Guy de Maupassant carti autori straini

8 mai.             — Ce zi minunată! Mi-am petrecut toată dimineaţa întins pe iarbă, în faţa casei, sub platanul uriaş care o acoperă, o adăposteşte şi o umbreşte în întregime. Îmi place această regiune, şi-mi place să trăiesc într-ansa pentru că acolo îmi am rădăcinile, aceste adânci şi delicate rădăcini care-l leagă pe un om de ceea ce gândeşte şi de ceea ce mănâncă, de datini ca şi de bucate, de felul local de a vorbi, de intonaţiile ţăranilor, de mirosurile solului, de sate şi chiar de aerul însuşi.             Îmi iubesc casa în care am crescut. De la ferestrele mele văd cum curge Sena, de-a lungul grădinii, în dosul drumului, aproape la mine acasă, Sena cea mare şi lată, care curge de la Rouen la Havre încărcată cu vapoare.             Colo, la stânga, Rouen, întinsul oraş cu acoperişuri albastre, peste care se înalţă oastea fără număr de clopotniţe gotice. Sunt nenumărate, subţiri sau late, dominate cu toatele de săgeata de fontă a catedralei şi pline de clopote care răsună în văzduhul albastru al dimineţilor senine, făcând să se audă până la mine blândul şi îndepărtatul zăngănit de fier, cântecul lor de bronz pe care adierea mi-l aduce, când mai tare, când mai asurzit, după cum ea se trezeşte sau aţipeşte.             Ce frumos era azi de dimineaţă!             Către ora unsprezece, un lung convoi de vase trase de-un remorcher cât o muscă de mare, şi care horcăia de oboseală scoţând un fum gros, trecu prin faţa grilajului meu.             După două vase englezeşti cu pânze al căror pavilion roşu flutura pe cer, venea un splendid vas brazilian cu trei catarge în întregime alb, încântător de curat şi de lucios. L-am salutat, nu ştiu de ce, atât de mare plăcere mi-a făcut priveliştea acestui vas.             11 mai. De câteva zile am puţină febră; mă simt prost, sau mai curând trist.             De unde vin oare aceste tainice influenţe care ne schimbă fericirea în descurajare şi încrederea în tristeţe şi descumpănire? S-ar zice că aerul, aerul acesta care nu se vede, e plin de însuşiri neştiute. De puteri, de pe urma tainicii vecinătăţi a cărora pătimim. Mă trezesc plin de veselie, cu dorinţa de a cânta în gâtlej.             — De ce?             — Cobor de-a lungul apei; şi brusc, după o scurtă plimbare, mă-ntorc disperat, ca şi cum m-ar pândi acasă vreo nenorocire.             — De ce?             — Să fie un fior de răceală care, trecându-mi prin piele, mi-a zdruncinat nervii şi întunecat sufletul? Să fie forma norilor, sau culoarea zilei, culoarea atât de nestatornică a lucrurilor, care trecându-mi prin ochi, mi-a tulburat gândul? Mai ştii? Tot ce ne înconjoară, tot ce vedem fără sa privim, tot ce atingem fără să palpăm, sau numai în treacăt fără să cunoaştem, tot ce întâlnim fără să distingem, produce asupra noastră, asupra organelor noastre şi, prin ele, asupra gândurilor şi chiar asupra sufletului nostru efecte rapide, surprinzătoare şi inexplicabile.             Cât e de profundă taina aceasta a Celor nevăzute! Nu o putem sonda cu simţurile noastre păcătoase, cu ochii noştri care nu ştiu să vadă nici ce e prea mic, nici ce e prea mare, nici ce e prea aproape, nici ce e prea departe, nici locuitorii unei stele, nici pe acei ai unei picături de apă… cu urechile noastre oare ne înşeală, dat fiindcă ne transmit vibraţiile aerului transformate în note sonore. Ele sunt zâne care reuşesc minunea de a transforma acest zgomot în mişcare şi, mulţumită acestei metamorfoze, dau naştere muzicii care face să cânte agitaţia mută a naturii… cu mirosul nostru, mai slab decât acela al unui câine… cu gustul nostru, care de-abia poate discerne vârsta vinului!             A! Daca am avea alte organe care să îndeplinească în favoarea noastră alte minuni, ce de lucruri am mai putea descoperi în jurul nostru!             16 mai.             — Hotărât lucru, sunt bolnav! Şi mă simţeam atât de bine luna trecută! Am febră, o febră atroce, sau mai degrabă o stare febrilă de nervi care face ca sufletul să-mi fie tot atât de suferind ca şi trupul. Am tot mereu această oribilă senzaţie a unei Primejdii care mă ameninţă, această teamă de-o nenorocire care mă paşte, sau a morţii care se apropie, această presimţire care este, probabil, primul simptom al unei boli încă necunoscute ce încolţeşte în sângele şi în carnea mea.             18 mai.             — Vin de la doctorul meu care m-a consultat, căci nu mai puteam dormi. Mi-a găsit pulsul accelerat, ochiul dilatat, nervii întinşi ca nişte coarde, dar nici un simptom alarmant. Trebuie să fac duşuri şi să iau bromură de potasiu.             2 mai.             — Nici o schimbare! Starea mea e, într-adevăr, bizară. Pe măsură ce se înserează, mă cuprinde o inexplicabilă nelinişte, ca şi cum noaptea ar ascunde, întrucât mă priveşte, o groaznică ameninţare. Mănânc repede, apoi încerc să citesc; dar nu pricep cuvintele; de-abia dacă deosebesc literele. Umblu atunci în lung şi în lat prin salon, (apăsat de-o teamă confuză şi irezistibilă: teamă de somn şi teamă de pat.             Pe la zece mă sui în odaia mea. De-abia am intrat, învârtesc cheia de două ori în broască şi pun zăvorul; mi-e frică… de ce?… Până acum nu mă temeam de nimic… Deschid dulapurile, mă uit sub pat; ascult… Ascult. Ce? Nu e oare ciudat ca o indispoziţie, poate o tulburare a circulaţiei, iritaţia unui circuit nervos, un pic de congestie, o foarte mică perturbare în funcţionarea atât de imperfectă şi atât de delicată a maşinii noastre însufleţite, să facă din cel mai vesel dintre oameni un melancolic şi din cel mai curajos un fricos? Apoi mă culc şi aştept să vină somnul aşa cum l-aş aştepta pe călău. Îl aştept, dar îngrozit la gândul că va veni; şi inima-mi bate, şi picioarele-mi tremură; şi tot trupul meu tresare în fierbinţeala cearşafurilor, până în clipa când mă cufund brusc în repaus, aşa cum ai cădea ca să te îneci într-un hău de apă stătătoare. Nu-l simt, ca altădată, venind acest somn perfid, ascuns în preajma mea, oare mă pândeşte, oare mă va apuca de cap, îmi va închide ochii, mă va nimici.             Dorm – multă vreme – două-trei ore – apoi un vis – nu – un coşmar mă înăbuşă. Simt, nu-i vorbă, că sunt culcat şi că dorm… O ştiu şi o simit… Şi mai simt şi că cineva se apropie de mine, mă priveşte, mă palpează, se suie în pat, îngenunchează pe pieptul meu, mă apucă cu mâinile de gât şi strânge… Strânge… Din răsputeri, ca să mă sugrume.             Cât despre mine, mă zbat, înlănţuit de această atroce neputinţa care ne paralizează în vise: vreau să ţip – nu pot; vreau sa mă mişc – nu pot; – făcând eforturi groaznice, gâfâind, încerc să mă întorc, să dau la o parte această fiinţă care mă striveşte şi care mă înăbuşă – nu pot!             Şi deodată mă trezesc, înspăimântat, leoarcă de sudoare. Aprind luminarea. Nu-i nimeni.             După această criză, care se repetă în fiecare noapte, adorm în sfârşit, liniştit, până în zori.             2 iunie.             — Starea mea s-a mai înrăutăţit încă. Ce-oi fi având? Bromura nu serveşte la nimic; nici duşurile. Deunăzi, ca să-mi obosesc trupul, totuşi atât de obosit, m-am dus să mă plimb prin pădurea din Roumare. Am crezut, mai întâi, că aerul proaspăt uşor şi blând, plin de miresme de ierburi şi de frunze, îmi va vărsa în vine un sânge nou, în inimă o nouă energie. Am apucat pe-un drum larg de vânătoare, apoi am cotit înspre la Bouille, pe-o alee îngustă, între două batalioane de copaci extrem de înalţi, care interpuneau între mine şi cer un acoperiş verde, gros, aproape negru.             Un fior mă cuprinse deodată, nu un fior de frig, ci o ciudată senzaţie de nelinişte.             Iuţii pasul, cuprins de îngrijorare la gândul că sunt singur, speriat fără motiv, în mod stupid, de adânca singurătate. Deodată, mi se păru că cineva mă urmăreşte, că cineva merge în urma mea, aproape de tot, cât să mă atingă.             M-am întors brusc. Nu era nimeni. N-am văzut în urma mea decât aleea dreaptă şi largă, înspăimântător de goală; şi-n cealaltă parte se întindea tot cât vedeai cu ochii, exact la fel, înspăimântătoare.             