Georges Simenon si seria Maigret

I.           Strada era îngustă, ca toate străzile vechiului cartier din Sables d”Olonne, cu pavele inegale, cu trotuare de pe care trebuia să coborî de fiecare dată când întâlneai un trecător. Uşa din colţ era una splendidă, cu două canaturi, de un verde intens, somptuos, cu reflexe perfecte, cu cele două ciocănele din cupru bine lustruite, aşa cum vezi doar pe la notarii din provincie sau la mănăstiri.           În faţă, staţionau două maşini lungi, lucitoare, care dădeau aceeaşi impresie de curăţenie şi de confort. Maigret le cunoştea, amândouă erau ale unor chirurgi.           „Aş fi putut şi eu să fiu chirurg”, îşi spuse el.           Şi să aibă o maşină ca acelea. Poate că nu chirurg, dar era adevărat că fusese gata să se facă medic, că începuse studii de medicină şi că uneori se gândea la asta cu nostalgie. Dacă tatăl lui n-ar fi murit aşa devreme. înainte de a pune piciorul pe prag, scoase ceasul din buzunar şi văzu că era trei. În acelaşi moment, se auzi dangătul puţin cam subţiratic al clopotului capelei, apoi, peste acoperişurile caselor mici ale oraşului, celălalt, mai grav, de la Notre-Dame.           Oftă şi apăsă pe butonul soneriei. Ofta pentru că era ridicol să-şi scoată ceasul din buzunar în fiecare zi la aceeaşi oră. Ofta pentru că era la fel de ridicol să vină la ora trei fix, ca şi cum de asta ar fi atârnat soarta lumii. Ofta pentru că, în timp ce aştepta declicul uşii, care se deschidea singură, graţie unui mecanism bine întreţinut, fără zgomot, lin, avea să devină, ca şi în zilele dinainte, un alt om.           Nici măcar un om în adevăratul sens al cuvântului. Umerii lui rămâneau umerii masivi ai comisarului Maigret, iar silueta nu devenea mai puţin greoaie.           Totuşi, de la primul pas făcut pe coridorul luminos, avea impresia că e un copil, tânărul Maigret de altădată, care, în satul lui din Allier, mergea în vârful picioarelor şi îşi ţinea răsuflarea când, după prima geană a zorilor, cu mâinile crăpate şi nasul roşu, intra în sacristie ca să-şi îmbrace hainele de copil de cor.           Atmosfera era aici la fel. O mireasmă dulceagă, farmaceutică înlocuia aroma de tămâie, dar nu era mirosul dezgustător din spitale, ci ceva mai complex, mai rafinat, mai subtil. Păşea pe un linoleum moale cum nu mai văzuse nicăieri. Chiar şi pereţii, daţi cu vopsea în ulei, erau mai netezi, de un alb mai onctuos decât oriunde în altă parte.           Plus umezeala aerului şi puritatea tăcerii, imposibil de găsit altundeva decât într-o mănăstire.           Se întoarse spre dreapta, ca un automat şi salută cu o înclinare a bustului, precum copilul de cor care trece prin faţa altarului, murmurând:           — Bună ziua, măicuţă.           Într-un birou din sticlă, luminat, curat, prevăzut cu o deschizătură, o măicuţă cu bonetă, aşezată în faţa unui registru, îi zâmbi şi răspunse:           — Bună ziua, domnule 6. Telefonez să aflu dacă puteţi intra. Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.           Era maica Aurelie. Probabil că în viaţa obişnuită ar fi fost o femeie de cincizeci de ani, dar, sub boneta albă, faţa ei netedă ca o caramelă nu avea vârstă.           — Alo! Rosti ea, cu o voce discretă. Maica Mărie des Anges? A sosit domnul 6.           Maigret nu se supăra, nici măcar nu era agasat. Era o ceremonie zilnică mai mult decât inutilă. Era aşteptat sus. Se ştia că vine la trei fix şi că ar fi fost în stare să urce şi singur la primul etaj.           Dar nu! Erau maniace. Maica Aurelie îi zâmbea, iar el se uita la scara cu treptele acoperite de un covor roşu, unde avea să apară maica Mărie des Anges.           Aceasta zâmbea şi ea, cu mâinile în mânecile largi ale veşmântului lung şi cenuşiu.           — Veniţi, domnule 6.           Maigret ştia foarte bine că avea să-i şoptească, de parcă ar fi fost un secret sau o ştire senzaţională:           — Draga noastră bolnavă se simte din ce în ce mai bine.           Mergea în vârful picioarelor. Poate că ar fi roşit dacă, cumva, greutatea lui ar fi făcut să trosnească o treaptă a scării. Ba chiar ţinea puţin capul într-o parte când vorbea, din pricina mirosului de calvados pe care îl bea în fiecare zi după masa de prânz.           Soarele trasa dungi oblice pe culoar, ca şi pe icoanele ce reprezentau sfinţi. Uneori întâlnea o masă pe rotile, o bolnavă dusă spre sala de operaţii şi de la care reţinea doar privirea fixă.           Maica Aldegonde venea întotdeauna până în pragul salonului mare cu douăzeci de paturi, ca din întâmplare, ca şi cum ar fi avut treabă, doar ca să-i spună în treacăt, zâmbind smerit:           — Bună ziua, domnule 6.           Apoi, puţin mai departe, maica Mărie de Anges deschidea, trăgându-se într-o parte, uşa marcată cu numărul 6.           Aşezată în capul oaselor pe pat, cu o expresie ciudată pe faţa puţin cam palidă, o femeie îl privea cum intră. Era doamna Maigret, care părea că îi spune întotdeauna: „Bietul de tine, Maigret, uite cum te-ai schimbat”.           De ce continua să meargă în vârful picioarelor, să vorbească cu o voce înăbuşită care nu era a lui, mişcându-se cu mare grijă, ca şi cum ar fi riscat să spargă porţelanuri? O săruta pe frunte, vedea portocalele şi prăjiturile pe noptieră şi, pe cuvertură, lucrul de mână care avea darul să-l înfurie.           — Iar?           — Maica Mărie des Anges mi-a dat voie să împletesc puţintel.           Mai erau şi alte ritualuri. De exemplu, o saluta pe bătrâna din patul al doilea. Nu putuseră să obţină o cameră cu un singur pat.           — Bună ziua, domnişoară Rinquet.

