Pavel Coruț carti

Traznetul geto dac de  Pavel Corut Pamânt si sânge               Ochii interlocutorului exprima frica. O frica animalica, irationala. Frica de moarte. O stiu bine, caci am gustat-o si eu, înainte de a deveni „supraom11. înainte de a fi botezat în moarte, logodit cu moartea, însurat cu moartea. înainte de a ajunge sa iubesc moartea în aceeasi masura cu viata. Prin asta cunosti un om întreg: nu se tenie de moarte. O accepta ca pe fenomen normal, caci viata fara moarte si moarte fara viata nu se poate. Numai animalele si oamenii inferiori se tem de moarte. Primitivii nu au constiinta divinitatii si eternitatii. Traiesc clipa si cultiva frica paralizanta de moarte. Aceasta ii face slabi si vulnerabili. Când poti jiica pe-o carte, pe-o singura carte, tot ce ai, inclusiv viata, atunci te poti numi om.. Transpiratia îi curge siroaie pe fata uscativa, punctata de pistrui. A renuntat sa si-o mai stearga. A pierdut o parte din controlul constient asupra propriei persoane. Mâna în care tine agenda tremura perceptibil. Citeste câte o idee, apoi ridica repede privirea rea, sireata, de animal de prada. Vrea sa prinda o cât de mica sovaiala pe fata mea. Nu va prinde. Am vazut altii, mai ai dracului si nu m-au impresionat. Balaiul fumeaza gânditor. Probabil, se întreaba pâna unde voi accepta jocul adversarilor. Nici eu nu stiu. Astept un semn de la marele veghetor al vietii mele. în principiu, nu intentionez sa ucid mesagerul sionistilor. Nu e un pericol pentru nimeni. Daca îl ascut, n-o fac pentru el. Urmaresc atent firul gândirii celui care i-a dictat cele expuse. Caut sa ghicesc cine este si ce urmareste. E greu de admis ca au trimis un mesager numai pentru a ma enerva. Sionistul continua cu glasul gâtuit de emotie: —        Nu v-a ramas decât pamântul, Varain. O turma de valahi salbaticiti va scurma pamântul, sub privirile dispretuitoare ale oamenilor nostri. Fara bani, fara masini, fara stiinta... Niste sclavi ai tarânei. —        Si? îl întreb eu scurt, pentru a-1 scoate din tâtâni. Ma priveste suspicios, cu ochii sai albastri-aposi. E socat ca nu ma enervez. Reia: Legati de pamânt si de mizerie, Varain. Altceva n-aveti. V-am facut praf sistemul informativ, sistemul financiar-bancar, sistemul economic. Ne-ati lovit de moare, v-am lovit. Ne-am razbunat. România e terminata. —        Oare, Ely? Iar s-a blocat. Daca ar putea, mi-ar scoate ochii. Nu poate. Emotia îl gâtuie. Scoate niste vorbe gâjâite, pe care abia le înteleg. îsi aduna bruma de curaj si se avânta din nou: —        Vom muri împreuna, Varain. Iar voi veti muri urât, legati de pamânt, ca niste sclavi. E timpul sa-l trosnesc, sa-i fac praf orgoliul de sluga de casa mare:  Ei înflorim din pamânt. Strabunii mei muscau pamântul înainte de a muri. Când romanii au pus capul lui Decebal pe treptele Capitoliuliil, din gura lui a curs pamânt si sânge. Si s-a auzit o voce grozava, care a înghetat sângele în vinele romanilor. —        Ce-a spus? murmura Ely. Al meu e. A intrat în joc. îl fac arsice si-l trimit sta¬pânilor sai pe tava. Cam asa gândeste luptatorul din mine. Hipercoristiinta ma opreste. Ma îndeamna sa-mi pastrez calmul de om- superior acestor bestii care lovesc est-eu- ropenii. îi replic zâmbind: Voi, care ati cumparat ultima informatie despre geto-daci, nu stiti ce-a spus? —        Delirezi, Varain. Vrei sa atragi pe tarâmul de legenda. în astea sunteti tari. Vrea sa. scape, jivina. Nu va scapa. îl voi face un pachet e, nervi zdrentuiti, pe care-l voi livra sefilor sai. închid ochii o fractiune de secunda, sa-mi rememorez exact istoria nescrisa a neamului meu, apoi încep: —        A strigat, Ely. A strigat de-au crapat zidurile capitoline. Brusc, schimb tonul si-i depan, litanie, mesajul catre stapanii sai: Voi, ce loviti în prinsii Raniti, slabiti si goi, Veti fi si voi ca dânsii Iar noi vom fi ca voi! Veti împarti în doua Ulciorul cu venin, Veti linge bob de roua Si veti mânca pelin, - Veti creste-n legi straine, Sub stapâniri barbare, Caci vremea care vine Nu mângâie, ci doare... Ce vrea sa însemne asta, Varain? Iarasi mituri? Pentru tine, mituri, Ely. Pentru noi, viata: E rândul vostru sa platiti. Sa gustati disperarea neputintei. Asa ne-au invatat strabunii. —        Ce sa va învete, Varain? Natiunea voastra e termi¬nata. Am smuls ultimul gologan din buzunarului româ¬nului. Am cumparat constiintele care lupta alaturi de noi... Ai cumparat pe ma-ta! intervine lipoveanul, nimalele lacome care v-au ajutat sa puneti mâna pe averea romaneasca n-au constiinta. Au numai stomacuri Si-o sa le spintecam. Au numai sex. Si-o sa-i juganim —        Nu veti îndrazni! tipa Ely. întreaga comunitate... Când Vrei pe eomunitatea ta! îl întrerupe Balaiul. Noi credem în Forta Ariana. Numai cu ei dis¬cutam. Pe restul îi vom judeca si-i vom baga la zdup. —        Consiliul Europei..., se sufoca Ely sa-l întrerupa dar nu reuseste. —        Ma pis si pe consiliul ala, continua lipoveanul la fel de calm. Nu e al Europei. E o adunatura de poponari si de agenti de-ai vostri. —        Cum îndraznesti? Balaiul se întinde peste masa si-i atinge lejer peste bot. îi da borsul, la minut. Spaima de pe fata lui creste în intensitate. Amicul meu continua la fel de impasibil, de parca ar preda o lectie în fata unor pustani: —        Aia nu lupta pentru Europa si-o sa-i dam jos cât de curând! Ely scuipa sânge si mormaie: —        N-aveti voi puterea asta! —        Avem, îl asigura Balaiul. Consiliul Europei nu e Dumnezeu, nici nu reprezinta vointa lui Dumnezeu. E prea; plin de târâturi ca sa spui ca e european. Arienii nu se comporta ca ei. —        Fascistilor! izbucneste Ely. N-a fost inspirat. Lipoveanul îl cârpeste din nou. O face cu placere. - ;    •          1          ’           '           ^ —        Fascista a fost doamna ma-ta. Noi suntem arieni si-o s-o v-o tragem de n-o sa ramâna samânta din voi! Caci sunteti samânta dracului. Unde ati intrat, ati mânjit tot, ati furat tot, ati dezbinat oamenii. Ely ar vrea sa spuna ceva dar nu îndrazneste. Studiez scena dar nu intervin. Balaiul are dreptul la portia lui de satisfactii. îl îmboldesc pe Ely: —        Zi, ce vânt te-a adus! —        Daca Fratia Ariana mai loveste odata, vom boicota Europa! —        Si-o sa ne iei boii de la bicicleta! replica lipoveanul. V-ati speriat ca pârâie sandramaua? Ca, în sfârsit, arienii au înteles jocurile si s-au unit? —        Noi nu ne speriem. Vom aplica presiune financiara. —        Ne doare în doamnele coate de presiunea voastra! Si voi stiti asta. V-au speriat lupii cei tineri din Rusia, Ger¬mania si Austria. —        Putin nu va rezista mult, bâiguie Ely, scuipând sânge. —        Ha! se bucura lipoveanul, de Putin vi-e frica! Va rupe gâtul moscalu’ ista. Si va scutura de ultimul gologan furat din sângele mujicilor. —        America nu va permite! —        America va face ceva la olita tinuta discret de Madalina lu’ Olbrait, Se tem de moscali. De asta nici nu ne-au primit în NATO. —        Si voi nu va temeti de rusi? —        Noi nu ne temem nici de Dumnezeu, intervin eu. Curatenia facuta de Putin în Rusia e nimic. Noi vom declansa uraganul. Curând. —        Va vom izola! —        Si? A venit cineva la noi sa ne aduca ceva? Nu! FMI ne-a dat c-o mâna si ne-a luat cu zece. NATO, la fel. Ne-ati jupuit la sânge. Nici daca eram sub ocupatie straina, tiu îndrazneau, sa ne jefuiasca atât de crud. —        Sunteti putini, Varain. Va vom zdrobi cu oameni din rândul românilor, sa fie razbunarea mai cruda! —        Ely, românii care lupta împotriva noastra nu sunt oameni, ci animale inferioare. îi va ucide fecioara de gheata. —        Cine? în loc sa-i raspund la întrebare, recit linistit din pro¬gramul viitorului: Ne-am îmbracat în soarta, Cumpliti ca osânda, La sfânta noastra poarta, Ca lupii, stând la pânda. Vom însera cu anul Si-om deveni pamânturi, Ne-o tine minte neamul Frumosi ca niste cânturi. Vom adormi cu veacul Si-om fi din nou zapada, Ne-o pomeni saracul In plânset de balada. Ne-o arde foc din crestet Ne-or plânge-n palme macii, Când ne-om opri din umblet Feciori ai Sfintei Dacii. Vom învia ogorul Si-om susura colinde, Ne vom hrani poporul Cu vise si merinde. Va umple-a tarii masa Parfum de vis si pâine, Caci am ajuns acasa Pe gliile române... Ely asculta prostit. Nu întelege nimic. Cine a mai auzit spion sa recite versuri? Balaiul se simte dator sa-i explice: E moartea voastra. Pâna la ultimul. Ati calcat pamânt si suflet de român. Ati semanat otrava... Ely se învioreaza. Ideea ca samânta raului raspândita în români i-ar putea ajuta îi da puteri: —        Nu mai scapati de otrava! —        Scapam! îl contrazic eu calm. Fratia Ariana a intrat în dispozitiv de atac. —        Fascistilor! Nazistilor! 5          ? Ely tipa de-a binelea. Lipoveanul îl studiaza curios, ca pe o gânganie prinsa-n insectar. Cugeta cam când sa-l „mângâie" din nou. Invervin pentru a preveni transfor¬marea discutiei într-o mardeala ordinara. —        Fara violente, lipa! —        Asa a zis si nen-tu Nelu Virusatu; fara violenta! Vezi ce-a iesit? —        Lasa-1 pe Nelu în durerea lui! Si asculta ce spune oratania asta, sa întelegi cum se fac noile jocuri! —        Ah, sfinte Kalasnikov, când o sa-mi dai dezlegare la gloante? ofteaza lipoveanul si se linisteste. Ely se pregateste sa latre o noua rafala de slogane insultatoare. îl avertizez: —        Nazistii au fost produsi de voi, de sionisti. Si v-au facut jocurile prin care v-ati îmbogatit. Ati strâns averi din razboi si din moarte. Asta o stiu pâna si tâncii de gradinita. Se îneaca de furie. îl las sa-si faca reanimarea si încerc sa intuiesc cine l-a trimis. în mod vadit, din organizatia mondiala sionista, distrusa de noi, au ramas grupuri si grupulete, pe întreaga planeta. Sunt periculosi pentru ca sunt disperati. învata si ei lectia amara a disperarii. Si-o sa învete si lectia mortii. Curând. —        Varain, nu se poate trai din vise! De data aceasta, a citit din agenda. Ideea exprimata apartine unuia mai inteligent, cu mai multa logica. —        Nu se poate, agreez eu.. Sa spui treaba asta marionetelor voastre din politica! —        De ce? —- Poate le cade valul de pe ochi. As vrea sa prind clipa aceea, clipa adevarului. —        N-o vei prinde, Varain! Românii nu mai au decât pamântul de sub talpi si un simulacru de stat. Vor crapa ca animalele, Varain. Aceasta e razbunarea noastra. Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi... —        Si p...a pentru p...a, îl persifleaza Balaiul. Desi, completeaza el, ma îndoiesc ca ai asemenea scula în dotare. Prea esti bleg. Pe fata sionistului se întinde o expresie care se vrea de scârba. Nu reuseste decât o masca urâta, de spaima. Namila de lipovean îl streseaza caci Ely, ca orice individ inferior, se teme de durere. Daca ar fi fost instruit ca noi, ar fi învatat sa se ridice deasupra oricarei senzatii si emotii. Instructorii ne pileau dintii pe viu, pândind o singura tresarire, o singura lacrima. Si se bucurau teribil când nu le vedeau. Ce stie gramada asta de carne din fata mea despre calea catre supraom? E un pion marunt, dintr-o organizatie care se închina la bani. Si savârseste orice crima pentru a-i obtine si a-i înmulti. Niste animale care nu merita sa traiasca. —        Facem ce vrem cu voi! explodeaza sionistul. Va ridicam multimile saracite si imbecilizate în cap. —        împotriva noastra, nu poti face nimic, Ely, replic eu linistit. Noi nu existam în aceasta lume. Luptam din cealalta, în care voi nu veti patrunde niciodata. Scoate un sunet neinteligibil. Stie ca am spus adevarul. N-au solutie pentru dilema. Mai putin de o mie de români lupta împotriva invaziei, cu mijloace neconventionale. Nu pot fi atinsi. Nu se închina si nu se supun, infirmând parerea ca România ar fi usor de cucerit. îl zadarasc: —        Chiar daca veti lua si pamântul, vom lupta din aer. Aerul nu-1 puteti cumpara. Nu raspunde la provocare. Rasfoieste nervos agenda. Ce sa mai latre, sa ne descurajeze? Orice ar spune, în zadar. Noi nu ne temem de nimeni si de nimic. Si nu ne descurajam niciodata. Cunoasterii cu precizie de micron planul de; invazie economica* Si mai stim ceva: stim cft vom i&vinge. Am citit viitorul si stim. De aceea, lucram calm, fara graba. Ayem timpul de partea noastra. —        Va fi un haos cumplit, Varain, se îmbatoseaza el sa-si livreze mesajul. —        Va fi, Ely. Haosul e întotdeauna cumplit. Voi l-ati semanat, voi veti fi distrusi de el. Haosul va înghiti marionetele voastre politico-economice. Românii vor scapa de tradatori si colaborationisti. —        S-o crezi tu! în anii de hartuiala, am aflat ca neamul vostru nu vrea sa lupte. Cu cine sa lupti, Varain? Cu câteva sute de fanatici din jurul tau? N-ai nici o sansa, omule! Zgândare o rana sufleteasca care, într-adevar, ma doare. Putini din neamul meu sunt dispusi sa lupte pentru viata, libertatea si averea lor. Vor sa primeasca totul pe neluptat. Ma doare dar zâmbesc, sa nu-i dau satisfactie. îi replic linistit: —        Ai auzit de Trasnetul geto-dac, Ely? —        Ce? —        De lovitura nimicitoare, venita din noaptea cea fara de sfârsit? Nu-i veti vedea lumina. Când îi veti auzi zgomotul, va fi prea târziu. —        Nu... —        Trasnetul geto-dac se apropie, continui eu impasibil. Vine din lunga noapte, de care va temeti voi. Vine din moarte. —        Din moarte? —        Exact, Ely, din moarte. Toti cei care ne-au atins, fie si cu-n fir de par, vor muri. Vor muri în chinuri cumplite, sa fie pilda celor care vor fi tentati sa mai dace pe acest pamânt. —        în atâtia ani, Varain... —        Atâtia ani nu înseamna nimic, Ely, Românii trebuiau sa afle ca strabunii sunt suparati. Sa înteleaga si de ce sunt suparati. Cred ca au înteles. —        Crezi pe naiba, Varain! Un popor de caritasi, bingo- mani si feneisti nu întelege niciodata! Si poate fi belit ori¬când. Samânta noastra a rodit în neamul vostru. Voi sunteti exceptiile, caci regula este imbecilitatea si lasitatea. Asta exploatam noi, Varain — imbecilitatea si lasitatea. —        Stiu, Ely, stiu ce exploatati voi. Si nu ma tem de puterea voastra. Nu m-am temut niciodata. Nici macar atunci când eram singur si foarte departe de casa. —        Fanatismul n-ajuta, Varain! România e o prada sfâsiata din toate partile. Nu rupem numai noi din ea. —        Vor muri cu totii, Ely. Vor muri cii dintii înfipti în pamântul strabunilor mei. Sa afle si ei ce stim noi. —        E prea târziu, Varain! —        Prea târziu? Priveste! Ochii i se îndrepta ca hipnotizati dupa degetul meu ara¬tator. Pe peretele din spatele Balaiului, mascota organizatiei noastre, broasca testoasa. E o sculptura reusita, adusa de Cre¬mene, din Orient. Sionistul ma priveste nedumerit. îi explic: —        Broasca testoasa traieste de cinci ori mai mult decât un om deoarece nu se grabeste niciodata. Nici noi nu ne grabim. Avem timp. —        Nu mai aveti, Varain. Poporul vostru nu mai vrea sa lupte. A cazut în genunchi. —        Nici nu trebuie sa lupte, replic eu nepasator* I-am cerut sansa unei lupte si nu ne-au dat-o. Nu ne vom avânta în lupta înainte ca românii sa ne-o ceara. înainte ca ei sa învete respectul pentru luptatorii de sacrificiu... Poate ca vorbesc înainte dar nu mai aud. Spatiul s-a sfarâmat în mii de tandari. Timpul si-a schimbat cursul. Umbra marelui stramos, Decebal, se arata mândra si dreapta, ca un munte etern. Ochii sai caprui lumineaza si ard. tar vocea sade tunet scutura lumea din temelii:, Ne-ai în vatat sa stam în drept, ,, Cu fata-n Soare sa privim, Un semn astept, atât astept, Ca sa luptam, ca sa murim! —        Ca sa luptam, ca sa murim! repet eu cuvintele auzite aievea. —        Ce e asta, Varain? Sfârsitul invaziei, Ely. Samânta daca a învins samânta voastra, samânta raului din oameni. —        Fara de astea, Varain! —        Fara ce? N-ati înteles niciodata cine suntem noi, de unde venim si ce vom face. Asculta, Ely! Am zamislit samânta daca Din foc si sânge si pamânturi Si dintr-un strop din sfânta apa Si din blesteme si din cânturi... —        Aceleasi istorioare primitive! încearca sionistul sa capete inima. —        Primitive, Ely? Voi ,ati fost întotdeauna nomazi, asa ca n-ati cunoscut pretul unei fâsii de pamânt si-al unui izvor de apa. Veti fi înfrânti de ceea ce-ati dispretuit. De foc, de apa, de pamânt. Si de sânge.