Am închis ochii. De ce? Şi-am început să mă învârtesc pe-un călcâi, foarte repede, ca o sfârlează. Era să cad; am deschis ochii; copacii dănţuiau; pământul plutea; a trebuit să mă aşez. Apoi, a! Nu mai ştiam pe unde am venit! Ciudată idee! Ciudat! Ciudată idee! Nu mai ştiam de loc. Am pornit-o de partea care era la dreapta mea şi m-am întors pe drumul mare care mă adusese în mijlocul pădurii.             3 iunie.             — Noaptea a fost groaznică. Am să plec de aci câteva săptămâni. Probabil că o scurtă călătorie mă va întrema.             2 iulie.             — M-am întors acasă. M-am vindecat. Am făcut de altminteri o excursie încântătoare. Am vizitat muntele Saint-Michel, pe care nu-l cunoşteam.             Ce viziune când soseşti, ca mine, la Avranches, pe înserate! E situat pe-o colină; şi cineva m-a dus în grădina publică, la capătul oraşului. Am scos un strigăt de uimire. O radă uriaşă se întindea în faţa mea, cât vezi cu ochii, între două coaste depărtate ce se pierdeau în zare, prin ceţuri; şi în mijlocul acestei imense rade galbene, sub un cer de aur strălucitor, se înalţă, sumbru şi ascuţit, printre nisipuri, un munte straniu. Soarele tocmai apusese şi pe orizontul încă în flăcări se desena profilul acestei stânci fantastice care poartă în vârful ei un fantastic monument.             De cu zori m-am dus spre el. Marea era joasă, ca seara din ajun, şi, pe măsură ce mă apropiam de ea, priveam înălţându-se în faţa mea uimitoarea abaţie. După câteva ore de mers, am atins uriaşul bloc de pietre care poartă orăşelul dominat de marea biserică. După ce-am urcat strada îngustă şi povârnită, am intrat în cel mai admirabil lăcaş gotic înălţat lui Dumnezeu pe pământ, mare cât un oraş, plin de săli joase, strivite sub bolţi, şi de galerii înalte susţinute de coloane fragile. Am pătruns în acest gigantic giuvaer de granit, tot atât de uşor ca o dantelă, şi acoperit de turnuri şi de graţioase turnuleţe în formă de piramidă, în care urcă scări răsucite şi care proiectează pe cerul albastru al zilelor, pe cerul negru al nopţilor, capetele lor ciudate, de unde ies himere, diavoli, animale fantastice, flori monstruoase, şi care sunt legate unele de altele prin arcade subţiri şi sculptate.             Când am ajuns în vârf, i-am spus călugărului care mă însoţea: „Părinte, ce bine trebuie să te simţi aici!”             El îmi răspunse: „E vânt mult, domnule”; şi-am început să vorbim privind cum se ridică marea, care alerga pe nisip şi-l acoperea cu o cuirasa de oţel.             Şi călugărul îmi istorisi poveşti, toate vechile poveşti ale acestui munte, legende şi iar legende.             Una din ele m-a impresionat mult. Băştinaşii, cei de pe munte, pretind că noaptea se aude vorbind pe nisipuri, apoi se aud behăind două capre, una cu glas tare, cealaltă cu glas scăzut. Credulii afirmă că e vorba de ţipetele pasărilor de mare, care seamănă când cu un behăit, când cu vaiete omeneşti; dar pescarii care întârzie seara pe mare jură că au întâlnit, între două maree, în jurul orăşelului azvârlit astfel departe de lume, umblând de colo până colo pe drum, un bătrân păstor al cărui cap acoperit de manta nu se vede niciodată şi care mână, mergând în faţa lor, un ţap cu chip de bărbat şi o capră cu chip de femeie, ambii având păr lung şi alb, şi vorbind fără încetare, certându-se într-o limba necunoscută, apoi încetând brusc să ţipe spre a behăi din răsputeri.             I-am spus călugărului: „Dumneata crezi?”             Îmi răspunse murmurând: „Ştiu şi eu?”             Am urmat: „Dacă ar exista pe pământ alte fiinţe decât noi, cum de nu le-am fi cunoscut mai demult; cum de nu le-ai fi văzut dumneata; cum de nu le-aş fi văzut eu?”             El răspunse: „Vedem noi oare a suta mia parte din ce există? Iaca, vântul, cea mai mare forţă din natură, care răstoarnă oamenii, dărâmă clădirile, smulge copacii din rădăcini, ridică munţi de apă pe mare, distruge falezele şi zvârle pe stânci vapoarele cele mari, vântul care ucide, şuieră, geme, mugeşte – l-ai văzut, şi-l poţi vedea? Şi totuşi există.”             Am tăcut în faţa acestui raţionament simplu. Omul ăsta era un înţelept, sau poate un prost. N-aş putea spune exact; am tăcut. Ceea ce spunea gândisem adesea.             3 iulie.             — Am dormit prost; există, fără îndoială, aici o influenţă febrilă, deoarece vizitiul meu suferă de aceeaşi boală. Întorcându-mă ieri acasă, observasem strania lui paloare. L-am întrebat:             — Ce ai, Jean?             — Am că nu mă pot odihni, conaşule; nopţile îmi mănâncă zilele. De când a plecat conaşul parcă m-a lovit un deochi.             Ceilalţi servitori sunt totuşi sănătoşi, în schimb mie mi-e frică să nu mă apuce iar.             4 iulie.             — Hotărât lucru, m-a apucat din nou. Vechile mele coşmaruri au revenit. Azi-noapte am simţit pe cineva care se aşezase pe mine şi care, cu gura lipită de a mea, îmi bea viaţa printre buzele mele. Da, o sorbea din gâtlejul meu, aşa cum ar fi făcut o lipitoare. Apoi s-a sculat, sătul, iar eu m-am trezit atât de frânt, de distrus şi durându-mă toate încât nu mă mai puteam mişca. Dacă mai continuă aşa câteva zile, mai mult ca sigur plec.             5 iulie.             — Să-mi fi pierdut oare minţile? Ceea ce s-a petrecut, ceea ce am văzut noaptea trecută e atât de straniu încât mintea mea o ia razna când mă gândesc!             Încuiasem uşa, aşa cum fac de-o vreme în fiecare seară; apoi, fiindu-mi sete, am băut o jumătate de pahar de apă şi am observat, din întâmplare, cu acest prilej, că apa în carafa mea venea până la dopul de cristal.             M-am culcat apoi şi m-am cufundat într-unui din acele vise groaznice, din care mă smulse, după vreo două ore, o zguduitură şi mai groaznică.             Închipuiţi-vă un om care doarme, pe care cineva îl asasinează, şi care se trezeşte cu un pumnal înfipt în plămâni, şi horcăie, plin de sânge, şi nu înţelege.             Regăsindu-mi, în sfârşit, minţile, mi-a fost din nou sete; am aprins o luminare şi m-am îndreptat către masa pe care era carafa. Am ridicat-o, aplecând-o peste pahar; nimic nu curse din ea.             — Era goală! Era complet goală! La început nu mi-am dat seama ce însemna asta; apoi, deodată, m-a cuprins o emoţie atât de groaznică încât a trebuit să stau jos, sau mai curând am căzut pe un scaun! Apoi am sărit ars şi am privit în jurul meu! După care m-am aşezat din nou, buimac de stupoare şi de spaimă în faţa cristalului transparent! Îl priveam cu ochi ficşi, încercând să ghicesc. Mâinile îmi tremurau! Aşadar cineva băuse această apă? Cine? Eu? Eu, fără îndoială. Cine altul decât mine? Păi atunci eram somnambul, trăiam, fără să ştiu, această viaţă dublă şi misterioasă care te face să te întrebi dacă nu cumva sunt două fiinţe în tine, sau dacă o fiinţă străină, cu neputinţă de cunoscut şi invizibilă, însufleţeşte, uneori, când sufletul ne este toropit, trupul nostru captiv, care i se supune ca nouă înşine, ba mai mult chiar decât nouă înşine.             A! Cine va înţelege oribila mea nelinişte? Cine va înţelege emoţia unui om, întreg la minte, perfect treaz, cu scaun la cap, şi care priveşte îngrozit, prin sticla unei carafe, un pic de apă dispărută în timp ce-a dormit! Şi-am stat acolo până la zi, fără să îndrăznesc să mă întorc în pat.             6 iulie.             — Înnebunesc. Iar a băut cineva toată carafa astă-noapte; – sau mai degrabă, eu am băut-o!             Da, dar am băut-o eu? Eu? Cine altul? O, Doamne! Oare înnebunesc? Cine mă va salva?             10 iulie.             — Am făcut nişte experienţe uluitoare. Hotărât lucru, sunt nebun! Şi totuşi!             La 6 iulie, înainte de-a mă culca, am pus pe masă vin, lapte, apă, pâine şi căpşuni.             Cineva a băut – eu am băut – toată apa şi un pic de lapte. Nu s-a atins nici de vin, nici de pâine, nici de căpşuni.             La 7 iulie am repetat experienţa, care a dat acelaşi rezultat.             La 8 iulie am suprimat apa şi laptele. Nimeni nu s-a atins de nimic.             În sfârşit, la 9 iulie am pus din nou pe masă numai apă şi lapte, dar am avut grijă sa înfăşor carafa într-o bucată de muselină albă şi să leg cu sfoară dopurile. Apoi, mi-am frecat buzele, barba, mâinile cu miniu şi m-am culcat.             