A.J.Cronin carti autori straini

I Începutul sfârşitului       Spre sfârşitul unei după-amieze din 1938, bătrânul preot Francis Chisholm urca, şchiopătând, cărarea care duce de la biserica St. Colomban la locuinţa parohială, pe colină. Cu toată infirmitatea sa, prefera poteca aceasta în locul povârnişului mai domol din Mercat Wynd; ajungând la poarta micuţă a grădinii sale, împrejmuită cu ziduri, se opri, cu un aer naiv de triumf, să se odihnească, contemplând priveliştea care întotdeauna îi fusese dragă. Devale, Tweedul liniştit desena o vastă curbă de argint colorată gălbui de apusul de toamnă. Pe malul râului scoţian, la nord, se zăreşte oraşul Tweedside, cu acoperişurile lui de ţiglă care seamănă cu o paiaţă boită cu roşu şi galben, ascunzând labirinturi de străzi pavate cu pietre rotunde. Cetatea, care apăra vechea frontieră anglo-scoţiană, este înconjurată de metereze înalte de piatră, unde, pe turnurile aduse din Crimeea, pescăruşii cocoţaţi mănâncă mici crabi. La vărsarea râului, un voal de ceaţă învăluia bariera de nisip, acoperind plasele de pescuit întinse şi bărcile legate la ţărm în port, catargele îndreptate către cer, subţiri şi încremenite. În câmpie, apusul se rira spre liniştitele păduri roşcate din Derham, unde privirea lui urmărea zborul greoi al unui bâtlan. Aerul, uşor, străveziu, puţin încărcat de fum şi de mirosul acru al merelor căzute, se înviorase de răcoarea care se lăsase înainte de vreme. Preotul suspină mulţumit şi pătrunse în grădina sa, foarte mică în comparaţie cu acelea care înconjurau misiunea lui de pe colina Jade Vert Vif, dar mai încântătoare şi, ca toate grădinile din Scoţia, cu arborii ei fructiferi bine îngrijiţi, plantaţi pe spalier pe peretele călduţ, împletea utilul cu plăcutul. Mai ales în colţul de miazăzi, un păr se înfăţişa în toată frumuseţea sa. Şi cum Dugal, tiranul, nu se arăta nicăieri, după ce aruncă o privire prevăzătoare spre fereastra bucătăriei, preotul luă cea mai frumoasă pară din propria livadă şi o ascunse sub sutană. Triumful îi însenină faţa palidă şi zbârcită pe când şchiopăta – un pas mare, unul scurt – pe aleea de pietriş, rezemat în umbrela scoţiană ecosez în culorile tartanului din Chisholm pe care şi-o îngăduise în locul umbrelei vechi şi uzate pe care o lăsase la Pai Tan. Şi iată că în faţa porţii principale staţiona o trăsură. Figura lui se posomorî puţin câte puţin. Cu toată slăbiciunea memoriei şi felul său distrat care îi pricinuiau necontenit necazuri, îşi aminti imediat de scrisoarea jignitoare a episcopului său, care propunea sau mai bine zis anunţa vizita monseniorului Sleeth, protonotarul apostolic. Se grăbi să prezinte respectele sale oaspetelui. Monseniorul Sleeth îl aştepta în picioare; era brun, chipeş, distins şi puţin stingherit. Stătea cu spatele la şemineul rece – nervozitatea sa juvenilă sporea şi demnitatea sa ecleziastică era oarecum şocată de mobila mai mult decât modestă a camerei în care se afla. Ar fi vrut să descopere aici o notă personală, un porţelan frumos, un obiect lăcuit sau cel puţin o amintire din Extremul Orient. Examina interiorul acesta gol şi banal, linoleumul de proastă calitate, scaunele umplute cu câlţi şi şemineul ciobit, unde, cu un ochi dezaprobator, remarcase o sfârlează rătăcită printre banii strânşi din colectă. Totuşi, se hotărâse să fie amabil. Expresia lui se îmblânzi când opri cu un gest graţios scuzele părintelui Chisholm.   *   — Menajera dumneavoastră mi-a arătat camera mea. Sper că nu vă voi deranja dacă mă veţi găzdui aici câteva zile. Ce zi frumoasă! Ce colorit!… Venind pe drum de la Tynecastle, mi-am imaginat că niciodată nu am părăsit dragul meu San Morales. Privea în depărtare pe fereastră cu un aer afectat. Bătrânul îşi stăpâni cu greu un surâs, când sesiză la Sleeth frapanta imitare a abatelui Tarrant şi evidenta influenţă a seminarului. Eleganţa, privirea ageră şi chiar simţul intuitiv făceau din el o copie absolut identică a sus-zisului abate. — Sper că nu veţi fi prea rău instalat, murmură el; vom mânca de îndată. Nu ştiu cum s-a făcut, dar aici am luat obiceiul să înlocuim masa de seară cu un ceai scoţian. Sleeth, cu ochii plecaţi, făcu un gest larg. În aceeaşi clipă, Miss Moffat intră, apucă şnurul vechi şi trase perdelele, apoi începu să aranjeze masa fără să facă vreun zgomot. Nu putu să nu observe cum femeia aceasta întunecată, care-i arunca pe furiş priviri temătoare, se potrivea atât de bine cu ansamblul. Prezenţa ei, cu toată iritarea care i-o pricinuia vederea celor trei tacâmuri, îi îngădui să continue să discute generalităţi. Când, în fine, se aşezară amândoi la masă, descrise cu entuziasm marmura pe care episcopul o adusese special de la Carrara pentru transeptul noii catedrale din Tynecastle. Apoi se servi copios din omleta cu şuncă şi din rinichii de vacă şi acceptă ceaşca cu ceai servit dintr-un samovar de metal englezesc. În timp ce-şi ungea cu unt a doua felie de pâine prăjită, auzi gazda întrebându-l blând: — Îngăduiţi ca Andrew să ia masa cu noi? Şi îi prezentă monseniorului Sleeth, care ridică brusc capul, un băiat de nouă ani care intrase tiptil în încăpere. Cu faţa prelungă şi palidă, cu trăsăturile încremenite de timiditate, stătea în picioare şi răsucea poala tricoului albastru. După ce ezită o clipă, se aşeză la locul său şi luă cu un gest maşinal cana cu lapte. Se aplecă peste farfurie şi o şuviţă umedă de păr negru, stăpânită cu greu de pieptenele lui Miss Moffat, recăzu pe fruntea lui osoasă, lipsită de graţie. Ochii săi, de un albastru minunat, trădau presimţirea unei crize. Erau umbriţi de o asemenea nelinişte, încât nu îndrăznea să ridice privirea. Trimisul episcopului se destinse şi-şi aduse aminte de masă. La urma urmei, momentul nu era favorabil. Totuşi, privirea sa revenea dintr-un moment într-altul, cu insistenţă, asupra copilului. — Vasăzică, te cheamă Andrew? Simpla decenţă obliga la câteva cuvinte, chiar şi la puţină amabilitate. — Mergi la o şcoală de-aici? — Da… — Ei bine! Să vedem ce ştii. Cu o bonomie afectată, îi puse câteva întrebări sumare. Copilul, roşu şi mut, prea confuz pentru a gândi, nu manifesta decât o ignoranţă umilitoare. Monseniorul Sleeth încruntă din sprâncene. „Oribil, gândi el, l-a adunat din pădure.” Luă un alt rinichi, apoi observă că era singurul care se servise din aceste delicatese, căci ceilalţi doi se mulţumeau cu un frugal porridge. Roşi; afişarea acestui ascetism era prea de tot din partea bătrânului. Poate că Chisholm bănui ce gândea, căci, clătinând din cap, spuse: — Am fost lipsit atâţia ani de savurosul porridge scoţian, încât acum nu las niciodată să treacă ocazia să mă ospătez. Sleeth lăsă să treacă remarca fără să răspundă. În curând, cu o scurtă privire, ieşind din mutismul său, Andrew ceru voie să plece. Ridicându-se să mulţumească, lovi cu cotul o lingură care căzu cu zgomot. Pantofii lui butucănoşi sunară greoi când se îndreptă spre uşă. Liniştea se restabili. Terminând masa, monseniorul Sleeth se ridică şi îşi reluă maşinal locul pe covorul jerpelit din faţa căminului. Cu picioarele depărtate şi mâinile la spate, îl contempla, fără a avea aerul, pe bătrânii său coleg care, şezând încă la masă, părea că aşteaptă ceva. „Doamne”, gândea Sleeth, „ce jalnică imagine asupra preoţiei prezintă bătrânul acesta, cu sutana pătată, cu gulerul murdar şi faţa pământie şi descărnată!” Pe un obraj, o cicatrice oribilă, nu departe de pleoapa inferioară, părea că-i trage capul într-o parte. Lăsa impresia că suferă de un torticolis neîncetat, care făcea în acelaşi timp legătură cu piciorul mai scurt. Privirea, de obicei plecată, lua astfel, când o ridica, rareori, o oblicitate pătrunzătoare, ciudată şi tulburătoare. Sleeth tuşi. Îşi zicea că venise momentul să vorbească şi, cu o falsă bunăvoinţă, se informă: — De când sunteţi aici, părinte? — De un an. — Ah, într-adevăr! A fost un semn de bunăvoinţă din partea Monseniorului să vă trimită, imediat după ce v-aţi înapoiat, în parohia natală. — Este şi a sa. Sleeth înclină capul cu un gest delicat. — Ştiam că episcopul nostru împarte cu dumneavoastră onoarea de a se fi născut aici. Să vedem deci… ce vârstă aveţi? Aproape şaizeci de ani, nu-i aşa? Părintele Chisholm consimţi, adăugând cu naivă mândrie: — Nu sunt mai în vârstă decât Anselm Mealey. Sleeth, auzind această familiaritate, încruntă din sprâncene, apoi surâse uşor a milă. — Viaţa v-a tratat foarte diferit. Pe scurt, şi el ridică ferm capul, dar fără asprime, episcopul şi cu mine ne gândim că îndelungatele şi credincioasele dumneavoastră servicii ar trebui recompensate, cu alte cuvinte, să ieşiţi la pensie. Se lăsă o linişte apăsătoare. — Însă eu nu am de gând. — Sunt însărcinat cu această neplăcută sarcină – Sleeth fixă cu încăpăţânare tavanul –, să cercetez problema la faţa locului ca să pot face apoi un raport Monseniorului. Se petrec aici lucruri inadmisibile. — Care? Sleeth avu o mişcare de nerăbdare. — Şase, zece, cu duzina! Să vi le spun eu… Apucăturile dumneavoastră orientale? — Le regret. O luminiţă se aprinse lent în privirea bătrânului preot. — Nu uitaţi că am petrecut treizeci şi cinci de ani în China. — Treburile dumneavoastră parohiale sunt nemaipomenit de încurcate. — Am făcut datorii? — Cum aş putea să ştiu? N-am primit de şase luni niciun raport asupra colectelor trimestriale (vocea lui Sleeth se ridica şi devenea mai tăioasă). Totul… este în neregulă. De pildă, când voiajorul casei Bland a trecut acum o lună, aţi plătit nota de lumânări în monedă măruntă. — Tot aşa am primit şi eu banii! Preotul privea spre oaspetele său cu un aer gânditor, şi privirea sa părea să treacă prin el, fără să se oprească. Continuă: — N-am privit niciodată banii ca pe ceva de preţ. Nu i-am avut niciodată, înţelegeţi dumneavoastră… Şi la urma urmei, credeţi că banii ar avea o asemenea importanţă? Foarte plictisit, monseniorul Sleeth simţi că i se urcă sângele la cap. — Aste face să se vorbească, părinte… de altfel, se cleveteşte asupra unora dintre predicile dumneavoastră… asupra sfaturilor pe care le daţi… asupra unor puncte de doctrină… Consultă un carnet legat în marochin pe care-l ţinea în mână. — Sunt primejdios de originale. — Imposibil! — La Rusalii, aţi predicat congregaţiei dumneavoastră: „Să nu vă închipuiţi că împărăţia cerurilor este în cer… o aveţi la îndemână… este pretutindeni şi oriunde”. Sleeth încruntă dezaprobator din sprâncene, continuând să răsfoiască în carnet. — Şi apoi… această reflecţie incalificabilă făcută în Săptămâna Patimilor: „Poate că nu toţi ateii merg în infern. Eu am cunoscut unul care nu a ajuns acolo. Infernul este rezervat acelora care au scuipat în faţa lui Dumnezeu!” Şi încă, Cerule, această nelegiuire: „Hristos era un om perfect, însă Confucius era mai interesant!” Indignat, mai întoarse o pagină: — Şi incidentul acesta jignitor: una dintre cele mai bune enoriaşe din parohia dumneavoastră, doamna Glendenning, care suferă din pricina obezităţii sale, a venit să vă caute, să vă ceară sfatul ca duhovnicului ei şi dumneavoastră aţi privit-o de sus în jos, recomandându-i: „Mâncaţi mai puţin, porţile Raiului sunt strâmte”. Dar mai e nevoie să continui? Cu un gest hotărât, monseniorul Sleeth închise paginile carnetului. — Cu alte cuvinte, vă spun că, după câte se pare, aţi pierdut controlul asupra sufletelor. — Însă… (preotul se străduia să rămână calm) nu doresc nicidecum să subjug sufletele. Sleeth se schimbă la faţă. Nu voia cu niciun preţ să se lase antrenat într-o discuţie teologică cu acest bătrân nebun şi infirm. — Mai este încă problema copilului pe care, din nefericire, l-aţi adoptat. — Dacă n-aş fi fost eu, cine l-ar fi îngrijit? — Bunele surori din Ralston. Este cel mai bun orfelinat din dioceză. Încă o dată, privirea ciudată şi pătrunzătoare a preotului se fixă asupra interlocutorului său: — V-ar fi plăcut să vă petreceţi copilăria într-un orfelinat? — Trebuie să privim lucrurile sub un unghi atât de personal? Eu v-am spus că, ţinând chiar seama de împrejurări… situaţia este extrem de precară şi trebuie să-i punem capăt. De altfel (şi depărtă mâinile), dacă veţi pleca, fireşte că va trebui să găsim un loc unde să plasăm băiatul. — Păreţi hotărât să scăpaţi de amândoi. Şi eu voi fi încredinţat bunelor îngrijiri ale surorilor? — Fără îndoială că nu. Dumneavoastră vă veţi duce la casa ecleziastică pentru pensionari din Clinton. Veţi beneficia acolo de o pace şi o linişte perfectă. Bătrânul izbucni într-un râs sec şi scurt. — Voi avea pace destulă când voi muri. Atât cât voi trăi, n-am nici cea mai mică intenţie să fac parte din colecţia preoţilor bătrâni. Poate să vi se pară ciudat, însă niciodată n-am putut suporta clerul în masă. Sleeth surâse, şocat. — Nimic nu mi se pare ciudat venind de la dumneavoastră, părinte. Iertaţi-mă, însă, după reputaţia dumneavoastră, înainte chiar să fi fost în China… viaţa dumneavoastră… era cel puţin originală. Tăcură. Apoi părintele Chisholm reluă cu o voce blândă: — Voi da socoteală pentru viaţa mea lui Dumnezeu. Celălalt plecă ochii, jenat, cu sentimentul că fusese lipsit de tact. Mersese prea departe. Nepăsător din fire, întotdeauna se străduia să se poarte corect şi chiar cu o anumită consideraţie. Avu gentileţea să pară jenat. — Natural, nu-mi arog dreptul să fiu judecătorul dumneavoastră, cu atât mai puţin inchizitorul. Nimic nu este însă hotărât. Nu pentru asta am venit. Vom decide în cursul zilelor următoare. Se îndreptă spre uşă. — Mă duc la biserică. Nu vă deranjaţi, cunosc drumul. Schiţă un surâs. Ieşi. Părintele Chisholm rămase la masă, nemişcat, sprijinindu-şi fruntea în mâini, pierdut în gânduri. Se simţea zdrobit de ameninţarea asta care venea pe negândite să-i tulbure liniştea atât de greu câştigată. Resemnarea lui, pusă de mult timp la prea grele încercări, refuza s-o accepte. Se simţi deodată pustiit şi nefolositor, părăsit de Dumnezeu şi de oameni. O dezolare chinuitoare îi apăsa inima. Fleacurile astea meritau oare pedepse atât de grele? Ar fi vrut să strige: „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” Se ridică cu greu şi urcă scara. La mansardă, deasupra camerei musafirilor, Andrew dormea deja în patul lui. Culcat pe o parte, întinsese pe pernă un braţ plăpând, ca pentru a-l ocroti. Tot privindu-l, părintele Chisholm luă para ascunsă în buzunarul său şi o puse pe hainele chitite pe scaunul de trestie împletită de la capătul patului. Nu putea face mai mult. O briză uşoară agita perdelele de muselină. Se duse la fereastră şi le trase. Stelele tremurau pe cerul rece, iar în lumina acestor stele curba rezistenţei sale se înscria în toată zădărnicia ei, sumă de eforturi infime, fără forţă, nici nobleţe. Trecutul îi părea atât de aproape încât se văzu copil, alergând şi jucându-se aici, în oraşul Tweedside. Gândurile alunecară spre trecut. Dacă viaţa lui ar fi urmat un drum bine definit, prima cotitură decisivă ar duce desigur la oarecare sâmbătă de aprilie, cu şaizeci de ani în urmă, într-o vreme când era atât de fericit încât nu ştia cât este de norocos.