Suflete de foc de  Pavel Corut Sărutul diafan al morţii      Deşi sunt adormit buştean, simt apropierea pericolului. II aud ca un glas de tunet -Varaain! Chiar mi se pare că mă aud chemat pe nume. Mă trezesc brusc şi apuc să strig: — Frână, Bălaiule!    Lipoveanul frânează instantaneu. Centura de siguranţă mă ţine legat de scaun, să nu zbor prin parbriz. Probabil, roata stângă a prins polei sub ea, căci ne răsucim perpendicular pe şoseaua goală. Spatele maşinii se sprijină în parapetul care separă autostrada de pădure. Motorul s-a oprit şi o linişte profundă ne învăluie. Indianul Corday se adună de pe bancheta din spate, întrebând: — Ce s-a întâmplat, Va...    Explozia ne ia pe nepregătite. Bolidul nostru se comportă ca un armăsar nărăvaş. Îşi ridică botul, cabrându-se şi scrâşnind din fierărie. Urmează un moment de cumpănă, apoi maşina se răstoarnă pe spate. Ne prăbuşim printre arbori, de la mai mult de zece metri înălţime. Ne-am dus pe copcă, apuc eu să gândesc şi mă strâng ghem. Energia din mine se extinde, pentru a amortiza impactul. Ne lovim de un arbore şi simt că a cedat caroseria. Tabla se strânge şi ne apasă din toate direcţiile, însă, de bine, de rău, ne-am oprit din cădere. Sunt ameţit de lovitură, dar încă raţionez normal. Ordon, cu voce răguşită: — Afară!      Sunt prins în scaun, cu capul între picioare. Simt însă mâinile indianului. Îmi taie centura de siguranţă şi mă extrage din air bag. Un val de aer rece îmi răcoreşte faţa. Parbrizul din spate e spart. Mă las împins prin el şi-i poruncesc: — Scoate-1 pe lipovean!    Deasupra, pe autostradă, se aud zgomote de motoare. O maşină de teren şi câţiva motociclişti, constat eu, după ce ascult câteva secunde. Autovehiculele opresc în dreptul nostru. In următoarea clipă, o ploaie de gloanţe se revarsă peste noi. Văd şi flăcările de la gurile pistoalelor mitralieră. Prin aerul curat, simt miros de benzină. Înseamnă că rezervorul nostru s-a fisurat. Câteva secunde ne despart de-un foc de artificii ca la Hollywood. — Indios, sunteţi bine? întreb eu în şoaptă. — OK! mă asigură Corday, din stânga. — Cât mai departe de maşină! îi îndemn eu.    încep să mă târăsc prin frunzele moi şi umede. Mai departe, cât mai departe de bomba incendiară, e gândul meu. Cei din autostradă vorbesc în gura mare. Se vede că nu-şi fac nici un fel de probleme. Cine să-i observe la ceasul ăsta din noapte? Au încetat focul de arme şi parlamentează. Posibil să încerce să vină după noi. O nouă exploxie îmi contrazice acest gând. Au tras, cu un aruncător de grenade, direct în maşină. Înseamnă că au dispozitive de vedere pe timp de noapte, cu infraroşii. — S-a dus cotiga noastră, mormăie Bălaiul, cu ochii la incendiu. — Bine că suntem întregi, îi arăt eu partea pozitivă a situaţiei.   — Pe naiba! ripostează el. Pedestraşi, în codru şi numai în sacouri. Ne vede Dumnezeu.   într-adevăr, situaţia e cam cotoibilă. Începutul de aprilie din munţii Jura e rece şi noi suntem ambalaţi cam sprinten. — Cam cât să mai fie până la Geneva? întreb eu. — Dacă ne lasă ăia să plecăm la Geneva, ne atrage indianul atenţia. — Cine mă-sa ne-a ieşit cu daru'n drum? se revoltă lipoveanul. — Nişte mârlani, îi răspund eu cu ochii pe jocul lanternelor din autostradă. Vor să ne sufle-n lumânări, fără a se prezenta.    — Ba cred că vor să facem cunoştinţă, mă contrazice indianul. Trei au pornit încoace.    Numai ochii lui de şoim puteau zări mişcarea pizmaşilor prin întunericul din jur. Tipii vin să se asigure că ne-au fript şoriciul definitiv şi iremediabil. Asta nu prea e pe placul nostru. Când vor constata că ne-am topit din machină, vor începe hăituiala. Cu ce naiba să le facem faţă, când armele au rămas în hârbul incendiat? Răsuflu uşor şi-mi controlez corpul. Mă doare în mai multe locuri şi sângele îmi curge de-a lungul mâinii stângi, din umăr. M-a atins vreun glonte rătăcit, într-un moment când nu aveam psihocâmpul expandat. — Trebuie să ne ascundem mai în interior, calculez eu următoarea mişcare. — Eu am pistolul cu amortizor şi pumnalul, ne anunţă Corday. — încă-i bine, constat eu. Haidem!         Ne ridicăm şi pornim tupilaţi, din arbore în arbore, către interiorul pădurii. Pietrele umede ne lunecă sub picioare, semn că suntem prin preajma unui masiv măcinat, începem să urcăm, sprijinindu-ne în mâini. Din spate, se aud vocile alarmate ale urmăritorilor. Au descoperit că prada le-a dispărut de sub boticuri. Precis, nu se vor mulţumi să se cărăbănească. Cine iese la drumul mare, după miezul nopţii, n-o face să se distreze. Gaşperii sunt lichidatori de casă mare. Încă nu ştiu a cui casă, căci noi am călcat pe bombeu cam mulţi granguri ai Lumii. Dacă ar fi să notez toţi tipii care ne visează reci şi cu mâinile pe piept, ar rezulta un ceaslov mai gros decât biblia. Tocmai de aia e greu să ghicesc cine ne-a aşteptat la cotitură, în pădurea elveţiană.     Fiuuuu! Un glonte fluieră printre ţestele noastre. E prea la fix să cred că-i din întâmplare. Precis, somebody ne vânează cu o armă dotată cu sculă pe infraroşii. — Adăpostiţi-vă! ordon eu. Pizmaşii ne văd. — Iar noi bâjbâim ca nişte chiori, mârâie Bălaiul. Ce faci, piciule? Descânţi sau nu? — Guriţa mică! îl îndemn eu şi mă întind după un arbore gros.    Din naştere, văd destul de bine prin întuneric, cam ca pisoii. Scot capul din adăpost şi arunc o privire. Arborii, luminaţi de o Lună mare cât o mămăligă, aruncă umbre înşelătoare. Încolo, nici o mişcare. Probabil, lunetistul inamic aşteaptă cu degetul pe trăgaci. Avantaj el. — Nu mişcaţi! şoptesc eu. — Asta visează şi ăia, bombăne lipoveanul. Să nu mai mişcăm ance and forever.    Nu-1 bag în seamă. Are gura mare, da'i băiat fain. Mă concentrez asupra umbrelor din faţă. Mi se pare că am reuşit să localizez unul din urmăritori. Sângele s-a încleiat pe omoplat şi pectoral, aşa că nu pot să-mi mişc mâna stângă. Frigul a început să mă cuprindă. Mă strădui să nu-i dau atenţie. Trebuie să scăpăm de kilerii pizmaşi cât mai pe tăcute. Până la ziuă, mai sunt vreo patru ore. Timp berechet să ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii, da' nouă nu ne place jocul ăsta. Nici dumneavostra, amicilor mei cititori, nu v-ar plăcea să vă târâţi prin pădure, tremurând de frig şi cu nişte ucigaşi de meserie în cârcă.     Am reuşit să mă concentrez perfect, semn că mi-am revenit la normal. Energia clocoteşte în mine, gata să irupă. Caut din ochi pizmaşu' căruia să-i fac o „bucurie" şi nu reuşesc să-1 găsesc. Se vede că tipii sunt profesionişti first class, nu adunătură. Mă văd nevoit să schimb tactica. În locul fulgerului psihic cu care intenţionam să dilesc inamicii, trimit în cercetare o mică şuviţă psihică. Încerc să vizualizez urmăritorii. O treabă deşteaptă, dacă e făcută cu cap.     Nu m-am înşelat. Lunetistul duşman stă în spatele unui hăţiş, cu ochiul în lunetă şi cu degetul pe trăgaci. Îi dă mâna să aştepte, căci e înţolit într-o scurtă matlasată, cu glugă. Îi memorez bine poziţia şi împing spionul psihic mai departe. În spatele lui, încă doi şmecheri, cu pistoale mitralieră, stau cuminţi pe burtă, ca nişte dulăi. N-au scule de văzut prin noapte, aşa că aşteaptă la plesneală. Îi memorez şi pe ei, apoi îmi retrag spionul psihic. Răsuflu adânc, să-mi revin după efort şi-1 strig încetişor pe Corday. -Ordin! răspunde indianul.       îi explic pe îndelete unde sunt pizmaşii, să nu fie luat prin surprindere de vreun eventual asalt. Distanţa dintre noi şi ei e cam de o sută şi cincizeci de paşi, aşa că nu e rost de folosit pistolul. Rămânem în poziţia stand bay. Adică, în aşteptare, aşa cum stau şi politrucii noştri de vreo şaptesprezece ani. Noi măcar ştim de ce aşteptăm. Gândiţi că şi ei ştiu, da' nu vor să ne spună? Poate aşteaptă să treacă basculanta cu reformă pe la porţile romanilor, da' nu pot să se exprime pe înţelesu' nostru, să ne lămurească pe ce parte vom fi jupuiţi.     Trosc! Zgomotul de vreasc rupt mă alertează. Lunetistul s-a ridicat să-şi schimbe poziţia. Fulgerul psihic îmi pleacă instinctiv dintre ochi. Nu se vede, dar produce efecte. Lunetistul lovit în tâmplă se clatină şi cade peste puşcociul lui. Ceilalţi doi inamici tac chitic. Încă n-au priceput ce s-a întâmplat cu camaradul lor.    — Rândul tău, indios, îl invit eu pe Corday. Indianul şopteşte un OK! şi se pierde în noapte. Nu-i văd deloc bine pe cei doi pizmaşi cu pistoale mitralieră. Corday e cunoscut în nobila breaslă a spailor ca Silent Death. Adică, pe limba noastră, moartea tăcută. Are un talent ceva de speriat în direcţia asta - moarte. Se poate strecura ca o umbră până lângă gâtuleţu' individului neatent. Să vă mai spun ce face cu pumnalu' şi gâtuleţu' neatentului? Vă prindeţi dumneavoastră şi singuri.     Bălaiul s-a târât până lângă mine. Îi clănţăne dinţii de frig. Se vede că lovitura inamicilor 1-a prins pe uscat. Adică, fără strop de pileală la bord.  — Ce facem, piciule? întreabă el înfrigurat. — Schimbăm sorţii confruntării, lipa.   — Mai repejor nu se poate? Mi-a îngheţat şi vodca-n stomac. — Ăilalţi sunt ambalaţi în ţoale groase, îi vând eu pontu'. Geci matlasate şi scurte de motoc ic lişti. — Ne îmbrăcăm de pe morţi, ai? Ca boschetarii... — Scopul scuză mijloacele. Doar nu crezi c-ajungem în Geneva numai în cămăşi şi sacouri?    — Mai sunt vreo patruzeci de kilometri până la Geneva, apreciază el. Doar nu-i facem la talpă? — Deocamdată, să ieşim din buci ucu' ăsta. După aia, ne orientăm.    — Te-ai prins cine sunt pizmaşii?    — Nişte tipi care ne-au filat din Bema.Se vede că ne-au recunoscut şi-au zis să facă parai din pieile noastre. — Oculţi? — Dracu' să-i pieptene! Vedem noi după ce scotocim cadavrele. Dacă...    Restul spuselor sale se pierd într-o pârâială de armă automată. Instinctiv, mă lipesc de pământ, ca infanteriştii. Imediat, glasul lui Corday mă linişteşte. — Curat, în faţă, anunţă el.    Ne ridicăm şi sprintăm pe direcţia vocii. Indianul îşi aprinde o ţigară, să-1 putem localiza. Eu, mai pragmatic, mă opresc lângă lunetistul doborât de mine. Îl uşurez de geacă şi-o trag pe mine. Altă viaţă, amicii mei! îl controlez şi prin buzunarele sacoului. Extrag un portmoneu dolofan şi nişte chei. Altceva, pe post de pradă de război, nu se arată. Amicii mei s-au prins cum e mutarea. Dezbracă de scurte pe cei doi trăgători, să-şi facă rost de ţoale groase. Nu se ştie cât vom întârzia prin pădurea asta şi frigul dinspre ziuă e al naibii de pătrunzător.   — Avem două pistoale mitralieră şi-o carabină cu lunetă, face Corday bilanţul. I-am putea ataca.    Eu studiez scula cu infraroşii. Prin lunetă, zăresc pizmaşii ca-n palmă.Sunt vreo opt, înşiruiţi pe marginea autostrăzii. Nu şi-au luat nici un fel de măsuri de mascare. Probabil, sunt siguri că ai lor ne vor căsăpi. E timpul să le stric părerea excesiv de bună despre ei. Iau în vizor un tip din mijlocul şirului, pe care-1 bănuiesc de boss şi-i pun crucea pe piept. La propriu. Adică, apăs trăgaciul şi-1 văd cum se dă cu zgaibele în sus. Ceilalţi se aruncă imediat la pământ, după parapetul de metal al autostrăzii. — Atacăm? mă presează Corday. — Prin ocolire, găsesc eu o soluţie deşteaptă. Veniţi după mine! O iau înainte, cu carabina în mâna dreaptă. Stânga mă doare îngrozitor, da' n-am timp s-o ascult. Alerg aplecat, pe sub coroanele arborilor înmuguriţi. Simt în aer mirosul de sevă proaspătă. Un miros care mă înviorează şi mă întăreşte. E mirosul pădurii din copilăria mea.    Facem un ocol prin dreapta şi ajungem la rambleu. Ne oprim şi ascultăm. Pizmaşii au închis ocarinele. S-au prins şi ei că nu suntem o pradă uşor de înghiţit. Maşina îi trădează însă. E la vreo sută de metri către stânga noastră. Le-o arăt cu degetul amicilor mei, să înţeleagă care e schema. După asta, îmi atârn carabina cu lunetă de gât şi încep să mă caţăr pe rambleu, cu ajutorul singurei mâini valide. În timp ce urc, îmi dăscălesc camarazii pe şoptite:    — Atacăm brusc şi furibund. Punem neapărat mâna pe maşină ori pe o motocicletă.    Nimeni nu comentează. Înseamnă că au înţeles cam ce visez eu. Am ajuns la gardul metalic ce desparte autostrada de pădure. Îl trecem şi privim în lugul şoselei. Dona Luna luminează scena ca ziua. Inamicii stau întinşi pe şosea, cu privirile către pădure. Frumos din partea lor, nu? — Ochiţi şi trageţi la comanda mea! ordon eu. Trebuie să-i căpăcim în câteva secunde.    — OK! răspunde Corday, cel mai apropiat de mine. Îmi înfig ochiul în lunetă şi-mi caut muşteriul. Îl aleg anume pe cel din capătul opus al şirului, deoarece amicii mei îi vor toca pe cei apropiaţi, cu pistoalele mitralieră. Clientul meu e un tip ras în cap şi cu barbă. Îi observ până şi inelul de pe mână. O să-1 dilesc uşor, ca la un joc electronic. — Pregătiţi! comand eu.    Aud răsuflările adânci ale amicilor mei. Au luat ţintele la ochi. — Foc!    Bărbosul meu face un salt prin aer şi cade lat. L-am nimerit la scăfârlie. Pistoalele mitralieră ale amicilor păcăne ca nişte raţe speriate. Trei umbre sar în picioare şi-o şterg către maşină. Încerc să prind măcar una, dar n-am nici un spor. Asta viteză, amicii mei. Indivizii sar în maşină. Ochesc calm, în partea rezervorului de benzină şi slobod gloanţele. Nici un efect. Maşina prinde viteză şi-o şterge englezeşte. Un singur viteaz mai trage din autostradă. Naiba ştie ce mai speră.    Am încetat focul şi ne-am ascuns după rambleu. Pizmaşul se ridică hoţeşte şi merge şchiopătând către o motocicletă. Corday ridică pistolul mitralieră şi ocheşte liniştit, ca la poligon. Îl lasă să urce în şea, apoi îl seceră c-o rafală. Putem crede că povestea s-a sfârşit. Noi, însă, suntem hârşiţi în tot soiul de păţanii neplăcute. Înaintăm uşor, pe după parapet, până în dreptul motocicletelor. Sunt patru motoare puternice, cu insemne de poliţie. Asta chiar că ne pune pe gânduri. Noi n-avem nici o taină cu poliţia şviţară. După poziţia lor, ne dăm seama că două au venit dinspre Geneva, la întâlnire cu cei cu maşina. Înseamnă că ne-au pregătit capcana ca la carte. Numai reflexul meu şi norocul ne-a scăpat din îmbrăţişarea damei în negru. O damă, de altfel, destul de nurlie, dacă ar fi să-i credem pe adepţii cultului morţii. — Fugim! decid eu. Toţi trei, pe o motocicletă. — Ca la circ? obiectează lipoveanul.    Are şi el dreptate. Cine ne-ar vedea pe toţi trei călare pe un motor ar anunţa imediat poliţia. — Luăm două, aprob eu. Cine mă cară? — Eşti rănit, piciule? se alertează lipoveanul. — Ceva mai sus de inimă, confirm eu. E de bun augur. — Pe naiba! — Hai cu mine! mă îndeamnă Corday.    Urc în şea, în spatele său şi-1 prind cu dreapta. Stânga îmi atârnă bleaga ca o cârpă. Nu uită, însă, să-mi trimită nişte săgeţi de durere până în moalele capului.    Pornim pe direcţia în care mergeam când am fost atacaţi. Dacă nimic rău nu mai apare la orizont, în mai puţin de o oră, am putea fi în Geneva. Autostrada sfârâie sub cauciucurile noastre şi arborii fantomatici, poleiţi de Lună, par să gonească în sens invers. Slăbiciunea provocată de rană mă încearcă, însă eu mă ţin tare. Trebuie să rezist perfect lucid până ce ajungem la un spital. *      Indianul ne-a condus la o clinică particulară cunoscută anterior. Una în care, dacă ai bani, nu te întreabă nimeni cum te cheamă şi cum ai căpătat grame de plumb în corp. Am plătit tariful ultrapipărat, fără să crâcnesc, apoi i-am încredinţat centura cu bani indianului. E mult mai sigur că nu-i va topi în ritm ameţitor, cum ar face Bălaiul.    Momentan, zac pe spate într-o rezervă foarte elegantă, vegheat de o asistentă desprinsă din revistele sexy. Din cauza ei, lipoveanul începuse să regrete că n-a fost rănit el. Cu mare greutate, l-am convins să plece împreună cu indianul la un hotel din oraş. Înainte de a pleca, Silent Death mi-a strecurat pistolul cu amortizor sub pernă. O măsură de precauţie deloc deplasată, ţinând cont de modul mişelesc în care am fost atacaţi.    Medicii m-au curăţat şi m-au cusut cât se poate de bine. Din discuţiile lor, am tras concluzia că glonţul a pătruns prin pectoral, pe deasupra inimii şi-a ieşit prin spate. Un centimetru mai jos şi-mi intra familia în doliu. Cum s-ar zice, dona moarte m-a sărutat numai în fugă, diafan ca o rândunică. Probabil, a vrut să-mi amintească faptul că am un contract cu ea. Eşti muritor, Varaine, a vrut să spună sărutul ei.    Mă răsucesc uşor şi-mi scot mâna dreaptă de sub cearceaf. O pun deasupra rănii şi încep să-mi pompez bioenergie, să-mi grăbesc vindecarea. Această acţiune produce o dereglare a aparatelor cu care sunt supravegheat. Infirmiera leapădă romanul din care citea şi se apropie grăbită de mine.