Capitolul 1           Umbra chinezească.           Ora zece seara. Porţile de fier ale parcului fuseseră închise, iar Piaţa Vosges era acum pustie, cu urmele lucioase lăsate de maşini pe asfalt şi susurul neobosit al fântânilor, copacii despuiaţi de frunze şi conturul monoton pe cer al acoperişurilor identice. Sub arcade, care formează o centură impresionantă a acestei pieţe, puţine lumini erau aprinse. Nu mai mult de trei-patru prăvălii. Comisarul Maigret văzu o familie care lua masa în una dintre ele, unde se îngrămădeau coroane mortuare. Încerca să citească numerele de deasupra uşilor, dar, imediat ce trecu de prăvălia cu coroane, o persoană mică de statură ieşi din umbră.           — Dumneavoastră v-am telefonat? Probabil că aştepta de mult timp acolo. În pofida frigului lunii noiembrie, nu-şi pusese pardesiul peste şorţ. Avea nasul roşu şi ochii îngrijoraţi. La mai puţin de o sută de metri, în colţul străzii Beam, se afla un poliţist în uniformă.           — Nu l-aţi anunţat? Mormăi Maigret.           — Nu! Din cauza doamnei de Saint-Marc, care urmează să nască. Uitaţi! Aceea e maşina doctorului, chemat de urgenţă. Lângă trotuar staţionau trei maşini, cu luminile de poziţie aprinse. Cerul, cu nori care treceau pe un fond scăldat de lumina Lunii, căpăta uneori o paloare indefinită. Ai fi spus că stătea să ningă. Portăreasa intră pe poarta mare a imobilului, luminată de un bec de 25 de waţi, înnegrit de praf.           — O să vă explic. Aici este curtea. Trebuie s-o traversezi ca să ajungi în oricare parte a casei, cu excepţia celor două prăvălii. Aici stau eu, în stânga. Nu daţi atenţie. N-am avut timp să culc copiii. Erau doi, un băiat şi o fată, în bucătăria în dezordine. Dar portăreasa nu intră. Arătă, la celălalt capăt al curţii, lungă, mare, o clădire cu proporţii armonioase.           — Acolo e. O să înţelegeţi. Maigret se uita curios la acel nod de femeie ale cărei mâini agitate trădau înfrigurarea.           — Cineva vrea să vorbească cu un comisar la telefon! I se spusese puţin mai devreme la Poliţia Judiciară. Auzise o voce înăbuşită şi repetase de trei-patru ori:           — Vorbiţi mai tare! Nu vă aud!           — Nu pot. Vă sun de la debit. Aşa că. Era un mesaj fără şir.           — Ar trebui să veniţi imediat în Piaţa Vosges la nr. 61. Da. Cred că e vorba de o crimă. Dar încă nu trebuie să se ştie! Iar acum, portăreasa arăta spre ferestrele mari de la primul etaj. Câteva umbre se agitau în spatele perdelelor.           — Acolo e.           — Crima?           — Nu! Doamna de Saint-Marc care naşte. Prima ei naştere. Nu e prea voinică. Înţelegeţi? Curtea era şi mai întunecoasă decât Piaţa Vosges. Era luminată de un singur bec, fixat în perete. Puteai ghici o scară în spatele unei uşi cu geam, apoi, ici şi colo, nişte ferestre lu-minate.           — Şi crima?           — Să vă spun! La şase au plecat angajaţii de la Couchet.           — O clipă. Ce înseamnă ‘Couchet’?           — Clădirea din fund. Un laborator sau o fabrică de seruri. Probabil că ştiţi. ‘Serurile doctorului Riviere’.           — Şi fereastra aceea luminată?           — Staţi puţin. Azi e 30. Aşa că domnul Couchet era acolo. Are obiceiul să rămână singur după închiderea birourilor. L-am văzut prin geam, aşezat în fotoliu. Priviţi. O fereastră cu ochiuri de geam mate. O umbră ciudată, ca a unui bărbat care zace cu capul pe birou.           — El e?           — Da. Pe la opt, când am dus gunoiul, am aruncat o privire. Scria. Se vedea foarte bine mâna care ţinea un toc sau un creion.           — Şi la ce oră a avut loc crima?           — Un moment! Am urcat să văd ce mai face doamna de Saint-Marc. Şi m-am uitat iar când am coborât. Era ca acum şi chiar am crezut că adormise. Maigret începea să-şi piardă răbdarea.           — Pe urmă, după un sfert de oră.           — Da! Era în aceeaşi poziţie! Spuneţi esenţialul.           — Asta e tot. Am vrut să văd. Am bătut la uşa biroului. N-a răspuns nimeni şi am intrat. E mort. E plin de sânge peste tot.           — De ce n-aţi anunţat comisariatul? E la doi paşi de aici, pe strada Beam.           — Şi ar fi venit toţi în uniformă! Ar fi tulburat toată casa! V-am spus că doamna de Saint-Marc. Maigret avea mâinile în buzunare şi pipa între dinţi. Se uită la ferestrele de la primul etaj şi avu impresia că momentul se apropia, pentru că agitaţia crescuse. Auziră o uşă deschizându-se şi paşi pe scară. În curte apăru silueta unui om înalt şi solid. Portăreasa atinse mâna comisarului şi şopti cu respect:           — Domnul de Saint-Marc. Fost ambasador. Bărbatul, căruia nu i se vedea faţa, se opri, porni din nou, apoi se opri iar, privind tot timpul spre propriile ferestre.           — Probabil că i s-a spus să iasă afară. Şi mai adineauri. Haideţi cu mine. Poftim! Iar au dat drumul la fonograf! Şi exact deasupra familiei Saint-Marc! Fereastră mai mică, de la etajul doi, cel mai slab luminată. Era închisă şi mai mult puteai ghici decât auzi muzica unui gramofon. Portăreasa, slabă, nervoasă, cu ochii roşii, cu degetele agitate, se îndreptă spre fundul curţii, arătă un peron mic şi o uşă întredeschisă.      — O să-l vedeţi la stânga. Prefer să nu mai intru. Un birou banal. Mobile deschise la culoare. Un tapet uni. Şi un bărbat de patruzeci şi cinci de ani, aşezat într-un fotoliu, cu capul pe hârtiile împrăştiate în faţa lui. Glonţul îl lovise drept în piept. Maigret trase cu urechea: portăreasa era tot afară, aşteptându-l, iar domnul de Saint-Marc continua să se plimbe prin curte. Din când în când, un autobuz trecea prin piaţă, iar vacarmul lui făcea şi mai profundă liniştea care urma. Comisarul nu se atinse de nimic. Se asigură doar că arma nu rămăsese în birou, se uită înjur trei-patru minute, pufăind din pipă, apoi ieşi, încruntat.

Capitolul I.           Sâmbăta domnului Basso.           Un sfârşit de după-amiază însorit. Un soare aproape vâscos scălda străzile liniştite de pe malul stâng al Senei. Şi peste tot, pe feţe, în miile de zgomote familiare ale străzii, stăruia bucuria de a trăi.           Există şi astfel de zile, când existenţa este mai puţin banală şi trecătorii de pe trotuare, tramvaiele şi automobilele par să-şi joace rolul într-o feerie.           Era 27 iunie. Când Maigret ajunse la poarta mică a închisorii Santé, santinela privea, înduioşată, un pisoi alb ce se juca cu câinele lăptăresei.           Şi probabil că există şi zile în care pavajul e mai sonor. Paşii lui Maigret răsunară în curtea imensă. La capătul culoarului, întrebă un gardian:           — A aflat?           — Încă nu.           O cheie răsucită în broască, un zăvor tras… Intră într-o celulă foarte înaltă, foarte curată, unde un bărbat se ridică, în timp ce chipul său părea să-şi caute o expresie.           — Ce mai faci, Lenoir? întrebă comisarul. Bărbatul dădu să zâmbească, dar un gând îi înăspri brusc trăsăturile. Sprâncenele i se apropiară, bănuitoare. Preţ de câteva secunde, schiţă o grimasă arţăgoasă, apoi ridică din umeri şi întinse mâna.           — Am înţeles! rosti el.           — Ce-ai înţeles?           Un zâmbet dezamăgit.           — Nu-mi faceţi mie asta! Aţi venit aici…           — Pentru că plec mâine în vacanţă şi…           Deţinutul râse, un râs sec. Era un tânăr înalt, brunet, cu părul pieptănat pe spate. Avea trăsături regulate, ochi căprui frumoşi şi o mustaţă fină, care scotea în evidenţă albul dinţilor ascuţiţi ca ai rozătoarelor.           — Sunteţi amabil, domnule comisar.           Se întinse, căscă şi închise capacul WC-ului, care rămăsese ridicat, într-un colţ al celulei.           — Nu vă uitaţi la dezordine…           Şi, brusc, privindu-l în ochi pe Maigret:           — Graţierea a fost respinsă, nu-i aşa?           Era inutil să mintă. Celălalt înţelesese şi se plimba acum prin celulă.           — Nu-mi făceam iluzii! Şi când? Mâine?..           Cu toate astea, la ultimul cuvânt, vocea i se alteră şi ochii i se îndreptară spre lumina slabă a zilei, care se strecura prin fereastra îngustă, situată foarte sus.           La aceeaşi oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:           Preşedintele republicii a respins graţierea lui Jean Lenoir, tânărul şef de bandă din Belleville. Execuţia va avea loc mâine în zori.           Maigret îl arestase pe Lenoir în urmă cu trei luni, într-un hotel de pe strada Saint-Antoine. Încă o secundă şi glonţul tras de asasin în direcţia lui l-ar fi nimerit drept în piept, în loc să ajungă în tavan.           Totuşi, comisarul se interesase de el, fără ranchiună. Întâi, poate, pentru că Lenoir era tânăr. Avea douăzeci şi patru de ani şi colecţiona condamnări de la cincisprezece.           Apoi, pentru că era îndrăzneţ. Avea complici. Doi dintre ei fuseseră arestaţi în aceeaşi zi cu el. Erau la fel de vinovaţi şi, în cazul ultimei lovituri, atac armat asupra unui casier, probabil că implicarea lor fusese mai mare decât a şefului.           