Stiință și mistere carti de citit

Conspiratia Stargate de Clive Prince Introducere Oricît de ciudat ar părea, nu aceasta este cartea pe care intenţionam să o scriem. Într-un sens, sîntem de-a dreptul surprinşi, chiar puţin şocaţi, de a fi ajuns pe poteca dificilă ce ne-a dus, într-un tîrziu, la Conspiraţia Stargate* . Intenţionasem să scriem o continuare a lucrări noastre din 1997, Misterul templierilor, în care argumentam că religia creştină este descendenta vechiului cult egiptean al zeilor Isis şi Osiris – cultura noastră nefiind aşadar deloc iudeo-creştină, ci egipteano-creştină. Implicaţiile erau surprinzător de ample, dar divulgasem şi cel mai bine ascuns dintre toate secretele ereticilor cavaleri templieri, în cea mai controversată dezvăluire a cărţii – Ioan Botezătorul fusese adevăratul Mesia, iar Iisus un fel de uzurpator. Dorind să aflăm mai mult despre rădăcinile egiptene ale culturii noastre, am cercetat mai departe religia antică şi ne-am trezit examinînd textele piramidelor şi originile scrierilor hermetice. Cu cît avansam mai mult, cu atît realizam că Egiptul antic poseda o cunoaştere uluitoare, mult peste nivelul acceptat de cercetătorii moderni. Am descoperit că aceşti oameni dintr-un trecut îndepărtat aveau o înţelegere a cosmologiei ce nu a mai fost egalată pînă în prezent şi poate că am mai avea şi azi cîte ceva de învăţat de la ei. Pînă la urmă, nici cunoaşterea secretelor pierdute ale geniului egiptenilor antici nu a constituit subiectul cărţii. Ca nespecialişti în studierea Egiptului antic nu puteam rămîne indiferenţi faţă de interesul crescînd arătat „Egiptului alternativ“ al lui Andrew Collins, Colin Wilson şi al altora, ale căror cărţi concurau autocomplacerea egiptologiei clasice în afirmarea „certitudinilor“. * Cum Stargate („Poarta Stelară“) este, evident, un nume de cod, am preferat să păstrăm această denumire şi în traducerea românească. (n.red.) În special trei autori au rămas asociaţi în conştiinţa publică cu ideile noi, radicale, despre cultura antică, mai ales despre Egipt: Robert Temple, autorul fecundei The Sirius Mystery (1976); Robert Bauval, coautor cu Adrian Gilbert al The Orion Mistery (1994); şi Graham Hancock, al cărui succes dincolo de orice limite a fost stabilit cu The Sign and the Seal (1992). De atunci, Hancock a căpătat o audienţă la scară mondială cu Fingerprints of the Gods (1995), cu lucrarea semnată împreună cu soţia sa, Santha Faiia, Heaven’s Mirror (1998), cu aceea scrisă în colaborare cu Robert Bauval, Keeper of Genesis (1996) şi cu cea realizată împreună cu John Grisby, The Mars Mistery (1998). Aceste cărţi acoperă o paletă vastă de idei noi, fascinante şi radicale, multe atît de încetăţenite printre cititorii fideli, încît au început să fie considerate adevăruri. Şi, asemenea majorităţii cititorilor lor, am devenit şi noi admiratori entuziaşti. După multe luni de cercetări şi de scriere a acestei cărţi, încă mai admirăm energia şi angajamentul acestor autori, dar făcînd un pas înapoi faţă de operele lor am perceput o imagine nouă şi mult mai cuprinzătoare. Fie că aceşti autori sînt sau nu conştienţi de existenţa ei, opera lor face parte intrinsecă din frontul pe care l-am deschis. Şi lucrurile nu se opresc aici. Controversa înverşunată în jurul ideii unei civilizaţii marţiene, de mult dispărute, a fost şi ea atrasă în luptă şi, asemenea misterelor egiptene, a fost utilizată pentru a transmite un mesaj regizat cu multă grijă. Esenţialmente, ea afirmă că zeii antici erau extratereştri – şi că ei s-au întors. Dar subtextul este limpede: doar unii aleşi aud cuvintele lor şi doar aceşti aleşi vor participa la aşteptata apocalipsă. Ne-am putea hazarda să ghicim identitatea aleşilor, dar aţi fi surprinşi. Este bine cunoscuta tactică divide et impera cu un substrat cvasireligios, ameninţător. Şi nu este o sectă obscură, minusculă, ci un fenomen masiv, care, în formă sau conţinut, s-a infiltrat în cultura şi în viaţa spirituală occidentală. Dar cine se află în spatele ei? Şi ce anume speră oare să obţină prin ea? Desigur că am luat în consideraţie varianta că am fi devenit paranoiaci, gîndul ne-a bîntuit de mai multe ori pe măsură ce ne adînceam în investigaţii, dar dovezile rămîneau, erau izbitoare, şi nu ne mai îndoiam că o enormă conspiraţie încearcă să ne facă să gîndim într-un anumit fel. Şi pentru ca un asemenea scenariu global să funcţioneze, este nevoie de mase mari de conspiratori, fie că ei o fac sau nu în cunoştinţă de cauză. Aceste grupuri, vom descoperi, nu numai că includ, cum era previzibil, servicii de informaţii precum CIA şi MI5, dar, în mod mai puţin evident, mulţi alţi presupuşi membri, de la guru New Age la fizicieni, oameni de ştiinţă şi multimilionari. Exploatînd cu cinism setea pentru minuni şi semne a acestui sfîrşit de epocă, dar şi pasiunea noastră pentru misterele Egiptului antic, conspiratorii sînt pe cale să creeze pe nevăzute un sistem de credinţă ce hrăneşte febra milenaristă, deşi este probabil că el nu va înflori cu adevărat decît în primii ani ai secolului douăzeci şi unu. Doar pentru că a fost exploatat cu cinism şi pe scară largă faptul că omul modern este ahtiat după contactul cu inefabilul, cu misteriosul, nu înseamnă că nu au existat niciodată fenomene paranormale sau experienţe mistice autentice. Nici nu sugerăm că n-ar mai exista secrete legate de istoria îndepărtată a omului sau de locul lui în univers. Dar avem o poziţie critică faţă de anumite credinţe ce afirmă că au rezolvat aceste mistere nu pentru că avem o atitudine sceptică, ci pentru că am sesizat o serie de erori. Cel mai mult ne deranjează modul în care sînt exploatate credinţe şi concepte altfel inofensive. Chiar şi vieţile celor care nu manifestă nici un interes faţă de aceste subiecte vor fi afectate de prezenta campanie şi oamenii vor fi manipulaţi să gîndească într-un anumit fel. Am ajuns să realizăm, cu inimile grele, că parte a scenariului are menirea de a ne pregăti să acceptăm idei altfel inacceptabile, poate chiar respingătoare. N-au făcut nici o greşeală în această spălare de creiere pe scară largă. Povestea este atît de provocatoare încît nu putem să vă cerem altceva decît să renunţaţi pentru o clipă la neîncredere şi să urmăriţi pas cu pas ancheta, abandonînd ideile preconcepute şi prejudecăţile. La final, poate că veţi ajunge la întrebarea şi dacă au dreptate? Dacă există cu adevărat o „conspiraţie a porţii stelare“ ce devorează inima democraţiei, independenţa oamenilor şi conştiinţa de sine? Dacă sîntem pregătiţi pentru acceptarea a ceva anume pe care, în condiţii normale, l-am respinge? Cartea nu este o încercare de a mobiliza masele sau de a crea o contralovitură politică împotriva conspiraţiei. Oricum, cei interesaţi s-ar asigura imediat ca o astfel de încercare să fie sortită eşecului. Şi totuşi, credem că o opoziţie este posibilă, primul pas fiind, aşa cum poarta stelară însăşi o face, acela de a lupta în mintea noastră. LYNN PICKNETT CLIVE PRINCE Londra, iunie 1999     PROLOG Cei Nouă Zei La începuturi au fost Cei Nouă Zei ai Egiptului antic, Marea Eneadă, în care erau personificate toată frumuseţea, magia şi puterea. Deşi mai mulţi, ei erau cu adevărat Unul, toţi fiind înfăţişări ale marelui zeu creator, Atum. Textele piramidelor, hieroglifele descoperite pe pereţii interiori a şapte piramide datînd din Dinastiile a V-a şi a VI-a, îi invocau pe cei nouă ca Unul: O, tu, Mare Eneadă, ca Unul şHeliopolisţ (şi anume) Atum, Shu, Tefnut, Geb, Nut, Osiris, Isis, Seth şi Nephtys, o voi fiii lui Atum, binecuvîntaţi acest copil...1 Misterele Marii Eneade erau celebrate de generaţii de iniţiaţi la Heliopolis. Rugăciunile lor se aflau în centrul vieţii miilor de bărbaţi şi femei, identităţile lor abstracte fiind făcute cunoscute credincioşilor aşa cum sînt sfinţii pentru catolicii contemporani, în timp ce misterioşii zei susţineau inefabilul. Cei Nouă, într-o formă sau alta, au domnit timp de secole, pînă cînd lumea egipteană s-a schimbat pentru totdeauna în urma sosirii popoarelor cuceritoare, grecii şi, mai tîrziu, romanii. Schimbarea părea definitivă o dată cu apariţia noii religii a zeului-om sacrificat, Yeshua (Iisus). Dar chiar şi atunci se credea că Cei Nouă s-au retras într-un regat ceresc sau, cum mulţi ar spune azi, într-o altă dimensiune. Cei Nouă plecaseră poate pentru ca, într-o bună zi, să se reîntoarcă în plină glorie. Oricum, Cei Nouă nu mai erau decît o simplă curiozitate a unei religii de mult apuse, iar lucrarea preoţilor fusese la fel de efemeră ca nisipul scurs printre degetele timpului. Oraşul lor sacru, Heliopolis, ascundea secrete păstrate cu mare grijă şi o incredibilă cunoaştere de abia azi redescoperită. Utilizînd cunoaşterea antichităţii, iniţiaţii construiseră piramidele, construcţii încă neegalate şi ale căror mistere continuă să provoace şi să captiveze. Cei Nouă îşi educaseră bine preoţii, iar ciudata şi secreta lor cunoaştere s-a întors ca să ne bîntuie. Îngropate în apropierea suburbiilor oraşului Cairo, cel mai populat oraş african, cu 16 milioane de locuitori şi un trafic aiuritor, minunile anticului Heliopolis sînt marcate azi doar de un singur obelisc. Fusese odată, neoficial, o minune a lumii antice, ce glorifica prin numele său, derivat din traducerea în limba greacă pentru „oraşul regelui soare“, faptul că era centrul credinţei în Ra, a cărui trecere strălucitoare brăzda cerurile. Numele egiptean era Ounu, menţionat ca On în Vechiul Testament, şi ar putea însemna „oraşul cu coloane“, deşi nimeni nu este sigur. Uneori era numit „Casa lui Ra“, în timp ce arabii îl numeau Ain-Shams, adică „Ochiul Soarelui“ sau „Primăvara Soarelui“.2 Nu se ştie cu cît timp înainte de prima sa menţionare în cronici fusese fondat Heliopolis, dar era deja centrul religios suprem al Egiptului cel puţin de la începuturile Vechiului Regat (circa 2700 î.Hr.).3 Chiar dacă puterea şi influenţa altor centre de cult rivale au crescut în timp, Heliopolis şi-a păstrat mereu statutul şi a fost profund stimat pentru vechimea sa. Heliopolis era principalul centru religios în epoca piramidelor, iar teologia sa, primul sistem organizat de religie şi cosmologie cunoscut în Egipt, a inspirat şi motivat ridicarea marilor monumente de la Giseh. Pentru oamenii din acel timp şi din acele locuri, teologia reprezenta suma tuturor cunoştinţelor. Tot ceea ce exista era Zeul, totul era o manifestare a Lui/Ei şi totul era animat de scînteia divină. Orice studiu era în sine un act religios, glorificator. A învăţa însemna să venerezi şi în acelaşi timp să te apropii de dumnezeire. Heliopolis este legat pentru totdeauna de Giseh, platoul aflat la douăzeci de kilometri spre sud-vest. Într-adevăr, primele trei piramide sînt poziţionate ca să marcheze drumul către Heliopolis.4 Ca „sălaş al zeilor“ şi „loc de naştere al zeilor“, Heliopolis era cel mai sacru loc din Egipt. Cuprindea temple închinate zeului creator Atum, lui Ra, zeul soare însuşi, şi lui Horus, ca şi lui Isis, Thot şi zeului Nilului, Hapi. Una dintre clădirile cele mai celebre era hwt-psdt, Palatul Marii Eneade. O altă construcţie era Templul lui Phoenix, în care se afla piatra sacră ben-ben, cea mai sfîntă relicvă egipteană, probabil de origine meteoritică. Preoţimea din Heliopolis era faimoasă pentru înţelepciunea şi învăţăturile sale. Două mari cuceriri fuseseră făcute în domeniul medicinei şi astronomiei, iar preoţii de rang înalt deţineau titlul de „Mare Vizionar“, cu înţelesul de „Astronom Şef“.5 Preoţii de aici încă mai erau priviţi ca mari învăţaţi şi înţelepţi ai Egiptului în timpul lui Herodot (secolul V î.Hr.) şi încă erau amintiţi în zilele lui Strabo, primul secol d.Hr. Preoţii erau faimoşi printre greci şi se spune că, printre alţii, Pitagora, Platon, Eudoxos şi Thales au mers să studieze la Heliopolis. Şi chiar dacă ştim puţine nume ale marilor profesori egipteni, ştim că Imhotep, geniul care a proiectat prima piramidă, Piramida Paşilor, a lui Djoser, din Saqqara, şi care era venerat ca un zeu pentru cunoştinţele sale medicale, a fost Mare Preot aici.6 Lucru semnificativ, preoţimea includea probabil şi femei. O inscripţie din Dinastia a IV-a, aproximativ contemporană cu piramidele de la Giseh, făcea referire la o femeie din Templul lui Thot ca deţinînd titlul de „Stăpîna Casei Cărţilor“.7 Este posibil să punem la un loc principalele elemente ale credinţelor religioase din Heliopolis cu ajutorul textelor din piramide. Cel mai vechi text, din piramida de la Unas, datează din jurul anului 2530 î.Hr., cam la două secole după ce se consideră că fusese ridicată Marea Piramidă a lui Keops de la Giseh. De fapt, majoritatea egiptologilor sînt de acord că textele sînt mult mai vechi decît cele mai vechi inscripţii ce au supravieţuit şi că ele, la fel ca ideile religioase şi cosmologice, existau la începutul Primei Dinastii, naşterea „oficială“ a civilizaţiei egiptene, în jurul 3100 î.Hr.8 Textele piramidelor sînt cele mai vechi scrieri religioase păstrate pe glob.9 De obicei împărţite în scurte „capitole“, numite „enunţuri“ de egiptologi, aceste texte antice descriu ritualurile funerare şi viaţa de după moarte a regelui (strict vorbind, „faraon“ este un termen apărut mult mai tîrziu). Dar avem toate motivele să credem că textele nu au numai caracter funerar şi că înţelepciunea sădită în ele nu este relevantă numai pentru regii unei civilizaţii de mult apuse. Tema centrală este viaţa de după moarte, sau astrală, călătoria în care regele, identificat cu Osiris, urcă spre ceruri pentru a deveni o stea. El întîlneşte diverşi zei şi alte entităţi şi este în cele din urmă acceptat în rîndurile lor. Pe urmă se reîncarnează în propriul său succesor, sub forma fiului lui Osiris, Horus, ceea ce asigură la modul propriu caracterul divin al dinastiei şi menţinerea continuităţii culturii egiptene. Textele piramidelor sînt, fără nici o îndoială, opera preoţimii heliopolitane10 şi reprezintă unica expresie nealterată a religiei acestora, precum şi, probabil, singurele scrieri religioase aflate în afara Heliopolisului în acea vreme. După acelaşi principiu sînt interpretate inscripţiile funerare mai tîrzii, precum textele Coffin (scrise în interiorul sarcofagelor Regatului de Mijloc, 2055-1650 î.Hr.) şi aşa-numita Carte a Morţilor, deşi acestea au fost influenţate de alte sisteme religioase rivale. Textele piramidelor deţin cheia pentru reconstituirea credinţelor anticului Heliopolis. O altă problemă apare atunci cînd textele au fost scrise într-un scop anume, nu ca o dizertaţie teologică generală. Se poate face o analogie cu serviciul funerar creştin de azi. De exemplu, o referire la Iisus răstignit pe cruce pentru mîntuirea noastră este uşor de înţeles pentru un creştin, în timp ce un străin de această religie va pierde şirul. Textele