Întrebare: Pavel, în cartea ta, încerci sa dovedeşti ca nu exista deloc extratereştri, în timp ce farfuriile zburătoare sunt dispozitive secrete făcute în SUA începând cu sfârşitul anilor 1940 pentru recunostere aeriana şi diversiune. Aceasta compatie nu e prea iesta din comun?           Răspuns: Te referi ca extratereştri sunt oameni gentili, în timp ce americanii ar trebui sa fie ofensaţi? Ştii, în timpul vizitei lui George Bush la Moscova, RenTV a difuzat imagini cu un OZN filmat: viaţa din spatele cablurilor ascuţite, unde oameni în uniforma, generali şi colonei ai armate ruse, au relatat despre observaţiilor lor şi despre programul statului american de spionaj al „farfuriilor zburătoare” desupra teritorului URSS. Generalii au arătat cu degetul spre americani: se zice ca ei poseda tehnologii secrete care pun în pericol omenirea. Aceasta s-a întâmplat la momentul sosirii preşedintelui SUA, când serviciile de analizare SUA monitorizau toate publicaţiile ale mass mediei ruse. În opinia ta, de ce s-a făcut asta?           Î: Vrei sa spui ca americanii au fost provocaţi în timp ce sugerau ca era timpul pentru dezvăluiri privind secretele OZN-urilor?           R: Recent, PRAVDA. Ru a publicat un interviu cu Stephen Basset, care concura pentru congresul SUA. Campania dezvalurilor 2003 acuza pe Bush Senior de luare a deciziei de a clasifica documentele în timp ce era directorul FBI-ului. Ar trebui sa accepţi ca o întrebare ciudata de politica s-a ridicat în jurul acestor „farfurii zburătoare”.           Î: Cum crezi ca a fost înţeles acest lucru?           R: Voi începe într-un sens invers. Acum 55 de ani, iunie 1947, aşa numitul incident din Roswell s-a petrecut în SUA: o „farfurie zburătoare” s-a prăbuşit. Armata SUA a declarat ca a fost un balon secret care a căzut, în timp ce jurnaliştii au promovat varianta OZN-ului, deoarece, la acel moment, în SUA, „farfuriile zburătoare” erau des observate. Aşadar, începând de atunci, mitul extratereştrilor a prin viaţă.           Din păcate, adevărul este mai mult prozaic: în anii 1940, SUA a testat în mod activ dispozitive de zbor secrete care de multe ori erau distruse. Deci, este evident erau doar teste, deoarece diferite dispozitive cu diferite motoare erau văzute. Uitaţi-vă cel putin în cartea lui Bruce Maccabee, (Conexiunile OZN-FBI. Istoria secreta a acoperirilor guvernului N. O.: „UFO-FBI CONNECTION. The Secret History of the Government`s Cover-Up”): exista diferite rapoarte declasificate de la instituţii guvernamentale diferite. Exista deasemenea dovezi ca „farfuriile zburătoare” din anii 1940 făceau mare tămbălău, urcau pe verticala, şi zburau în zig-zag, deci se putea oberva după ele o cale inversa. Sa ne gândim logic: daca „farfuriile zburătoare” nu sunt halucinaţii şi nu sunt fenomene naturale ci dispozitive artificiale, exista doar doua variante: ori au fost fabricate pe Pământ, ori au fost fabricate în alta parte. OZN-urile diferă foarte mult de avioane şi elicoptere: nu au aripi, nu fac zgomot şi emit lumina în jurul lor. Deaceea, versiunea extraterestra este cea mai logica.           Cu toate acestea, aceasta explicaţie este prea imposibila, prea fantastica; cu toate acestea, suna foarte romantic. Pe de alta parte, în secolul 20, schimbările tehnologice au adus multe surpize omenirii: am reuit sa avem bomba nucleara. Cine ştie ce altceva s-a mai născut în laboratoarele secrete, pentru sumele astronomice investite în aceasta cursa a înarmării.           Î: Urmărind gândirea ta, în mijlocul secolului 20, au descoperit cercetătorii secretele anti-gravitatiei?           R: Cel mai hazliu lucru este acela de a explica cum zboară farfuriile zburătoare, netrebuind teorii exotice despre nişte câmpuri antigravitaţionale necunoscute. Secretul acestor dispozitive neuzuale exista consta în îndemânarea unui efect special aerodinamic, ce era deja cunoscut la începutul erei de construire a avioanelor. Ca orice copil, probabil ca te-ai jucat cu o umbrela deschisa: în timp ce o mişti pe verticala înspre tine, poţi simţi rezistenta masei de aer. Oamenii deja au jucat aceste jocuri la începutul secolului 20, când au fost concepute primele avioane. În nişte cronici vechi, ai putea observa un dispozitiv zburător ciudat: o umbrela mare cu un motor şi un pilot. Umbrela se mişca câteodată în sus, câteodată în jos, dispozitivul devenea aeropurtat şi din nou se întorcea pe pământ. Asceasta era ascensiunea „farfuriilor zburătoare”. Aici, efectul respingerii lucrează. În acest fel, păsările şi fluturii zboară. Cu toate acestea, o fiinţă umana nu poate respinge aerul; Icarus poate exista doar în mituri. În timp ce, în condiţii mai condensate, cum ar fi apa, oamenii o pot respinge în timp ce înnoata. Mai interesant decât o pasare mica e cum un dragon zburător zboară: poate atârna pur şi simplu în aer în timp ce Îşi mişca aripirile meticulos. De aceea, daca un om ar fi echipat cu aripi imense sa respingă aerul foarte repede, ar putea reuşi sa compenseze gravitatea adunând toate impulsurile respingerilor. Cu toate acestea, cu greu Îţi poţi imagina aripile avioanelor vânturând în felul unui dragon zburător. Este mult mai uşor un fel de umbrela cu care prindem aer. O umbrela în forma de farfurie.           Nu exista, nici un miracol la paraşuta. Fizic, esenţa procesului este acela ca mare parte a cânepei, în timp ce se coboară încet, întâmpina rezistenta frontala, ce compensează cu greutatea săritorului cu paraşuta. Forma este deasemenea foarte importanta.           Suprafaţa de sub zona curbata are cel mai mare factor de rezistenta, în timp ce suprafaţa îndoita ghidează mişcarea, o forma curbata, având un factor de rezistenta mare. Deaceea, e clar de ce primele „farfurii zburătoare” aveau o asemenea forma: plate dedesubt şi curbate deasupra. Aceste „farfurii zburătoare” pot zbura fara anti-gravitatie; pur şi simplu se sprijină de aer. De exemplu, o „farfurie zburătoare” este construita ca o migdala. O „farfurie zburătoare” este în genul unei paraşute grele, care, prin mişcările iregulate cu micro amplitudini, nu numai ca anulează acceleraţia gravitaţională, dar deasemenea o depăşeşte. Nu din întâmplare comportamentul unei farfurii zburătoare în aer este asemănător unei meduze în apa, care deasemenea utilizează diferenţa de forte în timp ce se mişca în sus şi în jos. Orice inginger poate face calcule si, după finalizarea ecuaţiei diferenţiale, înţelege modul cum poate zbura o farfurie zburătoare. Conform calculelor, pentru a ridica un dispozitiv zburător adevărat, corpul ce Împinge trebuie sa vibreze cu frecventa ultrasonica. Cel mai mic nivel este de 10 kilohertzi; daca înălţarea pe verticala în timpul unei vibraţii este de 1 mm, atunci înălţării strict pe verticala este de 10 metri pe secunda.           Î: Pavel, acesta nu este jurnalism, aceasta este o schema reala ce funcţionează, o invenţiE. Şi tu spui despre ea în mod deschis.           R: Toate drepturile au fost deja rezervate, totuşi „top secret”. Multi specialişti din diferite sfere stiu despre el, dar totuşi ei prefera sa păstreze tăcerea. Cu toate acestea, este foarte important sa spunem oamenilor despre ea: sa nu le fie frica de OZN-uri.           Chiar asa, oamenii pot fi loviţi de panica în timp ce vad pe cer o lumina elipsoidala deplasându-se cu viteza mare. Este clar de ce a apărut mitul extratereştrilor. În anumite masuri, armata SUA s-ar putea justifica. Un plan ultra secret a fost necesar pentru a proteja noile descoperiri fata de spionii sovietici. Conform unor investigaţii, designul iniţial al unor astfel de dispozitive zburătoare au fost furate de americani de la ingineri germani prizonieri. Piloţii britanici au văzut mici OZN-uri deasupra teritorului german, care păreau ca se îndreptau de la sol drept spre bombardierele ce atacau. Mai târziu, aces mit s-a Împrăştiat, deci, şi-a pierdut misterul. Nimeni nu a vrut sa fie responsabil pentru dezinformare. Inginerii sovietici au înţeles ca „farfuriile zburătoare” exista, deci era până atunci un secret militar comun.           Î: Când s-a întâmplat asta?           R: Discernământul a venit de abia în anii 1970. Îmi amintesc un raport remarcabil pe programul televiziunii Vremya. Cercetătorul sovietic Shklovsky a demonstrat ca suntem singuri în univers şi ca nu exista extratereştri. La acea vreme, unele publicaţii despre OZN-uri au început penetrarea mass mediei pentru calmarea psihozei, în timp ce sistemul organizat de KGB pentru strângerea informaţiilor despre OZN-urile de desupra teritorului URSS erau doar pentru nevoile de contrainteligenta.                                                                           SFÂRŞIT

Sămânța Creatorilor de  Pavel Corut Ai noştri sunt cei mai buni.             Dragi cititori, v-a fost dor de această rubrică? Mie mi-a fost. Ori de câte ori aflu că un român a obţinut un mare succes pe căi oneste, în ţară sau în străinătate, starea mea psihică se schimbă în bine. In astfel de momente, credinţa mea că naţiunea română are un viitor strălucit mi se întăreşte şi optimismul mă cuprinde cu totul. În astfel de momente, uit de ignoranţa, lenea şi viciile care macină poporul român, uit de politicienii inculţi, iresponsabili sau necinstiţi care ne conduc. In astfel de momente, naţiunea mea din vise coboară în realitate. „Florile” care vestesc primăvara României nu sunt deloc puţine. Ele se multiplică şi se dezvoltă pe măsură ce procesul de cunoaştere ştiinţifică şi educaţie morală pătrunde până în cele mai uitate straturi ale societăţii – sărăcimea de toate specialităţile şi vârstele. Tocmai din această cauză, voi începe enumerarea câtorva succese obţinute de românii noştri, de la ultima carte din această scrie (Oameni contra bestii) şi până în prezent, cu un exemplu din lumea celor născuţi pentru a pierde. Din păcate, datorită conducerii eco-nomico-politice proaste, o mare parte din naţiunea română formează lumea celor născuţi pentru a pierde, lumea în care talentele sunt zdrobite de sărăcie. Să sperăm şi să acţionăm ca, în anii ce vin, situaţia celor „născuţi pentru a pierde” din naţiunea noastră să se schimbe radical în bine!             1. Costel Busuioc s-a născut într-un sătuc amărât din judeţul Iaşi, dintr-o familie mixtă (tata – român, mama ţigancă). A venit pe lume înzestrat cu o sensibilitate deosebită şi cu un extraordinar talent muzical. Talentul său era însă condamnat de mediul inferior, de sărăcie şi ignoranţă, din famile şi din comunitatea de origine. Nimeni nu s-a ocupat să-i cultive talentul încă din primii ani de viaţă, deoarece era un „născut pentru a pierde”. Cei care aţi văzut satele mizere din România, îngropate în glod şi ignoranţă, înţelegeţi bine ce vreau să spun. Se părea că acel prunc nu avea nici o şansă de succes în viaţă. A absolvit opt clase primare în comuna natală şi, la fel cu majoritatea copiilor din sat, a fost împins către munca grea, dezumanizantă, din agricultura înapoiată. La vremea când copiii favorizaţi de soartă se joacă pe calculator, se fandosesc cu tot soiul de mode şi fiţe, el se spetea muncind ca cioban şi ţăran.             La vârsta de 14 ani, când alţi băieţi se ţin încă de fustele mamelor, Costel Busuioc a plecat în lume, să-şi câştige pâinea prin munca. A ajuns în judeţul Timiş, unde a lucrat pe la diverşi gospodari, îngrijind vite, muncind pământul şi prestând orice altă muncă brută i se cerea. În final, s-a stabilit în comuna Ghilad din Timiş, unde îşi are şi în prezent familia formată din soţie şi patru copii. Talentul muzical a explodat în el de timpuriu, când cânta în corul bisericii sau prin căminul cultural. Nu avea însă posibilităţi să-şi cultive acest talent, deoarece era obligat să muncească mai rău decât un rob, ca spălător de vagoane, zidar, mascur. Deşi mai mulţi jurnalişti l-au remarcat şi au exploatat talentul său senzaţional, nici un oficial român nu s-a obosit să-i întindă o mână de ajutor. Ar fi putut fi angajat la Opera din Timişoara, deoarece cânta mai bine decât mulţi tenori „tăcuţi”, iar nu „născuţi”, dar birocraţia i-a pus mereu piedică: nu avea studii, împovărat de greutăţi, Costel Busuioc a luat drumul străinătăţii, să muncească ca zidar în Spania, la 32 de ani. Talentul muzical clocotea în el şi se revărsa în orice situaţie. Cânta la muncă, lângă betonieră, cânta pe stradă, cânta în locuinţele modeste în care trăia. Norocul i-a surâs la 33 de ani: câţiva spanioli l-au auzit cântând pe şantier şi au anunţat televiziunea locală. Apariţia lui a produs o impresie profundă asupra publicului iberic. Trebuia să meargă mai departe. O familie de români, Stela şi Dan Radu, l-au ajutat să se înscrie la emisiunile Tienncs un talento şi Hijos de Babei. Românul nostru a luat castingurile la ambele emisiuni, apoi s-a lansat în lupta acerbă pentru locul întâi în Hijos de Babei.             Mai mult de 4.000 de persoane, în majoritatea străini, s-au prezentat la preselecţie. Costel Busuioc şi-a învins firea timidă şi neîncrezătoare, de născut pentru a pierde. A luat finala cu 25 de concurenţi, apoi a rămas în emisiune cu numai 9 (10, în total). Între el şi ceilalţi concurenţi erau mari diferenţe de studii şi pregătire muzicală. Din această cauză, Costel Busuioc a trăit mereu cu teama în suflet că nu va reuşi printre primii. Eşecurile din perioada anterioară de viaţă îi creaseră o fire mai pesimistă, mai predispusă la eşec. Talentul său de excepţie nu 1-a trădat însă. Rând pe rând, publicul din Peninsulă elimina concurenţii, dar îl păstra pe „zidarul Pavarotti”.             Talentul şi sensibilitatea românului nostru au învins. A ajuns pe primul loc, a luat marele premiu. Toate porţile succesului s-au deschis în faţa sa. Prestigioasa firmă Sony i-a oferit un contract pentru înregistrarea primului CD şi o sumă de bani foarte bine venită la sărăcia lui. Oficialităţile din România s-au trezit la realitate. Ministerul Culturii i-a oferit o bursă de studii, pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de canto. Costel Busuioc a pornit pe drumul succesului şi nimic nu-1 va împiedica să ajungă pe cele mai înalte culmi. La fel ca el, însă, sunt zeci de mii de copii supradotaţi din România, pe care nimeni nu-i descoperă şi nu-i ajută să se lanseze, deoarece sunt născuţi în medii sărace.             Ştiţi ce mă întreb? De ce majoritatea talentelor româneşti din diverse domenii (ştiinţă, tehnică, muzică, literatură etc.) s-au realizat în străinătate? De ce sistemul socio-politic de la noi n-a pus umărul, de mai bine de un secol, la ridicarea propriilor valori umane? Sunt de vină numai liderii politici sau şi noi, marea masă a naţiunii, care nu ne slăvim şi nu ne ajutăm talentele autentice să reuşească? Eu cred că noi, majoritatea naţiunii, putem învinge inerţia, ignoranţa şi nepăsarea liderilor faţă de afirmarea talentelor româneşti. Din această cauză, în cărţile de arta succesului şi din această seric (Octogonul) v-am îndemnat insistent să popularizaţi cu mândrie toţi românii care reuşesc într-un domeniu sau altul de activitate. Am trăit şi eu drama lui Costel Busuioc. Ani în şir, criticii literari m-au ironizat, m-au marginalizat, m-au desconsiderat sau m-au ignorat. Am ajuns la 120 de cărţi publicate, vândute într-un tiraj mai mare de 6 milioane de exemplare, în ţară şi străinătate. Cu toate acestea, n-am fost inclus în dicţionarul scriitorilor români, dicţionar în care figurează până şi mâzgălici care au scos câte o singură plachetuţă de versuri proaste. De ce sunt tratat astfel? Invidia, prostia şi răutatea neamului nostru, amicii mei. Indivizi care n-au citit un rând scris de mine mă critică cu patimă, pe baza calomniilor auzite din diferite surse. Iată însă că soarta e bună cu mine. O editură din SUA mi-a cerut mai multe cărţi pentru publicare, Să-i vedem pe domnii „elitişfi” ce vor spune, când vor auzi că romanele mele se vând în străinătate, în milioane de exemplare.             Cazul lui Costel Busuioc este o lecţie aspră de viaţă, din care putem trage cel puţin următoarele concluzii: Chiar dacă v-aţi născut într-o familie foarte săracă, fără posibilităţi de instruire ştiinţifică şi educaţie elevată, nu disperaţi! Autoinstruiţi-vă şi autoeducaţi-vă singuri, cu ajutorul cărţilor şi Internetului! Talentele ascunse în dumneavoastră, tinerii de azi, trebuie să iasă la suprafaţă şi să se materializeze în mari succese. În al doilea rând, dacă ghinionul v-a lovit de mai multe ori, timp îndelungat, aşa cum 1-a lovit pe Costel Busuioc, nu disperaţi şi nu abandonaţi visele de mari succese! Nu vă lăsaţi pe tânjeală! învăţaţi şi munciţi înainte, spunân-du-vă: Dacă Busuioc a reuşit în condiţii atât de grele şi atât de târziu (la 33 de ani), voi reuşi şi eu cu siguranţă!             2. Marius-Daniel Popescu este un alt român care a reuşit splendid în străinătate, după ce la noi nu-1 băgase nimeni în seamă. S-a născut în 1963, în Băileşti – Dolj şi a urmat cursurile facultăţii de silvicultură din Braşov. In acea perioadă, a cochetat cu poezia, într-un cenaclu literar din Braşov, reuşind să publice patru volume de poezie, până în 1990. Nu visa că va ajunge un scriitor celebru, în Franţa şi Elveţia. Pur şi simplu, trăia viaţa din plin, aşa cum îi plăcea, în 1990, s-a îndrăgostit de o elveţiancă şi a părăsit România, prin căsătorie. Elveţia nu 1-a primit cu braţele deschise, ca în clişeele propagandistice despre „ţara tuturor posibilităţilor”. In primele două luni, a lucrat „la negru”, alături de alţi emigranţi, curăţând un canal de irigaţii, în condiţii mizerabile. Ulterior, s-a angajat ca tăietor de lemne şi cu mare greutate a ajuns şofer de autobuz, meserie pe care o practică şi în prezent. El este şofcrul-scriitor care a şocat criticii literari din Franţa şi Elveţia.             Deşi emigrant sărac, Marius-Daniel Popescu a continuat să scrie şi în Elveţia ceea ce ştia mai bine – versuri. In 1995, a reuşit să scoată un volum de versuri intitulat 4x4, poemes tout tenrains. N-a fost însă remarcat pentru acesta, astfel că şi-a continuat slujba de şofer de autobuz în oraşul său, Laussane. Abia în anul 2002, eroul nostru a câştigat o bursă de trei luni în Franţa, ocazie cu care a cunoscut mai mulţi scriitori francezi. Unul dintre aceştia 1-a remarcat şi a început să-i citească primele capitole din primul său roman. Simfonia lupului. Le-a găsit atât de interesante, „ încât 1-a recomandat prestigioasei edituri Jose Corti, unde romanul a fost publicat. Critica literară franceză i-a fost deosebit de favorabilă: 1-a comparat cu Raymond Carver şi cu clasicii „noului roman”.             În luna martie a acestui an, a apărut marea surpriză: Simfonia lupului a primit premiul Robert Walzer, în Elveţia, în valoare de 20.000 de euro. Calea către mari succese literare i s-a deschis, deşi abia la vârsta de 45 de ani. Premiul şi admiraţia literaţilor de limbă franceză l-au mobilizat pe românul nostru. În prezent, arc în lucru încă patru romane, din care unul va fi terminat către finele acestui an. Jurnaliştii din Franţa şi Elveţia au ţesut legende în jurul său, însă Marius-Daniel Popescu a rămas acelaşi om modest. Continuă să conducă un autobuz de călători, să se inspire din tot ce vede şi aude de la pasageri şi să trăiască viaţa din plin.             Concluzia? Niciodată nu e prea târziu să reuşeşti în viaţă, în direcţia în care te mână talentul. Dacă eroul nostru a „dat lovitura” abia la vârsta de 45 de ani, dumneavoastră de ce nu aţi reuşi? Insistaţi! învăţaţi mult, citiţi mult, experimentaţi cu tenacitate în domeniul care vă atrage!             3. şi acum, povestea inginerului George Iacobescu. românul care a ajuns la un salariu lunar de 400.000 de euro. În Anglia (13.333 euro pe zi!). Eroul nostru s-a născut în 1946, în comuna Tunari, judeţul Ilfov, comună în care a absolvit şcoala elementară. În continuare, a urmat cursurile Liceului Dimitrie Cantemirşi ale Facultăţii de Construcţii din Bucureşti. În 1969, după absolvire, a devenit proiectant staţii de pompare. Mirajul străinătăţii îl atrăgea însă. A apelat la o mătuşă fugară în Canada, pentru suma de 5.000 dolari SUA, sumă pretinsă de statul socialist ca despăgubiri pentru studiile efectuate gratis în România.             Iniţial, a lucrat în Montreal, ca inginer constructor la o firmă ce restaura blocuri. În acelaşi an, 1975, a revenit în România, pentru a-şi lua logodnica, Gabriela, în Canada. Cererea lui a fost satisfăcută abia după ce a făcut greva foamei, timp de trei săptămâni, în faţa sediului ONU. Cariera sa a cunoscut un salt în momentul în care, la vârsta de 33 de ani, a întâlnit, la o recepţie, unul din vicepreşedinţii firmei Olyumpia & York, cel mai mare dezvoltator imobiliar din America de Nord. Acesta 1-a luat ca asistent, oferindu-i posibilitatea de a-şi manifesta din plin priceperea căpătată în facultatea românească. Astfel, în următorii ani, a proiectat turnul de 64 de etaje Neiman Marcus din Chicago, Olympia Center, Fabrica de granit din Toronto, clădiri în Dallas, Hous-ton şi Boston.             