Robert – îmi spuse doamna Leckie pe un ton care, o dată cu grija de a mă face să simt că sunt binevenit, exprima uşurarea de a fi sosit. În zile senine – adăugă ea – avem o vedere frumoasă asupra Piscului. E plăcut aci şi nu suntem departe de satul Drumbuck. Levenford e un oraş vechi şi plin de fum, dar împrejurimile lui sunt minunate. Hai, dragul meu, şterge-te la ochi şi intră! Îmi pierdusem batista când aruncasem pesmeţi pescăruşilor, dar o urmai ascultător pe Mama după colţul casei, cu inima zbuciumată din nou de teama necunoscutului. Cuvintele duioase, dar nechibzuite, rostite de vecina noastră din Dublin, doamna Chapman, când mă sărutase de despărţire în dimineaţa aceea, la debarcaderul din Winton, înainte de a mă da în primire Mamei, îmi răsunau încă în urechi: „Ce-o să ţi se mai întâmple de-acum încolo, sărmanul de tine?” La uşa din spatele casei, Mama se opri: un tânăr de vreo nouăsprezece ani, care lucra în genunchi la o brazdă de flori proaspăt întoarsă, se sculase în picioare la sosirea noastră, ţinând încă în mână o săpăligă. Avea un aer greoi şi flegmatic, pe care-l accentua tenul său palid, părul negru stufos şi o pereche de ochelari mari şi groşi, care făceau ochii săi miopi să pară şi mai mici. — Iar te-ai apucat de asta, Murdoch! exclamă Mama, pe un ton de blândă mustrare. Apoi, împingându-mă înainte, îi spuse: Uite-l pe Robert! Murdoch nu-şi desprindea de mine privirea încordată. Stătea în mijlocul micii grădini bine îngrijite din spatele casei, care avea în colţuri prăjini de fier pentru frânghia de rufe, un strat plantat cu rubarbă într-o parte, iar în alta o imitaţie de stâncă, formată din bucăţi de lavă cenuşie, peste care era împrăştiată funingine spre a omorî melcii. În cele din urmă, îşi exprimă cu multă solemnitate gândul: — Vasăzică, el e. În sfârşit, bine că a venit. Mama dădu din cap. Tristeţea şi emoţia îi împâriziră din nou ochii cu lacrimi; o clipă mai târziu, Murdoch îmi întinse, în chip aproape teatral, mâna lui mare, pe care se întărise o coajă de pământ reavăn. — Mă bucur că te văd, Robert. Te poţi încrede în mine. Apoi îşi întoarse cu seriozitate lentilele lui groase spre Mama. Nu sunt decât nişte răsaduri de ochiul-boului, pe care le-am căpătat de la pepinieră, mamă. N-au costat niciun ban. — Ei, chiar şi aşa, dragul meu – zise Mama, întorcându-se – caută să te speli înainte de sosirea tatii. Ştii cât îl supără să te găsească aici afară. — Mai am puţin. În două minute vin şi eu. Pregătindu-se să îngenunche din nou, Murdoch căută s-o mai liniştească pe maică-sa, în timp ce dânsa intra în casă cu mine: Mamă, ţi-am pus cartofii să fiarbă. Trecurăm prin încăperea unde se spălau şi se păstrau vasele şi intrarăm în bucătăria aranjată ca o cameră de zi, cu mobilă incomodă de mahon sculptat, cu tapete cadrilate şi lăcuite pe pereţi, care răsfrângeau în ecouri furioase tic-tac-ul unei pendule. După ce-mi spuse să stau jos şi să mă odihnesc, Mama îşi scoase din păr acele lungi de pălărie, ţinându-le între buze până când îşi strânse voalul. Apoi prinse pălăria şi voalul cu acele, le atârnă împreună cu haina în firida acoperită de o perdea şi, punându-şi un halat albastru, care atârna după uşă, începu să se mişte mai încrezătoare încoace şi-ncolo pe linoleumul uzat, de culoare cafenie. Îmi arunca priviri blânde şi încurajatoare, în timp ce eu, speriat de această casă străină, şedeam ţeapăn şi cu respiraţia tăiată pe marginea unui scaun tapisat cu pânză de păr de cal, lângă maşina de gătit. — O să mâncăm târziu astăzi, dragul meu, pentru că am lipsit de acasă. Când o să vină Tata, caută să nu-l laşi să vadă că ai plâns. A fost o mare durere şi pentru el. Şi are o mulţime de griji, un post cu atâtea răspunderi în oraşul ăsta. Trebuie să sosească îndată şi Kate, cealaltă fată a mea. E învăţătoare… Poate ca maică-ta ţi-a spus. Văzând că las buza-n jos, se grăbi să adauge: O, ştiu că şi un băiat mare ca tine se poate încurca întâlnind pentru prima oară tot neamul maică-si! Şi cu asta nu s-a isprăvit! În toiul treburilor, încerca, alintându-mă, să mă facă să zâmbesc. Mai e şi Adam, fiul meu mai mare, căruia îi merge admirabil cu asigurările. Stă la Winton, dar vine să ne vadă de câte ori are ocazie. Mai avem apoi pe mama Tatii… E plecată acum la nişte prieteni… dar îşi petrece jumătate din an la noi. Şi, în sfârşit, tatăl meu, care locuieşte tot timpul aici, străbunicul tău din partea familiei Gow. Mi se învârtea capul de acest talmeş-balmeş de rubedenii necunoscute; ea însă urmă cu un mic zâmbet: Crede-mă, nu orice băiat are parte de un străbunic! E o adevărată cinste! Poţi să-i spui însă mai pe scurt „bunicul”. Când tava asta va fi gata, să i-o duci sus. O să ai astfel prilejul să-i spui bună ziua şi să mă ajuţi şi pe mine. Pe lângă că pusese masa pentru cinci persoane, pregătise cu mâinile ei abile o tavă veche, ovală, de lac japonez, cu un trandafir pictat în mijloc, aşezând pe ea o ceaşcă de porţelan în dungi, cu marginea răsfrântă, spre a nu uda mustăţile, o farfurie cu gem şi brânză şi trei felii de pâine. Urmărindu-i mişcările, o întrebai mirat, cu un glas cam răguşit: — Dar bunicul nu mănâncă jos? Mama păru cam jenată. — Nu, dragă, îşi ia mesele în odaia lui. Apoi ridică tava şi mi-o întinse: Poţi s-o duci? Tocmai sus, la ultimul etaj. Ia seama să nu cazi. Cu tava în mâini, urcai, clătinându-mă, scara, pe care nu o cunoşteam încă şi ale cărei trepte înalte, cu muşamaua lustruită care le acoperea pe mijloc, mă stinghereau. Prin luminatorul de sus pătrundea doar o frântură din razele palide ale amurgului. Pe al doilea palier, în faţa unui rezervor de apă îmbrăcat în lemn, încercai să deschid prima uşă. Era încuiată. A doua însă cedă când o împinsei, şovăind. Intrai într-o odaie stranie şi interesantă, în care domnea o îngrozitoare dezordine. Patul înalt, de alamă, din colţul camerei, cu măciulii strâmbe la capete şi o învelitoare făcută din petice pestriţe, era încă nefăcut; blana de urs din faţa căminului era mototolită; prosopul de la lavoarul de mahon pătat de stropi atârna într-o parte. Privirea-mi fu atrasă de un ceasornic de marmură neagră, de felul celor ce se oferă ca amintire. Era răsturnat pe poliţa căminului, cu piesele dinăuntrul lui împrăştiate în jur. Simţeam un miros de tutun şi de mâncăruri stătute, un amestec complex şi confuz de arome, formând, ca să zic aşa, buchetul unei încăperi locuite tot timpul. Îmbrăcat cu un costum uzat de stofă de casă şi având în picioare nişte papuci rupţi de catifea verde, străbunicul meu şedea înfundat în ruina masivă a unui fotoliu tapisat cu păr de cal, lângă căminul de tuci ruginit. Plimba neîncetat un condei peste o foaie groasă şi lungă de hârtie, copiind un document întins pe masa joasă din faţa lui, care era acoperită cu o cuvertură galben-verzuie. Într-o parte a căminului, se afla o colecţie formidabilă de bastoane, iar în cealaltă, o lădiţă cu ghemotoace de hârtie pentru aprinsul focului şi un suport lung de pipe de lut cu capace de metal, gata umplute cu tutun. Era un bărbat spătos, cam de şaptezeci de ani, destul de înalt, rumen la faţă şi cu o coamă de păr încă uşor roşcată, ce se înfoia semeţ la ceafă. Era de fapt un păr roşu care-şi pierduse puţin din văpaie, fără a albi cu totul, ceea ce-i dădea o nuanţă bizară, aproape aurie într-o anumită lumină. Barba şi mustaţa, răsucită agresiv, erau de aceeaşi culoare. Cu toate că albul ochilor lui avea pete galbene, pupilele erau limpezi, pătrunzătoare şi cu marginile albastre, dar nu de albastrul spălăcit al ochilor Mamei, ci, de unul viril, strălucitor – un albastru de nu-mă-uita, izbitor şi, în fond, atrăgător. Dar partea: cea mai remarcabilă a chipului său era nasul, un nas mare, roşu şi umflat. Privindu-l înmărmurit, nu puteam să-l asemăn decât cu o uriaşă căpşună coaptă, căci avea aceeaşi culoare şi era chiar ciuruit de găuri minuscule ca alveolele seminţelor acestui fruct savuros. Organul acesta îi domina toată faţa; nu văzusem niciodată un nas atât de ciudat, nu niciodată! Între timp, el încetase să scrie şi, proptindu-şi tocul după ureche, se întoarse încet spre mine. Arcurile rupte ale fotoliului, în ciuda hârtiei cafenii care era îndesată între ele, scoaseră, un zdrăngănit muzical la deplasarea greutăţii lui, ca şi cum ar fi vrut să anunţe începutul dramei relaţiilor mele cu bunicul. Ne uitam cu ochi mari unul la altul, în deplină tăcere, iar eu, uitând de fascinaţia pe care nasul lui o exercitase o clipă asupra mea, mă înroşii la faţă gândindu-mă la impresia lamentabilă pe care, desigur, i-o făceam stând acolo în hainele mele negre de gata, cu un ciorap căzut, cu şireturile dezlegate, cu faţa palidă şi mânjită de plâns, cu roşeaţa de neînlăturat a părului meu. Fără a scoate un cuvânt, îşi împinse la o parte hârtiile şi făcu, enervat, dar energic, un gest, arătând înspre locul golit de pe masă. Aşezai tava acolo. Continuând să se uite aproape tot timpul la mine, începu să mănânce, grăbit şi cu un fel de magnifică nepăsare, înfruptându-se fără alegere din brânză şi din gem, îndoind bucata de pâine, muindu-i coaja în ceaşcă şi dând totul pe gât cu o ultimă înghiţitură de ceai. Apoi, ştergându-şi favoriţii cu o mângâiere de sus în jos, îşi întinse instinctiv rnâna – ca şi cum acţiunea de a mânca n-ar fi fost decât un preludiu pentru a fuma sau chiar pentru lucruri mai bune – şi îşi aprinse o pipă. — Vasăzică, tu eşti Robert Shannon? Glasul lui era rezervat, dar nu duşmănos. — Da, bunicule. Cu toate că rostii acest răspuns într-un chip forţat şi aproape ca o scuză, nu uitasem recomandaţia de a nu folosi întregul nume de „străbunic”. — Ai călătorit bine? — Cred că da, bunicule. — Vezi bine! „Năpârca” şi „Vipera” sunt două vapoare frumoase. Le vedeam acostând când lucram la biroul accizelor. „Năpârca” are o dungă albă sub punte; aşa le deosebeşti între ele. Ştii să joci dame? — Nu, bunicule. Dădu încurajator din cap, dar cu o urmă de superioritate. — Vei învăţa la timp, băiete, dacă rămâi aici. Am aflat că vei sta la noi. — Da, bunicule. Doamna Chapman mi-a spus că nu e alt loc unde m-aş putea duce. Un val de deznădejde şi de înduioşare faţă de soarta mea mă năpădi. Simţii deodată o nevoie sălbatică de a-i cuceri simpatia, o dorinţă nestăpânită de a-mi uşura sufletul de groaznica lui taină. Ştia el oare că tatăl meu murise de ftizie, boala fantomatică a familiei mele, care răpise mai înainte pe cele două surori ale lui, o infectase şi pe urmă o nimicise cu îngrozitoare repeziciune pe maică-mea şi, pe cât se şoptea, îşi întinsese cu perfidie degetul mic până la mine…? Dar bunicul, pufăind din pipă şi măsurându-mă din ochi cu un zâmbet ironic pe buze, se grăbi să ocolească acest subiect. — Ai opt ani, nu-i aşa? — Aproape, bunicule. Doream să mă fac cât mai tânăr cu putinţă, dar bunicul era neînduplecat. — E o vârstă când un băiat trebuie să se apere singur… Deşi găsesc că ai fi putut fi mai dezvoltat pentru vârsta ta. Îţi plac plimbările? — N-am prea încercat, bunicule. Am mers o dată la Calea Uriaşilor[1] , când am fost în vacanţă la Portrush. Dar ne-am întors cu decovilul. — Aşa? Ei bine, vom face câteva plimbări împreună, ca să vedem dacă aerul scoţian ne prieşte. Se opri, reculegându-se, urmând apoi: Îmi pare bine că ai părut la fel cu al meu. E culoarea morcovie a familei Gow. Şi maică-ta avea părul la fel, biata fată. Nu mai eram în stare să mă împotrivesc valului cald de emoţie şi, mai mult din obişnuinţă, izbucnii în plâns. În tot timpul săptămânii care se scursese de la înmormântarea mamei, simpla rostire a numelui ei dezlănţuia în mine acest reflex, stimulat de altfel de simpatia pe care mi-o atrăgea de fiecare dată. Acum însă, lacrimile mele nu-mi atraseră nici alintările la pieptul monumental al doamnei Chapman, nici cuvintele de mângâiere însoţite de miros de tabac pe care părintele Shanley de la biserica Sf. Dominic le revărsase asupra mea. Curând, de altfel, vădita dezaprobare a străbunicului meu trezi în mine o dureroasă nedumerire; încercai să mă opresc, mă înecai şi începui să tuşesc. Tuşii şi tuşii până când fui nevoit să mă iau cu braţele de piept. Era unul dintre cele mai impresionante accese de tuse din câte avusesem vreodată; rivaliza chiar şi cu cea mai severă criză a tatălui meu. Ca să fiu sincer, eram mai degrabă mândru de acest acces, şi când se termină, mă uitai la bunicul, aşteptând ce va zice. El însă nu făcu nimic ca să mă mângâie, nu spuse nicio vorbă. În schimb scoase o cutiuţă de metal din buzunarul vestei, o deschise şi alese din ea o pastilă mare de mentă. Credeam că se gândea să mi-o întindă, dar, spre mirarea şi mâhnirea mea, şi-o băgă liniştit în gură. Apoi declară cu asprime: — Dacă e un lucru pe care nu pot să-l sufăr, Robert, e să văd un copil bocindu-se. Prea dai drumul uşor la lacrimi! Trebuie să te stăpâneşti, băiete. Îşi luă tocul de după ureche şi îşi umflă pieptul. În viaţa mea am avut de luptat cu o mulţime de greutăţi. Crezi că le-aş fi învins dacă m-aş fi lăsat strivit de ele? Bunicul părea gata să se lanseze într-o predică profundă şi cam pompoasă; în clipa aceea însă, un clopoţel de mână se auzi sunând în josul scării. Îşi curmă cuvântarea, părând cam decepţionat, şi-mi făcu semn cu coada pipei să cobor. Se apucă apoi din nou de scris, iar eu ridicai tava goală şi mă târâi încruntat spre uşă.     [1] Cunoscută formaţie de coloane bazaltice pe coasta de nord a Irlandei (n.t.).    

PARTEA ÎNTÂI     I   Teatru radiofonic Lumina Nordului...............https://latimp.eu/lumina-nordului-de-archibald-joseph-cronin-teatru-radiofonic-la-microfon-1987/   Orologiul bisericii St. Mark arăta că trecuse ora opt când, în seara aceea umedă de februarie, Henry Page, urându-i, ca de obicei, noapte bună lui Maitland, director-adjunct la ziarul său, se despărţi de el şi părăsi clădirea ziarului Northern Light[1]. Din pricina editorialului de luni zăbovise mai mult ca în alte dăţi, căci, după o experienţă de douăzeci de ani, nu scria prea uşor, iar neaşteptata convorbire telefonică cu Vernon Somerville îl făcuse să întârzie şi-l tulburase. În după-amiaza aceea îi lăsase soţiei sale automobilul, aşa că avea de gând să se ducă pe jos acasă; în ultimul timp, doctorul Bard îl tot îndemna ca, fără să se ostenească prea mult, să facă mai multă mişcare, dar, ora fiind înaintată, se hotărî să ia tramvaiul. Era sâmbătă seară; în Mealmarket – vechiul centru comercial al Hedlestonului, format dintr-o reţea de alei înguste şi pasaje, dând toate spre scuarul Victoria – întâlneai lume puţină. Birourile şi tipografia lui Page ocupau aici o parte dintr-un corp de case în stil Adam[2], a căror patină de fum şi intemperii străvechi trăda o obârşie de aproape două veacuri. Lipsit de forfota zilei, vechiul cartier, cu caldarâmurile învăluite la acea oră într-o tăcere atât de neobişnuită, îi părea lui Henry, care îşi putea auzi în urmă ecoul paşilor pe alee, mai mult ca oricând, inima statornică a acestui orăşel regal[3] din Northumberland[4], unde, timp de cinci generaţii, trăise şi muncise familia sa. Instinctiv trase adânc în piept aerul umed şi uşor înţepător. Tăind prin Dean’s Close, ajunse în strada principală. În staţie nu era coadă. Deşi tramvaiul care mergea în direcţia Wooton era pe jumătate gol, totuşi, din obişnuinţă, căci făcuse asta o viaţă întreagă, Henry numără patru călători care citeau Northern Light. Un meseriaş cu lădiţa de scule la picioare, om la vreo şaizeci de ani, citea editorialul zilei prin ochelari cu rame de metal, ţinând ziarul spre slabul bec electric din colţul vagonului şi mişcându-şi buzele pe măsură ce forma cuvintele. Pierduse, de fapt, meciul de fotbal pentru a lucra suplimentar, şi Henry îşi spuse: „În bătrâni e nădejdea”. Deşi nu-şi făcea iluzii în privinţa stilului său – fiul său, David, era tentat să zâmbească atunci când îi citea expunerile – simţea o căldură consolatoare la gândul că reuşea din când în când să-şi apropie şi să influenţeze oamenii simpli din oraş, faţă de care încerca un tulburător simţământ de răspundere. La Hanley Drive coborî. Vilele din această stradă, construite toate din gresie roşie adusă de la carierele de piatră din Eldon, se deosebeau prea puţin între ele, toate manifestând o slăbiciune pentru frontonul îmbrăcat pe jumătate în lemn. Intrarea casei lui Henry Page era însă urâţită de două felinare de fontă, greoi răsucite laolaltă, cu reliefuri aurite, reprezentând stema oraşului Hedleston, formată din trei lăstuni de argint, pe un scut de azur. Page era un om care se ferea de orice fel de ostentaţie, totuşi, prin faptul că fusese de două ori primar al oraşului, se simţise obligat să se conformeze obiceiului şi să accepte astfel de reminiscenţe îngrozitoare ale anilor cât deţinuse această funcţie. Grădina în care îşi petrecea aproape fiecare clipă liberă, trebăluind, ici şi colo, cu multă plăcere, începea să dea semne îmbucurătoare, ce vesteau sosirea primăverii. Urcând încetişor scara principală, îşi căută cheia de la intrare. Ajuns în hol, în timp ce-şi agăţa haina pe cuier, ascultă o clipă şi se linişti, căci n-auzea niciun zgomot care să trădeze vreo mişcare. Se duse în sufragerie, unde masa rămăsese pusă doar pentru el, şi, pipăind covorul cu vârful piciorului, apăsă pe butonul soneriei. De îndată îşi făcu apariţia o femeie înaltă, ciolănoasă, cu o faţă lucie, cu mâinile roşii, crăpate şi îmbrăcată sever, în negru, care aduse câteva felii de friptură de berbec, cu cartofi şi varză. O vreme rămase cu capul aplecat într-o parte, apoi, ridicând uşor colţul gurii, făcu aceeaşi constatare caustică, repetată necontenit în cei douăzeci de ani de serviciu: — Cred că a stat cam mult în cuptor, domnule Page. — Am s-o încerc, totuşi, răspunse Henry. — V-aş putea face două ochiuri, sugeră ea, după o pauză. — Nu te obosi, Hannah. Dar, pentru orice eventualitate, poţi să-mi aduci nişte biscuiţi şi brânză. Ştiind că n-o observă nimeni, femeia îi aruncă o privire de simpatie ironică, privirea unei slujnice privilegiate, care-şi dă seama că gospodăria aceasta datorează totul discreţiei, prudenţei, economiei şi muncii ei fără preget. Privirea slujnicei – oscilând între afecţiune şi dojana – arăta în ce măsură cunoştea caracterul stăpânului ei. Henry ştia prea bine că din vina lui se uscase atât de rău friptura; îşi dădea seama că nimeni nu putea ţine pasul cu ore de masă atât de sucite ca ale sale. El însuşi hotărâse de mult ca ora şapte fix să rămână stabilită pentru cină. Oricum, în seara aceea nu prea îi era foame, aşa că îşi încheie masa destul de mulţumitor, cu brânză de Cheddar[5] şi cu biscuiţi, iar când Hannah îi aduse papucii, se îndreptă, ca de obicei, spre bibliotecă, înainte de a se urca în camera sa de lucru, la ultimul etaj. Soţia sa, Alice – având încă pe cap pălăria cu mănunchiul de cireşe pe care o purtase la partida de bridge, căci avea obiceiul ca, de îndată ce intra pe uşă, să se aşeze absentă, uneori ţinând chiar umbrela strâns înfăşurată într-o mână înmănuşată – şedea lângă Dorothy. Dezlegau cuvinte încrucişate. Lui Page îi făcu plăcere să-şi vadă fiica acasă: de când începuse să se ducă la Tynecastle pentru cursul de bele-arte, Dorothy lipsea cam prea des şi se întorcea prea târziu pentru o fată de şaisprezece ani care abia terminase şcoala. — Tăticule, se plânse ea, fără a-şi ridica ochii când îl auzi intrând, cuvintele dumitale încrucişate sunt absolut imposibile! Sunt făcute pentru oameni de inteligenţă mijlocie. Page se aplecă şi scormoni focul, care abia mai pilpâia. Ei, unde-i încurcătura? — Numele care i s-a dat lui Robert Louis Stevenson[6] pe insulele din Pacific. — Încearcă Tusitala… şi dacă ai mai citi din când în când o carte, ai şti mai multe despre el. Fata îşi scutură părul, prins într-o coadă de cal exagerată. — Pariez că te-ai uitat la răspunsuri în redacţie. Am văzut, de altfel, filmul Insula comorilor. Henry tăcu, minunându-se, cum i se întâmpla adeseori, cât de diametral opuşi puteau fi copiii lui; David, atât de scânteietor şi de studios, iar Dorothy, o adevărată zăpăcită. De asemenea, fusese optimist când îşi închipuise că fetei începuse deodată să-i placă viaţa de familie, căci soţia îl anunţă: — Dorrie este invitată astă-seară la televizor, la familia Wellsby. Alice acorda, cu multă distincţie, cuvenita valoare numelui de Wellsby. Sir Archibald Wellsby, bancher şi fabricant’de încălţăminte, era singurul din Hedleston care avea titlu nobiliar, iar soţia sa, Eleanor, era cea mai intimă prietenă a Alicei.. — Cum asta?… Henry se uită la ceas. Dar e aproape zece… — Hai, nu fi încăpăţânat, Henry! Dacă nu vrei ca fata să aibă televizor în casă, nu poţi s-o împiedici să se ducă la alţii să privească.. Dorothy se şi îndreptase spre uşă. După ce plecă, tatăl ei nu se putu opri să nu protesteze: — Ne cam scapă din mână. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce o laşi să meargă la blestemata aceea de şcoală de bele-arte?… Copiii aceia nu fac altceva decât să sadă prin cafenelele din Tynecastle, trăncănind şi bând cafele, atunci când nu-şi pierd timpul pe la cinematografe… Ştii doar că n-are pic de talent… — Poate că n-are. Dar acolo se întâlneşte cu tineri bine… unii dintre ei fac parte din cele mai bune familii, în clasa Dorriei, de pildă, e fiul lady-ei Allerton… şi fata lui de Cressy. Asta-i foarte important. La urma urmei, n-aveam nevoie de încă un dezastru în familie, nu-i aşa, dragă? Cum Henry nu-i răspunse nimic, lăsă deoparte cuvintele încrucişate şi se apucă de lucrul ei de mână. Curând, printre împunsăturile de ac, începu să istorisească despre vizita făcută în după-amiaza aceea, descriindu-i pe cei care fuseseră acolo, rochiile, pălăriile, mănuşile, diferitele pieptănături, poveste pe care, după o experienţă îndelungată, Page putea să n-o asculte, păstrând totuşi aparenţa unei atenţii pline de înţelegere. Era încă preocupat de comunicarea telefonică primită de la Vernon Somerville. Îl punea pe gânduri. Fusese prezentat în treacăt lui Somerville, la un dineu de editori, la Londra – asta se întâmplase, cu trei ani în urmă, la Societatea pentru ajutorarea vânzătorilor de ziare – totuşi nu şi-ar fi închipuit niciodată că o personalitate atât de proeminentă ca aceea a lui Somerville îşi va aminti de un director de ziar din provincie, atât de puţin important ca el, şi nici că părerea acestuia despre Northern Light ar fi fost atât de favorabilă. Proprietarul ziarului Morning Gazette[7] ar fi trebuit desigur să aibă o părere contrarie. — Henry, mă asculţi? Page tresări… — Iartă-mă, dragă… — Zău, nu-i frumos din partea ta. — Adevărul e că sunt preocupat în astă-seară, se scuză el. — Eşti preocupat? Doamne-Dumnezeule… ce s-a întâmplat? În mod obişnuit, acasă, Henry nu discuta niciodată despre problemele în legătură cu ziarul. O făcuse în primele zile de căsătorie, cu consecinţe dintre cele mai ciudate; în seara asta, însă, simţea nevoia să-şi descarce sufletul. Se uită la Alice, la silueta ei subţirică şi elegantă, la tenul ei de blondă, uşor pistruiat, puţin ofilit şi totuşi încă frumos, ce se potrivea cu părul bălai ca nisipul. Ochii ei, de un albastru şters, sub fruntea îngustă, cu sprâncene arcuite, ce-i dădeau un aer veşnic mirat, cătau spre el plini de interes şi de aşteptare. Era privirea unei femei care se străduieşte să păstreze faţă de soţul ei cuvenita indulgenţă, în ciuda încercărilor şi decepţiilor pe care are convingerea că acesta i le-a hărăzit în decursul celor douăzeci de ani de căsnicie. — Uite ce e, astăzi am primit o ofertă pentru ziar. — O ofertă? Să ţi-l cumpere? Se ridică puţin, cireşele de pe pălărie se agitară; recepţia fu dată uitării. Ce interesant! Şi cine anume? — Somerville, de la Morning Gazette. — Vernon Somerville! Care a fost căsătorit cu Blanche Giliflower… s-au despărţit anul trecut. Versată în genealogia, legăturile de rudenie şi intimităţile „mărimilor”, Alice stătu o clipă pe gânduri, apoi spuse, cu un accent de superioritate caracteristic cartierului ei de baştină, Morningside – cartierul cel mai ales din Edinburgh – accent pe care-l întărea întotdeauna în clipele de intensă activitate mondenă: Dar, Henry, asta este, dintr-un anumit punct de vedere, pasionant! Şi cât oferea…? Se întrerupse discret. — Draga mea, deoarece tot am respins oferta, nu văd de ce n-ai şti şi tu. Mi s-au oferit cincizeci de mii de lire. — Doamne-Dumnezeule! Ce sumă! Privirea-i deveni visătoare. Gândeşte-te numai ce am putea face cu atâţia bani… am putea călători… am putea vedea lumea… Vai, Henry, ştii că am dorit dintotdeauna să văd insulele Hawai! — Îmi pare rău, dragă, dar Hawaiul va trebui să mai aştepte. — Vrei să spui că ai refuzat? — Somerville mai are alte trei publicaţii –, săptămânalul acela dezgustător şi Sunday Argus[8] – în afară de Morning Gazette. Nu văd de ce ar mai avea nevoie de încă una. De altfel, adăugă Page reţinut, Somerville ar fi cam prea întreprinzător pentru micul nostru ziar. Tăcură amândoi. — Dar pare să fie o ocazie favorabilă, reluă ea cu un aer vesel şi convingător, în timp ce punea un nou fir de aţă în ac. Ştii că nu te-ai simţit bine în ultimul timp. Şi doctorul Bard îţi tot spune că surmenajul şi programul dezordonat îţi fac rău. — Ai vrea să mă retrag? Poate într-o vilă la Torquay[9]? Aş fi groaznic de nenorocit! — Nu, nu m-am gândit câtuşi de puţin la asta. Eşti un om relativ tânăr şi n-ar trebui să ne înfundăm tot restul vieţii în provincie. Dacă te-ar sprijini cineva, ai putea să capeţi uşor un post… să zicem la O.N.U. — Ce, să mă înmormântez în acest turn al lui Babel? Niciodată! — Dar, Henry… nu mă gândesc la mine, deşi ştii că m-am plictisit îngrozitor de Hedleston şi de toţi cei de aici. Nu merită oare să iei în consideraţie… un asemenea prilej? Ştii că nu profiţi niciodată pe deplin de ocaziile ce ţi se ivesc!