1       Era în 5 mai 1911 când Daniel Nimmo primi vestea reîntoarcerii lui Gracie Lindsay. În toată acea după-amiază de vară, caldă şi plină de promisiuni, intrase şi ieşise, fără rost, din camera obscură a micului său studio fotografic, pregătindu-se pentru întâlnirea cu doamna Waldie şi cu fiica acesteia, Isabel. La ora trei după-amiază ele încă nu sosiseră. Îşi închise capacul ceasului de argint şi privi răbdător prin fereastră la strada goală. Îmbrăcat într-o redingotă veche, prea strâmtă şi scurtă pentru el, cu pantaloni negri, lucioşi, plastron de celuloid şi cravată neagră, Daniel arăta ponosit – o persoană insignifiantă. Expresia feţei era gânditoare, absentă, timidă, iar buzele, surprinzător de roşii, strânse, de parcă era gata să fluiere. Nu pentru că Daniel ar fi fluierat–  era prea speriat să nu atragă atenţia asupra lui. Fără îndoială, era un omuleţ liniştit, modest care îşi trăise cei 54 de ani fără a se afirma măcar o singură dată. Bocănitul ciocanelor de la şantierul naval din apropiere crea o stare de somnolenţă în atmosferă. Se construia un nou vapor cu abur pentru Khedive Line – o comandă importantă reuşită de proaspătul agent, domnul Harmon, care avea să facă să prospere comerţul în târguşorul Levenford. Întorcându-şi capul, Daniel văzu porţile mari, verde închis, ale şantierului, din zidul cenuşiu, vizavi de localul farmaciei Hay, din colţul străzii. Pe când privea, o trăsură dădu colţul pe lângă farmacie şi înaintă, hurducăind pe pietrele pavajului. Un moment mai târziu, două femei, scoţându-şi cu greu pălăriile largi şi mânecile din blana de miel din interiorul trăsurii, traversară trotuarul. Soneria sună şi Daniel, dregându-şi glasul, sperând că bâlbâiala, o adevărată pacoste pentru el, nu-i va face necazuri, se duse să le întâmpine. Doamna Waldie, soţia antreprenorului, intră prima. Avea o statură impunătoare, puţin aplecată în faţă, cu o umbrelă pe braţ, iar gulerul înalt era susţinut de oase de balenă, în spatele ei venea Isabel. Daniel, încă agitat, se grăbise să le ofere scaune, făcând observaţii despre vreme, iar acum îşi găsise de lucru cu aparatul de fotografiat, în timp ce doamna Waldie, bucuroasă să stea jos – după plimbarea în cizmele strâmte îl privea cu bunăvoinţă, faţa ei roşie strălucind de sentimente materne. — Dorim o asemănare cât mai bună, domnule Nimmo, zise ea cu voce blândă, aruncând o privire spre perdelele decolorate ce acopereau nişa în care intrase Isabel ca să-şi scoată pălăria. Înţelegeţi importanţa evenimentului? — Bineînţeles, răspunse Daniel. Este unul foarte fericit. Elizabeth Waldie zâmbi. Era o femeie simplă, în ciuda felului pretenţios de a se îmbrăca, cerut de poziţia soţului ei. — Suntem bucuroşi de logodnă, continuă ea. Domnul Murray este un tânăr promiţător. — Aşa este, aprobă Daniel. Îl cunosc pe Davie de când era copil. Este un băiat de treabă, cinstit. Şi un bun avocat. Isabel ieşi de după perdea, uşor îmbujorată. Avea un ten luminos, păr negru, ochi albaştri şi un corp puţin rotofei. Deşi în ansamblu era destul de drăguţă, părea cam prostuţă şi destul de răsfăţată – în special linia buzelor denota susceptibilitate. Totuşi, se arăta destul de bucuroasă de vizita la fotograf, mulţumită că imaginea ei va sta curând într-o ramă de argint, printre hârtiile importante de pe masa de lucru a lui David Murray, din biroul de pe High Street. — Mama crede că ar trebui să am ca fundal un balcon. — Este foarte elegant, aprobă Daniel. Eventual cu o carte în mână. — Foarte bine, zise doamna Waldie. Ca şi cum ar citi. Din nou Daniel încuviinţă din cap şi, lăsând în jos pânza prăfuită a decorului ce înfăţişa o balustradă de marmură, îşi aşeză clienta cu un volum în mână lângă un ghiveci cu un bambus. Ochii lui priveau cu seriozitate de după ochelarii cu rame metalice, barba cafenie era împinsă în faţă într-un unghi atât comic, cât şi înduioşător în acelaşi timp, în vreme ce se străduia să obţină o cât mai bună impresie artistică. — Lăsaţi mâna stângă puţin mai jos, domnişoară Isabel, spuse el, în cele din urmă, contemplând rezultatul, cu capul aplecat într-o parte. Dispăru în spatele pânzei negre a aparatului de fotografiat, aşezat pe un trepied, şi expuse o serie de plăci fotografice cu ramă de mahon. O dată operaţiunea terminată, Isabel îşi puse pălăria, iar Daniel le conduse pe cele două doamne la trăsura care le aştepta, unde, în semn de rămas-bun, doamna Waldie făcu o remarcă binevoitoare: — Vă aşteptăm la nuntă anul viitor. Mă voi îngriji să primiţi o invitaţie. Întorcându-se în studioul fotografic, Daniel fu recunoscător pentru această manifestare de bunăvoinţă, deoarece era conştient de faptul că, după standardele din Levenford, era privit ca un ratat – un ratat ridicol. Adevărul era că, aproape cu treizeci de ani în urmă, Daniel devenise pastor, îndreptăţit, prin diplomă, să vindece sufletele enoriaşilor în conformitate cu Biserica Scoţiană. Cu toate acestea, Daniel nu găsise niciodată un amvon. La început, perspectivele erau îmbucurătoare, oamenii erau interesaţi de tânărul care absolvise colegiul cu brio. Având o adevărată veneraţie pentru cei „studioşi”, Levenfordul l-a propus ca asistent pe lângă parohia locală şi l-a desemnat să ţină, ca probă, o predică. Daniel avea o astfel de predică în memorie, o predică înflăcărată şi bine documentată; în săptămânile care trecuseră, o repetase cu voce tare în plimbările lui în împrejurimile Levenfordului, cu privirea pierdută, mişcând din buze. În timp ce urca la amvon se simţea foarte sigur pe sine. Anunţă tema predicii şi începu să vorbească. Timp de câteva clipe se descurcă destul de bine când, brusc, deveni conştient de prezenţa enoriaşilor săi, de rândurile de feţe ridicate spre el, de ochii care-l fixau. Un fior de panică îl trecu, cu atât mai puternic, mai paralizant, cu cât îi erau cunoscute deja efectele lui devastatoare. Sângele îi năvăli în obraji, pe gât, pe ceafa. Ezită, îngăimă ceva, pierzând şirul ideilor, apoi începu să se bâlbâie. O dată ce punea stăpânire pe el acest defect de vorbire, era pierdut. Se luptă să continue, bineînţeles, palid acum şi tremurând, picături mari de sudoare i se strângeau pe sprâncene, ardoarea discursului său devenind ceva vrednic de milă. Cu fiecare fibră a sufletului său chinuit simţea, şi amplifica, reacţia ascultătorilor la defectele lui. În timp ce se străduia pentru fiecare cuvânt, simţi nerăbdarea, murmurul care demonstra conştientizarea eşecului lui, privirile furişe, zâmbetele parţial ascunse. Văzu copiii înghiontindu-se; chiar auzi, sau i se păru că aude, un uşor chicotit, abia înăbuşit, din umbra galeriei unde îşi aveau locurile servitorii de la fermă. În acest moment, el se pierdu cu totul. Niciodată viaţa lui Daniel nu a mai fost aceeaşi, după acest prim dezastru. El a tot încercat, mergând până în îndepărtatul Garvie din nord şi până în Linton, în est, în dorinţa de a găsi o biserică, dar fără succes. De două ori a reuşit să ajungă pe scurta „listă” de candidaţi din mici parohii săteşti dar, când se ajungea la votare, niciodată nu era ales. Treptat, a trebuit să se împace cu ideea de „pastor ratat” şi, obligat să-şi găsească o sursă de câştig – în perioada de conturare a speranţelor sale se căsătorise –, a revenit la pasiunea pentru fotografie, devenind, în timp, fotograful oficial al oraşului. Ceasul din turla bisericii bătu ora cinci şi Daniel îşi închise studioul. Apoi, conform obiceiului, înainte de a se îndrepta spre casa din partea de nord a oraşului, traversă strada să mai schimbe o vorbă cu vecinul lui, farmacistul Hay. Localul farmaciei era întunecat şi strâmt, iar aerul era impregnat cu miros de aloe şi rădăcină de lemn dulce. Rafturi cu sticle verde închis acopereau o latură a farmaciei, iar în spatele tejghelei lungi, lângă un bec de gaz, care ieşea în afară ca o limbă galbenă pe placa de marmură pătată cu ceară roşie, stătea chiar farmacistul, amestecând ingredientele unui medicament, cu o mină acră. Farmacistul Hay era un bărbat slab, palid, cu un cap dolicocefal, chel, cu câteva fire de păr roşu şi favoriţi lungi de aceeaşi culoare. Purta o jachetă scurtă de alpaca, lustruită de vreme şi pătată de medicamente, care îi descoperea încheieturile osoase şi îi scotea în evidenţă omoplaţii ca nişte lame ascuţite. Avea aerul unui om trist, suferind, iar comportamentul era ca al celui mai deziluzionat individ din întregul univers. Nimic nu îl putea surprinde. Nimic, nimic! Şi nu credea în nimic – cu excepţia stricninei şi uleiului de ricin, al lui John Stuart Mill şi Charles Bradiaugh. Era liber-cugetătorul declarat al Levenfordului. Împinse pe tejghea pastilele şi poţiunea de parcă ar fi fost otravă pentru şoareci. „Ia-le sau aruncă-le”, părea să spună. „Vei muri oricum.” Fără îndoială, părea să aibă o singură plăcere, aceea de a ironiza defectele oamenilor – acesta era genul lui de umor – şi, totuşi, în mod straniu, poate datorită atracţiei contrastelor, era cel mai bun prieten al lui Daniel Nimmo. În farmacie mai erau încă doi bărbaţi, care făceau parte din clubul neoficial al districtului – David Murray şi Frank Harmon, agent la Compania Khedive iar la intrarea lui Daniel se instală o linişte nefirească. Harmon, nou-venit în oraş, era un burlac de patruzeci de ani, înalt, elegant îmbrăcat, cu păr bogat, ondulat, dinţi albi şi un aer de vitalitate debordantă în spatele unei expresii de nepăsare afişate pe faţa-i îmbujorată. Îl salută, cu calm, pe Daniel, înclinând capul şi întinse mâna să-şi ia „stimulentul” de pe tejghea. Murray, pe de altă parte, era în mod vizibil preocupat de ceva, evitând să dea ochii cu Daniel. David, un tânăr chipeş, de douăzeci şi şapte de ani, cu tenul smead şi trăsături fine şi cu părul, ce trebuia tuns, căzut în neorânduială pe frunte, se trăgea nervos de mustaţa-i scurtă. — Bună seara tuturor, spuse, amabil, Daniel. Sper că te simţi bine, domnule farmacist. Hay nu făcu niciun comentariu la această remarcă, ci continuă să piseze în mojar, oprindu-se doar când muşcă din rădăcina de lemn dulce pe care o ţinea în buzunarul lateral al jachetei decolorate. Avea o pasiune nemăsurată pentru rădăcina de lemn dulce, pe care o mesteca fără oprire, mişcându-şi maxilarul de parcă ar fi vrut să-şi sape o gaură în obraz. După câteva astfel de minute, fără să-şi ridice capul, vorbi din colţul gurii: — N-ai auzit vestea? — Nu, zâmbi Daniel. Oraşul este în flăcări? — S-ar putea să fie în curând! Apoi, după o pauză, dând cuvintelor întreaga importanţă, Hay anunţă: Nepoata ta… Gracie Lindsay… se întoarce în Levenford. Daniel încremeni. La început nu păru să-şi dea seama de înţelesul ascuns dar, treptat, faţa i se lungi. Realizând emoţia acestuia, Hay continuă, făcând o grimasă: — Se pare că soţul ei a murit, în Mysore. Gracie a călătorit săptămâna trecută pe Empress of India. Daniel tot nu zicea nimic: nu putea articula niciun cuvânt, părea că toate simţurile îl părăsiseră. Se întoarse tăcut spre Harmon de la care trebuia să fi venit vestea. — Este adevărat, explică agentul cu bunăvoinţă, am primit vestea astăzi după-amiază de la biroul nostru din Calcutta. Nisbet Vallance a contractat o formă gravă de malarie în timp ce inspecta o nouă linie ferată pentru companie. Soţia lui îl însoţea. A dat dovadă de mult curaj, presupun, cărându-l printre dealuri cu o targă; o femeie încântătoare. Am cunoscut-o când am fost în Est ultima oară. Daniel înghiţi în sec. — Scuzaţi-mă, domnilor. Clipi, vrând parcă să-şi ceară scuze. Este o mare surpriză… după şapte ani… atât de neaşteptat… — Un adevărat şoc pentru tine, zise Hay cu aceeaşi ciudată inflexiune a vocii. — Da, recunoscu, simplu, Daniel. Săracul Nisbet… Dar este o mare bucurie să o avem din nou pe Gracie printre noi. Se întoarse emoţionat, aproape rugător, spre Murray: Era o fetişcană tare dulce, nu-i aşa, Davie? — Da, murmură Murray, fără să ridice privirea. Se aşternu o lungă tăcere. Daniel îşi despături batista şi îşi tampona fruntea şi gâtul. — A fost foarte cald astăzi. O superbă zi de vară. Acum, dacă nu vă supăraţi, voi pleca acasă. Trebuie să mă întâlnesc cu soţia mea. Sunt convins că a aflat deja. Noapte bună, domnilor. Se duse la uşă, o deschise, apoi o închise încet în urma lui. Deci, era adevărat, în sfârşit, ceea ce nu îndrăznise să spere în toţi aceşti ani. În timp ce Daniel mergea spre casă, pe drumul liniştit ce traversa izlazul, un val de emoţie îl cuprinse şi în minte îi reveni imaginea gingaşă a lui Gracie, draga lui nepoată, în rochia ei albă – întotdeauna a iubit culoarea albă –, care îi venea atât de bine, atunci când o întâlnise pentru ultima oară, cu o seară înainte de tragedie, plimbându-se pe Levenside cu un buchet de brânduşe în mână. Ce imagine splendidă! Soarele ce se reflecta în apă o învăluise în razele sale – „Ca un pui de căprioară venită la râu să bea apă” – cuvintele îi veniseră instantaneu în minte. Faţa ei mică strălucea de entuziasm, ochii ei căprui, calzi scânteiau de bucuria vieţii. Ce ştia ea despre viaţă la optsprezece ani, biata copilă? Daniel oftă adânc şi se întristă. Dar se însufleţi din nou, pe măsură ce gândurile îl purtară mult înapoi în timp, imagini şi mai minunate năpădindu-l. O văzu la corul de copii aflat sub îndrumarea sa, în vechea Primărie. Ce minune de fetiţă fusese, ce minune – de doar zece ani, cu o voce cristalină, plină de graţie şi talent –, niciodată, niciodată nu mai întâlnise un astfel de talent. Zâmbi – acum o vedea la decernarea premiilor Academiei, primind Pilgrim’s Progress, legat în piele de viţel, pentru cunoştinţele de Scriptură – da, el o pregătise pentru asta, cea mai bună elevă pe care o avusese vreodată la clasa de Biblie. Şi-o aminti la o serbare şcolară, o puştoaică de doisprezece ani, cu o panglică nouă în păr, alergând la cursa pentru fete, picioarele îi scăpărau, bărbia îi era împinsă înainte în dorinţa de a învinge şi câştigând, da, câştigând, spre marea lui bucurie. Ochii lui Daniel se umeziră – ţinuse atât de mult la Gracie, cu toată dragostea unui bărbat fără copii. Într-un anume fel, era diferită de ceilalţi, delicată, cu un suflet deosebit. Se părea că tatăl ei, Tom Lindsay, rămas văduv la naşterea fiicei sale, nu o înţelesese şi nu o apreciase niciodată. Tom, la acea vreme un negustor prosper în comerţul cu grâne, fructe şi produse alimentare, iar în zilele lui de glorie primarul oraşului, avea un temperament irascibil, aspru iar, mai târziu, necazurile din afaceri, care culminaseră cu falimentul lui, îl înăspriseră şi mai mult. Bineînţeles, au existat voci care i-au aprobat deciziile în legătură cu Gracie, găsindu-le justificate, dar cu care Daniel nu a fost niciodată de acord şi, reţinându-şi un suspin, revăzu tragedia care îi schimbase viaţa lui Gracie. Era în iarna anului 1903, iar Gracie, la optsprezece ani, cu părul ridicat şi fusta până la glezne, ca un trandafir proaspăt înflorit, era regina dansurilor, intrând în inima tuturor în paşi de vals. Zveltă şi gingaşă, plină de viaţă, nu ducea lipsă de curtezani. Ce mai Crăciun fusese! Când lacul îngheţase, patina cu mâinile în manşonul din blană de veveriţă, cu obrajii înroşiţi de vânt, în timp ce tinerii din Levenford zburau pe lângă ea, făcând opturi pe gheaţă, grozăvindu-se, încercând să-i atragă atenţia. — Gracie este mult deasupra băieţilor, ziceau oamenii, zâmbind. Roiesc în jurul ei ca albinele la borcanul cu miere. Era adevărul adevărat. Era vorba de tânărul Simpson, fiul doctorului, Jack Hargreaves şi mulţi alţii, dar cel mai apreciat dintre toţi era David Murray, student la Facultatea de drept a Universităţii din Winton. Nu încăpea nicio îndoială că David va fi alesul lui Gracie, când şi-a făcut apariţia în oraş Henry Woodbum să-şi viziteze verii, familia Ralston, proprietarii şantierului naval din oraş. Acest Woodbum, un tânăr chipeş cu obrajii uşor supţi şi o tuse seacă, era un străin în district. Îşi conducea propriul docar, foarte elegant, şi avea o mulţime de bani. Gracie se plimba deseori cu el serile, acoperită pe picioare cu pături groase, când luna se ridica deasupra dealurilor din Garshake, copitele cailor răsunând pe pământul îngheţat. Existau păreri, bineînţeles, zvonuri că Woodbum era un tânăr nestăpânit, care bea mai mult decât ar trebui, că avea plămânii atinşi şi că fusese trimis special în acest ţinut nordic, ca să se refacă. Dar, fără să ia lucrurile în serios, Gracie râdea, în felul ei nostim şi molipsitor. Ea totdeauna luase în derâdere convenienţele şi nu se întrista niciodată, tachinându-l şi fascinându-l în acea seară, pe malul râului când, după ce l-a sărutat uşor pe frunte pe Daniel, s-a dus la întâlnirea cu Henry. În noaptea aceea, se grăbeau spre casă, după o vizită prelungită la Loch Lomond când, calul s-a speriat de o umbră. Woodbum n-a mai putut să stăpânească animalul şi, la o curbă, docarul a intrat într-un şanţ, izbindu-se violent de un perete de piatră. Printr-o minune, Gracie a scăpat nevătămată. Henry a murit pe loc. Câteva săptămâni Gracie a stat în casă, apoi a plecat cu tatăl ei, pe neaşteptate, la Edinburgh. Plecarea ei a părut destul de firească – avea nevoie de odihnă, de o schimbare – dar, mare a fost surpriza când, după luni de zile, Gracie încă nu venise. Evenimentele au luat o întorsătură şi mai ciudată când s-a aflat vestea că Gracie se căsătorise cu Nisbet Vallance, un inginer de treizeci şi cinci de ani, un bărbat serios, muncitor, fără calităţi deosebite. Acesta primise un concediu de la firma Central India Railroad, unde lucra ca inspector, pentru a urma un curs tehnic la şantierul naval din Levenford. Nimeni nu a bănuit că Nisbet, deşi privit ca un tânăr respectabil, ar putea aspira la mâna lui Gracie. Şi totuşi, s-au căsătorit la Londra şi au plecat imediat din Tilbury, în îndepărtata Indie. Când Tom Lindsay a revenit la Levenford, când deja începuseră să-l copleşească necazurile cu negoţul, faţa lui încruntată, de nepătruns, a descurajat şi pe cei mai îndrăzneţi curioşi. Cu toate acestea, într-un oraş ca Levenford misterul nu putea dăinui mult timp. Cel puţin, adevărul a fost presupus şi comentat. Daniel l-a suportat greu. Dar acum, mergând cu faţa încruntată şi gânditoare, pe sub cerul spuzit cu stele, văzu, în sfârşit, ocazia de a îndrepta greşeala teribilă. În acel moment, mâna Providenţei i se păru mai reală decât oricând. Şi, în pieptul lui, palpitând de exaltare, apăru dorinţa aprigă de a se devota acestei cauze. Ajunse acasă, o căsuţă de gresie roşie, situată la capătul şoselei cu plată, şi se opri câteva clipe în micuţa lui grădină, una dintre puţinele vanităţi din tinereţe, unde straturile de primule, de gura-leului şi calceolaria începuseră deja să îmbobocească. Inspiră adânc o dată, de două ori, apoi, ştergându-şi cu grijă picioarele – Kate, soţia lui, nu îngăduia nici cea mai mică pată pe linoleumul ei imaculat, iar iarna, bineînţeles, îl punea să-şi scoată bocancii la intrare – intră în casă. Inima îi bătea mai repede decât de obicei, de aşteptare şi speranţă. Da, era acolo, pe masa unde îl aştepta ceaiul, o scrisoare cu timbru indian, iar Kate o deschisese. Aruncă o privire întrebătoare spre soţia lui, care stătea tulburată, dându-şi pe spate o şuviţă de păr cărunt. Era o femeie tristă, cu patru ani mai mare decât Daniel şi prematur îmbătrânită. Avea sprâncene frumoase, în ciuda cutei adânci dintre ele, săpate de dezamăgiri şi frustrări, dar partea de jos a feţei, nările fine şi gura suptă fuseseră modelate de epuizare şi de o luptă ascunsă. Rochia, croită chiar de ea din resturi de pânză de casă şi cusută la maşina care acum era aşezată lângă fereastră, era de culoare gri şi părea susţinută de o broşă imensă de topaz, plasată pe piept. Broşa se deschidea în partea din spate, ascunzând o şuviţă din părul bunicii sale, era o moştenire de familie şi, în afară de verighetă, singura ei bijuterie. Într-un anume fel, părea să-i accentueze sânii plaţi şi sterpi pe care se odihnea acum. — Kate, zise Daniel într-un târziu, Gracie se întoarce? Ea încuviinţă, încet, din cap. — O vom ţine la noi? întrebă grăbit, temându-se parcă de decizia ei. — Da, Daniel. Trebuie să o ţinem la noi. Şi va fi binevenită. Kate ezită, apoi, cu un ton nesigur, continuă: Dar, oh, sper… în aceşti ani… să fi învăţat să se poarte. Calmă, se aplecă şi începu să toarne ceai.