piramidelor, într-un mod asemănător, nu sînt echivalentul unei biblii heliopolitane, ci mai mult o carte de rugăciuni. Un studiu al credinţei ascunse în texte dezvăluie o teologie şi o cosmologie extraordinar de sofisticate, dar şi foarte economic exprimate, ce pot fi citite la mai multe niveluri. Mai multe concepte complexe sînt exprimate simultan în această viziune. Există mai multe interpretări academice ale gîndirii heliopolitane, dar aceea despre care considerăm că are mai mult sens aparţine profesorului american de istoria religiilor Karl W. Luckert, aşa cum o redă în cartea sa Egyptian Light and Hebrew Fire (Lumina egipteană şi Focul evreiesc – 1991). Conform acesteia, sistemul este de o simplitate dezarmantă, ascunzînd o bogată şi uimitoare complexitate. Ajungem să realizăm că aceste credinţe heliopolitane referitoare la natura universului, conştiinţă, viaţă şi moarte sînt în acelaşi timp mistice şi practice, încorporînd de asemenea o cunoaştere ce rivalizează cu cuceririle de vîrf ale ştiinţei moderne. S-a recunoscut cu mult timp în urmă că textele conţin materiale astronomice. Lucrări recente afirmă că aceste idei nu sînt nici primitive şi nici superstiţioase, aşa cum mulţi cercetători mai cred, ci demonstrează o înţelegere detaliată şi sofisticată a mişcării corpurilor cereşti. Ţin cont chiar şi de fenomenul cunoscut ca precesia echinocţiilor, ce are un ciclu de 26 000 de ani, considerat a fi fost descoperit de greci în secolul al doilea î.Hr. (care chiar şi atunci au interpretat greşit).11 Iar civilizaţia egipteană exista cu cel puţin cinci mii de ani mai înainte. La această scară a timpului, superstiţiosul nostru Ev Mediu, în care lumea era considerată plată, pare a fi fost ieri. Cea mai importantă dezvăluire referitoare la textele piramidelor este aceea că, în ciuda ideilor noastre preconcepute, religia heliopolitană era, în fond, monoteistă. Nenumăraţii ei zei, adeseori cu cap de animal, erau înţeleşi ca reprezentînd multele feţe ale unui aceluiaşi zeu creator, Atum. Religia heliopolitană includea şi conceptul uniunii mistice cu un zeu de rang superior, sau chiar cu sursa întregii creaţii. Această uniune era adevăratul obiectiv al procesului descris în texte, destinul final al călătoriei sufletului. Interpretarea comună este că uniunea era rezervată regelui după moarte, dar credem că nu era un drum rezervat regilor, nici măcar morţilor. Textele descriu de fapt o tehnică secretă ce permite unui bărbat sau unei femei să întîlnească zeul şi, mort sau aflat în afara corpului, să descopere pentru sine o parte din cunoaşterea acestuia. Atum stă în centrul Marii Eneade, a celor nouă zei primari ai Egiptului. Exemplificînd conceptul „un zeu, mai multe înfăţişări“, Cei Nouă sînt consideraţi Unul, ceilalţi opt fiind diferite înfăţişări ale lui Atum12, similar cu ideea Treimii creştine. Aşa cum spune profesorul Luckert: „Întregul sistem teologic poate fi vizualizat ca un fluviu de vitalitate creatoare emanînd din divinitate şi care se subţiază pe măsură ce se depărtează de izvor.“13 Înainte de creaţia lui Atum, universul era fără formă, un vid numit Nun. Din acest vid s-a ivit o formă falică, colina sacră a lui Atum. Deşi o metaforă, se credea că acest punct de reper are o existenţă fizică, este adevăratul punct al originii tuturor lucrurilor. Templul lui Atum din Heliopolis era construit probabil pe această colină sau, cum susţin unii egiptologi, ea se afla pe Platoul Giseh. Alţii sugerează că piramidele însele intenţionau să reprezinte Colina Primară.14 Scrierile egiptologilor victorieni sau chiar cele mai recente au fost pudibonde în legătură cu actul de creaţie al lui Atum. În fond, el a ejaculat universul masturbîndu-se pînă la un orgasm exploziv. Putem face glume pe tema Big Bang, dar este o imagine corectă. Energia dătătoare de viaţă a lui Atum a însămînţat vidul Nun, împingîndu-i graniţele pentru a face loc formelor materiale. În povestea originară, Atum era considerat androgin: falusul reprezenta principiul masculin, în timp ce mîna reprezenta principiul feminin. Ceea ce defineşte principiul fundamental al sistemului heliopolitan şi toată gîndirea egipteană, în special eternul şi esenţialul echilibru între masculin şi feminin, între polii yin şi yang, fără de care, credeau ei, ar domni haosul. Din sămînţa supremă a lui Atum a început să fie dezvăluit universul, căpătînd treptat o exprimare fizică, materială, lumea în care trăim, dar numai după ce s-a trecut prin mai multe etape. Din actul creaţiei s-au ivit două fiinţe, Shu şi Tefnut, prin divizarea principiului fundamental. Shu era bărbat, reprezentînd puterea creaţiei, iar Tefnut femeie, reprezentînd principiul ordinii ce limita, controla şi dădea formă puterii lui Shu. Tefnut mai este reprezentată ca zeiţa Ma’at, stăpîna justiţiei eterne.15 Shu şi Tefnut sînt numiţi uneori Ruti, fiind reprezentaţi fizic de doi lei sau de un leu şi o leoaică. Din unirea între Shu şi Tefnut au apărut Geb (zeul pămîntului) şi Nut (zeiţa cerului), reprezentări ale universului vizibil, cu forme mult mai concrete decît cele ale „părinţilor“. Geb şi Nut, la rîndul lor, au dat naştere la două perechi de gemeni frate-soră, faimosul cvartet Isis, Osiris, Nephtys şi fratele-consort, Seth. Ei exprimau principiul dualităţii în două moduri: bărbat-femeie şi pozitiv-negativ/luminos-întunecat. Nephtys este sora întunecată a binefăcătorului Isis, în timp ce Seth este forţa distructivă, obstructivă, care se opune caracterului civilizator şi creator al lui Osiris. Aceste patru zeităţi au fost considerate ca fiind mai aproape de noi şi de lumea materială decît predecesorii lor, deşi locuiesc tot în lumea spiritelor, „dincolo de cortină“. Luckert spune că „există suficient de aproape pentru a participa la experienţa umană a vieţii şi a morţii“ şi că „acţionează pe o scară mai mică şi mai vizibilă decît părinţii lor“.16 Împreună, aceşti nouă zei alcătuiesc Marea Eneadă, dar rămîn forme de exprimare ale lui Atum, întinzîndu-se prin toate nivelurile creaţiei, de la prima ivire din vid pînă la lumea materială în care trăim. Într-un sens, Osiris este Geb, şi Shu, şi Atum, aşa cum Isis este Nun, şi Tefnut/Ma’at, şi Atum. Chiar şi Seth este perceput mai complex decît o simplă întrupare a răului arhetipal, aşa cum este diavolul pentru creştini. Sistemul continuă. Marea Eneadă însăşi conduce la alte serii de zei, Mica Eneadă. Legătura este Horus, fiul magic al lui Isis şi Osiris. Privit ca zeu al lumii materiale, rolul său este un ecou al rolului jucat de Atum în univers. Cei mai de seamă zei ai Micii Eneade, consideraţi a exercita o influenţă directă asupra umanităţii, sînt zeul înţelepciunii, Thot, scrib al Marii Eneade, şi Anubis, zeul cu cap de şacal, cel care păzeşte poarta dintre lumea viilor şi aceea a morţilor. Acest nivel este sălaşul multor altor zeităţi, fiecare îndeletnicindu-se cu aspecte specifice ale vieţii omului. Probabil că sînt încorporaţi aici zei şi zeiţe locale, veneraţi în Egipt înainte de instaurarea religiei heliopolitane. Luckert îl numeşte „limanul întoarcerii“, punctul de contact între lumea materială şi celelalte dimensiuni, rezervate zeilor, în care procesul reversibil poate fi experimentat de individ, fie prin moarte, fie prin experienţă mistică – o călătorie interioară înapoi, la unirea cu creatorul. Acest proces este tema principală a textelor din piramide care, departe de a fi primitive, depăşesc religiile mai noi prin autoritate şi sublim, fiind frapant de asemănătoare cu tradiţiile şamanismului. Şi alte semnificaţii pot decurge din acest sistem elegant. Viziunea apariţiei colinei primare din Nun a fost echivalată cu răsăritul soarelui, sursa vieţii în lumea materială. Este şi motivul pentru care Atum este asociat cu Ra, zeul soare, numit uneori Ra-Atum. Dar şi cel pentru care Horus, ca stăpîn al acestei lumi, este asociat cu, sau uneori personificat ca, soarele. „Naşterea“ zilnică a soarelui este un „microcosmos“ al exploziei creative originare ce a dat naştere universului, deci poate fi asociată atît cu Atum, cît şi cu Horus. Ca în majoritatea textelor, viziunile au loc simultan pe mai multe niveluri. O lectură obiectivă implică mai mult decît simbolismul poetic. De exemplu, procesul creaţiei este o paralelă remarcabilă cu concepţia modernă a fizicienilor despre crearea şi evoluţia universului. Descrie literalmente Big Bang-ul, în care toată materia a explodat dintr-o singularitate şi apoi şi-a început expansiunea şi dezvăluirea, devenind tot mai complexă pe măsură ce forţele fundamentale au apărut şi au interacţionat, pentru ca, în final, să se atingă nivelul materiei elementare. (Remarcabil, liderul egiptologiei americane, Mark Lehner, în cartea sa din 1997, The Complete Pyramids, utilizează noţiunea de singularitate cînd se referă la locul lui Atum în mitologie.17) Sistemul include şi conceptul unui univers multidimensional, reprezentat prin diferite niveluri ale creaţiei întruchipate de zei. În textele piramidelor, zeii aflaţi pe poziţii înalte, precum Shu şi Tefnut, încă există, dar rămîn esenţialmente de neatins pentru oameni, fără intermedierea zeilor inferiori. Un alt nivel al viziunii stă în istoria creaţiei. În timp ce discutam sofisticatele idei aflate în textele piramidelor cu prietenul nostru, scriitorul şi cercetătorul belgian Philip Coppens, el a subliniat că fiecare nouă descoperire a ştiinţei devine parte implicită a acestei istorii. Aşa cum am văzut, Atum a apărut dintr-un ocean vid, fără formă, imaginat ca haosul primordial, Nun. Adeseori totul este interpretat ca metaforă a pămîntului răsărit dintre ape cînd Nilul se retrage după inundaţiile anuale, dar nu acesta este cu adevărat conceptul exprimat de heliopolitani. Aşa cum spunea egiptologul R.T. Rundle Clark : Nu era ca un ocean, pentru că acesta are o mărginire, în timp ce oceanul primar era nemărginit în sus şi în jos... Cosmosul actual este o vastă cavitate, mai degrabă ca o bulă de aer aflată în expansiune.18 Este o modalitate inteligentă şi elegantă de exprimare a complexului concept al mării ce reprezintă, pe de o parte, vidul, nimicul, şi în acelaşi timp are un potenţial nelimitat, infinitatea. Oamenii de ştiinţă au anunţat de puţin timp descoperirea că în spaţiul interstelar se află mult mai multă apă decît ne-am fi aşteptat. Atum nu reprezintă numai Big Bang-ul creaţiei, dar şi soarele, iar oamenii de ştiinţă realizează de abia acum că enormii nori de apă din univers joacă un rol vital în crearea stelelor, aşa cum este şi soarele nostru. De fapt, ei încep acum să creadă că stelele au fost create din aceşti nori de apă...19 S-a mai spus şi că, la nivel terestru, mitul exprimă ideea că viaţa îşi are originea în apă.20 Toate acestea sugerează că heliopolitanii posedau o cunoaştere excepţional de sofisticată. În 12 septembrie 1998, New Scientist, cea mai importantă revistă ştiinţifică britanică, a publicat senzaţionalul articol al unei echipe de cercetători NASA, sub conducerea lui Lou Allamandola, despre originile – şi condiţiile – apariţiei vieţii în univers. Anterior, oamenii de ştiinţă consideraseră ca imposibilă asocierea „ingredientelor“ potrivite pentru apariţia şi celei mai rudimentare forme de viaţă, dar această echipă a reuşit să creeze cîteva dintre moleculele complexe refăcînd în laborator condiţii similare celor descoperite în norii de gaz interstelari. Au descoperit că producerea, în aceste circumstanţe, a moleculelor complexe este extrem de uşor de realizat, de fapt apariţia lor este virtual inevitabilă, în timp ce este imposibil să faci acelaşi lucru în condiţiile terestre. Cel mai frapant exemplu este cel al lipidelor, componente ale peretelui celular, fără de care celula, cărămida de bază a lumii vii, nu ar putea exista. Acum, cînd cercetătorii ştiu că aşa ceva se poate realiza în anumite condiţii, implicaţiile sînt enorme. Din ce în ce mai mult se pare că viaţa îşi are originile în spaţiile nemărginite şi că a fost „însămînţată“ pe planete, probabil prin comete, şi că, pînă şi în aceste forme primitive, poate fi găsită peste tot în univers. Aşa cum spune Lou Allamandola: „Încep să cred că viaţa este o necesitate cosmică.“ Asta este totuşi doar o parte a poveştii, aşa cum a subliniat Philip Coppens. Poate că echipa lui Allamandola este prima care a înţeles condiţiile apariţiei vieţii. El citează mitul egiptean al orgasmului originar al lui Atum care a creat universul: ejacularea poate fi interpretată ca simbolizînd, cu mare acurateţe, ideea că toate ingredientele de bază ale vieţii au existat încă de la început şi că universul, aflat în continuă expansiune, le poartă cu el. Vizionarul mit al lui Atum acoperă perfect noţiunea de însămînţare a universului cu viaţă. Ştia oare cu adevărat preoţimea heliopolitană cum a apărut şi s-a răspîndit viaţa în univers?21