… Page dădu din cap, trecând cu vederea aluzia aceasta la o binecunoscută mustrare, întemeiată, de altfel, că, „dacă ar fi încercat într-adevăr”, ar fi putut obţine titlul nobiliar, după ce, ales pentru a doua oară primar, îşi îndeplinise însărcinarea. — Toată viaţa mea e ziarul, Alice. Şi pot spune că am făcut ceva din el. — Ar putea să-l preia David. — Nu fi absurdă, Alice! Dacă l-ar cumpăra Somerville? Nici n-ar vrea să calce pe-acolo! Şi ştii câtă nădejde mi-am pus în el… de îndată ce se va restabili. — Dar… cincizeci de mii de lire… — Draga mea, dacă suma asta ţi se pare atât de ameţitoare, dă-mi voie să-ţi spun că ziarul valorează cel puţin de două ori pe atât. O clipă rămase surprinsă. — Bine, dar poate dacă ai tărăgăna puţin, ţi-ar oferi mai mult, spuse doamna Page după o pauză, în timpul căreia aerul său decepţionat făcu loc unei expresii atotştiutoare. Expresia aceasta – slabă imagine a isteţimii cu care tatăl ei rezuma depoziţiile la Curtea Supremă din Edinburgh – era însă atât de naivă, încât îl mişca pe Henry. — Nu, Alice, spuse el cu blândeţe. I-am răspuns categoric că nu voi vinde niciodată ziarul. Doamna Page nu mai adăugă nimic. Îşi văzu mai departe de lucrul ei de mână, sucind şi răsucind în minte cele discutate. Deşi nu ştia încă ce trebuie să gândească, era totodată tulburată şi nemulţumită de atitudinea lui Henry. Tăcerea prelungită şi cam înţepată – neobişnuită la o persoană atât de volubilă – privirile supărate pe care i le arunca din când în când, aerul că nu doreşte să participe la un lucru pe care nu-l poate aproba, toată atitudinea ei exprima, ca de obicei, nemulţumirea. Lui Page îi era ciudă pe el însuşi. Experienţa ar fi putut, desigur, să-l înveţe cât de zadarnic era să-şi deschidă sufletul faţă de Alice. Totuşi, o nevoie neîmplinită a firii sale îl împingea s-o facă, şi întotdeauna cu acelaşi rezultat: lipsă de înţelegere şi dezacord, ceea ce-l nemulţumea şi-l întrista, asemenea celui care, crezând că se va înviora îmbăindu-se într-o apă răcoroasă, descoperă că s-a aruncat într-o baltă prea puţin adâncă. În cele din urmă, soţia lui spuse, puţin cam scurt: — Te duci mâine la Sleedon? — Bineînţeles… e sfârşit de lună. Vrei să vii şi tu? Făcu semn din cap că nu intenţionează; Henry ştia dinainte că va refuza. Căsătoria lui David o nemulţumise: rămăsese cu un simţământ usturător de decepţie, ca urmare a ambiţiei ei frustrate, a „dezastrului”, cum îl numea, când se aflau singuri. Era una din părţile ei bune că avusese întotdeauna aspiraţii înalte pentru copii, iar Cora, care, după părerea lui Henry, întrunea majoritatea însuşirilor ce se puteau pretinde unei femei, nu corespundea acelor condiţii severe pe care ar fi vrut să le îndeplinească soţia fiului său. Lovitura încercată la prima întâlnire – când David apăruse, pe neaşteptate, la braţ cu o străină tânără, înaltă, palidă şi puţin cam speriată – pierduse din intensitate; mai existau însă, greutăţi şi obiecţii, mai ales termenul de „vulgară”, deşi nerostit niciodată, părea că-i cere doamnei Page pentru a nu-l pronunţa un efort, în care trăgea în cumpănă toată stăpânirea de sine a unei femei de lume. Acum, însă, starea de enervare ce o cuprinsese, şi de care Henry era răspunzător, o făcu să exclame brusc: — Mai bine ai încerca să-i aduci ceva mai des în oraş. Să vină şi ei să danseze sau să meargă la un concert. Să fie văzuţi cu noi. Ştii că lumea trăncăneşte. E atât de nefiresc felul ăsta al lor de a trăi în pustietate… Mă cutremur când mă gândesc cum or fi interpretând prietenii noştri acest lucru! Înţelept, Henry se abţinu să-i dea răspunsul cuvenit. — Foarte bine, draga mea, spuse el, am să stau de vorbă cu ei.           II       Ziua următoare se vestea frumoasă şi răcoroasă, doar câţiva nori brăzdau cerul albastru – o vreme înviorătoare. Deşi strămoşii lui Page fuseseră cu toţii protestanţi convinşi, el nu se ducea întotdeauna la biserică. Când soţia sa şi Dorothy plecau la slujba de la ora unsprezece, Page tăia pentru Cora câteva flori proaspete de pe peluza din spatele casei, lua o carte care sosise pentru a fi recenzată şi care ar fi putut să-l intereseze pe David şi se urca în automobil. Pentru a nu-şi scandaliza vecinii, porni încetişor din garaj, luând-o de-a lungul drumului ce trecea prin spatele caselor, dar nu izbuti să scape de ochii doamnei Harbottle, văduva lui Bob Harbottle, care fusese bun prieten cu tatăl său, căci bătrâna doamnă, păşind încet, în toată măreţia ei duminicală, spre biserica Sf. Mark, răspunse cu o privire mustrătoare la salutul lui Henry. Curând, însă ajunse pe şoseaua spre Sleedon. Proasta dispoziţie din seara precedentă dispăruse, făcând loc unui simţământ neobişnuit de libertate. Legat de munca sa, Page avea puţine clipe de destindere. Nu-l interesau nici golful, nici tenisul; de fapt, nu avea aptitudini pentru sport, fiind predispus, la numai patruzeci şi nouă de ani, la o oarecare afecţiune cardiacă, de care, în ciuda dezaprobării doctorului Bard, nu ţinea seama, socotind-o mai mult plicticoasă decât îngrijorătoare. De fapt, Henry era un om liniştit din fire, cu o înclinare înnăscută spre interiorizare, disciplinat din tinereţe de părinţi, care socoteau că severitatea trebuie să stea la temelia bunei creşteri. Chiar atunci când devenise primar, îndatoririle publice fuseseră întotdeauna o corvoadă, iar Alice avea deseori motiv să-i reproşeze ceea ce numea ea „lipsa lui de dinamism”. Îşi iubea grădina, şi în mica lui seră cultiva muşcate destul de frumoase. O altă distracţie inofensivă o constituia căutarea de vechi porţelanuri de Stafford[10] pentru colecţia sa; de asemenea, îi făcea o plăcere fără seamăn să organizeze toamna concertele simfonice, pe care le iniţiase la Hedleston şi care reprezentau în momentul de faţă unul dintre cele mai importante evenimente anuale din oraş. Mai presus de orice, însă, îi plăcea să se ducă din când în când pe malul mării, mai ales la Sleedon, care, deşi atât de aproape de Hedleston, rămăsese totuşi cel mai autentic sat de pescari de pe toată coasta de nord-est. Cunoştea satul de când era mic, iar acum locuia acolo fiul său. Dar, pe lângă legătura astfel creată, farmecul satului era spiritualizat prin faptul că aici mai supravieţuia încă o părticică din adevărata Anglie veche. Asta era pasiunea lui Henry, religia sa şi chiar, s-ar putea spune, obsesia sa: Anglia de altădată, Anglia care trebuia să reînvie. Îşi iubea ţara cu o sinceritate plină de modestie, îi era dragă însăşi compoziţia solului ei, iubea până şi sarea mării care o scălda. Nu era orb faţă de degenerarea care, de la război încoace, schimbase structura vieţii naţionale. Totuşi, considera că nu putea fi, nu trebuia să fíe decât o consecinţă temporară a luptei homerice, că Anglia avea să se ridice din nou. Istoria ei dovedea că supravieţuise unor dezastre şi mai cumplite, când ţara zăcuse epuizată şi lipsită de vlagă, când perspectivele păreau întunecate şi fără nicio speranţă. Într-un fel oarecare, fiindcă era Anglia, generase o viaţă nouă, reînnoise ciclul marilor ei tradiţii şi, refuzând cu îndârjire să se scufunde în beznă, ieşise, în cele din urmă, triumfătoare. Acum înaintea ochilor lui se conturau liniile joase ale Sleedonului. Spuma mării se împrăştia ca fumul, izbindu-se de digul portului. Conducea automobilul de-a lungul cheiului, pe lângă bărcile de pescari trase la mal, pe lângă plasele întinse la uscat, ocolind postul gărzii marine văruit în alb şi ajungând în sfârşit sus, pe faleză, la căsuţa lui David. Când trecu de ultima dună, o văzu pe nora sa aşteptându-l în poartă. Cu capul descoperit, cu părul negru-albăstrui fluturându-i în jurul obrazului bătut de vânt, cu rochia de un roşu-închis, mulată pe coapsele lungi, părea că radiază acea căldură şi afecţiune care-l însănătoşiseră pe fiul său. Cora îi strânse mâna într-ale sale şi, chiar înainte de a i-o fi spus, ştia că e bucuroasă să-l vadă. — Cum îi merge? întrebă Page. — A avut o săptămână cu adevărat bună. E sus acum… scrie. Pe când intrau, ea privi în sus, la fereastra mansardei, de unde se auzeau sunetele voalate ale unui concert de Bela Bartok[11]. — Îl chem. Dar Page nu dorea să-l tulbure pe David. Cartea sa despre poezia preislamică – un subiect ce-l interesase încă de pe când se afla la Balliol[12] – era o problemă grea. În ultimele şase luni învăţase singur trei dialecte arabe şi traducea acum din Kital al-Agbani[13], Cartea cântecelor. Era mai bine să nu încerce a-l smulge din concentrarea lui. Cora observă această ezitare şi zâmbi. ’ — Oricum, până la masă nu e mai mult de o jumătate de oră. Narcisele îi făcură mai multă plăcere decât se aşteptase Henry. După ce le admiră şi le potrivi într-un buchet cam prea strâns, îl conduse în grădina din spatele casei, apărată de briza continuă printr-un perete de piatră necimentată, şi-i arătă ce lucrase în săptămână care se scursese. Pregătise un teren pentru zarzavaturi, bine amenajat, pe locul îngrădit, dar destul de pietros. — Şi cine a scăpat? — Eu, fireşte! Râdea fericită. — Nu-i prea greu pentru tine? Cu gospodăria, cu gătitul… şi cu David. — Nu… nu. Sunt voinică, zău! Şi mi-e tare dragă grădina. Îl privi sfioasă şi sinceră în simţămintele ei. Vezi, înainte n-am avut niciodată posibilitatea să fac treburi de-astea… După ce Cora plecă la bucătărie, Henry începu să se plimbe în lung şi în lat pe poteca îngustă, presărată cu cenuşă; se gândea, cu bunăvoinţă, la felul ei simplu de a vorbi. „Ei şi, ce-i cu asta? Mai bine o femeie cu suflet ales decât o lingvistică perfectă, mai ales când acea femeie e Cora”. Curând îl strigă din uşă. În odaia din faţă, pe masă, era aşternută o faţă de masă proaspăt spălată; tacâmurile, garnitura de tăiat friptura şi vesela de porţelan – toate lucruşoarele pe care le primiseră de la el – erau scoase la vedere; iar pe o farfurie, rumen şi bine prăjit, te îmbia un pui fript. Tot ce făcea Cora dovedea o pricepere plină de însufleţire, împrăştia o atmosferă de bunăvoinţă şi de simpatie, care arătau cât de dornică era să placă. Aşteptându-l pe David, îl auziră cum opreşte sus discul microsion, iar o clipă după acea intră în odaie, puţin distant, Ca-ntotdeauna. Page observă totuşi de îndata că era într-unul din momentele lui de bună dispoziţie. De altfel şi arăta bine, iar în ciuda obişnuitului său fel de a se îmbrăca extravagant – pulover de culoarea gâtului de porumbel, pantaloni din catifea gălbuie, pantofi uzaţi de antilopă – nu puteai să treci cu vederea ce bărbat frumos era; foarte înalt, ca şi Cora, deşi slab, mult prea slab încă, cu părul blond şi moale, cu pielea de culoare deschisă şi dinţii frumoşi, simetrici. — Îţi merge bine cu lucrul? îl întrebă Henry, în timp ce Cora despica pasărea. — Destul de bine. Primi cu un aer detaşat ispititoarea combinaţie de aripă de pui, verzişoare de Bruxelles şi piure de cartofi, pe care i-o întinse Cora, o studie câteva clipe, apoi, distrat, luă furculiţa. — Ne-a sosit la redacţie o nouă biografie a lui Edward Fitzgerald[14]. (David ridică din sprâncene). M-am gândit că ţi-ar plăcea, poate, s-o răsfoieşti, rosti încet Page, având aerul că se scuză. David îşi privi ironic tatăl. — Nu-mi spune că-l admiri pe „califul de Anglia din Est”[15]… omul care a scris acele incomparabile versuri:   De un „da” sau „nu” mingea puţin se sinchiseşte, Dar, ici-colo, cum e lovită, o porneşte.   Page schiţă un zâmbet. Nu-i păsa că David îşi lua aere de superioritate faţă de el; era desigur îndreptăţit s-o facă, în calitatea lui de student în litere, care terminase printre primii colegiul la Oxford. Educaţia lui Henry fusese întreruptă prin brusca rechemare la redacţie din pricina bolii tatălui său. Îşi completase studiile citind mult, totuşi nu urmase decât doi ani la Universitatea din Edinburgh, unde Robert Page, care fusese şi el student al acestei universităţi, ţinuse morţiş să-l trimită. — Khayyam[16] nu-i chiar atât de rău, spuse el domol. Ruskin[17] îl aprecia. David se strâmbă şi rosti un şir de cuvinte arabe: — Iată părerea mea despre bătrânul Omar! — Ce înseamnă asta? întrebă Cora. — Mi-e teamă că nu te cunosc destul de bine pentru a-ţi spune, răspunse David şi izbucni într-un râs atât de nefiresc, încât Henry îi aruncă în fugă o privire bănuitoare. Totuşi, amintindu-şi de zilele acelea când fiul său şedea, cu capul plecat şi mâinile strânse între genunchi, şi privea ţintă podeaua, pradă unei depresiuni înfiorătoare, era liniştitor să-l auzi râzând. Nopţile erau şi mai rele, nopţi nesfârşite, în care nu-şi găsea odihnă, cuprins de teama unui duşman necunoscut. Anii de militărie nu fuseseră neobişnuit de aspri pentru el – luptase în Creta şi suferise de dizenterie în timpul retragerii – totuşi încordarea din vremea aceea îi lăsase o sensibilitate foarte mare, ce persistase în timpul anilor petrecuţi la Oxford şi sfârşise, cam cu optsprezece luni în urmă, cu o serioasă astenie nervoasă. Bard numise boala sa obsesie neurotică cu urme paranoice. Henry însă nu fusese de acord cu afirmaţia doctorului, care stăruia asupra faptului că observase tendinţe neurotice pronunţate încă din adolescenţa lui David. Această părere jignitoare a doctorului era cât pe ce să strice îndelungata lor prietenie. Acum, însă, faptul era lipsit de însemnătate. Remarcând buna dispoziţie a lui David, Page avu senzaţia că fiul său fusese salvat prin căsătoria aceasta atât de extraordinară, şi totuşi atât de fericită, datorată unei întâlniri întâmplătoare pe cheiul din Scarborough[18], oraş unde se dusese să urmeze un tratament de terapie profesională, o muncă mecanică, în speţă împletitul coşurilor. Se întorsese de acolo cu nervii încă şubrezi, dar aproape restabilit, având din nou încredere în viitor. Căsătoria fusese cu atât mai ciudată, cu cât înainte David nu arătase niciodată vreo înclinare deosebită pentru femei, şi mai cu seamă pentru o femeie a cărei minte needucată era exact opusul minţii sale. Totuşi, poate chiar faptul că era incultă făcuse posibilă apropierea dintre ei. Din bezna prăpastiei unde se cufundase, el întinsese braţele instinctiv spre fiinţa cea mai simplă la care putuse ajunge. Şi ce noroc că mâna pe care o apucase fusese a Corei! După prânz, pe când ea strângea masa, Page şi fiul său se aşezară la fereastră, să discute. De obicei David nu era comunicativ în privinţa lucrului său, astăzi însă îi pierise rezerva; era vesel şi senin. Tocmai îi apăruse în Mercure de France[19] traducerea unui eseu, Ţara nopţii, scris de el în timpul războiului, şi David îi arătă tatălui său o scrisoare personală de felicitare, primită din partea editorului. Această recunoaştere a talentului său, stimulent necesar pentru el, era şi o tainică încurajare pentru Page, care spera că David i se va alătura în curând, pentru a face din Northern Light un ziar interesant. Aveau obiceiul să se plimbe împreună, dar în după-amiaza aceea David se scuză şi se duse sus să lucreze – era dornic să profite cât mai mult de o carte luată cu împrumut de la Biblioteca londoneză şi pe care urma s-o restituie a doua zi. Cora însă îşi şi pusese haina şi porni cu Henry spre port. La început nu rostiră niciun cuvânt. Avea darul de a fi o tovarăşă tăcută, şi asta îi dădea senzaţia că o cunoaşte de ani de zile. După ce străbătură micul golf nisipos, acoperit cu ierburi de mare uscate, adunate la mal, ce pârâiau sub picioare, şi se îndreptară spre dig, Cora îl luă de braţ, lăsându-se, fericită, în voia puternicei brize marine. — Ţi-ar trebui o haină mai călduroasă. Observase că stofa era roasă. — Nu mi-e frig de loc! Îl întrebă apoi: Nu-ţi place aici la noi? — Ba da, răspunse el. Prezenţa Corei era ca un tonic. La capătul digului părăsit se adăpostiră lângă cabana celor de la bărcile de salvare, urmărind zborul pescăruşilor, ce se roteau şi se repezeau asupra prăzii. În faţa lor se întindea marea nesfârşită; vântul sufla dinspre valuri, aprig şi sărat. Henry încerca ciudata senzaţie că ar fi putut să rămână veşnic acolo. În sfârşit, rupse tăcerea. — Ai făcut mult pentru David. — Ba el pentru mine, răspunse ea repede. După o pauză se uită la Henry, apoi îşi feri privirea. Las’, că nici eu nu eram cine ştie ce fericită când ni s-au încrucişat drumurile. Într-un fel oarecare Henry simţi că prin această simplă mărturisire îl onorase cu o destăinuire pornită din inimă. Reticenţa ei, faptul că n-o auzeai trăncănind în felul acela comunicativ pe care Page nu-l putea suferi la femei îl făcuscă de la bun început s-o îndrăgească. Observase totuşi la ea o nevoie aproape umilă de afecţiune, o dorinţă de a se ataşa de familia în care intrase, ce te lăsau să bănuieşti suferinţe trecute. Toate acestea îi fură confirmate mai târziu, când Cora îi povesti câte ceva din viaţa ei; cum îşi pierduse părinţii cu câţiva ani în urmă; cum locuise la o mătuşă, la Londra; cum se întreţinuse singură, având diferite slujbe prost plătite. Nu i-a scăpat însă nicio vorbă prin care să se înduioşeze de soarta ei. Acum părea că, prin fericirea prezentă, răzbatea ecoul slab, dar desluşit al tristeţii. — Ai fost mai mult singură? — Da, răspunse ea. Cam aşa ceva. La o rafală de vânt mai puternică, Henry îi puse protector braţul în jurul umerilor. — Nu vreau să te mai simţi vreodată aşa. Eşti a noastră şi nu o să te lăsăm niciodată să te simţi singură. Chiar ieri soţia mea vorbea despre asta… întrebându-se dacă uneori nu e plictisitor aici pentru tine şi pentru David. Ar trebui să mai veniţi amândoi să dansaţi din când în când la Hedleston. — Nu mă prea omor după dans, zău, spuse ea, apoi adăugă, ca şi când observaţia ar fi putut suna ciudat: De altfel nici David… nu-i felul lui. — Atunci la teatru, sau la un concert? Se întoarse spre Henry. — Ştii bine că îmi place aici. Tocmai liniştea îmi place. Noaptea, în pat – se roşi deodată, de parcă ar fi spus ceva nepotrivit, dar continuă – când vântul suflă în jurul casei şi auzi valurile, e ca şi cum te-ai afla într-un castel, dacă înţelegi ce vreau să spun. N-aş schimba Sleedonul, nu aş face-o acum pentru niciun alt loc din lume, oriunde s-ar găsit el! Era timpul să se întoarcă acasă. Când ajunseră la automobilul lui Henry, de sus, de la mansardă, se auzea iar muzică; părea să fie Simfonia a patra, în mi bemol major, de Brukner[20]. Nu se potrivea, cu gusturile lui, dar era un semn sigur că David căuta să se inspire, aşa încât hotărî că era mai bine să nu urce la el. Discret, strecură în buzunarul din afară al Corei plicul pe care-l lăsa la fiecare sfârşit de lună. Era de fiecare dată o clipă de stinghereală, deşi se străduia să fie îndemânatic, ca un scamator care caută să scape de o carte de joc. Adăuga de obicei, în chip de glumă, câte o remarcă absurdă. Cei doi tineri erau mândri, dar trebuiau să aibă cu ce trăi. De data asta spuse: — Asta-i ca să-ţi cumperi seminţe pentru grădină. Cora însă nu zâmbi. Faţa ei, cu pomeţii înalţi şi cu vinişoare fine, cu obrajii puţin traşi, avea o expresie ciudată. Vântul îi umezise ochii de un căprui-închis şi-i aruncase o buclă neagră pe frunte. — Eşti atât de bun cu noi, zău, mai ales cu mine! M-ai făcut să mă simt… mă faci… Nu putu continua. Deodată se apropie de el şi repede, stângaci, îşi apăsă buzele moi de obrazul lui rece. În timp ce se întorcea la Hedleston, conducându-şi încet automobilul în amurgul cenuşiu – nu avea niciun motiv să se grăbească – gândul la această mângâiere spontană îl încălzi de-a lungul întregului drum spre casă.     [1] Lumina Nordului.    [2] Robert Adam (1728 – 1792), celebru arhitect scoţian.   [3] În Anglia existau orăşele care se bucurau de anumite privilegii acordate de rege.   [4] Regiune în nordul Angliei. Centrele cele mai importante sunt Newcastle şi Tynecastle.   [5] Mică localitate din regiunea Somerset (sud-vestul Angliei), vestită pentru brânzeturile fabricate acolo.   [6] Cunoscut scriitor englez (1850 – 1894), autor al mai multor romane cu caracter exotic şi de aventuri, dintre care cel mai de seamă este „Insula comorilor” (1883)   [7] Gazeta de dimineaţă.   [8] Argusul de duminică.   [9] Localitate în sud-vestul Angliei, în Devonshire, pe un braţ al Canalului Englez.   [10] Centrul cel mai renumit al industriei olăriei din Anglia.   [11] Compozitor maghiar (1881 – 1945) de renume mondial, ale cărui lucrări au izvor de inspiraţie muzica folclorică maghiară şi a popoarelor învecinate.   [12] Unul din colegiile Universităţii Oxford din Anglia.   [13] Poet persan din secolul al XI-lea.   [14] Literat englez (1809 – 1883), cunoscut îndeosebi prin traducerea din limba persană a „Rubayatelor” lui Omar Khayyam, publicată anonim în 1859.   [15] Poreclă dată lui Edward Fitzgerald.   [16] Omar Khayyam, astronom şi poet persan din secolul al XII-lea, autorul „Rubayatelor”.   [17] John Ruskin (1819 – 1900), eseist şi critic de artă englez; a criticat neajunsurile vieţii burgheze, celebrând munca meşteşugărească de tip medieval.   [18] Localitate pe coasta Mării Nordului.   [19] Publicaţie franceză care apare din 1890.   [20] Anton Bruckner (1824 – 1896), compozitor austriac, urmaş al simfonismului lui Bach şi Beethoven, dar influenţat şi de romantism.    