PARTEA ÎNTÂI     CAPITOLUL 1       SE ÎNSERA ŞI O LUMINĂ SIDEFIE ÎN- văluia dealurile, conturându-le curbele graţioase. Din iarba argintată de ploaie se ridica o ceaţă ce-şi agăţa pânzele de boschete, brodându-şi dantelele până-n depărtări. În părţile albicioase, aidoma unor cupe uriaşe, se oglindea imaginea aurie a lunii ce se ivea la orizont; dolofană şi înclinată ca ochiul unui pisoi ghemuit pe creasta dealului, gata să tresalte. În această tăcere luminoasă, dintr-o bisericuţă catolică atât de mică, atât de pierdută în ascunzişurile acestui ţinut împădurit, încât în ciuda liniilor sale desluşite, a clopotniţei pătrate şi a pietrelor acoperite de muşchi, părea ireală – ţâşni o siluetă lungă, neagră, însoţită de scrâşnetul unei uşi care se închise cu un zăvor greu: rectorul din Stillwater, Bertram Desmonde. Cu capul descoperit, cu pelerina pe umeri, strivind sub picioare dalele năpădite de licheni, el depăşi cele două mari tise noduroase – dintre care cea mai tânără putea să fi furnizat, cu cinci secole mai înainte, arcuri pentru luptătorii din Sussex – şi trecu bariera, ieşind în cărare. Mişcat de limpezimea serii, invadat de o profundă bucurie interioară, se cufundă în contemplarea moşiei sale: două sute de acri, întinzându-se de la pădurea de fagi din Ditehley până la terenurile nisipoase care mărgineau drumul de la Stillwater. Departe, circul din Chanctonbury se profila la răsărit, şi mai jos, în mijlocul copacilor, se distingea baroc şi familiar, turnuleţul din Broughton Court. La apus, pădurea se întindea, tăiată numai de o carieră de var – plagă fără sânge – până la găvanele, considerate vechi tunele romane, dar care nu erau, desigur, decât vestigiile unei foste cărămidării. Apoi veneau căsuţele muncitorilor – şase la rând, precum ciupercile – şi de cealaltă parte a drumului, luminile licărinde ale satului, iar jos, intens luminat, presbiteriul. Masiv, ca toate construcţiile georgiene, cu ferestrele prevăzute cu intrânduri, cu porticul flancat de coloane canelate, şi – fermecătoare concepţie – împodobit cu o terasă, presbiteriul era o adevărată construcţie de ţară ridicată în 1780 de rectorul Hilary Desmonde, străbunicul său, în piatră albă din ţinut – cariera – invadată acum de vegetaţie. Vestigii ale unei construcţii Tudor se mai găseau încă la şură şi la grajduri, în dependinţe, în încântătorul zid bătrân de silex şi galet ce înconjura grădina mare de zarzavat. Înconjurat de gazonul fraged, mărginit de ronduri de lalele şi de ciuboţica cucului, cu terenul plantat cu trandafiri, cu hexagonul regulat al cadranului solar, cu perii bătrâni încărcaţi de flori, aliniaţi precum copiii într-un cor în faţa altarului, cu stejarul uriaş umbrind aleea nisipoasă, această casă, acest mic palat rustic, acest „cămin” al familiei Desmonde de atâţia ani, umplea în această seară mai mult decât orice, inima rectorului cu o mândrie plină de căldură. Strămoşii săi fuseseră demni camarazi ai lui Wilhelm Cuceritorul. Unul din ei, nobilul Desmonde, care luase parte la Cruciade, se odihnea sub o efigie de marmură, al cărui vas fusese spart, vai, de vandalismul unor turişti, în bisericuţa din Down. Dacă tradiţia nu i-ar fi alterat – nu s-ar putea spune corupt – numele, acest mausoleu nu l-ar fi identificat complet cu bunul şi bogatul pământ din Sussex? Ei şi-au servit merituos ţara urmând cele trei căi deschise unui nobil: biserica, justiţia şi armata. După un lung şi folositor serviciu la frontierele Afganistanului, fratele său Hubert, se retrăsese la Simla Lodge, aflată la 15 mile depărtare de Stillwater – cu grad de general. El mai păstra totuşi legătura cu Ministerul de război şi-şi folosea timpul liber pentru cultivarea ştiinţifică a perelor. O singură dată, demult – încât abia-şi mai amintea – familia sa se abătuse de la regulă: când, la începutul domniei reginei Victoria, un Joseph Desmonde, fratele bunicului rectorului, începuse să fabrice furnituri ecleziastice. Dar această abatere, oricât ar fi fost de regretabilă, avea o scuză: întreprinderea era de „bon ton” şi se arătase profitabilă. — Bună seara, domnule rector. Pradă reveriei, rectorul nu-l observase pe bătrânul Mould – grădinarul şef şi deopotrivă paracliserul său – care urca pe cărare, şchiopătând uşor. — Bună seara, Mould. Am închis uşa şi te poţi întoarce cu mine. Tăcu, nevrând să dea în vileag impulsul care, contrar obiceiurilor lui, îl condusese la biserică, dar, împins de un acces de bucurie, nu se putu stăpâni să adauge: — Stephan soseşte astă-seară. — Cum aş fi putut să-l uit, domnule rector? Este o veste atât de bună! Sper că va avea timp să meargă cu mine la iepuri. Îl vom vedea în curând la catedră, conchise el. — Nu încă, Mould. Ştiu bine că ţi-ar place mai mult să asculţi un tânăr paroh de curând ieşit de la Oxford, decât un bătrân nătărău ca mine. — Nu, domnule rector. Nu spuneţi asta. Eu n-am servit cincizeci de ani familia Desmonde fără a-i cunoaşte calităţile. Orice s-ar spune, predicile lor vor fi întotdeauna cele mai bune din comitat. Nu mai lipsea decât această probă, emoţionantă de loialism feudal, pentru a împlini buna dispoziţie a rectorului. Parfumul ciuboţicăi cucului, subţiratecul behăit al mieilor, adăpostiţi pentru noapte în spatele grajdurilor de răchită, îi încălzeau inima. „Ah, dulce Engliteră!”, gândi el, având în vedere această mică parohie – navă a sufletului plutind sub clar de lună – care va fi a lui Stephen, inviolabilă, imuabilă, eternă. — Vom avea nevoie de ajutor pentru bagaje. Să mi-l trimiţi pe Albert! Îl părăsi pe bătrânul paracliser în faţa casei mici şi pătrată a îngrijitorului şi câteva minute mai târziu se afla în holul vast de la intrarea presbiteriului, întinzând pelerina fiicei sale, Caroline care, ca întotdeauna, se afla acolo, gata să-l primească. — N-a sosit încă? Rectorul îşi frecă mâinile: datorită plafonului foarte înalt şi a dalajului de mozaic, în hol se simţea răcoarea serii, abia potolită de ţevile zgomotoase şi fierbinţi ale caloriferului. — Nu, tată. Dar nu va întârzia. Claire s-a dus să-l aştepte la gară cu maşina cea nouă. — Va trebui să cumpărăm şi noi o maşină. O lumină amuzantă destinse pentru moment trăsăturile austere ale rectorului. — Ne va fi foarte utilă în vizitele noastre parohiale. — Vorbeşti serios, tată? Spiritul ei practic lua totul în serios. — Ştii doar că tu nu suporţi mirosul benzinei şi praful. Şi cabrioleta pe care o conduc eu nu-ţi ajunge? Întoarcerea lui Stephen o tulburase vizibil. Ridică inconştient tonul şi pe figura sa deschisă – amprentă a seriozităţii – se putea citi agitaţia. Privirea absentă a tatălui ciulind urechea pentru a auzi zgomotul roţilor pe pietrişul aleii, fu pentru ea o ofensă. Îşi plecă privirea şi trupul ei bondoc, proptit pe două picioare masive, părea să se gârbovească. Nu va măsura oare niciodată profunzimea devotamentului ei, nu va înţelege într-o zi că singura ei dorinţă era să-l servească. Abia trezită, după ce-şi aranjă în grabă toaleta, fără a se uita în oglindă, suporta povara grea a casei, discuta cu bucătăreasa, stabilea meniurile părinţilor, aşeza florile, inspecta grădina şi ferma, se ocupa de curier, de bolnavi, de arheologii decrepite, de bandele de turişti veniţi cu maşina de la Littlesea, pentru a vedea mormântul, şi mai găsea chiar timp să se îngrijească de lenjeria tatălui şi să-i tricoteze ciorapi. Şi pe deasupra, suferea de un guturai urâcios, trebuind să-şi şteargă mereu nasul cu batista. — Mama ta va coborî? Pusese întrebarea cu prudenţă. — Nu cred. În după-amiaza asta a trebuit să-i fricţionez fruntea cu apă de colonie. Dar migrena persistă. — Vom fi deci, patru la masă. — Numai trei. Claire mi-a telefonat să mă anunţe că, spre regretul ei, nu va putea rămâne. — E păcat. În sfârşit… va fi altă dată. Tonul său exprima regret dar fiica înţelese că în ciuda interesului pe care îl avea pentru Claire, – fata lady-ei Broughton de la castelul vecin – şi deşi el aproba legătura tacită care exista între ea şi fiul său mai mare, în fundul sufletului nu era nemulţumit de a-l avea în prima seară numai pentru el… Surprinzător pentru ea, vorbi cu voce calmă: — Nu am terminat încă de dactilografiat notele tale pentru predica de mâine. Când pleci la Charminster? — Ah, după dejun, desigur. Canonicul este foarte rar acolo la ora unu. — Atunci la două. Te voi conduce. Şi deodată cu o expresie de gelozie în priviri: — Ai un aer obosit, tată, şi ziua de mâine va fi grea. Stephen să nu te reţină prea mult! — Nu te nelinişti, Caroline. Dar nu se aude cumva zgomotul maşinii? Se auzea într-adevăr un uşor huruit. Rectorul se îndreptă spre uşa pe care o deschise cât era de mare. Un mic automobil, vibrând puternic tocmai se oprise la căpătul peronului şi două siluete ieşiră din el nu fără greutate. — Stephen! — Ce mai faci, tată… şi tu Caroline? Davie nu este aici? — Nu încă… Vacanţa lui începe luni. În fasciculul de lumină care cădea din portic, se încadra un tânăr de statură mai mult decât mediocră, îmbrăcat în negru, luptându-se cu o valiză din piele, cu o figură ştearsă, cu nări fremătânde, frunte înaltă dar îngustă, mult prea serioasă. În spatele lui, mergea fără grabă pentru a nu stânjeni efuziunile familiare, o tânără cu palton de tweed şi mănuşi de automobilist. Sub pălăria cu voaletă, care amintea de o brioşă, şi pe care nu o purta decât pentru a se supune insistenţelor mamei sale, îşi păstra totuşi farmecul, reflex al unei educaţii ce răzbătea şi din conversaţie. — Am lăsat o parte din bagaje. În maşinuţa mea nu era loc pentru ele. — Nu te nelinişti, dragă Claire. Vom trimite mâine să le aducă… Cu un gest aproape părintesc, rectorul îi luă braţul. — Dar nu poţi rămâne cu noi astă-seară? — Aş vrea, dar mama primeşte oameni din sat… Un comitet de agricultori… de fermieri… — Cei mari au astfel de obligaţii. Ce seară frumoasă! — Admirabilă! Pe drum era lumină ca în plină zi… Ea-şi întoarse capul, lăsând privirilor doar profilul ei fin. Vocea i se îndulci. — A fost foarte frumos, nu-i aşa Stephen? — O plimbare plăcută, zise el întrerupând, nu fără efort, tăcerea în care stătuse până atunci. Şi încercând să adopte o lejeritate ce nu-i stătea în obicei, adăugă: — Dar, pe coastă, am crezut de-a binelea că ar trebui să coborâm şi să dăm o mână de ajutor. — La urcuşul de la Ambry, zise Claire râzând. Nu-mi cunosc încă bine maşina. Surâdea mereu în umbra pridvorului. — Dar nu vreau să vă reţin. Noapte bună! Veniţi să ne vedeţi curând… Mâine dacă este posibil. Şi îngrijeşte-ţi guturaiul, Caroline. După ce tânăra plecă, Bertram Desmonde îşi luă fiul de braţ şi intrară în casă. — Mă bucur să te revăd, Stephen. Tu nu poţi să ştii… În sfârşit… cum ai părăsit Oxfordul? Şi ce mai faci? Trebuie să-ţi fie foame. Urcă să-ţi vezi mama. Şi coboară, desigur, la cină. Cu ochii şi nasul roşii în răcoarea nocturnă, Caroline luă un pachet de cărţi uitate pe pervaz. Cu un aer încântat, rectorul îşi privea fiul care urca vioi scara.           CAPITOLUL 2       DUPĂ O CINA EXCELENTA – BINE servită de cele două bone care, în ciuda originii lor rurale, fuseseră admirabil instruite de Caroline, – rectorul, bine dispus, îl conduse pe Stephen în biroul său. Perdelele erau trase, în şemineu ardea un jucăuş foc de cărbuni. La casa parohială încălzirea nu era poate modernă dar şemineele erau largi şi combustibilul nu lipsea niciodată. Camera era primitoare în ciuda striaţiunilor din tavan, ambianţa ecleziastică era subliniată de cilindru conţinând predicile de la Pusey, calendarul religios şi o etolă purpurie pliată. Două fotolii de piele uzate, flancau vatra. Un rastel cu geamuri se sprijinea pe un perete. Altul în faţa lui conţinea vechi piese saxone, rezultate ale cercetării arheologice ale rectorului. Deasupra şemineului, două crevase cu mâner de os se încrucişau peste un cap de vulpe. După-amiază, Bertram coborâse în pivniţă şi, nu fără solemnitate, pusese pe birou o sticlă prăfuită, îi scosese neîndemânatic dopul şi umpluse cu porto două pahare. Nu se atingea decât rareori de alcool, nu fuma, dar tradiţia familială cerea ca acest protocol să fie îndeplinit. — Chiar bunicul tău a pus acest vin în sticle, zise el, arătând în lumină vinul purpuriu, cu aerul unui cunoscător. Este un Graham… din 1876. Stephen, care detesta vinul porto, scoase un murmur de încuviinţare, ducând paharul la buze. Ca un actor versat, el îşi juca cât mai bine rolul ce i se impunea. — Pare foarte deosebit, tată. Cuvântul îi plăcea rectorului. — Da, bunicul tău era un om chibzuit. Chiar el a instalat acest stativ pentru sticle, jos în beci. De la drenarea câmpiei din partea de sud, în 1878, i-a rămas o jumătate de căruţă de conducte din ceramică. Fiecare din ele putea ţine cu uşurinţă o sticlă. A înţeles şi le-a zidit în pivniţă, ca nişte faguri de albine. Nu că ar fi fost un mare băutor. Dar îi plăcea să-şi bea sticla de bordo după o zi petrecută cu câinii săi. La şaizeci de ani, el mai vâna. — Un om remarcabil. — Un bărbat excelent, un adevărat nobil de ţară englez. Rectorul scoase un suspin. — Cine ar putea să-şi dorească un epitaf mai frumos? — Bunica, de asemenea, se grăbi să spună Stephen care în cursul călătoriei de la Oxford pierdut în gândurile sale neliniştite, în timp ce trenul alerga traversând câmpii, livezi şi păduri – hotărâse să se arate afectuos fără rezerve. El continuă fără abatere. – Mould mi-a povestit numeroase istorioare pe seama lor. — Ah! da, le-a fost foarte devotat. Ca toţi oamenii lor. Dar ea îl ţinea din scurt. Amintirile înduioşau privirea rectorului. — Ştii că bătrâna doamnă se îngrăşase foarte mult la sfârşitul zilelor. Atât de mult încât se deplasa cu greutate şi rareori îşi părăsea fotoliul rulant pe care Mould, fiul grădinarului, era însărcinat să-l împingă, pentru şase pence supliment la salariul săptămânal. Era o onoare deosebită dar cam obositoare, mai ales când bunica vroia să meargă în sat şi când el trebuia să o ridice de-a lungul coastei de la Ambry Hill. Într-o zi călduroasă de vară, tânărul Mould, ajungând pe creasta pantei, se opri, şi pentru a-şi şterge sudoarea, îşi trecu o mânecă pe frunte. Dar lăsă fotoliul care începu să ruleze singur, luă viteză, angajându-se în coborâre şi trecu cotitura într-un fel înspăimântător. Bietul băiat, era împietrit de groază. Se credea deja ucigaşul stăpânei sale. Scoţând un strigăt de spaimă, ţâşni în urmărire. Ajuns jos… Stephen schiţă un surâs; el cunoştea anecdota pe dinafară… o găsi acolo pe bunicuţa foarte calmă, în piaţa satului, târguind cu măcelarul o ciosvârtă de carne de vacă. Surâsul lui Bertram se şterse. — Era o femeie de neînfrânt. Foarte miloasă. Şi devotată satului său. Opt săptămâni după moartea tatălui meu l-a urmat în mormânt. Rectorul se gândea la propriul său menaj. Afară se auzi o cucuvea. În oficiu, la capătul culoarului, Caroline aranja borcanele de murături mişcându-le fără rost. Bertram se îndreptă şi bău o gură de porto. Trebuia – simţea asta – să rupă tăcerea care ameninţa să devină jenantă. De ce această stranie încurcătură de fiecare dată când se găsea singur cu fiul său? Oare tocmai pentru că îl iubea prea mult? Această tulburare nu o încerca niciodată cu ceilalţi fii ai săi. Caroline îi era dragă, desigur, şi îi recunoştea fermitatea caracterului; era un sprijin de nădejde. Dar lipsa farmecului şi a frumuseţii care o condamnaseră, era sigur, la celibat, îi rănea inconştient orgoliul familial. Cât despre Devie, fiul cel mic, care se apropia de treisprezece ani, dragostea pe care i-o purta se amesteca, vai, cu tristeţea, dezamăgirea şi mila. Să te gândeşti că unul din fii tăi, un Desmonde, era epileptic şi că între crize avea tendinţa de a se bâlbâi! Rectorul îşi stăpâni cu greu un suspin. Nu trebuia să se lase copleşit. Era periculos. Şi totuşi, cum să procedeze altfel? — Sunt fericit că ţi-ai terminat studiile la Oxford atât de strălucit! — Ştiu eu? Cam spre sfârşit nu mă mai interesa nimic. — Am trecut şi eu prin asta când am părăsit Trinity… şi totuşi aveam vocaţie, ca şi tine. Stephen continuă să tacă. Cum să-i spună că el detesta facultatea? Adică această uscăciune, această obositoare superioritate, această îndepărtare de la viaţa adevărată, această constantă preocupare pentru sporturi fără interes, acest studiu neîncetat al unor limbi moarte care l-au împins, prin spirit de contradicţie, la perfecţionarea cunoştinţelor de franceză şi spaniolă şi peste toate… onoarea carierei care vroiau să i-o impună. — Îţi meriţi din plin vacanţa, reluă rectorul. Claire te aşteaptă pentru a juca tenis şi unchiul Hubert te invită la Chillingham… Excelent somonul de la cină, nu-i aşa?