În 1988, norocul i-a surâs: a fost trimis la Londra, pentru a superviza proiectul de reabilitare a vechii zone a docurilor şi de transformare a ei într-un centru financiar. Proiectul a reuşit, astfel că un nou centru financiar, rival cu City, s-a ridicat: Canary Wharf Holding Ltd. Pentru munca depusă, George Iacobescu a fost avansat succesiv director executiv, vicepreşedinte executiv, director general la Canary Wharf. În ultima funcţie, arc un salariu de 4.900.000 curo/an.             Ce spuneţi, dragi amici cititori? Dacă facultatea din România socialistă ar ti fost proastă, mai reuşea George Iacobescu să ajungă cel mai bine plătit român din lume? Nu, amicii mei. De obicei, propaganda antisocialistă trece sub tăcere faptul că majoritatea românilor care au reuşit în străinătate au avut o bază solidă de studii din România. În al doilea rând, dacă George Iacobescu a reuşit atât de bine, dumneavoastră de ce n-aţi încerca? Porţile succeselor se deschid pentru toţi cei care doresc să reuşească şi muncesc serios pentru aceasta.             4. La numai 30 de ani, ieşeanul Andrei Hagiu este profesor titular la prestigioasa instituţie de ştiinţă Harvard Business School. Cariera lui strălucitoare ar putea fi luată ca model de către cât mai mulţi tineri români superdotaţi din ţară. E drept că startul în viaţa i-a fost asigurat de condiţii familiale şi economice favorabile: tatăl. Victor Hagiu, este profesor la Facultatea de Construcţii din cadrul Universităţii Tehnice Gheorghe Asachi iar mama, medic. Relaţiile părinţilor i-au permis adolescentului Andrei Hagiu, absolvent al Colegiului Emil Racoviţă din Iaşi, să plece la un liceu din Franţa, la numai 14 ani. De aici încolo, începe să se manifeste meritul său. Andrei a luat examenul de bacalaureat cu a treia medie de nivel naţional în Franţa, însă cu cele mai mari medii la matematică, fizică şi limbă franceză din toată ţara. După examenul de bacalaureat, conform sistemului de învăţământ francez, Andrei a urmat o prestigioasă şcoală pregătitoare pentru facultate, Louis-le-Grand, timp de doi ani.             Eroul nostru a fost admis în una din cele mai renumite universităţi din Franţa, Ecole Polytechnique, în urma unor examene deosebit de dificile, pe care tinerii din ţara noastră nici nu le bănuie. Astfel, timp de patru săptămâni, a dat examene scrise, câte două probe de patru ore pe zi. Ulterior, timp de o lună, a dat examene orale. Acest sistem deosebit de sever asigură admiterea în universitate numai a tinerilor care posedă într-adevăr solide cunoştinţe ştiinţifice.             Andrei Hagiu şi-a descoperit pasiunea care îl va propulsa în actuala poziţie în anul doi de studii la Ecole Poly-technique. Atracţia pentru microeconomic şi economie industrială 1-a făcut să urmeze un an de studiu la Ecole Naţionale de Statistique et Administration Economique, apoi să se încadreze într-un program american de pregătire cu acelaşi profil, la Princeton. La absolvirea facultăţii, a început să lucreze la o firmă de consultanţă economică, cu filiale la Chicago, Madrid, Roma şi Paris. Activitatea practică i-a furnizat idei valoroase pentru teza de doctorat.             Şi-a dat teza de doctorat numai în trei ani şi jumătate în loc de cinci, la Princeton şi imediat a început să lucreze consultant al Ministerului Economiei şi Comerţului Internaţional din Tokio – Japonia. Stagiul făcut în Japonia 1-a determinat să viseze mai mult. A solicitat un post la Har-vard Business School şi 1-a obţinut, în urma unui concurs sever, devenind profesor junior. Aceasta i-a adus un salariu de 140.000 de dolari americani pe an şi substanţiale venituri din consultanţă pentru firme din întreaga lume (o oră de consultanţă îi aduce între 500 şi 1.000 de dolari SUA).             Modelul de reuşită a lui Andrei Hagiu trebuie să constituie un impuls pentru cei mai strălucitori tineri români. În fiecare an, porţile multor facultăţi din străinătate se deschid pentru studenţii noştri. Vă trebuie doar multă ambiţie şi multă tenacitate, dragi tineri. Puteţi dezvolta aceste însuşiri pozitive de personalitate prin exerciţii de autosugestie din cele prezentate de mine în volumul Către culmile succeselor (Formula fericirii).             Andrei Hagiu nu este singurul tânăr ieşean care s-a impus în străinătate. Mulţi alţi ieşeni lucrează la instituţii de prestigiu din SUA ori alte ţări, ca de exemplu: a. Adrian Lungu este lector asociat la universităţile Princeton şi Columbia, precum şi cercetător la una din cele mai faimose companii din domeniul industriei chimice – Du Pont Photopolymer & Electronic Materials.             B. Daniel Tătaru este profesor titular de matematică la Universitatea Berkley din California, deşi abia a împlinit 35 de ani. Chiar profesorii săi îl consideră unul dintre cei mai buni matematicieni din întreaga Lume. La vârsta de 33 de ani, a primit cel mai prestigios premiu pentru matematică din SUA.             C. Eleny Ionel, absolventă a Universităţii Al: I. Cuza din Iaşi, a devenit prima femeie profesor titular de matema tică din istoria Universităţii Stanford.             D. Cristian Cotrutz, absolvent al facultăţii de fizică din cadrul Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, este unul din cei mai apreciaţi cercetători în domeniul radiologiei oncologice de la Stanford School of Medicine.             E. Ioan Aricioaici, absolvent al aceleaşi universităţi ieşene, este profesor asociat şi cercetător la Universitatea Michigan Arbor.             F. Ncculai Archip, absolvent al facultăţii de informa tică din cadrul Universităţii Al. I. Cuza – Iaşi, este cercetător în radiologie la Harvard Medical School.             Lista ar putea continua pe zeci de pagini, cu tineri absolvenţi din celelalte centre universitare – Cluj, Timişoara. Bucureşti. Aceşti tineri fac bun renume ţării noastre şi se pregătesc pentru momentul în care România le va oferi condiţii similare de studii şi cercetare. Ei vor contribui serios la ridicarea nivelului învăţământului şi cercetării ştiinţifice din ţara noastră. Orice tânăr român bine înzestrat poate pleca pe urmele lor, să-i ajungă şi să-i întreacă. Urez mult succes tinerilor care se încumetă să ia viaţa în piept, în instituţiile de învăţământ din străinătate!             5. O bucureşteancă de numai 11 ani, Catinca Untaru, a ajuns star la Hollywood, interpretând rolul principal în filmul Căderea. Ea a fost selecţionată dintre sute de copii din Europa, pe baza cunoştinţelor avansate de limbă engleză, deşi nu poseda instruire actoricească. A filmat timp de patru luni, în India şi Africa de Sud. Filmul ci a căpătat deja două recunoaşteri internaţionale – premii la festivaluri de film din Berlin – Germania şi Stiges – Spania.             Credeţi că această fetiţă, Catinca Untaru, este o excepţie rarisimă în România? Nu, amicii mei cititori. Zeci de mii de copii superdotixţi din România aşteaptă să fie descoperiţi şi ajutaţi să reuşească. Pentru ei, am scris Arta succesului pentru copii şi am făcut un apel patetic către educatori s-o folosească la educarea copiilor între 2 şi 14 ani. Vă rog să mă ajutaţi să răspândesc această carte printre toate categoriile de educatori (părinţi, bunici, educatori, învăţători etc), cu scop de a scoale la iveala cât mai multe tinere talente româneşti!             6. Românul Alexandru Emil Petrescu a fost desemnat cel mai bun ziarist din Spania, primind şi un premiu special, din mâinile regelui Juan Carlos. Nu e singurul ziarist român care s-a impus în străinătate. Sfeve Făinaru, jurnalist american de origine română, corespondent al ziarului Washington Post, a primit premiul Pullitzer pentru cel mai bun reportaj internaţional (acesta a avut ca subiect războiul din Irak).             O liceana din Galaţi, Alexandra Coclează, care a reuşit performanţa de a avea nota zece pe linie în toţi anii de studiu, a primit oferte de burse de la opt universităţi americane (400.000 dolari SUA, în total). Fata oscilează între Princeton şi Yale. Când avem astfel de tineri străluciţi, cine inventează bancuri şi ştiri denigratoare la adresa capacităţilor intelectuale ale românilor? Iar noi, majoritatea naţiunii române, de ce permitem unor indivizi să minimalizeze capacităţile noastre creatoare? E clar că trebuie să luăm atitudine fermă împotriva tuturor indivizilor care calomniază naţiunea noastră? E clar că trebuie să le ripostăm cu exemple concrete, de români strălucitori, care obţin rezultate de excepţie chiar şi în ţări cu mari pretenţii?             Costel Busuioc nu este singurul român care s-a impus în muzica mondială. Antonio Cortes, un tânăr român de 19 ani, adoptat de o familie din Malaga, a câştigat locul întâi la finala unei emisiuni de muzică tradiţională spaniolă transmisă la postul de televiziune Canal Sur Andalucia din Sevilla. Corneliu Munteanu, un tenor român în vârstă de 25 de ani, s-a impus în cadrul concursului canadian Star Academie. El a studiat opera în Europa, SUA şi Canada. In fine, o puştoaică numai de 16 ani, Linda Teodosiu, face furori în Germania, unde participă la concursul Germania caută superstarul.             Inginerul român Dorel Banabic de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca a revoluţionat designul auto mondial, impunându-se cu teorema de îndoire a tablei denumită deja Legea lui Banabic. Evoluţia dânsului merită luată ca model de către tinerii care vor să urce treptele succesului. A absolvit facultatea la Cluj şi a ajuns asistent universitar în specialitatea tehnologii de deformare plastică, în 1983. In pofida propagandei despre „închistarea socialistă”, s-a informat în mod constant despre progresele obţinute la nivel mondial, în domeniul său, din lucrări primite din străinătate. Astfel, a ajuns la concluzia că trebuia să-şi concentreze atenţia către domeniul deformabilităţii tablei folosite în industria auto. A aprofundat domeniul, publicând mai multe comunicări ştiinţifice în ţară şi străinătate.             Teoriile lui Banabic au atras atenţia germanilor, fapt pentru care, în 1995, a fost chemat să lucreze la Universitatea din Stuttgart. Această poziţie i-a permis să-şi aplice teoria pe caroseriile celor mai diverse maşini (Volvo, Renault, Fiat, Audi, Daimler, BMW). În anul 2005, s-a întors în România şi şi-a înfiinţat propria firmă de software, cu 75 de angajaţi. Cel mai mare client al firmei sale este Auroforum, compania elveţiană care deţine 95% din piaţa mondială de software pentru design auto. Metoda Banabic reduce cheltuielile de fabricaţie cu circa 30%, prin reorganizarea fluxurilor, reducerea consumului de tablă şi folosirea eficientă a timpului de lucru.             În prezent, Dorel Banabic este profesor specialist în deformări plastice la Facultatea de construcţii de maşini din Cluj şi director al Centrului de cercetări în domeniul tehnologiilor de deformare a tablelor metalice CERTETA. Este recunoscut pe plan mondial ca un marc specialist. Între 1994 şi 1996, a fost directorul Centrului de cercetare al UTCN. A lucrat în calitate de cercetător invitat la Universitatea Paris Nord (Franţa), la Universitatea Chemnitz (Germania), la RWTH Aachen (Germania), la Universitatea din Tokio (Japonia). Este membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România.             10. I^t numai 17 ani, elevul Radu Florea de la Colegiul Naţional Mihail Kogălniccanu din Galaţi a fost decretai cel mai bun tânăr traducător din România, de către Direcţia Generală de Traduceri a Comisiei Europene. Acest titlu i-a fost conferit după o competiţie desfăşurată în toate cele 27 de ţări ale Uniunii Europene. Radu Florea şi-a ales limba engleză, limbă pe care o studiază de la vârsta de patru ani, de când urmărea desene animate pe programul Cartoon. Iată că,. dintr-o simplă pasiune distractivă, se poate ajunge la o performanţă profesională. Câte zeci de mii de tineri români cam de vârsta sa ar putea reuşi la fel de bine, în cele mai diverse domenii de activitate (ştiinţă, tehnică, muzică, sport etc.)? Noi. cei mulţi din naţiune, trebuie să-i mobilizăm, să-i încurajăm şi să-i sprijinim să devină oameni de valoare europeană şi mondială. Ulterior, vom beneficia cu toţii de rezultatele lor, atât în plan moral, cât şi în plan material.             11. Ştiţi ce prost renume ne-au creat infractorii români în Italia. Ei, bine, în urmă cu circa două luni, un tânăr român a fost decorat de oficialităţile italiene pentru curaj şi omenie. Este vorba de losif Pctrişor, un muncitor constructor care a salvat dintr-o casă incendiată doi bătrâni italieni, riscându-şi propria viaţă. Dacă românii din străinătate s-ar purta numai civilizat şi ar acţiona exclusiv creator, faima naţiunii române ar creşte spectaculos. Acest deziderat poate fi atins, prin intervenţia autorităţilor române. Ele trebuie să interzică plecarea în străinătate a tuturor persoanelor cu pre ocupări infracţionale şi parazitare. Vă întrebaţi ce să facem cu astfel de scursuri aici, în ţară? Simplu: legea lui Ţepeş-Vodă.             Infractorii şi paraziţii sociali (cerşetorii, boschetarii etcl.) tre buie incluşi într-un program naţional de reeducare prin muncă forţată. Măsura pare dură, dar e singura în stare să ne scape de infractori şi paraziţi.             12. 'Se poale ajunge milionar în curo în străinătate, dacă nu dispui de studii superioare? Românul Ştefan B. din Spania a demonstrat că se poate. La vârsta de 23 deani, Ştetan a plecat în Spania ca simplu muncitor constructor, fără studii înalte. A muncit la negru şi a fost exploatat sângeros, de patroni români şi străini. După vreo doi ani de sclavie, a înţeles cum stau lucrurile în Spania şi a început să lucreze pe cont propriu. Din acel moment, a început ascensiunea către poziţia de milionar pe care a atins-o la 29 de ani.             Cazul său este tipic pentru oamenii cu mai puţină pregătire, dar înzestraţi cu inteligenţă nativă, tenacitate şi rezistenţă la tentaţii. Îl prezint ca model pentru tinerii aflaţi în situaţii similare, să-i încurajez şi să-i mobilizez în direcţia creaţiei. În primii ani de muncă pe cont propriu (zugrăveli, amenajări interioare), Ştefan a economisit banii câştigaţi mai ceva decât Hagi Tudose. Când a adunat suficienţi bani, a cumpărat un teren şi a ridicat pe el o vilă. A vândut vila cu bani frumoşi, astfel că a investit în alt teren, pe care a construit două vile. Desigur, tot economisind la sânge. Iar a vândut vilele şi a cumpărat un teren mai mare, pe care construieşte şi vinde vile de sute de mii de euro. Chiar şi acum, când este milionar, a rămas un tip econom şi deosebit de muncitor.             Ce concluzie tragem? Lipsa studiilor înalte nu ne condamnă la sărăcie, prima concluzie. Mă contrazice cineva? A doua concluzie: Dacă vrei să reuşeşti neapărat, trebuie să munceşti cu tenacitate şi să economiseşti crâncen. Lenea, delăsarea şi consumatorismul sunt duşmanii succesului economic şi în alte domenii. Deci, tineri aflaţi în aceeaşi situaţie, treceţi la muncă! Şi voi puteţi ajunge milionari în euro.             13. Regizoarea româncă Adina Pintilie a primit premiul pentru cea mai bună regie de film documentar semnată de o femeie, pentru pelicula Nu te supăra, dar. Ia Festivalul de Cinema Contemporan din Mexic. Filmul a fost realizat la Aristoteles Warkshop din Sibiu, un atelier de formare în teoria şi practica filmului documentar şi reprezintă debutul în documentar al Adinei Pintilie. Să-i urăm noi succese, pe viitor!             Românul Lucian Popoviciu a urmat cursurile Universităţii de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara, între anii 1988 şi 1994. A fost un student eminent, obţinând la absolvire media 9,64. La ora actuală, este medic în sătucul francez Seboncourt şi foarte iubit de populaţia locală. Franţa şi-a mai rezolvat astfel criza de medici. Ce se întâmplă însă cu România, ţară în care exodul cadrelor medicale a luat proporţii dramatice? în hulitul socialism, aveam cei mai mulţi medici pe cap de locuitor din întreaga Lume. „Democraţia originală” de după evenimentele din decembrie 1989 a degradat profund statutul cadrului medical. Aceştia au ajuns să fie plătiţi mai prost decât femeile de serviciu de la firmele de prestigiu. Ca atare, forţaţi de sărăcie, medicii şi asistenţii medicali au luat calea străinătăţii. Care ministru şi când va rezolva această problemă gravă? Să nu-mi spuneţi că nu sunt bani pentru plata medicilor! Zeci de mii de para/iii religioşi (preoţi, rabini, imami, predicatori etc) sunt plătiţi din bugetul de stat, cu toate că sunt prestatori de servicii religioase plătite de populaţie. Numai din salariile acestor paraziţi se pot obţine sume importante, cu care să fie plătiţi medicii, pe măsura pregătirii şi muncii lor plină de răspundere.             Prin multe din cărţile mele, m-am străduit să vă inoculez un principiu: Nu există nu se poate. M-a bucurat să regăsesc acest principiu la o elevă dintr-un liceu gălăţean, Veronica Ciocănel. De la şapte ani, a practicat karate, ajungând centură neagră. Sportul i-a disciplinat mintea şi i-a întărit voinţa. Ajunsă la colegiu, a trebuit să renunţe la karate, din lipsă de timp, însă a continuat să aplice principiile în domeniul învăţăturii. Rezultatele obţinute i-au fost răsplătite recent: a fost admisă la Universitatea Duke din Carolina de Nord, SUA. Sunt sigur că va pleca şi va învinge, la fel ca mulţi alţi tineri români. Mă întreb însă dacă va mai reveni în România, să pună umărul la ridicarea propriei naţiuni. Bine ar fi.             16. Profesorul universitar doctor Eugen Victor Cristian Rusu de Ia Universitatea Dunărea de Jos – Galaţi este unul dintre cei mai mari specialişti mondiali în modelarea numerică a valurilor. Din această poziţie, a colaborat cu NATO, încă din 2002. Şi-a luat doctoratul în 1997, la Universitatea Tehnică din Atena, apoi a lucrat ca specialist la Institutul Marinei Portugheze, timp de cinci ani. În prezent, predă la universitatea gălăţeană şi la Institutul menţionat, din Lisabona. Modelarea numerică studiată de specialistul nostru ajută în hidrometeorologie, la structurile marine din porturi, în industria offshore, la stabilitatea navelor, la prevenirea inundaţiilor.             Echipa feminină de spadă a României, formată din Ana Măria Brânză, Simona Alexandru şi Ana Zdanovschi, a câştigat Cupa Europei. Felicitări şi urări de noi succese, fetelor!             Ştiţi cât de dificile sunt versurile japoneze haiku? Ele cer ca, în câteva cuvinte, să exprimi esenţa unor sentimente şi imagini care ar necesita lungi explicaţii. Ei, bine, Simona Frosin, studentă în anul IV la Facultatea de comunicare şi relaţii publice, din Universitatea Bucureşti, a reuşit să câştige premiul al doilea la un concurs internaţional de haiku. La acest concurs, maeştri faimoşi, ca James Kirkup şi Clelia Ifirm, au obţint doar menţiuni.             Simona publică poezii de la vârsta de nouă ani, în revistele franceze şi francofone. Tot în această limbă şi-a scris versurile care i-au adus premiul. Odată cu acest premiu, a apărut dorinţa de a vizita Japonia şi de a mai scrie haiku, în limba engleză, preferata ei. Succes, domnişoară!             19. De 16 ani, mă străduiesc să lămuresc românii să-şi pună mintea la contribuţie şi să se apuce de treabă, pentru a scoate naţiunea noastră din conul de umbră în care a fost împinsă de trădarea guvernanţilor postdecembrişti. Mai recent, am scris Cartea Creatorilor – Sute de reţete concrete pentru făcut bani (pe scurt. Cartea creatorilor de bani), cu scop de a mobiliza şi persoane cu o cultură mai scăzută în direcţia reuşitei economice. Aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, rezultatele la nivel naţional sunt modeste. Câteva mii (poate mai mult) de români care mi-au aplicat reţetele de succes au reuşit să se desprindă din sărăcie şi să se ridice chiar şi în poziţia de milionari. Sunt însă prea puţini, comparativ cu milioanele de români care se complac în sărăcie lucie.             Ciudat lucru, dar destui români fac în străinătate ceea ce nu fac în ţară. Ei îşi folosesc talentul şi îndemânarea pentru a produce şi vinde obiecte rentabile. De exemplu, în zona madrilenă a Spaniei, Emil Hâncu, specialist în lucrări de fier forjat, este atât de faimos, încât nu pote face faţă comenzilor. Eroul nostru trăieşte în localitatea Talamanca de Jarama, la circa 60 de kilometri de Madrid. O localitate cu circa 35.000 de persoane, din care jumătate sunt români. E dispus să revină oricând în România, cu o singură condiţie – să fie plătit la fel de bine ca şi în Spania. Când se va întâmpla şi această „minune”? După părerea mea, „minunea” se va întâmpla prin efortul colectiv al creatorilor din România şi mai puţin prin intervenţia politică. Dacă toţi aşteaptă ca România să înflorească înainte de a reveni în ţară, efortul nostru va fi mult mai greu. Cu aceasta, trecem la următorul capitol.             