PARTEA ÎNTÂI       1     După ce-şi schimbă rochia, Lucy intră în dormitor şi se opri în faţa ferestrei, dar Frank nu se arăta încă. Rămase îngândurată în dosul perdelei de dantelă şi în ochii ei se oglindi drumul alb, aşternut pe marginea litoralului, până la oraşul care era la o distanţă de aproape un kilometru şi jumătate. De-a lungul drumului nu se vedea nimeni, afară de bătrânul Bowie şi de căţelul său: bătrânul stătea la soare, ca să-şi încălzească ciolanele chinuite de podagră, pe coama zidului dărâmat, din faţa şopronului în care-şi ţinea barca, iar câinele dormita cu capul între labele dinainte, întinse pe trotuarul înfierbântat de soare. În după amiaza aceea de August, era un soare măreţ: lumina se juca pe apele golfului întocmai ca nişte solzi de aur şi învăluia localitatea Ardfillan într-o scăpărare de luciri care făceau ca acoperişurile şi coşurile caselor din Port Doran, din cealaltă parte a Golfului, să pară un uriaş strălucitor şi plin de mistere. În faţa ochilor ei până şi drumul acesta pustiu părea că a absorbit strălucirea soarelui şi casele ce se ridicau pe marginea lui părea că şi-au pierdut contururile precise, ca să se topească în mijlocul dansului de aur al acestor raze de lumină. Cunoştea atât de bine acest peisaj: clipirea pânzei de apă cuprinsă în îmbrăţişarea uriaşă a golfului, pădurile promontoriului Ardmore, cu umbra umedă a perdelei de ceaţă albastră, coastele prăvălite ale munţilor din partea de apus, îngrămădiţi în măreţia lor impunătoare pe fondul palid al cerului; dar astăzi peisajul acesta părea schimbat şi avea ceva din drăgălăşenia amăgitoare care în clipa acesta îi încălzea sufletul. Anotimpul însuşi părea că prevesteşte, cu toată căldura acestei zile, începutul toamnei apropiate: o frunză desprinsă de pe ramurile copacilor alerga susurând în lungul drumului, răbufnelile uşoare şi mai sărate ca de obicei, venite dinspre mare, croncănitul depărtat al ciorilor care se alungau în lumina zilei, toate acestea o încântau. Se apropia toamna: Lucy oftă mulţumită. Îşi puse mâna paravan în faţa ochilor, ca să se ferească de lumina orbitoare şi privirea îi alergă de-a lungul drumului, până la cala bătrânului Bowie, ca să se oprească asupra fiului ei care se juca pe puntea vasului Eagle, ajutând sau împiedicând pe Dave în rezolvarea problemelor ce le avea pe puntea micii şalupe ancorate la cheiul cenuşiu de piatră. E mult mai probabil că băiatul îl împiedică să-şi vadă de treburi, gândi Lucy încercând să-şi stăpânească duioşia de mamă. Pe buze îi tremură un zâmbet şi întorcându-se, se opri în faţa dulapului de stejar şi-şi examină chipul, cu seriozitatea firească şi instinctivă a unei femei când se găseşte în faţa unei oglinzi. Nu era înaltă – „o ciosvârtă de femeie” – cum avea obiceiul să-i spună cu toată îngăduinţa, fratele ei Richard – dar sub rochia subţire de muselină liniile trupului svelt i se conturau pline de graţie tinerească. Părea ridicol de tânără şi lipsită de experienţă, aşa că arăta mai mult a fată de şaisprezece ani, decât a femeie de douăzeci şi şase, cum îi spusese într-un rând Frank, cu toată convingerea, într-un moment când renunţase la obişnuita lui rezervă. Avea un obraz mic, delicat, cu trăsături pline de vioiciune, care dovedeau spontaneitate şi temperament firesc: obrazul îi era înviorat, şi în clipa aceasta, datorită căldurii de afară, părea uşor îmbujorată. Ochii, destul de depărtaţi unul de altul erau albaştri, de un albastru opac, străbătuţi de vinişoare mai întunecate care păreau puncte minuscule de lumină, dar privile lor erau extrem de candide şi de sincere. Colţurile buzelor erau îndepărtate în sus, linia gâtului şi a bărbiei avea rotunjimi uşoare şi toată înfăţişarea ei purta expresia unei pasiuni, a unei statornicii şi a unei spontaneităţi pline de sinceritate care te învăiuia în căldura ei. Îşi ridică o mână spre părul castaniu, se examina o clipă, apoi îşi împături rochia simplă de pânză pe care o purtase în timpul zilei, o băgă în sertarul dulapului şi după ce aruncă o privire grăbită în jurul camerei, pentru a se convinge că totul este în ordine, constată strălucirea linoleumului de pe duşumele, modul în care erau întinse husele pe scaune, faldurile cearceafului alb al patului, apoi ridică fruntea mulţumită, se întoarse şi coborî la parter. Astăzi terminase mai târziu decât de obicei. Vinerea era ziua când făcea pâine, dar mirosul de curăţenie al casei ca oglinda, un amestec de ceară, de săpun şi terebentină care pentru o bună gospodină sunt ca şi fumul de tămâie, se legăna împrejurul ei, pentru a justifica întârzierea cu îmbrăcatul. Mândria calmă ce i-o pricinuia această casă, desăvârşit de îngrijită, era justificată: căsuţa mică şi izolată – căreia se obişnuiseră să-i zică vilă – era într-un cartier foarte plăcut din marginea localităţii Ardfillan. Lui Lucy îi era dragă această casă şi-i plăcea s-o vadă că străluceşte de curăţenie. Acum se opri în bucătărie şi se întoarse spre uşa spălătoriei, ca să întrebe: — Ai terminat, Netta? — Numaidecât, doamnă Moore, se auzi glasul sugrumat al fetei, care ţinea un ac de păr între buzele închise, terminându-şi toaleta întârziată şi examinându-se în oglinjoara pătrată, atârnată deasupra bazinului de aramă. — Domnul Moore ar putea să sosească în orice clipă, continuă Lucy îngândurată. Am auzit trenul intrând în gară. Dacă aş fi în locul dumitale, aş pune ouăle la fiert. Patru! — Da, doamna Moore, se auzi răspunsul, de astă dată cu o nuanţă de îngăduinţă. — Şi fii cu băgare de seamă, Netta, când le vei sparge Toarnă puţin oţet în apă – ca să se întărească Nu uita. — Sigur că da, doamna Moore. Buzele care nu mai erau ocupate cu acul de păr, protestară de astă dată în mod categoric împotriva posibilităţii unei astfel de omisiuni şi în clipa următoare Netta apăru în pragul spălătoriei, pentru a-şi susţine în mod vizibil această afirmaţie. Era o fată zdravănă, da şaisprezece ani – muncitoare, ascultătoare, tăcută şi bine dispusă, dar totuşi în această bună dispoziţie a ei părea că începe să se manifeste energia şi încăpăţânarea caracteristică rasei din care făcea parte. Cunoscându-şi valoarea, datorită unui instinct ereditar, precum şi valoarea neamului ei viguros, cu toată bunăvoinţa de a lucra, n-ar fi admis pentru nimic în lume că slujeşte. Nimic nu o putea determina să pronunţe cuvintele „Sir sau Madam”, dar uneori, încerca să menţină, după părerea ei, raporturi de egalitate între ea şi stăpâni, spunându-le fără niciun fel de slugărnicie domnul şi doamna Moore. De fapt la anumite ocazii atitudinea ei părea nuanţată de o anumită superioritate, ca şi când ar fi fost conştienta de îngrozitoarea deosebire socială dintre ea şi soţii Moore, căreia îi opunea propria ei vrednicie şi origine. De astă dată însă începu să zâmbească şi declară cu convingere: — Am început să pierd mai multă vreme cu îmbrăcatul, din ziua când mi-am ridicat părul. — Pierzi mai multă vreme, îşi zise Lucy, din ziua când Dave Bowie a început să-ţi facă cu ochiul”. Pe urmă adăugă cu glasul ridicat: — Te piepteni frumos. Lui Dave îi place pieptănătura aceasta? Drept răspuns Netta mişcă brusc capul cu coafura ridicată pe creştet – câtă cochetărie feciorelnică şi câte dorinţe nemărturisite nu exprima această mişcare bruscă – şi sparse un ou de marginea tigăii. — Ăluia! declară fata şi atât fu tot. Dar obrazul întors spre sticla de oţet ce o ţinea în mână, i se aprinse ca para. Lucy se opri câteva clipe şi urmări mişcările fetei, apoi încercă să-şi ascundă un zâmbet. În aceeaşi clipă îşi dădu seama de propria ei mulţumire, o mulţumire caraghioasă, amestecată cu plăcuta senzaţie a datoriei împlinite, cu liniştea şi nerăbdarea ce o încerca de fiecare dată, după ce-şi schimba rochia, şi cu plăcerea că merită răgazul ce şi-l acordă în aceste clipe. Răgazul acesta îl gusta întotdeauna cu aceeaşi plăcere neschimbată: răgazul când aştepta pe Frank să se întoarcă din oraş; faptul că era îmbrăcată şi gata, datoria împlinită, casa în ordine şi imaculată, îi pricinuia întotdeauna acelaşi fior de caldă mulţumire şi aşteptare. Se întoarse în loc, ieşi în vestibulul îngust, deschise uşa de la intrare şi apucă în lungul aleii prunduite. Pajiştea mică dreptunghiulară cu straturi de calceolarii, de mixandre şi muşcate – o combinaţie care în anul acesta când se serba jubileul de diamant al Reginei, era ultima expresie a artei horticole – strălucea în toată bogăţia de culori în faţa ochilor ei mulţumiţi. Întinse mâna şi cu un gest delicat rupse o buruiană insolentă care răsărise lângă cea mai frumoasă muşcată, şi o aruncă în marginea cărării, apoi se apropie de poarta grădinii şi o deschise larg. De astă dată de-a lungul drumului se auzi zgomot, o răpăială grăbită de picioare care alergau, şi ridicând fruntea, văzu pe fiul ei apropiindu-se repede, cu propria umbră legănându-se zglobie alături de el. — Mamă! strigă el nerăbdător, ca şi când ar fi vrut să-i spună o mare noutate: am lucrat împreună cu Dave pe puntea lui Eagle. — Nu mai spune! exclamă ea, prefăcându-se neîncrezătoare. — Da, repetă el cu entuziasmul unui copil de opt ani care-şi dă seama de importanţa momentului, şi mi-a dat voie să împletesc capătul unei frânghii. — Sfinte Doamne! Dar după asta ce veţi mai face! murmură ea, gândindu-se la pistruii ce îi avea pe nas. Un nas cârn, nimic altceva, iar pistruii de pe el erau simple puncte de pigmenţi Accepta fără niciun înconjur că existau şi alte nasuri şi alţi pistrui, dar nasul şi pistruii fiului ei i se păreau irezistibile. Pentru vârsta lui, era destul de bine dezvoltat, îşi zicea ea de multe ori – probabil calificativul distins ar fi mai indicat – cu părul castaniu şi ochii căprui luminoşi, ca ai tatălui său. Alţi băieţi? Fără îndoială aceştia îşi au şi ei calităţile lor, dar nu se poate să fie ca Peter al ei. — Îmi dai voie să mă joc în bile? întrebă el cu inocenţă. — În bile? repetă ea neîncrezătoare. De unde ai bile? Băiatul începu să râdă şi-şi arătă strungăreaţă dintre dinţii care i se schimbau, dar râsul acesta îi încălzi sufletul; pe urmă coborî pleoapele ale căror gene negre i se păru că lasă umbre pe obrajii lui rumeni, ca merele în pârg. — Stai să vezi, începu el foarte serios şi lovi cu vârful ghetei în stâlpul porţii, astăzi au început să joace aşa că am împrumutat şi eu două bile de la un băiat. Pe urmă am jucat cu el, şi am câştigat – aşa că i-am plătit datoria, înţelegi. Nu-i aşa mamă că tu înţelegi, cum s-a întâmplat? — Da, înţeleg, răspunse ea ca să-şi stăpânească râsul care o frământa. Băiatul îşi împreună mâinile la spate, îşi prăvăli pântecele în afară şi se propti în picioare, apoi ridică fruntea, ca să se poată uita mai bine la ea. — Jocul a fost cât se poate de cinstit, nu-i aşa? întrebă el, uitându-se la ea. În felul acesta se procedează – cel puţin eu am procedat în felul acesta. Am câştigat cincisprezece bile pe care le am în cană. De curând reuşise s-o convingă să-i dea o cană cu capacul de metal, în care îşi aduna cu lăcomie toate micile lui comori. Şi dacă îmi dai voie să joc, s-ar putea să mai câştig câteva. — Uite ce, răspunse ea încercând să îmblânzească răspunsul, deşi felul în care vorbea, părea că exclude cu desăvârşire posibilitatea unui refuz. Cred că înainte de orice va fi mult mai bine să bem câte un ceai. Tatăl tău s-ar putea să sosească în orice moment. — Ooo! exclamă el, ca şi când şi-ar fi dat seama de încrederea pe care i-o acordă. Pe urmă adăugă: Oare îmi aduce ceva? Ştii că s-ar putea să-mi aducă! — Dă fuga în casă şi spală-te pe mâini. Apoi, ca pentru a-i dovedi că în propriul său interes, este în stare să fie şi severă faţă de el, adăugă: E mai mare ruşinea ce mâini ai! — De, aşa se întâmplă, îi explică el, examinându-şi încheieturile degetelor murdare şi palmele asudate, când lucrezi pe puntea lui Eagle. Şi capătul acela de frânghie pe care l-am împletit… huâh! Se opri brusc şi începu să fluiere, apoi se întoarse şi o apucă de-a lungul cărării spre casă. După ce băiatul intră, privirile ei se îndreptară din nou spre drumul ce cobora spre oraş, aşteptând să-şi vadă soţul. La câteva clipe după aceea îl văzu că apare de după o cotitură şi că vine încet spre ea. Mersul acesta liniştit şi fără nicio grabă, era atât de caracteristic pentru el. Dar, în mod involuntar îşi lipi limba de cerul gurii şi scoase un sunet, poate de afecţiune, poate de nerăbdare şi imediat după aceea, aproape instinctiv, începu să se gândească, ce bine se potrivesc ei doi, unul cu altul. „— Da, fireşte îşi zise ea, confirmând în mod tacit potrivirea dintre ei. E foarte bine că am luat pe Frank în grija mea. Şi stăruind asupra fericirii şi mulţumirii ce i-o pricinuia situaţia lor de acum, gândurile i se întoarseră înapoi de-a lungul anilor, spre ziua dinainte predestinată întâlnirii lor. Cum îi zicea casei aceleia? Da, „The Kayle” – proprietatea doamnei Roy. Nu va uita numele acesta niciodată şi nici al domnişoarei Sarah Roy, sora proprietarei, care nu lucra niciodată la bucătărie, ci îmbrăcată în bluza ei cu pieptul plin de broderii în mărgele, se aşeza în fruntea „mesei bogate” – fraza era luată din anunţul publicat de domnişoara Sarah în ziarul Catholic Trumpeter” – „onorată de prezenţa clerului şi de floarea societăţii laice”, cum se spunea în continuarea acestui anunţ. Pensiunea „The Kayle” era de o distincţie ireproşabilă, altfel Richard şi Eva nu i-ar fi călcat pragul. Richard fusese întotdeauna un bărbat meticulos şi plin de pretenţii, chiar în anii de la începutul căsătoriei sale, înainte de a-şi face drum în cariera de avocat; afară de asta îi plăcea să vadă pe Eva mulţumită. Fireşte, de prezenţa ei nu se sinchiseau, câtuşi de puţin, deoarece o luaseră foarte simplu cu ei – ca o dovadă de atenţie din partea fratelui mai mare – sau poate o luaseră şi pentru ca să aibă grijă de Charlie, copilul lor? După această naştere, Eva rămăsese slăbită şi mereu suferindă. Datorită probabil nepriceperii, sau poate chiar asemănării dintre temperamentele lor, ea şi Richard nu se înţeleseseră niciodată prea bine unul cu altul, deşi fiind orfani şi deci obligaţi să trăiască unul lângă altul, ar fi trebuit de fapt să se înţeleagă. Pe urmă când tânărul Moore începuse să-i facă curte…! Aducându-şi aminte de amănuntul acesta îi veni să zâmbească: Frank venise să-şi petreacă cele două săptămâni de concediu; părea stângaci şi nu se simţea la îndemână, sau nu-şi dădea seama de distincţia rigidă a mesei, cu un cuvânt părea exact ce n-ar fi trebuit să pară… „Un tânăr complet şters – cum spusese Richard – care îndrăznise să ridice ochii până la ea” I se părea şi ei caraghios să-şi cunoască viitorul soţ într-o pensiune de familie şi mai ales la Ardbeg! Nu era o localitate elegantă… ci mai curând s-ar fi putut spune că era banală. Totuşi datorită contrastului dintre ei, ea şi Frank se simţiseră atraşi în mod irezistibil unui spre altul… aşa că nu le mai rămânea altă scăpare. Amândoi păreau uşor impresionaţi de după amiaza aceasta – când simţeau în palmele umede susurul sec al frunzelor uscate de molift din pădurea Graigmore şi pe sub crengile pinilor se legăna mirosul îmbătător de răşină. La picioarele lor fremătau apele golfului, deasupra lor zumzetul gâzelor nenumărate, iar în suflete mulţumirea adâncă şi copleşitoare, ca o melodie divină. Tânărul Moore nu mai părea atât de stângaci, ca în timpul mesei de la pensiune. Dar Richard fusese foarte sever şi se împotrivise eventualităţii caraghioase, de a se căsători cu un mic agent comercial. Da, deşi Moore avea aceeaşi credinţă ca şi ei, cu oarecare indiferenţă, bineînţeles, lui Richard nu-i era pe plac: un nimeni; neam de irlandezi care au trebuit să-şi părăsească ţara, din pricina foametei, fiind alungaţi de la vetrele lor de două rânduri de recolte proaste de cartofi, când oamenilor care mureau de foame li se dădea hrişcă, şi cadavrele celor morţi erau ridicate cu carul de pe marginea drumurilor. Toţi aceşti irlandezi au venit în Scoţia, cu cârdurile lor de copii dintre care s-au recrutat în primul rând marinari şi lucrători agricoli, sau şi-au făcut loc în straturile sociale superioare ale bookmaker-ilor sau ale crâşmarilor: un neam de oameni neciopliţi pe care nimeni nu dorea să-i vadă. Perspectiva aceasta nu părea câtuşi de puţin ispititoare pentru Richard care era mândru de originea sa scoţiană şi sângele familiei Murray care mai târziu, datorită fanteziei soţiei sale Eva, fusese trecut şi unei grupări de iacobini. Rezultatul acestei atitudini fu cât se poate de limpede şi se manifestă destul de repede: din acest punct de vedere ea nu putea fi de acord cu Richard, cum nu era nici din alte numeroase puncte de vedere; cum era să admită ca cineva să se amestece în alegerea pe care trebuia s-o facă ea însăşi? Au plecat pur şi simplu împreună, ea şi Frank, în ziua aceea care s-a întâmplat acum nouă ani. Acesta era motivul pentru care ea era acum aici şi-l aştepta în faţa porţii, conştientă de fericirea ei şi îndrăgostită în mod definitiv, şi fără niciun fel de îndoială, de el. Se mai apropiase. Ridică braţul şi-i făcu semn, un semn sfios, dar în orice caz i-l făcu fără ezitare, deşi astfel de gesturi nu se obişnuiau încă pe vremea aceea. În anul acesta, când în lungul străzilor mai continuau să treacă sfioase drapelele roşii, soţiile nu aveau obiceiul să facă tovarăşilor lor de căsnicie astfel de semne impudice. A face semne cu mâna, în calea cuiva, nu era o purtare dintre cele mai cuviincioase. La rândul său îi răspunse şi el cu un gest similar, confirmând astfel certitudinea purtării lor necuviincioase. — Hallo! strigă ea şi-i zâmbi din depărtare, înainte ca bărbatul să fi fost de ajuns de aproape, pentru a şi putea da seama de zâmbetul ei. — Bine te-am găsit. Era un bărbat înalt şi uscăţiv, cam de treizeci de ani, nu tocmai bine îmbrăcat şi din pricina felului de a-şi ţine trupul cu indiferenţă, părea puţin adus de spate. Avea părul castaniu deschis, ochii căprui şi limpezi, obrazul uşor îmbujorat şi dinţii strălucitor de albi. Ceva nedefinit în atitudinea lui – privirea visătoare, mersul agale, gesturile domolite şi mişcările indiferente, amestecate cu o stranie sfială – îi dădeau o înfăţişare foarte curioasă, ca şi când ar fi cântărit universul în palme şi şi-ar fi dat seama că nu merită altceva, decât o ironică lipsă de încredere. — Ai întârziat, declară ea, fără să mai stea pe gânduri şi constată, mai mult pentru el decât pentru ea, că nemulţumirea aproape constantă nu-i mai întunecă privirea: Mi-am închipuit că ai scăpat trenul de orele 4,30. — Lui Moore nu-i scapă niciodată nimic, răspunse el mulţumit, doar cel mult ocazia de a-şi face rugăciunile. Poţi avea toată încrederea în F. J. Moore! — Cred că n-ai uitat să-mi aduci şerveţelele? întrebă ea, după ce o apucară de-a lungul aleii spre casă, şi tonul întrebării ei păru semnificativ. Bărbatul se uită la ea dintr-o parte, dar cu mai puţină încredere în sine şi-şi trecu încet mâna peste bărbie. — O, Frank, ce purtare din partea ta! adăugă femeia cu glasul plin de reproşuri. Nici nu se putea ca el să nu uite, deşi îi spusese anume, că astăzi va trece pe la Gow. Acesta era magazinul care în familia Moore se bucura de o reputaţie neîntrecută: tot ce era cumpărat de la Gow, nu putea să fie decât bun. Toate lucrurile din casa lor, de la pianul din colţul salonului până la strecurătoarea de supă, totul fusese cumpărat pe bani gata, la anumite intervale intermitente de la atotputernicul domn Gow. — Vrei o cutie de sardele? întrebă el fără să se grăbească. Ţi-o voi aduce vinerea viitoare, ca să-ţi ofer o compensaţie. Buzele femeii tresăriră: avea atâta nevoie de aceste şerveţele şi săptămâna ce trecuse, uitase în fiecare zi să i le aducă. Dar aşa era el. Întotdeauna; îşi uita de toate – de ziua naşterii ei, de a lui Peter şi chiar de a lui însuşi – recunoscuse fără niciun înconjur că nu-şi aduce aminte de aceste date memorabile. — Nu e mâncare de carne, o asigură el cu glas grav. Se vinde tuturor grupărilor religioase. Scumpul meu frate Eduard le recomandă cu toată căldura» Nu e nici un păcat, când sardelele ţi s-au dat. Clătină din cap şi începu să râdă, fără să vrea. — Constat