… Îl vei întâlni acolo pe vărul tău, Geoffrey, care este în permisie. Stephen tăcea în continuare. Şi pentru prima dată, Bertram crezu că descoperă pe faţa fiului său, în pasivitatea lui, semnele oboselii. Era mai palid ca de obicei, ochii cenuşii păreau măriţi; încă din copilărie avusese o sănătate mai delicată. „Nu este prea solid”, gândi tatăl, neliniştit. „N-aş vrea să cred că se va îmbolnăvi”. — În mod sigur ai nevoie de repaos, zise el prompt. Este inutil să te duci la Misiune înainte de iulie. Admiţând că-ţi vei petrece cinci luni la Londra, până la Crăciun – sezon care convine perfect – te vei putea organiza. Stephen se pregătea de „luptă”. De câte ori îşi imaginase el acest moment înspăimântător, de câte ori încercase să-l grăbească urmând sfatul prietenului său, Glyn, de câte ori scrisese duzini de scrisori pe care imediat le rupsese. Sosise timpul pentru aceasta, dar se simţea fără putere, cu sufletul gol. — Tată… Aş vrea să-ţi vorbesc. — Da? zise rectorul pe un ton încurajator, dând uşor din cap. Se lăsă tăcere. „Bani?” gândi el plin de blândeţe. „Probabil câteva datorii de student”. Apoi, cuvintele fiului veniră sacadate, izbitoare: — Nu vreau să intru în Ordin. Expresia feţei părinteşti se schimbă. Surpriza, stupefacţia îi îngheţaseră trăsăturile. — Să nu intri în Ordin? repetă rectorul cu un aer perplex. — Nu sunt făcut pentru Biserică… Nu iubesc oamenii… Nu am simţul organizării… N-aş şti să ţin onorabil o predică. Chiar cu preţul vieţii mele… — Asta va veni… Bertram se îndreptase şi sprâncenele i se încruntară. — Propriile mele predici nu sunt prea strălucite. Dar ajung… — Nu e numai asta, tată. Această misiune nu mă interesează… N-aş şti cum să te succed aici… Vocea spartă a fiului confirmă rectorului prima impresie. — Eşti foarte obosit, băiatul meu, zise el blând. Şi noi am cunoscut câteodată descurajarea. Te vei simţi mai bine după câteva plimbări bune pe dealurile noastre. — Nu, tată. Gâfâind, Stephen îşi adună toată energia. — Este vorba de un sentiment pe care îl încerc de mai multă vreme. Nu mă pot încătuşa aici… Nu pot accepta această viaţă înşelătoare şi goală. Ce îndrăznise să spună? Durerea pe care o citea în ochii tatălui îl făcea nefericit. Tăcerea era insuportabilă. Apoi: — Nu ştiam că aşa vei numi tu parohia Stillvater. Este mică poate, dar nu trebuie să ne judecăm rolul în ţinut, numai după dimensiunile sale… — Nu mă înţelegi, tată. Iubesc Stillvaterul… Este casa mea, căminul meu. Şi cunosc stima şi respectul ce ţi se poartă. Nu, este altceva… Trebuie să înţelegi… aspiraţiile mele… Ceea ce vreau să fac cu viaţa mea… Rectorul se reculese brusc şi aruncând fiului său o privire în care înţelegerea se amesteca cu mirarea, reveni: – Stephen… Dar nu e oare o nebunie… — Ba da, tată! Tăcerea care căzu, vibra din nou între ei. Reverendul se ridică şi începu să se plimbe prin cameră, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai repede. În sfârşit, nu fără efort, se calmă şi se apropie de Stephen. — Dragul meu fiu, zise el cu gravitate, n-am încercat niciodată să te leg de mine făcând apel la simţul datoriei. Chiar când erai foarte tânăr, înainte de a fi mers la şcoală, am ţinut să-ţi câştig sentimentele de afecţiune şi respect. Dar trebuie să cunoşti până la ce punct m-a susţinut dorinţa de a te vedea succedându-mă. Stillvater este totul pentru mine… Pentru noi toţi… Împrejurările vieţii mele… mama ta, o invalidă… Sănătatea şubredă a lui Davie… tu eşti primul meu născut, lasă-mă să-ţi spun, fiul meu prea iubit… m-au făcut să-mi pun în tine toate speranţele. Vocea îi tremura uşor. — Totuşi vreau să uit toate acestea, pentru moment. Nu pentru mine, ci numai la tine, îţi jur, mă gândesc când te conjur să uiţi acest vis, această himeră. Tu o ştii… trebuie… Stephen lăsă ochii în jos, pentru a nu mai vedea buzele crispate ale tatălui său. — Viaţa mea îmi aparţine… Pe sub masca respectului răzbatea sfidarea. — Nu pentru acest gen de viaţă… nu te va duce decât la dezastru. Să-ţi ruinezi un viitor strălucit, să-ţi compromiţi cariera pentru un capriciu… Asta înseamnă o necuviinţă în faţa lui Dumnezeu. Şi Claire… Ce va deveni ea, pentru numele cerului? Nu, nu. Tu eşti prea tânăr pentru vârsta ta, Stephen. Tu dai acestei idei o importanţă pe care nu o are. Peste câţiva ani, nu vei face decât să surâzi… Ghemuit în fotoliu, cu sângele în obraji, cu ochii plecaţi, Stephen nu-şi găsea cuvintele. În acest moment, şi fără a exagera, îşi ura tatăl… şi în acelaşi timp se simţea învins de atâta afecţiune. Din punctul său de vedere, tatăl avea dreptate. Un val cald de amintiri din copilărie îl invada, sufocându-l… Plimbările fericite la Ambry, în cabrioletă; tatăl său ţinând frânele cu o mână leneşă, Carrie cu un şorţuleţ alb, Davie purtând primii săi pantaloni; picnicurile la malul râului Avon, soarele cald pe apa rece, un răţoi zburând peste stufărişul prin care barca îşi croia drum; cântecele familiare în jurul pomului de Crăciun, geamurile ferestrelor pudrate cu zăpadă… cum să rupi legături atât de duioase? Bertram se aplecă şi-şi sprijini uşor mâna pe umărul fiului său. — Crede-mă, aici este toată fericirea ta, Stephen. Tu nu poţi… tu nu vei avea puterea să mi te împotriveşti. Stephen nu încercă să-şi ridice privirea. Simţea că îl vor podidi lacrimile. Era învins… Deocamdată, cu toate că se pregătise să lupte cu curaj, încât îi jurase lui Glyn să învingă. — Foarte bine, murmură el cu toată amărăciunea unui suflet tandru şi pasionat pe care înfrângerea îl copleşise. Pentru că mi-o ceri, voi merge la Misiune… vom vedea ce-mi va aduce aceasta.  

PARTEA I   Capitolul I       În fiecare miercuri seara, mama lui Paul, ieşind de la serviciul ei de la Primărie, se ducea cu tramvaiul până la Capela Merrion, ca să asiste la slujba săptămânală. Paul o aştepta la ieşire, după ce audia cursul de filosofie de la ora cinci; de obicei mergea pe jos până acolo, dar în această miercuri, discuţia lui cu profesorul Slade îl reţinuse până târziu, astfel încât, după ce se uită la ceas, se hotărî să meargă direct acasă. Era o seară de iulie, iar clădirile mânjite de funingine ale Belfast-ului păreau învăluite într-o lumină vrăjită. Profilate pe cerul chihlimbariu, acoperişurile şi coşurile marelui oraş din nordul Irlandei îşi pierdeau contururile prozaice, devenind misterioase şi strălucitoare ca o cetate întrezărită în vis. Când ajunse pe Larne Road, liniştita stradă lăturalnică, pe care locuia împreună cu maică-sa, într-un apartament de trei camere, la parterul casei cu numărul 29, se simţi năpădit de un val de emoţie. Avea brusc sentimentul frumuseţii şi al plenitudinii vieţii. O clipă rămase încremenit în prag, cu răsuflarea tăiată – un tânăr modest, cu capul descoperit, îmbrăcat într-un costum de tweed cam uzat După ce-şi umplu plămânii cu aerul catifelat al amurgului, se răsuci sprinten şi vârî cheia în broască. Canarul ciripea în bucătărie. Fluierând către el, îşi scoase haina, o atârnă în cuierul din vestibul şi, rămas numai în cămaşă, puse la fiert apă într-o oală şi începu să pregătească cina. Câteva minute mai târziu, ceasul deşteptător de pe consola căminului sună de şapte, iar Paul auzi paşii mamei lui la poarta de afară. O întâmpină cu un salut voios când ea intră în casă: o făptură pirpirie, îmbrăcată în negru şi uşor aplecată într-o parte, sub povara indispensabilei şi atotcuprinzătoarei sacoşe. — Îmi pare rău, mamă, că n-am putut veni să te-aştept, dar Slade mi-a dat slujba aceea – spuse el, zâmbind. Sunt aproape sigur. Doamna Burgess îl privi cu atenţie. Smocul de păr cărunt, cenuşiu ce răzbea pe sub pălăria ei roasă de vreme sporea impresia de oboseală şi de resemnare creştinească, pe care-o dădeau trăsăturile-i apăsate şi privirea fixă a ochilor ei miopi. Dar această expresie se topi treptat sub căutătura lui veselă şi deschisă. Era, slavă Domnului, o faţă plăcută, nu prea frumoasă, ce-i drept – şi doamna Burgess îi mulţumi din nou lui Dumnezeu că-l cruţase pe fiul ei de primejdiile unei frumuseţi excesive – dar deschisă şi armonioasă, un pic trasă, desigur din pricina zelului studios, cu pomeţii ieşiţi în afară, dar cu un ten sănătos, cu nişte ochi limpezi, de un cenuşiu foarte luminos, şi cu o frunte lată, străjuită de un păr castaniu tuns scurt. Avea un trup bine legat şi viguros, deşi, în urma unui accident suferit la un meci de fotbal, şchiopăta puţin de piciorul drept. — Mă bucur că s-a aranjat. Am ştiut eu că ai motive serioase să nu vii să m-aştepţi. Şi Ella, şi domnul Fleming au regretat că n-ai venit. Îşi strânse ghem mănuşile de aţă şi, aruncând o privire expertă spre masă, scoase din sacoşă o bucată de şuncă învelită în pergament, precum şi un pachet cu pâinişoarele lui preferate. Se aşezară la masă, iar după ce ea rosti binecuvântarea obişnuită, începură să mănânce. Paul îşi dădu seama că, în ciuda rezervei ei, maică-sa era încântată. — E o ocazie rară, mamă! Trei guinee pe săptămână. Şi pe toată durata vacanţei, adică nouă săptămâni. — O să fie o schimbare plăcută, după atâta învăţătură pentru examene. — Da – încuviinţă el, dând din cap. Cursurile de vară sunt un fel de vacanţă. — Dumnezeu se arată milostiv cu tine, Paul! — Trebuie să-i trimit chiar astă-seară profesorului Slade certificatul meu de naştere – spuse tânărul, încetând să zâmbească. Maică-sa rămase tăcută. Cu capul plecat, apucă linguriţa şi scoase o frunză de ceai care plutea în ceaşca ei. — Ce nevoie au de-un certificat de naştere? întrebă, cu o voce cam vătuită. — A, o simplă formalitate – răspunse el, cu dezinvoltură. Nu vor să angajeze tineri sub douăzeci şi unu de ani. Mi-a venit greu să-l conving pe Slade că am devenit major luna trecută. — N-a vrut, adică, să te creadă pe cuvânt? Paul o privi surprins: — Mamă! Nu fi nedreaptă! Omul nu face decât să aplice regulamentul. Cererea mea, însoţită de certificatul de naştere, trebuie să meargă la Consiliu. Doamna Burgess nu-i răspunse. După o scurtă pauză, Paul începu să-i relateze, pe un ton pe jumătate amuzat, discuţia lui cu profesorul, care era şi director al cursurilor de vară de la Portray. După ce sfârşi de băut cea de a treia ceaşcă de ceai, se sculă de la masă. Abia atunci se clinti şi maică-sa. Oprindu-l pe neaşteptate, îi spuse: — Paul, sunt… În fond, nu sunt sigură că… nu sunt convinsă că-mi place ideea asta a ta de a te duce la Portray. — Cum?! exclamă el. Păi am tot sperat amândoi, săptâmâni în şir, c-o să capăt slujba! — Ar însemna să fii departe de mine – spuse ea, cu şovăială în glas, şi privi din nou în jos. Ar însemna să nu ne mai petrecem împreună week-end-ul, cu familia Fleming. Ella ar fi foarte dezamăgită. Şi-apoi, ţi-ar fi şi ţie prea greu… — E absurd, mamă! Îţi faci griji pentru un fleac de nimic. Şi înainte ca maică-sa să mai poată spune ceva, Paul porni repede pe coridor, spre odaia lui, ca să-şi scrie cererea. Era un mic studio-dormitor, situat în partea din faţă a casei, iar pe pereţii tapetaţi cu hârtie lucioasă atârnau fotografii înrămate, înfăţişând echipe de fotbal şi de hochei. Pe consola căminului se înşiruiau o sumedenie de cupe şi alte trofee, cucerite de-a lungul anilor la întrecerile universitare. Sub fereastră erau nişte rafturi cu cărţi — Romane şi lucrări mai serioase, îndeobşte clasice, vădind un gust judicios şi echilibrat. Vizavi, ascuns de o draperie verde, se afla patul îngust în care dormea; iar pe o masă negeluită, rezemată de perete, erau orânduite cu grijă fişele lui de lectură, alături de programul de studii. Totul mărturisea, în tăcere, caracterul ales al lui Paul, sănătatea lui fizică şi morală, inteligenţa şi sensibilitatea lui. Singurul lucru pe care l-ar fi putut reproşa cineva ar fi fost însăşi ordinea excesiva ce domnea în încăpere, ordine care sugera o anume pedanterie, un anumit cult al perfecţiunii, rod al educaţiei moralizatoare primită de la maică-sa. Se aşeză la masă, îşi scoase stiloul şi, cu umerii drepţi şi cu coatele lipite de trup, completă cu pricepere formularul. Recitindu-l ca să se încredinţeze că nu greşise, dădu din cap şi se întoarse în salon. — Mamă, eşti bună să-mi dai certificatul? Aş vrea să mai prind poşta de la ora nouă. Maică-sa îşi înălţă capul. Nici nu începuse să strângă masa: rămăsese nemişcată pe scaun, aşa cum o lăsase. Faţa ei părea îmbujorată, iar vocea avea un ton neobişnuit de ascuţit: — Zău dacă ştiu unde e! Nu-i un lucru pe care să-l poţi găsi aşa, într-o clipită! — Hai, mamă! Trebuie să fie în sertarul de sus. Privirea lui zbură spre scrinul arcuit ca un cioc de corabie, unde maică-sa îşi ţinea toate hârtiile, câteva bijuterii de familie, Biblia, ochelarii şi alte obiecte de uz personal. Ea îi întoarse privirea, cu gura uşor întredeschisă, dezvăluindu-şi în parte dantura ieftină şi cam strâmbă. Roşeaţa pierise, lăsându-i obrajii mai palizi ca de obicei. Ridicându-se, scoase din poşetă o cheie şi descuie sertarul de sus al scrinului. Cu spatele la Paul, scotoci vreme de cinci minute, apoi încuie sertarul şi se răsuci pe călcâie. — Nu, nu-l pot găsi – spuse ea, cu o voce calmă. Nu-i aici. Paul îşi muşcă buzele, plictisit. Era un fiu ascultător şi afectuos, condiţionat de o educaţie severă, dar în clipa asta pur şi simplu nu înţelegea atitudinea maică-si. — Zău, mamă, e un act important – îi spuse, cu un glas stăpânit. Am nevoie de el. — De unde să fi ştiut eu că o să ai nevoie de el?! replică maică-sa, cu o voce tremurătoare şi înciudată. Hârtiile astea se cam pierd. Doar ştii cât de greu mi-a fost să te cresc, singură, fără ajutorul nimănui, având pe cap atâtea probleme de rezolvat şi purtând pe umeri o povară mai apăsătoare decât i-a fost dat vreodată să poarte unei femei, ştii bine că mai tot timpul a trebuit să mă zbat ca s-avem un acoperiş sub care să ne-adăpostim, ca să nu mai vorbesc de osteneala pe care mi-am dat-o ca să te educ cum se cuvine. Află că am avut destule de făcut în viaţă, şi fără a mă ocupa de nişte hârtii, mai ales că nici n-am prea avut loc unde să le păstrez ca lumea. Această izbucnire, atât de ciudată la un om cu firea ei stăpânită, îl surprinse pe Paul, care rămase perplex. Dar expresia severă a maică-si – un semnal de alarmă, cu care era foarte obişnuit – îl îndemnă să renunţe la orice discuţie. Îi spuse doar atât, pe un ton potolit: — Din fericire, există posibilitatea de a obţine o copie, scriind la Somerset House din Londra. O să scriu chiar astă-seară. Ea făcu un gest dezaprobator şi zise cu un glas ceva mai calm: — Nu e cazul să ceri aşa ceva, Paul. Şi, citind în ochii lui o adâncă nedumerire, adăugă: N-are rost să facem tărăboi pentru o nimica toată. Am avut o zi destul de grea. O să scriu mâine o cerere, pe-o hârtie cu antetul Primăriei. — N-ai să uiţi? — Vai, Paul! — Iartă-mă, mamă! — Bine, dragul meu – îi spuse ea, cu o umbră de surâs, ce-i lumină ca un licăr stins trăsăturile chinuite. Şi acum, aprinde gazul în sobe. O să strâng masa, şi după aia o să mergem la culcare.           