Totuşi, Lenoir îi dezvinovăţise, luase totul asupra lui, nu-i „turnase”.           Fără afectare, fără să se dea mare. Nu învinovăţea societatea pentru delincvenţa lui.           — Am pierdut! se mulţumea el să spună.           Se sfârşise. Sau, mai curând, când soarele care aurea acum o bucată din zidul celulei sale avea să răsară din nou, se va fi sfârşit.           Fără să vrea, Lenoir făcu un gest sinistru. În timp ce se plimba, îşi trecu mâna peste ceafă, se înfioră, păli şi simţi nevoia să spună, rânjind:           — Oricum! Ai un sentiment ciudat.           Şi, brusc, cu obidă în glas:           — Măcar dacă m-aş duce acolo cu toţi cei care o merită!           Se uită la Maigret, ezită, făcu din nou turul micii încăperi, apoi mormăi:           — N-am să mă apuc azi „să dau în gât” pe cineva. Şi totuşi!..           Comisarul evita să-l privească. Simţea că se apropia mărturisirea. Şi îl ştia pe celălalt destul de sălbatic ca o simplă tresărire sau un interes prea vizibil să-l facă să nu mai vorbească.           — Desigur, nu cunoaşteţi taverna de doi bani. Ei bine, dacă daţi o raită pe-acolo, să ştiţi că e un tip, printre clienţii fideli, care ar merita mai mult decât mine să fie dus mâine la ghilotină!           Se plimba întruna, nu se putea opri, şi asta devenea halucinant. Era singurul mod prin care îşi trăda surescitarea.           — Dar nu-l veţi prinde… Uitaţi! Pot să vă spun ceva, fără „să dau pe goarnă”… Nu ştiu de ce îmi vine asta în minte azi. Poate pentru că e o poveste de puştani… Să fi avut vreo şaisprezece ani. Eram doi care mergeam pe la balurile populare şi şterpeleam. La ora asta, celălalt cred că e într-un sanatoriu. Tuşea de pe-atunci…           Oare nu vorbea acum ca să-şi creeze iluzia vieţii, ca să-şi dovedească lui însuşi că era încă om?      — Într-o noapte… Cam pe la trei… Mergeam pe strada… Nu! N-am să vă spun numele străzii. O stradă oarecare. Am văzut de departe o uşă care se deschidea. La marginea trotuarului era oprită o maşină. Pe uşă a ieşit un tip, împingându-l pe altul de la spate. Nu! Nu-l împingea. Imaginaţi-vă un manechin pe care ai vrea să-l faci să meargă cu tine ca şi cum ar fi un amic! L-a băgat în maşină şi s-a urcat la volan. Prietenul mi-a aruncat o privire şi iată-ne pe amândoi pe bara de protecţie din spate. În vremea aceea, mi se spunea Chat1. Asta spune tot!.. Ne-a plimbat pe o grămadă de străzi. Tipul de la volan parcă ar fi căutat ceva, părea că se rătăcise… Până la urmă, am înţeles ce căuta, pentru că a ajuns la canalul Saint-Martin… Aţi ghicit, nu-i aşa? A deschis portiera, a închis portiera, şi gata! Un cadavru a ajuns în apă. Simplu ca bună ziua! Gagiu' cu maşina trebuie să fi pus dinainte nişte chestii grele în buzunarele hoitului, pentru că n-a plutit nici o clipă… Noi doi stăteam cuminţi. Ne-am privit din nou. Am urcat la locul nostru.

Capitolul 1           Crima comisarului Maigret.           Nimeni nu a băgat de seamă ce se întâmpla. Nimeni nu a bănuit drama care se petrecea în sala de aşteptare a acelei gări mici, unde se aflau doar şase călători posaci, iar în aer plutea un miros de cafea, de bere şi limonadă. Era cinci după amiază şi se lăsa întunericul. Lămpile fuseseră aprinse, dar prin geamuri încă mai puteai zări, în semiobscuritatea peronului, funcţionari germani şi olandezi de la vamă şi de la căile ferate, care tropăiau pe loc ca să se încălzească.           Căci gara din Neuschanz era situată la extremitatea nordică a Olandei, lingă frontiera germană.           O gară oarecare, deoarece Neuschanz abia dacă se putea numi sat. Nici o linie principală nu trecea pe acolo, iar tren era doar dimineaţa şi seara, pentru muncitorii germani care, atraşi de lefurile mari, lucrau în uzinele din Olanda.           De fiecare dată se repeta acelaşi ritual. Trenul german se oprea la un capăt al peronului şi trenul olandez aştepta la celălalt capăt.           Funcţionarii cu şapcă portocalie şi cei cu uniformă verzuie sau albastru închis se întâlneau şi petreceau împreună ora de oprire prevăzută pentru formalităţile vamale.           Fiind vorba de vreo douăzeci de călători în fiecare tren, cam aceiaşi, care se adresau cu familiaritate vameşilor, formalităţile se terminau repede.           