Invincibilul somn m-a cuprins, urmat curând după aceea de cumplita trezire. Nu mă mişcasem; nici măcar cearşafurile nu erau pătate. M-am repezit spre masă. Muselina în care erau înfăşurate sticlele era curată. Cineva băuse toată apa! Băuse tot laptele! Doamne! Doamne…!             Am să plec numaidecât la Paris.             12 iulie.             — Paris. Îmi pierdusem aşadar capul mai zilele trecute! Se vede că imaginaţia mi-a jucat o festă, sau dacă nu, înseamnă că sunt într-adevăr somnambul, sau că am suferit vreuna din acele influenţe constatate, dar neexplicate până acum, care poartă numele de sugestii. În orice caz, descumpănirea mea atinge demenţa, şi au fost de-ajuns douăzeci şi patru de ore de Paris ca să-mi redobândesc echilibrul.             Ieri, după ce-am făcut nişte curse şi nişte vizite care mi-au infuzat în suflet un aer proaspăt şi tonic, mi-am petrecut seara la Comedia Franceză. Se juca o piesă de Alexandre Dumas-fiul; acest spirit ager şi viguros m-a vindecat pe deplin. Fără îndoială, singurătatea e primejdioasă pentru inteligenţele care lucrează. Ne trebuie în jurul nostru oameni care gândesc şi vorbesc. Când rămânem multă vreme singuri, umplem golul cu năluci.             M-am întors la hotel, prin marile bulevarde, foarte vesel. Când mă înghiontea mulţimea trecătorilor, mă gândeam, nu fără ironie, la spaimele mele, la presupunerile din săptămâna care trecuse, căci crezusem, da, crezusem că o fiinţă invizibilă locuia sub acelaşi acoperiş cu mine. Cât e de slabă mintea noastră şi cât de iute se sperie şi-o ia razna de îndată ce un fapt mărunt, dar cu neputinţă de înţeles, ne impresionează!             În loc de-a încheia prin aceste simple cuvinte: „Nu înţeleg dacă nu cunosc cauza”, ne gândim numaidecât la mistere înspăimântătoare şi la puteri supranaturale.             16 iulie.             — Am văzut ieri lucruri care m-au tulburat adânc.             Luam masa la vara mea, doamna Sabie, al cărei bărbat comandă cel de-al 76-lea regiment de vânători la Limoges. Mă aflam la ea împreună cu două tinere doamne, dintre care una se căsătorise cu un medic, doctorul Parent, care se ocupă foarte mult de bolile nervoase şi de manifestările extraordinare prilejuite în prezent de experienţele referitoare la hipnotism şi la sugestie.             Acesta ne-a povestit pe larg rezultatele prodigioase obţinute de nişte savanţi englezi, precum şi de medicii şcolii din Nancy.             Faptele pe care le-a povestit mi s-au părut atât de ciudate încât m-am declarat cu desăvârşire incredul.             — Suntem, afirma el, pe punctul de a pătrunde una din cele mai importante taine ale naturii, vreau să spun una din cele mai importante taine ale acestui pământ; căci mai există fără îndoială şi altele, cu mult mai importante, colo sus, în stele. De când omul gândeşte, de când ştie să-şi exprime şi să-şi scrie gândul, se simte înconjurat de-o taină pe care simţurile sale grosolane şi imperfecte n-o pot pătrunde, şi încearcă să suplinească această deficienţă a organelor sale prin strădaniile inteligenţei. Cât timp inteligenţa mai rămânea în stare rudimentară, această obsesie a fenomenelor invizibile a adoptat forme banal de înspăimântătoare. De aici s-au născut credinţele populare referitoare la supranatural, legendele despre spiritele rătăcitoare, despre zâne, gnomi, strigoi, aş spune chiar şi legenda despre Dumnezeu, căci concepţiile noastre despre lucrătorul-creator, ori din care religie ar purcede, sunt fără doar şi poate invenţiile cele mai mediocre, cele mai stupide, cele mai inacceptabile ieşite din creierul înspăimântat al creaturilor. Nimic nu e mai adevărat decât această vorbă a lui Voltaire: „Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea sa, dar nici omul nu s-a lăsat mai prejos: l-a făcut pe Dumnezeu după propriul său chip şi asemănare”, în schimb, de ceva mai mult decât un veac presimţim, pare-se, un ceva nou. Mesmer şi câţiva alţii ne-au pus pe-o cale neaşteptată şi am ajuns, într-adevăr, de vreo patru-cinci ani, la rezultate uimitoare.  

SFOARA Lui Harry Alis Ţăranii şi nevestele lor se îndreptau către oraş pe toate drumurile care duceau spre Goderville, pentru cât era zi de târg. Bărbaţii păşeau liniştit, aple«iiulu-vi trupul înainte la fiecare mişcare a picioarelor lor strâmbe, deformate de muncile grele, de apăsarea pe plug care suceşte mijlocul şi ridică în acelaşi timp umărul stâng, de cositul fâneţelor care depărtează genunchii pentru că omul caută să aibă un echilibru solid, de toată truda înceată şi istovitoare a câmpului. (Eămăşile lor albastre, scrobite, strălucitoare, lăcuite parcă, împodobite la guler şi la manşete cu o mică broderie cu aţă albă, umflate în jurul pieptului osos, păreau nişte baloane gata să-şi ia zborul, din care ieşeau un cap, două braţe şi două picioare. Unii trăgeau de capătul unei funii o vacă sau un viţel. Nevestele lor, în spatele vitelor, le plesneau şalele cu câte o rămurică încă împodobită cu frunze, ca să le grăbească mersul. Duceau în braţe coşuri mari din care ieşeau ici inpete de pui, dincolo capete de raţe. Călcau cu paşi mai inurunţi şi mai iuţi decât bărbaţii lor, cu mijlocul uscat, drept şi înfăşurat în câte un şăluţ ponosit, prins cu un iu: pe pieptul lor turtit, cu capul învelit într-o basma ulbă, lipită de păr, peste care era pusă o bonetă. Mai trecea şi câte o şarabană, În pasul smucit al unu! căluţ, zguduind de nădejde doi bărbaţi aşezaţi aiătur! şi, în fundul vehiculului, o femeie, care sa ţinea de marginile trăsurii ca să domolească hurducăturile vârtoase. În piaţa din Goderville era mulţime, îmbulzeală de oameni şi vite la un loc. Coarnele boilor, pălăriile pluşate ale ţăranilor bogaţi şi bonetele ţărancelor pluteau pe deasupra mulţimii. Vocile ţipătoare, ascuţite, lătrătoare, făceau un zgomot continuu şi sălbatic, peste care se ridica câteodată un strigăt ieşit din pieptul puternic al unui ţăran prins de veselie, sau mugetul prelung al unei vaci priponite de zidul unei case. Mirosea a grajd, a lapte, a bălegar, a fin şi a sudoare, răzbea duhoarea acră, groaznică, umană şi animală, a oamenilor de la ţară. Jupânul Hauchecorne, din Breaute, ajunsese tocmai la Goderville şi se îndrepta către piaţă, când văzu un căpăţel de sfoară pe jos. Jupânul Hauchecorne, econom ca un adevărat normand, se gândi că orice lucru care poate sluji ia ceva era vrednic să fie cules şi se aplecă cu greu, pentru că suferea de reumatism. Luă de pe jos bucăţica de sfoară subţire şi se pregătea s-o învălătucească eu grijă, când îl văzu pe jupânul Malandain, curelarul, stând pe pragul prăvăliei lui şi privindu-l. Se certaseră odinioară din pricina unui căpăstru şi rămăseseră supăraţi, pentru că amândoi erau îndrăciţi. Jupânul Hauchecorne se ruşină că duşmanul lui îl văzuse culegând din bălegar un capăt de sfoară. O ascunse repede sub bluză, apoi în buzunarul pantalonilor. Pe urmă se prefăcu a căuta pe jos ceva ce nu găsea şi se îndreptă spre piaţă, cu capul înainte, cocârjit de junghiurile lui. Se pierdu repede în mulţimea zgomotoasă şi înceată, zbuciumată de tocmeli nesfârşite. Ţăranii pipăiau vacile, plecau, se întorceau, încurcaţi, mereu cu teamă că vor fi păcăliri, neîndrăznind niciodată să se hotărască, căutând privirea negustorului, căutând la nesfârşit să descopere viclenia omului şi cusurul vitei. Femeile îşi puseseră coşurile mari Ja picioare şi scoseseră păsările care zăceau acum pe pământ cu labele legate, cu ochii speriaţi, cu crestele stacojii. Ascultau ce li se oferea, ţineau la preţ, cu o expresie aspră, cu chipul nepăsător sau, când se hotărau să lase mai ieftin, strigau dintr-o dată către muşteriul care se depărta încet: — Bine, jupân Anthime. Ţi-o dau. Apoi, încet, încet, piaţa se goli, şi când clopotele bătură amiaza, cei care locuiau prea departe se răspândiră prin hanuri. La Jourdain, sala cea mare era plină de oameni care mâncau, aşa cum curtea largă era plină de tot soiul de vehicule, de faetoane, de cabriolete, de şarabane, de trăsurici, de nenumărate căruţe, galbene de balegă, hodorogite, peticite, ridicându-şi către cer hulubele ca pe nişte briile.’iu proptite cu botul în pământ şi cu dosul ridicat în aer. Aproape de meseni, vatra uriaşă, plină de flăcări luminoase, arunca o dogoare aprinsă în spatele şiragului de oameni aşezaţi în dreapta. Trei frigări se învârteau, încărcate de pui, de porumbei şi de pulpe. O mireasmă îmbătătoare