Secretul lui Hiram de Christopher Knight INTRODUCERE   Henry Ford spunea odată că „întreaga istorie este o vorbă goală”. Poate că pare cam dur, dar, dacă judecăm „faptele” trecutului pe care toţi occidentalii le învaţă la şcoală, reiese că dl Ford a avut dreptate. începutul a fost făcut de cercetarea personală pentru descoperirea originilor Francmasoneriei – societatea cea mai cuprinzătoare din lume, care numără aproape cinci milioane de membri bărbaţi, organizaţi în Loje obişnuite şi, în trecut, a inclus mulţi oameni importanţi, de la Mozart la Henry Ford. În calitate de francmasoni, scopul nostru a fost să încercăm să înţelegem ceva din ritualul masonic: acele ceremonii ciudate, secrete, realizate în special de clasa de mijloc, de oamenii de vârstă mijlocie, de la Huddersfield la Houston. în centrul învăţăturii masonice se află un personaj, Hiram Abif, care, după o poveste spusă tuturor francmasonilor, a fost ucis cu aproape 3. 000 de ani în urmă, în clădirea Templului Regelui Solomon. Acest om este o enigmă totală. Rolul său, în calitate de constructor al Templului Regelui Solomon, şi împrejurările oribilei sale morţi sunt descrise amănunţit în istoria masonică şi totuşi, el nu este menţionat în Vechiul Testament. Timp de patru din cei şase ani petrecuţi pentru această cercetare, am crezut că Hiram Abif este o creaţie simbolică. Apoi, el s-a materializat din ceaţa timpului şi s-a dovedit într-adevăr foarte real. îndată ce Hiram Abif a ieşit din trecutul îndepărtat, el nu ne-a oferit altceva decât o cheie a istoriei vestului. Meandrele intelectuale şi concluziile elaborate care au format anterior opinia colectivă a societăţii occidentale asupra trecutului au cedat în faţa logicii simple. Cercetările noastre ne-au condus mai întâi la reconstituirea vechiului ritual egiptean al înscăunării regelui, vechi de 4. 000 de ani, iar aceasta ne-a condus la descoperirea unui asasinat care a avut loc pe la 1570 î.hr., care a scos la iveală o ceremonie a învierii din care se trage Francmasoneria modernă. Urmărind apariţia acestui ritual secret de la Teba la Ierusalim, i-am reliefat rolul în formarea naţiunii evreieşti şi în evoluţia teologiei evreieşti. În contrast izbitor cu ceea ce se crede, lumea occidentală s-a dezvoltat de fapt conform unei vechi filosofii, ascunsă într-un sistem secret, care a ieşit la suprafaţă în trei momente cheie în ultimii 3.000 de ani. Dovada finală a cercetărilor noastre poate fi considerată descoperirea arheologică a secolului. Am localizat scrierile secrete ale lui Iisus şi ale adepţilor săi. Capitolul 1 SECRETELE PIERDUTE ALE FRANCMASONERIEI   ”Masoneria datează dinainte de Potop; este o simplă creaţie a trecutului; este doar o scuză pentru convivialitate; este o organizaţie ateistă, ce distruge sufletele; este o asociaţie de caritate, ce face bine în secret; este o maşinărie politică cu o putere extraordinară; nu are secrete; discipolii săi posedă, în mod tainic, cele mai mari cunoştinţe ale umanităţii; îşi celebrează ritualurile misterioase sub auspiciile şi invocaţiile lui Mefistofel; procedeele lor sunt perfect inocente, ca să nu spunem de-a dreptul stupide; ei comit toate crimele nedescoperite; ei există doar cu scopul de a promova frăţia şi bunăvoinţa – iată câteva dintre afirmaţiile făcute de cei din afara cercului frăţiei libere şi acceptate. Omne ignotum pro magnifico. Cu cât se ştie mai puţin cu atât se inventează mai mult despre Francmasonerie.” The Daily Telegraph, Londra, 1871.   ”Masoneria face eforturi considerabile în a încuraja standarde superioare de moralitate printre membrii săi. Dar este destul de surprinzător că o societate care foloseşte strângeri de mâini secrete, semne şi limbaj propriu pentru recunoaşterea reciprocă a membrilor săi este suspectată că este mai degrabă o emanaţie a răului, decât a binelui. De ce să folosească asemenea metode, dacă nu ca să ascundă adevărul? De ce să-l ascundă, dacă nu este nimic de ascuns? Cei din afara Masoneriei consideră ideea de a îmbrăca haine speciale, de a recita texte ezoterice şi de a realiza ritualuri stranii atât de prostească, încât au tendinţa de a crede că trebuie să existe o altă atracţie, probabil mai sinistră. Poate că nu există… dar e greu de dovedit că nu-i aşa.” The Daily Telegraph, Londra, 1995. Lipsa de scop   În 1871, regina Victoria avea 30 de ani de domnie în faţă, Ulysses S. Grant era preşedintele Statelor Unite ale Americii şi Francmasoneria era subiect de speculaţie publică. O sută douăzeci de ani mai târziu, prima aselenizare este un fapt trecut, lumea se deschide spre Internet şi Francmasoneria este încă subiect de speculaţie publică. Am dat peste primul din aceste citate într-o tăietură de ziar vechi, şifonat, dintr-un volum prăfuit al istoriei Masoneriei, unde fusese pus ca semn de carte de vreun mason de mult uitat. Chris a citit al doilea Atlantic între prânz şi filmul artistic. Aproape totul, inclusiv stilurile de scris, s-a schimbat în ultimul secol şi un sfert, dar atitudinea publică generală faţă de Masonerie este şi astăzi la fel de confuză ca şi în secolul nouăsprezece. Majoritatea oamenilor nu au încredere în ceea ce nu înţeleg şi, dacă există vreo urmă de elitism care-i exclude, neîncrederea se transformă brusc în lipsă de simpatie şi chiar ură. În timp ce Masoneria a fost mereu deschisă tuturor bărbaţilor de peste 21 de ani (18 ani, după constituţia scoţiană), cu minte şi trup sănătoase, care pot demonstra un caracter bun şi credinţă în Dumnezeu, nu există îndoială că alegerea membrilor din Marea Britanie se făcea din aristocraţie, cu rang şi titluri, provenind din păturile înalte ale claselor de mijloc. La jumătatea epocii victoriene, era important din punct de vedere social, aproape esenţial, pentru un om cu o profesie, să fie francmason. Noii îmbogăţiţi în urma revoluţiei industriale îşi căutau un stalul social, prin calitatea de membru al unei societăţi exclusiviste, bine cotată de către aristocraţii de la toate nivelurile sociale, până la casa regală. Cel puţin în teorie, membrii claselor muncitoare puteau să devină masoni, dar, în fapt, nici nu le trecea prin cap să ceară să fie admişi în „clubul” şefilor lor, astfel încât Loja a fost mult timp asociată cu bogăţia. Cei de la toate nivelurile societăţii care nu erau francmasoni puteau doar să speculeze despre secretele revelate membrilor acestei organizaţii misterioase. Se ştia despre ei că purtau şorţuri şi gulere largi şi se zicea că-şi suflecau pantalonii şi schimbau strângeri de mână, în timp ce-şi şopteau coduri unii altora. În a doua jumătate a secolului XX, Francmasoneria a devenit o organizaţie mult mai puţin elitistă decât credeau bărbaţii din toate puterile sociale care căpătaseră calitatea de membru. Totuşi, o privire rapidă spre vârful ierarhiei masonice englezeşti ilustrează faptul că un membru al familiei regale sau un lord ereditar obţinea cu greu posibilităţi de promovare, aceasta constituind chiar un serios handicap. Majoritatea oamenilor din lumea occidentală ştiu puţine despre Francmasonerie şi misterele ei şi se împart în două grupuri mari: aceia care nu sunt masoni dar se întreabă care sunt acele secrete, şi aceia care sunt masoni, şi care se întreabă şi ei care sunt acele secrete! Un îndemn la tăcere, printre masoni, nu este atât o obligaţie de a adera la jurăminte sacre, cât o frică de pedeapsă din partea membrilor; se tem de faptul că ei nu înţeleg un cuvânt din ceremoniile la care participă şi singura lor frică este că oamenii vor râde de ritualurile, aparent fără scop şi prosteşti, pe care le realizează. Francmasoneria, pentru noi şi pentru oricare alt „frate” pe care-l ştim, este puţin mai mult decât un club social ce oferă posibilitatea de a se bucura de un spectacol, urmat de o masă şi de multă bere şi vin. Ritualul complex şi obscur trebuie să fie memorat ani de zile prin repetiţii monotone. Se pune accentul pe fidelitatea redării, dar, în realitate, doar mici părţi de ceremonie pot fi înţelese ca nişte simple mesaje alegorice referitoare la tăria de caracter, restul fiind un amestec ciudat de cuvinte fără sens şi scene ale presupuselor evenimente istorice, ce au avut loc în timpul înălţării Templului Regelui Solomon din Ierusalim, cu vreo 3. 000 de ani în urmă. în timp ce membrii se obişnuiesc încet-încet cu ritualul, cu excepţia învăţării versurilor ciudate, excentrice, pe de rost, mulţi din cei din afară încearcă să distrugă organizaţia, deoarece o suspectează de corupţie, văzând-o ca pe un bastion al privilegiului capitalist sau ca pe un club de într-ajutorare. Nenumărate cărţi despre acest subiect au hrănit curiozitatea publicului. Unele, cum ar fi cele scrise de autorul american, John J. Robinson, au fost bine documentate, altele, cum ar fi cele ale răposatului Stephen Knight, au fost puţin mai mult decât ficţiune, cu scopul de a hrăni teama grupărilor anti-masonice. Antimasonii muncesc tot timpul ca să dovedească presupuse greşeli, lucru de altfel dovedit. Un prieten recreştinat de-a lui Chris a afirmat recent că şi-a asumat un rol de consilier în cadrai grupului său de la biserică. Când a fost întrebat pe cine intenţiona să consilieze, am fost înspăimântat să aud replica: „Pe cei care suferă de blesteme masonice.” „Ce este un blestem masonic?” l-am întrebat, fără să-i spun de legătura mea cu Francmasoneria. „Masonii trebuie să-şi jure supunere şi devotament în detrimentul familiilor lor. Dacă nu reuşesc, sunt blestemaţi, ceea ce le provoacă o suferinţă groaznică, lor şi celor apropiaţi.” Am rămas perplex. Francmasoneria înseamnă multe lucruri, dar cu siguranţă nu rele, deşi unii oameni par hotărâţi să creadă acest lucra. Pentru a lupta împotriva unor astfel de acuzaţii nefondate, Marea Lojă Unită a Angliei a declarat public că datoria de cetăţean a unui francmason trebuie să fie deasupra oricăror obligaţii masonice şi că Francmasoneria nu ar permite distragerea unei familii prin timpul acordat sau prin cheltuiala banilor familiei, ori determinându-l să acţioneze împotriva interesului personal. Nu dorim să facem apologia Francmasoneriei, dar face mult bine şi, după câte ştim, nu face deloc rău. A donat întotdeauna sume foarte mari de bani pentru asociaţiile de caritate, de obicei în mod anonim, promovează rectitudinea morală şi responsabilitatea socială şi prevede norme pe care ceilalţi le urmează. Culoarea pielii, rasa, credinţa sau politica au fost permanent irelevante pentru calitatea de membra şi cele două scopuri ale sale sunt ordinea socială, bazată pe libertatea individului şi dramul spre cunoaştere. Singura cerinţă absolută este credinţa în Dumnezeu, oricare Dumnezeu. Cea mai puternică critică împotriva Francmasoneriei este lipsa de scop. Nu se ştie de unde vine, nimeni nu pare să ştie ce încearcă să realizeze şi pare din ce în ce mai puţin probabil să aibă un viitor, într-o lume care doreşte scopuri clare şi beneficii. Nu numai că nu se mai cunosc originile Francmasoneriei, dar şi „secretele adevărate” ale Ordinului s-au pierdut şi, în locul lor, la ceremonii, se folosesc „secrete substituite”, „până când va veni timpul să fie redescoperite cele iniţiale”. Dacă cuvintele folosite la ritual sunt descifrate, Francmasoneria ar trebui să aibă cel puţin 3. 000 de ani vechime. Nu numai duşmanii Ordinului nu cred acest lucru, dar nici Marea Lojă Unită a Angliei nu pretinde o astfel de vechime. Sensibilă la reacţia publică, evită orice punct de vedere oficial asupra originilor Francmasoneriei şi permite aşa numitelor „Loje de cercetare” să dezbată puţinele mărturii istorice care există. Un biet candidat în întuneric   Când am fost făcuţi francmasoni, amândoi am trecut prin procedura cunoscută de fiecare iniţiat, timp de cel puţin 250 de ani. Aceste ceremonii cuprindeau jurământul nostru, în calitate de oameni de onoare, că nu vom face publice niciunul din secretele Francmasoneriei şi suntem conştienţi că ceea ce descriem aici poate fi considerat de unii dintre masoni drept o trădare a acelor secrete. Totuşi, Marea Lojă Unită a Angliei consideră că numai mijloacele de recunoaştere sunt secretele protejate ale Ordinului şi nimeni nu ar putea să se dea drept francmason după citirea acestei cărţi. Este necesar să explicăm ritualurile în amănunt, deoarece ele formează baza cercetării noastre. Unele dintre cuvintele date sunt mijloace de identificare secretă, dar noi nu scoatem în evidenţă cuvintele ce ar trebui folosite în diferite situaţii, aşa că am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a respecta spiritul jurămintelor noastre. În orice caz, noi am fost de acord ca aceste secrete să nu lezeze libertatea noastră civilă, morală sau religioasă; şi, dacă jurămintele noastre ne-ar fi împiedicat să vă împărtăşim astfel de descoperiri importante, aşa cum o facem acum, ele ar fi lezat în mod sigur acele libertăţi.   * * *   Deşi ne-am alăturat mai multor Loje pe o perioadă de câţiva ani, experienţele noastre sunt similare. Aşa am simţit (aşa că am folosit pronumele eu pentru a ne reprezenta pe amândoi): fiind chestionat de un mare număr de maeştri cu câteva luni mai înainte, eram gata să fiu făcut francmason. Virtual, nu cunoşteam ce avea să urmeze; singura întrebare fermă ce mi-a fost pusă a fost „Crezi în Dumnezeu?”, „Cred”, şi totul s-a desfăşurat din acel moment până în clipa când un paznic a lovit, cu mânerul săbiei trase, uşa mare a templului, cerând permisiunea ca eu să pot intra. Am fost legat la ochi şi îmbrăcat cu pantaloni largi, albi, şi bluză. Un picior era încălţat cu un simplu papuc (expresia pentru aceasta este neglijenţă), piciorul stâng era descoperit până la genunchi, partea stângă a pieptului tunicii fusese desfăcută, astfel că pieptul meu era dezgolit pe acea parte. Fără să ştiu, un laţ de spânzurătoare mi-a fost pus în jurul gâtului şi lăsat să atârne în spate. Mi s-au luat toate obiectele de metal şi eram pregătit să fiu condus în templu. (Am aflat mai târziu că acest mod de vestimentaţie, tunica aspră cu laţul atârnând la gât, era identic cu modul în care era tratat un eretic medieval de către Inchiziţie, înainte ca acesta să mărturisească). Îmi amintesc cum simţeam prezenţa unui mare număr de oameni şi m-am simţit foarte vulnerabil. Am simţit apăsarea unui punct rece pe pielea de la piept. „Simţi ceva?” a întrebat o voce din faţă. O şoaptă în ureche mi-a dat un răspuns formal, pe care l-am repetat cu voce tare, „Da”. „Atunci fie ca acesta să fie un imbold al conştiinţei comparabil cu o moarte rapidă, dacă vei trăda vreodată vreun secret din cele pe care ţi le vom împărtăşi.” O altă voce din celălalt capăt al camerei a vorbit apoi – am recunoscut-o ca aparţinând Maestrului de Rugăciuni: „Deoarece niciun bărbat nu poate deveni mason dacă nu este liber şi matur, te întreb acum – eşti un om liber şi major?” „Sunt.” „Pentru că ai răspuns la această întrebare, urmează altele pe care ţi le voi pune imediat şi la care sunt sigur că vei răspunde cu egală sinceritate. Declari pe onoarea ta, fără să ţii seamă de solicitările prietenilor, neinfluenţat de motive economice sau altele nedemne, că te oferi de bună voie şi liber, drept candidat pentru misterele şi privilegiile Francmasoneriei? Declari în continuare, pe propria ta onoare, că eşti îndemnat să soliciţi aceste privilegii, având o opinie favorabilă asupra Ordinului, o dorinţă de cunoaştere şi o dorinţă sinceră să devii mai de folos semenilor?” „Da.” Pumnalul care îmi fusese ţinut strâns la piept a fost luat (deşi nu am ştiut atunci), dar laţul (numit cablu) a rămas atârnat de gât. Omul din dreapta mea mi-a şoptit să îngenunchez şi a fost spusă o scurtă rugăciune, invocând binecuvântarea Guvernatorului Suprem al Universului (Dumnezeu – descris într-un mod neutru, astfel încât El să fie accesibil tuturor membrilor oricărei religii monoteiste). Ceremonia a continuat cu ghidarea mea în jurul perimetrului templului, oprindu-se de trei ori pentru a fi prezentat drept „un biet candidat într-o stare de întuneric”. Deşi nu puteam vedea, în centrul podelei templului era un dreptunghi cu pătrate albe şi negre. Pe latura estică era piedestalul Maestrului de Rugăciuni, la sud, stătea Paznicul Tânăr şi la vest, Paznicul Bătrân, ambii pe piedestale mai mici. După cele trei pauze am fost adus, încă legat la ochi, în faţa piedestalului Maestrului de Rugăciuni, unde el a întrebat: „în această stare de întuneric, care este dorinţa puternică a inimii tale?”