Iar oamenii se duceau atunci la bufet, care era la fel ca toate bufetele de frontieră. Preţurile erau afişate în cenţi şi în pfennigi. Într-o vitrină găseai ciocolată olandeză şi ţigări germane. Puteai fi servit cu rachiu de ienupăr sau cu schnaps.           În seara aceea era o atmosferă apăsătoare. O femeie moţăia la casă. Un jet de abur ţâşnea din filtrul mare de cafea. Uşa de la bucătărie rămăsese deschisă şi se auzeau ţiuiturile unui aparat de radio la care umbla un copil. Totul avea un aer familial şi totuşi, erau de ajuns câteva detalii pentru ca atmosfera să capete o nuanţă tulbure de aventură şi mister.           De exemplu, uniformele celor două ţări! Sau acel amestec de afişe pentru sporturile de iarnă din Germania şi pentru Târgul de la Utrecht… într-un colţ, o siluetă: un bărbat la vreo treizeci de ani – cu haine foarte uzate, palid la faţă şi nebărbierit, pe cap cu o pălărie moale, de un cenuşiu greu de definit – care poate că bătuse întreaga Europă.           Sosise cu trenul din Olanda. Arătase un bilet pentru Bremen, iar controlorul îi explicase în germană că alesese linia cea mai ocolitoare, pe care nu circulau trenuri rapide.           Bărbatul făcuse semn că nu înţelegea. Comandase în franceză o cafea şi toţi cei din jur se uitaseră la el curioşi.           Avea nişte ochi febrili, înfundaţi adânc în orbite. Fuma ţinându şi ţigara lipită de buza de jos şi acest simplu detaliu era de ajuns ca să exprime osteneala sau dispreţul.           Avea la picioare o valijoară din imitaţie de piele, aşa cum găseşti în toate bazarurile. Valijoara era nouă. Când primi cafeaua, scoase din buzunar un pumn de monede franţuzeşti, belgiene şi câteva olandeze, mărunte, din argint. Chelneriţa trebui să şi aleagă singură monedele pentru plată.           Un alt călător, aşezat la masa vecină, înalt şi greoi, lat în umeri, atrăgea mai puţin atenţia. Purta un pardesiu gros de culoare neagră, cu guler de catifea, iar nodul cravatei era fixat cu un dispozitiv din celuloid.           Primul, crispat, se uita tot timpul prin geamul uşii la angajaţii căilor ferate, ca şi cum s-ar fi temut să nu piardă trenul.           Al doilea îl observă, calm, implacabil, trăgând din pipă.           Călătorul agitat îşi părăsi locul preţ de două minute, ca să meargă la toaletă. Atunci, fără măcar să se aplece, cu o simplă mişcare de picior, celălalt trase spre el valijoară şi împinse în locul ei alta exact la fel.           O jumătate de oră mai târziu, trenul părăsea gară. Cei doi bărbaţi se aşezară în acelaşi compartiment de clasa a III-a, dar nu şi vorbiră.           La Leer, trenul se goli, după care îşi continuă totuşi drumul pentru cei doi călători. Pe la zece, garnitura intră sub acoperişul de sticlă monumental de la Bremen, unde lămpile cu descărcare luminiscentă făceau ca toate feţele să arate palide.           * * *           Probabil că primul călător nu cunoştea deloc limba germană, pentru că greşi de câteva ori drumul, intră în restaurantul de la clasa I, ajungând abia după mai multe încercări la bufetul clasei a III-a, unde nu se aşeză la masă.           Arătă cu degetul spre nişte franzeluţe care aveau cârnaţi înăuntru, explică prin gesturi că dorea să le cumpere şi plăti din nou întinzând un pumn de monede.           Mai bine de o jumătate de oră, rătăci pe străzile largi din vecinătatea gării, cu valijoara în mină, părând să caute ceva.           Iar bărbatul cu guler de catifea, care îl urmărea răbdător, înţelese când îl văzu îndreptându se în grabă spre un cartier mai sărac, care începea undeva în stânga.           Primul călător căuta pur şi simplu un hotel ieftin. Încetinindu şi mersul, examină câteva cu neîncredere, apoi alese un hotel dintre cele mai modeste, care avea deasupra uşii un glob mare, alb, din sticlă mată. Tânărul ţinea într-o mină valiză şi în cealaltă franzeluţele cu cârnaţi, împachetate în hârtie.           Strada era circulată. Începea să se lase ceaţa, prin care răzbăteau doar luminile vitrinelor. Bărbatul cu pardesiu gros reuşi, cu oarecare greutate, să obţină camera vecină cu cea a primului călător.           O cameră sărăcăcioasă, ca toate camerele de acest fel din lume, cu diferenţa că sărăcia nu era poate nicăieri mai lugubră ca în Germania de Nord. Cele două încăperi comunicau între ele printr o uşă cu broască. Astfel, bărbatul putu să asiste la deschiderea valizei, care conţinea doar ziare vechi.