de carne friptă şi de grăsime care mustea peste cojiţa rumenită se desprindea din vatră, înteţea veselia oamenilor, făcea să le lase gura apă. Toată aristocraţia plugului venise acolo, la jupân Jourdain, hangiu şi geambaş, şmecher plin de bani, Farfuriile treceau şi se goleau ca şi ulcelele de cidru galben. Fiecare îşi povestea treburile, cumpărăturile, vân/. Iirile. Îşi dădeau unul altuia veşti despre recoltă. Vremea era bună pentru fâneţe, dar cam prea umedă pentru grâu. Deodată, în curte, în faţa casei, se auzi toba bătând. Toată lumea sări în picioare, afară de câţiva nepăsători, şi alergă la uşă, la ferestre, cu gura încă plină şi cu • şervetul în mână. După ce isprăvi de bătut, crainicul striga sacadat, scarţ-. Dârid frazele? n contratimp: — Se aduce la cunoştinţa locuitorilor din Goderville ca şi tuturor persoanelor care au fost la târg că, azi de dimineaţă, între nouă şi zece, s-a pierdut pe şoseaua care duce la Beuzeville un portofel negru de piele, în care se aflau cinci sute de franci şi acte. Cel care l-a găsit e rugat să-l aducă numaidecât la primărie sau la jupânul Fortune Houlbreque din Manneville. Va avea douăzeci de franci recompensă. Apoi omul plecă. Bătăile înăbuşite ale tobei şi glasul slab al crainicului se mai auziră o dată, de departe. Oamenii începură să vorbească despre întâmplare, socotind dacă jupân Houlbreque avea să aibă norocul să-şi găsească portofelul sau nu. Prânzul se sfârşi. Tocmai isprăveau cafeaua, când în prag se ivi brigadierul de jandarmi şi întrebă: — Jupânul Hauchecorne din Breaute e aici? Jupânul Hauchecorne, aşezat la celălalt capăt al mesei, răspunse. — Uite-mă. Brigadierul urmă: — Jupâne Hauchecorne, vrei să fii aşa de bun să mă întovărăşeşti până la primărie? Domnul primar vrea să-ţi vorbească. Ţăranul, surprins, neliniştit, îşi dete pe gât păhărelul, se ridică şi mai cocârjit încă decât de dimineaţă, pentru că primii paşi după fiecare masă îi erau mai grei, şi porni la drum, repetând: — Uite-mă. Uite-mă. Se luă după brigadier. Primarul îl aştepta, •  aşezat într-un fotoliu. Era un om gras, grav, plin de fraze pompoase, care îndeplinea şi funcţia de notar al târgului. — Jupâne Hauchecorne, spuse el, ai fost văzut azi de dimineaţă ridicând de pe şoseaua care duce la Beuzeville, portofelul pierdut de jupânul Houlbreque din Manneville. Ţăranul se uita uluit la notar, speriat de pe acum de bănuiala care apăsa asupra lui, fără să priceapă de unde venea. — Io, io am ridicat portofelul ăla? — Da, chiar dumneata. — Pe cinstea mea că habar n-am de el. — Ai fost văzut. — Io, m-a văzut pe mine? Adică cine m-a văzut? — Domnul Malandain, curelarul. Atunci bătrânul îşi aduse aminte, pricepu şi se înroşi de furie. — Ah, m-a văzut ţopârlanul! M-a văzut când am adunat sfoara asta, clom’le primar, uite-o! Se scormoni în fundul buzunarului şi scoase un căpeţel de funie. Dar primarul, neîncrezător, dădu din cap: N-o să mă faci să cred, jupâne Hauchecorne, că domnul Malandain, care e un om vrednic de încredere, a luat firişorul ăsta drept un portofel. Ţăranul, furios, ridică mâna, scuipă în lături ca să-şi întărească jurământul, şi repetă: — Asta e adevărat în faţa lui Dumnezeu, adevăru’ adevărat, doin’Je primar. Pe sufletu’ şi pe mântuirea mea, ăsta el Primarul urmă: — După ce ai cules obiectul, ai mai căutat multă vrem o în noroi, să vezi dacă nu mai scăpase din el vreo monedă. Omul se îneca de furie şi de teamă. — Să spuie una ca asta!… să spuie una ca asta… minciuni de astea, ca să facă de râs un om cinstit! Una ca asta! Dar protestă degeaba, pentru că nu fu crezut. Fu confruntat cu domnul Malandain, care îşi repetă şi îşi susţinu afirmaţia. Se ocăriră unul pe altul vreme de un ceas. Jupân Hauchecorne fu căutat, la cererea lui. Nu se găsi nimic la el. În sfârşit, primarul, foarte încurcat, îl trimise acasă, după ce îl preveni că avea să vestească parchetul şi să ceară să se ia măsuri. Ştirea se şi răspândise. Când ieşi din primărie, bătrânul fu înconjurat, întrebat cu o curiozitate serioasă sau batjocoritoare, dar în care nu se amesteca niciun fel de revoltă. Începu sa istorisească povestea sforicelei. Nu fu crezut. Lumea râdea. Mergea, oprit de toţi, oprindu-şi şi el Ia rândul lui cunoştinţele, începând iar, la nesfârşit, aceeaşi poveste, protestând iar, arătându-şi buzunarele întoarse pe dos, ca să dovedească că n-avea nimic la el. se spunea: — Ei, şmecher bătrân! El se supura, îşi ieşea din fire, înfierbântat, disperat că nu era crezut, neştiind ce să facă şi povestind mereu întâmplarea. Se înnopta. Trebuia să plece acasă. O apucă Ia drum cu trei vecini cărora le arătă locul unde culesese bucata de sfoară. Tot drumul vorbi numai despre păţania lui. Seara colindă satul Breaute, ca s-o spună tuturor. Nu întâlnea decât oameni care nu-l credeau. Fu bolnav toată noaptea de supărare. A doua zi, către ora unu după-amiază, Marius Paumelle, argatul jupânului Breton, agricultor din Ymauville, îi adusa jupânului Ilaulbreque din Manneville portofelul cu tot cuprinsul lui. Omul susţinea că-i găsise, în adevăr, pe drum, dar că neştiind carte, îl adusese acasă şi-l dăduse stăpânului lui. Vestea se răspândi în împrejurimi. Jupânul Hauchecorne află şi el. Începu iar să colinde şi să istorisească întâmpâareă, întregită de deznodământ. Triumfa. — Ce mă durea pe mine, spunea el, nu era lucrul, vedeţi dumneavoastră, era minciuna. Nimic nu te păgubeşte mai rău decât ocara care te apasă dintr-o minciună. Toată ziua vorbi despre păţania lui, o povesti oamenilor care treceau pe drum, celor care beau la circiumă, duminica următoare celor care ieşeau de ia biserică. Oprea necunoscuţi, ea să îe-o spună. Acum era liniştit, şi totuşi îl mai sâcâia ceva, fără să ştie lămurit ce. Oamenii, când îl ascultau, păreau că glumesc. I se părea că murmură în spatele lui. în săptămâna următoare, marţi, se duse la târg, la Goderville, împins numai de dorinţa să povestească ce se petrecuse cu el. Malandain, în picioare pe pragul prăvăliei, începu să râdă când îl văzu trecând. De ce? Se apropie de un gospodar din Criquetot, care nu-l lăsă să isprăvească, îi dădu un ghiont în stomac şi-i strigă în obraz: „Hei, şmecher bătrân!“, apoi îi întoarse spatele. Jupânul Hauchecorne rămase înlemnit şi din ce în ce mai neliniştit. De ce-i spusese: „Şmecher bătrân?“ Când se aşeză la masă la hanul lui Jourdain, începu iar Mii l. Imurească întâmplarea. Un jţc’ombuş din Montsvilliers îi strigă: Haide, haide, hoţoman bătrân, ştim noi sfoara ta! Hauchecorne îngână: — Păi de vreme ce s-u găsit portofelu’! Dar celălalt răspunse: — Ia taci. Tată, unu găseşte şi altu aduce. Eu nu ştiu, n-am văzut, te duc de nas. ’ [Viranul simţi că se înăbuşă, în sfârşit, înţelegea. Era acuzat că trimisese portofelul înapoi printr-un fârtat, printr-un complice. Vru să protesteze. Toată lumea de la masă începu să rida. Nu-şi putu isprăvi prânzul şi plecă, în mijlocul batjocurilor. Se întoarse acasă ruşinat şi revoltat, sugrumat de furie, buimac, cu atât mai zdrobit cu cât ar fi fost în stare, cu şmecheria lui de normand, să facă lucrul de care era. Icuzat şi chiar să se laude cu el, ca şi cum ar fi fost o Ispravă grozavă. Vedea tulbure că nevinovăţia lui era (/ivii de dovedit, pentru că viclenia îi era cunoscută. Se nimica lovit în inimă de nedreptatea bănuielii. Atunci începu iar să-şi povestească păţania, lungindu-şi în fiecare zi istorisirea, adăugind de fiecare dată dovezi noi, proteste şi mai energice, jurăminte şi mai solemne pe care le închipuia, pe care le pregătea în ceasurile de singurătate, cu mintea muncită numai de întâmplarea cu sforicică. Era crezut cu atât mai puţin, cu cât se apăra mai complicat şi argumenta mai dibaci. — Astea sunt dovezi de mincinos, se spunea în spatele lui. O simţea, îşi făcea inimă rea, se istovea în silinţe zadarnice. Se topea vă’zând cu ochii. Glumeţii îl puneau acum să povestească „Despre sfoară“ ca să facă haz, aşa cum pui un soldat care_vine de la război să povestească o bătălie. Sufletul lui, lovit adânc, se stingea. Către sfârşitul lui decembrie căzu la pat. Muri în primele zile ale lui ianuarie şi în aiurelile agoniei, mărturisea necontenit că e nevinovat, repetând: — O sforicică… O sforicică… poftim, uite-o, domnule primar. O VENDETTA’ Văduva lui Paolo Saverini locuia numai cu