Capitolul II       În următoarele două zile, Paul fu foarte ocupat. Queen’s University se pregătea să intre în lunga vacanţă de vară, şi existau numeroase obligaţii legate de încheierea anului şcolar. La cererea generală, Paul se produse ca pianist la serbarea studenţească de sfârşit de an. O carte pe care-o luase cu împrumut de la bibliotecă dispăruse parcă fără urmă, răpindu-i mult timp până s-o găsească. O „lucrare practică” de ultimul moment, la chimie, îi prilejui obişnuitele emoţii în aşteptarea rezultatelor, deşi, când fură afişate listele, văzu că obţinuse o notă satisfăcătoare. În general, colegii lui de clasă îl preţuiau ca pe-un student destoinic, ca pe-un camarad agreabil şi ca pe-un excelent atlet. Dar popularitatea lui era întrucâtva umbrită de un curent de opinie potrivnic – precumpănitor mai ales printre studenţii de la medicină – nişte afurisiţi, care socoteau că purtarea lui nu era chiar atât de exemplară şi că, bunăoară, neparticiparea lui la distracţiile studenţeşti mai „libere” ar fi dovada unei rigidităţi regretabile. O dată sau de două ori în aceste zile, Paul îşi aminti de scena pe care i-o făcuse maică-sa; privind-o cu atenţie, se întrebă dacă nu cumva e bolnavă. Părea nervoasă, mai palidă ca de obicei şi ciudat de distrată. Desigur, în pofida firii ei dominatoare şi a convingerilor ei austere, fusese totdeauna o femeie foarte sensibilă; Paul îşi amintea cum, în primele zile ale şederii lor la Belfast, maică-sa tresărea şi pălea la auzul vreunei bătăi brusce în uşă. Acum însă era cu totul altceva: fruntea ei părea apăsată de o nelinişte mistuitoare. Atât joi cât şi vineri seara, maică-sa ieşise după cină ca să se ducă, pentru un ceas, la vechiul lor prieten, pastorul Emmanuel Fleming de la Capela Merrion, şi se întorsese acasă ceva mai liniştită, dar palidă şi cu o expresie de spaimă în ochii înroşiţi. Joi dimineaţă, Paul o întrebase fără ocol dacă primise vreun răspuns de la Somerset House, iar ea îi spusese că nu. De câteva ori după aceea fusese cât pe ce s-o descoasă, dar o rezervă ciudată, izvorâtă din supunerea-i filială, îl împiedicase s-o facă. Nu, nu putea fi nimic rău la mijloc. Şi totuşi era nedumerit, aşa că începu să caute chiar în trecutul lui o explicaţie a purtării ei atât de bizare. Dar faptele erau cât se poate de banale şi lipsite de mister, îşi petrecuse primii cinci ani din viaţă la Tynecastle, orăşelul său natal din nordul Angliei: un cadru vag, fixat oarecum de zgomotul niturilor bătute cu ciocanul şi de prelungul apel matinal al sirenei ce-i chema pe muncitori la şantierele navale. Această impresie vagă era însoţită de amintirea luminoasă a tatălui său – un om vesel şi deosebit de prietenos, care în fiecare duminică îl ducea, ţinându-l de mână, la Jesmond Dene. Acolo, băiatul lansa pe apa lacului bărcuţe făcute din hârtie albastră, iar când obosea, taică-său îl aşeza pe-o bancă din parc, la umbră, şi începea să deseneze, cu un talent extraordinar, tot ce vedea în jur: oameni, câini, cai, copaci – desene minunate ce-i fermecaseră copilăria şi-i stimulaseră imaginaţia. În celelalte zile ale săptămânii, tatăl său îi aducea seara, acasă, fructe de marţipan colorate – căpşuni cu codiţe verzi, banane galbene, piersici cu obrazul roz – toate, plăcute la gust şi la vedere, produse ale marii întreprinderi de cofetărie unde lucra în calitate de comis-voiajor. După ce împlinise cinci ani, se mutaseră în marele oraş Wortley din Midland: o amintire mai puţin luminoasă, dominată de fum, de ploi, de vâlvoarea oţelăriilor şi de feţele mohorâte ale părinţilor săi, şi încununată de plecarea tatălui său într-un voiaj de afaceri în America de Sud. O, cât suferise din pricina plecării acelui camarad vesel, cu câtă nerăbdare îi aşteptase întoarcerea, pentru ca mai apoi să audă de moartea lui într-o catastrofă de cale ferată, undeva lângă Buenos Aires – veste neînchipuit de dureroasă, împlinire brutală a presimţirilor copilului! După aceea venise la Belfast – un vagabond melancolic în vârstă de nici şase ani. Acolo, prin bunăvoinţa lui Emmanuel Fleming, maică-sa găsise de lucru la serviciul de contabilitate al Secţiei sanitare din cadrul Primăriei. Salariul era mic, dar sigur, şi-i îngăduise văduvei să-şi ducă existenţa sub un acoperiş respectabil şi, printr-o abnegaţie însoţită de un miraculos spirit de economie, să-şi educe feciorul în vederea unei cariere didactice. Acum, după toţi aceşti cincisprezece ani de strădanii ale maică-si, Paul era pe punctul de a absolvi universitatea. Privind înapoi, avea sentimentul că, prin însăşi eforturile ei intense, maică-sa redusese viaţa lor la Belfast la limitele cele mai stricte cu putinţă. În afara vizitelor făcute cu regularitate la Capela Merrion, ea nu ieşea nicăieri. Pastorul Fleming şi fiica lui, Ella, erau singurii ei prieteni. Nu-şi cunoştea nici măcar vecinii. La universitate, Paul nu putuse niciodată să dea frâu liber firii sale sociabile, căci avusese totdeauna sentimentul că maică-sa nu-i vede cu ochi buni prieteniile. Această constrângere îl scotea adesea din sărite, dar, fiind profund conştient de tot ce-i datora maică-si şi, în acelaşi timp, domolit de repetatele ei mustrări, se obişnuise să rabde. Odinioară pusese această atitudine protectoare a maică-si pe seama pietăţii ei exagerate şi vigilente. Acum însă, în lumina purtării ei recente, se întreba dacă nu era cumva la mijloc altceva. Îi venea în minte o întâmplare: în urmă cu un an i se făcuse onoarea de a fi invitat să joace în echipa irlandeză care trebuia să susţină un meci de rugbi contra Angliei. Nimic nu putea fi mai îmbucurător pentru inima unei mame. Şi totuşi ea refuzase categoric să-i permită a accepta invitaţia. De ce? Pe atunci, Paul nu fusese în stare să ghicească. Acum bănuia vag motivul. Într-adevăr, gândindu-se la existenţa ei voit liniştită, ferită de orice contacte, învăluită de mister subordonată voinţei Atotputernicului, Paul îşi spunea că această existenţă e tipică pentru un om care are ceva de ascuns. Iar gândul acesta îl neliniştea. Sâmbătă, maică-sa se întoarse de la servici pe la orele două (sâmbăta lucra de obicei doar o jumătate de zi). Paul se hotărâse între timp să discute deschis cu ea. Vremea devenise ploioasă; după ce-şi lăsă umbrela în vestibul, maică-sa intră în salonaş, unde Paul răsfoia o carte. Apariţia ei îl făcu să tresară: avea o faţă pământie, deşi părea liniştită. — Ai mâncat, fiule? — Am mâncat un sandviş la club. Dar matale? — Ella Fleming mi-a oferit o ceaşcă de cacao. Paul îi aruncă o privire fugară: — Iar te-ai dus acolo? Maică-sa se aşeză, obosită: — Da, Paul. Iar m-am dus. Ca să mă rog şi să cer îndrumare. În tăcerea ce se aşternu, Paul îşi îndreptă spinarea, agăţându-se cu amândouă mâinile de braţele fotoliului: — Mamă, nu mai merge aşa. E ceva necurat la mijloc. Spune-mi, ai obţinut certificatul acela? — Nu, fiule. Nici măcar n-am scris ca să-l cer. Paul simţi că-i năvăleşte sângele-n obraji: — De ce nu? — Pentru că l-am avut tot timpul. Te-am minţit. Îl am la mine, în poşetă. Paul se potoli şi o privi cu mirare: după ce scotoci în poşeta din poală, maică-sa scoase dinăuntru o hârtie albastră-cenuşie, împăturită. — În toţi aceşti ani m-am zbătut să-l ţin ascuns de tine, Paul. Aş fi vrut să nu-ţi dezvălui niciodată adevărul, prea era trist şi complicat. Fiece pas pe scară, fiece glas auzit de pe stradă mă făcea să tremur pentru tine. Apoi, pe măsură ce treceau anii, iar tu creşteai, îmi închipuiam că izbutisem să te cruţ, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu aceasta era voia lui. Eu mă temusem de lucrurile mari, dar ceea ce a precipitat totul a fost un fleac: chestiunea aceea a cursurilor de vară. Dar poate că, mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să afli. Aşa spune pastorul. L-am rugat să mă ajute să găsesc un mijloc de a amâna explicaţia ce ţi-o datorez. El însă mi-a spus că n-are rost, fiindcă acum eşti un bărbat în toată firea şi trebuie să cunoşti adevărul. Agitaţia ei sporise cu fiece cuvânt pe care-l rostea; şi, în ciuda hotărârii de a rămâne calmă, sfârşi cu un fel de geamăt. Când îi întinse hârtia, mâna îi tremura. Zăpăcit, Paul o apucă, o privi şi văzu numaidecât că numele de pe act nu era numele lui. În loc de Paul Burgess, citi Paul Mathry. — Nu se poate… Ce-nseamnă asta? bâigui el, ridicându-şi privirea de pe hârtie spre maică-sa, în vreme ce undeva, în adâncul memoriei lui, o coardă atinsă de numele Mathry vibra dureros ca struna unei harfe într-o încăpere de mult părăsită. — Când am venit la Belfast, mi-am luat numele de fată, Burgess. Dar sunt doamna Mathry, tatăl tău a fost Rees Mathry, iar pe tine te cheamă Paul Mathry, deşi aş fi vrut să uit acest nume! Buzele îi tremurară când adăugă: Aş fi vrut să nu-l mai auzi şi să nu-l mai vezi niciodată! — De ce? Maică-sa îşi lăsă ochii în jos şi rosti cu un glas stins: — Ca să te scutesc de… de o ruşine îngrozitoare. Paul simţi că inima îi bate repede şi că i se pune un nod în gât, dar aşteptă nemişcat ca ea să continue. Ea însă părea la capătul puterilor. — Nu mă sili să continui, fiule – îi zise, aruncându-i o privire disperată. Domnul Fleming mi-a făgăduit c-o să-ţi spună el totul. Du-te la el. Te-aşteaptă. Paul îşi dădea seama că maică-sa e zdrobită, dar cum suferea şi el, nu putea s-o cruţe. — Continuă! îi şopti, alb la faţă. E de datoria ta să-mi spui. Maică-sa începu să plângă cu suspine ce-i zguduiau umerii firavi. Niciodată n-o mai văzuse plângând. Peste o clipă ea îşi trase sufletul printr-un efort dureros, ca şi cum şi ar fi adunat puterile, şi murmură fără să-l privească: — Tatăl tău n-a murit în timpul unui voiaj în America de Sud. A încercat să plece într-acolo, dar poliţia l-a arestat. Paul se aşteptase la orice, numai la asta, nu! — Pentru ce? bâigui el, simţind că inima încetează să-i bată. — Pentru omor. În mica încăpere se aşternu o tăcere de moarte. Omor! Cuvântul acesta înfiorător îi suna şi-i răsuna în creier. Se simţea paralizat. O sudoare rece îi scălda tot trupul. — Atunci – întrebă el într-o şoaptă tremurătoare – a fost… spânzurat? Maică-sa scutură din cap; ochii îi erau împăienjeniţi de ură: — Ar fi fost mai bine pentru amândoi dac-ar fi fost spânzurat. A fost condamnat la moarte, dar graţiat în ultimul moment… Îşi ispăşeşte la închisoarea din Stoneheath o sentinţă de condamnare pe viaţă. Făcuse un efort prea mare. Capul i se lăsă pe umăr, trupul i se legănă şi se prăbuşi în fotoliu.           Capitolul III       Pastorul Fleming locuia în centrul oraşului, lângă marea Gară de Nord, într-o casă urâtă, strâmtă, zugrăvită într-un cenuşiu de ardezie, întocmai ca şi capela de alături. Deşi se simţea epuizat, fără mai multă vlagă în el decât atâta cât să se ascundă în vreun ungher întunecos, Paul se târâse, mânat de un impuls irezistibil, pe străzile umede, luminate puternic şi însufleţite de petrecăreţii de sâmbătă noaptea. Se ducea să-l vadă pe pastor. Maică-sa, revenindu-şi din leşin, se culcase. El însă nu se putea odihni înainte de a afla întreg adevărul. Ca răspuns la bătaia lui în uşă, lumina din vestibul se aprinse şi Ella Fleming veni să-i deschidă. — Tu erai, Paul? Intră, te rog. Fata îl primi în salon – o încăpere cu tavanul scund, cu nişte perdele de un roşu-închis şi cu mobila învelită în huse din păr de cal. În cămin ardea un mic foc de cărbuni. — Tata e ocupat cu un enoriaş. N-o să stea mult – adăugă ea, cu un surâs amabil, dar cam silit. Afară s-a lăsat umezeala. O să-ţi prepar o ceaşcă de cacao. Era panaceul ei pentru mai toate suferinţele. Deşi n-avea niciun chef de inofensiva băutură, Paul se simţea prea epuizat ca s-o refuze. Poate că doar imaginaţia lui era de vină, dar avea sentimentul că Ella este la curent cu situaţia lui – altminteri, cum să-şi explice aerul ei prea dezinvolt, buzele astea uşor strânse? Aşezându-se inert pe un scaun, o lăsă pe fată să aducă o tavă din bucătărie, să amestece în ceaşcă zahărul cu cacao şi să toarne deasupra apă fiartă. Era cu doi ani mai în vârstă decât el, dar fiind subţirică şi palidă la faţă, părea încă o fetiţă. Avea nişte ochi de un verde-cenuşiu, mari şi expresivi – partea ei cea mai frumoasă. De obicei erau strălucitori şi duioşi, dar câteodată se umpleau de lacrimi şi puteau să şi scapere de mânie. Foarte cochetă de felul ei, în seara aceea purta o fustă de culoare închisă, plisată ca un acordeon, ciorapi negri şi o bluză albă, largă, cu o croială rotundă la gât. Paul bău în tăcere ceaşca de cacao. Fata îşi ridică doar o dată sau de două ori privirea spre el, peste lucrul de mână pe care-l ţinea în poală. Era vorbăreaţă din fire, se pricepea să întreţină o conversaţie, iar faptul că se ocupa de gospodăria tatălui ei rămas văduv îi dădea oarecare aplomb în relaţiile sociale. Dar văzând că Paul nu-i răspunde la cele câteva întrebări pe care i le pusese, îşi încruntă sprâncenele groase şi păru să se resemneze să tacă. După un timp se auzi larmă de glasuri dinspre coridor, apoi clanţa uşii de la intrare. Ella se ridică numaidecât: — Îi spun tatii că eşti aici. Şi ieşi din încăpere. Peste câteva clipe îşi făcu apariţia pastorul Emmanuel Fleming. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, lat în umeri, cu nişte mâini butucănoase. Purta pantaloni negri, bocanci de lucrător şi o haină neagră de alpaca, decolorată la cusături. Barba lui, tunsă scurt şi ţuguiată, era cenuşie ca fierul, dar ochii mari şi albaştri îi dădeau un aer de copil. Mergând drept spre Paul, îi strânse afectuos mâna şi-l luă de braţ cu multă căldură: — Mă bucur c-ai venit, băiete. Mă bucur mult. Hai cu mine, să stăm puţin de vorbă. Îl conduse în biroul său, o odăiţă austeră, situată în fundul casei, cu podeaua de scânduri pătată, neacoperită de niciun covor; un pupitru galben, de stejar, cu rulou, câteva scaune pliante şi o mică bibliotecă din lemn lustruit alcătuiau mobila încăperii. Un orologiu de marmură verzuie, sprijinit de doi îngeraşi dauriţi – un obiect oribil, primit în dar, pesemne, apăsa pe consola subţire, tivită cu ciucuri de catifea. După ce-i oferi oaspetelui un scaun, pastorul se aşeză la pupitru. Rămase pe gânduri o clipă, apoi începu pe un ton afectuos şi înţelegător: — Dragul meu băiat, a fost desigur o lovitură grea pentru tine. Dar ceea ce trebuie să ţii minte este că aceasta e voia Domnului. Cu ajutorul lui vei izbuti să treci peste această grea încercare. Paul înghiţi în sec: — Nu pot trece peste ea până nu ştiu despre ce e vorba. Trebuie să ştiu! — E o poveste tristă şi urâtă, băiete – rosti cu gravitate pastorul. N-ar fi oare mai bine s-o lăsăm îngropată în trecut? — Nu, vreau s-o aud. Trebuie să aflu adevărul, altfel o să-mi imaginez tot felul de lucruri… Vocea i se frânse. Se aşternu tăcerea. Cu coatele pe pupitru, pastorul îşi duse mâna streaşină la ochi, ca şi cum s-ar fi rugat Domnului pentru sprijin. Era un om cinstit şi bine intenţionat, care trudise îndelung şi din răsputeri „în grădina lui Dumnezeu”. Dar cum posibilităţile îi erau limitate în fel şi chip, îşi vedea adesea, spre marea lui jale, zădărnicite strădaniile şi intenţiile cele mai bune. Era un suflet solitar şi cunoştea gustul amar al mustrărilor de sine. Îşi reproşa până şi dragostea pe oare i-o purta fiică-si, căci îşi dădea seama de cusururile fetei – de meschinăriile şi de vanitatea ei – dar o iubea prea mult ca să încerce să i le îndrepte. Tragedia lui era că ar fi vrut să fie un sfânt, un adevărat apostol capabil să tămăduiască prin simpla atingere a mâinilor sale şi să răspândească în turma credincioşilor luminosul cuvânt al Domnului, în care el însuşi credea cu atâta tărie. Ar fi vrut să aibă aripi. Dar vai! limba-i era împiedicată, picioarele i se împleticeau – era legat de pământ. Chiar şi acum, când începu să vorbească, glasul îi era tulburat, iar frazele lui grave, pedante păreau subliniate de bătăile lugubre ale orologiului: — În urmă cu douăzeci şi doi de ani, la Tynecastle, l-am cununat pe Rees Mathry cu Hannah Burgess. Pe Hannah o cunoşteam de câţiva ani, era una din enoriaşele mele preferate. Pe Rees nu-l cunoşteam, dar era un tânăr bine crescut şi simpatic, velş de origine, şi-mi inspira încredere. Avea o situaţie excelentă, ca agent pentru ţinuturile din miazănoapte al unei mari întreprinderi de cofetărie en-gros. Aveam toate motivele să-i consider fericiţi, mai ales când li s-a născut şi un fiu. Chiar eu te-am botezat, dragul meu, cu numele de Paul Mathry. Făcu o pauză, ca şi cum şi-ar fi cântărit cu cea mai mare grijă cuvintele: — Nu voi tăgădui că armonia căminului era tulburată uneori de mici certuri ocazionale. Maică-ta era foarte evlavioasă, o creştină adevărată, pe când taică-tu avea, ca să întrebuinţez un termen blând, idei mai liberale, ceea ce provoca, fireşte, anumite conflicte. Maică-ta, de pildă, era categoric împotriva consumului de vin şi de tutun în casă – prejudecată pe care tatăl tău n-o putea înţelege de fel. În plus, tatăl tău avea un serviciu care-l silea să lipsească de-acasă cel puţin o săptămână pe lună, ceea ce exercita, poate, o influenţă rea asupra lui. Fiind un om drăguţ şi simpatic, avea mulţi prieteni, prea mulţi, aş spune, dintre care unii nu tocmai recomandabili, întâlniţi prin sălile de biliard, prin baruri şi prin alte localuri dubioase. Totuşi n-am avut nimic grav să-i reproşez, până la teribilele evenimente din anul 1921. Pastorul oftă şi, luându-şi mâna de pe frunte, îşi strânse degetele butucănoase; ochii lui trişti priveau parcă departe în trecut, peste ani: — În ianuarie 1921, firma la care lucra tatăl tău a făcut unele schimbări de personal, în urma cărora părinţii tăi s-au mutat împreună cu tine în Midland. Cu câteva luni înainte fusesem eu însumi transferat în această parohie din Belfast, dar continuam să fiu în strânsă legătură cu maică-ta, prin corespondenţă. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că viaţa familiei tale la Wortley a fost, încă de la început, agitată. Taică-tu era, pesemne, enervat de mutarea lui într-un district ce-i oferea, pare-se, un câmp mai restrâns de activitate. Deşi situat în mijlocul unei regiuni rurale plăcute, orăşelul Wortley e un târg cenuşiu şi dezagreabil, iar maică-ta nu l-a iubit niciodată. Neputând găsi o locuinţă convenabilă, s-au tot mutat în diferite camere mobilate. Şi deodată, în luna septembrie, mai precis în a noua zi a acelei luni, tatăl tău i-a comunicat că a ajuns la capătul răbdării. I-a spus că vrea să renunţe la slujba aceea şi să emigreze numaidecât în Argentina, în Lumea Nouă, unde ar fi existat, cică, perspective mai bune pentru voi toţi. În consecinţă, a reţinut trei locuri pe vaporul Eastern Star, care urma să plece la 15 septembrie. În ziua de 13 te-a trimis pe tine şi pe maică-ta la Liverpool, ca să-l aşteptaţi acolo, la marele Hotel Central. În noaptea de 14 septembrie a plecat cu trenul din Wortley spre Liverpool. Dar n-a putut ajunge la voi. La orele două dimineaţa, când a ajuns în Gara centrală a oraşului, poliţia îl aştepta pe peron. După o luptă violentă, a fost arestat şi închis în penitenciarul de pe Canon Street. Doamne Dumnezeule, n-o să uit niciodată şocul pe care mi l-a produs vestea că era acuzat de crimă premeditată! Urmă o tăcere încordată, prelungă. Ghemuit pe scaun ca un om hipnotizat, Paul abia mai răsufla. — În noaptea de opt septembrie – urmă pastorul – fusese săvârşită o crimă înfiorătoare. Mona Spurling, o femeie frumoasă, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, care lucra ca vânzătoare la o florărie din apropiere de Leonard Square, fusese omorâtă mişeleşte în apartamentul ce-l ocupa la numărul 52 al străzii Ushaw Terrace din Eldon, o suburbie a Wortley-ului. Crima avusese loc aproximativ între orele opt şi opt şi zece minute. Întorcându-se de la lucru la şapte şi jumătate, domnişoara Spurling luase o cină frugală, apoi îmbrăcase halatul subţire în care avea să fie găsită. La orele opt, perechea care locuia în apartamentul de dedesubt şi care se numea Prusty a auzit prin tavan nişte zgomote neobişnuit de puternice; Albert Prusty, îndemnat de soţia lui, s-a dus să vadă ce se-ntâmplă. A început să bată în uşă din ce în ce mai tare, dar n-a primit niciun răspuns. Stătea perplex pe palier, când un tânăr comisionar, pe nume Edward Collins, se arătă pe scări, încărcat cu un teanc de rufe aduse de la spălătorie. În clipa când Collins ajunse pe palier, lângă Prusty, uşa se deschise şi din apartamentul domnişoarei Spurling ieşi un individ care o zbughi pe scări în jos. Cei doi intrară, repede în apartament, unde-o găsiră pe domnişoara Spurling cu capul aproape desprins de trup, întinsă pe covorul din faţa căminului, într-o baltă de sânge. Domnul Prusty alergă numaidecât la cel mai apropiat medic din împrejurimi. Acesta veni de îndată, dar în zadar, deoarece domnişoara Spurling era moartă. A fost chemată poliţia, care a trimis un medic legist şi un inspector pe nume Swann. La început acesta crezu că asasinul nu lăsase nicio urmă, dar peste câteva ore ieşiră la iveală trei indicii. Inspectorul Swann descoperi în birou o ilustrată cu un desen în creion, expediată din Sheffield cu numai o săptămână în urmă, ilustrată pe care se putea citi: „Absenţa sporeşte dorul. Vrei să ne-ntâlnim şi să cinăm la Drury când mă întorc?” Iar dedesubt, în loc de semnătură, „Bon-bon”. Inspectorul mai găsi şi un bileţel, pe jumătate ars şi nesemnat, dar purtând data ştampilată „opt septembrie”, bileţel pe care se putea citi: „Trebuie să te văd astă-seară”. În sfârşit pe covorul din faţa căminului a fost găsită, lângă cadavru, o punguţă făcută dintr-o piele neobişnuit de fină şi de moale, legată de obicei la gură printr-un inel de metal. Punguţa conţinea vreo zece lire, în monede şi bancnote. După indicaţiile date de Edward Collins şi de Albert Prusty, poliţia a stabilit şi a difuzat grabnic semnalmentele presupusului asasin, oferind o mare recompensă pentru orice informaţie care ar contribui la prinderea lui. A doua zi, patroana unei spălătorii din cartier veni la comisariatul local împreună cu o fată de şaptesprezece ani, pe nume Louisa Burt, care lucra la spălătorie la călcatul rufelor. A reieşit că Louisa, o verişoară a lui Edward Collins, comisionarul spălătoriei, îl însoţise pe acesta în noaptea crimei până-n strada Ushaw Terrace şi că, în timp ce aştepta în faţa casei (nu-i plăcea să urce scările), un individ care ieşise din casa cu numărul 52 dăduse buzna peste ea, aproape s-o răstoarne. Fata a descris semnalmentele individului, astfel încât poliţia avea acum trei martori care-l văzuseră pe ucigaş. Pastorul Fleming se opri, aţintindu-şi asupra tânărului ochii tulburaţi şi candizi: — Nu-i plăcut, Paul, să atingi unele chestiuni, dar ele sunt, vai! foarte legate de această istorie tragică. Într-un cuvânt, Mona Spurling nu era o femeie cinstită: avea relaţii dubioase cu mulţi bărbaţi, dintre care unul o frecventa regulat. Nimeni nu ştia cine era omul acela, dar colegele Monei de la florărie pretindeau că în ultima vreme ea li se păruse îngrijorată şi descurajată şi c-o auziseră vorbind la telefon, pe un ton supărat, cu reproşuri ca: „Tu eşti de vină!” sau: „Dacă mă părăseşti acum, o să dau totul în vileag”. În sfârşit, autopsia a scos la iveală faptul că nenorocita era gravidă. Mobilul crimei apărea limpede: femeia fusese desigur asasinată de bărbatul răspunzător de starea ei. Poate că el se săturase între timp de ea şi, ameninţat cu un scandal, îi scrisese ca să-i ceară o întâlnire şi o omorâse. Înarmată cu aceste dovezi, poliţia şi-a pus în acţiune toate mijloacele pentru a-l găsi pe ucigaş. Reproduceri după desenul semnat „Bon-bon” au fost publicate la loc de cinste în toate ziarele, cei ce aveau cunoştinţă de persoana expeditorului fiind solicitaţi să ia legătură cu poliţia din Wortley. Toate gările şi porturile au fost puse sub strictă supraveghere şi, timp de aproape o săptămână, au fost efectuate cele mai intense cercetări. Apoi, în noaptea de treisprezece septembrie, un anume Harry Rocca, funcţionar la o agenţie de pariuri, s-a prezentat la comisarul-şef şi, într-o stare de agitaţie extremă, s-a oferit să facă o declaraţie. El a mărturisit din capul locului că fusese în relaţii intime cu răposata şi că o vizitase chiar în noaptea din ajunul crimei. Apoi a adăugat că-l cunoştea pe expeditorul ilustratei – un prieten cu care juca adesea biliard şi care avea mare talent la desen. Cu câteva luni înainte, el i-l recomandase pe acel om Monei Spurling. Mai mult încă, prietenul acela venise la dânsul, după ce ziarele reproduseseră ilustrata, şi-l rugase, cu un aer îngrijorat, să-l ajute, spunându-i: „Dacă te-ntreabă careva unde-am fost în noaptea de opt septembrie, răspunde-i că am jucat împreună biliard la hotelul Sherwood”. Această mărturie a fost, fireşte, de ajuns. Comisarul-şef şi inspectorul Swann au plecat de îndată la adresa dată de Rocca. Acolo au aflat că persoana pe care-o căutau se urcase cu numai un ceas înainte în expresul de noapte, spre Liverpool, la gara de pe Leonard Street. Arestarea la Liverpool a urmat în chip inevitabil. Omul acela era tatăl tău, Paul! Se aşternu din nou tăcerea. Pastorul îşi umezi buzele, ducând la gură carafa de pe birou. Apoi, cu sprâncenele încruntate, urmă: — Întâmplarea făcea ca Albert Prusty, principalul martor, să fie tocmai atunci ţintuit la pat de o criză acută de astmă: tutungiu de meserie, fabrica ţigări, iar praful de tutun îi provoca crize cronice; dar ceilalţi doi martori au fost aduşi numaidecât la Liverpool de către comisarul-şef şi de către inspector. Acolo, dintr-o duzină de persoane, ei au identificat fără şovăire în persoana tatălui tău, pe omul pe care-l văzuseră în noaptea crimei. Identificarea a fost teribil de precisă. „Aşa să-mi ajute Dumnezeu, că el este!” a exclamat Edward Collins, iar Louisa Burt, înnebunită de sentimentul răspunderii, a strigat, izbucnind într-un plâns isteric: „Ştiu că-l paşte ştreangul, dar el e omul pe care-l căutaţi!” Oamenii erau din ce în ce mai aţâţaţi împotriva deţinutului; pentru a-l scăpa de furia mulţimii, poliţiştii îl dădură jos din tren în gara Barbridge şi-l transportară într-o dubă la închisoarea din Wortley… Dar Dumnezeu mi-e martor, dragă Paul, că te-am chinuit destul cu detaliile astea. Procesul a început la 15 decembrie, la curtea cu juraţi din Wortley, prezidată de judecătorul Oman. Câtă nelinişte m-a zbuciumat în acele zile teribile! Unul după altul, martorii acuzării s-au perindat pentru a-şi depune mărturiile zdrobitoare. În valizele tatălui tău fusese descoperit un brici, în care medicii legişti au identificat unealta crimei. Un grafolog a demonstrat că bileţelul pe jumătate ars, găsit în apartamentul victimei, fusese scris cu mâna stângă de tatăl tău. El fusese văzut adesea în florărie, unde intra ca să-şi cumpere o floare pentru butonieră, şi de fiecare dată stătea de vorbă şi râdea cu domnişoara Spurling… Tentativa de a fugi în Argentina şi rezistenţa opusă poliţiei pledau, de asemenea, împotriva lui. Dar dovada cea mai strivitoare era încercarea lui de a-şi găsi un fals alibi prin Rocoa, încercare ce-i fusese fatală. Iar când tatăl tău a fost adus în boxă, s-a dovedit a fi, vai! foarte slab în propria-i apărare, contrazicându-se, ieşindu-şi din fire, da, ajungând chiar să strige la judecător! N-a fost în stare să spună exact ce anume făcuse în momentul omorului, afirmând că-şi petrecuse o parte din seară la cinema – alibi stângaci, pe care procurorul l-a spulberat cu uşurinţă. O singură rază de lumină a licărit pentru el în această beznă adâncă: Albert Prusty n-a putut să jure că tatăl tău era omul pe care-l văzuse fugind din apartament, deşi recunoştea că semăna cu omul acela. Totuşi a reieşit că Prusty era miop şi, de asemenea, că era supărat că nu fusese luat şi el la Liverpool împreună cu Collins şi cu Louisa Burt. În cuvântul său de încheiere, judecătorul a fost categoric împotriva acuzatului. Juraţii s-au retras la orele trei în după-amiaza zilei de douăzeci şi trei decembrie. Au lipsit numai patruzeci de minute. Verdictul lor a fost: „vinovat”. Mă aflam în sala tribunalului – maică-ta era prea bolnavă ca să poată asista la proces – şi nu voi uita până la moarte clipa teribilă când judecătorul, punându-şi pe cap toca neagră, a pronunţat sentinţa, adăugând că încredinţează milei Domnului sufletul tatălui tău. Acesta a zbierat, zbătându-se în braţele gardienilor care-l scoteau din sală: „Nu există niciun Dumnezeu! La naiba cu mila lui şi a voastră! N-am nevoie de ea!” Vai, dragul meu Paul! Numele Domnului nu poate fi luat în deşert. Totuşi poate că tocmai pentru a răspunde blasfemiei tatălui tău, Atotputernicul i-a arătat milă păcătosului. Deşi nimeni nu se mai aştepta la o asemenea clemenţă, sentinţa a fost comutată, chiar în ajunul execuţiei, în închisoare pe viaţă, iar tatăl tău a fost transferat la închisoarea din Stoneheath. După ultimele cuvinte ale pastorului, o tăcere adâncă învălui încăperea. Amândoi se fereau să se privească în ochi. Paul, ghemuit în fotoliu, îşi ştergea fruntea cu o batistă pe care-o tot frământa în mâna-i năduşită: — E încă în viaţă? — Da. — Nu l-a văzut nimeni… Din ziua când a intrat… acolo? Pastorul răspunse, oftând adânc: — La început am încercat să intru în contact cu el prin mijlocirea capelanului închisorii, dar tatăl tău mi-a respins încercările cu atâta ură, aş putea spune chiar cu atâta ferocitate, încât am fost nevoit să renunţ. Cât despre maică-ta… ei bine, dragul meu Paul, ea avea sentimentul că fusese crunt nedreptăţită de soartă. De asemenea, trebuia să se gândească la tine. În interesul tău, a socotit că-i mai bine să şteargă acest capitol îngrozitor din viaţa ta tânără. Faptul că n-a reuşit pe deplin, n-are importanţă. Eşti destul de inteligent ca să suporţi şocul acestei mărturisiri, şi tocmai de aceea ţi-am făcut-o fără a-ţi ascunde nimic, fără să te-nşel spunându-ţi doar jumătăţi de adevăr. Şi acum, după ce ţi-am dezvăluit tot adevărul, vreau să-ţi scoţi din cap aceste lucruri. Eşti bărbat în toată firea şi ai viitorul în faţă. Trebuie să mergi înainte, ca şi cum tot ce ţi-am spus nici n-ar fi fost; da, trebuie să mergi înainte, mereu înainte, cu credinţă şi fără a privi înapoi.