. Şi încă o dată, răspunsul mi-a fost şoptit la ureche: „Lumina.” „Atunci fie ca să primeşti binecuvântarea.” Legătura la ochi mi-a fost luată şi, pe măsură ce ochii mei s-au obişnuit cu lumina, am putut să văd că eram în faţa Maestrului de Rugăciuni, care imediat mi-a atras atenţia asupra” luminilor” emblematice ale Francmasoneriei, care sunt explicate ca fiind volumul Legii Sacre (pentru reprezentanţii creştini aceasta este Biblia), Pătratul şi Busola. Apoi, mi-a spus că ajunsesem la rangul de Ucenic începător Francmason – primele trei trepte prin care trebuia să trec înainte de a fi acceptat ca Maestru mason deplin. Semnele secrete, lupta şi parola pentru prima treaptă, mi-au fost apoi explicate şi mi s-a spus că stâlpul din stânga care se ridica pe terasa Templului Regelui Solomon are o semnificaţie specială pentru francmasoni. Atât stâlpii din dreapta, cât şi cei din stânga sunt refăcuţi în Lojă şi se ridică în spate şi de ambele părţi ale Maestrului de Rugăciuni. Stâlpul din stânga este numit Boaz, după Boaz, stră-străbunicul lui David, rege al Israelului. După diferite plimbări în jurul templului, mi s-a dat un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care simboliza treapta pe care tocmai o obţinusem. Apoi, mi s-a spus: „Este mai vechi decât Lâna de Aur sau Vulturul Roman, mai onorabil decât Steaua, Garter sau orice altă distincţie care există, el fiind semnul purităţii şi al legăturii de prietenie…”. Această parte s-a dovedit a fi deosebit de revelatoare pentru ritualul masonic; după cum vom arăta ulterior, ea conţine dovada clară că a fost constituit în trei perioade, foarte diferite istoric, de la antichitatea autentică la modemul relativ. Pe toată durata ceremoniei mi-au fost recomandate diferite virtuţi morale şi sociale, folosind un mare număr de analogii arhitecturale, cum ar fi uneltele zidarului evreu, comparate cu metodele de autodepăşire. Spre sfârşitul ceremoniei de iniţiere, am aflat cu stupoare că existau teste care trebuiau memorate, pentru a putea trece în treapta a doua, aceea a Francmasonului Prieten. Printre aceste întrebări şi răspunsuri erau anumite informaţii, menite să trezească interesul şi nu să informeze, întrebare: „Ce este Francmasoneria?” Răspuns: „Un sistem special de moralitate, învăluit în alegorii şi ilustrat prin simboluri.” întrebare: „Care sunt cele trei mari principii pe care se bazează Francmasoneria?” Răspuns: „Dragostea frăţească, liniştea şi adevărul.” Pentru orice candidat, primul din aceste principii pare rezonabil, dar următoarele două sunt mai greu de analizat. Linişte faţă de ce? Care adevăr? Acum, în calitate de frate pe deplin acceptat, chiar dacă simplu învăţăcel, am părăsit templul cu sentimentul că s-a petrecut ceva special, dar nu aveam niciun indiciu a ceea ce ar putea să însemne. A urmat o masă festivă şi, cum eram omul zilei, am fost aşezat în stânga Maestrului de Rugăciuni. S-au ţinut toasturi şi discursuri şi toată lumea s-a distrat. Cu siguranţă că misterele Masoneriei nu au fost dezvăluite. Poate, m-am gândit eu, totul va fi mai clar la următoarea ceremonie. Nu s-a întâmplat aşa. Misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei   După câteva luni, am trecut în stadiul al doilea al ceremoniei, pentru a atinge rangul de Francmason Prieten. De data aceasta, am intrat în templu cu restul fraţilor, purtând un şorţ simplu, alb, din piele de viţel, care era simbolul inocenţei mele – şi al statutului meu umil. Loja a fost apoi deschisă la treapta întâi şi, în calitate de candidat la avansare, am fost supus la testul de a răspunde la întrebările care mi-au fost explicate la sfârşitul ceremoniei anterioare. De îndată ce am trecut prin această grea examinare a capacităţii mele de a recita vorbe neînţelese, mi s-a spus să părăsesc templul, temporar, pentru ca să fie pregătit cum se cuvine pentru „ceremonia de trecere”. Am intrat iar şi am purtat acelaşi veşmânt grosolan ca la ceremonia de iniţiere, acum cu piciorul stâng şi partea dreaptă a pieptului goale. Pe măsură ce diaconii mă conduceau prin templu, mi se arătau noi parole şi semne, inclusiv o mână ridicată, poziţie care se pretinde a fi originară de pe vremea când Josua lupta în bătăliile Domnului (în Valea Jehosafat) şi m-am rugat ca Soarele să-şi vadă de drumul lui, până când duşmanii săi vor fi învinşi. Această ultimă parte a ceremoniei s-a dovedit a fi cu adevărat semnificativă. Stâlpul din partea dreaptă a intrării în Templul lui Solomon a fost descris pentru a completa informaţia dată în treapta anterioară, cu privire la stâlpul din stânga. Acest stâlp, identificat drept „Jachin”, se zice că a fost numit după marele preot care a oficiat includerea acestei părţi în templul din Ierusalim. Cei doi stâlpi gemeni, Boaz şi Jachin, urmau să devină deosebit de importanţi, din toate punctele de vedere, pentru cercetarea noastră viitoare. Primul se spune că reprezintă „puterea sau în el este puterea”; al doilea „să stabilească” şi când se unesc, „stabilitate”. După terminarea ceremoniei de treapta a doua, mi s-a permis să-mi extind cercetările la misterele ascunse ale naturii şi ştiinţei, încă o dată, această ceremonie a fost urmată de mâncare, băutură, discursuri şi muzică. O rază de lumină   Câteva luni mai târziu, în calitate de Prieten Mason, purtând un şorţ alb cu două rozete albastre, am fost ales să fiu ridicat la ceea ce se cheamă „sublimul” grad de Maestru Mason, dar mai întâi trebuia să-mi dovedesc competenţa încă o dată, învăţând răspunsurile la mai multe întrebări din test. În timpul examinării, atenţia mi-a fost atrasă de faptul că vechiul nostru frate a primit salariul în mijlocul camerei Templului Regelui Solomon, fără scrupule sau jenă, având în vedere respectul care era acordat stăpânilor în acele timpuri. Un studiu amănunţit al Bibliei nu a dezvăluit menţionarea camerei din mijloc a Templului lui Solomon. Este imposibil să se fi strecurat vreo greşeală şi, ca totul să aibă sens, am presupus că întrebările din test indicau faptul că fraţii avuseseră în trecut încredere în stăpâni, dar acum poate nu mai aveau. În acest stadiu, mi s-a dat o referinţă cu adevărat biblică, care nu exista în Biblie, dar care arată misiunea ce mi se va încredinţa de îndată ce voi fi ridicat la rangul sublim de Maestru Mason: „Pentru că Domnul a spus cu tărie că vorbele Lui vor fi rostite în Casa Lui, care va fi veşnică.” Acest citat s-a dovedit a fi extrem de important, deşi nu este înţeles de francmasonii moderni şi nici de altcineva, când este auzit pentru prima oară. Mi s-a încredinţat apoi o parolă, care mi-a permis să reintru în templu când a început ceremonia în Loja Maestrului Mason. Totul, de data aceasta, era diferit şi dramatic. Am reintrat în templu; întuneric total, cu excepţia licărului unei lumânări ce ardea în partea de est, în faţa Maestrului de Rugăciuni, în camera mare, fără ferestre, lumânarea singuratică împrăştia o lumină slabă dar, de îndată ce ochii mei s-au obişnuit, am putut să zăresc chipurile din spate şi să văd forma întregului templu în nuanţe de negru şi gri închis. Am fost informat, destul de teatral, că subiectul acestei trepte (etape) era moartea însăşi. Ceremonia a început cu o scurtă descriere a etapelor anterioare:   ”Fraţi, fiecare treaptă a Masoneriei este progresivă şi nu poate fi atinsă decât în timp, cu răbdare şi perseverenţă. La prima treaptă (etapă) ni se arată îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele nostru şi faţă de noi înşine. În treapta a doua ni se permite să luăm parte la misterele ştiinţei umane şi să înţelegem bunătatea şi măreţia Creatorului, prin analiza minuţioasă a operei Sale. Dar treapta a treia este liantul întregului; este făcută ca să lege oamenii laolaltă prin frăţie mistică, într-o relaţie de afecţiune şi dragoste fraternă; ne arată întunericul morţii şi al mormântului ca purtător de lumină strălucitoare, care va urma învierii celor drepţi, când aceste trupuri moarte, care au zăcut în ţărână, se vor trezi unite cu spiritul lor frăţesc şi înveşmântate în nemurire.”   S-a spus apoi o rugăciune, care s-a încheiat cu:   „ …Te rugăm pe Tine să-l ierţi pe slujitorul Tău, care ne împărtăşeşte secretele sale misterioase de Maestru Mason. Dă-i tărie pentru ca în ceasul încercării să reuşească şi să treacă în protecţia Ta, prin valea întunecoasă a umbrelor morţii şi să se poată ridica din mormânt, să strălucească ca o stea, de-a pururi.”   Ceremonia a continuat într-o manieră similară celorlalte, până la un punct, când am fost obligat să interpretez o poveste remarcabilă care explică modul în care adevăratele secrete ale Stăpânului Mason s-au pierdut. Am jucat rolul unui personaj care nu există în afara ritualurilor din Francmasonerie; numele său era Hiram Abif: Maestrul de Rugăciuni a spus povestea:   „ …natura ne învaţă încă o dată o lecţie mare şi folositoare – cunoaşterea eului. Te învaţă, prin contemplare, să te pregăteşti pentru orele finale ale existenţei; şi, când, cu ajutorul unei asemenea stări contemplative, te-a condus prin căile întortocheate ale vieţii tale muritoare, te învaţă cum să mori. Acestea, dragă frate, sunt lucrurile deosebite ale treptei a treia a Francmasoneriei. Te invită să meditezi asupra acestui subiect îngrozitor şi te învaţă să simţi că pentru omul drept şi neînduplecat, moartea nu este mai groaznică decât falsitatea şi necinstea. Analele Francmasoneriei ne arată acest mare adevăr, un exemplu glorios de fidelitate de nezdruncinat şi moarte prematură a măreţului nostru Mare Maestru Hiram Abif care şi-a pierdut viaţa chiar înainte de terminarea Templului Regelui Solomon, la construcţia căruia el a fost principalul arhitect. Moartea lui s-a petrecut aşa: 15 Masoni Prieteni, numiţi să prezideze, văzând că templul era aproape terminat, dar că ei nu erau încă în posesia adevăratelor secrete ale Maestrului Mason, au conspirat împreună să obţină acele secrete oricum, chiar recurgând la violenţă. Când erau pe cale să-şi pună în aplicare conspiraţia, 12 din cei 15 au dat înapoi, dar 3, cu un caracter mai hotărât şi mai groaznic decât al celorlalţi, şi-au continuat planurile necinstite şi, în acest scop, s-au aşezat la porţile de sud, vest şi est ale templului, unde Maestrul Hiram Abif se retrăsese să se roage la Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, ora fiind 12 fix. Terminându-şi rugăciunea, s-a pregătit de plecare spre poarta de sud, unde a fost acostat de primul dintre aceşti tâlhari, care, dorind să aibă o armă mai bună, s-a înarmat cu o riglă de plumb şi, într-o manieră ameninţătoare, i-a cerut maestrului nostru, Hiram Abif, toate secretele de Maestru Mason, avertizându-l că-l aşteaptă moartea în caz de refuz; credincios legământului său, el a răspuns că acele secrete erau cunoscute de 3 oameni în lume şi că, fără consimţământul celorlalţi doi, nici nu putea, nici nu voia să le divulge; dar că el credea că răbdarea şi perseverenţa, la timpul potrivit, îi vor permite vrednicului mason cunoaşterea lor. Dar, în ceea ce-l priveşte pe el, mai degrabă ar muri decât să trădeze încrederea sacră. Răspunsul nu era nici pe departe satisfăcător, astfel că tâlharul i-a aplicat Maestrului o lovitură violentă în tâmpla dreaptă. Aceasta i-a provocat căderea pe genunchiul stâng.”   În acest moment, am simţit o lovitură foarte uşoară în tâmplă şi cele două călăuze, cunoscuţi ca diaconi, îmi arătau că trebuia să mă las în genunchi ca să imit povestea.   „Revenindu-şi din această stare, Hiram s-a grăbit spre poarta de vest, unde l-a înfruntat pe cel de-al doilea tâlhar, căruia i-a dat acelaşi răspuns, cu aceeaşi fermitate, chiar când tâlharul care era înarmat cu o nivelă cu plumb i-a dat o lovitură violentă în tâmpla stângă, care l-a făcut să se prăbuşească pe genunchiul drept.”   Încă o dată, am simţit o atingere pe tâmplă şi am fost împins la pământ, pe genunchiul drept.   „Văzând că şansele de scăpare sunt nule în cele două părţi, maestrul nostru s-a clătinat, a leşinat şi, sângerând, s-a îndreptat spre poarta de est, unde era postat cel de-al treilea tâlhar şi care, primind acelaşi răspuns la cerinţa sa insolentă, pentru că maestrul nostru a rămas fidel obligaţiei sale chiar şi în această grea încercare, i-a aplicat o lovitură violentă chiar în moalele capului, cu un ciocan greu de piatră, şi atunci, el a căzut fără viaţă la picioarele lui. Astfel muri el.”   La lumina lumânării, l-am văzut pe Maestrul de Rugăciuni întinzând pe deasupra piedestalului un instrument care mi-a atins fruntea şi am simţit mai multe mâini care mă trăgeau în jos. Am fost ţinut drept, în picioare, m-am întins pe spate în întuneric. Când am atins pământul, am fost înfăşurat într-un giulgiu, aşa că numai faţa mi-a rămas neacoperită. Maestrul de Rugăciuni a continuat:   „Fraţi întru această ceremonie, Fratele nostru a fost făcut să reprezinte unul din cele mai strălucitoare personaje din analele Francmasoneriei, Hiram Abif, care a preferat să-şi dea viaţa, decât să trădeze încrederea sacră ce i-a fost acordată. Şi am deplină încredere că acest testament vă va impresiona puternic şi minţile şi inimile şi vă va ajuta să faceţi faţă unor întâmplări similare.”   Fratele Paznic Tânăr a venit spre mine, mi-a scos mâna de sub giulgiu şi a tras de ea uşor. Mâna mea a alunecat printre degetele sale.   „Maestru al Rugăciunii, această strângere de mână a eşuat.” Figuri din umbră mergeau în jurul „mormântului” meu, înainte ca Maestrul Rugăciunilor să vorbească din nou:   „Frate Paznic Matur, vei încerca strângerea de mână prietenească.”   Aceasta s-a dovedit la fel de ineficientă ca şi prima.   „Fraţi Paznici, aţi eşuat amândoi în încercările voastre. Şi totuşi, rămâne o a treia metodă specială, cunoscută drept Labă de Leu sau strângerea Ghearelor de Vultur, care este dată de apucarea strânsă a tendoanelor încheieturii mâinii drepte cu vârfurile degetelor şi ridicarea lui la cinci puncte de prietenie, ceea ce, cu ajutorul dumneavoastră, voi încerca.”   Maestrul Rugăciunilor m-a apucat strâns de încheietura mâinii şi a tras, ridicându-mă pe dată în picioare. Încă o dată, mâini nevăzute mi-au luat toată greutatea. Când am ajuns din nou în poziţie verticală, Maestrul Rugăciunilor mi-a şoptit două vorbe speciale la ureche. Acum ştiam ambele părţi ale Cuvântului Masonului. Atunci, acestea mi se păreau lipsite sens dar, prin cercetările noastre, am descoperit înţelesul său vechi şi fascinant, după cum va fi arătat mai târziu.   ” Astfel, dragul meu Frate, toţi Maeştrii Masoni au fost ridicaţi, printr-o moarte figurativă, la o uniune cu tovarăşii primei lor încercări. Permiteţi-mi să remarc că lumina unui Maestru Mason nu este decât un întuneric vizibil, ce serveşte doar la exprimarea acelei pete de întuneric ce se agaţă de perspectiva viitorului. Acest văl misterios de întuneric, ochiul raţiunii omeneşti, nu-l poate pătrunde dacă nu este ajutat de lumina divină care vine de sus, şi totuşi, chiar prin această rază luminoasă îţi vei da seama că stai chiar pe marginea mormântului în care ai coborât, la figurat, şi care, atunci când această viaţă trecătoare se va scurge, te va primi din nou la pieptul lui rece.”