Capitolul 1           Ziua începuse ca o amintire din copilărie, minunată şi plină de savoare. Fără motiv, pur şi simplu pentru că viaţa era frumoasă, ochii lui Maigret râdeau în timp ce lua micul dejun, iar ochii doamnei Maigret, aşezată în faţa lui, erau la fel de veseli.           Ferestrele apartamentului fuseseră larg deschise, lăsând să intre mirosurile de afară şi zgomotele familiare ale bulevardului Richard-Lenoir, iar aerul, deja cald, vibra; un abur fin, care filtra razele de soare, le făcea aproape palpabile.           — Nu eşti obosit?           Surprins, el răspunse gustând cafeaua, care i se părea mai bună decât în celelalte zile:           — De ce-aş fi obosit?           — După toată treaba pe care ai făcut-o ieri, în grădină. De luni de zile n-ai mai pus mâna pe hârleţ sau pe greblă.           Era luni, luni 7 iulie. Sâmbătă seara, se duseseră cu trenul la Meung-sur-Loire, la căsuţa pe care şi-o amenajau de câţiva ani pentru ziua în care legea îl va sili pe Maigret să se pensioneze.           Peste doi ani şi câteva luni! La cincizeci şi cinci de ani! Ca şi cum un bărbat de cincizeci şi cinci de ani, care nu fusese, ca să zicem aşa, niciodată bolnav şi nu era afectat de nici un handicap, ar fi devenit, de azi pe mâine, incapabil să conducă Brigada Criminală!           Cel mai greu îi venea să înţeleagă cum de trăise cincizeci şi trei de ani.           — Ieri mai mult am dormit.           — În plin soare!           — Cu batista pe faţă.           Ce duminică plăcută! O tocăniţă fierbea înăbuşit în bucătăria din curte, pardosită cu dale de piatră albăstrui, parfumul florilor de sunătoare se răspândea în casă, doamna Maigret trecea dintr-o încăpere în alta, cu o basma pe cap din pricina prafului, Maigret stătea în cămaşă, descheiat la gât, cu o pălărie de pai pe cap, şi smulgea bălăriile din grădină, prăşea, plivea, grebla, ca apoi să aţipească, după masă şi după vinişorul alb de ţară, într-un fotoliu-hamac cu dungi roşii şi galbene, iar soarele, deşi ajunsese curând la el, nu-l trezise din toropeală.           La întoarcere, în tren, amândoi se simţeau greoi, amorţiţi, îi furnicau pleoapele şi aduceau cu ei un miros care îi amintea lui Maigret de tinereţea sa petrecută la ţară, un amestec de fân, de pământ uscat şi de sudoare: mirosul verii.           — Mai vrei un pic de cafea?           — Cu plăcere.           Chiar şi şorţul cu mici carouri albastre al soţiei îl încânta prin prospeţimea lui, printr-un fel de naivitate, aşa cum îl încânta răsfrângerea soarelui în unul dintre geamurile bufetului.           — O să fie cald!           — Foarte cald.           Va deschide ferestrele care dădeau spre Sena şi va lucra fără haină.           — Ce-ai zice, la prânz, de un homar cu maioneză?           Încă era plăcut să mergi pe trotuar, unde copertinele prăvăliilor desenau dreptunghiuri mai întunecate, să aştepţi autobuzul lângă o tânără în rochie de culoare deschisă, la colţul bulevardului Voltaire.           Norocul era de partea lui. Un autobuz vechi, cu platformă, se opri la marginea trotuarului şi Maigret putu să-şi fumeze mai departe pipa, privind cum alunecau în jurul lui decorul oraşului şi siluetele trecătorilor.           De ce toate astea îi amintiră de o defilare viu colorată, de odinioară, care adunase tot Parisul, când tocmai se căsătorise şi era doar un tânăr şi timid secretar la comisariatul din cartierul Saint-Lazare? Caleştile transportau Dumnezeu ştie ce suveran străin, înconjurat de personaje cu panaşe, în timp ce căştile gărzilor republicane luceau în soare.           Parisul avea acelaşi miros ca azi, aceeaşi lumină, aceeaşi indolenţă.           Pe atunci nu se gândea la pensionare. Capătul carierei, capătul vieţii sale îi păreau foarte departe, atât de departe, încât nu-l preocupau. Şi iată că, acum, îşi pregătea casa unde îşi va trăi bătrâneţile!           Fără melancolie, doar un zâmbet destul de blând. Châtelet. Sena. Un pescar – întotdeauna era cel puţin unul – lângă Pont-au-Change. Apoi, avocaţi în robă neagră, gesticulând în curtea Palatului de Justiţie.           În sfârşit, Quai des Orfčvres, unde cunoţtea fiecare piatră din pavaj şi de unde fusese cât pe ce să fie exilat.           Cu mai puţin de zece zile în urmă, un prefect arţăgos, căruia nu-i plăceau poliţiştii din vechea şcoală, îi ceruse demisia, pensionarea anticipată, cum spunea el mai elegant, sub pretextul unor imprudenţe pe care le-ar fi comis.           În dosarul pe care îl răsfoise distrat, totul sau aproape totul era fals şi, timp de trei zile şi trei nopţi, fără să aibă măcar dreptul să-şi folosească colaboratorii, Maigret se străduise să o dovedească.           Nu numai că reuşise, ci obţinuse şi mărturisirea autorului înscenării, un dentist de pe strada Acacias, care avea pe conştiinţă mai multe crime1.           Dar asta era deja de domeniul trecutului. Îi salută pe cei doi poliţişti de gardă, urcă scara cea mare, intră în birou şi deschise fereastra, îşi scoase pălăria, haina şi, în picioare, contemplă Sena şi ambarcaţiunile care alunecau lin pe firul apei, în timp ce-şi umplea pipa.           În pofida neprevăzutului fiecărei zile, făcea, fără să se gândească, gesturi aproape ritualice, cum ar fi, după ce îşi aprindea pipa, acela de a deschide uşa de la biroul inspectorilor.           În faţa maşinilor de scris şi a telefoanelor erau locuri goale, pentru că începuse perioada concediilor.           — Bună, copii! Vii o clipă, Janvier?