că astă-seară eşti bine dispus? declară ea. Intrară împreună în mica sufragerie, situată între salon şi bucătărie, căci cele trei încăperi de la parter erau în formă de vagon – arhitectura „vilei” nu era deloc complicată – şi când Peter, la cererea ei, bătu gongul, se aşezară toţi trei la masă, ca să-şi bea ceaiul. — Ce s-a întâmplat astăzi? întrebă Moore, după ce Netta intră şi ieşi că o bătaie de vânt, fără să se sinchisească de ei. Câte asasinate s-au întâmplat de azi dimineaţă, când am plecat de acasă? — Totul este ca de obicei, răspunse ea cu glasul liniştit şi-i întinse coşuleţul cu pâinea prăjită. Doar cel mult am constatat că fiul tău a început acum să adune bile. Privirile lui Moore se opriră asupra băiatului care începu să zâmbească. — Bag de seamă, că băiatul nostru este un fel de Shylock, murmură el uitându-se la oul din farfurie. — Şi am întâlnit azi dimineaţă în oraş, pe domnişoara Hocking, adăugă Lucy. Se uită la ea pe deasupra ceştii ridicate la gură – la masă avea obiceiul să stea adus de spate – şi-i răspunse mal mult în glumă: — Pinkie, drăguţa de ea! Şi ce a avut să-ţi spună de astă dată? Înţelese imediat că el vrea să facă glume, dar clătină din cap cu bunăvoinţă, fără să-i răspundă. — Caraghioasă fiinţă, continuă Frank; nu înţeleg care poate fi motivul, dar nu ştiu niciodată în ce fel să vorbesc cu ea. Pentru mine Pinkie aceasta prea este complicată. Apoi pe un ton prefăcut: Sfânta Preacurată, o astfel de fată, pare nebună câteodată. Sorbindu-şi ultima picătură de ceai, adăugă uitându-se la ea cu înţeles: Din ce vom avea de-a face mai puţin cu astfel de oameni, va fi cu atât mai bine. Mie-mi place… — Frank… nu fi caraghios, ca întotdeauna, răspunse ea liniştită. În clipa aceasta conversaţia lor fu întreruptă de soneria de la intrare, şi Peter strigă: — Factorul! apoi la un semn al mamei sale, lunecă de pe scaun şi se repezi în vestibul. Se întoarse cât ai clipi, şi pe obrazul lui se văzu o expresie de triumf: E pentru tine, mamă! Lucy luă scrisoarea, se uită la plicul prelung, la scrisul adresei, la ştampila poştei, aplicată peste marca de culoare roşie, încruntă uşor din sprâncene şi ridică fruntea pe urmă tăie plicul, cu cuţitul ce-l ţinea în mână: — Mi-am închipuit numaidecât, zise ea cu indiferenţă, după ce scoase scrisoarea şi începu s-o citească. — Cred că este de la Eduard, declară el în bătaie de joc, înainte ca ea să fi terminat cu cititul, deoarece ştia că acesta este singurul care le scrie de obicei. Ce mai are de spus Reverenţa Sa? Vorbeşte despre sufletele noastre sau despre răsufletul său? Femeia nu-i răspunse; în realitate mişca buzele, fără să articuleze nicio şoaptă; ea nici nu-l auzise c-a întrebat ceva; când i se întâmpla să citească, lectura o absorbea în întregime. — Ei, haide spune, stărui el, nu cumva domnişoara O’Regan este indispusă, sau ce s-a întâmplat de astă dată? Auzind cuvintele tatălui său, Peter începu să râdă: cunoştea foarte bine pe femeia care conducea gospodăria unchiului Eduard şi ştia de asemenea ce însemna o astfel de indispoziţie Dar scrisoarea nu era de la Eduard. — Este de la Anna, răspunse Lucy într-un târziu şi lăsând scrisoarea din mână, ridică privirea mulţumită. Vine la noi. Joia viitoare o va aduce Joe de la Levenford, cu cabrioleta. — Anna! exclamă Moore nemulţumit şi cu glasul cu totul schimbat, aruncă scrisoarea pe care începuse s-o citească şi el. Vine Anna! Cum se poate… Ce te-a determinat s-o pofteşti la noi? Femeia încruntă uşor din sprâncene, nemulţumită de purtarea lui… mai ales acum, când era şi băiatul de faţă. — Ai uitat că este vară cu tine, răspunse ea. Cred că cel mai elementar simt de bunăcuviinţă – de ospitalitate ne obligă s-o invităm în casa noastră pentru o săptămână. — Ospitalitate! Mai bine zi, multă bătaie de cap, pentru nimic. — Dragă Frank, protestă ea cu o logică impecabilă, când tu ai fost la Belfast şi Anna împreună cu tatăl ei te-au primit în casa lor, unde ai stat vreme de trei luni, n-a fost bătaie de cap? — Eu m-am dus la Belfast în interes de afaceri şi acesta a fost motivul care m-a determinat să stau în casa lor, ripostă el nemulţumit. Te rog să iei la cunoştinţă că nu sunt câtuşi de puţin dispus să am nemulţumiri din pricina Annei. — În cazul acesta voi avea grijă ca să mă nemulţumească numai pe mine, răspunse femeia, încercând să-şi păstreze calmul, în faţa lipsei lui de cumpăt. Nu uita că eu n-am văzut-o pe Anna, şi aş vrea s o cunosc. — Dă-o încolo de cunoştinţă, asta-ţi mai lipseşte, strigă el nemulţumit. Nu vreau s-o văd în casa mea, şi fiindcă veni vorba, nu vreau să văd pe nimeni din banda ei, protestă el furios, categorisind în felul acesta pe toate rudele sale. Încruntă uşor din sprâncene. Iată, una dintre caracteristicile lui Frank – dorinţa aceasta atât de contrară instinctului el primitor, felul său de a evita oamenii, de a trăi departe de toată lumea, până şi de propriile sale rude – o nemulţumeau întotdeauna Nu se putu stăpâni să nu-i răspundă indignată: — Sfinte Doamne! Dar ce rău vezi tu în faptul că Anna vine la noi? Tu refuzi mereu să primeşti lumea, chiar pe fraţii tăi. Protestezi împotriva lui Eduard, din cauză că ţine o crâşmă. Acum te repezi cu gura şi la Anna. — Preotul şi crâşmarul, frumoasă pereche! exclamă el în bătaie de joc. Ce au făcut până acum oamenii aceştia pentru mine sau pentru oricare altul? Înţelege odată, nu vreau să văd pe Anna în casa mea. — De ce nu eşti de acord să vină la noi? — Pur şi simplu pentru că nu vreau. — Crezi că eşti atât de desăvârşit, încât îţi poţi permite o astfel de atitudine? — Cred c-ar trebui să ştii şi tu, căci dacă nu mă înşel, te-ai căsătorit cu mine? ripostă el nemulţumit. Îşi muşcă buzele care începuseră să-i tremure de indignare şi i se păru că, datorită acestei scrisori a verişoarei lui pe care o adusese factorul, un nor a început să întunece căsuţa lor plină de soare. La urma urmelor, ce vină atât de mare avea ea? Invitase pe verişoara soţului ei, Anna Galton, să petreacă în casa lor câteva zile. Ce crimă de neiertat era aceasta? Anna, născută şi crescută în Levenford, plecase acum zece ani împreună cu tatăl ei – asociatul firmei Lennox & Galton, pentru care lucra şi Frank – în Irlanda şi se stabiliseră la Belfast, pentru ca în oraşul acela să se ocupe de afacerile de export ale firmei. Astăzi bătrânul Galton era mort şi Anna se întorsese ca să limpezească împreună cu Lennox succesiunea firmei, aşa că era cât se poate de firesc să-şi aducă aminte de rudele ei şi să le viziteze. După atâţia ani de absenţă neîntreruptă, o astfel de intenţie era pe deplin justificată. Petrecuse vreme de două săptămâni în casa lui Joe, la Levenford; probabil se va duce şi la Port Doran, ca să viziteze pe Eduard; prin urmare era inevitabil să vină şi la ei în Ardfillan. Fusese deci nici mai mult nici mai puţin, decât un gest de bunăcuviinţă din partea ei, s-o invite. Chiar mai mult decât atât, deoarece acum cinci ani când Frank plecase la Belfast, ca să susţină interesele firmei – în timpul primului atac de anghină al bătrânului Galton, de pe urma căruia şi murise – verişoara lui îl îngrijise în mod ireproşabil vreme de trei luni. Faptul că Frank era ferit de primejdii, fusese pentru ea o mulţumire neaşteptată, deoarece îl cunoştea destul de bine şi ştia cât de uşor poate fi dus de nas: se gândise că va fi obligat să doarmă în paturi cu cearşafuri umede, să mănânce prost, să stea la hoteluri de a doua mână şi să treacă prin toate neajunsurile la care putea fi expus, când era departe de ea. Dar iată că Frank începe acum să protesteze împotriva acestei ospitalităţi pe care o oferise verişoarei sale, în schimbul grijilor ce şi le-a făcut cu el Singur gândul unei astfel de posibilităţi era de ajuns, pentru a o face să se indigneze; cu toate acestea strânse cu putere din fălci şi-şi stăpâni cuvintele de supărare ce erau gata să i scape împotriva lui. Urmă o clipă de tăcere; pe urmă Moore se ridică încet de la masă, puţin ruşinat, şi scoţând din buzunar nelipsitul pachet verde, îşi aprinse o ţigară. Se propti în picioare pe pielea de oaie vopsită din faţa căminului şi sprijinindu-se cu spatele în consolă, trase câteva fumuri, uitându-se cu coada ochiului la Lucy. — Din întâmplare astăzi am avut o mică discuţie împreună, declară el într-un târziu, cu un fel de sfială. Acesta era felul său de a se scuza. Femeia începu să zâmbească; în aceeaşi clipă raportul de sentimente obişnuite între ei fu restabilit şi căutând anume să evite subiectul discuţiei de adineaori, îi răspunse: — Cred că în legătură cu această chestiune, voi avea şi eu foarte curând de spus ceva domnului Lennox. Chiar cât se poate de curând! — Ce vrei să-i spui? întrebă el mirat. — Vei vedea, ce-i voi spune! şi dădu cu înţeles din cap. Săptămâna viitoare îl voi invita la noi la cină. Nu mai zise nimic, ci se uită la ea cum se ridică de la masă şi începe să adune tacâmurile, apoi fără să-şi dea seama, ochii îi fugiră pe fereastră. Refluxul se terminase şi pe ţărmul bătucit, aşternut cu nisip, copiii începuseră să se joace cu mingea. Peter se strecurase din casă şi acum îl văzu că aleargă şi ţipă împreună cu ceilalţi copii. Moore începu să se gândească liniştit: un bărbat ca el este tatăl acestui băiat! Pe vremea când era copil se juca şi el cu mingea; iar acum… Cât de ciudate sunt întâmplările din viaţa omului! Şi Anna trebuie să sosească… Gândul acesta nu era câtuşi de puţin plăcut. Nu dorea s-o vadă în casa lui. Cu toate acestea seara era atât de frumoasă! Poate ar fi mai bine să iasă în grădină şi să tundă iarba. Pe urmă se răzgândi şi renunţă. Probabil o va tunde mâine. Mâine, cuvântul acesta avea un rol important în viaţa lui Moore. Se aşeză moleşit pe canapeaua din apropierea ferestrei; pachetul verde apăru din nou şi-şi aprinse o nouă ţigară, apoi dădu fumul pe nări. Uitându-se la capătul aprins al ţigării, declară: — Lennox ţine morţiş la ideea lui. Se opri şi încetă să mai adune ceştile de pe masă, gândindu-se la această informaţie despre care până acum îşi închipuise că nu o preocupă decât pe ea singură. Era vorba ca firma pentru care lucra Frank – aceeaşi firmă de acum opt ani, dar al cărei stăpân astăzi era numai Lennox – şi care se ocupa cu importul din Irlanda, să-şi extindă afacerile şi asupra Olandei, de unde intenţiona să importe noul produs sintetic: margarina. Un nume odios! Al unei substanţe şi mai odioase! Totuşi Lucy nu desconsidera prestigiul acestei întreprinderi, deşi se gândea cu scârbă la acest surogat al untului. În dorinţa de a ţine pas cu progresul, actualul proprietar al firmei, intenţiona să dea o nouă dezvoltare întreprinderii sale. Aproba în întregime aceste planuri ale lui, deoarece îşi făcuse şi ea în această privinţă anumite planuri în legătură cu Frank. Sosise timpul ca să poată avansa şi el iniţiativa acestei avansări va pleca de la ea. Numai rareori i se întâmpla să definească situaţia lui de acum… probabil din cauză că nici ea nu căuta anume ca s-o definească; se mulţumea să spună că Frank „este la” firma Lennox & Galton, ceea ce subînţelegea un om de încredere şi indispensabil, cu un salariu destul de frumos. Dar abstracţie făcând de acest eufemism care indica bunăcredinţă, situaţia adevărată a lui Frank la această firmă, era aceea a unui mic agent comercial. Situaţia aceasta era nedreaptă. Ar fi dorit ca situaţia lui să fie mai bună, mai importantă. Dorea din tot sufletul ca el să progreseze, aşa că mintea ei nerăbdătoare născocise un plan. Despre planul acesta vorbise şi cu Frank, dar ştia că el căuta să amâne executarea lui, sub pretext că se va gândi. „Fii liniştită, mă voi ocupa şi de asta. Dar lasă-mă să mă mai gândesc”. Îi va spune el; sau se va preface că-i vorbeşte cu toată sinceritatea: „Voi vorbi mâine cu L.” Dar el nici nu s-a gândit la această chestiune şi n-a vorbit nici cu Lennox, era convinsă că acesta este adevărul, deşi spunea mereu, că ştie „cum trebuie luat bătrânul”. Aceasta era de asemenea o dovadă a slăbiciunii lui, pe socoteala căreia făcuse haz de atâtea ori De astă dată însă se uită la el îngândurată şi declară: — Probabil ideea aceasta, Frank. Va fi norocul nostru, Nu că m-ar interesa atât de mult acest produs – adăugă ea, încercând să-şi ascundă nerăbdarea în câteva cuvinte ironice – căci nimic nu se poate compara cu untul. Nici nu vreau să văd aşa ceva în casa mea. — Cu toate acestea ideea mi se pare foarte bună şi produsul e ieftin, declară el, fără să poată găsi alte cuvinte care să explice succesul noului articol. Lennox are o clientelă numeroasă, aşa că voi reuşi să fac afaceri bune. Începu să caşte: Mi-ar plăcea să mor şi eu om bogat… de cumva nu mă vor spânzura înainte de a mă îmbogăţi. Poate că voi reuşi în ambele alternative. Ultimele cuvinte ale condamnatului, înainte de moarte: „Scumpii mei fraţi, sunt nevinovat. N-am făcut nimic altceva, decât mi-am pierdut scapulariul”. Tăcu din nou şi privirile îi fugiră pe fereastră, în direcţia golfului, unde văzu pe Netta care ieşise să cheme pe Peter la culcare şi acum îl gonea furioasă spre poartă, jucând ultima scenă a pantomimei din seara aceea. Când se auziră paşii de-a lungul aleii prunduite, Lucy ieşi din camera cu tava încărcată. Moore rămase nemişcat; spuse fiului său noapte bună, de cum intră în odaie, aprins la obraz şi plin de sudoare, apoi aşteptă în linişte. Aşteptarea aceasta i se părea atât de uşoară şi în oarecare măsură rezuma şi caracterul său. Părea că mereu aşteaptă câte ceva – puţin cam nerăbdător, puţin cam trist, ca şi când ar fi prevăzut apropierea unui dezastru ce va trebui să se abată într-o bună zi asupra lui. Acest obicei al său făcea de multe ori pe Lucy să se uite întrebătoare la el. Căci cu toată energia ei nemăsurată, nu era totuşi în stare să-l înţeleagă. Se gândea de multe ori, că ar prefera să fie mai vioi şi mai puţin nepăsător faţă de incidentele mărunte ale vieţii. De fapt nu avea acum niciun motiv care s-o determine să se mai îndoiască de indolenţa lui Moore, cum nu avea motive să se îndoiască nici de melancolia lui, de scepticismul şi lipsa lui de voinţă… În generai vorbind era o fire ciudată, dar cu toate acestea nu era câtuşi de puţin lipsit de calităţi. De pildă era în stare să cureţe un măr de coajă, făcând o singură panglică extrem de subţire, fără să se rupă până la capăt; sau putea face fluiere din şcoarţă de răchită; descoperea midii pe ţărmul golfului din Ardmore şi le frigea la grătar de ar fi putut ispiti cu ele chiar pe un anahoret. Felul în care manevra o scobitoare, era neîntrecut, deoarece între dinţii lui scobitoarea părea un instrument creator. Altădată dispoziţia lui părea foarte ciudată. Când lumea începea să vorbească despre dinţii lui neobişnuit de frumoşi, ceea ce se întâmpla destul de des, le răspundea foarte serios: „Sunt frumoşi, deoarece pe vremea când eram tânăr, îi curăţăm cu guliile ce le mâncam”. Tot aşa, cine altul, afară de Moore ar fi fost în stare să se oprească, împreună, cu soţia sa, îmbrăcată în rochie de oraş, la o azvârlitură de băţ de casa lor proprie şi să întrebe pe bătrânul Bowie, pe un ton serios, încotro trebuie să apuce pentru a găsi casa lui Moore? — Iartă-mă, domnule Bowie, întreba el foarte serios şi politicos, poate ştii unde stă domnul Moore. Când bătrânul tresărea speriat – acum împlinise şaptezeci de ani şi avea o uşoară înclinaţie spre apoplexie – ridica degetul paralizat şi-i indica direcţia, îi mulţumea pentru informaţie, cu aceeaşi seriozitate şi politeţe: — Mulţumesc, domnule Bowie, şi băgând mâna în buznar, scotea cutia de chibrituri în care nu mai era decât un singur băţ şi răsplătea pe moşneagul care se uita la el mirat. Pe urmă ridica nasul în vânt şi pleca fluierând melodia Boyne Water. Lucy se înfuria de fiecare dată, dar acesta era Moore cel adevărat. Totuşi numai rareori se întâmpla să fie atât de vesel; altădată avea accese chinuitoare de melancolie, când sta chircit şi nemişcat în faţa focului, cu buzele încleştate, preocupat de gânduri negre şi cu privirile îndreptate spre jocul flăcărilor din cămin. Afară de asta era o fire care nu se împrietenea uşor, dar şi când se împrietenea cu cineva, prietenii lui erau oameni foarte ciudaţi: unul care avea curse pentru prins iepuri în pădurea Gielston, un cantonier care spărgea pietre în apropiere de Point, pentru repararea drumurilor; acelaşi domn Bowie căruia îi zicea Bătrânul Marinar şi pe care de multe ori îl ameninţase că-l va învăţa să tricoteze. El însuşi n-avea habar ce era tricotatul, dar la Moore chiar acest procedeu era caracteristic, F. J. Moore, omul indiferent, visător, cel căruia îi plăcea să facă fluiere din scoarţă de răchită, în înfăţişarea căruia stăruia necontenit melancolia prevestitoare de dezastre, melancolie care-l făcea de multe ori să ofteze abătut: „Să ştii că eu voi sfârşi prost. Dacă nu mă vor ridica la demnitatea de lord, cu siguranţă mă vor ridica în spânzurătoare”. Dar de astă dată, în timpul cât el se odihni pe canapea, Lucy se întoarse în casă. Îşi luă numaidecât broderia – o bucată de satin negru, pentru o faţă de pernă pe care broda flori şi buchete cu panglici – şi se aşeză confortabil alături de el. — Ei, începu ea veselă, ce spune ziarul, cred că ai putea să informezi şi pe biata ta soţie ce noutăţi mai sunt astă seară? Se întinse indiferent după ziar şi începu să citească noutăţile zilei: foile fâşâiau în timp ce le întorcea, cercetând pagină de pagină, ca apoi să înceapă din nou căutarea unei ştiri mai puţin banale. Din când în când îi citea câte o ştire, la care adăuga propriile sale comentarii, întotdeauna îmbibate de un scepticism cumpătat. „Crezi, dacă vrei” sau „ştii foarte bine ce atitudine au ziarele” părea că ar vrea el să spună, dar cu toate acestea asculta bucuroasă – şi chiar îi cerea în mod stăruitor – părerea asupra subiectelor pe care le discutau. Afară de asta, la cererea ei îi citi cu glas tare un scurt articol care vorbea despre moda feminină a sezonului: pe Lucy o interesau rochiile – probabil mai mult decât ar fi trebuit, cum spunea el câteodată – ascultă cu atenţie, chiar încetă să mai brodeze şi dădu de câteva ori din cap în semn de aprobare. În cele din urmă termină cu lectura şi făcând ziarul mototol, îl lăsă să-i cadă din mână — Ia o carte, zise ea după câteva clipe şi rupse cu dinţii un fir de mătase pe care-l înşiră în ac. Dar lui nu-i prea plăceau cărţile: prefera ca din când în când să citească o revistă săptămânală; de obicei citea Photo-bits, nu din cauză că l-ar fi interesat prea mult, dar din când în când se întâmpla să găsească şi câte o glumă savuroasă pe care o putea debita clienţilor. Într-un rând Lucy protestase cu toată energia împotriva acestei reviste, când Peter veni la ea, în mână cu un exemplar şi o întrebă ce înseamnă „doamnele cu pulpe false”. Prin urmare de astă dată îşi împreună mâinile la spate şi se propti în spătarul canapelei. — E mult mai plăcut să nu faci nimic, răspunse el. Voi sta câteva clipe liniştit Rămase nemişcat şi o urmări cu privirea până când umbrele serii începură să se îngrămădească în cameră şi pe măsură ce se îngroşa întunericul, în sufletul său se trezea mulţumirea pricinuită de intimitatea existentă între ei. Într-un târziu îi auzi glasul tremurat. — Nu mai văd, exclamă ea şi se uită la el zâmbind – în camera plină de umbre zâmbetul acesta al ei i se păru încântător. Va trebui să aprind lampa! — Ce nevoie avem de lampă? întrebă el pe un ton semnificativ. — Ca să pot coase. — O, cred că pentru astă seară ai cusut de ajuns. Întinse mâna ca s-o oprească şi-i petrecu braţul împrejurul umerilor, strângând-o mai aproape de el. Faţa de pernă brodată cu atâta grijă îi căzu din poală, fără s-o bage în seamă, şi se strânse alături de soţul ei, supusă şi mulţumită. Da, era mulţumită şi nu încerca să-şi ascundă această mulţumire şi nici sfioasa încredere ce o avea în viitor. Afară de asta îl iubea, iubea atât de mult pe Frank al ei! Rămaseră câteva clipe nemişcaţi unul lângă altul şi în timpul acesta lucirea palidă a înserării se topi din cameră. Pe urmă îi simţi mâna cum coboară încet şi se strecoară pe sub bluza cu care era îmbrăcată şi începe să se mişte plină de