Impuneţi cultul creatorilor morali!             Întreaga evoluţie a Omenirii, din sălbăticia bestială şi până în faza actuală de dezvoltare, s-a făcut din iniţiativa, cu impulsul şi cu efortul creatorilor de bunuri materiale şi valori cultural-artistice. Din nefericire, majoritatea creatorilor pionieri ai Civilizaţiei Umane au fost şi rămân anonimi. Nu ştim cine a inventat roata, eveniment care a marcat un salt în evoluţia creaţiei umane, dar cunoaştem o mulţime de eroi luptători care o foloseau. Nu avem habar cine a imaginat planul înclinat, însă murmurăm cu evlavie numele faraonilor ale căror piramide s-au ridicat cu ajutorul unor astfel de dispozitive. Nu deţinem nici un fel de informaţii despre inventatorii morilor de vânt, morilor de apă, războaielor de ţesut.             Istoria a fost şi încă este nedreaptă cu creatorii. Până destul de recent, ea a consemnat numai faptele liderilor politi-co-militari şi religioşi, lideri care, în realitate, n-au asigurat progresul Umanităţii nici cât negru sub unghie. Chiar şi în zilele noastre, în care creaţiile s-au intensificat, asigurându-ne o viaţă din ce în ce mai bună, cultul creatorilor nu se practică în nici o naţiune din Lume. Aşa cum ştiţi, se practică, pe un plan, cultul zeilor şi sfinţilor inventaţi de minţi sălbatice iar pe alt plan, cultul vedetelor din diverse categorii: cântăreţi, fotbalişti, actriţe mai mult sau mai puţin porno, persoane bogate ori odraslele lor, politicieni cu mare capacitate de manipulare a publicului etc. În zadar căutaţi prin jurnale şi televiziuni informaţii despre cercetători, inventatori, inovatori, descoperitori de nou. Ele apar extrem de rar şi numai dacă au caracter senzaţional.             1. Creatorii morali sunt solj divini Tratamentul nedrept la care sunt supuşi creatorii din toate domeniile de activitate m-a determinat să cuget profund la soarta lor. Fără îndoială, ei au fost şi sunt soli divini, veniţi pe Pământ pentru civilizarea Omenirii, asigurarea progresului şi evoluţiei Societăţii Umane. Misticii au imaginat alţi soli divini, care palavrageau tot soiul de naivităţi şi prostii, pretins profetice, dar nu ajutau în nici un fel oamenii din timpul lor să evolueze raţional, creativ şi moral. Fiecare creator s-a născut „cu stea în frunte”, cu un program mental de reformă şi progres într-un anumit domeniu de activitate. Ei s-au deosebit şi se deosebesc de marea turmă ignorantă ori semi-civilizată prin lumina minţilor lor progresiste. Din această cauză, în perioadele sălbatice conservatoare, ei au fost prigoniţi sau ucişi de marea masă retrogradă. Lumina lor n-a murit însă odată cu ei. Ea a aprins scântei în creierele umane mai predispuse la progres şi evoluţie, devenind flăcări de lumină ştiinţifică, mai târziu, când masa retrogradă era mai puţin agresivă. Cu alte cuvinte, mesajul divin al fiecărui creator de excepţie sau genial produce efecte în condiţii oricât de vitrege, însă într-un timp mai scurt sau mai lung.             Câteva exemple sunt bine venite. Încă din antichitate, astronomul grec Aristarh din Samos (310-230 î.e.n.) a prezentat contemporanilor săi sistemul heliocentric. El a demonstrat că Terra se roteşte în jurul axei sale, în decurs de o zi şi o noapte şi parcurge o elipsă în jurul Soarelui, în timp de un an (365. 25 zile). Astronomul a fost contrazis violent.             Pe motiv că sistemul său „încălca oridinea zeilor”. Abia în anul 1543 e.n., mai târziu cu aproape 18 secole decât Aris-tarh, astronomul polonez Nicolaus Copernicus a putut publica lucrarea Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti, demonstrând din nou teoria heliocentrică. Lucrarea sa a fost combătută cu înverşunare de biserica creştină, astfel că abia în secolul 17 e.n. oamenii de ştiinţă au adoptat-o în unanimitate, deoarece reprezenta un adevăr universal absolut. Actual, această teorie parc un fleac oamenilor culţi, însă sute de milioane de ignoranţi (poate mai mulţi) continuă să creadă că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Teoria heliocentrică, prezentată de doi soli divini succesivi, are implicaţii practice deosebite în calculul timpului, navigaţia aeriană şi maritimă, folosirea sateliţilor de comunicaţii şi astronautică. De ce nu a fost acceptată de la bun începui? Deoarece sălbaticii nu pot recunoaşte un adevăr şi nu ştiu cum arată un sol divin adevărat, ci au minţile intoxicate cu divinităţi sălbatice inventate, transmise prin educaţie şi tradiţie retrogradă.             Filosofii greci Leucip (500-440 î.e.n.) şi Democrit (460-370 î.e.n.) au intuit, încă din vremea lor, că materia este compusă din atomi. Teoria lor a fost contrazisă de contemporani, însă a fost confirmată după mai mult de 20 de secole, de ştiinţele moderne. Tot aceşti filosofi au pus bazele determinismului, susţinând că toate fenomenele din lume au cauze, deşi nu toate cauzele sunt cunoscute. Şi această teorie adevărată a fost combătută cu fervoare de religia creştină, pe motiv că nu includea voinţa divină. Ea a fost însă confirmată pe deplin în ultimele două secole, astfel că nici măcar slujitorii religioşi nu mai îndrăznesc să o contrazică. Din ce cauză cei doi soli divini trimişi pentru luminarea Omenirii cu adevăruri ştiinţifice fundamentalc au fost contrazişi şi marginalizaţi? Deoarece turma umană în care se născuseră, puternic îndoctrinată mistic, nu era pregătită să accepte adevăruri cu adevărat divine.             Încă un exemplu edificator. Filosoful renascentist italian Giordano Bruno (1548-1600 e.n.) a susţinut că Universul infinit este populat cu o infinitate de lumi, în lucrarea Despre infinit. Univers şi lumi. apărută în 1584 e.n. Biserica catolică 1-a considerat eretic, 1-a întemniţat în anul 1592 e.n. şi 1-a ars pe rug în anul 1600 e.n. Bruno era un sol divin sosit pentru a informa lumea timpului său cu un adevăr absolut, însă s-a lovit de cea mai cumplită boală a Omenirii – misticismul. Abia în urmă cu vreo cinci ani, în timpul papei loan Paul al doilea, biserica catolică a emis o bulă de scuze pentru uciderea acestui sol divin. În această lună (mai 2008), Vaticanul a mers şi mai departe, în încercarea de a salva o religie bazată pe minciuni, sălbăticii şi imoralităţi. Jose Gabriel Funes, şeful observatorului astronomic al Vaticanului şi consilier al papei Benedict, a recunoscut public, într-un interviu, că Universul conţine mai multe planete populate, astfel că putem vorbi de „fraţii noştri extratereştri „. Vom analiza pe larg cele spuse de Funes, în următorul capitol. În acesta, mă mulţumesc să observ că liderii catolici sunt nişte neruşinaţi perverşi. După ce au ucis un sol divin de talia lui Giordano Bruno, îşi cer scuze formale şi-i confirmă integral teoria. Numai pentru această crimă împotriva unui sol divin, biserica catolică ar trebui desfiinţată. Ea are însă la activ mult mai multe păcate grele împotriva Divinităţii şi a solilor divini trimişi pentru luminarea minţilor umane.             Chiar şi unele invenţii vădit utile, făcute de soli divini, au fost considerate satanice şi periculoase, de către ignoranţii mistici. De exemplu, în Rusia ţaristă, gramofonul lui T. A. Edison a fost considerat unealtă diavolească iar cei caic îl comercializau au fost aruncaţi în temniţă. In Evul Mediu european, misticii considerau vrăjitorie orice formă de tratament medical, cu excepţia rugilor şi autoflagelărilor şi pedepseau cu moartea tămăduitorii. La inventarea trenului, ignoranţii au răspândit zvonul că, la o viteză mai mare de 20 km/h, călătorii vor muri. Chiar şi în prezent, zeci de milioane de ignoranţi mistici susţin că aparatul de radio, televizorul şi telefonul sunt uneltele Satanei (există şi la noi în ţară astfel de mistici sălbatici). Am putea prezenta zeci de mii de exemple dureroase, în care mesajele ştiinţifice ale solilor divini au fost combătute cu violenţă de către turma ignorantă şi retrogradă.             Întreaga istorie a Umanităţii cunoscute de noi reprezintă lupta dintre Divinitate şi turmele de ignoranţi intoxicaţi mistic. Dumnezeu a trimis mereu soli, ca oameni de ştiinţă, pentru a instrui pământenii cu informaţii şi reguli adevărate despre Lumea în care trăim, cu scop de a asigura evoluţia Umanităţii. Ignoranţii mistici însă s-au încăpăţânat mereu să păstreze imaginile false despre Lume, imagini create de străbuni sălbatici şi transmise ritualic ori prin tradiţie. Această luptă dintre Divinitate şi ignoranţii mistici n-a încetat nici acum. Câteva miliarde de pământeni sunt ancoraţi în trecutul sălbatic din urmă cu 2-3.000 de ani, în pofida faptului că posedă şi folosesc informaţii şi tehnologii moderne. Această confruntare surdă întârzie evoluţia şi progresul Omenirii, punând chiar sub semnul întrebării viaţa raţională de pe Terra.             Cum acţionează Dumnezeu pentru civilizarea şi umanizarea pământenilor? Sălbaticii mistici confundă Adevăratul Dumnezeu (Hiperconştiinţa planetară) cu zei de tip uman, zei capricioşi, geloşi, cruzi, la fel de ignoranţi ca şi ei, zei ce trebuie îmblânziţi prin ofrande (jertfe) şi cu care se poate încheia un soi de troc de tipul Te recunosc de zeu. dacă mă ocroteşti. Chiar şi misticii moderni fac eroarea de a crede că Dumnezeu a discutat de la egal la egal cu diverşi sălbatici din urmă cu 1500-2000 de ani, cărora le-a dezvăluit adevăruri absolute. Într-o formă mai atenuată, misticii moderni cred că Divinitatea lc-a trimis profeţi şi mântuitori religioşi, care le-au spus adevăruri şi le-au arătat calea către „mântuire”. Niciunul dintre aceştia nu se întreabă de ce profeţiile, poruncile şi pildele de o banalitate cumplită, din textele religioase nu s-au confirmat în aproape 2000 de ani, nu exprimă înţelepciune şi nu-i ajută cu nimic. Ei nu se întreabă cum se face că bunurile şi valorile utile vieţii lor moderne au fost inventate sau descoperite de oameni de ştiinţă fără pretenţii de profeţi sau mântuitori divini (în realitate, aceştia erau soli divini). Ignoranţii mistici orbecăic ca nişte cârtiţe prin întunericul religios, fără a ajunge la o geană de lumină raţională.             Dumnezeu acţionează însă pentru civilizarea pământenilor, cu ajutorul informaţiilor şi regulilor ştiinţifice şi morale. Adevăratul Dumnezeu este o Hiperconştiinţa atot-cunoscătoare, exclusiv spirituală, care nu poate fi imaginată, pictată, atinsă, hrănită cu jertfe şi păcălită cu rugăciuni sau cu trocuri de tipul celui exemplificat anterior. Prin contrast, zeii imaginaţi de mistici seamănă cu oamenii sălbatici care i-au creat. Ei sunt capricioşi, ilogici în gândire şi comportare, geloşi, cruzi, mincinoşi şi materiali, astfel că pot face orice fac oamenii: mănâncă direct sau din fumul jertfelor, au robi, întreţin relaţii sexuale, produc prunci, ascultă (cum, oare?) rugile sutelor de milioane de ignoranţi religioşi etc. E clar că ignoranţii mistici sunt mai departe de Adevăratul Dumnezeu decât sunt ateii: aceştia măcar nu se închină la zei sălbatici inventaţi de primitivi ignoranţi.             Dumnezeu acţionează penlru civili/arca şi evoluţia Umanităţii cu mijloace concrete, lesne de observat de oameni culţi. Divinitatea atoatecunoscătoare îşi aplică planul de civilizare prin impunerea cunoaşterii ştiinţifice, creaţiei de numiri şi valori utile şi o perfectă comportare morală. Cum îşi atinge Divinitatea aceste scopuri? Desigur, prin soli născuţi în rândul pământenilor, soli inspiraţi să cunoască cât mai multe adevăruri universale, să creeze cât mai multe bunuri şi valori utile, să impună reguli de comportare morală cât mai severă, reguli menite să transforme scmisălbaticii pământeni din prezent în oameni perfect civilizaţi.             Vedeţi cât de uşor putem recunoaşte solii divini? Ei nu trebuie să ne delireze tot soiul de prostii despre lumi închipuite, zeităţi, apocalipse, judecăţi de apoi etc. Ei trebuie să aparţină cel puţin de unul din următoarele grupuri umane: a. Cei mai siguri soli divini sunt oamenii care descoperă adevăruri fundamentale despre Lumea noastră sau inventează bunuri şi valori utile civilizării Omenirii. De exemplu, Graham Bell a fost un sol divin, deoarece a inventat telefonul, un aparat foarte necesar oamenilor. Dimpotrivă, un profet sau un sfânt religios, din mitul biblic sau din calendarul religios, n-au fost soli divini, deoarece nu au ajutat progresul Umanităţii cu nimic (ba chiar l-au şi întârziat, cu palavrele lor aiurite).             Solii divini care se nasc pentru a lumina minţile pământenilor din timpul lor nu sunt traşi la xerox, nu au aceeaşi mărime şi forţă creatoare. Unii dintre ei sunt geniali şi excepţionali, astfel că produc adevărate revoluţii în cunoaşterea şi creaţia umană. De exemplu, descoperitorii sistemului heliocentric, ai legii atracţiei universale, ai modului de evoluţie a corpurilor cereşti din zona noastră de Univers, ai legilor fundamentale din fizică, chimic, ştiinţe naturale etc. au fost soli divini de primă mână. La fel ca ei, au fost inventatorii care au revoluţionat tehnologia umană, prin inventarea motorului cu explozie, becului electric, avionului, telefonului, energiei atomoelectrice, televizorului etc. Soli divini ceva mai modeşti descoperă informaţii şi reguli mai puţin importante şi fac invenţii de mai mică importanţă. În această categorie intră toţi exploratorii care au făcut marile descoperiri geografice de pe Terra, descoperitorii unor informaţii şi legi mai puţin importante, inventatorii unor utilităţi mărunte (chibrituri, aragazul, deltaplanul etc).             Ce caracterizează această categorie de soli divini? în primul rând, o mare sete de cunoaştere, o aprigă curiozitate ştiinţifică de a descoperi informaţii şi reguli din Lumea noastră utile oamenilor. Ei citesc mult, învaţă mult şi din domenii diverse, cugetă profund şi sunt inspiraţi de Divinitate în descoperirile lor. Nici un ignorant sau leneş în gândire nu poate face parte din această categorie. Inspiraţia divină nu vine la inculţi şi leneşi. In al doilea rând, această categorie de soli divini nu pretind că spun adevăruri în numele Divinităţii, astfel că nu mai trebuie probate. Ei îşi demonstrează raţional şi practic descoperirile folositoare tuturor oamenilor, indiferent de rasa, naţiunea sau religia de care aparţin. Acesta este semnul divin: invenţiile lor transced deosebirile rasiale, religioase sau etnice, servind tuturor. De exemplu, becul electric, telefonul, televizorul, radioul, avionul, motorul Diesel şi cu explozie etc. sunt folosite de toţi pământenii, fără discriminare. Prin contrast, alienaţii mistici susţin că spun adevăruri în numele Divinităţii, dar delirurile lor nu pot fi probate, nu se confirmă în timp şi nu folosesc decât la dezbinarea ideologică a pământenilor. E clar că adevăraţii soli ai Divinităţii sunt cei care ne unesc şi oferă lucruri utile pământenilor, fără discriminare! Numai un handicapat mental nu poate înţelege acest lucru.             B. A doua categorie de soli divini sunt creatorii de diverse mărimi, de la titanii creaţiei şi până la cei mai modeşti oameni ai muncii. Fiecare crează, după posibilităţile proprii, bunuri, valori şi servicii utile oamenilor. Cum îi recunoaştem? Le studiem faptele şi rezultatele lor. Unul dintre ei a proiectat şi a pus în fabricaţie un nou tip de avion, navetă spaţială etc. E creator genial, sol divin. Un altul produce, ca simplu meşteşugar, obiecte de artizanat din lemn şi lut; este şi el un mic creator demn de respect, deoarece contribuie la evoluţie şi progres, prin munca sa. În fiecare om care crează există măcar o mică sămânţă de sol divin, prin care primeşte inspiraţie creatoare. Paraziţii, speculanţii, înşelătorii, hoţii şi alţi infractori nu au însă nici un fel de sămânţă creatoare şi divină în ei. Ca atare, ei nu se deosebesc de animale decât prin faptul că au chip omenesc şi pot vorbi. Din nefericire, în societatea noastră de consum, cu puternice influenţe bestiale, astfel de persoane fac cariere ca vedete impuse prin mass media, fără nici un merit real. De exemplu, zeci de paparazzi au urmărit intrarea şi ieşirea din închisoare a fâţei de Paris Hilton, moştenitoarea lanţului hotelier Hilton. Ce merite avea această „pocnitoare”, să umple mass media, zile în şir? Făcuse ceva creator, cât de cât? Nu! Singura ispravă descoperită de jurnalişti a fost că tocmai contractase o boală venerică. De ce se învârteau atâţia jurnalişti în jurul ei? Deoarece în societatea noastră prost întocmită se practică din plin cultul zeilor sălbatici şi al averii, în loc să se practice cultul creatorilor şi al Adevăratului Dumnezeu.             Concluzia? Fiecare puteţi căpăta o mică sămânţă creatoare divină, dacă învăţaţi temeinic cunoştinţe ştiinţifice şi munciţi cu râvnă.             C. Reformatorii morali au fost şi sunt soli divini născuţi pentru a ne învăţa cum să ne perfecţionăm personalităţile, încât să devenim oameni deplin civilizaţi. Morala umană cuprinde un complex de reguli obligatorii de comportare civilizată în familie şi societate. Respectarea lor ne plasează în categoria oamenilor civilizaţi şi ne răsplăteşte cu recompense morale (laude, admiraţie, stimă etc). Încălcarea lor ne arată drept fiinţe bestiale şi ne pedepseşte cu diverse sancţiuni morale (dispreţ, izolare de societate, critici etc).             În perioada istorica cunoscuta de noi, oamenii au evoluai din bestialitate către modelul ideal de om moral, model încă neatins de vreun muritor pământean. Divinitatea a impulsionat acest proces de transformare a omului bestial în om civilizat prin trimiterea unor soli divini care să ne înveţe şi să ne impună reguli morale severe şi reguli de drept. La nivelul timpului universal, cei 3.000 de ani cunoscuţi de noi din istoria Umanităţii nu valorează nici cât o secundă. Totuşi, observăm că, în această perioadă, solii divini au îngrădit bestia din oameni, eliminând cele mai animalice practici şi moravuri, cum ar fi:             Canibalismul a fost eliminat aproape total din viaţa Omenirii. Se mai practică izolat, de către indivizi dezaxaţi sau prin triburi sălbatice.             Incestul a fost îngrădit sever, chiar şi prin legi. Din păcate, bestia din oameni n-a fost eliminată complet, astfel că-l mai întâlnim şi în timpul nostru. Cunoaşteţi destule cazuri din ţara noastră, prezentate prin mass media. În timp ce scriu, jurnalele gem de detalii despre „monstrul din Austria” care şi-a sechestrat şi violat fiica, procreând cu ea.             Sclavia a fost abolită la nivel mondial. Ea a rămas numai în ritualurile creştine, unde Dumnezeu este considerat un stăpân de robi, aşa cum l-au imaginat sălbaticii semiţi din epoca sclavagistă de redactare a mitului biblic.             Omorul de orice fel, violenţele fizice şi verbale au fost îngrădite chiar şi prin legi juridice, depăşind cadrul moral.               Perversiunile sexuale sunt incriminate de morala majorităţii popoarelor iar în unele naţiuni sunt pedepsite cu moartea. Ca o dovada clara a imoralităţii şi putreziciunii socie tăţii de consum, astfel de perversiuni au fost dezincriminate legal, astfel că au rămas pedepsite numai moral. În naţiunea noastră n-au reuşit să pătrundă atât de profund, cum au pătruns în ţara tuturor mizeriilor morale – SUA. Noi, oamenii morali, trebuie să ne unim eforturile şi să combatem aceste perversiuni, nu numai pe cale morală, ci şi legală. In acest scop, trebuie să ne organizăm şi sa le impunem legiuitorilor (parlamentarilor) să incrimineze din nou perversiunile sexuale de orice fel (pederastie, lesbianism, pedofilie, zoofilic etc).             Multe alte abateri morale au fost incriminate prin norme morale. Reformatorii care au iniţial incriminarea şi pedepsirea lor au fost soli divini cu sarcini de perfecţionare a. personalităţii umane. Fiecare om poate să se apropie de calitatea de om moral, printr-o comportare morală desăvârşita în familie şi societate.             În concluzie Ia acest punct, pământenii creatori şi morali sunt soli divini de diverse mărimi. Ei sunt adevăraţii oşteni ai Domnului. În lupta pe care Divinitatea o duce împotriva ignoranţilor mistici şi imoralilor. Slujitorii religioşi săvârşesc o gravă blasfemie atunci când includ în categoria soli divini (mesageri divini, îngeri) tot soiul de fiinţe fantastice (lerafimi = idoli de lut. heruvimi = boi înaripaţi), profeţi ignoranţi şi sălbatici, „mântuitori” fabricaţi din imaginaţie ori din rândul misticilor etc.             2. Impuneţi cultul creatorilor morali!             