fiul ei într-o casă sărăcăcioasă, aşezată pe meterezele oraşului Bonifacio. Oraşul, clădit pe o ieşitură a muntelui, ’ suspendat chiar pe alocuri deasupra mării, priveşte, peste o strâmtoare stâncoasă, spre coasta mai joasă a Sardiniei. La poalele lui, de cealaltă parte, o fâşie a falezei, care îl înconjoară aproape în înti’egime şi care seamănă cu un culoar uriaş, îi serveşte drept port. Bărcuţele pescarilor italieni sau sarzi şi, la fiecare două săptămâni, un vapor vechi şi gâfâitor care vine de la Ajaccio, îl străbat întreg, până în dreptul primelor case, după ce fac un drum lung între doi pereţi abrupţi. O grămadă de case pune o pată şi mai albă pe muntele alb, casele par nişte cuiburi de păsări sălbatice, agăţate de stâncă, privind de sus această strâmtoare grozavă, în care corăbiile nu încearcă să pătrundă. Vântul fără odihnă chinuieşte marea, chinuieşte coasta goală, roasă de el, abia îmbrăcată în iarbă. Se cufundă în strâmtoare şi pustieşte amândouă malurile. Şiroaiele de spumă palidă străpung pretutindeni valurile, par nişte fişli de pânză care plutesc şi tresaltă pe suprafaţa apei. Casa văduvei Saverini, lipită chiar de marginea falezei, îşi deschidea cele trei ferestre spre această privelişte sălbaticii şi deznădăjduită. Trăia acolo numai cu fiul ei, Antoine, şi cu căţeaua Sprinţar. I, o căţea mare, slabă, cu părul lung şi aspru, de viţă ciobănească, şi care mergea cu flăcăul la vânat. Într-o seară, după o ceartă, Antoine Saverini fu ucis mişeleşte, cu cuţitul, de Nicolas Ravolati, care chiar în noaptea aceea fugi în Sardinia. Când bătrâna mamă primi trupul copilului ei pe care i-l aduseră nişte trecători, nu plânse, ci rămase mult timp nemişcată cu ochii la el; apoi îşi întinse mâna zbârcită deasupra cadavrului lui şi îi jură vendetta. Nu vru să rămână nimeni cu ea şi se închise singură cu trupul mort ■şi cu clinele care urla. Animalul urla necontenit, la capul patului, cu botul întins spre stăpân şi cu coada între picioare. Nu se urnea din loc cum nu se urnea nici mama care stătea acum aplecată peste cadavru, eu ochii aţintiţi, îl privea şi plângea fără zgomot, cu lacrimi mari. Flăcăul, culcat pe spate, îmbrăcat cu haina lui de aba găurită şi^ sfâşiată la piept, părea că doarme, dar era tot plin de sânge: pe cămaşa care îi fusese smulsă ca să i se dea primele ajutoare, pe vestă, pe pantaloni, pe obraz, pe mâini. Cheaguri de sânge i se prinseseră în păr şi în barbă. Bătrâna mamă începu să-l vorbească. La zgomotul vocii ei, căţeaua tăcu. — Lasă, lasă, ai să fii răzbunat, puiul meu, băiatul meu, sărmanul meu copil. Dormi, dormi, o să fii răzbunat, auzi? Ţi-o făgăduieşte maică-ta! Şi ştii bine că maică-ta se ţine totdeauna de cuvânt.  

Inima noastra de Guy de Maupassant PRIMA PARTE         I   Într-o zi, compozitorul Massival, celebrul autor al Rebecăi, cel care de cincisprezece ani era deja supranumit „tânărul şi ilustrul maestru”, i se adresă prietenului său André Mariolle: — De ce n-ai vrut niciodată să fii prezentat doamnei Michele de Burne? Te asigur că este una dintre cele mai interesante femei ale Parisului de azi… — Pentru că nu mă simt născut pentru anturajul ei… — Dragul meu, te înşeli! Are un salon original, deosebit de modern, foarte animat şi plin de artişti. Se face muzică foarte bună, se poartă discuţii la fel de interesante ca în cele mai vestite saloane din secolul trecut. Vei fi foarte bine primit, mai întâi deoarece cânţi perfect la vioară, apoi pentru că în această casă se vorbeşte foarte frumos de tine şi, în sfârşit, pentru că treci drept o persoană deloc banală şi deloc generoasă cu vizitele ei. Măgulit, dar împotrivindu-se încă, presupunând de altfel că acest demers insistent nu era necunoscut tinerei femei, Mariolle rosti un „Of! Nu ţin deloc să merg în care nepăsarea simulată se amesteca cu consimţământul deja dat. Massival reluă: — Vrei să te prezint într-una din aceste zile? De altfel o cunoşti datorită nouă, tuturor celor care facem parte din cercul său intim, căci vorbim de ea destul de des. Este o femeie foarte drăguţă, de douăzeci şi opt de ani, foarte inteligentă, care nu vrea să se recăsătorească pentru că a fost deosebit de nefericită în prima căsătorie. A făcut din locuinţa ei un loc de întâlnire al unor oameni agreabili. Nu se găsesc acolo prea mulţi dintre cei care frecventează cluburi sau înalta societate. Există numai atâţia cât trebuie ca să impresioneze. Va fi încântată să te duc la ea. Învins, Mariolle răspunse: — Fie! Intr-una din aceste zile. Chiar la începutul săptămânii următoare, compozitorul veni la el şi-l întrebă: — Eşti liber mâine? — Da… da… — Bine. Te iau la cină la doamna de Burne. M-a însărcinat să te invit. De altfel, iată un bilet de la ea. După ce s-a mai gândit, de formă, câteva secunde, Mariolle răspunse: — Ne-am înţeles! Având în jur de treizeci şi şapte de ani, André Mariolle, celibatar fără profesie, destul de bogat ca să trăiască după bunul său plac, să călătorească şi chiar să-şi ofere o bogată colecţie de tablouri modeme şi de bibelouri vechi, era considerat un tânăr spiritual, cam bizar, puţin sălbatic, uşor capricios, puţin îngâmfat, care, mai curând din orgoliu decât din timiditate, adoptase postura solitarului. Foarte talentat, foarte rafinat, dar indolent, capabil să înţeleagă orice şi probabil chiar să facă o mulţime de lucruri, el se mulţumise să se bucure de viaţă ca simplu spectator sau, mai curând, ca amator. Dacă ar fi fost sărac, ar fi ajuns, fără îndoială, un om remarcabil, chiar celebru; născut în bogăţie, îşi reproşa necontenit că n-a fost în stare să facă ceva în viaţă. Este adevărat că înregistrase câteva tentative artistice, foarte firave însă: în domeniul literaturii, publicând povestiri de călătorie, plăcute, pline de viaţă, scrise într-un stil îngrijit; în domeniul muzicii, cântând la vioară şi câştigându-şi chiar printre interpreţii profesionişti un bun renume de amator şi, în sfârşit, în sculptură, artă în care îndemânarea înnăscută sau abilitatea modelajelor insolite şi amăgitoare înlocuiesc pentru necunoscători ştiinţa şi studiul. Statueta lui din argilă „Maseur tunisian” obţinuse chiar un oarecare succes la Salonul de anul trecut. Călăreţ desăvârşit, se spunea despre el că este şi un spadasin foarte bun, deşi nu se manifestase niciodată în public, cedând poate, în această privinţă, aceloraşi temeri care îl făceau să ocolească cercurile mondene în care ar fi trebuit să înfrunte rivalităţi de temut. Dar prietenii îl apreciau şi îl lăudau la unison, poate pentru că nu-i punea în umbră. În orice caz, se spunea despre el că este un om de încredere, devotat, agreabil în relaţiile cu ceilalţi şi foarte simpatic. Destul de înalt, purtând o barbă neagră, tăiată scurt pe obraji şi ascuţită elegant spre bărbie, cu părul uşor încărunţit, dar plăcut ondulat, te privea în faţă, cu ochi negri, luminoşi, vioi, neîncrezători şi puţin severi. Printre prietenii lui intimi se numărau mai ales artişti: romancierul Gaston de Lamarthe, compozitorul Massival, pictorii Jobin, Rivollet, de Mandol, care păreau că îi apreciază mult bunul-simţ, prietenia, spiritul şi chiar judecata, deşi, de fapt, cu trufia ce însoţeşte întotdeauna succesul dobândit, îl considerau un ratat foarte simpatic şi foarte inteligent. Atitudinea sa rezervată şi dispreţuitoare părea că spune: „Nu sunt nimic pentru că n-am vrut să fiu”. Trăia, aşadar, într-un cerc restrâns, dispreţuind galanteria elegantă şi marile saloane unde alţii ar fi strălucit mai mult decât el şi l-ar fi aruncat în armata figuranţilor mondeni. Nu voia să meargă decât în casele în care calităţile sale profunde şi discrete erau cu siguranţă apreciate; şi dacă acceptase atât de repede să fie condus la doamna Michele de Burne era pentru că prietenii săi cei mai buni, cei care îi ridicau pretutindeni în slăvi meritele ascunse, făceau parte dintre obişnuiţii acestei tinere femei. Ea ocupa un mezanin drăguţ, pe strada General-Foy, în spatele bisericii Saint-Augustin. Două încăperi dădeau spre stradă: sufrageria şi salonul unde primea pe toată lumea; celelalte două dădeau spre o grădină frumoasă de care beneficia proprietarul casei. Era mai întâi un al doilea salon, foarte mare, mai mult lung decât lat, cu trei ferestre ce se deschideau spre copacii ale căror