Cartea lui Hiram de Christopher Knight Introducere   Sunt 13 ani de când ne-am unit forţele pentru a cerceta originile şi înţelesul ciudatelor ritualuri folosite de francmasoni. În primii cinci ani nu intenţionam să împărtăşim descoperirile noastre nimănui - dinăuntrul sau din afara francmasoneriei. Dar deoarece ceea ce am descoperit părea să fie foarte important, ne-am hotărât să scriem o carte despre călătoria noastră de descoperiri şi, spre surprinderea noastră, Secretul lui Hiram a devenit imediat un bestseller care a fost tradus în peste 30 de limbi. Ritualurile francmasoneriei alcătuiesc cea mai veche tradiţie orală a lumii occidentale. Dar cercetarea noastră nu s-a încheiat nici pe departe prin publicarea primei noastre cărţi şi am continuat să scriem încă două cărţi care ne-au condus înapoi prin istorie până la cultura bazată pe astronomie a Marii Britanii preistorice. Am aflat că ritualurile francmasonice formau o cărare aproape uitată prin trecut, unind oamenii cu evenimente care se presupuneau a nu avea nicio legătură între ele. Multe dintre descoperirile noastre au contrazis idei vechi şi „consacrate”, dar ne-am bucurat de sprijinul multor oameni de ştiinţă în diferitele aspecte ale muncii noastre. Am fost norocoşi să primim un mare ajutor de-a lungul anilor şi astfel, cercetarea noastră a făcut progrese uimitoare. Totuşi, există două arii unde am întâmpinat o opoziţie neaşteptată. Prima vine din partea Bisericii Romano-Catolice. Cea de-a doua este legată de încercările noastre de a demara cercetarea arheologică a unei clădiri medievale din Scoţia, care devenise de un timp centrul cercetărilor noastre. Am devenit conştienţi de ostilitatea manifestată de Biserica Catolică încă dintr-o fază iniţială. Imediat după ce Secretul lui Hiram (în original The Hiram Key, n.ed.rom.) a ajuns în magazine, a apărut un mic articol în publicaţia „Catholic Herald”, care era atât echilibrat, cât şi lipsit de prejudecăţi. Iniţial, am fost impresionaţi de abilitatea gazetei de a fi obiectivă cu o carte care încerca o abordare nouă în interpretarea istoriei lui Iisus Christos. Dar în următoarea ediţie a apărut o nouă recenzie care cuprindea două pagini doar cu fotografii copiate din cartea noastră şi un titlu stindard proclamând „Aventura lui Chris şi Bob Bogus”. De această dată, articolul era departe de a fi nepărtinitor, ci dimpotrivă, plin de venin faţă de cartea noastră, faţă de noi ca indivizi şi faţă de oricine era un francmason „beat”. Scopul nu era să dezbată sau cel puţin să menţioneze descoperirile noastre, ci să ne ridiculizeze atât pe noi, cât şi părerile noastre, de la început până la sfârşit. Următoarea noastră carte a avut parte de acelaşi tratament pe o întindere de două pagini pline de agresivitate, care evita orice comentariu pe marginea problemelor importante pe care le ridicasem. Din nou era clar că criticul citise cartea cu foarte puţină atenţie, deoarece puţinele referiri făcute la părţi nesemnificative ale conţinutului erau total greşite. Când cea de-a treia carte a noastră a apărut, aşteptam cu interes să citim următorul atac din partea acestei reviste. Nu am fost dezamăgiţi. Producătorii reuşitei Catholic Herald au publicat o recenzie substanţială a Aparatului lui Uriel (în original Uriel’s Machine, n.ed.rom.), cu un subtitlu îngroşat: „Arheologia fictivă”. Acest articol le spunea cititorilor că lucrarea noastră este un complet nonsens, fără a menţiona dovezile noastre sau măcar a încerca să dezmintă vreo dovadă. Ni se pare ciudat că o publicaţie romano-catolică a ales să facă recenzii extinse la trei cărţi succesive doar pentru a le eticheta ca fiind pură ficţiune. De bună seamă, dacă o carte nu este bună de nimic o ignori mai degrabă, decât să pierzi timpul spunându-le cititorilor cât de îngrozitoare este. Aparatul lui Uriel a primit critici favorabile din partea multor ziare, dar apoi a apărut un ziar care era la fel de agresiv şi de lipsit de ingeniozitate ca şi Catholic Herald. La puţin timp după apariţia cărţii, am fost intervievaţi de altcineva care a folosit exact aceeaşi temă pentru un articol dezbătut mai apoi în Daily Telegraph. Poate uimitoarea asemănare era doar întâmplare, dar am aflat mai târziu că Damian Thompson, corespondentul religios, nu era deloc străin ziarului Catholic Herald. După ce a petrecut primul sfert de oră demonstrându-şi incapacitatea de a folosi un reportofon, Thompson a petrecut restul celor două ore de interviu ţipând în mod repetat: „Dar nu puteţi face ştiinţa în acest mod.” Şi-a recunoscut ignoranţa în astronomie şi matematică, dar faptul că era destul de incapabil să înţeleagă metodologia de calcul pe care o folosisem nu l-a împiedicat să respingă descoperirile noastre ca fiind greşite - doar pentru că aşa spunea el că sunt. Când a apărut articolul său, el n-a făcut nicio referire la esenţa tezei noastre, ci doar a suprapus pretenţiile ciudate din cărţile altor oameni cu referire la noi, creând astfel falsa impresie că noi am spus aceste lucruri sau le susţineam în vreun fel. Stufosul titlu spunea:   Minoicii au construit Stonehenge, Atlantida este situată în Antarctica, Iisus a fost înmormântat în Franţa. Bine aţi venit în cea mai bine vândută lume, cea a arheologiei fictive.   Ciudate pretenţii, într-adevăr; dintre care noi nu am fi acceptat niciuna. Thompson a continuat să încerce să ne discrediteze munca, afirmând că Secretul lui Hiram fusese „desconsiderată de istorici şi critici deopotrivă.” El evidenţia această aşa-numită respingere universală a lucrărilor noastre dinainte citând un titlu dintr-o singură publicaţie. Titlul era „Aventura lui Chris şi Bob Bogus.” Desigur, citatul, cu deja cunoscutul termen „Bogus” (fictiv), venea de la nimeni altul decât The Catholic Herald. Era posibil să fim pe urma unui lucru atât de important încât unii oameni considerau că trebuia să fim discreditaţi? În aprilie 1998, Chris ţinea un discurs la un simpozion masonic din Perugia, Italia. Într-o seară, înaintea evenimentului, organizatorul, profesorul Giancarlo Seri, a primit un telefon de la Roma. La celălalt capăt al firului era o figură marcantă a Bisericii Romano-Catolice, care îi cerea să-i spună dacă e adevărat că unul dintre autorii Secretului lui Hiram urma să se adreseze francmasonilor italieni. Profesorul Seri i-a răspuns că aşa era, şi l-a întrebat pe cel care-l sunase dacă el citise cartea şi, dacă da, ce părere avea despre ea. Răspunsul omului Bisericii a fost sincer: „Da, am citit-o. Este o carte excelentă, dar există în ea câteva lucruri ce nu ar trebui spuse.” Nu a spus că era inexactă (nici pe departe fictivă), într-adevăr singura lui obiecţie la adresa lucrării părea să fie că noi spuneam oamenilor lucruri care nu trebuiau spuse. Noi manifestăm un profund respect pentru Biserica Romano-Catolică, dar credem, de asemenea, că nimeni nu are dreptul să interzică opiniile şi cercetările altuia despre trecut. În evul mediu, Biserica nu tolera nicio deviere de la povestea sa despre felul în care era lumea, ucidea populaţii întregi dacă le suspecta că nutresc idei diferite de cele predicate de către ea. După Galileo, ea a dus o bătălie pierdută, dar azi acceptă cu greu concepte cum ar fi evoluţia darwiniană. Aşadar, ce anume din umilele noastre cercetări în originile ritualului masonic putea să fi atins o coardă atât de delicată? Ne-am decis să aflăm şi această carte descrie eforturile noastre. Cel de-al doilea lucru cu care a trebuit să ne confruntăm a fost opoziţia faţă de o cercetare arheologică corectă a Capelei Rosslyn din sec. XV, care se găseşte pe Dealurile Lothian, puţin la sud de Edinburgh. În Secretul lui Hiram, căutarea noastră se încheia la această clădire medievală din Scoţia care consideram noi că putea conţine documente îngropate iniţial sub Templul din Ierusalim pe vremea când erau scrise primele evanghelii din Noul Testament. Am formulat argumentul că Capela Rosslyn, cum este ea numită astăzi, este depozitara celor mai importante Manuscrise de la Marea Moartă, care e posibil să conţină referiri directe la un individ mesianic care este acum amintit sub denumirea sa grecească „Iisus Christos”. Ne dăm seama că aceasta este, la prima vedere, o pretenţie destul de ciudată, dar ea este foarte bine argumentată de dovezi. Punctele-cheie sunt:   Manuscrisul de cupru găsit printre Manuscrisele de la Marea Moartă, la Qumran, enumeră manuscrisele şi comorile templului care au fost îngropate sub Templul din Ierusalim în sau chiar înainte de anul 68 d.c.   Este cunoscut faptul că cei nouă cruciaţi, fondatori ai Ordinului Cavalerilor Templieri au excavat încontinuu sub ruinele acelui templu între 1118 şi 1128 d.c.   O expediţie din sec. XIX a armatei britanice care a excavat sub templu nu a găsit altceva decât lucrările Cavalerilor Templieri şi nişte artefacte lăsate de ei.   Vechi credinţe ale francmasoneriei afirmă că aceşti cavaleri au găsit documente sub ruinele Templului din Ierusalim şi le-au adus cu ei pe proprietăţile St Clair din Kilwinning, Scoţia, în 1140 d.c.   Rosslyn a fost construit de un membru al familiei St Clair între 1441 şi 1490 d.c.   Aceeaşi familie a dat mai târziu cei mai importanţi francmasoni din lume, ca urmaşi ai Marelui Maestru Mason.   Schiţa Capelei Rosslyn este o copie foarte bună a Templului lui Irod din Ierusalim.   Dr. Jack Miller, geolog de la Universitatea Cambridge, a confirmat că Rosslyn este construită din exact aceeaşi piatră ca şi Templul din Ierusalim.   Peretele vestic al „capelei” este mai degrabă o copie a peretelui vestic al Templului din Ierusalim decât o încercare abandonată de a construi o mare biserică (deci a fost construit intenţionat să arate ca o ruină).   Reverendul James Charlesworth, profesor al Universităţii Princeton, expert în Manuscrisele de la Marea Moartă şi profesor de arheologie în Ierusalim a subliniat ulterior că peretele vestic afişează trăsături deliberate de proiectare, pentru a-l face să arate ca arhitectura Templului din Ierusalim.   Alţi experţi, cum ar fi savantul profesor Philip Davies, au demonstrat că clădirea nu este în mod clar creştină şi că cele mai multe din sutele de figuri încrustate înăuntru ţin în mână ori cărţi, ori manuscrise.   Unica inscripţie originală din întreaga clădire este un singur pasaj din Cartea lui Ezdra, care se referă la reconstrucţia Templului din Ierusalim de către Zerubbabel (cunoscut şi ca Zorobabel - n.ed.rom.).   Construcţia fundaţiei pare a fi durat patru ani şi este, de asemenea, cunoscut faptul că zidarul ţinea patru cufere mari cu documente în apropierea castelului. Aceste documente erau mai importante pentru el decât femeile din familia sa, deoarece atunci când a izbucnit un incendiu, el a insistat ca aceste cufere să fie salvate înaintea femeilor din familia sa.   O sculptură de pe peretele sudic dovedeşte legătura cu francmasoneria. Aşezarea pilonilor înăuntru corespunde ritualurilor francmasoneriei şi este asociată cu ritualul care afirmă că aceasta este „cheia pentru aflarea lucrului preţios”.   Când Secretul lui Hiram a fost publicată, unul dintre administratorii Capelei Rosslyn a afirmat public că ei ar face o săpătură arheologică a locului dacă o echipă de savanţi de primă clasă, inclusiv academicieni scoţieni iluştri, ar fi formată. După ce l-am adus pe profesorul Charlesworth la Rosslyn, el a făcut exact acest lucru şi a înaintat un plan detaliat pentru cercetarea sitului la începutul lui 1999. Din câte ştim, niciun răspuns nu a fost primit până în prezent. Am ajuns la concluzia că o investigaţie arheologică a Capelei Rosslyn nu se va produce în viitorul apropiat, aşadar nu vom fi în măsură să recuperăm documentele ascunse şi învăţăturile secrete pe care credem noi că le conţine. Provocarea pe care o înfruntăm este să rezolvăm această problemă. Punctul nostru de pornire este cantitatea mare de vechi ritualuri masonice care ne-au fost relatate de-a lungul anilor de susţinători ai francmasonilor. Ne-am asumat astfel imensa sarcină de a sorta şi organiza atât material masonic timpuriu cât puteam, şi apoi Robert a continuat să creeze un site web important pentru a facilita vizionarea acestui material într-o ordine diferită. Site-ul web s-a dovedit a fi o unealtă nepreţuită pentru a investiga complexele, întortocheatele şi mai ales îndepărtatele mituri ale francmasoneriei. O dată ce toate aceste vechi ritualuri francmasonice au fost adunate într-o formă, acolo unde au putut fi scanate şi cercetate uşor, povestea subliniată ieşea cu o nouă claritate. O ciudată povestire istorică a fost înregistrată într-un mod întâmplător printre multele grade masonice, deseori într-o considerabilă repetiţie. Conţinutul istoric a ajutat ca materialul să fie asemănător unui testament din Biblie, cu multe lucruri ce oglindesc cele două testamente existente, dar care conţine, de asemenea, informaţie adiţională înregistrată doar în alte documente evreieşti contemporane, cum ar fi lucrările istoricului evreu din secolul I, Josephus. Dar a mai apărut o a treia parte de informaţii care nu apare altundeva deloc. Aşadar, aceasta trebuie să fie ori simplă invenţie, ori nişte cunoştinţe ce pot face lumină atât pentru Vechiul, cât şi pentru Noul Testament. Ne-am convins că este cea de-a doua dintre aceste două opţiuni. Pe măsură ce începeam să planificăm Cartea lui Hiram ne-am decis să restructurăm acest material într-un document pe care noi l-am numit Testamentul Masonic. Acesta alcătuieşte partea a doua a acestei cărţi şi este format din pasaje din ritualul francmasonic, aşezate în ordine cronologică. Cuvintele originale ale ritualului sunt folosite pe cât posibil cu doar un cuvânt de legătură adăugat, pentru a permite poveştii subliniate să fie revelată. Noi îl vedem ca pe ceva înrudit cu o carte dispărută din Biblie. Am folosit Testamentul Masonic ca document-sursă pentru partea întâi a acestei cărţi şi l-am citat la subsol cu abrevierea MT, urmată de capitolul şi versetul implicat, (ex. MT 16:38 înseamnă Capitolul 16 Versetul 38). Cititorii pot verifica valabilitatea Testamentului Masonic căutând cuvintele respective ale fiecărui paragraf la un site web accesibil publicului, pe care Robert l-a creat la Universitatea din Bradford. Acesta poate fi găsit la http://www.bradford.ac.uk/webofhiram. Această resursă academică pe care noi am numit-o The Web of Hiram (Pagina web despre Hiram) a fost preluată pentru a fi administrată de către Universitatea din Bradford. Site-ul web ne oferă dovada pentru cererile noastre şi pentru prima dată permite oricărui cititor cu acces la internet să vadă detaliul din spatele poveştii pe care o spunem noi. Acum că cititorii ne pot judeca pretenţiile ei înşişi, nu mai este nevoie să ne bazăm pe părerile celei de-a treia părţi. Descoperirile noastre la zi ne-au făcut să credem că există o revelare a ştiinţei antice în inima ritualurilor aproape pierdute de francmasonerie. În această ultimă etapă a căutărilor noastre ne-am decis să găsim această ştiinţă pierdută care pare să îngrijoreze Biserica Romano-Catolică atât de mult.