Progresul Omenirii depinde în bună măsură de rezultatele războiului nevăzut dintre Divinitate şi marca turmă ignorantă, nccrcatoarc. mistică şi imorală. Fiecare putem grăbi progresul şi civilizarea deplină, prin activitatea proprie de creator moral, cât şi prin impunerea cultului creatorilor morali în comunităţile în care trăim. Condiţia de creator moral este cumulativă, dacă vrem să devenim oameni cu adevărat civilizaţi, demni şi prosperi. Spun aceasta, deoarece există şi cazuri de disociere a acestor calităţi. E drept că ele sunt puţine, deoarece orice creator serios are impulsuri morale sănătoase. Excepţiile sunt formate din următoarele categorii de persoane: a. Persoane creatoare dar imorale. Astfel de persoane seamănă cu îngerii damnaţi din miturile religioase. Ei se nasc cu o capacitate creatoare deosebită, însăşi cu impulsuri imorale, impulsuri ce se dezvoltă în mediu social propice sau ca urmare a lipsei de educaţie. De exemplu, în viaţa socială actuală, găsim persoane creatoare, bine instruite şi muncitoare, care însă practică vicii degradante: homosexualitate, alcoolism, perversiuni, exploatarea şi înşelarea altor persoane, brutalitate, violenţă, aroganţă, comportament asocial etc. Creativitatea fără moralitate este una din cele mai grave pericole pentru Omenirea actuală. De exemplu, oamenii creatori au dezvoltat mijloace tehnice capabile să distrugă întreaga viaţă de pe planetă sau însăşi Terra, dar nu posedă suficiente inhibiţii morale să nu apeleze la astfel de mijloace. Un alt exemplu ne este oferit de „imperiul răului”, SUA. In aceasta ţară, creativitatea s-a dezvoltat paralel cu o imoralitate agresivă, materializată în homosexualitate, pornografie, necinste politică, artă decadentă, cultul averii şi al mijoacelor necinstite de a o obţine, jefuirea unor naţiuni mai slabe, sub diferite pretexte (Irak, Afganistan etc). Datorită faptului că SUA a atras ca un magnet atenţia multor popoare, prin creativitatea şi prosperitatea ei, imoralitatea americană s-a insinuat aproape pe întreaga planetă. Asta şi explică criza existenţială de care suferă Omenirea actuală.             B. Moralitate fără creativitate pare un non-sens, însă întâlnim şi astfel de cazuri, mai ales în secte mistice şi culte tribale. De exemplu, comunitatea hamish din SUA practică principii morale foarte severe, însă refuză cunoaşterea ştiinţifică şi creativitatea modernă. Acelaşi lucru îl întâlnim şi la unii habotnici religioşi, care se comportă cât mai moral cu putinţă, însă visează să trăiască după modelul tribal din textele lor religioase. O latură imorală există însă şi în activitatea acestor severi moralişti: ei jignesc profund Divinitatea prin identificarea Dumnezeului Adevărat cu zeii sălbatici din miturile lor.             Presupun că majoritatea vreţi să deveniţi creatori morali şi să hnpuneţi cultul creatorilor morali în întreaga societate. Desigur, impunerea cultului creatorilor morali presupune implicit impunerea credinţei în Adevăratul Dumnezeu, cel situat deasupra tuturor religiilor, atoatecunoscător şi conducător invizibil al Civilizaţiei Umane. Cam ce paşi trebuie să facem pentru a impune cultul creatorilor morali în comunităţile de trai (familie, grup de amici, rude şi relaţii mai îndepărtate, vecini, cunoscuţi)?             A. Totul porneşte de la cunoaşterea sau necunoaşterea Adevăratului Dumnezeu. In acest domeniu, confuzia este foarte marc, deoarece pământenii practică aproximativ 200 de religii, dintre care patru fundamentale: mozaismul (religie pur tribală), creştinismul şi islamismul, religii derivate din mozaism şi hinduismul, un melanj între credinţele arienilor vedici şi învăţăturile lui Budha. Aceste patru religii sunt îmbrăţişate, cel puţin formal, de circa cinci miliarde de pământeni (aproape 80% din populaţia globului). Fiecare religie în parte susţine, prin slujitori anume pregătiţi, că deţine taina legăturii cu Divinitatea protectoare. În realitate, nici o religie nu poate ajunge la Dumnezeu, deoarece invocă zeii sălbatici, inventaţi de primitivii din urmă cu 2-3000 de ani; fiecare religie însă foloseşte cuvântul Dumnezeu, pentru inducerea în eroare a naivilor.             Cum scăpăm de această confuzie? Trebuie să scăpăm de ea, să nu greşim cu nimic faţă de Dumnezeu. În viaţă, putem minţi din când în când, din diverse considerente, chiar pozitive, cum ar fi minciunile convenţionale şi sugestionarea pozitivă a unor persoane suferinde ori aflate la necaz. Nu avem însă dreptul să minţim în relaţia dintre oameni şi Divinitate, aşa cum fac toţi slujitorii cultelor religioase mai mari sau mai mici.             Aţi înţeles cum se recunoaşte Adcvărtul Dumnezeu? Prin eliminarea tuturor zeilor şi ritualilor mistico-rcligioase din viaţa noastră. În locul rugilor şi ritualurilor religioase, e suficient să rostim zilnic o formulă de autosugestionare de tipul Dumnezeul creatorilor morali mă inspiră, mă ajută şi mă ocroteşte, fapt pentru care sunt perfect sănătos şi reuşesc în lot ce întreprind. O astfel de formulă vă întăreşte psihic, vă dezvoltă calităţile de creatori morali şi vă asigură o intimă legătură cu Divinitatea, prin hipcrconşliinţele proprii.             Desigur, pentru a renunţa la orice ritual religios, vă trebuie mult curaj şi multă voinţă. După cum ştiţi, masele de mistici îndobitociţi religios exercită o teroare psihică asupra oricărei persoane care nu le acceptă dogmele, miturile şi ritualurile. Tendinţa persoanelor laşe este de a se conforma presiunilor turmei mistice, pentru a evita neplăceri. În acest caz, însă, astfel de persoane îşi trădează credinţa în Adevăratul Dumnezeu. Dilema e simplă: avem de ales între Dumnezeu şi zeii religioşi. Cine alege zeii religioşi este supus la sute de condiţionări psihice retrograde, prin dogme, mituri, ritualuri, rugi, superstiţii etc.,. Încât nu-ţi mai poate dezvolta calităţile de creator moral şi om de succes. Eu vă sfătuiesc să renunţaţi la sutele de zei şi sfmţi ai religiilor, în favoarea credinţei în Dumnezeul creatorilor morali. Dacă îmi urmaţi sfatul, nu veţi regreta. Veţi avea conştiinţa împăcată, vă veţi putea concentra asupra creaţiei şi veţi obţine mari succese în viaţă.             B. Puterea exemplului personal contribuie serios la impunerea cultului creatorilor morali. Din acest punct de vedere, avep un avantaj asupra religioşilor care nu au model personal. Să faci ce zice popa, nu ce face popa! este un principiu sintetizat de creştini, pe baza observaţiilor comportamentelor imorale ale preoţilor. Aceste comportamente preoţeşti imorale (lăcomie, curvăsărie, încălcarea propriilor dogme etc.) crea/ă confuzii în minţile misticilor religioşi, fapt pentru care credinţa lor c şovăielnică sau lipseşte cu desăvârşire (se mulţumesc cu ritualuri tradiţionale şi sărbători relaxante).             Noi, creatorii morali, nu avem nici un fel de intermediar între sufletele noastre şi Divinitate. Nu avem nevoie de preot, rabin, şaman, pastor etc, pentru a ne trimite visele curate către Dumnezeu. Desigur, ca oameni culţi, cunoaştem că Dumnezeu nu poate fi bombardat cu tot soiul de mărunţişuri, aşa cum se întâmplă la religioşi (să plouă, să nu mai plouă, să se vindece cutare, să scape cutare din puşcărie, să câştigi bani etc). Noi trimitem rar vise către Divinitate şi numai în probleme extrem de grave. Noi nu avem pretinşi slujitori ai Domnului care să ne intermedieze legături cu Divinitatea şi să ne ofere modele de conduită. Ca atare, noi înşine trebuie să ne cizelăm personalităţile încât să devenim modele de creatori morali demne de copiat şi de alte persoane de bună credinţă. Am scris 15 cărţi de arta succesului pe această temă – modelarea personalităţilor încât să devină apte de succese în orice condiţii. Nu aveţi decât să studiaţi acele cărţi. În special Către culmile succeselor (Formula fericirii), să deveniţi un model de creator moral. De îndată ce deveniţi model de creator moral, veţi răspândi modelul în comunitatea de trai, de studii sau de muncă. Nu va trebui să spuneţi Faceţi ca mine! Aţi observat şi dumneavoastră că majoritatea oamenilor copiază în mod involuntar modelele de personalitate mai puternice. Vi se vor copia impulsurile creatoare şi comportamentele morale.             A fi înţeles că al doilea pas pentru impunerea cultului creatorilor constă în transformarea dumneavoastră într-un model de creativitate şi comportare civilizată? ln acest scop, va trebui să vă cizelaţi personalitatea câţiva ani, însă rezultatele compensează din plin efortul. De regulă, creatorii morali reuşesc în toate domeniile vieţii: sentimental (afectiv), cultu-ral-ştiinţific, profesional, economic, social, politic etc. Calea către mari succese trece prin calitatea de creator moral, nu prim modelul de speculant şmecher, cum mai vedeţi prin societatea zăpăcită în care trăim. După ce modelul de creator moral al dumneavoastră va deveni suficient de puternic, oamenii din jur îl vor copia involuntar, până în cele mai mici detalii (vorbe, gesturi, păreri etc), mărind numărul creatorilor morali. Astfel, nu vă veţi mai simţi singur sau crinul alb printre buruieni. Veţi avea o comunitate de creatori morali cu care să discutaţi, sa creaţi, sa vă ajutaţi reciproc, să vă relaxaţi în mod civilizat.             C. Cultul creatorilor morali presupune cunoaşterea perfectă a propriei valori şi recunoaşterea ierarhiei adevăratelor valori umane. Ştiţi despre ce este vorba. Nu ne naştem egal înzestraţi psihic şi fizic, nu învăţăm în mod egal, nu muncim perfect egal, nu suntem ajutaţi de noroc în mod egal şi nu suntem loviţi de ghinioane în acelaşi mod. Din această cauză, comunitatea de creatori morali se organizează într-o piramidă a valorilor umane, în vârful căreia sunt creatorii morali geniali şi excepţionali. Acest fapt nu trebuie să ne trezească gânduri negative (invidie, regret, nemulţumire etc). Fiecare creator moral este perfect mulţumit atunci când şi-a găsit exact poziţia pe care o merită în piramida valorilor umane. Dacă ocupă un loc inferior, conştiinţa îl obligă să lupte pentru a se ridica la adevărata lui valoare. Daca ajunge din întâmplare mai sus decât valoarea sa, conştiinţa îl mustră şi-1 îndeamnă să-şi vadă lungul nasului. Desigur, în societatea actuală, prost întocmită, aşa ceva nu se întâmplă; toţi se zbat să se caţere cât mai sus, indiferent dacă merită sau nu.             Cultul falselor valori este specific societăţii de consum în care trăim. Cele mai diverse grupări ne propun cele mai ciudate modele de comportare şi valoare. Ignoranţii mistici ne oferă modelul tribal, de sălbatic păstor ori agricultor, trăind după reguli sclavagiste şi închinându-se la tot soiul de zei şi sfinţi sălbatici, inventaţi sau creaţi din muritori, fără nici un merit real. Grupările imorale ne oferă modele de perverşi sau libertini sexuali, de persoane care reuşesc în viaţă pe căi necinstite, de indivizi uşuratici, robiţi de alcool, droguri, muzică decadentă, curente la modă etc. Zilnic, vedem modele de politicieni ignoranţi, leneşi, necinstiţi, indiferenţi faţă de cetăţeni, corupţi etc. Situaţia de la noi din ţară este aproape identică cu situaţia din majoritatea naţiunilor Lumii. Cultul zeilor sălbatici, al averii şi al falselor valori este specific Societăţii Umane în care trăim. Din această cauză, Umanitatea trăieşte într-un stres şi o criză greu de suportat de oamenii creatori şi morali. Situaţia se va schimba în timp, către pozitiv, cu contribuţia creatorilor morali ajutaţi de Divinitate sau printr-o intervenţie extraterestră.             Recunoaşterea ierarhiei adevăratelor valori umane ne obligă la câteva acţiuni de promovare a creatorilor morali, cum ar fi:             Ajutarea creatorilor morali mai merituoşi să promoveze în locurile pe care le merită. In particular, ajutarea copiilor superdotaţi dar defavorizaţi economic să se ridice din sărăcie şi să ajungă creatori morali.             Popularizarea insistentă a creatorilor morali geniali şi de excepţie, în rândul întregii populaţii, cu scop de a-i face cunoscuţi şi de a-i impune ca modele demne de urmat.               Combaterea frânelor puse în calea creatorilor morali de către forţele retrograde. De exemplu, combaterea calomniilor despre unii creatori morali, ajutarea creatorilor morali să depăşească loviturile date de către forţele retrograde etc.             D. Impunerea cultului creatorilor morali presupune, la un moment dat din evoluţie, unirea cât mai multor creatori morali în asociaţii cu acest profil şi efectuarea unor activităţi în grup: cercetare, studii, proiectare, muncă patriotică, activităţi cultural-educative etc. Deci, vă îndemn să formaţi o Frăţie a creatorilor morali, cu site pe Internet, cu reguli clare de activitate şi comportare. Ea vă va ajuta foarte mult să vă perfecţionaţi personalităţile şi să reuşiţi din plin în viaţă.             E. Popularizarea creatorilor morali prin mass media şi Internet este încă o componentă a impunerii cultului creatorilor morali. Vă sfătuiesc să folosiţi orice mijloc aflat la îndemână pentru a populariza creatorii morali români în rândul populaţiei noastre şi a străinilor, cam cum procedez şi eu în cărţile din seria Octogonul, capitolul Ai noştri sunt cei mai buni. In prezent, mass media ne oferă „vedete” uşurele rău de tot: politicieni de doi bani, gagicuţe inculte dar cât mai dezbrăcate, astrologi, mistici, palavragii, manelişti şi alte scursuri sociale. Foarte rar, vedeţi şi câte un creator serios pe ecranele televizoarelor ori prin ziare. Cei care lucraţi în mass media puteţi schimba situaţia în bine, puteţi promova cu insisteţă modele de creatori geniali sau de excepţie.             E. Combaterea activă, curajoasă şi permanentă a cultului zeilor, averii şi falselor valori umane contribuie din plin la impunerea cultului creatorilor morali. Dacă vreţi să ajungeţi un creator moral, trebuie să luaţi atitudine fermă cel puţin în următoarele probleme:               Combaterea cultelor religioase, astrologiei, superstiţiilor, vrăjitor şi altor forme de magie, în numele Adevăratului Dumnezeu. În acest scop, trebuie să vă înarmaţi cu cunoştinţe ştiinţifice foarte sigure şi să cunoaşteţi bine slăbiciunile adversarilor. Eu v-am prezentat o parte din informaţiile de care aveţi nevoie în această luptă, în volumele de arta succesului, în cărţi din seria Octogonul şi prin emisiuni televizate. Cei care m-aţi văzut la televizor polemizând cu paraziţii şi alienaţii mistici aţi înţeles că nu putem face compromisuri în aceste probleme. Cine crede în Dumnezeu nu crede în religii, vrăji, magie, astrologie şi superstiţii. Credinţa deplină în Dumnezeul creatorilor morali vă va furniza curaj şi energie pentru a înfrunta cei mai abili sau mai violenţi mistici.             Aşa cum vom vedea în capitolul următor, în prezent, naţiunea română este supusă unei agresiuni mistice fără precedent, agresiune susţinută şi de trădarea liderilor politici, şi de trădarea majorităţii intelectualilor, şi de slaba pregătire cultural-ştiinţifică a populaţiei. Dumneavoastră, cele mai luminate minţi de creatori morali, trebuie să combateţi activ această agresiune, începând din familie, grupul de studii sau de muncă, vecini, relaţii, persoane întâlnite întâmplător. Nu puteţi avea o atitudine pasiva în faţa acestei agresiuni antidivinc. Trebuie să vă apăraţi credinţa în Adevăratul Dumnezeu faţă de orice persoană şi orice situaţie. In următorul capitol, vom discuta pe larg măsurile concrete pe care trebuie să le luaţi.               Combaterea cultului averii nu înseamnă susţinerea cultului sărăciei, cult susţinut de unii sectanţi mistici. Suntem conştienţi că averea e necesară şi că are un rol pozitiv în viaţa noastră, atât timp cât a fost dobândită pe căi licite şi este dominată de voinţa noastră (este un mijloc, nu un scop în sine). După cum aţi observat, cultul averii, promovat cu abilitate de oculţi şi acceptat inconştient de mulţi oameni, presupune închinarea necondiţionată în faţa celor bogaţi, ca şi cum ar fi zei, admiraţia fără discernământ a averii şi a posesorilor acesteia, trecerea cu vederea a abaterilor morale şi a infracţiunilor săvârşite de cei bogaţi, transformarea bogaţilor în vedete de cult, chiar dacă sunt nişte idioţi, ignoranţi, imorali sau infractori.             Dumneavoastră, creatorii morali, trebuie să judecaţi oamenii după nivelul de cultură ştiinţifică, creativitate şi moralitate. Un creator moral poate fi bogat sau cu o stare economică medie, însă rareori sărac. De ce nu poate fi sărac? Deoarece creatorii morali sunt instruiţi să câştige bine din creaţiile lor şi să se îmbogăţească. Cărţile de arta succesului scrise de mine sunt ghiduri de îmbogăţire, fapt pentru care vă recomand să le studiaţi şi să aplicaţi regulile din ele. Un creator moral poate fi sărac numai temporar şi pentru o scurtă perioadă de timp, datorită unor cazuri fortuite cum ar fi pierderea bogăţiei prin calamităţi naturale, prin incendii, prin falimentarea unor bănci ori a unor parteneri, prin jefuirea de către hoţi etc. În toate cazurile, creatorul moral ajuns sărac îşi reia activitatea creatoare de la zero şi se ridică din nou la un nivel de prosperitate acceptabil.             Societatea prost întocmită în care trăim (societatea de consum, capitalismul) are tendinţa de a ţine creatori morali excepţionali şi geniali în sărăcie, prin refuzul aplicării invenţiilor acestora. Noi, creatorii morali care am reuşit să scăpăm de jugul sărăciei, trebuie să sărim în ajutorul creatorilor morali ajunşi în impas, să le popularizăm şi să le promovăm invenţiile, să-i încurajăm măcar cu vorbe şi sfaturi bune. O marc parte din inventatorii români medaliaţi cu aur la diverse saloane de inventica se află în această situaţie grea, în România de tranziţie. Noi, creatorii morali, trebuie să sărim imediat în ajutorul lor. După ce^şi vor fructifica invenţiile, inventatorii vor deveni bogaţi şi ni se vor alătura. Combaterea cultului falselor valori umane este o importantă direcţie de luptă a creatorilor morali. Ea se bazează pe credinţa că adevărata elită a unei naţiuni este formată din creatorii morali. Falsa elită, produsă prin propagandă, modă, adunarea în găşti de falşi elitişti şi înşelarea populaţiei este în vogă în România. Din cine este formată ea? Din pseudo-intelectuali jalnici, lipsiţi de talente reale şi de o cultură solidă, fără o creaţie serioasă la activ şi deseori minaţi de misticism. Această categorie de „vedete” s-a adunat în găşti, în atmosfera confuză de după evenimentele din decembrie 1989, a păcălit populaţia cu minciuni şi dezinformări, a acaparat o parte a mass mediei şi-şi face reclamă pentru toate „operele” lor jalnice. A doua categorie de persoane din grupul falselor valori c formată din dame de moralitate mai mult decât îndoielnică, prezentate ca „vipiste”, artiste sau pur şi simplu starlete porno. N-au cultură, n-au talente, n-au activitate creatoare şi-şi afişează făţiş imoralitatea, prin mass media. Astea sunt modele de urmat de tânăra generaţie? Cultul fotbalistului şi al fotbalului este exagerat, în dauna celorlalte sporturi la fel de importante în viaţa naţiunii noastre. Şmecherii au lacul o industrie de făcut bani din fotbal şi umplu mass media cu informaţii care sa le susţină acest cult aducător de bani. Nu e ziar în care să nu întâlneşti câteva pagini cu inepţiile lor, nu e jurnal de ştiri televizate în care să nu-ţi bage pe gât câteva zeci de minute de pălăvrăgeli în jurul unei activităţi necreatoare, dar aducătoare de bani grei (fotbalul). Deşi politicienii sunt simpli slujbaşi ai naţiunii române, jurnalişti semidocţi i-au transformat în vedete de mass media. Toată ziua, bună ziua, îi întâlneşti în ziare şi televiziuni, cu cele mai mari inepţii şi cu cele mai „bengoasc fiţe”. In loc să-şi vadă de treburile pentru care sunt plătiţi, pălăvrăgesc vrute şi nevrutc, chiar şi despre treburi de care nu au habar. Cultul maneliştilor şi altor gurişti urlători de pscu-do-muzică e de-a dreptul agresiv şi dezgustător. Cultul „vedetei” de televiziune proastă, incultă şi vulgară târăşte telespectatorii în mocirla bârfei şi a nimicurilor fără sens. Cultul bogătaşilor imbecili sau infractori notorii întregeşte această galerie de monştri ai falselor valori din România. Nici în alte ţări situaţia nu este mult mai bună.             Cum puteţi combate cultul falselor valori umane? In primul rând. prin refuzul acceptării şi „consumării” lor. In al doilea rând, prin dezvăluirea crudă, fără jenă, a goliciunii acestora, faţă de orice persoană păcălită de manipulare. Satirizarea şi ironizarea falselor valori umane din societatea noastră, cam în stilul practicat de echipa MONDENII, este o armă de anihilare a acestor paraziţi cu ifose. In fine, dacă situaţia vă pune faţă în faţă cu vreo falsă valoare din ţara noastră, nu ezitaţi să-i spuneţi exact cine este şi ce merită!               