frunze atingeau streşinile; era decorat cu obiecte şi mobile de un gust pur şi sobru, deosebit de rare şi de valoroase. Jilţurile, mesele, bufetele sau etajerele, tablourile, evantaiele şi figurinele de porţelan din vitrină, vazele, statuetele, pendula uriaşă aflată la mijlocul unui perete, tot decorul acestui apartament de femeie tânără atrăgea sau reţinea privirea prin formă, vechime sau eleganţă. Ca să realizeze acest interior, de care era aproape la fel de mândră ca de ea însăşi, folosise competenţa, prietenia, amabilitatea şi instinctul de vânător al tuturor artiştilor pe care îi cunoştea. Pentru ea, care era bogată şi plătea bine, ei găsiseră tot felul de lucruri însufleţite de acea originalitate caracteristică pe care simplul amator de artă n-o observă. Astfel, datorită lor, ea îşi făcuse o locuinţă celebră, în care se pătrundea greu şi unde îşi închipuia că lumea se simţea mai bine şi revenea mai bucuros decât în apartamentele banale ale tuturor celorlalte femei din lumea bună. Una din teoriile sale preferate pretindea chiar ca nuanţa tapetelor, stofelor, comoditatea fotoliilor, farmecul formelor, graţia ansamblului mângâie, captivează şi obişnuieşte privirea în aceeaşi măsură ca şi zâmbetele plăcute. Apartamentele simpatice sau antipatice, spunea ea, bogate sau sărăcăcioase, atrag, reţin sau resping la fel ca şi fiinţele care le locuiesc. Trezesc sau toropesc inima, înfierbântă sau îngheaţă sufletul, invită la conversaţie sau la tăcere, întristează sau înveselesc, în sfârşit, produc fiecărui musafir o dorinţă de a rămâne sau de a pleca. În mijlocul acestei galerii puţin cam întunecoase, între două jardiniere înflorite, un pian mare cu coadă trona, ocupând locul principal. Mai încolo, o uşă înaltă cu două canaturi făcea legătura dintre această încăpere şi dormitorul care dădea spre camera de toaletă, şi ea foarte mare şi elegantă, tapisată cu pânze de Persia, ca un salon de vară, în care doamna de Burne avea obiceiul să stea când era singură. Căsătorită cu un derbedeu cu maniere elegante, unul din acei soţi tiranici în faţa cărora totul trebuie să cedeze şi să se încline, ea fusese mai întâi foarte nefericită. Timp de cinci ani, trebuise să suporte pretenţiile, durităţile, gelozia, chiar crizele de violenţă ale acestui stăpân neîngăduitor şi, îngrozită, încremenită de uimire, nu putuse să se revolte în faţa acestei revelaţii privind viaţa conjugală, strivită de voinţa despotică şi chinuitoare a bărbatului brutal a cărui pradă era. Într-o seară, întorcându-se spre casă, el muri datorită unei crize de inimă. Când văzu că i se aduce corpul soţului învelit într-o pătură, ea îl privi, neputând crede în realitatea acestei eliberări, cu un profund sentiment de bucurie ascunsă şi cu o teamă cumplită de a nu se trăda. Fire independentă, veselă, chiar exuberantă, suplă şi seducătoare, cu acele libertăţi de spirit, încolţite, nu se ştie cum, în mintea unor fetiţe din Paris, ce par că fi respirat încă din copilărie adierea picantă a bulevardelor în care se amestecă, în fiecare seară, curenţii de aer ai aplauzelor sau fluierăturilor ce răzbat prin porţile deschise ale teatrelor, ea păstra totuşi din sclavia ei de cinci ani o timiditate ciudată, împletită cu vechile ei cutezanţe, o teamă puternică de a nu spune prea mult, de a nu întreprinde prea mult, alături de o arzătoare dorinţă de emancipare şi o hotărâre nestrămutată de a nu-şi mai primejdui libertatea. Soţul ei, om de lume, o dresase să primească ca o sclavă mută, elegantă, politicoasă şi prevenitoare. Printre prietenii acestui despot se numărau artişti pe care ea îi primise curioasă, îi ascultase cu plăcere, fără să îndrăznească vreodată să le arate cât de mult îi înţelege şi îi apreciază. Într-o seară, după terminarea doliului, ea invită câţiva dintre ei la cină. Doi s-au scuzat, alţi trei acceptaseră însă şi descoperiseră cu uimire o tânără femeie cu sufletul deschis şi cu o înfăţişare încântătoare, care i-a făcut să se simtă în largul lor şi le-a declarat într-un mod fermecător cită plăcere îi făcuseră odinioară venind în casa ei. Astfel, încetul cu încetul, ea alese, după gustul ei, din vechile cunoştinţe care o ignoraseră sau nu o cunoscuseră îndeajuns, şi începu să primească, în calitatea ei de văduvă, de femeie liberă, dar care avea să rămână cinstită, pe cei mai căutaţi bărbaţi ai Parisului, cărora li se adăugau doar câteva femei. Primii admişi, devenind intimii gazdei, alcătuiră un grup de bază şi, atrăgându-i şi pe alţii, conferiră casei înfăţişarea unei mici „curţi”, în care fiecare dintre obişnuiţi reprezenta fie o valoare, fie un nume, titluri alese amestecându-se cu inteligenţe plebee. Tatăl ei, domnul de Pradon, care ocupa apartamentul de sus al casei, îi servea drept însoţitor şi ocrotitor. Curtezan bătrân, foarte elegant, spiritual, plin de atenţii faţă de ea, tratând-o mai mult ca pe o doamnă decât ca pe o fiică, prezida acele atât de căutate cine din fiecare joi, cunoscute curând şi comentate în tot Parisul. Cererile de prezentare şi de invitaţii care se revărsau erau discutate şi adeseori respinse după ce fuseseră supuse unui fel de vot al cercului de intimi. Vorbe de duh pronunţate în acest cerc se răspândiseră în oraş. Debuturile actorilor, artiştilor şi tinerilor poeţi ce aveau loc aici deveneau un fel de botez al celebrităţii. Inspiraţii pletoşi aduşi de Lamarthe înlocuiră la pian pe violoniştii maghiari prezentaţi de Massival, iar dansatoare exotice îşi schiţau aici figurile tumultoase înainte să apară în faţa publicului de la Eden sau Folies-Bergeres. Doamna de Burne, păzită de altfel cu gelozie de prietenii ei, păstrând încă o amintire plină de dezgust de pe vremea trecerii ei prin societate sub autoritatea maritală, avea înţelepciunea să nu-şi sporească prea mult numărul cunoştinţelor. Mulţumită şi înspăimântată în acelaşi timp de ce s-ar spune şi gândi despre ea, se lăsa în voia înclinaţiilor sale, puţin boeme, cu o mare prudenţă burgheză. Ţinea la renumele ei, se temea de gesturi prea cutezătoare, rămânea corectă în capriciile sale, moderată în îndrăzneli şi avea grijă să nu poată fi bănuită de nicio legătură, de niciun flirt, de nicio intrigă. Toţi încercaseră să o seducă; se zicea însă că niciunul nu reuşise. Îşi mărturiseau acest lucru, îl recunoşteau cu surprindere, căci bărbaţii nu cred deloc, poate pe bună dreptate, în virtutea femeilor independente. Se răspândise despre ea o legendă. Se spunea că soţul ei, la începutul relaţiilor conjugale, se purtase cu o brutalitate atât de revoltătoare şi avusese pretenţii atât de neaşteptate, încât ea se lecuise pentru totdeauna de dragostea bărbaţilor. Şi intimii, discutând adeseori despre acest lucru, ajungeau, fără excepţie, la concluzia că o tânără crescută în iluzia unor mângâieri viitoare şi în aşteptarea unei tulburătoare taine pe care o bănuia indecentă, de o impuritate agreabilă, dar rafinată, a fost probabil adânc tulburată când dezvăluirea pretenţiilor conjugale i-a fost făcută de un necioplit. Filosoful modern Georges de Maltry rânjea uşor şi adăuga: „Va veni şi vremea ei. Vine întotdeauna pentru acest gen de femei. Cu cât mai târziu, cu atât mai năvalnic. Cu gesturile ei artistice, prietena noastră se va îndrăgosti în amurgul vieţii de un cântăreţ sau de un pianist”. Gaston de Lamarthe avea alte păreri. În calitatea sa de romancier, observator şi psiholog, pasionat al studiului oamenilor din lumea bună, cărora le făcea portrete persiflante, ce semănau unele cu altele, pretindea că înţelege şi analizează femeile cu o perspicacitate infailibilă şi unică. El o clasifica pe doamna de Burne printre detracatele contemporane al căror prototip îl schiţase în interesantul său roman Una dintre ele. Era primul care descrisese această nouă specie de femei, frământate de crize moderate de isterie, solicitate de mii de pofte contradictorii care nu ajung nici măcar să devină dorinţe deziluzionate de tot, fără să fi gustat din nimic, datorită evenimentelor, epocii, a vremurilor de azi, a romanului modem şi care, fără pasiune, fără elanuri „par să îmbine în comportarea lor capricii de copii răsfăţaţi cu uscăciunea unor bătrâni sceptici. Eşuase şi el la fel ca şi ceilalţi în tentativele de a o cuceri. Căci toţi membrii credincioşi ai grupului