Capitolul 1           DEPOZIŢIA UNUI FLAUTIST.           O balustradă neagră împărţea încăperea în două. În partea rezervată publicului se afla doar o bancă fără spătar, vopsită şi ea în negru, rezemată de peretele spoit cu var alb şi acoperit de afişe administrative. De cealaltă parte se înşirau pupitre, călimări, dulapuri pline-vârf cu registre imense şi ele negre, astfel că toate erau aici în alb şi negru. Şi mai puteai vedea înălţându-se pe o placă de tablă o sobă de tuci, cum nu mai întâlneşti azi decât prin gările micilor oraşe, o sobă al cărei burlan mai întâi urca spre tavan şi apoi o cotea, străbătând toată încăperea înainte de a dispărea în perete.           Agentul cu obrazul de copil, care-şi descheiase nasturii uniformei şi încerca să adoarmă, se numea Lecoeur.           Orologiul încercuit cu negru arăta orele 1 şi 25. Din când în când, becul singurul bec cu gaz aprins pâlpâia. Şi tot numai din când în când soba, fără vreun motiv aparent, pornea să duduie.           Afară, pocniturile de petarde, din ce în ce mai rare, cântecul vreunui beţiv sau trecerea unui cupeu pe strada care cobora în pantă mai tulburau niţel liniştea nopţii.           În faţa pupitrului din stânga, secretarul comisariatului cartierului Saint-Georges mişca buzele, ca un şcolar, aplecat asupra unei cărţi care tocmai apăruse: „Curs despre semnalmentele descriptive (Portret vorbitor) pentru uzul ofiţerilor şi inspectorilor de poliţie’.           Pe pagina de gardă, o mână iscălise apăsat cu cerneală violetă: J. Maigret.           Tânărul secretar al comisariatului se ridicase de trei ori de la căderea nopţii, ca să mai aţâţe focul: el va păstra de altfel nostalgia acestei sobe toată viaţaşi cândva la Quai des Orfevres o va regăsi pe asta sau una asemănătoare iar mai târziu, când în localurile poliţiei judiciare se va fi instalat încălzirea centrală, comisarul divizionar Maigret, şef al Brigăzii speciale, va izbuti s-o păstreze în biroul său.           Era prin 15 aprilie 1913. Poliţia judiciară nu se numea încă astfel, ci „Siguranţa’. Un suveran străin debarcase în dimineaţa aceea cu mare pompă la gara din Longchamps, întâmpinat fiind de preşedintele Republicii. Landourile oficiale, flancate de gărzile republicane în mare ţinută, defilaseră pe Avenue du Bois şi pe Champs-Elysees între două şiruri de oameni şi drapele. A urmat apoi o mare serată la Operă, un foc de artificii, cortegii şi-acum rumoarea stârnită de petrecerile populare abia începea să se potolească.           Poliţia era istovită. Cu toate măsurile luate, cu toate arestările preventive, cu toate acordurile încheiate cu diverse personaje mai umil sau mai puţin periculoase, oamenii se temeau ca până la sfârşit vreun anarhist să n-arunce o bombă.           Maigret şi agentul Lecoeur erau singuri, la orele 1 jumătate dimineaţa, în localul comisariatului de poliţie din cartierul Saint-Georges, de pe liniştita stradă la Rochefoucauld.           Amândoi ridicară capul auzind zgomot de paşi repezi pe trotuar. Uşa se deschise. Un tânăr gâfâind, privi în jurul lui, orbit de lumina becului cu gaz.           Domnul comisar? Întrebă el cu sufletul la gură.           Sunt secretarul lui zise Maigret fără a se ridica de pe scaun.           Încă nu ştia că, de fapt, în clipa aceea îşi începea prima sa anchetă.           Bărbatul era blond, subţire, cu ochi albaştri, cu obraji trandafirii. Purta deasupra hainei negre un pardesiu de culoarea mastieului, în mână ţinea o pălărie melon, în timp ce cu cealaltă îşi pipăia din când în când nasul umflat.           Te-a atacat vreun derbedeu?           Nu. Am încercat să salvez o femeie care striga după ajutor.           Pe stradă?           Într-o casă boierească de pe strada Chaptal. Cred că aţi face bine să veniţi imediat. M-au dat pe uşă afară.           Cine?           Un soi de valet sau portar, nu m-am lămurit.           Nu crezi că ar fi bine să începi cu începutul? Ce-ai căutat pe strada Chaptal?           Veneam de la lucru. Numele meu este Justin Miriard. Sunt al doilea flautist la Concertele Lamoureux, dar seara cânt la Braseria Clichy, pe bulevardul Clichy. Locuiesc pe strada d’Enghien, vizavi de Petit Parisien. Veneam pe strada Bellu, apoi am luat-o pe strada Chaptal, ca-n fiecare noapte.           Maigret secretar conştiincios îşi lua note.           Spre mijlocul străzii, care-i aproape întotdeauna pustie, am observat un automobil staţionând, dar cu motorul în funcţiune. Un Dion-Bouton. La volan se afla un bărbat cu o haină de căprioară gri şi obrazul acoperit aproape în întregime de nişte ochelari uriaşi. Când am ajuns aproape în dreptul lui s-a deschis o fereastră la etajul II.           Ai notat numărul casei!           17 bis. E o casă boierească, cu o poartă mare pentru trăsuri. Toate celelalte ferestre erau întunecate. Numai fereastra a doua, socotind de la stânga, era luminată, fereastra care s-a deschis. Am ridicat capul. Am întrezărit o siluetă de femeie care s-a aplecat o clipită în afară şi a strigat: „Ajutor!’           Ce-ai făcut atunci?           Stai puţin… Cineva, care era în cameră, a tras-o probabil înapoi. În aceeaşi clipă s-a auzit o împuşcătură. M-am întors spre maşina pe care tocmai o depăşisem, dar automobilul a pornit-o brusc.           Eşti sigur că ce-ai auzit nu era cumva zgomotul motorului?           Sunt sigur… M-am repezit la poartă şi am sunat.           Erai singur?           Da.           Înarmat?           Nu.           Şi ce-aveai de gând să faci?