Aparatul lui Uriel de Christopher Knight PROLOG SUPERSTIŢIE, ÎNŞELĂTORIE ŞI ŞTIINŢĂ   Când ceasurile marcau prima secundă a zilei de întâi ianuarie 2000, oamenii de pe micuţa insulă Kiribati au întâmpinat zorii celui de-al treilea mileniu. Timp de 24 de ore după aceea, oamenii de pe tot globul au sărbătorit acest moment deosebit prin cea mai mare petrecere din istorie. Sydney Harbour Bridge s-a transformat într-o vâlvătaie de jocuri de artificii, Marele Zid Chinezesc a fost luminat de la un capăt la altul, iar în Ierusalim au fost eliberaţi 2.000 de porumbei. Totuşi, a existat o mică problemă: al doilea mileniu mai avea încă 366 de zile până să se împlinească. Deoarece sistemul nostru calendaristic nu prevede anul 0 d.Hr., trecuseră doar 1999 de ani de la presupusa naştere a lui Iisus Hristos, iar al treilea mileniu nu va începe înainte de începutul lui ianuarie 2001. Dar puterile în exerciţiu hotărâseră că nu vor permite ca acest inconvenient matematic să le împiedice să declare oficial începutul anului 2000, ca fiind începutul mileniului. Acesta este un exemplu banal al felului în care anumite idei sunt luate drept adevăruri, pe când ele nu sunt decât convenţii populare, fără nicio legătură cu realitatea. Iar cei ce avansează informaţii ce contrazic astfel de convenţii tribale sunt adesea priviţi cu reticenţă. Când câteva exemplare din cartea Aparatul lui Uriel ce urmau să fie publicate au fost date presei britanice, multe ziare britanice, ca de exemplu Daily Express şi mai ales Daily Mail, au relatat în mod obiectiv despre descoperirile noastre. Până şi Sunday Times, adesea sceptic, a descris Aparatul lui Uriel ca aducând o explicaţie plauzibilă pentru felul în care societăţile preistorice au putut realiza observatoare astronomice cum este cel de la Stonehenge, construit din motive practice. The Guardian a desconsiderat întreaga carte în câteva propoziţii, considerând că nu poate fi decât o prostie pentru că se folosea de surse pe care jurnalistul în cauză le considera ca neavând, evident, nicio legătură. Ziarul Daily Telegraph a fost cel care a oferit cel mai interesant răspuns. Omuleţul ce semăna cu o pasăre stătuse în faţa noastră aproape două ore şi jumătate. A spus că citise Aparatul lui Uriel şi a făcut o serie de afirmaţii, concluzionând cu ideea că această carte ce urma să o vedem publicată era complet eronată. – Nu puteţi să faceţi ştiinţă aşa! a ţipat el în mod repetat, în timp ce cu mâinile îşi dădea părul într-o parte. – De ce? l-am întrebat. – Pentru că nu puteţi. Trebuie s-o faceţi cum se cuvine. Dacă aţi prezenta această lucrare ca o lucrare de diplomă, aţi pica. – Ar demonstra că amândoi ne câştigăm pâinea de zi cu zi făcând cercetare, iar în cazul meu, predând şi metodologia cercetării. Am o diplomă de excelenţă, un titlu de Doctor în Fizică şi în fiecare an examinez lucrări de diplomă în fizică, în numele universităţii la care lucrez. Vă asigur că ştiinţa adevărată este pur şi simplu cea care susţine idei ce pot fi testate şi demonstrate ca fiind adevărate sau nu, a spus Robert, dar fără niciun rezultat. Damien Thompson, un corespondent pe probleme de religie, a fost însărcinat să scrie un articol despre „arheologie alternativă”. Ne-am petrecut aproape toată dimineaţa zbătându-ne să găsim cuvinte cât mai simple, pentru a explica ideile principale conţinute în Aparatul lui Uriel. De fiecare dată am primit aceeaşi privire seacă şi aceeaşi formulă rostită acut: „Dar nu puteţi să faceţi ştiinţă aşa!”. Nu atât descoperirile cărţii noastre păreau să-l deranjeze, cât modul neortodox în care abordam problemele. – S-ar spune că faceţi nişte confuzii între proces şi rezultate, a sugerat Chris. Bineînţeles că pot exista metodologii valabile, dar un rezultat trebuie să poată fi complet repetat. în cele din urmă, domnul Thompson a recunoscut că nu înţelege astronomia şi niciunul din calculele matematicii primare folosite în carte. Părea că se mândreşte cu faptul că habar n-are de statistici, bineînţeles că nu ştia ce este o histogramă şi până şi cuvântul „heterodoxie” părea a-i depăşi câmpul lexicografic. Acest fel de atitudine, prin care valoarea unor idei noi este măsurată nu prin rezultate, ci prin adeziunea la convenţii, este din păcate mult prea des întâlnită. Am început să ne întrebăm dacă perspectiva lui Thompson asupra lumii ar putea fi foarte răspândită, dar atunci am primit o invitaţie pentru a ţine o prelegere în memoria lui John D. Mackie, la Festivalul Orkney Science. A fost pentru noi o mare onoare că am fost invitaţi să ţinem o asemenea prelegere, mai ales ţinând cont de faptul că anul precedent fusese ţinută de dl profesor universitar Lord Renfew. Directorul Festivalului Orkney Science, antropologul Howie Firth, a fost mai blând în ceea ce priveşte Aparatul lui Uriel decât fusese domnul Thompson. A spus: – Cartea este superbă. Ideile au suport logic, iar perspectivele pe care le deschide în diverse câmpuri, legându-le în mod logic unele de altele, sunt foarte lucide. Când în cele din urmă articolul lui Thompson a apărut în Daily Telegraph, aceasta a luat forma unui atac împotriva cărţii noastre, sub masca unei analize a diversităţii perspectivelor „alternative” asupra trecutului. Nu ne-a surprins deloc că nu făcea nicio referire la descoperirile noastre principale. Era un atac pasional, cu o fervoare de proporţii religioase. Problema de a ataca pretenţiile noastre cât se poate de acceptabile a fost depăşită de faptul că nu s-a ţinut cont de ştiinţa pe care noi am avansat-o, înşirând comentarii cu privire la munca noastră cu pretenţii nedemne de luat în considerare din cele mai ciudate cărţi existente. Astfel se crea impresia că am avansat sau susţinut teorii nefondate. Titlul articolului era: Minoans a construit Stonehenge, Atlantis îşi are fundamentul în Antarctica, Iisus a fost îngropat în Franţa. Bine aţi venit în lumea falsă, cu priză maximă la public, a arheologiei. Tot felul de lucruri ciudate, pe care nu le susţineam deloc. Credem că a fost într-adevăr un atac în numele unor anumite elemente ale doctrinei creştine. Conţinea multe neadevăruri şi, cu toate acestea, a fost bine dirijată spre a face ca o muncă serioasă să pară ciudată. în articol s-au tratat superficial, ironic şi incorect câteva elemente desprinse din text, înainte de a face referire la prima noastră carte, Secretul lui Hiram. Thompson le spunea cititorilor săi că această carte a fost judecată atât de istorici, cât şi de critici, citând un singur titlu agresiv ca dovadă în favoarea afirmaţiei sale. Titlul ales era „Falsa aventură a lui Chris şi Bob”. Acesta nu provenea din ziarele demne de încredere ce relatau corect despre ideile noastre, ci din Catholic Herald – un ziar ce a încercat în mod repetat să ne atace, pentru că nu am dat spre publicare credinţa noastră cum că evenimentele aparent supranaturale descrise în Noul Testament ar putea avea un înţeles mult mai prozaic pentru evreii din primul secol d.Hr. Articolul lui Thompson, ce acoperea o pagină întreagă din Telegraph, a creat impresia că am muncit câteva luni pentru a ne îmbogăţi din scrierile noastre, pretinzând că fuseseră vândute 1,5 milioane de exemplare din cartea Secretul lui Hiram. Cifra adevărată este mai mică şi am investit 20 de ani din timpul nostru, documentându-ne pentru cărţile noastre. Indiferent dacă cititorul este de acord sau nu cu descoperirile noastre, ei ar trebui să recunoască că nu există nimic în această carte care să nu aibă suport. Nu credem în extratereştri, farfurii zburătoare, îngeri, minuni, cadavre înviate sau alte prostii ireale. Problema noastră este aceea de a trata credinţe tribale solide, întreaga lume a sărbătorit venirea celui de-al treilea mileniu după 1.999 de ani, în loc de 2.000, pentru că aceasta era ceea ce oamenii vroiau să creadă. Un corespondent religios ca Damien Thompson a comparat pretenţia noastră cum că un om din estul mijlociu a călătorit spre Europa de Vest acum 5. 150 ani, într-o barcă acoperită cu piele, cu credinţa lui Erich von Daniken cum că civilizaţia modernă îşi are originile în vizitele extratereştrilor în nave spaţiale. Cu siguranţă, acest lucru arată absenţa totală a simţului probabilităţii. Cu siguranţă avem de-a face aici cu o predispoziţie spre a accepta o viziune asupra lumii şi spre a anatemiza – şi folosim termenul dinadins – toate celelalte viziuni nefiind demne de analiză. Se pare că este inacceptabil să se creadă că omul din epoca de piatră a creat o astronomie observaţională avansată, dar este perfect valabil pentru adulţi, femei şi bărbaţi să creadă (în ciuda tuturor dovezilor fizicii de zi cu zi) că un om transformă apa în vin şi păşeşte pe suprafaţa mării. Dar care este adevărata diferenţă? Studiul statistic al artefactelor antice este o chestiune de analiză, ce poate fi verificată de oricine care-şi face timp să înveţe noţiunile de matematică necesare. Dar transformarea apei în vin şi abilitatea de a merge pe apă ţin de credinţă, ceea ce înseamnă că nu se pot discuta. Richard Dawkins, care predă înţelegerea publică a ştiinţei la Oxford University, a avut dreptate când a spus:   Nu vreau să pun în discuţie faptul că lucrurile în care un anume individ crede trebuie să fie neapărat ţicnite. S-ar putea să fie sau nu. Ideea este că n-avem cum hotărî dacă sunt aşa sau nu, pentru că dovada este ocolită în mod explicit. Faptul că adevărata credinţă n-are nevoie de dovezi este considerat cea mai mare virtute. Dar ea este capabilă de a-i împinge pe oameni spre absurdităţi atât de mari, încât mie mi se pare că credinţa seamănă cu un fel de boală mintală.[1]   În această carte am făcut o serie de speculaţii bazate pe ultimele teorii din gândirea unor experţi de prima mână din domenii variate, ca geologia şi studiile biblice. Dar, mai presus de toate, am venit cu nişte idei ce pot fi testate. Acestea nu ţin de credinţă, ci de ştiinţă, şi pot fi, de altfel ar trebui să fie, dovedite independent. Iată două descoperiri ce pot fi testate în întregime, rezultate în urma abordării trecutului într-o manieră multidisciplinară. Mai întâi, am demonstrat că unele din cele mai importante situri megalitice din insulele britanice au fost construite cu grijă, pentru a măsura mişcările pe termen lung ale planetei Venus, ceea ce a dovedit că oamenii care le-au construit aveau un sistem de măsurare a timpului de o precizie ce mergea până la câteva secunde, pe o perioadă de peste patruzeci de ani. Cea mai mare structură de acest fel este veche de aproape 1.000 de ani şi fizic mai masivă decât Marea Piramidă din Egipt.[2] În al doilea rând, am rezolvat enigma „yardului megalitic” al domnului profesor Thom. În deceniul al şaselea al secolului XX, acest neoarheolog a stârnit mânia profesioniştilor, argumentând că toate siturile antice din nordul Scoţiei până în Britania dovedeau folosirea unei unităţi standard de măsurare, ce avea o precizie de până la o fracţiune de milimetru. A fost nevoie de câţiva ani pentru ca descoperirea să fie acceptată dincolo de graniţele Societăţii de Statistică Regală, care a publicat cea dintâi dovadă. Dar nici bunul profesor şi nici altcineva n-au fost în stare să înţeleagă cum de au reuşit constructorii megalitici să stabilească şi să repete o măsurare atât de perfectă. în Aparatul lui Uriel, noi arătăm că, fără îndoială, această unitate preistorică a fost creată în întregime cu ajutorul astronomiei observaţionale. Noi arătăm exact cum a fost derivată unitatea şi explicăm cum poate fi ea reprodusă de oricine doreşte să repete experimentele noastre. Reconstruind un aparat de observaţie antic şi, din instrucţiuni notate cu mii de ani în urmă, am creat yardul megalitic. Factori simpli, observabili, ce se iau din masa Pământului, rotaţia planetei în jurul axei sale, plus rotaţia anuală în jurul Soarelui, au reprodus această unitate antică de lungime pentru noi, aşa cum făcuseră pentru locuitorii antici ai Europei de Vest. Ştiinţa a început în Europa de Vest, nu în ultima perioadă a evului mediului, aşa cum în mod eronat cred oamenii, ci în mileniul al patrulea î.Hr. Începând de atunci, religia a tot încercat s-o ţină sub control.   Capitolul 1 PROBLEMA PREISTORIEI EŞECUL PRIMULUI MODEL   Omenirea este o enigmă în căutarea propriei sale soluţii. Mica planetă pe care o ocupăm s-a învârtit în jurul unei stele de dimensiuni reduse, la marginile unei galaxii medii ca mărime, dintr-un univers cu o întindere inimaginabilă, timp de peste 4, 5 miliarde de ani, dar, cu toate acestea, specia noastră deosebită de primate şi-a făcut apariţia de foarte puţin timp. Este umilitor să deducem că, dacă vom compara vârsta Pământului cu durata de viaţă a unui om obişnuit, rezultă că omenirea n-a existat nici cât timp îţi ia să spui, Homo sapiens”. Majoritatea oamenilor cred că omenirea a evoluat încet şi progresiv, de la biete primate la tehnicieni profesionişti, dar nu există nicio teorie acceptabilă care să explice dezvoltarea lumii în care trăim în zilele noastre. Lord Renfrew a afirmat, pe când era profesor de arheologie la Universitatea din Cambridge, că studiul preistoriei se află într-o stare de criză:   Arheologii din toată lumea şi-au dat seama că o mare parte din preistorie, aşa cum apare ea în manualele existente, este incorectă. O parte este de-a dreptul greşită. Ceea ce a şocat puternic, un eveniment cu greu previzibil în urmă cu doar câţiva ani, este că preistoria, aşa cum am învăţat-o noi, se bazează pe mai multe presupuneri care nu mai pot fi acceptate ca întemeiate. Mai mulţi comentatori vorbesc în ultimul timp despre o revoluţie în preistorie, având aceeaşi natură fundamentală ca a unei revoluţii în gândirea ştiinţifică. Într-adevăr, s-a sugerat că schimbările ce au loc acum în domeniul preistoriei anunţă o schimbare spre un nou model, un cadru de gândire complet nou, cerut de eşecul primului model.[3]   Modelul anterior al originii civilizaţiei presupunea că ideile avansate s-au născut din neant acum 10.000 de ani. În toată lumea, au apărut dintr-o dată comunităţi organizate, câinii s-au domesticit, s-au construit ambarcaţiuni, s-au îngrijit animale, s-au semănat culturi agricole, oraşele au început să se ridice şi a început comerţul. Toate acestea sunt într-adevăr de dată foarte recentă, dacă ţinem cont de faptul că uneltele de piatră găsite recent în regiunea râului Gona din Etiopia au o vechime între 2,5 şi 2,6 milioane de ani. Ştiind că tehnologia instrumentelor există de o perioadă de timp atât de lungă, întrebarea pe care trebuie să o punem este: de ce, după cel puţin 100.000 de generaţii de tehnologie în stagnare, s-au transformat dintr-o dată aceşti oameni neştiutori ai peşterilor în fiinţe sociale deştepte, care au creat marile civilizaţii ale lumii? Roger Lewin, scriind în revista New Scientist, a insistat asupra acestei situaţii ciudate:   Invenţia şi răspândirea agriculturii este esenţială pentru istoria umanităţii. Timp de mai mult de o sută de mii de ani, oamenii au trăit într-o varietate mare de medii, căutând după hrană. Apoi, într-un moment de scurtă durată din preistorie, acum 10.000 de ani, oamenii au început să domesticească animale şi să crească plante în vreo zece „centre de origine” din Lumea cea Veche şi cea Nouă.   În mod evident, ceva este foarte greşit. Vechea teorie a evoluţiei civilizaţiei s-a format din presupuneri făcute de observatori victorieni şi apoi dezvoltate de diverşi experţi la începutul secolului al XX-lea. Modelul care a fost acceptat s-a dezvoltat şi s-a schimbat cu timpul, dar un număr de puncte cheie în evoluţia umană au fost acceptate la modul general până foarte de curând. Aceste credinţe cuprindeau: Acum vreo 40.000 de ani a apărut omul modern (Homo sapiens). Acum vreo 12.000 de ani, vânători din Asia au străbătut fâşia de pământ de pe locul actualei strâmtori Bering şi s-au stabilit în America. Acum 10.000 de ani au apărut comunităţile organizate sub formă de gospodării, câinii au fost domesticiţi, s-au construit ambarcaţiuni şi a început comerţul. Acum vreo 5.000 de ani au apărut oraşele în Sumer, iar de acolo, toate formele de artă ale civilizaţiei – arhitectura, diferenţierea activităţilor, scrisul, matematica, astronomia şi înregistrarea datelor – s-au răspândit peste tot, pentru a răspândi civilizaţia în restul lumii.   Pe parcursul ultimilor ani, arheologia a suferit o revoluţie importantă, cu noi metode ştiinţifice de analiză, ce sunt acum disponibile spre a înlocui ipotezele experţilor. Deosebit de importantă s-a dovedit a fi imensa îmbunătăţire în abilitatea de a data artefacte, arătând că aceste puncte cheie de mai sus sunt pur şi simplu incorecte. Rezumatul este că acum există un gol în cunoştinţele noastre de preistorie.   