fuseseră, rând pe rând, îndrăgostiţi de doamna de Burne şi, după ce criza trecea, rămâneau încă, în măsuri diferite, întristaţi şi tulburaţi. Încet, încet, ei formară un fel de bisericuţă. Ea era madona despre care vorbeau fără încetare, stăpâniţi de farmecul ei, chiar atunci când erau departe. O omagiau, o lăudau, o criticau şi o bârfeau zile întregi, potrivit aversiunilor, nemulţumirilor sau preferinţelor pe care ea le exprimase. Se pizmuiau mereu linii pe alţii, se spionau întrucâtva şi, mai ales, strângeau rândurile în jurul ei ca să nu lase să se apropie vreun concurent primejdios. Erau şapte fideli: Massival, Gaston de Lamarthe, grăsanul Fresnel, tânărul filosof, om de lume, foarte la modă, domnul Georges de Maltry, celebru prin paradoxurile sale, prin erudiţia complicată, elocventă, întotdeauna la zi, de neînţeles chiar şi pentru cele mai pasionate admiratoare, celebru şi datorită toaletelor la fel de sofisticate ca şi teoriile sale. Ea alăturase acestor oameni aleşi câţiva bărbaţi obişnuiţi din lumea bună, cunoscuţi prin spiritul lor: contele Marantin, baronul de Gravii şi alţi doi sau trei. Cei doi privilegiaţi ai acestui batalion de elită păreau să fie Massival şi Lamarthe, care aveau, se pare, talentul de-a o distra întotdeauna pe tânăra femeie, amuzată de lipsa lor de respect, de dezinvoltura lor de artişti, de glumele şi de iscusinţa lor de a-şi bate joc de toată lumea şi, într-o anumită măsură, chiar de ea, atunci când le permitea. Dar grija ei firească sau impusă de a nu arăta nici unuia dintre admiratorii săi o preferinţă îndelungată şi evidentă, aerul vesel şi degajat al cochetăriei sale şi modul cu adevărat echitabil în care îşi împărţea favorurile menţinea între ei o prietenie pigmentată de rivalitate şi o înflăcărare a spiritului care îi făcea amuzanţi. Câteodată, vreunul dintre ei, pentru a juca celorlalţi un renghi, îi prezenta câte un prieten. Dar cum acest prieten nu era niciodată un om foarte important sau foarte interesant, nu dura prea mult până când ceilalţi, aliaţi împotriva lui, îl excludeau din cercul lor. În aceste împrejurări îl aduse Massival în vizită pe prietenul său, André Mariolle. Un servitor în frac le strigă numele: — Domnul Mariolle! — Domnul Massival! Sub un nor mare, încreţit, de mătase roz, abajur uriaş care împrăştia asupra unei mese din marmură antică lumina strălucitoare a unei lămpi puternice, ce se sprijinea pe o coloană înaltă de bronz aurit, un cap de femeie şi trei de bărbaţi erau aplecate deasupra unui album pe care tocmai îl adusese Lamarthe. În picioare, între ei, romancierul întorcea paginile, dând explicaţii. Unul din capete se întoarse şi Mariolle, care înainta, zări un chip luminos, blond, puţin roşcat, ai cărui zulufi pe tâmple păreau că ard ca nişte vâlvătăi de mărăcini. Nasul delicat şi cârn dădea acestui chip un aspect surâzător, gura distinct conturată de buze, gropiţele adânci din obraji, bărbia uşor proeminentă îi confereau o înfăţişare ştrengărească, în timp ce, datorită ochilor, printr-un ciudat contrast, chipul îi părea umbrit de melancolie. Ochii îi erau albaştri, de un albastru decolorat, ca şi cum ar fi fost spălaţi, frecaţi, uzaţi, iar la mijloc pupilele negre luceau rotunde şi dilatate. Această privire strălucitoare şi ciudată părea să trădeze halucinările morfinei, sau poate, mai simplu, stratagema cochetă a întrebuinţării mătrăgunei. Doamna de Burne, în picioare, întinse mâna, făcu urări de bun venit, mulţumi. — Îi rugasem de mult pe prietenii noştri să vă aducă pe la mine, îi spuse ea lui Mariolle, dar trebuie întotdeauna să repet aceste lucruri de mai multe ori pentru ca ele să se îndeplinească. Era înaltă, elegantă, puţin cam lentă în mişcări, sobru decoltată, arătându-şi numai partea de sus a frumoşilor ei umeri de roşcată, pe care lumina îi făcea incomparabili. Totuşi, părul nu-i era deloc roşu, ci de culoarea, greu de definit, a anumitor frunze veştede, arse de toamnă. Îl prezentă apoi pe domnul Mariolle tatălui ei, care salută şi-i întinse mâna. Bărbaţii formând trei grupuri, discutau cu familiaritate, părând la ei acasă, într-un fel de cerc de intimi în care prezenţa unei femei aducea un aer de galanterie. Grăsanul Fresnel discuta cu contele de Martin. Frecvenţa constantă a lui Fresnel în această casă şi preferinţa pe care i-o arăta doamna de Burne îi surprindea şi-i supăra adeseori pe prietenii ei. Încă tânăr, dar gras ca un măcelar, gâfâind, puhav, aproape spân, cu capul umbrit de puţin păr răvăşit şi deschis la culoare, banal, plictisitor, avea cu siguranţă, în ochii tinerei femei, un singur merit, neplăcut pentru ceilalţi, dar esenţial pentru ea, şi anume de a o iubi orbeşte, mai mult şi mai profund decât oricare altul. Fusese botezat „foca”. Căsătorit, nu vorbise niciodată de o eventuală prezentare a soţiei sale, care se zicea că era, de departe, foarte geloasă. Îndeosebi Lamarthe şi Massival erau indignaţi de evidenta simpatie a prietenei lor pentru acest Fresnel care sufla din greu şi, când nu se mai puteau abţine să nu-i reproşeze acest gust condamnabil, egoist şi vulgar, ea le răspundea surâzând: — Îl iubesc ca pe un căţel bun şi credincios.  

I         Jeanne, după ce‑şi termină de făcut bagajele, se apro­pie de fereastră; ploaia nu mai contenea. Toată1 noaptea rafalele izbiseră în geamuri şi pe aco­periş. Cerul greu şi încărcat cu apă părea spart, golindu‑se pe pămînt, făcîndu‑l lipicios, topindu‑l ca pe zahăr. Va­lurile de ploaie treceau pline de o căldură apăsătoare. Clipocitul pîrîiaşelor revărsate umplea străzile goale şi casele, ca nişte bureţi, sorbeau apa care pătrundea înă­untru şi se prelingea pe toţi pereţii, de la pivniţă pînă în pod. Jeanne, ieşită în ajun de la mînăstire, liberă în sfîrşit pentru totdeauna, gata să simtă toate bucuriile vieţii la care visa de atîta timp, se temea că tatăl ei nu va mai vrea să plece dacă cerul nu se limpezea; şi, pentru a suta oară în dimineaţa aceea, scrută zărea. Apoi îşi dădu seama că uitase să‑şi pună calendarul în săculeţul ei de voiaj, Luă de pe perete cartonaşul îm­părţit în luni, care avea în mijlocul unui desen data anu­lui în curs, 1819, scrisă cu cifre de aur. Apoi tăie cu creionul primele patru coloane, trăgînd cîte o linie pe fiecare nume de sfînt pînă la 2 mai, ziua ieşirii ei din mînăstire. O voce strigă de dincolo de uşă: - Jeannette! Jeanne răspunse: - Intră, papa! Şi tatăl ei îşi făcu apariţia. Baronul Simon-Jacques de Perthuis des Vauds era un gentilom de modă veche, tipicar şi bun. Discipol entu­ziast al lui J.J. Rousseau, iubea natura, cîmpiile, pădurile, animalele, cu un suflet de îndrăgostit. Aristocrat prin naş­tere, ura din instinct anul '93; dar filosof prin tempera­ment şi liberal prin educaţie, ura la culme tirania, cu o ură declamatorie şi inofensivă. Marea lui forţă şi slăbi­ciunea lui cea mare era bunătatea, o bunătate care n‑avea destule braţe ca să mîngîie, ca să dea, ca să strîngă la piept, o bunătate de creator, fără margini, fără rezistenţă, ca paralizia unui nerv al voinţei, ca un vid de energie, aproape un viciu. Om al teoriei, el făurise un întreg plan de educaţie pentru fiica sa, voind s‑o facă fericită, dreaptă si sensi­bilă. Ea stătuse acasă pînă la doisprezece ani, după care, cu toate plînsetele mamei ei, fusese trimisă la Sacre-Coeur. Acolo o ţinuse închisă cu străşnicie, izolată, neştiută şi neştiutoare de lucruri omeneşti. Dorea s‑o primească înapoi la şaptesprezece ani, pentru ca s‑o scufunde el într‑un fel de baie de poezie înţeleaptă ca mai tîrziu, în mijlocul naturii fecunde, să‑i deschidă sufletul, să‑i alunge neştiinţa în ceea ce priveşte iubirea curată, dra­gostea simplă a animalelor, legile senine ale vieţii. Jeanne ieşea acum din mînăstire luminoasă, plină de viaţă şi însetată de fericire, dornică de toate bucuriile, de toate întîmplările fermecătoare pe care şi le imaginase deja în zilele plictisitoare, în nopţile lungi, în singurăta­tea speranţelor ei. Părea un tablou de Veronese cu părul ei blond, stră­lucitor, care parcă se răsfrîngea şi asupra cărnii, o carne de aristocrată bătînd doar puţin în trandafiriu, umbrită de un puf fin, de un fel de catifea abia vizibilă cînd o mîngîia soarele. Ochii ei erau albaştri, acel albastru opac al figurinelor de faianţă olandeze. Avea o aluniţă