Razboiul zeilor de  Pavel Corut Atenţionare ULTIMA MISIUNE Personajele şi faptele din prezenta carte sunt fictive. Orie asemănare cu personaje sau fapte din realitate e pu întâmplătoare.   De curând, s-au împlinit şase ani de la lansarea primei mele  cărţi, Cheile succesului. Am parcurs împreună un drum lung de şase ani şi 38 de cărţi. Se cuvine să facem un mic popas, să ne judecăm faptele şi părerile. Voi începe eu, cu câteva mărturisiri pe care, bănuiesc, le-aţi intuit. N-am început cariera de scriitor cu nici un fel de ambiţie literară. Am început să scriu din disperare că neamul meu, singurul în care am crezut şi pentru care am luptat, e pe calea pierzaniei, dezbinat şi jefuit de contropitori invizibili, de care nu se ştie upărai în ianuarie 1990, când Direcţia de contrainformaţii militare era desfiinţată din ordinul unor trădători de patrie, eu mi-am pierdut şefii. Mi-am trasat singur misiunea pe care o îndeplinesc de aproape opt ani. Am refuzat să mă declar învins, să sărut mâna care m-a lovit, să fac pace cu odioasele personaje ale circului din decembrie 1989. Viu sau mort, eu nu voi fi învins niciodată! Acesta a fost crezul care m-a mânat m toţi aceşti ani cumpliţi pentru naţiunea română. Când crezi cu tărie într-un Dumnezeu universal şi etern, când simţi lângă tine spiritele luminoşilor strămoşi nu te poţi închina nici unui invadator; lupţi înainte, după legi mai vechi decât timpul acestui pământ, mai vechi decât greşelile unor strămoşi pământeni. Chiar dacă ai vrea să renunţi nu poţi; lupta este înscrisă în carnea şi sângele tău. în fiecare celulă a corpului e scris ordinul marelui strămoş zeificat: Ridică-te şi luptă, om din neamul oamenilor! După aceste legi cunoscute de puţini pământeni, am acţionat eu în aceşti ani. Asta explică şi unele rezultate aparent miraculoase, şi unele fenomene inexplicabile de care s-au lovit adversarii mei. Dincolo de ceea ce vedem şi simţim, dincolo de ceea ce ştiinţa cunoaşte, există o forţă mai presus de înţelegerea noastră, forţă care ocroteşte luptătorii singuratici pentru o cauză nobilă, cauza naţiunii proprii. în unele cărţi am încercat să explica această forţă, Forţa Vie din Carpaţi, forţa vieţii eterne. Cine a intuit despre ce este vorba va apuca pe calea mea, va refuza jugul oferit de invadatorii străini şi de trădătorii din ţară. Desigur, va ajunge să simtă ce am simţit eu, să înţeleagă ce am înţeles eu. In această direcţie nu există iniţiere efectuată de un maestru om. Iniţierea se face de către invizibila forţă a acestui pământ, a acestei naţiuni. Aceasta este calea luptătorului singuratic, cale pe care am mers până la lansare Partidului Vieţii Sănătoase. In cei şase ani de  activitate singulară n-am simţit gustul eşecului, ci numai pe cel al amărăciunii şi numai din când în când. Ce m-a necăjit? în primul rând, m-a supărat faptul că cititorii seriei Octogonul nu înţeleg să citească şi seria SUCCESUL, în scop de a-şi însuşi mijloacele şi metodele de reuşită în viaţă. Neîndoielnic, poveştile sunt frumoase, ne relaxează, ne trezesc anumite stări de spirit favorabile unei vieţi normale. Numai cu poveşti nu vom reuşi, însă. Trebuie să învăţaţi arta succesului, să organizaţi cât mai rapid şcoli şi cursuri particulare de arta creaţiei şi succesului în fiecare oraş al ţării. Vă puteţi inspira de la şcolile particulare de arta succesului apărute deja la Craiova, Ploieşti, Iaşi, Bistriţa. în mai puţin de şase luni, puteţi însuşi elementele de bază ale reuşitei şi fericirii. Cine vă opreşte să reuşiţi în viaţă? De ce nu vreţi să învăţaţi arta succesului personal şi naţional? în al doilea rând, am fost necăjit de lipsa de iniţiativă a românilor, mai ales a cititorilor mei. în urmă cu patru ani, în cartea Arta creaţiei, am lansat o iniţiativă foarte folositoare oricărui român, indiferent de vârstă, nivel de cultură sau profesie - Clubul întreprinzătorilor. Vă îndemnam să vă uniţi pe plan local, să învăţaţi în comun cum se reuşeşte în viaţă, să acţionaţi în comun pentru a păstra avuţia naţională în mâinile românilor, în mâinile dumneavoastră. Pentru a uşura formarea de cluburi ale întreprinzătorilor, am întocmit şi proiectul de Statut; nu trebuia decât să-l adaptaţi la specificul local şi să-l prezentaţi spre autorizare. Deşi circa o sută de mii de români au cumpărat cartea respectivă, nu s-a format nici un club al întreprinzătorilor. Toţi au aşteptat să ia altcineva iniţiativa, să organizeze activitatea, să vadă cum merge etc. Mi s-au solicitat consultaţii şi sponsorizări numai mie, deşi în carte precizam că trebuie să vă uniţi pe plan local. De ce, oare, nu au românii iniţiativă? De ce aşteaptă ca alţii să le dea mură-n gură? Timp de opt ani am aşteptat ca un român de bună credinţă, bine pregătit şi înzestrat cu calităţi de conducător să elaboreze o doctrină naţională, să formeze un partid modern, prin care să impună interesele românilor în viaţa publică. N-a apărut. Atunci, în octombrie 1997, mi-am trasat ultima misiune, am întocmit o doctrină modernă, pragmatică, aplicabilă la specificul naţional, în vederea ieşirii din criza prelungită şi revenirii la o viaţă normală. Am lansat această doctrină în cartea Sfârşitul imperiului ascuns, invitându-vă să ne unim eforturile pentru a crea Partidul Vieţii Sănătoase. Deşi câteva /.eci de mii de români au cumpărat şi au citit cartea menţionată, reacţiile au fost modeste. Credeţi că pot forma un partid de unul singur pentru a vă rezolva problemele grave cu care vă confruntaţi? Nu pot. De data aceasta este vorba de o activitate de grup. Dacă nu participaţi la formarea şi impunerea în viaţa publică a PVS, vă plângeţi degeaba de guvernările care v-au ruinat vieţile (în principal de PDSR, PD, CDR, UDMR). Eu mi-am făcut datoria: am întocmit şi lansat doctrina, am atras la PVS aţâţi cetăţeni cât am putut, am făcut deplasări obositoare şi costisitoare în majoritatea judeţelor ţării. Nu v-am cerut să faceţi eforturile pe care le fac eu şi alţi fondatori, v-am rugat să vă uniţi pe plan judeţean, să formaţi Celule, Secţii şi Filiale ale PVS, o activitate simplă şi deloc costisitoare. Dacă nu vă angrenaţi în această activitate rapid şi eficient, eu mă consider dezlegat de ultima misiune. Mi-am făcut datoria, v-am oferit soluţia pe care o cred eu cea mai hună. Nu aveţi la îndemână altă alternativă decât aceea de a vota în continuare pe cei care au ruinat economia naţională şi viaţa normală. Posibil ca Programul PVS să nu vi se pară aplicabil în România, posibil să nu aveţi încredere în persoana mea. în această situaţie, cu atât mai mult sunt îndreptăţit să renunţ la iniţiativa PVS, la ultima mea misiune. în a doua parte a cărţii, voi prezenta o sinteză a Programului pentru cei care n-au procurat Sfârşitul imperiului ascuns din seria Octogonul. Dacă nici după această încercare nu veţi susţine PVS, mă voi considera dezlegat de obligaţia de a lupta pe cale politică pentru o viaţă românească mai bună. Nu glumesc deloc, nu fac nazuri. Sunt un pragmatic, nu înţeleg să cheltuiesc nici un strop de energie şi nici un leu pentru a mă juca de-a politica. Ori ne unim şi o facem bine, în favoarea cetăţenilor români, ori rămâneţi cu aceleaşi oferte, din partea aceloraşi partide care au demonstrat deja că sunt incapabile să vă organizeze viaţa publică. In aceste rânduri, am vrut să vă exprim amărăciunea mea pentru lipsa de iniţiativă în organizarea vieţii politice, economice şi sociale. De asemenea să vă spun răspicat: Dacă staţi cu mâinile în sân, să nu vă aşteptaţi că voi rezolva de unul singur problemele! Aici nu mai este vorba de lupta singulară a unui profesionist, e vorba de un efort colectiv pe care trebuie să-l faceţi!     NOAPTE CU MIROS DE GLOANŢE   Puşcociul Bălaiului a grohăit scurt, scuipând foc. Grenadă, după câte observasem. Şi după ce simţiseră cei din interior. Explozia n-a întârziat. Camera în care pătrunsese bombiţa s-a luminat ca ziua. Ferestrele au pocnit în mii de cioburi. Urlete neomeneşti mi-au zgâriat timpanele. De ce crezi că protestează ăia, piciule? Ştiu eu, lipa? Poate că nu-s de acord cu mărimea taxei pe valoarea adăugată. Asta tre' să fie. Şi eu, care îmi făceam probleme de conştiinţă... Cei dinăuntru erau meseriaşi. Urletele au încetat la fel de rapid cum porniseră. O liniş.te de mormânt a cuprins noaptea. Se pregăteau să contraatace. Asta putea s-o ghicească şi-un ţânc. Lipoveanul, culcat pe burtă lângă un rest de gard din piatră, îşi mângâia duios „artileria". Se pregătea să le mai servească un ou. La fel de fierbinte. Eu continuam să ţin prizonierul în câmpul meu energetic, pentru a-l feri de explozii. Nu-mi plac protestatarii, a mârâit lipoveanul. Da' nici după liniştea asta nu mă prăpădesc. Atunci, mai povesteşte-le ceva din filosofia ta! A doua grenadă a pornit din clarinetul cu trei ţevi. Explozia ei a dărâmat o parte din zidul faţadei. Casa ne privea printre dinţii ştirbi, formaţi din cele trei ferestre şi resturile de zid. Suspect de cuminte. Nici un zgomot n-a urmat exploziei. Bălaiul s-a răsucit uşor: Nu-s guguştiuci, piciule. Şi-au luat jucăriile şi-au făcut paşi. Dacă erau tolomaci, mureau până acum. Schimbăm poziţia!   Ne-am târât către dreapta, vreo sută de metri. Eu, tot cu prizonierul în câmpul energetic. Mişcare inspirată. In locul din care plecasem ploua urât. Ploua cu gloanţe şi proiectile. Toate, pornite dintr-un singur loc. De la fereastra subsolului în care zăcea prizonierul. încă nu ne mişcăm. Nu sosise clipa potrivită. O umbră s-a desprins din negura mătăhăloasă a casei şi-a pornit să alerge aplecat. Direct către postul de transformare. Voia să ocupe înălţimea de pe care ar fi dominat teatrul de luptă. Lucru cu care nu eram de acord. Arma lipoveanului a plescăit uşor. Folosise glonţ. Umbra a ridicat braţele către Cer, apoi s-a răsturnat pe spate. Pe ăsta l-am scăpat de griji, taxe şi impozite. Altu' la rând! Altul nu se mai ivea. Adversarii pricepuseră cine împărţea dreptatea în noaptea aceea de septembrie. Ciudat, însă, dar aparatul de interceptare convorbiri nu înregistra nici una. Nu voiau să ne ajute. Se fereau să ne dea legătura cu patronii lor. Or, noi tocmai de aceasta aveam nevoie. Din această cauză montasem piesa sângeroasă. De regulă, acţionam curat şi „uscat", ca orice spioni civilizaţi. Cruţam pe cât se putea vieţile inamicilor. Nu pentru că ne-am fi prăpădit de dragul lor. Aşa era legea noastră. Lege pe care o respectam cât puteam mai mult. Acum ne caută cu infraroşiile, piciule. Nu crezi că-i cazul să ne facem că suntem în altă parte? Cam timpul, l-am aprobat eu. Ne-am retras câteva sute de metri, fără a scăpa din ochi casa. Şi tot cu privirea înfiptă în aparatul interceptor. Indicatorul său se încăpăţâna să rămână blocat. Am stat aşa, în tăcere, vreo jumătate de oră. Eu, calm cum îmi era firea. Lipoveanul clocotind ca un ceainic sub presiune. în fine, a izbucnit: De ce nu ciripesc, piciule? îmi vâjâie bostanul de atâta aşteptare. E o întrebare, lipa. N-am răspuns. Doar nu comunică telepatic?! Clic! Ca şi în alte ocazii, remarca lipoveanului mi-a pus în mişcare şirul de relee din creier. Mi-am trântit câteva palme morale pentru naivitatea de care dădusem dovadă. Telepaţi. Asta era răspunsul. Duşmanii noştri foloseau unul sau mai mulţi telepaţi pentru legătura cu şefii lor. Nici măcar nu era ceva nou în nobila breaslă a spionilor şi diversioniştilor. Noi foloseam metoda încă din perioada socialistă. Bătrânul crease o reţea de telepaţi răspândită pe întreaga planetă. Laurenţiu ('remene o moştenise şi-o folosea cu pricepere. Eu uzam de acelaşi mijloc de legătură încă din primii ani de serviciu în Octogon. Cum nu ghicisem că inamicii se inspiraseră din metodele noastre?! Am oftat din rărunchi: Telepatic comunică, lipa. Şi? Nu-i poţi descânta? In chestia asta nu există posibilităţi de interceptare. Niciodată? Numai dacă... Aşa, aşa, piciule! Să nu-mi aminteşti de imposibil că dau in boală! Numai dacă eşti compatibil cu cel care emite. Poate că eşti, şi-a exprimat el speranţa. Ar fi o idee. Oricum, eu sunt mai mulţi. îmi schimb personalitatea după cum evoluează situaţia. Am observat, piciule. îi umfli lu' ăla informaţiile din biluţă? Nu i-am răspuns pe dată. Analizam situaţia la rece, aşa cum fusesem instruit. Cântăream argumentele pro şi contra. Viaţa de spion singuratic mă învăţase să nu mă hazardez niciodată. Puteam citi gândurile dominante din aproape orice creier; asta o învăţasem încă din primii ani de ucenicie. Să interceptez, însă, un gând emis în eter, către alt creier... Nu, aşa ceva nu făcusem niciodată. Starea de emisie, am murmurat eu. Gând dominant. S-ar putea. Ce mai stai, piciule? Ne prinde brecfăstul în bălăriile astea. Şi-o să fie greu de explicat că făceam o excursie şi ne-am rătăcit.   M-am îndepărtat câţiva paşi de lipovean, să fiu sigur că nu mă va tulbura cu remarcile sale trăsnite. Ruga luptătorului neconvenţional a început: Zamolxe, viaţă şi moarte! OM! MANI! PADME! HUM1 OM! OM! OM!... Forţa cea Mare! Am aşteptat fără a mă clinti contactul cu forţa imensităţii universale. O simţeam cum se apropia, cum mă învăluia şi mă pătrundea din toate părţile dintr-o dată. încet dar sigur, trupul muritorului Petre Varain se transforma. Devenea o armă. Cea mai de temut din toate. Arma vie a Carpaţilor. Arma de care se îngroziseră marile servicii de spionaj ale lumii moderne. Era şi normal să se îngrozească. Nimeni nu ştia cum funcţiona. Nici măcar eu însumi. Cu atât mai puţin ştiau cum s-o contracareze. Era timpul să atac. M-am concentrat şi am format o şuviţă de energie psihică. Una subţire ca un ac. Micul spion psiho-energetic a pornit către ţintă, la rasul ierbii. înaintam lent, pipăind câmpurile adversarilor. Nu eram sigur că nu aveau şi ei un paranormal măcar de talie medie. în mod normal, ar fi trebuit să aibă. Situaţia prizonierului o cerea. Nu era un prizonier obişnuit. Strămoşii săi fuseseră „zei". Foarte probabil, în zestrea sa psihică zăceau ascunse informaţii de mare folos pentru înţelegerea lumii noastre. Vârful şuviţei energetice a atins zidul afumat, zdrenţuit de explozii. Percepeam deja câmpurile celor din interior. Toţi erau „paranormali". Adică, în limbaj comun, persoane care îşi dezvoltaseră prin exersare capacităţi psihice mai deosebite. Nu excepţionale sau supranaturale, cum aveau misticii ten­dinţa să le categorisească. M-am oprit o clipă să analizez situaţia. Existau multe şanse să fiu descoperit în timp ce extrăgeam informaţiile din creierul omului ţintă; paranormalii adverşi stăteau la pândă ca nişte ogari, cu nasurile în vânt şi toate simţurile alertate. Trebuia să le abat atenţia de la acţiunea mea. Sau, în termeni de specialitate, să organizez o diversiune. M-am adresat lipoveanului: Ăia nu cred în poveşti cu happy end. Au făcut ochii cât sarmalele şi-au întins nervii ca prăştiile. Să le prăjesc şoriciul o ţârică, a ghicit lipoveanul. Poate uită de atacuri descântate. Ihm! O incendiară e savarina potrivită. Sa fe', piciulică! Şi-a luat arsenalul şi-a pornit târâş către clădire. în urma sa săgeata energetică, ceva mai îngroşată decât înainte, îşi căuta loc către minţile adversarilor. L-am văzut cum se opreşte $i-am împins micul spion energetic către zidul după care se ascundeau inamicii. In câteva secunde, am auzit explozia şi am văzut pălălaia. Era magnifică. Ardea tot ce prindea în cale. ('u excepţia spiritului meu, desigur. Profitând de deruta celor ilin clădire, am pătruns fulgerător printre câmpurile lor energetice. I-am fotografiat la fix. De parcă i-aş fi avut în sludiou. Erau cinci paranormali curăţei, de culori diferite: doi albi, doi negri şi un asiatic. Alături de ei, prins în fiare ca un c riminal, Walter, „astralul" după care bătusem cale lungă. Nu părea conştient de ce se întâmpla în jur. Era ameţit sau drogat. într-o fracţiune de secundă, am studiat teatrul de operaţii. Subsolul părea să folosească drept laborator de testări psiho-energetice. Avea toată aparatura necesară acestui scop. Aparatură pe care o cunoşteam prea bine. în primii ani de serviciu în OCTOGON, trecusem şi eu prin furcile caudine ale maeştrilor psihologi. Am ghicit imediat că rebelii îl răpiseră pe Walter pentru a-i testa capacităţile psihice, energetice şi informaţionale. Poate că şi pentru a-l transforma într-un luptător neconvenţional. Asta însemna că ştiau cu precizie cine îi fuseseră strămoşii „zei". Am înjurat în gând şi am trecut la studierea paranormalilor.   