mângâieri. Era un semn – un semn ascuns al lor. Pieptul începu să i se zbată fierbinte în strânsoarea lui şi fără s-o poată vedea, zâmbi. Şi de astă dată presimţise această dorinţă a lui. Dar şi procedeul acesta de a se apropia de ea, aici şi într-un mod atât de neaşteptat era caracteristic pentru Frank. Murmură provocatoare, dogorindu-i obrajii cu respiraţia fierbinte: — Să ştii că va trebui să te porţi cumsecade, atâta timp cât Anna va fi în casa noastră. Făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să spună ceva, dar nu zise nimic. Pe urmă nu mai putu răspunde, deoarece în clipa următoare femeia îşi lipi buzele fierbinţi de obrazul lui. — Te iubesc, Frank, murmură ea cu glasul în şoaptă. Ştii cât de mult te iubesc     2   Joia următoare, la orele cinci şi jumătate sosi cabrioleta de la Levenford, condusă de Joe, cu care aducea pe soră-sa Polly, pe Anna şi bagajul Annei, şi după ce făcu o curbă îndrăzneaţă se opri în faţa casei. Îndrăzneaţă, din cauză că Joe ţinea hăţurile, cocoţat pe capră, în atitudine imperială, sigur de sine şi măreţ. Pe urmă îşi mişcă trupul uriaş şi coborî, ca să mângâie cu un gest binevoitor gâtul asudat al calului şi să plesnească mulţumit din limbă. Purtarea sa faţă de calul înhămat la cabrioletă dovedea experienţă vastă. De altfel Joe se pricepea la toate, căci nu exista nimic ce marele Joe n-ar fi ştiut. Omniştiinţa aceasta era surprinzătoare la un bărbat care nu citea nimic, care-şi iscălea numele cu greutate şi care maltrata cu amabil dispreţ englezeasca Reginei întrebuinţând felul său de a se exprima, pentru Joe totul era uşor, şi nu era deloc de mirare. Joe – întrebuinţând din nou propria sa expresie – era doar, un băiat atât de cumsecade”. Ce e drept Joe era crâşmar, vindea rachiu şi în oarecare măsura era şi bookmaker. Dar ce importanţă are aşa ceva? Se ştia despre el că îşi ferea în mod foarte cuviincios clientela de instinctele viciului, datorită unui judicios amestec de apă veritabilă scoţiană în rachiul pe care-l vindea; cât despre „căluşei” în slăbiciunea aceasta a lui faţă de alergări era şi o înclinaţie nobilă, şi chiar în clipa aceasta Joe dovedea cât de mult ţine la un cal de rasă. De astă dată îşi băgă degetul mare al mâinii în subţioara jiletcii, ridică fruntea cu mândrie şi strigă amabil spre ceilalţi. — Ei, voi cei din trăsură! Ia poftim jos. Lăsaţi cufărul. Îl va duce Frankie în casă. Sfântă Bridgitta! Praful pe care l-am înghiţit, mă face să-mi fie sete. Pe urmă apucă în lungul aleii cu o demnitate cuviincioasă, ca şi când atitudinea lui ar fi vrut să spună: toţi cei care neagă drepturile irlandezilor de a invada şi a cuceri Scoţia, să poftească să se uite acum la Joseph Moore şi să se ducă dracului. Era bărbat voinic – nu atât de înalt pe cât era de gros, cu respectabilul pântece caracteristic hangiilor – şi dispunea de toată amabilitatea oamenilor voinici. Amabilitatea binevoitoare strălucea în ochii lui mărunţi şi negri, ca două boabe de stafide îngropate în grăsimea lucitoare a obrazului său palid; nările îi erau destul de largi şi din ele atârnau ţepi de păr; dinţii care i se vedeau de fiecare dată când mişca buza superioară şi albastră din cauza mustăţii rase, erau albi, puternici şi regulaţi, ca şi când ar fi fost escrescenţe ale ţestei sale de fildeş. Pe capul rotund, cu părul scurt, care se îngusta spre creştet, melonul sta cocoţat într-o parte, cu un fel de cochetărie dinainte calculată; mantaua scurtă cafenie pe care o purta la drum ca să se apere împotriva prafului, era cu clinii în vânt şi ghetele armonizate cu costumul albastru pe care-l purta erau de o superbă tonalitate de ocru. Într-un cuvânt, era un bărbat impunător; fireşte, nu mai era tânăr – împlinise cincizeci de ani – dar buna lui dispoziţie părea inepuizabilă. Această bună dispoziţie se putea constata şi în exuberanţa spontană a lui Joe. Dar afară de asta mai existau numeroase amănunte care certificau mult mai deplin capacitatea lui şi măreţele calităţi de care dispunea. De pildă ziua aceea când vânduse unui mecanic beat, care jurase că vrea numaidecât să bea şampanie, o sticlă de bere. Pe urmă cazul când cumpărase un papagal despre care vânzătorul îl asigurase că vorbeşte şi pe care, văzând că nu este în stare să scoată nicio vorbă, dădu ordin să-l împăieze. Altădată fusese invitat la un banchet ecleziastic şi ajunase vreme de două zile – iată o dovadă de abnegaţie – pentru a face cu atât mai uşor cuvenita cinste copiosului praznic la care va participa. Acesta era neîntrecutul Joe; acum venea pe aleia prunduită, cu Polly. Polly care era cu doi ani mai tânără decât el, şi venea pe urma lui legănându-se ca o raţă, ceea ce nu era faptă de mirare, dacă stai să te gândeşti la proporţiile ce le avea şi la lărgimea rochiilor cu care era îmbrăcată. Nu era atât de înaltă ca Joe, dar era mult mai grasă, atât de grasă, încât îţi făcea impresia c-au băgat-o cu sila într-un sac şi astfel pare mai mică decât în realitate. Cu două rânduri de guşă, cu un obraz aprins şi rotund, cu sânii mari – două obscenităţi gemene – cu pântecele prăvălit înainte, cu colacii de grăsime de pe glezne tremurând ca o gelatină pe deasupra pantofilor, cu nasturii numai pe jumătate încheiaţi, părea că efectul legii gravitaţiei o determină mereu să cadă în brânci. Până şi părul parcă-i atârna puţin pe spate. Rochia cu care era îmbrăcată, deşi părea ţipătoare, dovedea că a „costat ceva parale”. Cât despre culoarea rochiei, aceasta avea cel puţin calitatea că-i plăcea lui Polly, pe lângă toate acestea purta şi o glugă anacronică de blană – „pentru drum, înţelegi” – şi acum începuse să gâfâie. Când ajunse în faţa intrării, Polly respiră adânc de câteva ori, iar Joe apăsă iute şi cu putere butonul soneriei, ca să anunţe sosirea vizitatorilor. Era un spectacol încântător să vezi această pereche de oameni atât de mulţumiţi şi atât de plini de viaţă. Când Netta le deschise uşa, Joe apucă pe Polly de braţ şi-i spuse galant: — Intră în casă! Ce stai în prag şi te uiţi la uşă, cum s-ar uita o oaie la cuţitul măcelarului? — Nu pot trece prin tine, ce naiba! răspunse Polly, care înţelese gluma fratelui ei. Se vedea limpede că ţinea la Joe şi că dragostea ei de soră era plină de admiraţie. Se împliniseră cinci ani de când îi conducea casa şi în timpul acesta, din pieptul ei amplu se revărsaseră asupra lui valuri neîntrerupte de extaz. Drept recompensă îi trase un ghiont în glumă, apoi se întoarse şi strigă încântat: — Anna! Vino încoace, fato! Ce stai acolo ca un popândău? În clipa următoare intră tot atât de jovial în vestibul şi începu să scuture pe Lucy de mână – când o vedea, era întotdeauna exuberant, – apoi prefăcându-se că începe un meci de box cu Peter, începu să strige pe fratele său. — Frankie! Ia să-ţi văd mutra, Frankie băiete! Un bărbat fără pereche era marele Joe Moore – sau cum spunea el însuşi: „pe cinstea mea, Joe poate fi tot ce pofteşti”. — Frank va coborî imediat, se grăbi Lucy să-i răspundă Cu mare greutate îl determinase să se ducă la etaj, ca să se bărbierească şi să-şi schimbe costumul. Ea însăşi îşi scosese abia adineaori halatul şi era încă aprinsă la obraz, de treburile de la bucătărie. Îmi pare atât de bine c-aţi venit, declară ea cu toată sinceritatea Dar, Anna – unde este Anna? Şi ochii lucitori îi fugiră pe deasupra umărului lui Joe. — Anna! strigă Joe din nou şi-şi împinse pălăria pe ceafă. La chemarea lui, Anna se apropie, cu mişcări sfioase, dar nepăsătoare, cu înfăţişarea calmă şi măsurată. Era o fată sub treizeci de ani, oacheşă şi înaltă. Îmbrăcată discret, cu silueta elegantă; obrazul ei palid era luminat de ochii mari căprui, adânci şi aproape fără expresie. Ochii aceştia, cu priviri indiferente, păreau că fug în toate părţile; buzele ei erau pline şi roşii, iar înfăţişarea pe jumătate zâmbitoare pe jumătate dispreţuitoare, era un curios amestec de ostilitate şi silă. — Vasăzică dumneata eşti Anna, zise Lucy şi-i întinse mâna zâmbind. Îmi pare bine; sunt mulţumită c-ai venit! — Mulţumesc, răspunse Anna, cu amabilitate. Glasul ei era liniştit şi părea surprinzător de distins. Toată înfăţişarea Annei, ţinând seama de originea şi de mediul în care trăia, pricinui lui Lucy o plăcere neaşteptată. Îmi va face plăcere; sunt foarte mulţumită că am poftit-o la mine, îşi zise ea. — Şi sunt şi eu mulţumită că am putut scăpă de ea, interveni Polly în glumă şi-şi scutură penele – pălăria ei era plină de pene de struţ, de culoare violetă. Să ştii că acesta este adevărul. Timp de două săptămâni a reţinut de la treburi pe fratele Joe. Tocmai pe el care este un om cumsecade şi mai are pe cap şi o soră care ar fi în stare să-i mănânce şi urechile. Peter, îmbrăcat în costumul lui scoţian, aşa cum se cerea de fiecare dată când veneau vizitatori, începu să chicotească, apoi se aprinse ca para; i se spusese dinainte că va putea să apară în faţa, vizitatorilor, dar fără să i se audă gura. — Bine! Bine! strigă Joe lovindu-se cu palmele peste pulpele picioarelor. Am venit cu toţii la Mullingar, şi luând băiatul de braţ, trecură imediat în sufrageria unde-i aştepta un ceai consistent. Masa părea impunătoare, cu cele mai frumoase şerveţele, cel mai elegant serviciu şi cea mai strălucitoare argintărie ce o avea Lucy; cutia de argint pentru pesmeţi o moştenise de la mama ei – ar fi vrut s-o ia Richard, dar nu i-a dat-o – pe masă era însuşi serviciul ei de porţelan pictat de mână, pe care-l primise ea dar de nuntă şi care datorită cine ştie cărei minuni, rămăsese intact. Pe masă erau tot felul de bucate; fripturi reci, prăjituri, franzeluţe şi o şuncă mult promiţătoare, iar pe măsuţa de alături faţa de masă lucrată cu croşeta dovedea că se vă servi şi o mâncare caldă. Fără îndoială Lucy avusese multă bătaie de cap cu aceste pregătiri. Tot aşa tonul acestor întruniri familiare jignea uneori simţul ei sever pentru decor. Dar de amănuntul acesta, cum avea obiceiul, nu vru să ţină seama. Aceştia făceau parte din familia lui Frank, faţă de care avea obligaţii sociale, un fel de simţ al datoriei. În timpul acesta Joe cercetă masa cu ochii plini de interes. — Pe cinstea meu, simt nevoia să mai prind puţină putere, declară el mulţumit şi-şi ridică cingătoarea, bătându-se cu latul palmei peste pântece. Eu şi Polly şi Anna am plecat de acasă foarte devreme. Polly, care în timpul acesta începuse să examineze cu atenţie fotografiile, ornamentele şi porţelanurile de pe etajeră, răspunse: — Dogoarea soarelui până aici a făcut să-mi treacă de foame. Nu mă simt mai bine. Am o zvâcneală împrejurul inimii, se adresă ea lui Lucy, făcând o mutră ca şi când ar fi obişnuită cu acest fel de suferinţă. De fapt Polly avea dreptul de proprietate sau cel puţin dreptul de opţiune asupra unor afecţiuni dintre cele mai dureroase: O simt ca pe un bolovan, vârtoasă şi grea. Pe urmă începe să zvâcnească, de-mi taie respiraţia, şi adăugă: Într-o bună zi are să mă cureţe. — Ce s-a întâmplat cu fratele meu? strigă Joe, adulmecând împrejurul său. Unde este – doar nu s-a dus să vorbească cu cineva, ca să cumpere un câine? Aproape în aceeaşi clipă Frank apăru în sufragerie, pe obraz cu obişnuita expresie de absenţă şi sfială, ca întotdeauna, când îşi da silinţa să pară firesc şi la îndemână. — Cum mai merge cu ciolanele, băiete? răcni Joe numaidecât. Frank dădu din cap, fără niciun fel de entuziasm, apoi se opri stângaci în faţa Annei şi ezită; costumul nou pe care-l purta, atârna ţeapăn pe trupul lui. — Vasăzică te-ai întors, Anna? întrebă el. — Da, cred că asta se vede, Frank, răspunse ea cu un zâmbet fugar. Îmi face impresia că nu mă mai recunoşti. — Te-am recunoscut imediat, declară Frank, cu glasul stăpânit. Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin, din ziua când am fost la voi. — Foarte bine, răspunse ea cu îngăduinţă. Fata aceasta, avea o linişte foarte plăcută care în realitate era partea cea mai simpatică din atitudinea ei. — Probabil domnul Lennox va veni ceva mai târziu, declară Lucy, întrerupând scurta tăcere ce urmă după aceea. Dar nu-l vom aştepta, căci mi-a spus că va veni numai după terminarea ceaiului. Se aşezară la masă bine dispuşi. Netta apăru, în mână cu o tavă pe care se vedea ceainicul aburind, şi Lucy îmbujorată la obraz începu să toarne în ceştile invitaţilor, dându-şi silinţa să le satisfacă toate dorinţele. — Sper că vizita aceasta îţi va face plăcere, se adresa ea Annei, cu toată amabilitatea. Peter a organizat o excursie în cinstea dumitale şi am fost invitaţi să petrecem o zi la Eduard, la Port Doran. Dar probabil, după ce vei pleca de la noi, vei sta câteva zile şi la el? — Nu, răspunse Anna îngândurată. Nu cred că voi trece şi pe la el. — La Ned, n-ai ţinut niciodată din cale afară, nu-i aşa Anna? întrebă Polly, care gâfâia mestecând pesmeţi. — Ned, răspunse Anna, gândindu-se mulţumită la Pastorul Moore, este un preot cum nu s-ar putea găsi un altul mai cumsecade. — La ordine, Anna, la ordine, strigă Joe, care mesteca din răsputeri şi probabil descoperise o nuanţă de ironie, tocmai acolo unde n-avea ce căuta. Respectă haina preoţească! Cinsteşte familia! — Are o femeie foarte pricepută care-i conduce gospodăria – pe doamna O’Regan – continuă ea netulburată. Are grijă de el ca un înger păzitor; e o femeie foarte cumsecade. În cuvintele acestea nu era nimic de râs, totuşi Joe începu să râdă; Polly chicoti scurt; până şi Frank începu să zâmbească. Lucy nu înţelegea ce s-a întâmplat şi se aprinse şi mai mult la obraz apoi se întoarse spre Anna, şi o clipă rămase profund impresionată de calitatea subtilă ce o constată în înfăţişarea ei. Dar clipa aceasta trecu numaidecât şi Anna îi suportă privirea cu tot calmul, apoi adăugă: — Nu prea văd ce ar fi aici de râs. — Sfântă Fecioară! exclamă Joe pe tonul ce-l întrebuinţa totdeauna în clipele sale de emoţie. Ouăle acestea sunt tot atât de bune ca şi ouăle de curcă; mai dă-mi două, dragă Lucy, şi o felie de friptură rece. Polly se întinse peste masă şi-i întinse farfuria fratelui ei. — Îmi pare bine, Joe, că ai poftă de mâncare, declară ea. Apoi se întoarse spre Lucy şi zâmbi, având grijă să nu-şi deplaseze dantura… o dantură admirabilă pe care Joe i-o cumpărase de curând, şi adăugă: bărbatului să-i dai bine de mâncare, acesta este cuvântul meu de ordine. Toţi bărbaţii îşi au inima în stomac. Şi nimic nu-ţi dă mai multă putere, ca o friptură în sânge. Aceasta este mâncarea care ţi se aşterne pe ciolane şi împiedică declinul. Se opri şi încrucişându-şi braţele peste pântece, adăugă: acesta este un adevăr sfânt. În realitate Polly avea o profundă încredere în adevărurile sfinte. În calitate de femeie bolnăvicioasă, avea convingeri profunde şi credinţă nestrămutată în providenţă şi canula clistirului. — Dar afacerile cu untul, cum mai merg, tinere? – întrebă Joe, lingând gălbenuşul de ou rămas pe cuţit, întrebarea lui fiind o uşoară aluzie la ocupaţia fratelui său, — Merg bine, răspunse Frank scurt, dar cred că nu vor merge cu nimic mai bine, din cauză că tu te interesezi de ele, Joe înclină încet căpăţâna tunsă cu grijă. — Ai aflat, începu din nou Polly, ale cărei gânduri stăruiau mereu asupra problemelor patologice, ai aflat ce fac acum cu untul? Mai zilele trecute am auzit despre o femeie, care s-a dus să se caute la unul dintre sanatoriile acestea moderne, şi spuneau că acolo au hrănit-o numai cu unt. A înghiţit nenumărate kilograme de unt proaspăt şi au îndopat-o atât de mult, încât a început să transpire grăsimea. Într-o dimineaţă însă s-a săturat şi a aruncat castronul cu unt pe fereastra deschisă, iar untul, cum mă vedeţi şi vă văd, a căzut exact în capul medicului şef. La câteva luni după aceea a murit, fie odihnită! Cred că doctorul a ucis-o, ca să se răzbune. Am început să-mi închipui că sunt şi eu atinsă la plămâni. — O, sărut mâna! ripostă Joe graţios. Şi picioarele regelui Billie! Mi se pare că tu eşti atinsă la creier. Lăsă cu zgomot cuţitul şi furculiţa din mână şi întorcând capul rotund pe gâtul ca un pivot, continuă cu amabilitate: mâncarea aceasta a fost admirabilă. Ai auzit Frankie, băiete? Ai o nevastă, o comoară! — Mulţumesc pentru informaţie, răspunse Frank rigid. Dar nu ţi-am cerut-o. Joe însă nu se supără. — Tu ai avut noroc, băiete – ai avut noroc. În calitatea mea de frate mai bătrân şi de bărbat văduv, nu pot decât să te invidiez. Eu nu sunt omul care să ţin socoteală de Decalog. Biata mea Katie, – fie odihnită acolo unde este, n-ar fi fost în stare să pregătească o astfel de mâncare, nici dac-ar fi fost vorba să-şi mântuiască sufletul de chinurile purgatoriului. Lucy începu să se frământe. Aceste întruniri familiale, deşi trebuia să se împace cu conversaţiile fără nicio restricţie, se desfăşurau întotdeauna cu uşurinţă, imediat ce rezerva caracteristică a lui Frank începea să sa liniştească. Dar de astă dată această rezervă a soţului ei persista, cu toate străduinţele ei de a o înlătura. Şi ea nu era obişnuită să se străduiască zadarnic. Încruntă uşor din sprâncene şi uitându-se la el, peste buchetul de crizanteme galbene din mijlocul mesei, îi spuse cu glasul impetuos. — Ce-i cu tine, Frank? Constat că nu te ocupi de verişoara ta. Întinde-i coşuleţul cu pâinea prăjită. — E foarte amabil, răspunse Anna zâmbind. Dar n-a reuşit să-şi stăpânească spaima pe care i-am pricinuit-o, când m-a văzut. — Văd şi eu că n-a reuşit să şi-o stăpânească, declară Lucy cu glasul încărcat de reproşuri şi se uită la Frank, care întinse nemulţumit farfuria spre ea. Apoi se întoarse spre Anna, hotărâtă să-i ofere o compensaţie şi o întrebă: Ţi-a făcut plăcere vizita aceasta la Levenford? — Mi-a făcut şi nu mi-a făcut, răspunse Anna, cu înţeles. — Vrea să spună, interveni Polly, că nu poate suferi oraşul acesta. — Înţeleg care este motivul, declară Lucy şi se uită la Anna surâzând: şi-a lăsat inima în Irlanda. Urmă o pauză destul de perceptibilă, cu tot zgomotul surd al masticaţiei generale a celor de la masă, o scurtă intermitenţă, în timpul căreia Joe, Polly şi chiar Frank, unul după altul, aruncară câte o privire spre Anna. — Poate da, poate nu! răspunse Anna în bătaie cíe Joc. Se făcu apoi tăcere. Lucy se simţi intrigată şi această senzaţie de perplexitate nu-i făcu nicio plăcere. Era gata să spună ceva, când Frank – care numai rareori scotea câte o vorbă – împinse scaunul şi se ridică de la masă, ca să declare: — Ce-aţi zice, dacă acum, după ce am isprăvit de mâncat, am trece în salon. Toată lumea se ridică în picioare. Polly îşi trecu şerveţelul, peste obrajii asudaţi. — Eu am întotdeauna prostul obicei, că asud în timpul cât stau la masă, declară ea cu glasul în şoaptă. Sunt obligată să mănânc încet, căci altfel mă sufoc şi încep să sughiţ. În timpul cât vorbi o apucă sughiţul, fără să-şi dea seama că Lucy încruntă din sprâncene şi privirile Annei rătăcesc în gol. Intrară în salon. Joe îşi descheie nasturii de la jiletcă, scoase o ţigară şi avu grijă să nu-i rupă eticheta roşie, în timpul cât şi-o aprinse cu scăpărătoarea. Polly făcându-şi uşor vânt, se aşeză într-un fotoliu de lângă fereastră, Anna pe canapea, Frank în colţul său favorit de lângă cămin şi cu privirile pierdute începu să manevreze scobitoarea între dinţi. Lucy se opri în pragul uşii, cu un braţ petrecut împrejurul umerilor lui Peter. — Pe mine să mă iertaţi, zise ea. E ora când trebuie să-l culc. — Nu, mamă, protestă băiatul, e prea devreme. — Lasă-l să mai stea puţin cu noi, propuse Anna. — Îmi pare rău, răspunse Lucy cu sfială, dar regula este ca la orele şapte să se culce. Băiatul făcu o strâmbătură. — Da, murmură el, dar unchiul Joe mi-a făgăduit să-mi dea un penny, şi nu mi l-a dat. — Sfinte Atotputernice! exclamă Joe, am uitat cu totul. Cu un gest seniorial îşi scoase ţigara din gură şi după multă scotoceală prin buzunare, dădu de un ban de aramă pe care-l întinse băiatului. — Spune mulţumesc, zise Lucy cu glasul răstit. Cererea fiului ei dovedea o lăcomie prea exagerată, pentru a-i putea fi pe plac: cine a mai auzit ca stăpânul casei să ceară bani invitaţilor săi. Se întoarse grăbită, uşor nemulţumită de ceva ce ea însăşi nu putea înţelege. Când ajunse sus pe galerie, îi spuse: — N-ar fi trebuit să faci aşa