DIN MAIMUŢE   Deci unde a început viaţa umană? Ei bine, teoriile din gândirea actuală sugerează că provenim dintr-o picătură microscopică care a răcit! Lynn Margulis de la Universitatea din Boston a dezvoltat o teorie conform căreia viaţa, aşa cum o ştim noi, a început sub forma unei boli şi că genele pe care le purtăm în noi conţin un parazit simbolic.[4] Cea dintâi formă de viaţă pe Pământ era reprezentată de organisme simple unicelulare, care erau incapabile din punct de vedere biologic să evolueze spre forme de viaţă complexe şi moderne, ca mamiferele. Totuşi, când au fost infectate de o bacterie simplă, reacţiile chimice interne combinate ale celor două organisme le-au permis să obţină energie din oxigen. Entităţile unicelulare care respirau aveau acum acces la destulă energie pentru a se transforma în noi organisme formate din mai multe celule. Această combinaţie ce respira a unei celule cu un parazit a fost deosebit de eficientă în producerea componentelor esenţiale pentru creşterea celulei. Orice plantă şi animal pluricelular de pe planetă are în zilele noastre mitocondrii ce provin toate din acele celule gazdă originale infectate; atât celula umană spermatozoidă, cât şi omul, conţin mitocondrii. În timpul fertilizării, mitocondriile spermei nu sunt încorporate în ovulul fertilizat şi, prin urmare, genele mitocondriene sunt transmise la urmaşi numai de mamă, ale cărei ovule fertilizate conţin în jur de 200.000 de molecule de ADN mitocondrial (ADNm). Cu timpul, au avut loc mutaţii, astfel încât cromozomii mitocondriali ai diferitelor familii umane s-au separat treptat, iar diferenţele au devenit tot mai clare de-a lungul miilor de ani. Deoarece ADNm nu se combină unele cu altele, fiecare femeie reţine o urmă codificată internă a istoriei sale revoluţionare din zorii apariţiei speciei noastre şi chiar de mai demult. Geneticianul Wesley Brown de la Laboratorul Howard Godmann din cadrul Universităţii din California şi-a dat seama că, teoretic, ar trebui să fie posibil să se folosească ADNm pentru a stabili cum s-au format toate legăturile în evoluţia speciei umane, până când a descoperit străbunicul tuturor cromozomilor mitocondriali din care s-au tras toţi ceilalţi. El s-a gândit, de asemenea, că, totodată, ar putea să meargă atât de departe în timp, încât să arate că organismul care purta cromozomul ancestral nu este uman deloc. Brown şi-a construit arborele genealogic mitocondrial şi a fost surprins să desemneze un strămoş comun, femelă, destul de recent, pentru toate fiinţele umane. Conform calculelor sale, fiecare om de pe planetă din zilele noastre s-a dezvoltat dintr-un element mic, monomorfic din punct de vedere mitocondrial, cu circa 180.000-360.000 de ani în urmă. Aceasta înseamnă, în termeni mai simpli, că a existat o singură femelă, din care provine întreaga omenire. Se înţelege de ce Brown a numit-o pe această femeie necunoscută „Eva mitocondrială”[5]. A fost un rezultat ameţitor. Se ştie că evoluţia umană a avut loc timp de mai multe milioane de ani şi, cu toate acestea, doar cu 200.000 sau 300.000 de ani în urmă, a existat o femeie din care toţi cei 6.000.000.000 de oameni se trag. Allen Wilson, şeful grupului de cercetare care a făcut această descoperire, a insistat asupra faptului că această „Evă mitocondrială” avea un număr mic, dar necunoscut, de parteneri de ambele sexe, care au adus exemplare din ADN-ul lor nuclear la fondul nostru comun de gene, dar ideea este clară: toate rasele umane sunt rude foarte apropiate. Familia noastră lărgită este, de asemenea, mult mai apropiată decât îşi dau seama majoritatea oamenilor. Biologii moleculari au identificat acum din studiul ADN-ului că genele noastre sunt asemănătoare cu cele ale maimuţelor africane în proporţie de 98. Sociologii au stabilit, de asemenea, că fiecare aspect al comportamentului social uman, de la lovirea copilului până la pofta de îngheţată, este legat de vreun motiv evoluţionist ascuns, cu un corespondent în fiecare mamifer, de la maimuţă la zebre[6]. Cu toate acestea, evident, suntem foarte diferiţi. Antropologul James Shreeve a explicat bine problema când a spus:   Adevărul este că fiinţele umane – oamenii moderni, Homo sapiens sapiens – sunt din punct de vedere al comportamentului departe, foarte departe de a fi „doar un alt animal”. Misterul este unde, cum şi de ce s-a petrecut schimbarea. Nu se pot găsi răspunsuri în perioada imensă de timp hominid de pe planetă. Ştafeta a fost ridicată mai sus. Într-adevăr, a avut loc o tranziţie foarte importantă, dar s-a întâmplat cu atât de puţin în urmă, încât încă o resimţim. Undeva, în vestibulul istoriei, chiar înainte de a începe să facem însemnări despre noi, s-a întâmplat ceva ce a transformat un animal ce trecea drept precoce într-o fiinţă umană.[7]   Prima fiinţă categorizată oficial ca „om” – Homo erectus – se pare că a migrat din Africa cu 1,7-2 milioane de ani în urmă, răspândindu-se prin zonele temperate ale Europei de Est şi prin Asia, până în Indonezia. Cu 300.000 de ani în urmă, strămoşii noştri ajunseseră în zonele mai reci, la nord, până la Insulele Britanice. MITUL OMULUI PREISTORIC   Azi, imaginea omului antic nu este prea clară pentru mulţi oameni. De îndată ce pomenim de omul preistoric, ne vine în minte vechiul stereotip al unei brute deosebit de hirsute. Dar adevărul n-are cum să fie mai diferit. Până nu demult, se considera că omul modern de azi are vreo 40.000 de ani şi că a apărut din origini necunoscute, cam când a dispărut omul de Neanderthal. Cu toate acestea, recentele descoperiri arheologice au arătat că fiinţe umane identice cu noi au coexistat cu omul de Neanderthal timp de 90.000 de ani. Disputa în ceea ce priveşte nedumerirea dacă strămoşii noştri s-au încrucişat cu oamenii de Neanderthal sau nu ţine de ani de zile. Mai mulţi experţi au pretins că au existat cu siguranţă relaţii sexuale între asemenea specii apropiate de om – ar fi împotriva firii umane dacă n-ar fi existat. Alţii au speculat că se poate să fi existat relaţii sexuale, dar cele două subspecii s-ar putea să fie prea îndepărtate pentru a da naştere la urmaşi din asemenea împerecheri. Un răspuns la întrebarea supărătoare în ceea ce priveşte relaţia noastră cu omul de Neanderthal ar putea fi oferit prin studiul ADN-ului mitocondrial. În anul 1997, a fost extras ADN antic dintr-un specimen de Neanderthal din peştera Feldhofer din valea Neander, de lângă Dusseldorf, în Germania. Matthias Krings, lucrând în laboratorul lui Svante Paabo de la Universitatea din Munchen, a reuşit să îmbine o secvenţă nucleotidă pentru 379 de perechi de bază de ADN mitocondrial maternal moştenit, conservat într-o secţiune de 3,5 grame din humerusul drept al specimenului. Rezultatele au fost apoi reproduse meticulos de Anne Stone, în laboratorul lui Mark Stoneking de la Pennsylvania State University. Când secvenţa de ADNm neanderthalean a fost comparată cu regiunea corespunzătoare la omul modern şi la cimpanzei, diferenţa totală dintre omul de Neanderthal şi fiinţa umană a fost aproximativ de trei ori mai mare decât diferenţa medie între oamenii moderni, dar numai pe jumătate ca mărime în ceea ce priveşte diferenţa dintre oameni şi cimpanzei. Cum secvenţa de Neanderthal era atât de diferită de orice secvenţă umană modernă, mulţi experţi s-au gândit că este puţin probabil ca oamenii de Neanderthal să fi contribuit la fondul de bază al ADN-ului uman mitocondrial[8]. Astfel, dovada sugerează că oamenii de Neanderthal şi oamenii moderni s-au separat din punct de vedere genetic cu aproximativ 500.000-600.000 de ani în urmă. Mark Stoneking şi colegii săi şi-au exprimat concluzia finală spunând:   Aceste rezultate indică faptul că oamenii de Neanderthal nu au furnizat ADN mitocondrial oamenilor moderni; oamenii de Neanderthal nu sunt strămoşii noştri.   Se poate că oamenii de Neanderthal să nu fie strămoşii noştri, dar, cu siguranţă, n-au fost nişte neştiutori asemănători maimuţelor, aşa cum apar ei adesea descrişi. De fapt, o viziune mai bună asupra acestor „alţi” oameni a fost foarte bine exprimată de un expert, după cum urmează:   Dacă omul de Neanderthal ar putea fi reîncarnat şi dus într-un metrou din New York – cu condiţia să fie spălat, bărbierit şi îmbrăcat în haine moderne – ne îndoim că ar putea atrage atenţia mai mult decât unii dintre concetăţenii noştri.[9]   Dacă acceptăm faptul că aceasta nu este o reflecţie asupra oamenilor din metrourile din New York, observăm că relevă un lucru important privind tendinţa noastră de a ne aştepta ca specimenele timpurii de om să fie brutale şi necizelate. Definiţia actuală a civilizaţiei este destul de restrictivă şi, probabil, spune multe despre supremaţia care se percepe despre europenii secolului al XIX-lea, ce au aplicat eticheta de „sălbatic” oricărui grup care era diferit de lumea lor creştină bazată pe tehnologie. Realitatea este că oamenii de Neanderthal aveau un creier puţin mai mare decât cel al omului modern obişnuit. Ba mai mult, ei au existat timp de un sfert de milion de ani înainte de a dispărea cu 25.000 de ani în urmă. Au avut, aşadar, o perioadă imensă de timp pentru a-şi dezvolta propria lor sofisticare. Oricine se îndoieşte de faptul că ei erau cu adevărat oameni n-are decât să studieze frumoasele lucrări de artă pe care le-au lăsat în urmă sau dovezile care atestă existenţa unor ritualuri şi a unei structuri sociale. Acum este cert că oamenii de Neanderthal de mai târziu îşi îngropau morţii cu mare grijă, presărând peste ei adesea ocru roşu şi, de asemenea, aşezând lângă ei unelte şi came, pentru a-i ajuta, se presupune, în trecerea spre „locul dincolo de mormânt”. Morţii erau uneori aşezaţi în poziţii artificiale, cunoscute ca înmormântări „îndoite” sau „ghemuite”, unde genunchii erau ridicaţi şi legaţi strâns de trunchi, în poziţia fătului. Nu putem să nu ne întrebăm dacă aceasta avea vreo legătură cu credinţa lor în renaştere – aşezând morţii în poziţia de sosire în lumea următoare, sau chiar pentru următoarea lor reîncarnare lumească.[10] Ce a putut fi în minţile acestor oameni care trăiau în paralel cu ceilalţi? Un popor care odată a fost stăpânul Pământului, dar din care a rămas atât de puţin? Cu siguranţă au iubit viaţa şi au respectat moartea. Câteva corpuri neînsufleţite de Neanderthal au fost îngropate într-un mod asemănător cu cel al înmormântărilor paleolitice târzii, indicând o transmitere a ritualilor dintre două specii omeneşti. Ne impresionează faptul că hotărârea de a îngropa bunuri preţioase cu morţii indică cu tărie existenţa religiei, că credeau într-o continuare a vieţii într-o altă viaţă – altfel, de ce ar fi irosit obiecte fabricate de ei, lăsându-le într-un mormânt? Ştim că multe culturi, ca de exemplu egiptenii antici, îşi aprovizionau morţii pentru călătoria spre „Duat” – tărâmul morţilor – aşa că de ce n-ar fi acest lucru valabil şi pentru oamenii de Neanderthal? Avem, de asemenea, dovada unor adevărate emoţii omeneşti. Unele locuri cu morminte ale oamenilor de Neanderthal conţin cantităţi mari de polen vechi (antic) în jurul corpului, care n-avea cum să apară decât împrăştiind un număr foarte mare de flori peste ruda sau prietenul dispărut.[11] Puţinele mărturii pe care le avem despre cultura de Neanderthal arată, în plus, semne de dragoste şi grijă umane. Un sit arheologic de 60.000 de ani vechime din munţii Zagros, Irak (adică de treizeci de ori mai mult decât perioada care a trecut de la naşterea lui Iisus), oferă un exemplu excelent. Printre rămăşiţele a nouă oameni de Neanderthal, un schelet arată semne clare că individul fusese rănit grav cu mulţi ani înainte de a muri, rămânând cu răni la cap, cu un braţ schilodit şi orb de un ochi. Perioada mare de timp care a trecut de la distrugerea sa fizică până la moarte demonstrează că a fost cu siguranţă hrănit şi îngrijit de ceilalţi. Putem conclude spunând că grupurile de Neanderthal şi-au dezvoltat cu certitudine o structură de responsabilităţi sociale. Este posibil ca această cultură de Neanderthal să fi atins un nivel nu foarte diferit de cel al anumitor grupuri umane din zilele noastre, ca de exemplu australienii aborigeni, care fug de tehnologie, preferând vechile lor metode bazate pe empatia cu mediul. Pentru cărţile noastre anterioare, am petrecut ani întregi cercetând istoria poporului evreu şi am fost fascinaţi să descoperim că ţinutul care acum este Israel a fost un centru activ pentru oameni timp de peste 100.000 de ani. Unele dintre rămăşiţele cele mai vechi cunoscute ale omului modern au fost găsite într-o peşteră la Qafzeh, la o aruncătură de băţ de centrul oraşului Nazaret. Această peşteră conţine rămăşiţe ale omului de Neanderthal, dar şi ale omului modern, dar tocmai succesiunea straturilor de pământ şi ordinea scheletelor fosilizate sunt fascinante. Strămoşii noştri direcţi au fost găsiţi în straturile cele mai adânci, în timp ce oamenii de Neanderthal au fost găsiţi mult mai la suprafaţă, arătând, fără urmă de dubiu, că omul modern trăia cu zeci de mii de ani înaintea tovarăşilor noştri umani (hominizi). Nu este simplu să stabileşti vechimea unor artefacte atât de vechi, dar există tehnici ce dau rezultate bune. Metoda obişnuită de a stabili vechimea materialului organic este să măsori conţinutul de carbon 14, dar aceasta nu mai este folositoare la artefacte de peste 50.000 de ani vechime. Totuşi, alte metode ca termoluminiscenţa (TL) şi rezonanţa de rotaţie a electronului (RRE) pot fi folosite pentru a data material mai vechi.[12] La începutul anilor 1980, Helene Valladas, arheolog la Centrul pentru Radioactivitatea de Nivel Slab al Comisiei Franceze de Energie Atomică, a folosit metoda TL pentru a data schelete umane la Qafzeh, care aveau uimitoarea vârstă de 92.000 de ani. Apoi, Henry Schwarez de la Universitatea Memaster şi colegul său, Rainer Grun, din Cambridge, au folosit metoda RRE, concluzionând că scheletele nu aveau mai puţin de 100.000 de ani şi, mai probabil, 115.000 de ani.[13] Dintr-o dată a devenit foarte dificil pentru oricine să afirme că oamenii moderni cunoscuţi existau în Nazaret cu cinci mii de generaţii înainte de naşterea lui Iisus Hristos! Vechiul Testament afirmă că primul om creat de Dumnezeu a fost Adam şi oferă o genealogie până la Avraam. „Evanghelia după Matei”, din Noul Testament, oferă o genealogie de la Avraam până la Iisus însuşi. Per total există 61 de generaţii, dar, chiar ţinând cont de vârstele înaintate atribuite unor personaje biblice, se pare că foarte mulţi oameni au fost uitaţi pe undeva. Scheletele fosilizate găsite în acea peşteră de la periferia Nazaretului sunt, din punct de vedere anatomic, identice cu noi astăzi. Ca şi în cazul omului de Neanderthal din metroul din New York, dacă unul dintre copiii lor ar putea fi pus de cineva într-o maşină a timpului, acel copil ar putea fi crescut într-un mod normal şi eventual educat la o universitate, la acelaşi nivel ca orice persoană din lumea modernă. Toate dovezile existente arată pur şi simplu că specia noastră nu a evoluat de peste 100. 000 de ani. Aceasta ridică o problemă grea şi priveşte motivul stagnării atât de îndelungate a dezvoltării sociale umane şi a tehnologiei. Tim White de la Universitatea Berkeley, din California, a explicat totul foarte clar, spunând:   Nu se întâmplă nimic timp de sute de mii de ani. Şi acesta este un lucru normal la animale. Comportamentul uman nu este aşa. Există un lucru de care poţi fi sigur în cazul oamenilor. Ei se schimbă.   Conform teoriilor standardizate, practic nu s-a schimbat nimic până acum aproximativ 10. 000 de ani în urmă. Apoi bum – totul s-a schimbat! De ce?   [1] Dawkins, R.: The Selfish, OUP, 1999, p. 330. [2] O’Kelly M.J.: Archaeology, Art and Legend, Thames and Hudson, 1998, p. 115 [3] Renfrew, C.: Before Civilization, Penguin, 1978. [4] Wills, C.: The Runaway Brain, Flamingo, 1994. [5] Wills, C.: The Runaway Brain, Flamingo, 1994. [6] Shreeve, J.: The Neanderthal Enigma, William Morrow and Co., 1995. [7] Shreeve, J.: The Neanderthal Enigma, William Morrow and Co., 1995. [8] „Book of the Year (1998): Antropology and Archaeology”, Britannica Online <http://www.eb.com:180/cgi-bin/g? DocF=boy/98/L02405.html> [9] Strauss, W.L. şi Cave, A.J.E.: „Pathology and Posture of Neanderthal Man”, Quarterly Review of Biology, 32 (1957), pp. 348-363. [10] Walker, A. şi Shipman, P.: The Wisdom of the Bones, Alfred A. Knopf, Inc., 1996. [11] Shreeve, J.: The Neanderthal Enigma, William Morrow and Co., 1995. [12] Aitken, M.J.: Science-based Dating în Archaeology, Longman, 1990. [13] Schwarez, H. P.: „ESR Dates for the Hominid Burial Site of Qafzeh în Israel”, Journal of Human Evolution 17, 1989.