Deşi ardea casa pe ei, nu păreau să se sinchisească. Patru îşi păstraseră poziţiile de buldogi la pândă iar al cincilea, un negru, se concentra aşezat în genunchi. Ăsta-i transmisio- nistul, am gândit eu şi i-am înfipt săgeata psi în ceafă. S-a scuturat un pic, ca şi cum ar fi fost înţepat de vreo insectă. Să nu se prindă, să nu se prindă... mă rugam eu în gând. Chiar clacă s-a prins, era prea târziu. Şuviţa de energie psi, prin care eram conectaţi mi-a furnizat informaţiile de care aveam ne­voie. în primul rând, am văzut ce transmitea: întregul nostru atac, cu exploziile şi incendiul provocat de Bălai. Ne pâra şefilor săi. M-am concentrat şi mai tare. Voiam s;1 i identific şefii receptori ai mesajului telepatic. O singură cale exista: să prind câteva imagini recepţionate de cel din faţa mea. Totul s-a petrecut în milionimi de secundă. Am văzut o încăpere în stil medieval, cu pereţi din piatră naturală, mobilată cu piese din aceeaşi epocă. La un birou de lemn masiv, stătea nemişcat un bărbat de vreo şaizeci de ani, cu păr sur şi cu început de chelie, îmbrăcat într-un sacou cărămiziu şi cămaşă neagră. în loc de cravată, purta o legătură lată, din mătase albă. Mi-am înfipt bine în memorie imaginea, căci nu aveam nici o îndoială: bătrânul cu lavaliera albă era şeful grupării din vila atacată de noi. în momentul în care am prins imaginea, bătrânul a deschis ochii. Probabil, simţise un câmp energetic străin interferându-se cu cel al emiţătorului. Avea ochi de un verde tulbure, răi. Atât am putut stabili. Para­normalul pe care îl „supsesem" de informaţii s-a rostogolit pe duşumea, cu palmele întinse, pentru atac. în acelaşi timp, a strigat ceva către camarazii săi. M-a uimit că a folosit o limbă asiatică, un soi de dialect chinez. Nu era sănătos să întârzii prin zonă. Am şters-o către locul unde-mi era trupul. Lipoveanul revenise pe poziţia iniţială, în dreapta mea. Mă privea întrebător. Era cazul să-l informez şi pe dânsul că haimanaua aia de zeiţă a norocului se înhăitase cu alţii: Paranormali instruiţi în Asia. Ne pun neuronii pe moaţe cu limba lor. L-ai văzut pe şef? Văzut dar nu ştiu unde poate fi. Nici un indiciu? O clădire medievală. Şi un moşulică uscat ca o scrumbie. îi facem portretul robot, a început el plin de speranţă. Şi anunţăm poliţia franceză că doi spioni români îşi fac de cap pe teritoriul lor. îi umple fericirea şi ne oferă cazare gratuită. Pe mulţi ani. Daaa... cotoibilă treabă. Verişorul nostru-i bine? Walter? Cam mototolit. L-au bumbăcit sau l-au drogat? Cin' să ştie? Şi-a aprins o ţigară, apoi a aruncat o privire la ceas: Dacă nu mişcă-n două ore, mutăm şatra la altă uşă. Crezi că ne primeşte? Cu ce cântăm noi, sigur. Mda. Aş prefera să mişte ăştia. încalte-s de soi? Prima. Gata să crape pe altarul datoriei. Numai să nu ne dea şeful. Fanatizaţi? Nu i-am răspuns. în creierul meu, o imagine renăscuse. l;ocul lingea lacom geamurile şi ei, paranormalii inamici, nu păreau să se sinchisească. Descurajantă imagine. Erau sinu­cigaşi. Maj întâlnisem astfel de creaturi. Aveau implantate în creiere parolele de autodistrugere. Nici o şansă să-i prindem vii. Vor lupta până la ultimul, Bălaiule. Apoi, cel din urmă, va omorî prizonierul şi se va sinucide. Găseşti tu ceva, piciule. Nu rămânem noi cu buza umflată. îi dădea mâna să vorbească. Era un spai convenţional, bun pentru cotonogeli clasice, spectaculoase, cu multe focuri şi mult sânge. în mintea sa, orice scamatorie paranormală era posibilă. In cazul dat, nu era posibil chiar orice. în primul rând, aveam nevoie de prizonier. Cât mai viu posibil. în al doilea rând, ne interesa şeful reţelei. Nu culegea el degeaba persoane cu zestre nativă excepţională. Avea un plan care, spre nenorocul său, se interfera cu al nostru. Una din părţi trebuia să piardă. Era greu de acceptat că noi puteam fi aceia. M-am întins în iarba umedă să cuget pe îndelete. Cu faţa în sus, către Cerul întunecat. Am stat aşa, nemişcat, aproape /ece minute. O singură soluţie cât de cât acceptabilă şi-a făcut loc în creierul meu. Bălaiule, va trebui să-i împuşti. Şi? Nu-s fraţi cu minev Să-i împuşti în viteză. în maxim zece secunde. înainte de a se trezi şi a se arunca asupra ta. A! Te-azvârli între ei. Singura ieşire. Poate prind unul viu. Iar eu fac suta de metri ca la concurs, mă proţăpesc în geam şi-i răcesc. Ăsta-i planul. Tragi până nu se întorc şi-ţi fac creierul chisăliţă! Fi-i sigur c-o fac! Ţin la creierul meu. E mobilat bine şi m-a servit cu credinţă, bătrânul de el. Am pus la punct planul. Nu cum îl pun trupeţii din armată. L-am potrivit la secundă. O clipă în plus, viaţă, una în minus, ultima cântare. Bălaiul a lepădat „artileria" şi-a oprit un singur pistol mitralieră scurt. Trăgea şaisprezece focuri în şir. Suficient pentru patru ţinte. Dacă tragi bine, desigur. Eu m-am întins pe pământ şi mi-am refăcut rezerva de energie. Chel- tuisem cam mult pe timpul expediţiei de cercetare. Iar ceea ce urma să fac presupunea un câmp energetic inexpugnabil. Gata de salt? îi pupă mămicile reci şi cu flori pe piept, m-a asigurat lipoveanul. M-am strâns o clipă. Un scurt vâjâit şi eram în cameră. Exact lângă prizonier. L-am prins în câmpul meu, apoi am salutat într-o engleză destul de corectă: Am onoarea, domnilor! Sunt Varain, luptător al Florii de Argint. S-au întors ca la comandă. Toţi cinci. Exact ce doream eu. Mă priveau neîncrezători. în şcoala lor învăţaseră că salturile în spaţiu şi timp erau imposibile. O notă proastă pentru profesorii lor. Ştiau adevărul şi-l ascundeau faţă de carnea de tun pe care o aruncau în luptă. Slabi nu erau, însă. Reacţionau repede. N-au stat să comenteze. în câteva secunde, formaseră cercul. îşi uneau energiile pentru a-mi penetra aura. Trebuia să rezist cel puţin un minut. Am încercat vechea stratagemă, distragerea atenţiei: Felicitări pentru încercare! N-aţi observat, însă, că nu sunt singur. S-au oprit o fracţiune de secundă. Suficient să-l trosnesc pe cel mai apropiat. Direct în creştet. S-a clătinat şi-a căzut cu faţa în jos, la picioarele mele. Am întins uşor câmpul peste el, luându-l în ocrotire. Au atacat din nou. Uniţi într-un singur sfredel. Foarte hotărâţi să spargă carcasa invizibilă care mă ocrotea. Deşi era frig, transpiraţia îmi curgea şiroaie pe faţă. Asta le dădea curaj. Simţeau că şi puterile mele erau limitate. Rezistam eroic, numărând în gând secundele. Bălaiul n-a fost niciodată un infanterist bun. Avea repulsie de orice fugă sau deplasare pe jos. Cât mai putea întârzia? Simţeam sfredelul de foc mai aproape, tot mai aproape. Cei din faţa mea nu erau nimicarniţă dc duzină. Erau „îmblânzitori de zei". O meserie necunoscută publicului larg dar foarte la modă pe piaţa din umbră. Aducea bani serioşi celor care descopereau şi ofereau la vânzare „zei astrali". Adică, persoane cu puteri categorisite paranormale. Pentru o clipă, am lăsat paranormalul doborât în afara câmpului meu. Aveam nevoie de întreaga energie să rezist. Simţeam cum îmi vâjâia sângele prin vene, gata să Je spargă. Am făcut un pas înapoi, evitând sfredelul energetic. în aceeaşi clipă, fereastra a zburat în ţăndări şi scula Bălaiului a început să împroaşte cu gloanţe grămada. N-a apucat să se întoarcă nici unul. Au căzut de-a valma, în faţa mea. M-am aplecat să-l ridic pe cel ales să supravieţuiască. Sângele mustea sub el. îl atinsese un glonţ. Intrase prin spate si ieşise prin piept. Trăia, însă. M-am ridicat să-l strig pe iiălai. Tocmai la timp să evit un glonte rătăcit. Şi să descopăr că intrasem într-o capcană. Bălaiul se rostogolea pe scări înjurând de mama focului. în urma sa, rafale de gloanţe muşcau din pereţi. Piciule, au venit gorilele. Şi-s multe al dracu'. Dincolo! am ordonat ^u fără să gândesc. Funcţionase instinctul de luptător. Bălaiul a făcut un salt, l-a prins pe Walter de cătuşe şi a început să-l târască. Eu am ridicat paranormalul rănit şi l-am urinat în încăperea din spate. Laboratorul de testări se umpluse de fum înecăcios, suspect mirositor. Ne otrăvesc cu porcării chimice. Taci şi caută arme! încăperea în care pătrunsesem era o celulă de patru pe patru metri, fără fereastră. După mobilierul sumar, puteai ghici că folosea de adăpost gardianului care păzea prizonierul. Asta vedeam eu, cel deprins să vadă prin întuneric. Lipoveanul orbecăia prin cameră însă încetase repertoriul de înjurături. Pricepuse că nu ajuta la nimic. Am instalat prizonierul pe patul de fier şi mi-am concentrat privirea pe cătuşe. Au pocnit de parcă fuseseră făcute din brânză. Tipul nu înţelegea ce se petrecea cu el. De când începuse raidul, nu scosese o vorbă. L-am informat: Suntem prieteni. Ieşim împreună. Nu încerca nimic pe contjiropriu! In regulă, dar... N-am auzit ce a mai spus. O grenadă explodase în camera pe care tocmai o părăsisem. în uşă, Bălaiul lua la ochi pe cineva. Vreun cutezător. L-a lecuit imediat de cutezanţă. De­finitiv. A schimbat imediat încărcătorul, gata să riposteze la următorul salt. Eu am început să caut prin cameră, în speranţa găsirii unei arme. Sau, a unor indicii privind misterioasa orga­nizaţie care concentra paranormali din întreaga lume. Din uşă, Bălaiul a mârâit: Nu putem c-am plânge. Ce-ar fi, piciule, să-i descânţi? Ne-am deconspira. Ar afla marele boss că suntem pe urmele sale. Ştii tu câte guri de foc sunt în faţă? Zdrang! Planşeul primei camere a căzut cu zgomot. îl loviseră cu o rachetă. Praful şi sfărâmăturile provocate de explozie l-au învăluit pe lipovean. îl auzeam înjurând din nou. Semn bun. Era întreg şi înrăit. Exact cum trebuia pentru situaţia în care ne aflam. M-am apropiat de el să văd cam cum stăteam. I-am pus mâna pe umăr, întrebându-1: Câţi sunt? Au fost vreo opt. Am trimis vreo trei la întâlnire cu neamurile decedate. Da' nu cred să rezistăm mult fără piese grele. Aha! Le aduc! Eşti un scumpic. Fac cinste c-o stacană de vizichi. N-am stat să mă mai încarc. Din poziţia în care eram, am făcut saltul. Direct în locul în care Bălaiul îşi lăsase „artileria". Am cules grăbit ferătăniile şi muniţia aferentă. Am revenit prin acelaşi procedeu. A mierlit protejatul tău, m-a informat lipoveanul. Walter? Nu, celălalt, paranormalu'. A apucat să scâncească un nume. Legrange. îţi spune ceva? O firmă de taxiuri. Ţie? O marcă de coniac. Nu duce nicăieri. Discuţia ne-a fost întreruptă de un val de gloanţe şi proiectile. Inamicii trăgeau din toate armele deodată. Pregătesc infiltrarea unuia, mi-a explicat Bălaiul. Ce-ar fi să renunţi la aerul tău de gentleman şi să-i altoieşti? Nu! Eu nu ucid prin forţele dăruite de strămoşi! O umbră se ridicase la marginea zidului dinspre sud. înainta ferit. Căuta o pârtie de pătrundere către noi. Vino, pisoiaş, să-ţi povestesc din tainele cavoului! îl descânta Bălaiul şoptit. Am renunţat la principii. Nu integral. Am înşfăcat „clarinetul" lipoveanului, am armat lansatorul de grenade şi am trimis una către locul în care văzusem flăcări. N-am ochit să ucid. Speram să-i sperii, să plece înainte de a deveni clienţii Mălaiului. în replică, un glonţ trimis de cel din colţul zidului s-a înfipt lângă capul meu. Dacă n-aş fi avut câmpul energetic destins, îmi împrăştia creierii. Asta m-a enervat. Până când să lupt curat cu o haită nenorocită de mercenari? M;am întors decis să-l croiesc. Prea târziu. Bălaiul era lângă el. îl prinsese de cap şi-l lovea ritmic de zid. Individul, un pirpiriu, nu scotea nici un sunet, nu se împotrivea. Era leşinat. Adu-l aici, Bălaiule! Poate-l tragem de limbă. De suflet n-ai vrea să-l tragi? Că nu cred să mai posede limbă. L-a adus, totuşi. L-a aruncat ca pe o zdreanţă la picioarele lui Walter. Prinţule, ai grijă de moaca asta! Walter a dat grăbit din cap dar n-a vorbit. Bănuiam eu de ce nu prea vorbea. Era cumplit de derutat. Nu înţelegea deloc situaţia. Şi noi n-aveam timp să i-o explicăm. S-a lăsat liniştea. Una suspectă şi ameninţătoare. Duşmanii făceau planuri. L-am lăsat pe lipovean să-i supravegheze şi in-am apropiat de neamţ. Trebuia să prindă încredere în noi: Walter, noi suntem duşmanii celor care te-au răpit. N-aveam nici un interes cu tine. Pot pleca? Nu. Te-ar vâna imediat. Ieşim împreună, îţi spunem ce trebuie să ştii şi te lăsăm în pace. Ce trebuie să ştiu? Ce vor ăia de la tine. Nu te-au răpit pentru că eşti frumos. Daaa... Aici, piciule! M-am apropiat de lipovean. Acesta mi-a şoptit la ureche: Se joacă de-a indienii. Vin târâş să ne jugănească. Da' eu nu mă las. Ţin prea mult la sculele din dotare. îi simţi? îi simţeam. înconjuraseră ruinele casei şi veneau din toate direcţiile. Cu smocuri de grenade în mână. Voiau să ne îngroape de vii. L-am tras pe lipovean lângă Walter, i-am prins pe toţi în câmpul meu şi-am început să-l întăresc pentru ce urma să se întâmple. Noaptea a crăpat în mii de fărâme. Vâlvătăile s-au ridicat câţiva metri de la sol. Suflul exploziei ne-a clintit un pic dar nu ne-a despărţit. Lipoveanul şi-a căutat pe pipăite clarinetul, murmurând: Aşa cum spunea nemuritorul Platon, trebuie să-i ating la scăfârlii. Asta n-a spus-o Platon! Ba el a zis-o. Era un mardeiaş din Tulcea cu apucături filosofice. în spărtura din tavan s-a arătat prima mutră curioasă. în faţa ei, o gură de pistol mitralieră. De regulă, curiozitatea se plăteşte. Cazul nostru n-a făcut excepţie. Lipoveanul i-a servit o rachetuţă direct în faţă. A decolat către Cer, înainte de a pricepe că devenise îngeraş. Trei, a numărat Bălaiul. Prea puţini să mai conteze. Indivizii nu erau însă de aceeaşi părere. O grenadă şi-a împrăştiat schijele prin bunkerul nostru. Walter s-a lăsat moale, prinzându-şi piciorul. Lipoveanul a început să înjure ca la uşa cortului. Vulgar de tot. Semn că-şi pierduse cumpătul. Am ghicit că-şi primise porţia de schije şi am decis să intervin. Săgeata spiritului meu a ţâşnit către înalturi. Departe, acolo unde nici o invenţie zburătoare omenească nu putea ajunge. Vedeam terenul ca-n palmă. Şi pe cei trei adversari dispuşi radial în jurul refugiului nostru. Am ales unul singur. îmi era suficient. Şuviţa psihoenergetică i s-a înfipt în creier. Cu ordinul clar de-a şterge-o imediat. S-a ridicat ca la comandă şi-a tulit-o către dubiţa cu care sosiseră. Gestul său i-a des­cumpănit pe ceilalţi doi. Ce văzuse colegul lor şi ei nu? în momentul de derută care a urmat, lipoveanul s-a aruncat afară din dărâmătură. Urla ca un canibal înfometat. Şi trăgea la rasul solului, de jur împrejur. Spre uimirea mea, l-a urmat Walter. înarmat cu mitraliera curiosului căzut. Cei doi adversari au mai şovăit o clipă, apoi au luat-o la sănătoasa. Unul dintre ei şchiopăta vizibil. N-a atins dubiţa. L-a ajuns un glonţ. A încetinit fuga, şi-a dus mâinile la piept şi a căzut în genunchi. Apoi, s-a rostogolit într-o parte. Era rănit sau mort. Bălaiul a revenit în cameră şi s-a lăsat încet pe pământ. Piciule, am senzaţia că suntem în găleată. Cum dracu' ieşim din fundătura asta? în glasul său se citea oboseala şi descurajarea. Semn sigur că era rănit destul de serios. L-am întins cât era de lung şi am început să-l cercetez. Schijele îl prinseseră de jos în sus. Sân­gera din mai multe răni. Unele, superficiale, altele, mai adânci. Am scos trusa individuală de prim ajutor şi l-am câr- păcit destul de aproximativ. I-am tras o pasă psihoenergetică pentru a-i ridica moralul şi energia, apoi m-am întors către Walter: Bun venit în nobila breaslă! A rămas blocat. I-am sfâşiat pantalonul şi am început să-l pansez. în acest răstimp, şi-a revenit. A început să pună întrebări delicate: Cum adică, nobilă breaslă? Drăguţule, l-a interpelat Bălaiul, doar n-ai crezut că vindem dresuri de damă?! Nu că n-ar fi interesant. Nu-i specialitatea noastră. Noi tragem cu ochiul şi timpanul, mirosim urme, şterpelim informaţii. Sunteţi spioni! s-a speriat germanul. Dintre cei mai buni, l-a asigurat lipoveanul. Şi o să fii şi tu. Niciodată! Nu zi vorbe mari! Povestea asta în care ai intrat fără vrerta ta are o singură ieşire: Octogonul şi Floarea de Argint. Neamţul ne privea prostit. Cam cum ne privesc o mare parte dintre bărbaţii şi femeile cu care realizăm un prim contact, înainte de a-i recruta. L-am îmbărbătat: Nu-i dracu' atât de negru şi nu te forţează nimeni să intri în breaslă. O vei face de bună voie, m-a completat Bălaiul. Când vei simţi buldogii în ceafa ta. Ei, mulţi şi răi, tu, singur şi nevi­novat. Vei fugi către noi, după ajutor. Niciodată! a repetat germanul. De data asta nu era tocmai convins. Raţiunea începuse să-şi facă efectul. Iar el, până atunci, un nevinovat, începuse să înţeleagă că se născuse într-o lume nu tocmai perfectă, în care trebuia să muşti pentru a nu fi sfâşiat.