ceva, fiule. — Mamă, te rog să mă ierţi, răspunse el râzând; dar cu toate acestea banul îl băgă în cana cu capacul de metal. După ce ajunse la etaj, se gândi că ar fi fost bine să cheme pe Anna, ca să-i ajute şi în timp ce ar fi stat amândouă aplecate asupra cadei, intimitatea dintre ele ar fi devenit mai adâncă. Fără îndoială Anna era prea sfioasă, pentru a-i face ea o astfel de propunere. Va trebui să înlăture această rezervă a Annei şi s-o facă să se simtă ca la ea acasă. Gândindu-se în felul acesta, aproape terminase, când de jos se auzi sunând uşor la intrare, ceea ce însemna că a sosit domnul Lennox. Mişcările mâinilor îi deveniră în mod instinctiv mai grăbite. Deşi avea biroul la Glasgow, locuia şi el în Ardfillan, ceva mai sus, pe coasta colinei şi era o dovadă de atenţie neobişnuită din partea lui, „să treacă pe la ei” – cum avea el obiceiul să califice aceste vizite. Dar cu toată liniştea şi superioritatea rece a domnului Lennox, ei îi plăcea omul acesta şi avea toate motivele să-l cultive. Fire inofensivă, şireată şi îngăduitoare, era cunoscut ca un om cu vederi largi – altfel cum s-ar fi putut înţelege şi asocia vreme atât de îndelungată cu Galton? Un scoţian şi un irlandez patroni ai aceleiaşi întreprinderi! O împerechere mult mai imposibilă, decât cea a unui catolic cu un evreu. Dar cu toate acestea reuşise: Galton avea clientela şi capitalul. Acum, după moartea lui Galton, ştia despre el că se gândeşte la ceva mult mai îndrăzneţ: extinderea comerţului său asupra importului din Olanda a noului produs sintetic. Aceasta era ocazia ce i se oferea acum. Astă-seară însă nu avea intenţia să-şi desfăşoare strategia, ci să facă numai pregătirile necesare pentru scopul ce-l urmărea. Astfel, fiind conştientă că până acum a procedat faţă de Lennox cu tot tactul cuvenit – chiar de acum i se părea că orizontul începe să se însenineze – sărută pe Peter şi-i ură noapte bună, apoi se grăbi să se întoarcă la invitaţii din salon. Când intră, pe Joe îl găsi fireşte, în vervă. Cu un gest declamatoriu ridicase mâna în aer şi perora, cutremurat de emoţie: — N-au decât să ne spună că suntem irlandezi netrebnici! Afirmă mereu, că nu suntem buni de nimic. Zic eu ceva? N-am spus nicio vorbă împotrivă. Îi las să ne supravegheze. Noi, cu toată vorbăria lor, ne facem treburile. Chiar aici la Levenford, întrebaţi pe cine aveţi de Big Joe Moore! Toată lumea mă cunoaşte. Mă cunoaşte chiar foarte bine. N-am avut atât noroc ca ceilalţi membri ai familiei mele, dar cu toate acestea am reuşit să-mi fac drumul meu şi să adun şi ceva parale pe care le-am pus de-o parte. Pe vremea când eram copil, vindeam ziare, iar astăzi sunt directorul Clubului Verde de Foot-Ball şi preşedintele local al A.O.H. S-ar putea să nu fie tocmai mult, dar este de ajuns, ca să poţi trăi mulţumit. — Grija aceasta s-o lăsaţi în seama lui Joe, interveni Polly şi dădu din cap, uitându-se la ei pe sub pleoapele pe jumătate închise. Lennox se uită la paharul de whisky ce-l avea în faţa sa. Era un bărbat de cincizeci de ani, de statură mijlocie şi cu barba căruntă, căruia îi plăcea să trăiască liniştit şi era conştient de sine însuşi. Era îmbrăcat într-un costum aspru de tweed, de cea mai bună calitate, dar foarte prost făcut, cu ochi şireţi şi de cele mai multe ori ascunşi, cu gura mică ţuguiată, iar mâinile cu pumnii încleştaţi îi burduşeau buzunarele pantalonilor şi jiletca simplă tricotată părea neobişnuit de agresivă din cauza unei impunătoare baterii de creioane foarte bine ascuţite ce le purta în buzunar, chiar în timpul când nu era la birou, amănunt care caracteriza personalitatea acestui om. Din fire era om tăcut şi prevăzător, iar şiretenia pentru el era ceea ce ar fi putut să fie pentru altul spiritul, În aparenţă trăia exclusiv pentru mica şi înfloritoarea sa întreprindere. Înfăţişarea lui putea fi caracterizată drept o minuţioasă prudenţă şi uneori era în stare să pară extrem de preocupat. Fără a fi un om strălucit şi nici prefăcut, era înzestrat cu o foarte utilă perspicacitate înnăscută Acesta era Lennox: un om calm, viclean şi ascuns. — Ei, ei, ei, exclamă el pe un ton neobişnuit de calm, dumneata eşti un om remarcabil. Aici nu mai încape nicio îndoială, nici cea mai mică îndoială. Dar ar fi fost imposibil, ca din atitudinea lui să-ţi poţi da seama, dacă aceste cuvinte sunt sau nu sunt un compliment la adresa lui Joe. — Nu! Despre mine nu s-ar putea spune că n-am reuşit destul de bine, declară Joe, expansiv. La Shamrock Bar poţi gusta o picătură de John Jeameson, tot atât de bun ca în orice parte a districtului Klyde. Dar deşi am reuşit să adun ceva, nu uit nici de cei săraci. Nu uit câtuşi de puţin. De Crăciun bag întotdeauna mâna în buzunar şi dau pentru St. Vincent de Paul. Nu uit nici de partea ce se cuvine clerului. De fiecare dată când Pater Cassidy pleacă cu pantahuza, îi fac plăcerea şi-i pun un sovereign în palmă, bine înţeles, nu pentru că ar fi nevoie, căci de fiecare dată îl fac mai mult cu sila să-l primească: este un simplu gest de bunătate din partea mea. — Suflă cu nădejde din surle Joe, zise Frank şi ridică privirea în tavan, iar pe buze îi tremură un zâmbet. — Şi de ce să nu suflu băiete? răspunse Joe râzând provocator. Doar surla cântă o melodie plăcută. — Trebuie să ştiţi că Joe Moore este un om cu inima largă, declară Polly cu inocenţă, încercând să dea drumul şiretelor de la corset. Urmă un timp de tăcere; apoi Lennox se uită dintr-o parte la Lucy. Dar elementul scoţian ce mai face? întrebă el; aceasta era aluzia întrebuinţată de el în legătură cu alianţa dintre ei, şi cu care califica aceste raporturi. — Bine… ca de obicei, răspunse ea zâmbind. Peter a fost cam răcit. Nimic grav. — O felie de slănină, interveni Polly cu glasul somnoros, aşternută pe piept este întocmai ca o platoşă pentru plămâni. Nimeni nu dădu atenţie acestei observaţii şi Polly se sprijini moale în spătarul scaunului. — Ce este cu noul proiect, domnule Lennox? întrebă Lucy în dorinţa de a profita de ocazie. Merge înainte?’ — Tocmai le spuneam, răspunse el cu glasul blând. Eu ţin foarte mult la acest proiect. Am fost ieri până la Leith şi am făcut pregătirile necesare în docuri.

Capitolul 1       Dintr-o privire o zări pe Margaret pe creasta colinei, prea târziu ca să se mai întoarcă din drum. Ducând coşul greu pe braţul său valid, crezuse că poate trece neobservat în coborârea sa spre râu. Dar câinele fetei îl mirosise deja pe al lui. — Duncan! exclamă tânăra fată. Ei! Duncan Stirling. Pentru ce te eschivezi? Trebui să se pornească şi să se întoarcă. Cât era de drăguţă cu rochiţa sa scurtă de twed şi pantofiorii de lac! Părul îi strălucea în soare. Încercă să se scuze. — Nu te-am văzut, Margaret. Cu amândouă mâinile, surâzătoare, ea se apăsă pe bastonaşul său, privind ciudata siluetă atât de sărăcăcios îmbrăcată, fruntea mare bombată şi ochii profunzi. — Doctorul Euen Overton este la pescuit, zise ea. Merg în întâmpinarea lui. Nu l-ai văzut? El clătină din cap şi ea izbucni în râs: – Nu prea eşti vorbăreţ pentru un băiat cu care am fost colegă de clasă. — Pariez că este vorba de slujba ta cea nouă care se pare că ţi-a sucit capul. Cu mare greutate el îşi reprimă o mişcare de nerăbdare şi admise: — Este o şansă nesperată pe care o am, nu este aşa? — Încă nu ai această slujbă, îl tachină ea. Oricum nu înainte de reuniunea din această seară. Şi deodată foarte serioasă, îi spuse: – Iată ceva care îţi va purta noroc. Am găsit-o în vârful colinei. Şi ea îi întinse o rămurică de mărăcine alb. — Mulţumesc, Margaret, murmură el. Luă rămurica înflorită şi o înfundă în buzunarul hainei. O voce puternică răsună deodată în spatele lor. Overton urca în direcţia lor, agitându-şi undiţa în semn de salut. Ei remarcaseră deja pe faţa lui frumoasă, cu trăsături regulate, picăturile de sudoare cauzate de scurta ascensiune. — Bravo! Margaret, mizerabilă mică, spuse el, eu te caut peste tot de peste 2 ore. Ce maniere! Astfel ai tu grije de mine, invitatul tău? Apoi, întorcându-se spre Duncan: — Bună, Stirling. A muşcat? — Aşa de puţin, că nu merită să vorbim. Duncan trecu imediat în defensivă. Acest parvenit pretenţios pe care cu atâta uşurinţă l-a depăşit în toate nu uita niciodată să-l trateze cu condescendenţă. — Cu siguranţă că nu ai pescuit nimic, reluă Overton. Se aplecă peste coşul lui Duncan şi exclamă involuntar: — Ce este asta? Cinci, şase bucăţi! Şi mari! Şi eu care nu am prins decât o singură bucată! — Vrei un păstrăv? îl întrebă Duncan. — Şi încă cum! Overton, încântat, se repezi. — Ia-i pe toţi, propuse Duncan amabil. — Bătrâne, iată ceva şic din partea ta! Dacă nu te deranjează. — Deloc. Pot prinde păstrăvi ca aceştia când doresc. În ciuda stăpânirii de sine, Duncan nu se putu opri să nu-şi arate dispreţul pe care îl inspira noul venit. Dar Overton, ocupat cu transferarea peştilor cu pete gri în propria sa plasă, nu-i acorda nicio atenţie. — Ai să vezi ce mutră o să facă tatăl tău, când îi voi arăta ce am prins, spuse el, zâmbindu-i lui Margaret. — Dar, Euen, protestă ea cu blândeţe, nu tu ai prins aceşti păstrăvi! — La pescuit, ca în foarte multe alte lucruri, totul este permis! Duncan îşi scutură cizmele pline de noroi. — Să mergem, este timpul să plec, spuse el. Îşi fluieră câinele, culcat în iarba înaltă. Overton privi câinele şi întrebă pe neaşteptate: — Acesta este Rust, faimosul Rust? — Da, spuse Duncan. — Ai făcut un lucru extraordinar. Margaret avu un frison când îşi aduse aminte de accident. — Trebuia să fie bucăţele după ce l-a călcat camionul, reluă Overton. — Adevărat, răspunse calm Duncan. Dar bucăţelele s-au lipit foarte bine. — Ar trebui să te specializezi în puzzle!, spuse Overton cu un surâs. Apoi schimbă subiectul: – Nu cred că te voi mai revedea, Duncan. Trebuie să mă întorc la Facultate joi pentru concursul Lockhart. — Concursul burselor? întrebă Duncan. — Da, răspunse Overton, făcând pe importantul. Asta este teroarea pedagogilor de la Saint-Andrews! Să supravegheze în fiecare primăvară şapte sute de candidaţi pentru medicină. — Este surprinzător că tu mai eşti încă în viaţă. Vocea sa era aşa calmă că nici Margaret, nici Overton n-au remarcat amărăciunea. Câteva secunde mai târziu, Duncan se îndepărtă după ce îşi luă rămas bun de la Margaret. — Ce tip ciudat! râse Overton. — Şi tu ai fi ciudat dacă ai avea o infirmitate ca a lui! replică Margaret. Pe tot drumul de întoarcere, Duncan era torturat de imaginea cuplului format de Overton şi Margaret. El îi vedea mergând unul lângă altul şi sosind la Stincher Londge, locuinţa colonelului Scott, tatăl lui Margaret. Îi vedea în marele hol luminat de butucii care ardeau în şemineu. Servitorul în frac cenuşiu aducând ceaiul. Era aşteptat Cinstitul Joe, porecla dată tatălui lui Euen Overton, omul cel mai bogat din Levenford. Margaret turnă ceaiul în ceşti. Şi Overton cu emfază se lăuda cu calităţile lui de pescar. Euen Overton poseda arta de a-şi aranja ca toate să pară în avantajul lui. Fiul unic şi răsfăţat al lui Cinstitul Joe, buzunarele îi erau mereu bine garnisite şi fără îndoială acest fapt contribuia mult la aroganţa sa insolentă. Ştia să-şi ascundă sub un surâs dezarmant manierele care erau departe de a fi distinse. Duncan îşi amintea de câte ori se aventurase să privească în acest hol. Când era mic, băcanul satului îl încărca de multe ori cu comenzi pentru „Castel”. Este adevărat: Margaret şi el au mers împreună la şcoală. Dar, în aceste aşezări mici din Nord, şcoala locală nu făcea nicio diferenţă în învăţarea fiicei castelanului sau a unei femei de serviciu. El ajunse la Levenford. Aceasta era o localitate urâtă, care se găsea între un estuar negru, murdar şi oţelăriile din apropierea căii ferate. Se angajă într-o străduţă îngustă şi se găsi din nou în cotidianul mirosului familiar al mizeriei. Cât de bine le cunoştea. Se opri în faţa unui culoar întunecos, ridică zăvorul unei porţi mâncată de carii şi intră la el. Aici, contrastând cu strada şi cartierul, domnea ordinea şi liniştea. Tatăl lui Duncan era aşezat într-un colţ al camerei. Din întâmplare nu era beat. De aproape zece zile, în onoarea marelui eveniment, Tom Stirling a renunţat, nu fără remuşcări, să bea şi o singură înghiţitură de alcool. — Iată-te întors, spuse el încetişor, încălzindu-şi palmele la focul din pipa sa de pământ. Maică-ta a pus masa în sală. Cei doi bărbaţi schimbară o privire complice. Marele Tom nu era bun de nimic, beţivanul localităţii. Treizeci de ani mai înainte era un tânăr strălucitor, secretarul consiliului municipal, intendentul colegiului şi al castelului. În prezent nu se vedea decât silueta sa deşelată urcând scările de piatră, care duceau în cârciuma Leul Roşu. De peste un sfert de secol nu mai lucra deloc. Cu toate acestea fiul său îl iubea. — S-a tăiat viţelul cel gras pentru tine în această seară, murmură Marele Tom. De ani de zile nu am văzut-o pe maică-ta aşa emoţionată. Duncan privea fix în flăcările care dansau în şemineu. Îşi vedea viitorul fără nicio speranţă, toate posibilităţile de a evada din această situaţie i se păreau complet pierdute. Auzi deodată zgomot în spatele lui şi se întoarse. Mama sa îl privea. — Ţi-am călcat costumul albastru, Duncan. Îl vei găsi pe patul din camera ta. Totodată, ţi-am pregătit o cămaşe albă cu guler scrobit. Astă seară trebuie să arăţi bine. — Grozavă aparenţă! repetă Duncan. Pronunţând aceste două cuvinte cu amărăciune. Mama ar fi vrut să spună ceva, dar nicio vorbă nu a ieşit dintre buzele ei întredeschise. Era straniu să constaţi cu câtă forţă domina prin tăcerea ei. Cu toate acestea Martha Stirling era o femeie subţirică şi micuţă. Duncan nu putea să şi-o imagineze pe maica sa decât îmbrăcată cu rochii uzate şi negre care făceau să-i pară faţa mai ridată şi mai palidă dacă acest lucru ar fi fost posibil. Mâinile împreunate în poală erau roşii, noduroase şi pline de crăpături. Cât erau de elocvente, aceste mâini! Ele arătau 25 de ani de munci grele, de rufe spălate cu leşie, de mii de duşumele frecate şi spălate, de nenumărate crătiţi şi veselă pline de grăsimi, de reparaţii şi de cârpeli cu care Martha şi-a întreţinut bărbatul şi şi-a crescut fiul iubit cu un curaj nebunesc şi de nestăpânit, cu o credinţă fără limite. — Când vei reveni, Duncan, reluă ea, îţi voi servi un bun dineu. Sper din toată inima că îl vei merita. În ciuda obişnuitei sale rezerve, Duncan răspunse cu un accent de disperare: — Îmi este dificil să nu-ţi mărturisesc, dragă mamă, dar trebuie. Eu nu doresc să obţin acest post. — Pentru ce? Întrebarea îl atinse ca o lovitură de bici. — Pentru că detest această muncă. — Deteşti această muncă? repetă ea neîncrezătoare. — Aceasta este o muncă fără niciun viitor, care nu duce nicăieri. Dacă o voi accepta, voi fi înlănţuit pe vecie! — Oh! Duncan! acest lucru este posibil? Pentru mine este o zi tristă să aud pe acela care va ocupa funcţia de secretar al Consiliului municipal calomniind acest post! Şi dacă nu te superi vreau să ştiu cam ce muncă ţi-ar plăcea să faci? Duncan răspunse pe un ton plin de pasiune: — Tu ştii foarte bine ce am dorit să fac totdeauna! O străfulgerare de înţelegere trecu pe faţa ei. Şi atunci cu multă compătimire bătrâna femeie vorbi, ca şi cum ar fi dorit să-l îndepărteze pe fiul ei de un vis copilăresc dar foarte frumos. — Dragul meu Duncan! Am crezut că ai alungat pentru totdeauna aceste gânduri prosteşti. Trebuie să-ţi dai seama ce poziţie ocupi în viaţă. Noi nu suntem decât nişte muncitori săraci. Şi chiar dacă am fi avut suficienţi bani pentru a-ţi permite să faci ce doreşti!… Nu, eu ştiu ce este bine pentru tine, dragul meu băiat. În toţi aceşti lungi ani, am muncit şi m-am rugat ca tu să poţi ocupa într-o zi acest loc onorabil care tatăl tău, cu slăbiciunea sa, nu l-a putut păstra. Şi în prezent tu eşti pe punctul de a reuşi. Acum, du-te şi te schimbă, băiatul meu. Nu este recomandabil ca să întârzii. Duncan înăbuşi în el o mulţime de rugăminţi. Probabil, mama sa avea poate dreptate. Ce putea să facă el în mizeria materială şi fizică? Urcă rapid în camera sa, să se schimbe. Aici, în mansardă era refugiul lui, îşi întoarse privirile spre cărţile lui pe care le-a studiat, de multe ori până la răsăritul soarelui. Degeaba, toate acestea! Lacrimi calde şi arzătoare i-au venit în ochi.   Aşezat pe bancheta dură, în anticamera primăriei, Duncan auzea voci înfundate venind până la el, şi amărăciunea lui creştea. Ce importanţă mai avea ambiţia sa tenace? Ce conta, această putere, acest talent de a învăţa care îl simţea în el, acest interes pentru ştiinţă care a determinat fiecare din gândurile lui, fiecare aspiraţie a fiinţei lui? Îşi dădea seama şi ştia că posedă o aptitudine rară: aceea de a vindeca. Rust, câinele călcat, pe care l-a readus la viaţă cu mâinile sale. Într-o zi, jucându-se unul dintre colegii lui de şcoală şi-a luxat umărul căzând. Duncan avea încă păstrat în memorie felul în care el a izbutit să repună luxaţia la locul ei, graţie a două, trei mişcări a braţului său valid, scăpând de durere pe copilul în lacrimi… Uşa se deschise şi Tod, uşierul i-a făcut semn. Prin fumul de tutun, Duncan văzu pe consilierii aşezaţi în jurul mesei lungi de stejar. Nu remarcă decât o privire prietenească, cea a colonelului Scott, tatăl lui Margaret şi preşedinte al Consiliului municipal. Se mai găseau: Troup, antreprenorul de pompe funebre, Leggat, avocat, Simpson, preotul, – toate personalităţi mediocre ale unei mici localităţi. Dar ultimul membru al consiliului, nu era deloc, o personalitate insignifiantă. Joe Overton, supranumit, Cinstitul Joe, miliardar. Autoritatea sa se întindea până la cel mai mic sătuc din vecinătate. Privindu-l, Duncan simţi că în el avea un duşman! Colonelul Scott luă cuvântul primul. Surâse lui Duncan pentru a-l linişti. — Sunt bucuros că te văd, Stirling… Ei, bine! domnilor, eu cred că acesta este noul nostru secretar. Noi îl cunoaştem cu toţii pe Duncan Stirling. Deci aceasta nu este decât o formalitate pe care noi o votăm astăzi. — Un minut, vă rog! întrerupse Joe Overton lovind cu pumnul în masă. Eu întreb dacă candidatul poate să facă faţă la această funcţie. — Cum ai căpătat această infirmitate, Stirling? întrebă Troup, micul antreprenor de pompe funebre. El privea braţul lui Duncan cu o curiozitate bolnăvicioasă. Duncan îşi înăbuşi răspunsul tăios pe care îl avea pe buze. — Am contractat poliomielita când aveam 12 ani, se mulţumi să spună. — Polio şi mai cum? — Paralizie infantilă, specie de imbecil! mormăi colonelul. Apoi, întorcându-se spre Duncan: — Cunoşti condiţiile. Un contract pe 5 ani, susceptibil de a fi prelungit, ceea ce înseamnă practic pentru toată viaţa. Cu un salariu de 30 şilingi pe săptămână pentru început. — Scuzaţi, întrerupse încă o dată Overton, nu uitaţi că la data când îmi voi pune în aplicare planul meu de electrificare a localităţii Linton, unde sunteţi cu toţi interesaţi, ne va trebui un secretar de încredere. — Este adevărat, căzu de acord pastorul Simpson, ridicându-şi ochii spre cer. — Ar mai fi un alt punct pe care vreau să-l aduc în faţa dumneavoastră, continuă Overton. Tatăl candidatului a ocupat altădată acest post. Ce garanţii avem noi că fiul nu va călca pe urmele tatălui? S-a lăsat o tăcere de mormânt. Duncan simţi o undă de foc care îl trecea. El a înţeles perfect raţiunea acestui duşmănos atac. Din copilărie, el a îndrăznit să-l depăşească pe Euen Overton, preţiosul vlăstar al omului cel mai bogat şi cel mai puternic din ţară. N-a fost iertat niciodată. Deodată, nervii lui, tensionaţi de săptămâni de supărare şi torturaţi de acest interogatoriu, cedară. Se întoarse spre Cinstitul Joe cu o nesocotită îndrăzneală şi furie. — Şi dacă noi am vorbi puţin de moralitatea dumneavoastră? ceru el cu o voce tare şi dură. Dumneavoastră care pozaţi în apărător al comunităţii şi cu toate acestea căutaţi fără încetare numai profitul dumneavoastră personal. — Este o insultă adusă consiliului municipal! strigă Overton. — Aşa să fie? urmă Duncan. Cum explicaţi că aţi cumpărat un teren aproape pe nimic şi că l-aţi revândut cu un preţ enorm oraşului pentru ca acesta să construiască uzina de gaze? — Este o minciună! protestă Overton, roşu la faţă de furie. — Şi cele 20.000 de lire pe care le-aţi câştigat construind biblioteca municipală cu cărămizile şi mortarul dumneavoastră de proastă calitate. Este şi aceasta o minciună? — Domnilor, domnilor! bâlbâi Troup, tremurând de spaimă. O să suportăm această insultă? Duncan se întoarse cu sălbăticie spre el: — Faceţi toţi parte din complot! Localitatea întreagă este la curent cu aceste lucruri. Toată lumea ştie că dumneata realizezi 200 la sută din coşciugele din placaj pe care le vindeţi spitalului! Timp de un minut, domni o tăcere de moarte în sală, apoi explodă o gălăgie de nedescris. În zadar, colonelul Scott încercă să adune câteva voci în favoarea lui Duncan. — Domnilor, domnilor, nu fiţi prea susceptibili. Acesta este privilegiul tinereţii de a spune ceea ce gândeşte! Vocea sa a fost acoperită de strigătele lui Overton care urla: — Nu o să ai niciodată această funcţie, Stirling! Atât timp cât voi fi aici, nu o să-l obţii niciodată. — Nu-l doresc, îi aruncă în faţă Duncan. Prefer să mor de foame decât să-mi pierd respectul de mine însămi. — Dumneata ai zis-o! Vei muri de foame! aruncă Overton, arătând pumnul. Cariera îţi este terminată aici la Devenford. O să-ţi aduci aminte de aceasta după-amiază când te vei târî în şanţ cerşind. — Dumneata de asemeni, o să-ţi aduci aminte când numele meu va fi cunoscut foarte departe de aici! Această ultimă frază lăsă consiliul cu gura căscată. Au rămas nemişcaţi urmărind cu privirile pe tânărul bărbat care părăsea sala.   