Initieri si initiati in Tibet de Alexandra David Neel INTRODUCERE   S copul prezentei lucrări este de a sublinia celor interesaţi de manifestările spiritualităţii orientale, informaţii clare privind natura riturilor lamaiste de iniţiere şi învăţăturile date de iniţiaţi, atât în timpul acestor ceremonii cât şi ulterior. Este inutil să spunem că acest subiect nu poate fi tratat pe larg într-o carte de dimensiuni atât de reduse. În plus, pentru a-l discuta pe larg trebuie să fim familiarizaţi cu anumite teorii ale buddhismului Mahâyâna şi ale tantrismului hindus care fundamentează o mare parte a manifestărilor misticismului lamaist. Metodele prin care aceste teorii sunt aplicate, amestecate şi însoţite cu elemente de origine non-ariană de către misticii şi pustnicii tărâmului zăpezilor, poate furniza suficient material pentru o altă lucrare. Totuşi prezentul volum va fi suficient pentru a revela o parte a vieţii religioase a tibetanilor până acum complet necunoscută străinilor. “Iniţieri şi iniţiaţi în Tibet” formează un întreg desăvârşit. Totuşi, se cuvine să recomand ca această lucrare să fie citită în paralel cu cartea mea anterioară “Cu mistici şi magicieni în Tibet”, mă refer, în special, la acele părţi ale acestei cărţi care prezintă maeştrii misticismului, discipolii lor şi metodele antrenamentului spiritual pe care ei îl practică. Spre deosebire de regula pe care mi-am impus-o în cărţile anterioare, pentru ca textul să nu fie în mod inutil încărcat, am considerat că este bine ca în prezenta lucrare să ofer ortografia corectă a majorităţii termenilor tibetani, precum şi pronunţia lor în dialectul clasic din Lhassa. În unele cazuri am dat şi echivalentul sanscrit al cuvintelor tibetane. Adeseori acestea din urmă vor fi mai bine înţelese de către cititorii care le-au mai întâlnit în lucrări despre buddhism. Alfabetul tibetan are un număr de litere mai mare decât cel englezesc; pentru a înlătura dificultăţile care apar din această cauză orientaliştii folosesc anumite semne convenţionale pe care le adaugă literelor alfabetului nostru când redau un text tibetan. Acest element tehnic, indispensabil în alte împrejurări, aici mi se pare de prisos. Ar obosi fară nici un rezultat ochii cititorului, al cărui scop este să obţină informaţii despre credinţele şi practicile tibetane, nu să le înveţe limba. Cei care deja au cunoştinţele corespunzătoare despre limba tibetană nu vor avea probleme în a discerne care dintre literele tibetane ch sau s apar în cuvintele pe care le întâlnesc. De asemenea, ei vor şti că aceeaşi literă tibetană are ca echivalent w sau b după cum este cazul. Alexandra David-Neel                                           Capitolul I   DEFINIREA MISTICISMULUI TIBETAN   E ste aproape imposibil să înfăţişez vesticilor o idee în întregime clară şi completă despre misticismul tibetan deoarece există o prăpastie foarte mare între diferitele concepţii religioase şi filozofice pe care europenii le acceptă şi cele care servesc drept fundament pentru meditaţiile asceţilor din “Tărâmul zăpezilor”. Termenul “misticism”, pe care l-am folosit într-o carte anterioară şi pe care îl voi folosi în continuare pentru că nu găsesc un altul mai bun, trebuie înţeles, când este vorba de Tibet, într-un sens cu totul diferit faţă de acela cu care suntem obişnuiţi. În vest, un mistic este o persoană pioasă, de tip superior, dar, mai presus de toate, e un credincios, adoratorul lui Dumnezeu. Din contră, misticul tibetan va fi probabil considerat de mulţi occidentali, un ateu. De aceea, dacă îl numim mistic, trebuie să avem grijă să nu-i atribuim acestui termen acel înţeles şi să nu-1 lăsăm să ne trezească acele sentimente şi idei pe care el le implică termenul în ţinuturile vestice. În ţările aflate sub influenţă creştină, ateul din secolele trecute era o excepţie rară, un fel de personaj demonic care apare în turma enoriaşilor credincioşi. Chiar şi în prezent, el este înfăţişat în imaginaţia multora ca un rebel care înfruntă credinţa şi religia cu o atitudine teatrală de negare şi provocare. Situaţia nu este aceiaşi în Tibet, unde ideea de Dumnezeul suprem şi personal nu a fost niciodată dominantă. Printre numeroasele zeităţi din Panteonul lamaist nu există nici una care să ocupe sau să aibă rolul unei fiinţe eterne, omnipotente, creatoare a lumii. Zeităţile tibetane aparţin, uneia dintre cele şase feluri de fiinţe conştiente recunoscute de credinţa populară. În plus reşedinţele lor nu sunt situate întotdeauna în afara lumii noastre, iar atunci când ele sunt într-o altă regiune a spaţiului, aceste regiuni sunt suficient de aproape de pământ încât să permită zeităţilor să intervină oricând în planul terestru. De aceea prudenţa îi îndeamnă pe tibetani să trăiască în termeni amicali cu zeităţile mai puţin importante, să obţină graţia celor mai puternici şi să primească clemenţa ori neutralitatea celor de natură malefică şi chiar să se pregătească să le reziste. Această religie ce pare a fi compusă numai dintr-un schimb de bune servicii, din mărturii de respect şi din abilitatea unui îmblânzitor de lei, nu are nimic în comun cu dragostea care îi călăuzeşte pe creştini, şi încă şi mai puţin cu entuziasmul pasionant care degenerează atât de repede în senzualitate a anumitor bhakta-şi din India. Izvorât dintr-un astfel de mediu, dominându-l, deşi păstrează o amprentă pe care acest mediu a lăsat-o asupra naturii sale, ascetul tibetan nu cedează vreunui impuls sentimental când părăseşte societatea umană şi se retrage în deşert. Şi în nici un caz nu şi-ar imagina că face ceva care să aibă caracterul unui sacrificiu. Spre deosebire de occidentalul care de obicei intră la mănăstire, după ce îşi violentează cele mai profunde emoţii, cu faţa pângărită de lacrimi, despărţindu-se cu durere de ceea ce el încă mai numeşte “lucrurile bune” ale acestei lumi, ascetul tibetan, ca şi sannyâsin-ul hindus, înfăţişează renunţarea ca o izbăvire fericită. Scrierile buddhiste conţin multe pasaje ce dezvăluie această stare de spirit: “Viaţa casnică este sclavie curată, libertatea constă în a părăsi casa.“  ”În ochii unui Tathâgata[1] splendoarea unui rege nu este cu nimic mai mult decât un scuipat sau un fir de praf.” “Pline de farmec sunt pădurile singuratice. Cel care este eliberat savurează lucruri care nu-i atrag pe cei din turmă.” Nici o “încântare” nu-l aşteaptă pe gânditorul înţelept în schitul, coliba sau peştera sa din mijlocul singurătăţilor tibetane. Totuşi, extazul va fi al lui şi se va scufunda în El. Ceea ce îl va ţine într-o stare de imobilitate atentă, zi după zi, lună după lună şi an după an va fi contemplarea modului în care lucrează gândurile sale în analiza de sine, eliminând propriile lui mecanisme pe măsură ce acestea se dovedesc a fi neadevărate, până când vine timpul în care judecata[2] încetează deoarece a fost înlocuită de cunoaşterea directă. Apoi, odată ce furtunile stârnite de teoriile generatoare de gânduri şi speculaţii se liniştesc, oceanul minţii devine limpede şi calm, fară ca o singură mondulaţie să îi tulbure suprafaţa. În această oglindă netedă, fară cusur, lucrurile sunt reflectate fară ca imaginea lor să fie distorsionată[3] şi acesta este punctul de plecare al unei serii de stări care nu îşi are originea nici în conştiinţa obişnuită, nici în inconştienţă. Atunci se deschide intrarea într-o sferă diferită de cea spre care ne mişcăm de obicei. Acum, după ce ne-am exprimat reţinerea în legătura cu sensul termenului, putem vorbi despre „misticismul” tibetan. Oricare ar fi scopul spre care misticii tibetani ţintesc, cea mai izbitoare caracteristică a lor este îndrăzneala şi o dorinţă impetuoasă şi unică de a-şi măsura puterile cu obstacolele spirituale sau inamicii oculţi. Ei par animaţi de spiritul de aventură şi, dacă pot folosi termenul, i-aş numi “sportivi spirituali”. într-adevăr, acest nume li se potriveşte mai bine decât oricare altul. Oricare ar fî ramificaţia drumului mistic pe care se aventurează, această acţiune este dificilă şi periculoasă. Felul sportiv în care privesc ei lupta nu este o atitudine religioasă obişnuită şi pentru acest motiv merită atenţia noastră. Ar fi eronat totuşi să considerăm drept erou pe fiecare dintre aceia care doresc acceptarea ca discipoli din partea unui gyud lama[4] şi cer damngag[5] de la el. Printre candidaţii la asemenea iniţieri preliminarii, fiinţele în mod special originale ori remarcabile în alte privinţe formează o minoritate redusă; marea majoritate sunt simpli călugări. Mulţi dintre ei înainte de a căuta mai multă învăţătură esoterică, nici măcar nu au încercat să-şi însuşească învăţătura pe care le-o dau şcolile monastice. Cauza acestei neglijări poate fi a priori o lipsă de credinţă în valoarea acestei ştiinţe oficiale; totuşi, este foarte posibil ca studiul obişnuit al cărţilor să fi fost considerat pur şi simplu prea dificil pentru un număr important dintre cei care renunţă la lume. Tendinţele instinctive spre contemplaţie şi imitarea oarbă a exemplelor date de alţii constituie originea vocaţiei multor naldjorpa[6]. Un naldjorpa se gândeşte doar “să facă religie”[7], cum este denumită în tibetană, fară să aibă nici cea mai mică idee unde îl poate călăuzi calea pe care a intrat. Totuşi, cel care la începutul drumului e doar un prostănac, nu este condamnat să rămână întotdeauna aşa. Miracole neaşteptate se întâmplă adesea pe Calea Scurtă[8]. Aici, orbul devine clarvăzător şi clarvăzătorul îşi pierde văzul. Discipolii cu intelectul amorţit se transformă în investigatori cu darul previziunii în timp ce minţile luminate decad într-o stare de apatie. Este extraordinar să vezi viteza colosală cu care se schimbă valoarea mentală, morală şi chiar fizică a unei fiinţe. Şi totuşi misticii tibetani rămân imperturbabili. Germenii cărora se datorează aceste transformări aparent incoerente există, spun ei, în variatele individualităţi şi aceştia pur şi simplu, până în acel moment, nu au avut condiţiile favorabile dezvoltării şi fructificării. Aspirantul la iniţierea mistică trebuie de la bun început să-şi cultive discernământul şi puterea de a-şi asuma atitudinea observatorului calm şi detaşat[9], capabil de o stăpânire desăvârşită asupra tendinţelor naturale şi asupra dorinţelor trecătoare. O abilitate deosebită este cerută pentru a urma cu succes antrenamentul periculos impus unor discipoli, antrenament ce constă în trăirea efectivă a variatelor pasiuni. Aici se pune problema de a intra în foc şi de a nu fî ars. Testele cărora li se supun unii discipoli, la sfatul ghidului lor spiritual sau împinşi de dorinţa de a-şi verifica realizările, sunt extrem de originale, iar rezultatele lor sunt aproape incredibile, în special din punctul de vedere al stăpânirii instinctelor carnale. Discipolului îi este recomandat de asemenea să îşi observe acţiunile, formarea în interiorul său al gândurilor şi senzaţiilor, atracţiilor şi repulsiilor, să se străduiască să le descopere cauzele, apoi cauzele acestor cauze şi aşa mai departe. În direcţia opusă, trebuie luat în considerare lanţul de efecte care pot să urmeze diferitelor activităţi mentale sau materiale. Este uşor de observat din toate acestea că, sub numele de metode mistice sau esoterice, lamaiştii de fapt cuprind o pregătire psihică pozitivă. într-adevăr, ei privesc mântuirea nu ca darul unei zeităţi, ci mai degrabă, ca pe o cucerire dificilă, iar mijloacele de a realiza această cucerire constituie o ştiinţă.   [1] Un tathâgata este asemenea unui Buddha. [2]Togpa mai corect “raţionament” opus ca sens cu togspa, adevărata înţelegere. (în scrierea tibetană rtogpa şi rtogspa) [3]La tibetani, hinduşi şi chinezi oceanul şi oglinda sunt deseori comparate.   [4]Gyud lama nu înseamnă aici licenţiat al şcolii gyud (ritual magic), ci mai degrabă un maestru presupus a fi posesor al învăţăturilor secrete. [5]Damngag, Principii şi îndemnuri. [6]Naldjorpa (scris rnal byorpa) literal înseamnă: “Cel care deţine perfecta seninătate”. în limbaj obişnuit, aceasta înseamnă un adept al învăţăturilor Căii Scurte, în mod obişnuit prin acest termen se înţelege: un ascet care se presupune că deţine puteri psihice supranormale. [7]Chös Ched (scris chos byed) [8] Despre subiectul Căii Scurte, vezi Cu misticii şi magicienii în Tibet, p.243. Acolo găsim învăţăturile şi metodele care derivă de aici şi cu ajutorul cărora, conform tibetanilor, este posibil să se atingă starea de Buddha, chiar în viaţa în care fiinţa îşi începe pregătirea spirituală, fără să fie nevoie să progreseze lent după modul obişnuit al renaşterilor succesive. [9] În cele ce urmează episodul din Mundakupanishad poate ajuta la exemplificarea acestei atitudini: “Două păsări nedespărţite stăteau pe creanga unui copac. Una dintre ele mănâncă fructul copacului; cealaltă, fără să atingă fructul, îşi priveşte tovarăşa.” Această parabolă a fost menită să explice învăţătura Vedantică al lui jiva, dar este la fel de potrivită şi în acest context.