pe nara stingă şi alta pe bărbie, unde se ondulau cîteva firişoare de păr care aproape nu se distingeau. Era înaltă, bine făcută, cu talia zveltă. Vocea ei clară părea câteodată prea ascuţită; dar rîsul ei deschis împrăştia în jur vese­lie. Deseori, cu un gest familiar, îşi ducea mîinile la tîmple ca pentru a‑şi netezi părul. Alergă la tatăl ei şi‑l sărută, îmbrăţişîndu‑l: - Ei, plecăm? El zîmbi, îşi clătină părul albit de timpuriu, pe care‑l purta destul de lung, şi întinse mîna spre fereastră: - Cum vrei să călătoreşti pe o vreme ca asta? Dar ea îl rugă, alintată şi iubitoare: - Papa, să plecăm, te rog mult! După amiază va fi frumos! - Dar maică‑ta nu va fi de acord în ruptul capului! - Ba da, îţi promit, asta e treaba mea. - Dacă reuşeşti s‑o convingi pe mama, eu n‑am nimic împotrivă. Jeanne o luă la fugă spre camera baroanei - aştep­tase această zi a plecării cu o nerăbdare crescîndă. De cînd intrase la mînăstirea Saere-Coeur nu pără­sise Rouenul; tatăl ei nu‑i permisese nici o distracţie înainte de vîrsta pe care o hotărîse. Numai de două ori o luase cu el la Paris, cîte cincisprezece zile, dar şi Pari­sul era tot oraş, iar ea nu visa decît să se ducă la ţară. Acum avea să‑şi petreacă vara la proprietatea lor, Peuples, în vechiul castel al familiei ridicat pe faleza de lingă Yport; şi îşi promitea o bucurie infinită de la a‑ceastă viaţă pe malul mării. Mai tîrziu era de la sine înţeles că părinţii îi vor dărui acel loc, unde va locui şi după ce se va mărita. Iar ploaia, care nu mai contenea, era prima mare su­părare din viaţa ei, Dar, după trei minute ieşi, în goană din camera mamei, strigînd prin toată casa: - Papa, papa! Mama e de acord, pune să înhame caii! Potopul nu se potolea deloc; s‑ar putea spune chiar că se înteţea, cînd caleaşca fu adusă în faţa uşii. Jeanne era gata să se urce în trăsură, cînd baroana coborî scările, susţinută de o parte de soţul ei şi de cea­laltă de o cameristă voinică şi înaltă ca un bărbat. Era o normandă din Caux, căreia îi dădeai cel puţin douăzeci de ani, deşi n‑avea decît optsprezece. În familie era soco­tită într‑un fel ca o a doua fiică, pentru că fusese sora de lapte a Jeannei. Se numea Rosalie. Treaba ei de căpe­tenie era să‑şi ajute stăpîna la mers, deoarece aceasta devenise enormă în ultimii ani, din cauza unei hipertrofii a inimii, de care se plîngea tot timpul. Gîfîind, baroana ajunse la scara trăsurii, aruncă o privire la curtea şiroind de apă, şi murmură: - Într‑adevăr, nu‑i înţelept ce facem. Soţul ei, veşnic zîmbitor, îi răspunse: - Dumneata ai vrut‑o, doamnă Adelaide. Cum baroana purta numele pompos de „Adelaide”, el îi punea mereu în faţă „doamnă”, ca un fel de respect puţin ironic. Baroana îşi continuă mersul şi urcă cu chiu cu vai în trăsura care scîrţîi din toate încheieturile. Baronul se aşeză lîngă ea, iar Jeanne şi Rosalie pe bancheta din faţa lor. Bucătăreasa Ludivine aduse grămezi de haine groase pe care le stivui pe genunchii baroanei şi două coşuri pe care le ascunseră sub picioare; apoi se caţără pe capră lîngă moş Simon, învelindu‑se într‑o pătură care o aco­perea cu totul. Portarul şi nevastă‑sa veniră să‑i salute; închizînd uşa trăsurii, le dădură ultimele sfaturi pentru drum, apoi porniră. Moş Simon, vizitiul, cu capul aplecat, cocîrjat sub ploaie, nici nu se mai vedea din mantaua lui cu guler triplu. Vijelia gemea, umplînd drumul cu apă şi izbind în ferestre. în galopul cailor, trăsura coborî spre chei, trecu de‑a lungul vapoarelor care stăteau ca nişte copaci desfrunziţi sub ploaie, cu catargele, vergile şi parîmele profilîndu‑se trist pe cerul înnegurat, şi o luă pe bulevardul lung de pe colina Riboudet. Curînd traversară cîmpiile; din cînd în cînd cîte o salcie înecată, cu ramurile ei plîngătoare înţepenite ca de moarte, se zărea nedesluşit prin valurile de apă. Pot­coavele cailor plescăiau şi cele patru roţi făceau băi de nămol. Tăceau cu toţii. Pînă şi gîndurile păreau la fel de înglodate ca pămîntul. Lăsîndu‑se pe spate, măicuţa pi­cotea cu capul în piept. Baronul privea întunecat cîmpurile înmuiate şi monotone. Rosalie, cu un pachet pe genunchi, cugeta cu gîndirea neşlefuită a oamenilor din popor. Jeanne, sub şuvoaiele călduţe, se simţea renăscînd ca o plantă închisă pe care o scoţi la aer; şi bucuria revărsată îi acoperea ca un frunziş tristeţea inimii. Nu scotea nici un cuvînt, dar ar fi vrut să cînte, să întindă afară mîinile, să le umple cu apă şi să bea; şi era totuşi fericită să treacă în goana cailor, să vadă peisajele pustii şi să se simtă adăpostită în mijlocul acestui potop. Sub ploaia întărîtată, crupele lucitoare ale cailor sco­teau aburi. Încetul cu încetul, baroana aţipi. Figura ei, încadrată de sase caltaboşi de păr care ii atîrnau de‑o parte şi de alta, se lăsă puţin cîte puţin, susţinută molcom de valu­rile de grăsime de pe piept care se ridicau pe gît. Capul i se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei; obrajii i se umflau, în timp ce printre buzele ei întredeschise ieşea un sforăit răsunător. Baronul se aplecă spre ea şi‑i puse încetişor în mîinile încrucişate peste pîntecele enorm, un portofel de piele. Atingerea o trezi şi ea privi obiectul cu nişte ochi goi, avînd în ei nedumerirea buimacă a celui trezit din somn. Portofelul se deschise. Peste tot în trăsură se răspîndiră monede de aur şi bancnote. Ea se trezi de tot, iar rîsul zglobiu al fiicei sale izbucni ca o cascadă. Baronul strînse banii şi i‑i puse pe genunchi: - Poftim, draga mea, e tot ce a rămas din ferma de la Eletot. Am vîndut‑o ca să pun să se repare castelul de la Peuples, unde vom locui deseori de aici înainte. Ea numără şase mii de franci, pe care‑i puse liniştită în buzunar. Era o nouă fermă vîndută astfel, din cele treizeci şi una pe care părinţii le lăsaseră moştenire ba­ronilor. Totuşi mai aveau încă vreo douăzeci de mii de livre rentă din pămînturi care, bine administrate, le‑ar fi adus cu uşurinţă treizeci de mii pe an. Cum trăiau simplu, acest venit ar fi fost suficient dacă n‑ar fi avut în casă acea prăpastie fără fund, bunătatea. Ea le scurgea banii printre degete cum usucă soarele apa de ploaie. Curgeau, se risipeau, dispăreau. Cum f Nimeni nu ştia nimic. De fiecare dată unul dintre ei spunea: - Nu ştiu cum s‑a întîmplat, am cheltuit azi o sută de franci fără să cumpăr nimic important. Această uşurinţă de a da era de altfel un» dinu* marile bucurii ale vieţii lor; şi se potriveau în asta într‑un mod înduioşător de perfect. Jeanne întrebă: - E frumos acum castelul meu? - O să vezi, micuţa mea, spuse el cu veselie, încetul cu încetul furtuna se potolea; mai rămăsese doar un fel de ceaţă, un praf uşor de ploaie risipit în aer. Bolta de nori părea să se ridice, să se lumineze; şi dintr‑o dată, printr‑o spărtură nevăzută, o rază oblică de soare coborî pe cîmpie. Norii se desfăcură; apăru culoarea albastră a fundalului, apoi ruptura se mări ca o mătase care se destramă şi un frumos cer limpede, de un azur clar şi adînc se deschise deasupra lumii. Se simţi o răsuflare proaspătă şi dulce ca un suspin fericit al pămîntului; şi cînd treceau prin dreptul grădi­nilor sau pădurilor, se auzea cîteodată cîntecul vioi al unei păsări ce‑şi usca penele, însera. Toată lumea clin trăsură dormea, în afară de Jeanne. De două ori se opriră la cîte un han ca să lase caii să răsufle şi să le dea puţin ovăz cu apă. Se auzeau clopote răsunînd departe. Într‑un sătuc aprinseră feli­narele trăsurii;- iar. cerul se lumină şi el sub puzderia de stele. Case luminate apăreau ici şi colo, străpungînd întu­nericul cu puncte de foc. Dintr‑o dată, la o cotitură, apăru luna imensă, roşie, parcă adormită. Era aşa de plăcut că lăsară ferestrele coborîte. Jeanne, istovită de visuri, covîrşită de viziuni fericite, se odihnea. Cîteodată, cînd amorţea, stînd prea mult în aceeaşi pozi­ţie, deschidea ochii, privea afară, vedea în noaptea stră­lucitoare cum pier în depărtare arborii de la o fermă, sau, cîteodată, vaci culcate pe cîmp, care îşi ridicau cape­tele, îşi căuta o poziţie mai comodă, încerca să‑şi reînnoade visul pierdut; dar uruitul continuu al trăsurii îi răsuna în urechi, îi risipea gîndurile şi ea deschidea din nou ochii, simţindu‑şi mintea şi trupul frînte de oboseală.  

Mai tare ca moartea de Guy de Maupassant