Afară, Duncan aproape că se lovi de maşina colonelului Scott. Margaret era la volan. Ea îi făcu semn cu insistenţă: râdea ca o nebună cu lacrimi în ochi. — Duncan, exclamă ea. Neil Todd mi-a povestit tot. Trăgea cu urechea la uşă. Sunt bolnavă de râs! Din nou o apucă un râs nestăpânit. Încă sub impresia scenei violente la care a luat parte, Duncan cu maxilarele puternic strânse, tremura tot. Se simţi jignit constatând că Margaret a îndrăznit să transforme în farsă ceea ce pentru el era o tragedie. — Aceasta nu este pentru mine o glumă, Margaret, spuse Duncan cu un aer posomorât. — Nu, bineînţeles. Dar nu ai greşit refuzând acest post? Ce ai să faci acum? — Nu ştiu. Dar de ce sunt sigur, este că voi lupta cu toate forţele mele! Stupefiată, ea îl privea, şi un gând îi străfulgera prin ochii ei albaştri, strălucitori. El, în acest scurt timp, o privea cu intensitate. Cât era de încântătoare! Frumoasă din toate punctele de vedere, ca o prinţesă din alte vremuri. Simţi deodată dorinţa să-i împărtăşească toate speranţele sale. Şi îi spuse aproape fără voia sa. — Margaret, nu-ţi bate joc de mine. Tot timpul am dorit să devin medic. Vezi, asta simt eu, trebuie să îngrijesc şi să vindec. Doresc să reuşesc! Ah! Ştiu! Am un handicap teribil, dar acest lucru nu mă va opri. Eu voi fi un medic mai bun decât alţii. — Nu te-ai putut gândi la aceasta mai înainte. — Am făcut-o. M-am gândit până am devenit aproape nebun. Urmă o tăcere. Tânăra şi-a dat seama ce însemna această vocaţie pentru Duncan şi se simţi profund stânjenită. — Dacă ai putea merge măcar la Universitatea Saint-Andrews! spuse ea. Euen Overton o să te ajute. O să scriem unchiului meu, care este decanul facultăţii. Interesul pe care îl simţea în cuvintele ei îl umplea de bucurie. — Este foarte generos din partea ta că vrei să mă ajuţi! Dar am planul meu. La el mă gândesc de luni de zile. — Care este acesta? — Nu mă întreba nimic, murmură cu încetineală. Este o nebunie: Am o şansă la un milion ca să reuşesc. Din nou se lăsă liniştea Apoi Margaret surâse şi aşeză o mână pe umărul lui Duncan, ca şi cum ar fi vrut să-i dea siguranţă. — Sunt sigură că totul va fi bine. Dumnezeule! Lumina s-a stins în sala de consiliu. Reuniunea este terminată. Repede, Duncan, trebuie să nu te găsească aici! Nu era totuşi modul care îl dorea el pentru a se despărţi. Dar şi-a dat seama că nu era cazul s-o compromită rămânând cu ea. Ar fi preferat să-şi exprime sentimentele pe care le simţea pentru ea. Dar cuvintele nu-i veneau pe buze. Îi strânse mâna şi îngână un banal la revedere.   Apropiindu-se de casă, se simţea nervos şi cuprins de frisoane fierbinţi. Atunci când intră în bucătărie, tatăl lui încetă să se mai balanseze cu fotoliul. — Maică-ta a plecat să te întâlnească de aproape 20 minute, zise Marele Tom. Ea nu mai putea să aştepte. S-a dus să afle ştirile cele bune. — Ştiri bune? repetă Duncan. Şi în câteva cuvinte, îi povesti ce se întâmplase. O ciudată linişte se lăsa, întreruptă numai de tic-tacul bătrânului orologiu. Apoi Marele Tom se ridică îndreptându-şi statura, întinse încetişor mâna şi dându-i fiului său o lungă şi fermă strângere de mână. Nu schimbară nicio vorbă. Duncan exclamă cu vehemenţă: — Tată. Nu este important să faci ceea ce ai dorinţa să faci? — Da, flăcăule, nimic nu este mai important. — Joia următoare, la Universitatea Saint-Andrews are loc concursul pentru acordarea de burse. Este o competiţie liberă, oricine poate lua parte, tot aşa de bine poate concura fiul unui duce ca şi un necunoscut ca mine. Se acordă trei burse de studiu. Şi indiferent care din cele 3 este obţinută aduce libertatea, libertatea de a studia medicina! Nu am decât o infimă şansă, dar chiar dacă ar trebui să mor, o voi încerca. Marele Tom îşi contemplă băiatul. Se vedea mândrie în privirea sa. Umplu cu whisky două pahare şi ridicând pe al său: — Beau pentru tine, băiatul meu! Pentru Duncan Stirling, doctor în medicină. În zece ani vei fi cel mai bun medic al ţării, şi dracu’ să-i ia pe cei care mă vor contrazice! Bău alcoolul dintr-o înghiţitură, apoi sfărmă paharul în şemineu. În acel moment, uşa se deschise brusc şi un val de vânt puternic intră în cameră. Martha Stirling, palidă, crispată stătea în prag. Ochii ei sclipitori au văzut imediat whisky pe masă. — Am impresia că v-am deranjat! spuse ea. Marele Tom, încurcat, mormăi o scuză. — Era de aşteptat din partea ta! urma ea cu amărăciune. Dar să-l antrenezi la băutură şi pe propriul tău fiu! — Mamă! exclamă Duncan făcând un pas înainte. Fii atentă ce spui! — Dar tu? ai fost atent la ce ai spus acum o oră? Aşadar, ea ştia. Stătură faţă în faţă un bun moment. — Niciodată, niciodată, reluă Martha Stirling nu m-aş fi gândit că am să aud din partea fiului meu! După atâtea speranţe, după atâtea rugăminţi. Nu ai decât un singur lucru de făcut. Să te duci la domnul Overton. Îi vei explica că tu retractezi tot ce ai zis. — Nu voi retracta nimic, întrerupse Duncan, nici măcar un singur cuvânt. Îmi pare rău că te supăr, mamă, dar decizia mea este deja luată. — Mereu aceleaşi prostii, nebunia ta de a dori să devii medic, nu este aşa? El admise cu o mişcare din cap. Furia şi decepţia îl făcea să tremure. Ea, care nu se gândea decât la fericirea fiului ei, la viitorul său, nu putea să înţeleagă această idee fixă. — Pentru ultima oară, îţi vei cere scuze Consiliului municipal? — Nu, mamă. — Atunci totul s-a sfârşit între noi. Vei părăsi această casă chiar în seara aceasta. Şi odată părăsită, să nu mai revii niciodată! Marele Tom, mergea de la soţia sa la fiul său, încercând să protesteze. Dar ea îl îmbrânci fără menajamente. — Rămâne aşa cum am zis! reluă ea adresându-se lui Duncan. Dacă pleci acum, pleci pentru totdeauna! Timp de un lung moment, ochii lui Duncan au rămas fixaţi pe maică-sa, apoi spuse cu calm. — Va fi cum vrei tu, mamă! Paralizată de durere şi amărăciune, bătrâna femeie rămase nemişcată. În camera sa, din mansardă, Duncan îşi făcu o bocceluţă din hainele şi cărţile lui. În bucătărie, jos, îl găsi pe tatăl său şi câinele care îl aşteptau. Dregându-şi vocea, Marele Tom se căuta în buzunar. — Doresc să-ţi dau ceva, Duncan, băiatul meu. Nu este prea mult. N-am bani deloc. Dar am mereu asta. Era ceasul său şi lanţul care, înaintea lui, a aparţinut tatălui său. Ceasul era din aur şi lanţul din argint foarte vechi. Acest tezaur trecea din generaţie în generaţie şi, în ciuda mizeriei, niciodată n-a fost vândut sau amanetat. — Nu, protestă Duncan, nu pot să accept. Marele Tom îşi obligă fiul să primească preţiosul cadou exprimându-şi iubirea printr-o presiune de mână. — Adio, băiatul meu, şi noroc! — Adio, tată. Duncan îşi aruncă pe umăr bocceaua. — Adio, mamă! strigă el. Nu-i parveni niciun răspuns. Pe drum, aproape două sute de kilometri separau Levenford de Saint-Andrews. Duncan a făcut 20 kilometri în această noapte. Spre ora 4 dimineaţă se întinse la marginea unui gard viu. Cu ochii fixaţi pe un pal colţ de lună argintie care se vedea printre norii care se fugăreau cu repeziciune, nu putea să doarmă. În buzunare nu avea decât puţin mărunţiş. A rupt-o cu trecutul; iar calea de întoarcere la căminul familial închisă pentru totdeauna. Cu cât se gândea mai mult, cu atât se vedea sub trăsăturile unui nebun pretenţios. Credea că poate să joace zaruri cu destinul lui. Dar zarurile nu cumva erau trucate? Singur curajul i-a mai rămas neatins. Ziua următoare, mai făcu treizeci de kilometri. Evitând localităţile, a avut grije să meargă numai pe drumuri de ţară şi poteci. La prânz, cumpără puţină pâine dintr-o localitate, mâncă un prânz uşor udat cu apa unui izvor din apropiere. Locurile înconjurătoare îl umpleau de bucurie. Nu putea să-şi ia ochii de la munţii cu pini verzi şi pajişti cu brebenei galbeni, de la prospeţimea câmpiei străbătută cu apa râurilor care se lansau în torente vesele spre vărsare. Ici şi colo, fermele albite de praf făceau pete deschise în mijlocul micilor câmpuri cultivate cu grije. Aproape de drum, o turmă de oi mergea liniştită. Dar după amiază, în mijlocul unei văi, Duncan simţi primele picături de ploaie. În scurt timp se afla în plin potop. Un vânt pătrunzător îl tăia. La lăsatul serii, era la marginea oraşului Linton. Unica stradă era pustie, biroul poştei şi magazinele erau deja închise, toate uşile caselor erau ferecate. Duncan se hotărî să nu meargă mai departe şi să-şi caute un adăpost prin împrejurimi. În sfârşit, se opri în faţa casei medicului localităţii. Era o casă frumos construită din cărămizi cenuşii şi pe o tăbliţă el citi: Doctor Augus Murdoch, Medicină generală şi chirurgie. La dreapta casei, Duncan remarcă un mic grajd. Tremurând, se refugie înăuntru şi punându-şi bocceaua jos, încercă să se usuce. Nu după mult timp, uşa se deschise şi o fetişcană cu capul acoperit de o broboadă, se grăbi să se pună la adăpost de ploaie. În graba sa, ea îl lovi, răsturnă pe Duncan şi se opri, observându-l surprinsă. — Vă rog să mă scuzaţi, spuse el. Mi-am luat libertatea să mă opresc în… — Coteţ… spuse ea, privindu-l drept în ochi pe tânărul bărbat. Am venit să dau de mâncare găinilor. Ea adaogă cu aceeaşi modestie: — Sunteţi ud de tot. Veniţi să vă uscaţi în bucătărie. — Nu, vă rog. Orgoliul îl împiedica să accepte. Dar cum ea insista, o urmă, traversând grădina mergând în urma ei. Ea deschise uşa din spatele casei şi împinse pe Duncan în bucătărie. O femeie de serviciu se ridică la intrarea lor. — Aşezaţi-vă cât mai aproape de foc, spuse tânăra fată. Când îmbrăcămintea va fi uscată, o să vă dăm ceva de mâncare. După aceea, dacă doriţi, puteţi să vă continuaţi drumul mai departe. Duncan o ascultă, privind-o cu insistenţă. Probabil că avea cam 18 ani; era curată şi îngrijită, silueta ei graţioasă şi tenul său avea acea culoare frumoasă care arăta o sănătate perfectă. Părul ei era pieptănat cu simplitate. Dar ce l-a frapat mai mult în toată fizionomia ei, erau albastru ochilor mari, profunzi care priveau lucrurile şi oamenii cu calm şi înţelegere. În situaţia în care se găsea Duncan, această linişte îl irita. — Oferiţi totdeauna de mâncare cerşetorilor care trec prin faţa casei? întrebă el. — Da. De fapt am crezut că şi dumneata erai unul din ei până când aţi intrat în casă. În general cerşetorii nu sunt niciodată îndrăzneţi, cel puţin nu înainte de a fi mâncat. — Nu cred că am spus că îmi este foame. — Vă este foame, sper că nu negaţi! El lupta contra unei stranii slăbiciuni. Bucătăria era confortabilă şi plină de mirosurile felurilor de mâncare care se preparau. — Cu ce probleme aţi venit pe aici? întrebă ea pe un ton amical. Aş dori să ştiu cine sunteţi şi unde mergeţi. El simţi pentru ea o pornire de afecţiune, ca şi cum ea ar fi fost surioara lui. — Merg la Saint-Andrews, răspunse el. — Pentru a studia ce? insistă ea cu o privire devenită dintr-o dată strălucitoare. Nu mai putea să se eschiveze. Răspunse scurt: — Medicina. Ea bătu din mâini: — Este extraordinar! Tata va fi încântat, când ai să i-o spui. Se va întoarce din circuitul său în câteva minute. — Este medicul localităţii? întrebă Duncan. — Este singurul doctor pe o rază de zeci de kilometri, de jur împrejur. În acest timp auziră scârţâitul pneurilor pe pietrişul din curte şi trântitul unei portiere. Câteva secunde mai târziu, doctorul Murdoch intră.   Era un om scund morocănos cu figura roşie, biciuită de vânturi, zbârcită de vârstă şi muncă. Avea cu siguranţă vreo 60 ani, dar mustaţa şi-o menţinea cu mândrie şi ochii săi cenuşii erau ageri. O veche şapcă de vânătoare îi acoperea capul până la urechi şi era învăluit de o pelerină enormă care aproape îi acoperea cizmele greoaie. — Jeanne, Jeanne! Dineul este gata? Îmi este aşa de foame că aş mânca şi un bou. Îşi dădu deodată seama de prezenţa lui Duncan, se opri, îl fixă cu ochii de jos în sus. Scoţându-şi pelerina şi în acelaşi timp continuă să-l inspecteze pe Duncan. — Să vedem, să vedem, cine este acest vizitator? În aparenţă, încă un vagabond! Jeanne, mă vei ruina dacă aduci pe oricine. Şi dumneavoastră, tinere domn, ce aveţi de spus? — Nimic, replică Duncan. Se ridică în timp ce medicul vorbea, şi faţa sa luă o înfăţişare din ce în ce mai dură. — Crezi că o să accept acest răspuns în propria mea casă din partea unui tânăr pe care vântul l-a împins în bucătărie? urlă doctorul Murdoch. — Pot să plec tot aşa de repede cum am intrat, spuse Duncan. Şi el a făcut un pas spre uşă. — Halt, zbieră Murdoch. Specie de mic imbecil, crezi că sunt în stare să las afară un om sau un animal pe o noapte ca asta? Nu am făcut decât să glumesc. Dar, Dumnezeule, ai un caracter mizerabil. Şi, pe cuvântul meu, îmi place asta! Duncan se întoarse încetişor. Se simţi deodată slab şi ameţit. Se clătină, apucat de tremurătură care făcea să-i clănţăne dinţii. Murdoch se repezi spre el, îl ajută să se aşeze într-un fotoliu şi cuvintele sale se făcură mai blânde. — Să vedem! Să vedem! Nu-mi place ce văd. O să capeţi o frumoasă pneumonie dacă nu te schimbi imediat. Jeanne! Mergi imediat şi caută câteva din lucrurile mele. Duncan, după ce şi-a pus îmbrăcămintea uscată, şi-a spălat mâinile şi faţa cu apă caldă, s-a simţit un alt om, cu toate că murea de foame. — Dineul este gata, spuse el. Pentru a-ţi pedepsi insolenţa, dracu’ să mă ia, dacă nu am să-ţi fac onorurile sufrageriei! Aşezat la masă între doctorul Murdoch şi fiica sa, Duncan se simţi mai întâi stângaci şi stingher. Dar când s-au adus felurile de mâncare şi le-a pus pe masă, uită tot restul şi mâncă cum n-a mai mâncat niciodată. S-a servit bulion ca în Scoţia, urmat de o friptură moale şi sucoasă, provenind din mieii ciobanilor de pe deal, apoi cartofi prăjiţi la foc şi napi din curte. Ca desert, o tartă cu coacăze însoţită de smântână aşa groasă că rămânea pe lingură. Bătrânul doctor îşi observă musafirul şi o stranie milă se citea în privirile sale. — Încă puţină smântână, domnule… domnule? — Mă numesc Stirling, murmură Duncan, Duncan Stirling. — Duncan Stirling, repetă Murdoch. Iată un nume neaoş scoţian. Haide, nimic nu este mai bun decât un bun dineu pentru a te pune pe picioare. La sfârşitul mesei, Duncan scoase un suspin de satisfacţie, dar foarte repede, aruncă o privire ruşinată amfitrionului său. — Cred că mi-a fost foarte foame! spuse el. Murdoch plesni din limbă. — Nu ai făcut decât să urmezi singura şi unica mea reţetă: Mănâncă când îţi este frig şi ţine dietă când te doare burta. Pe Jeanne o apuca un râs nebun când îşi auzi tatăl ce spune. — Scuză-mă, tată, spuse ea într-un sfârşit… Dar apropos de reţete, domnul Stirling se duce la Saint-Andrews pentru ca să studieze medicina. — Cu adevărat? exclamă doctorul Murdoch. Duncan îi susţinu privirea fără să clipească. — Cel puţin vreau să încerc, spuse el. — Da, în ciuda braţului meu stâng infirm… — Te-ai înscris deja? — Mi-am aranjat totul. — Hm… şi ai achitat taxele? Duncan surâse. — Mă surprindeţi, doctore Murdoch. Credeţi că se pot face studii gratuite într-o facultate scoţiană? — Nu, nu, bineînţeles, răspunse medicul, surâzând la rândul său. Din când în când noi mergem la Saint-Andrews, Jeanne şi cu mine. De acolo îmi cumpăr medicamentele şi cărţile. Când ne vom mai duce o să venim să te vedem. Unde locuieşti? Duncan ezită. — Eu… eu nu am decis încă nimic. Va trebui să-l întreb pe decan să-mi recomande undeva o cameră. — Doctorul Inglis? întrebă Murdoch. Îl cunosc foarte bine. În felul acesta, oriunde vei fi, suntem siguri că o să te găsim. Duncan înţelese că gazda sa era mult mai subtilă decât părea. Doctor Murdoch schimbă brusc subiectul. — Apropo de cărţi, spuse el, cât de puţin curios ai fi, poate totuşi ţi-ar plăcea să-ţi arăt câteva lucrări de care sunt mândru. În timp ce Jeanne părăsea încăperea, doctorul Murdoch se apropie de rafturile bibliotecii încărcate de cărţi şi îl ţinu pe Duncan sub farmecul povestirilor sale, vorbindu-i despre cărţile sale cele mai dragi arătându-i-le pe cele mai rare. În sfârşit, puse o mână pe umărul lui Duncan. — O să-ţi petreci noaptea aici, îi spuse el. Jeanne ţi-a pregătit o cameră şi Hamish te va conduce mâine dimineaţă la Saint-Andrews. Nu, nu-mi mulţumi! Eşti întotdeauna binevenit aici. Deocamdată, îţi doresc noapte bună. Este târziu, şi, de altfel, pot să pariez pe tot ce vrei că voi fi chemat în cursul acestei nopţi. Se aşteaptă încă un bebeluş în familia Davidson, aproape de gura râului Strath. Deja am adus 5 pe lumea asta şi nu aş vrea să-l scap pe cel de-al şaselea. Când bătrânul medic îl părăsi, Duncan rămase un moment nemişcat, cu gâtul strâns de emoţie. Apoi merse s-o întâlnească pe Jeanne în bucătărie. Ea îl privea surâzând. — Îmbrăcămintea este uscată acum, îi spuse ea. O să le calc. Vor fi gata mâine. — Mulţumesc. Sunteţi… Sunteţi aşa de bună, domnişoara Murdoch. — Nu trebuie să-mi spuneţi domnişoară. Chemaţi-mă Jeanne. Dar, mi-am adus aminte, iată o floricică de mărăcine alb. A căzut din buzunarul vestei. Am pus-o bine pentru dumneavoastră în caz că aceasta reprezintă un porte-bonheur. — Da, cu adevărat, răspunse Duncan cu emoţie. Pentru nimic în lume nu aş fi vrut s-o pierd. — Este un suvenir? — Ea mi-a fost dată de cea mai dulce şi minunată fată din lume. — Şi ea vă iubeşte… mult? El începu să râdă, scăpat de timiditatea sa proverbială şi răspunse: — Când voi reuşi, după ce îmi voi face un renume şi voi avea cea mai bună clientelă din Edinburgh, poate mă va iubi. Până atunci, este suficient că eu… Duncan se opri brusc. — Sunt fericită, murmură Jeanne, foarte fericită pentru dumneavoastră. Într-o zi, eu ştiu că această fată va fi mândră de dumneavoastră. Ploaia a încetat în cursul nopţii şi furtuna se îndepărtase. În zori, condus de Hamish, servitorul doctorului, Duncan părăsi Lintonul. Ca toţi ţăranii de la munte, Hamish avea o mare neîncredere în toţi oamenii pe care nu îi cunoştea. Un mormăit care însemna; se pare că mergeţi la Universitate? a fost toată conversaţia pe care a susţinut-o Duncan pe tot parcursul a 90 minute, cât a durat drumul care l-au făcut împreună… Dar Duncan se bucură de această tăcere. Bunătatea gazdelor sale de peste noapte îl emoţionase foarte mult. În acest timp, intră în mahalalele vechiului oraş, de la marginea mării, şi văzând siluetele clădirilor Universităţii în a căror linii gotice care se profilau pe cerul limpede, nu a putut să-şi stăpânească un fior de bucurie. El umblă mult timp în jurul zidurilor Universităţii. Nu văzu decât puţini studenţi, anul şcolar nu începea decât săptămâna viitoare. În această tăcere, bătrânele edificii cu turele, înconjurate de peluze bine tunse şi întreţinute, dădea o impresie de măreţie şi un calm infinit.