PRIMA PARTE   CAPITOLUL I   Acea dimineață de toamnă era atât de frumoasă încât, după ce a consultat termometrul fixat în exteriorul ferestrei, Moray s-a decis să-și ia micul dejun în balconul camerei sale. Dormise bine, pentru un bolnav cronic de insomnie șase ore de somn însemnând un rezultat extrem de satisfăcător. Savura senzația plăcută dată de căldura soarelui, care îi pătrundea prin halatul de casă din mătase. Ca întotdeauna, Arturo pregătise un mic dejun perfect. Moray s-a servit cu cafea, – păstrată caldă într-un termos din argint – și-a uns cu miere un corn proaspăt și și-a lăsat privirea să rătă­cească asupra peisajului. Dumnezeule, câtă frunusețe! Într-o parte, Reisberg-ul se detașa pe cerul albastru cu o perfec­țiune divină, dominând câmpiile atât de verzi, doar picurate cu roșu de acoperișurile vechilor case țărănești; în cealaltă parte se zăreau pantele line ale Esschenbruck-ului, acoperite în întregime cu livezi de peri, caiși și cireși; chiar în față, în depărtare, spre sud, se deslușea un pisc înzăpezit al Alpilor, iar dedesubt, mai jos de platoul care era în cea mai mare parte proprietatea lui Moray, se întindea Schwansee, lacul atât de iubit, atât de capricios, capabil de dezlănțuiri subite și splendide, dar care, pentru moment, strălucea liniștit sub ceața întinsă deasupra ca un voal. Pe apele sale, un mic vaporaș alb părea... „pe cuvân­tul meu, seamănă cu o lebădă”, a concluzionat poetic Moray. Ce șansă avusese să decopere, cu prețul unor îndelungate căutări, acest colț liniștit și minunat pe care turiștii nu veniseră să-l polueze și care, totuși, se afla destul de aproape de Melsburg pentru a-i permite să se bucure de toate avantajele vieții civilizate! Casa, construită de un celebru arhitect elvețian, era exact ceea ce și-ar fi putut visa. Mai mult solidă decât impozantă, totuși prevăzută cu tot confortul: încălzire cu păcură, dulapuri în perete spațioa­se, o bucătărie model, săli de baie moderne – demne de cele cu care se obișnuise în timpul lungii sale șederi în Statele Unite – și o imensă galerie pentru colecția de tablouri. După ce și-a băut sucul de portocale, Moray a scos un suspin de satisfacție, satisfacție susținută de euforia care-l stăpânea, lipsită de orice sentiment de prost augur. Cu ce să-și umple această zi? În timp ce începuse să se îmbrace, a trecut în revistă diverse posibilități. Să-i telefoneze doamnei von Altishofer pentru a-i propune o plimbare? Într-o asemenea dimineață minunată, ea sigur nu va ezita să iasă cu splendida sa haită de Weimarani... Dar nu, va avea plăcerea de a o întâlni la recepția de la Festival, la ora cinci, și era preferabil să nu abuzeze. Și atunci? Să meargă la Melsburg pentru o partidă de golf? Sau să ia vaporașul pentru a se alătura pescarilor aflați deja pe lac? În final, s-a decis să se ocupe de trandafiri, care, după ce au suferit de pe urma unui îngheț târziu, nu mai înfloriseră complet în acea vară. A coborât la parter și a ajuns pe terasa acoperită, unde, în apropierea chaise-longue-ului, a găsit corespondența și ziarele locale – ziarele englezești și Herald Tribune din Paris nu ajungeau decât după-amiază. În corespondență nu exista nimic care să-i poată tulbura existența și totuși parcă ezita înainte de a deschide fiecare plic. Era de-a dreptul curioasă persistența acestei frici ridicole... Arturo cânta în bucătărie: La donna e mobile Sempre un amabile La donna e mobile E sempre misero. Moray a surâs. Servitorul său avea o adevărată slăbiciune pentru opera italiană, dar era un băiat de viață foarte eficient și devotat; cât despre enorma lui nevastă, Elena, cu toate ca era plină de toane, se putea spune că este o bucătăreasă minunată. Chiar și cu servitorii David Moray avusese noroc... Dar era vorba pur și simplu doar despre șansă? s-a întrebat el cu blândețe, pășind cu orgoliu pe splendida peluză. În Connecticut, din cauza solului pietros, nu a reușit niciodată să aibă o peluză frumoasă... în orice caz, nimic comparabil cu această catifea elastică. Înconjurând aceasta minunăție, o cărare pavată conducea spre bazinul nuferilor, unde un crap auriu stătea nemișcat sub frunzele mari. Un fag roșcat umbrea bazinul și, dincolo de gradina japoneză, se înălța o colină stâncoasă, acoperită cu gutui, cu arțari pitici și cu o grămadă de plante sau arbuști ale căror denumiri latine sfidau memoria. În cealaltă parte a peluzei, liliac, călini și dafini ascundeau în spatele lor grădina de zarzavat. Apoi urmau livezile, încărcate cu roade, mere, pere, prune de Damasc, renglote... Într-o zi, Moray s-a amuzat să numere acolo șaptesprezece soiuri de arbori fructiferi, dar putea mărturisi ca a trișat puțin numărând și moșnenii, nucii și alunii aflați în partea de sus a pantei ce domina micul castel, transformat acum în casă de oaspeți. Dar cea mai frumoasă comoară botanică a sa era imensul, magnificul arbore al lui Iuda, care se ridica sus, sus, pe fundalul format din munți, lac și nori. Un exemplar cu adevărat splendid, al cărui vârf se ramifica cu noblețe și se acoperea primăvăra cu flori mari purpurii, care precedau înfrunzirea. Toți oaspeții lui admirau arborele și, atunci când Moray dădea un garden-party, îi făcea plăcere să-și etaleze știința în fața doamnelor, omițând să precizeze că ideile erau extrase din Enciclopedia engleză. „Da, spunea el, este un cercis siliquastrum, din familia leguminoase­lor... Frunzele au gust bun și, în Orient, sunt adesea consumate sub formă de salată. Știți, bineînțeles, că o tradiție populară ridicolă se leagă de acest arbore... În sfârșit, Arturo, bunul meu italian, care este extrem de superstițios, afirmă că acest copac poartă în el nenorocirea și se numește l'arbero dei dannati (aici surâdea, înainte de a traduce cu eleganță)... arborele sufletelor pierdute, arborele damnaților.” Parcurgând cărarea, Moray l-a descoperit pe Wilhem, grădinarul său, – care părea de șaptezeci de ani, dar avea cel puțin șaptezeci și nouă – lucrând în apropierea stratu­rilor cu castraveți. Wilhem avea figura sfântului Petru spre sfârșitul vieții sale și încăpățânarea unui sergent de cavalerie. Moray trebuia să dea dovada de mult tact, chiar și pentru a se declara de acord cu bătrânul, dar acesta era un om harnic și-și cunoștea admirabil meseria. Grădinarul avea un singur defect major, – chiar dacă și acest lucru își avea utilitatea lui – mania de a urina tot timpul pe grămada de compost. Aranjându-și șorțul verde și scoțându-și pălă­ria, Wilhem și-a salutat stăpânul cu un „Grüss Gott” impasibil. — Die Rosen, Herr Wilhem, a sugerat Moray cu diplomație. Wollen wir diese ansehen? Împreună au ajuns la terenul plantat cu trandafiri, unde, după ce bătrânul a avut o nouă criză de furie împotriva faimosului îngheț, au discutat despre diferite specii de plante și despre câte aveau nevoie din fiecare. După plecarea lui Wilhem, s-a produs o plăcută diversiune: Moray a văzut venind spre el, mergând cu toată graba și plini de importanță, pe cei doi copii ai paznicului de la debarcade­rul local, în vârstă de șapte și respectiv cinci ani. Suzy, cea mai mare, ținea în mână un plic galben, care anunța sosirea unui colet, în timp ce Hans, fratele ei, ducea un caiet și un creion, necesare obținerii semnăturii de primi­re. Amândoi surâdeau, așteptând înveseliți un întreg ritual stabilit de Moray. Acesta, după ce a luat cunoștință de sosirea celor două cutii cu Johannisberger 1955 expediate de la Frankfurt, s-a întors spre copii, dând din cap cu o severitate falsă: — Meritați o pedeapsă pentru că sunteți niște copii atât de buni. Puștii au izbucnit într-un râs cristalin, în timp ce el îi conducea spre arborele lor preferat, încărcat cu ren­glote. Moray a scuturat una dintre crengi, provocând o ploaie de fructe zemoase, iar copiii s-au repezit să le adune, cu țipete de bucurie. — Danke, danke vielmals, Herr Moray! Au plecat apoi cu buzunarele pline și Moray, consultându-și ceasul, s-a decis să facă o plimbare. Din garajul alăturat casei de oaspeți, a ales Jaguarul sport. Pentru un om de cincizeci și cinci de ani, care s-a retras în singurătate, după ce a dus o existență ridicol de solitară, o asemenea mașină putea fi judecată drept prea rapidă. Mai ales că existența celorlalte două, un Humber și un Rolls Silver Cloud – după toate aparențele avea o slăbiciune pentru mărcile englezești – dezvăluia un gust mai mult conservator. Dar Moray se simțea – și se părea că i se spusese adesea – mult mai tânăr decât era în realitate. Avea o siluetă zveltă, o dantură impecabilă și nici măcar un singur fir alb de păr. Când surâdea, avea un farmec extraordinar, spontan, aproape tineresc. Șoseaua străbătea pășunile, unde vaci brune, cu ochi blânzi, făceau să le sune clopotele atârnate de gât, unele dintre acestea datând de mai multe generații. Mai jos, în câmpii, a întâlnit bărbați și femei la lucru. Unii, oprindu-se din secerat, îl salutau cu mâna, el fiind recunoscut și iubit pentru dragostea purtată copiilor și pentru interesul manifestat față de toate evenimentele locale. Nunțile câmpenești, atât de obositoare din cauza corurilor specifice zonei, ceremoniile civile sau religioase, chiar și fanfara satului, toate îl amuzau și îl distrau pe Moray. Mașina a ajuns în cartierele de periferie, cu străzi foarte curate, cu case albe, la ale căror ferestre erau atârnate perdele verzi și se puteau distinge mușcate și petunii înflorite. Toate emanau o senzație de curățenie, eficientă, sentimentul că onestitatea, curtoazia și polite­țea determinau conduita locuitorilor. Cât de bine procedase atunci când a decis să se instaleze acolo, departe de vulgaritatea care caracteriză epoca, departe de prostituate, de hippies, de strip-tease, de rock and roll, de abstracțiile inserate în arta modernă, de toate ororile și obscenitățile unei lumi ajunse pe punctul de a înnebuni! Prietenilor americani, care au rămas uluiți când au luat cunoștință despre decizia sa – în special lui Holbrook, asociatul său de la Stamford, care ajunsese chiar să ridiculizeze regiunea și pe locuitorii săi – le-a explicat: „Nu a petrecut Wagner, în același canton, ani fructuoși, anii în care a compus «Maeștrii cântăreți» și, pentru a se amuza, un strălucitor marș pentru pompierii locali? Și Shelley, Keats sau Byron au întârziat mult timp pe acele meleaguri în drumurile lor romantice. Când l-a pictat Turner, Rousseau se plimba cu barca pe lac, ceea ce l-a făcut pe Ruskin să delireze de entuziasm.” De fapt nu se îngropase într-o tristă trândăvie. Avea cărțile, lucrurile frumoase cu care se înconjurase. Și apoi, dacă elvețienii nu erau prea... cum să spună?... prea inte­lectuali și nu prea stimulau spiritul, exista la Melsburg un cerc restrâns de expatriați, oameni absolut încântători – din care făcea parte și doamna von Altishofer – care îl acceptaseră ca pe unul de-al lor. În sfârșit, dacă asta nu ar fi ajuns, îi erau suficiente patruzeci de minute cu mașina pentru a ajunge la aeroportul din Zürich, de unde, în două ore, putea decola spre Paris, Milano sau Viena... pentru a studia detaliile „Punerii în mormânt” de Tițian, pentru a o asculta pe Maria Callas în „Tosca”, sau pentru a savura minunatul Schafsragout mit Weisskraut la Sacher...            Cu aceste gânduri, Moray a ajuns la supraveghetorul pepinierei din Lauerbach, unde a adăugat deliberat mai multe varietăți listei remise de către Wilhem, cu toate că știa perfect că alegerile lui vor muri misterios, în timp ce celelalte vor prospera! După ce a terminat cu trandafirii, constatând că era doar unsprezece, deci încă devreme, Moray s-a decis să revină la Melsburg pentru a mai face câteva cumpărături. Orașul i s-a părut lipsit de viață, pe sub castani prome­nada de pe marginea lacului fiind pe jumătate pustie. Moray prefera promenada în sezonul acesta, pentru că-i crea impresia că este doar a lui. Turnurile gemene ale catedralei păreau să dorească străpungerea cerului; în interiorul zidurilor de apărare, încă neluminate de proiectoare, Moray a regăsit patina depusă de vechimea zidurilor. Iar podul peste Mels, debarasat de turiștii gata să-l fotografieze, își relua în posesie veritabilul său aspect. Moray a parcat mașina în piață, în apropierea fântânii și, fără a se mai îngriji să încuie portierele, s-a pierdut de-a lungul străzilor. Prima vizită a făcut-o la comer­ciantul de tutun, de la care a cumpărat o cutie cu două sute de țigări Sobranie; apoi a trecut pe la farmacist, pentru o sticlă de Eau de Quinine de Pinaud, pe care o folosea pentru păr. Pe strada vecină își avea prăvălia Maier, cofetarul reputat, cu care Moray a schimbat câteva cuvinte, înainte de a expedia o cutie mare cu ciocolată copiilor lui Holbrook, în Connecticut. La Stamford, ei nu ar fi putut găsi nicio­dată ciocolată de o asemenea calitate! Apoi, cum întotdeauna i-au plăcut dulciurile, și-a oferit singur o livră de castane glasate. Era cu adevărat o plăcere să faci cumpă­rături într-o țară unde ești primit peste tot doar cu su­râsuri și amabilități. S-a scuturat de gânduri când a ajuns în piața orașului, acolo unde îl purtase subconștientul. Constatând unde se afla, nu și-a putut reține un surâs, încercând în același timp și un ușor sentiment de culpabilitate. În fața lui se ridica Galeria Leuschner. A ezitat, dându-și seama că era pe punctul de a ceda tentației, dar nu a putut rezista dorinței de a revedea pastelul lui Vuillard. Leuschner era la biroul său și tocmai examina câteva desene în peniță. Era un omuleț durduliu, surâzător, care purta o haină și un pantalon de catifea raiată. L-a primit pe Moray cu un respect cordial, dar și cu un aer detașat, ca și când nu ar fi bănuit că acea vizită ar fi putut avea un caracter comercial. Au vorbit despre ploaie și despre timp frumos, apoi, odată acest important subiect epuizat, Leuschner a schițat un gest în direcția desenelor în peniță: — Sunt cu adevărat foarte frumoase. Și nici nu-s prea scumpe. Kandinsky este încă subestimat. Kandinsky nu-l interesa absolut deloc pe Moray, iar vân­zătorul știa asta, totuși au petrecut aproape un sfert de oră examinând desenele și discutând despre meritele lor. Apoi, luându-și pălăria, Moray a spus neglijent: — Și micul Vuillard pe care mi l-ați arătat săptămâna trecută? Presupun că-l mai aveți încă... — Da, dar, fără îndoială, nu pentru mult timp. Se intere­sează insistent un colecționar american de el. — Bravo! a glumit Moray. Nu am rămas eu singurul american la Melsburg. — Cel despre care vorbesc este din Philadelphia... Este achizitor al Muzeului de Artă. Vreți să vă arăt telegrama lui? Cu toate că intrase în panică, Moray a continuat să surâdă, dând încet din cap: — Pretindeți în continuare acel preț exorbitant? Totuși, nu este decât un pastel... — În pastel Vuillard s-a exprimat cel mai bine, a replicat Leuschner cu multă siguranță. Și vă garantez că acest pastel își merită pe deplin prețul. Gândiți-vă, domnu­le, zilele trecute, la Londra, câteva tușe ale lui Renoir, o jumătate de duzină de fragi jalnice – pânză de care cu siguranță maestrului i-a fost rușine în forul său interior – s-au vândut cu douăzeci de mii de lire! Iar eu vă ofer această bijuterie, demnă din toate punctele de vedere de frumoasa dumneavoastră colecție, pentru doar nouăsprezece mii de dolari! Și nu ignorați faptul că operele impresioniștilor de valoare au devenit extrem de rare. Nu încerc deloc să vă influențez, pastelul este aproape vândut; dar, dacă îl veți cumpăra, puteți fi sigur că nu veți regreta niciodată. A urmat o tăcere și, pentru prima oară, au privit amândoi pastelul care era agățat singur pe un perete. Moray îl cunoștea bine. Era cu adevărat un lucru rafinat, un interior plin de lumină și culoare, roz, gri și verde. Subiectul era exact pe gustul său: doamna Melo și fetița ei, în salonul actriței. Setea de a poseda i-a pus un nod în gât. Îi plăcea acel pastel, îi plăcea enorm! Îl va agăța pe perete, ca o pereche potrivită pentru tabloul semnat de Sisley. Prețul era exorbitant, bineînțeles, dar Moray își putea permite, pentru că era bogat, cu mult mai bogat chiar decât presupunea bunul Leuschner. Acesta, evident, nu avea acces la micul carnețel negru închis în seif și la fascinantele rânduri de cifre înșirate în acest carnețel. Și de ce, după toți acești ani de muncă sterilă și disensiuni conjugale, și-ar mai ține în frâu fanteziile? Beneficiul pe care-l realizase în ultimul timp la Royal Dutch nu și-ar fi putut găsi o investiție mai bună. A semnat cecul, a strâns mâna lui Leuschner și a plecat triumfător cu pastelul sub braț. Întorcându-se la vila sa, a mai avut timp doar pentru a agăța tabloul pe perete înainte ca Arturo să anunțe dejunul. Perfect... absolut perfect! s-a entuziasmat el, făcând un pas înapoi pentru a judeca mai bine efectul. Și spera ca Frida von Altishofer să-i împărtășească admirația. CAPITOLUL II   El o invitase pentru ora cinci și, estimând că această politețe nu trebuie să fie doar apanajul regilor, ea a sosit cu punctualitate. Nu cu micul Dauphine, ca de obicei, ci pe jos. Marea cazarmă în care locuia, castelul Seeburg, se afla la doi kilometri de vilă, pe cealaltă parte a lacului. Chiar în momentul în care a intrat în salon și el i-a luat mâinile în mâinile lui, Moray i-a reproșat că a venit cu barca, apoi pe jos... După amiaza era înăbușitoare, iar poteca abrup­tă... Ar fi putut să-l trimită pe Arturo să o întâmpine... — Mica traversare nu mi-a displăcut chiar deloc, l-a asigurat ea surâzând. Și cum ai avut amabilitatea de a-mi propune să mă duci cu mașina la Festival, m-am gândit că ar fi mai bine dacă aș lăsa mașina mea acasă. Vorbea foarte cursiv engleza, doar accentuând puțin cam prea mult anumite silabe, ceea ce nu făcea decât să-i spo­rească farmecul. — Ei bine, atunci să ne luăm ceaiul, a spus el sunând. Am cerut să ne fie servit aici, pentru că la Festival nu ne vor oferi decât vermut botezat! — Te gândești la orice amănunt. S-a așezat grațioasă, scoțându-și mănușile; unghiile degetelor ei puternice și suple erau taiate îngrijit, dar nu erau acoperite cu ojă. Sper că nu te vei plictisi prea tare la Kunsthaus. Arturo a intrat pe neașteptate, împingând o măsuță rulantă și, în timp ce servea ceaiul cu mișcări care semanau cu niște genoflexiuni, Moray își studia invitata. În tinerețe părea să fi fost extrem de frumoasă. Avea o figură perfectă. Chiar și acum, la patruzeci și cinci sau șase de ani... poate patruzeci și șapte, ea continua să rămână o femeie extrem de atrăgătoare, cu o siluetă zveltă, datorată vieții în aer curat. Ceea ce avea însă absolut ieșit din comun erau ochii, de un verde sălbatic, pigmentați cu negru. „Sunt ochi de pisică”, i-a spus ea surâzând, într-o zi când i-a făcut un compliment, „dar îmi folosesc ghearele... foarte rar.” Moray s-a gândit cu simpatie că ea trecuse prin multe încercări în viață și de aceea a evitat să mai abordeze acest subiect. Fiindu-i destul de greu să o scoată la capăt, ea avea destul de puține toalete, dar toate erau de cel mai bun gust și erau purtate cu multă distincție. Când mergeau împreună la plimbare, era de obicei îmbrăcată cu un taior vechi, brun-roșcat, cu o pălărie Bersaglieri pusa ștrengă­rește pe o ureche, cu ciorapi albi tricotați și cu pantofi solizi de sport. Dar, în acea zi, nu purta nimic pe cap și era îmbrăcată cu o rochie arămie, simplă, dar foarte bine croită, cu pantofi și mănuși asortate. Distincția și educația excelentă se întrevedeau din cele mai mici gesturi; Moray nu se putea îndoi că era o femeie cultivată, din cea mai aleasă societate. — Ceaiul care se poate bea la tine este întotdeauna minunat! — Provine de la Twining... un amestec comandat special pentru apa de aici, apă destul de dură. Ea a înclinat încet capul: — Trebuie să fie extrem de plăcut să-ți poți satisface chiar toate fanteziile. În timp ce-și savurau ceaiul, s-a instalat tăcerea, apoi, dintr-o dată, ea a exclamat: — Oh!... L-ai cumpărat! Descoperise în sfârșit tabloul lui Vuillard și s-a ridi­cat nerăbdătoare – păstrând totuși cu distincție în mână ceașca și farfurioara de ceai – pentru a-l admira. — Este încântător... încântător... Și mult mai bine pus în valoare aici decât la Galerie... Dumnezeule, cât de mult îmi place acest copil așezat pe micul taburet! Sper însă că Leuschner nu te-a jupuit prea tare. Moray i s-a alăturat și, în liniște, au împărtășit aceeași admirație. Ea a avut bunul simț de a nu se pierde în laude excesive, dar, întorcându-se din fața tabloului și privind împrejurul ei mobilierul stil secolul XVIII, griul delicat al covorului și fotoliile Ludovic XVI tapisate, tabloul pictat de Gauguin înfățișând Pont-Aven, semnat și datat, agățat deasupra statuetelor T'ang care decorau marmura șemineului și, pe peretele opus, minunatul nud semnat de Degas, un Utrillo din perioada debutului, peisajul lui Sisley, un Bonnard, un Mary Cassat delicat, matern, la care se adăuga peisajul lui Vuillard, a mumurat: — Ador încăperea asta, unde se poate trăi în cultul lucrurilor frumoase. Și asta pare a fi și mai minunat atunci când toate le-ai câștigat prin propria muncă... — Cred că le-am meritat, a spus el cu modestie. Când eram tânăr, în Scoția, nu aveam aproape nimic. Adevărul este că eram chiar extrem de sărac. Nici nu a pronunțat bine aceste cuvinte că le-a și regre­tat. Fusese o greșeală din partea lui. Nu i se recomandase de atâtea ori să nu mai privească niciodată în urmă, ci numai viitorul? — După câte știu, până la război, s-a grăbit el să reia, ai trăit tot timpul... în îndestulare... — Da, am avut lucruri de preț, frumoase. S-a lăsat din nou tăcerea. Rezerva, prost mascată de un zâmbet, cu care a răspuns Frida dovedea capacitatea ei de a face față vicisitudinilor vieții. Era văduva baronului von Altishofer, descendent al unei vechi familii evreiești, care, în timpul secolului trecut, adunase o avere imensă cu plantațiile de tutun și poseda proprietăți splendide atât în Bavaria cât și în Slovacia. Baronul fusese omorât chiar la începutul războiului și, cu toate că ea nu era evreică, Frida a petrecut trei ani într-un lagăr de concentrare, la Lensbach. Imediat după ce a avut șansa de a fi eliberată, s-a refugiat în Elveția. Nu-i mai rămăsese decât această casă de pe malul lacului Seeburg și, pentru ca nu mai avea niciun ban, a început să crească câini de o rasă foarte căutată și puțin răspândită, Weimarenes; nici nu se gândea să se coboare până la condiția joasă de a ține o pensiune, dar avea mulți prieteni care veneau în calitate de invitați-plătitori pentru a se bucura de câteva zile petrecute la castel și în grădina imensă care-l înconjura. În acest fel s-a format în jurul castelului Seeburg un grup foarte restrâns, simandicos, în centrul căruia se învârtea Frida. Ar fi fost extrem de amuzantă restaurarea acelui vechi imobil, de a-l decora cu mobile de epocă, de a aranja armonios grădina lăsată în paragină, unde statuile erau inundate de vegetație... Sugerase vreodată Frida un asemenea lucru? Nu, bineînțeles că nu... Ideea îi venise dintr-o dată lui Moray, care, simțindu-se brusc stingherit, și-a consul­tat cu un gest rapid ceasul spunând: — Dacă ești gata, cred ca putem pleca. Decisese să ajungă la acea recepție cu cea mai mare pompă. Arturo își îmbrăcase cea mai frumoasă livrea de șofer și s-a instalat la volanul Rolls-ului. Cum în Melsburg nu mai exista o mașină de aceeași marcă, Rolls-ul producea întotdeauna senzație. Așezându-se aproape de Frida, mâneca lui Moray atingea ușor mâna ei pe rezemătoarea capitonată, ceea ce l-a făcut să se simtă dintr-o dată foarte bine dispus. Cu toate că mariajul său a fost un eșec monumental, de la retragerea din afaceri se gândea serios... – pentru a prelua o expresie vulgară a lui Wilenski – să mai încerce o lovitură. De optsprezece luni de când era vecin cu Frida von Altishofer, prietenia lor nu a încetat să se dezvolte astfel încât să-i conducă spre luarea în considerare a unei legături mult mai intime. Cu toate acestea, viziuni mult mai tinerești și mai tandre ocupau mintea lui Moray. Frida se apropia de cinci­zeci de ani și, fără îndoială, în pat, nu ar mai fi fost atât de apetisantă pe cât și-ar fi dorit el. Chiar dacă, sportivă și plină de vitalitate, această femeie, care căpătase obiceiul de a-și ascunde sentimentele, s-ar fi putut dovedi a fi extrem de pasionată. Studiile medicale ale lui David îl învățaseră că un asemenea caz se întâlnește foarte des printre femeile trecute peste criza menopauzei. Și, în afară de asta, ea ar realiza o căsătorie dintre cele mai aristocratice... Au ajuns deja în oraș. După ce a înconjurat gradina publică cu imensa ei fântână ornamentală, mașina s-a oprit. Într-o clipă, Arturo a sărit pe trotuar și, cu șapca în mână, a deschis portiera. — Am câțiva prieteni diplomați care au venit probabil de la Berna cu această ocazie, a spus doamna von Altishofer, în timp ce strabatea, însoțită de Moray, peronul de la Kunsthaus. Dacă nu ar exista riscul de a te plictisi, ți-aș face cunoștință cu ei. Moray s-a arătat încântat de această propunere. Cu toate că nu era snob, – oh, Dumnezeule, nu – îi plăcea să frecven­teze oameni cunoscuți. — Ești încântătoare, Frida, a murmurat el, gratificând-o cu o privire intensă. CAPITOLUL III   Recepția își atinsese apogeul. Imensul hol se umpluse de zgomotul conversațiilor. Cea mai mare parte a notabilită­ților cantonului se găseau acolo, la un loc cu mulți dintre castelanii din împrejurimi și cu artiștii care evoluaseră în timpul ultimei săptămâni a Festivalului. Din nefericire, Festivalul nu atrăsese și ceva nou, pentru că nu dispunea nici pe departe de resurse financiare comparabile cu cele ale festivalurilor din Montreux sau Locamo. Melsburg, cu toate că dorea să vadă și figuri noi, era obligat, din cauza mijloacelor materiale modeste, să facă apel aproape întot­deauna la aceiași concurenți. Prin fumul de țigară, Moray a recunoscut silueta decrepită a lui Flackmeister, care nu mai pășea pe podium decât împleticindu-se și al cărui costum se cam tocise pe la manșete... Ceva mai încolo era Tuberose, violoncelistul înalt și slab, ai cărui genunchi resimțeau numeroșii ani petrecuți cântând la instrumentul său; el se întreținea cu Amy Rivers Fox-Finden, o contraalto cu un piept opulent. Cu toate acestea, a reflectat vesel Moray în timp ce-și croia drum împreună cu însoțitoarea sa printre grupurile compacte, concertele cântăreței se terminau întot­deauna în entuziasmul ascultătorilor și cu aplauze prelun­gite. Le-a fost servită o băutură nedefinită, în care minuscule bucăți de gheață erau pe punctul de a se dizolva complet. Frida nu s-a atins de paharul său și i-a aruncat lui Moray o privire veselă care semnifica clar: „Câtă dreptate ai avut! Mă bucur că am băut acel ceai delicios... doar în compania ta!” Apoi i-a atins ușor cotul și l-a călăuzit spre cealaltă parte a încăperii, unde l-a prezentat întâi ambasadorului Germaniei, apoi celui al Austriei și el nu a putut să nu remarce cu cât respect afectuos au primit-o aceste personaje înalte pe însoțitoarea sa. Cum își continuau drumul, Moray s-a auzit strigat cu exuberanță de un tip cu aspect brita­nic, îmbrăcat cu un sacou cu nasturi auriți, cu un pantalon întins la genunchi și ai cărui panfofi de antilopă aveau tălpi turnate. — Hello! Îmi face o deosebită plăcere să te revăd, bătrâne! a strigat în gura mare pe deasupra mai multor capete. Nu văd nicio posibilitate de a mă apropia acum... Dar îți voi da un telefon! Moray nu i-a răspuns decât printr-un vag semn din cap. Nu-l avea deloc la inimă pe Stench, corespondentul unui ziar londonez, The Daily Echo. Dar ziaristul redacta și „pe lângă”, pentru ziarul local, Tageblatt, o cronică hepdomanară plină de aluzii perfide, în care Moray se simțise de mai multe ori vizat. Au ajuns în sfârșit în cealaltă extremitate a holului, aproape de fereastra imensă, unde se găsea reunit micul grup format din intimii lor. Erau acolo, printre alții, doamna Ludin, de la hotelul Europa, cu plăpândul său soț și doctorul Alpenstuck care, fiind un reputat yodeller în tinerețe, nu lipsea niciodată de la Festival. La o masă vecină, în apropierea urâtelor surori Courtet, Gallie, bătrâna prințesă rusă Galliatine, fura toți biscuiții care se găseau în raza de acțiune a mâinii ei. Complet surdă, i se întâmpla foarte rar să spună vreun cuvânt, dar se ducea peste tot unde se dădea de mâncare, făcând, cu abilitate, să dispară hrana rece în imensa ei poșetă de piele plesnită, poșetă de care nu se despărțea niciodată și care conținea hârtii ce-i dovedeau înrudirea cu celebra prințesă Youssoupov, cea căsătorită cu un nepot al țarului. Era, sub vechea sa capă de zibelină, o mică creatură palidă și ștearsă, poate nu prea prezentabilă, totuși o prințesă autentică. Exact contrariul putea fi ilustrat de femeia care monopoliza atenția micului grup, Leonora Schultz-Spengler și, cum tocmai se apropiau de ea, doamna von Altishofer i-a murmurat malițios lui David: — Vom asculta „ultima trăsnaie” a Leonorei! Povestitoarea s-a întrerupt repede din istorioara sa, pentru a-i gratifica cu un surâs sclipitor. Era o brunetă scundă, plină de nerv, originară din Tessin, unde privirea ei atrăgătoare și dinții frumoși reușiseră să seducă, cu câțiva ani în urmă, pe Herman Schulte, cel mai mare expor­tator elvețian de brânzeturi, om gras și alb la față, care semăna perfect cu produsele pe care le exporta. Leonora era însă foarte populară, chiar și numai pentru splendidele și amuzantele recepții pe care le dădea în casa lor de pe colină, unde se serveau borș, supă de pepene galben, gulaș, caviar, rață în aspic, blinzes cu brânză, trufe cu porto și alte mâncăruri exotice, înainte de a-i antrena pe invitații săi în jocurile foarte caraghioase pe care le improviza. Vorbind franțuzește, Leonora povestea cu aplomb o călăto­rie pe care tocmai o făcuse împreună cu soțul ei. Moray asculta distrat, dar la un moment dat anumite cuvinte l-au frapat, forțându-i atenția. Tânara femeie tocmai descria un colț din Scoția, care i s-a părut ciudat de familiar lui Moray. Nu era posibil... Putea să se înșele... Și totuși își simțea prima convingere afirmându-și valabilitatea pe măsură ce Leonora își continua povestirea. Vorbea acum despre șoseaua care urca de la estuar, despre vârfurile muntelui, între pereții căruia râul se precipita spre golf. Dintr-o dată, Moray s-a cutremurat și bătăile inimii i s-au accele­rat. Dumnezeule! Și-ar fi imaginat vreodată că aceste amintiri ar fi putut apare așa, neprevăzut? Pentru că Leonora tocmai numea muntele, râul, golful, provocând de fiecare data un șoc dureros celui care o asculta cu teamă. — Și cum se ajunge în acest colț uitat de lume? s-a interesat cineva. — Am luat un tren cum nu mi-aș fi imaginat că ar mai exista... O linie cu ecartament strâmt, pe unde nu trec decât trei trenuri pe zi... și am coborât într-o gară mică, absolut adorabilă, care poartă de altfel un nume încân­tător. ... Și dacă, după cel al gării, Leonora nu a pronunțat și celălalt nume, asta nu l-a scutit de Moray să-l simtă rezonându-i în minte și, murmurând o scuză, s-a îndepărtat brusc pentru a-l descoperi dintr-o dată pe Stench în apropierea lui: — Doar nu pleci, bătrâne? Sau este vorba despre faptul că nu mai poți îndura mult timp acest soi de umbre? Îndepărtându-se cu un gest vag, Moray a ajuns în foaier, unde un curent de aer proaspăt l-a mai înviorat, permițându-i să-și mai pună puțină ordine în gândurile răvășite. Nu putea să plece așa, abandonând-o pe doamna von Altishofer... S-a dus să o aștepte într-un colț unde era mai puțină lume... în apropierea ușii... sperând că ea nu va întârzia prea mult... În timp ce se îndrepta spre acel loc retras, Frida l-a ajuns din urmă: — Nu te simți bine, dragul meu prieten? s-a interesat ea cu solicitudine. Te-am văzut cum te-ai albit la față dintr-o dată și cum imediat te-ai îndepărtat... — Da, am simțit un fel de amețeală, a spus el cu un surâs forțat. Acolo este teribil de cald... — Atunci ne vom întoarce imediat. Moray nici măcar nu a încercat să protesteze. Afară, Arturo se întreținea cu un grup de șoferi. Când mașina a demarat, doamna von Altishofer a vrut să se îndrepte direct spre vilă, dar, nu atât din politețe cât pentru că simțea nevoia stringentă de a fi singur, el a insistat să treacă întâi pe la Seeburg pentru a o lăsa pe ea. Când au ajuns la castel, ea i-a propus să intre pentru a bea ceva, dar a refuzat-o, spunându-i că în primul rând simte nevoia de odihnă. — Atunci ai grijă de tine! Îți voi telefona mâine pentru a afla vești. Întorcându-se la vilă, s-a întins timp de o oră pe pat, încercând să-și pună ordine în gânduri. Nu trebuia să lase o simplă coincidență, câteva cuvinte surprinse întâmplător să bulverseze atmosfera de serenitate pe care reușise să o creeze în jurul lui. Dar știa foarte bine că toate aceste amintiri mocneau de ani întregi în el, că lupta fără încetare pentru a le păstra ascunse în adâncul subcon­știentului său... La cină nu a mâncat decât foarte puțin și starea sa i-a deprimat și pe servitori, a afectat întreaga casă. După masă, a trecut în salon și s-a oprit în fața ușii deschise de la terasă. Vedea că vine o furtună, una dintre acele furtuni violente și scurte pe care de obicei le contempla cu plăcere după ce striga la Arturo să pună pe pick-up un disc cu muzica lui Berlioz. Dar în acea seară privea cu ochi triști norii sumbri care treceau pe deasupra Reisberg-ului. Aerul părea imobil și tăcerea domnea asupra peisajului scăldat într-o lumină roșiatică. Apoi parcă a trecut un suspin... frunzele au fremătat, iar suprafața lacului s-a ondulat. Încet, cerul s-a opacizat, ascunzând muntele și, brusc, un fulger albăstrui a tâșnit dintre nori, urmat imediat de o detunătură asurzitoare. Atunci vântul și-a luat elan, îndoind copacii, împrăștiind frunzele; lacul spumega, se agita ca un animal înnebunit, aruncând valuri de asalt împotriva micului debarcader, unde fusese înălțat drapelul galben. Fulgerele se succedau acum fără încetare, iar tunetul se reproducea în interminabile ecouri în munții invizibili. Apoi au început să cadă stropi uriași de ploaie, rari. Nu era o ploaie calmă, ci una mușcătoare, furioasă, șuierătoare, săgeți de apă lovind pământul ca pentru a anunța apropiatul potop. Brusc, Moray s-a întors de la fereastră și a urcat în camera sa, mai agitat ca oricând. Din dulapiorul din baie a luat un flacon de fenobarbital, medicament pe care credea că nu-l va mai folosi niciodată. A înghițit patru pastile, cu riscul că nu va reuși totuși să adoarmă. După ce s-a dezbrăcat, s-a băgat în pat și a închis ochii. Afară ploaia continua să măture terasa, iar valurile asaltau țărmurile, dar el nu auzea decât un nume care îi răsuna fără încetare în urechi... Mary... Mary Douglas... Mary... Douglas... acel nume care îl readucea la Craigdoran în epoca tinereții lui.