I Începutul sfârşitului       Spre sfârşitul unei după-amieze din 1938, bătrânul preot Francis Chisholm urca, şchiopătând, cărarea care duce de la biserica St. Colomban la locuinţa parohială, pe colină. Cu toată infirmitatea sa, prefera poteca aceasta în locul povârnişului mai domol din Mercat Wynd; ajungând la poarta micuţă a grădinii sale, împrejmuită cu ziduri, se opri, cu un aer naiv de triumf, să se odihnească, contemplând priveliştea care întotdeauna îi fusese dragă. Devale, Tweedul liniştit desena o vastă curbă de argint colorată gălbui de apusul de toamnă. Pe malul râului scoţian, la nord, se zăreşte oraşul Tweedside, cu acoperişurile lui de ţiglă care seamănă cu o paiaţă boită cu roşu şi galben, ascunzând labirinturi de străzi pavate cu pietre rotunde. Cetatea, care apăra vechea frontieră anglo-scoţiană, este înconjurată de metereze înalte de piatră, unde, pe turnurile aduse din Crimeea, pescăruşii cocoţaţi mănâncă mici crabi. La vărsarea râului, un voal de ceaţă învăluia bariera de nisip, acoperind plasele de pescuit întinse şi bărcile legate la ţărm în port, catargele îndreptate către cer, subţiri şi încremenite. În câmpie, apusul se rira spre liniştitele păduri roşcate din Derham, unde privirea lui urmărea zborul greoi al unui bâtlan. Aerul, uşor, străveziu, puţin încărcat de fum şi de mirosul acru al merelor căzute, se înviorase de răcoarea care se lăsase înainte de vreme. Preotul suspină mulţumit şi pătrunse în grădina sa, foarte mică în comparaţie cu acelea care înconjurau misiunea lui de pe colina Jade Vert Vif, dar mai încântătoare şi, ca toate grădinile din Scoţia, cu arborii ei fructiferi bine îngrijiţi, plantaţi pe spalier pe peretele călduţ, împletea utilul cu plăcutul. Mai ales în colţul de miazăzi, un păr se înfăţişa în toată frumuseţea sa. Şi cum Dugal, tiranul, nu se arăta nicăieri, după ce aruncă o privire prevăzătoare spre fereastra bucătăriei, preotul luă cea mai frumoasă pară din propria livadă şi o ascunse sub sutană. Triumful îi însenină faţa palidă şi zbârcită pe când şchiopăta – un pas mare, unul scurt – pe aleea de pietriş, rezemat în umbrela scoţiană ecosez în culorile tartanului din Chisholm pe care şi-o îngăduise în locul umbrelei vechi şi uzate pe care o lăsase la Pai Tan. Şi iată că în faţa porţii principale staţiona o trăsură. Figura lui se posomorî puţin câte puţin. Cu toată slăbiciunea memoriei şi felul său distrat care îi pricinuiau necontenit necazuri, îşi aminti imediat de scrisoarea jignitoare a episcopului său, care propunea sau mai bine zis anunţa vizita monseniorului Sleeth, protonotarul apostolic. Se grăbi să prezinte respectele sale oaspetelui. Monseniorul Sleeth îl aştepta în picioare; era brun, chipeş, distins şi puţin stingherit. Stătea cu spatele la şemineul rece – nervozitatea sa juvenilă sporea şi demnitatea sa ecleziastică era oarecum şocată de mobila mai mult decât modestă a camerei în care se afla. Ar fi vrut să descopere aici o notă personală, un porţelan frumos, un obiect lăcuit sau cel puţin o amintire din Extremul Orient. Examina interiorul acesta gol şi banal, linoleumul de proastă calitate, scaunele umplute cu câlţi şi şemineul ciobit, unde, cu un ochi dezaprobator, remarcase o sfârlează rătăcită printre banii strânşi din colectă. Totuşi, se hotărâse să fie amabil. Expresia lui se îmblânzi când opri cu un gest graţios scuzele părintelui Chisholm.   *   — Menajera dumneavoastră mi-a arătat camera mea. Sper că nu vă voi deranja dacă mă veţi găzdui aici câteva zile. Ce zi frumoasă! Ce colorit!… Venind pe drum de la Tynecastle, mi-am imaginat că niciodată nu am părăsit dragul meu San Morales. Privea în depărtare pe fereastră cu un aer afectat. Bătrânul îşi stăpâni cu greu un surâs, când sesiză la Sleeth frapanta imitare a abatelui Tarrant şi evidenta influenţă a seminarului. Eleganţa, privirea ageră şi chiar simţul intuitiv făceau din el o copie absolut identică a sus-zisului abate. — Sper că nu veţi fi prea rău instalat, murmură el; vom mânca de îndată. Nu ştiu cum s-a făcut, dar aici am luat obiceiul să înlocuim masa de seară cu un ceai scoţian. Sleeth, cu ochii plecaţi, făcu un gest larg. În aceeaşi clipă, Miss Moffat intră, apucă şnurul vechi şi trase perdelele, apoi începu să aranjeze masa fără să facă vreun zgomot. Nu putu să nu observe cum femeia aceasta întunecată, care-i arunca pe furiş priviri temătoare, se potrivea atât de bine cu ansamblul. Prezenţa ei, cu toată iritarea care i-o pricinuia vederea celor trei tacâmuri, îi îngădui să continue să discute generalităţi. Când, în fine, se aşezară amândoi la masă, descrise cu entuziasm marmura pe care episcopul o adusese special de la Carrara pentru transeptul noii catedrale din Tynecastle. Apoi se servi copios din omleta cu şuncă şi din rinichii de vacă şi acceptă ceaşca cu ceai servit dintr-un samovar de metal englezesc. În timp ce-şi ungea cu unt a doua felie de pâine prăjită, auzi gazda întrebându-l blând: — Îngăduiţi ca Andrew să ia masa cu noi? Şi îi prezentă monseniorului Sleeth, care ridică brusc capul, un băiat de nouă ani care intrase tiptil în încăpere. Cu faţa prelungă şi palidă, cu trăsăturile încremenite de timiditate, stătea în picioare şi răsucea poala tricoului albastru. După ce ezită o clipă, se aşeză la locul său şi luă cu un gest maşinal cana cu lapte. Se aplecă peste farfurie şi o şuviţă umedă de păr negru, stăpânită cu greu de pieptenele lui Miss Moffat, recăzu pe fruntea lui osoasă, lipsită de graţie. Ochii săi, de un albastru minunat, trădau presimţirea unei crize. Erau umbriţi de o asemenea nelinişte, încât nu îndrăznea să ridice privirea. Trimisul episcopului se destinse şi-şi aduse aminte de masă. La urma urmei, momentul nu era favorabil. Totuşi, privirea sa revenea dintr-un moment într-altul, cu insistenţă, asupra copilului. — Vasăzică, te cheamă Andrew? Simpla decenţă obliga la câteva cuvinte, chiar şi la puţină amabilitate. — Mergi la o şcoală de-aici? — Da… — Ei bine! Să vedem ce ştii. Cu o bonomie afectată, îi puse câteva întrebări sumare. Copilul, roşu şi mut, prea confuz pentru a gândi, nu manifesta decât o ignoranţă umilitoare. Monseniorul Sleeth încruntă din sprâncene. „Oribil, gândi el, l-a adunat din pădure.” Luă un alt rinichi, apoi observă că era singurul care se servise din aceste delicatese, căci ceilalţi doi se mulţumeau cu un frugal porridge. Roşi; afişarea acestui ascetism era prea de tot din partea bătrânului. Poate că Chisholm bănui ce gândea, căci, clătinând din cap, spuse: — Am fost lipsit atâţia ani de savurosul porridge scoţian, încât acum nu las niciodată să treacă ocazia să mă ospătez. Sleeth lăsă să treacă remarca fără să răspundă. În curând, cu o scurtă privire, ieşind din mutismul său, Andrew ceru voie să plece. Ridicându-se să mulţumească, lovi cu cotul o lingură care căzu cu zgomot. Pantofii lui butucănoşi sunară greoi când se îndreptă spre uşă. Liniştea se restabili. Terminând masa, monseniorul Sleeth se ridică şi îşi reluă maşinal locul pe covorul jerpelit din faţa căminului. Cu picioarele depărtate şi mâinile la spate, îl contempla, fără a avea aerul, pe bătrânii său coleg care, şezând încă la masă, părea că aşteaptă ceva. „Doamne”, gândea Sleeth, „ce jalnică imagine asupra preoţiei prezintă bătrânul acesta, cu sutana pătată, cu gulerul murdar şi faţa pământie şi descărnată!” Pe un obraj, o cicatrice oribilă, nu departe de pleoapa inferioară, părea că-i trage capul într-o parte. Lăsa impresia că suferă de un torticolis neîncetat, care făcea în acelaşi timp legătură cu piciorul mai scurt. Privirea, de obicei plecată, lua astfel, când o ridica, rareori, o oblicitate pătrunzătoare, ciudată şi tulburătoare. Sleeth tuşi. Îşi zicea că venise momentul să vorbească şi, cu o falsă bunăvoinţă, se informă: — De când sunteţi aici, părinte? — De un an. — Ah, într-adevăr! A fost un semn de bunăvoinţă din partea Monseniorului să vă trimită, imediat după ce v-aţi înapoiat, în parohia natală. — Este şi a sa. Sleeth înclină capul cu un gest delicat. — Ştiam că episcopul nostru împarte cu dumneavoastră onoarea de a se fi născut aici. Să vedem deci… ce vârstă aveţi? Aproape şaizeci de ani, nu-i aşa? Părintele Chisholm consimţi, adăugând cu naivă mândrie: — Nu sunt mai în vârstă decât Anselm Mealey. Sleeth, auzind această familiaritate, încruntă din sprâncene, apoi surâse uşor a milă. — Viaţa v-a tratat foarte diferit. Pe scurt, şi el ridică ferm capul, dar fără asprime, episcopul şi cu mine ne gândim că îndelungatele şi credincioasele dumneavoastră servicii ar trebui recompensate, cu alte cuvinte, să ieşiţi la pensie. Se lăsă o linişte apăsătoare. — Însă eu nu am de gând. — Sunt însărcinat cu această neplăcută sarcină – Sleeth fixă cu încăpăţânare tavanul –, să cercetez problema la faţa locului ca să pot face apoi un raport Monseniorului. Se petrec aici lucruri inadmisibile. — Care? Sleeth avu o mişcare de nerăbdare. — Şase, zece, cu duzina! Să vi le spun eu… Apucăturile dumneavoastră orientale? — Le regret. O luminiţă se aprinse lent în privirea bătrânului preot. — Nu uitaţi că am petrecut treizeci şi cinci de ani în China. — Treburile dumneavoastră parohiale sunt nemaipomenit de încurcate. — Am făcut datorii? — Cum aş putea să ştiu? N-am primit de şase luni niciun raport asupra colectelor trimestriale (vocea lui Sleeth se ridica şi devenea mai tăioasă). Totul… este în neregulă. De pildă, când voiajorul casei Bland a trecut acum o lună, aţi plătit nota de lumânări în monedă măruntă. — Tot aşa am primit şi eu banii! Preotul privea spre oaspetele său cu un aer gânditor, şi privirea sa părea să treacă prin el, fără să se oprească. Continuă: — N-am privit niciodată banii ca pe ceva de preţ. Nu i-am avut niciodată, înţelegeţi dumneavoastră… Şi la urma urmei, credeţi că banii ar avea o asemenea importanţă? Foarte plictisit, monseniorul Sleeth simţi că i se urcă sângele la cap. — Aste face să se vorbească, părinte… de altfel, se cleveteşte asupra unora dintre predicile dumneavoastră… asupra sfaturilor pe care le daţi… asupra unor puncte de doctrină… Consultă un carnet legat în marochin pe care-l ţinea în mână. — Sunt primejdios de originale. — Imposibil! — La Rusalii, aţi predicat congregaţiei dumneavoastră: „Să nu vă închipuiţi că împărăţia cerurilor este în cer… o aveţi la îndemână… este pretutindeni şi oriunde”. Sleeth încruntă dezaprobator din sprâncene, continuând să răsfoiască în carnet. — Şi apoi… această reflecţie incalificabilă făcută în Săptămâna Patimilor: „Poate că nu toţi ateii merg în infern. Eu am cunoscut unul care nu a ajuns acolo. Infernul este rezervat acelora care au scuipat în faţa lui Dumnezeu!” Şi încă, Cerule, această nelegiuire: „Hristos era un om perfect, însă Confucius era mai interesant!” Indignat, mai întoarse o pagină: — Şi incidentul acesta jignitor: una dintre cele mai bune enoriaşe din parohia dumneavoastră, doamna Glendenning, care suferă din pricina obezităţii sale, a venit să vă caute, să vă ceară sfatul ca duhovnicului ei şi dumneavoastră aţi privit-o de sus în jos, recomandându-i: „Mâncaţi mai puţin, porţile Raiului sunt strâmte”. Dar mai e nevoie să continui? Cu un gest hotărât, monseniorul Sleeth închise paginile carnetului. — Cu alte cuvinte, vă spun că, după câte se pare, aţi pierdut controlul asupra sufletelor. — Însă… (preotul se străduia să rămână calm) nu doresc nicidecum să subjug sufletele. Sleeth se schimbă la faţă. Nu voia cu niciun preţ să se lase antrenat într-o discuţie teologică cu acest bătrân nebun şi infirm. — Mai este încă problema copilului pe care, din nefericire, l-aţi adoptat. — Dacă n-aş fi fost eu, cine l-ar fi îngrijit? — Bunele surori din Ralston. Este cel mai bun orfelinat din dioceză. Încă o dată, privirea ciudată şi pătrunzătoare a preotului se fixă asupra interlocutorului său: — V-ar fi plăcut să vă petreceţi copilăria într-un orfelinat? — Trebuie să privim lucrurile sub un unghi atât de personal? Eu v-am spus că, ţinând chiar seama de împrejurări… situaţia este extrem de precară şi trebuie să-i punem capăt. De altfel (şi depărtă mâinile), dacă veţi pleca, fireşte că va trebui să găsim un loc unde să plasăm băiatul. — Păreţi hotărât să scăpaţi de amândoi. Şi eu voi fi încredinţat bunelor îngrijiri ale surorilor? — Fără îndoială că nu. Dumneavoastră vă veţi duce la casa ecleziastică pentru pensionari din Clinton. Veţi beneficia acolo de o pace şi o linişte perfectă. Bătrânul izbucni într-un râs sec şi scurt. — Voi avea pace destulă când voi muri. Atât cât voi trăi, n-am nici cea mai mică intenţie să fac parte din colecţia preoţilor bătrâni. Poate să vi se pară ciudat, însă niciodată n-am putut suporta clerul în masă. Sleeth surâse, şocat. — Nimic nu mi se pare ciudat venind de la dumneavoastră, părinte. Iertaţi-mă, însă, după reputaţia dumneavoastră, înainte chiar să fi fost în China… viaţa dumneavoastră… era cel puţin originală. Tăcură. Apoi părintele Chisholm reluă cu o voce blândă: — Voi da socoteală pentru viaţa mea lui Dumnezeu. Celălalt plecă ochii, jenat, cu sentimentul că fusese lipsit de tact. Mersese prea departe. Nepăsător din fire, întotdeauna se străduia să se poarte corect şi chiar cu o anumită consideraţie. Avu gentileţea să pară jenat. — Natural, nu-mi arog dreptul să fiu judecătorul dumneavoastră, cu atât mai puţin inchizitorul. Nimic nu este însă hotărât. Nu pentru asta am venit. Vom decide în cursul zilelor următoare. Se îndreptă spre uşă. — Mă duc la biserică. Nu vă deranjaţi, cunosc drumul. Schiţă un surâs. Ieşi. Părintele Chisholm rămase la masă, nemişcat, sprijinindu-şi fruntea în mâini, pierdut în gânduri. Se simţea zdrobit de ameninţarea asta care venea pe negândite să-i tulbure liniştea atât de greu câştigată. Resemnarea lui, pusă de mult timp la prea grele încercări, refuza s-o accepte. Se simţi deodată pustiit şi nefolositor, părăsit de Dumnezeu şi de oameni. O dezolare chinuitoare îi apăsa inima. Fleacurile astea meritau oare pedepse atât de grele? Ar fi vrut să strige: „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” Se ridică cu greu şi urcă scara. La mansardă, deasupra camerei musafirilor, Andrew dormea deja în patul lui. Culcat pe o parte, întinsese pe pernă un braţ plăpând, ca pentru a-l ocroti. Tot privindu-l, părintele Chisholm luă para ascunsă în buzunarul său şi o puse pe hainele chitite pe scaunul de trestie împletită de la capătul patului. Nu putea face mai mult. O briză uşoară agita perdelele de muselină. Se duse la fereastră şi le trase. Stelele tremurau pe cerul rece, iar în lumina acestor stele curba rezistenţei sale se înscria în toată zădărnicia ei, sumă de eforturi infime, fără forţă, nici nobleţe. Trecutul îi părea atât de aproape încât se văzu copil, alergând şi jucându-se aici, în oraşul Tweedside. Gândurile alunecară spre trecut. Dacă viaţa lui ar fi urmat un drum bine definit, prima cotitură decisivă ar duce desigur la oarecare sâmbătă de aprilie, cu şaizeci de ani în urmă, într-o vreme când era atât de fericit încât nu ştia cât este de norocos.