Capitolul 1           Doamna cu pălărie albă din scuarul Anvers.           Găina era pe foc, împreună cu un morcov roşu de toată frumuseţea, o ceapă mare şi o legătură de pătrunjel cu cozile afară din oală. Flacăra gazului era foarte mică şi doamna Maigret se aplecă să se asigure că nu se va stinge. Apoi închise ferestrele, nu şi pe cea din dormitor, întrebându-se dacă nu uitase ceva, aruncă o privire spre oglindă şi, mulţumită, ieşi din apartament, încuie uşa şi puse cheia în poşetă.           Era puţin trecut de zece dimineaţa, o dimineaţă de martie. Aerul era tare şi soarele strălucea puternic. Mergând pe jos până în Piaţa Republicii, ar fi putut lua un autobuz până la bulevardul Barbes şi ar fi ajuns în Piaţa Anvers la timp pentru întâlnirea de la ora unsprezece.           Dar, pentru a o întâlni pe doamna cu pălărie albă, coborî treptele de la staţia ‘Richard-Lenoir’, la doi paşi de casă şi făcu tot drumul cu metroul, privind distrată, la fiecare staţie, afişele obişnuite de pe pereţii de culoare crem.           Maigret o luase peste picior, dar nu prea mult, pentru că de trei săptămâni era foarte preocupat.           — Eşti sigură că nu exisă nici un dentist bun mai aproape de noi?           Doamna Maigret nu fusese niciodată nevoită să-şi trateze dinţii. Doamna Robin, locatara de la patru – doamna cu câinele – îi vorbise atât de mult despre doctorul Florescu, încât se hotărâse să meargă la el.           — Are degete de pianist. Nici nu simţi că-ţi lucrează în gură. Şi, dacă-i spuneţi că veniţi din partea mea, o să vă ia numai jumătate din preţ.           Dentistul era un român, care avea cabinet la etajul trei al unui imobil situat la colţul străzii Turgo cu bulevardul Trudaine, exact în faţa scuarului An vers. Doamna Maigret mergea acolo probabil pentru a şaptea sau a opta oară. Avea întotdeauna programare la ora unsprezece. Devenise un fel de obişnuinţă.           În prima zi, ajunsese cu un sfert de oră mai înainte, din pricina grijii sale maladive de a nu se lăsa aşteptată şi se plictisise într-o încăpere supraîncălzită de o sobă cu gaz. Aşteptase şi la a doua vizită. De fiecare dată, fusese primită în cabinet abia la unsprezece şi un sfert.           A treia oară, pentru că era soare şi scuarul din faţă răsuna de zarva păsărelelor, se hotărâse să se aşeze pe o bancă în aşteptarea orei stabilite. Şi aşa o cunoscuse pe doamna cu băieţelul.           Acum devenise aproape un obicei, pleca înadins mai devreme şi lua metroul ca să e timp.           Era plăcut să vezi gazonul verde şi muguri pe jumătate deschişi împodobind rămurelele câtorva copaci care se profilau pe zidul liceului. De pe bancă, în bătaia soarelui, puteai să urmăreşti cu privirea forfota de pe bulevardul Rochechouart, autobuzele verde cu alb şi păreau nişte animale mari şi taxiurile strecurându-se printre ele.           Doamna cu băieţelul se afla acolo, în taiorul ei albastru, ca şi în celelalte dimineţi, cu pălăriuţa albă care îi şedea tare bine şi care era foarte primăvăratică. Femeia îi făcu imediat loc pe ban-că doamnei Maigret şi aceasta îi întinse copilului un baton de ciocolată adus de acasă.           — Spune mulţumesc, Charles.           Băieţelul avea doi ani şi cel mai mult te frapau la el ochii mari şi negri, cu gene foarte lungi, care îi dădeau o privire de fată. La început, doamna Maigret se întrebase dacă vorbea, dacă silabele pe care le pronunţa aparţineau vreunui limbaj. Apoi înţelesese că erau străini, dar nu îndrăznise să întrebe de ce naţionalitate.           — Pentru mine, martie e cea mai frumoasă lună la Paris, chiar dacă mai trage câte o răpăială scurtă, spuse doamna Maigret. Unii preferă mai sau iunie, dar martie are mult mai multă prospeţime.           Întorcea uneori privirea spre ferestrele dentistului, fiindcă de pe bancă putea zări capul clientului dinaintea ei. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de morocănos, căruia medicul îi scosese toţi dinţii. Făcuse cunoştinţă şi cu el. Omul era originar din Dunkerque, stătea la fiica lui, care era căsătorită şi locuia în cartier, dar nu-şi simpatiza deloc ginerele.           În dimineaţa aceasta, băieţelul îşi adusese o găletuşă roşie şi o lopăţică şi se juca de zor cu pietrişul. Era întotdeauna foarte curat, foarte îngrijit.           — Cred că am să mai vin de două ori şi gata, spuse doamna Maigret oftând. Doctorul Florescu mi-a spus că azi începe la ultimul dinte.           Doamna cu pălărie albă zâmbi. Vorbea o franceză excelentă, cu o frântură de accent care îi sporea farmecul. La unsprezece fără şase-şapte minute, îi zâmbi copilului, speriat că îşi dăduse cu praf în ochi, apoi, brusc, păru că se uită la ceva pe bulevardul Trudaine şi că are o ezitare, se ridică şi spuse grăbită:           — Vreţi să aveţi grijă de el un minut? Mă întorc imediat.           Pe moment, doamna Maigret nu fusese prea surprinsă. Doar, gândindu-se la dentist, dorise ca mama să se întoarcă la timp şi, din discreţie, nu întorsese capul ca să vadă unde se ducea.           Băieţelul nu observase nimic. Stătea pe vine şi umplea cu pietricele găleţica roşie, pe care o văr-sa şi o umplea iar, fără să se oprească.           Doamna Maigret nu avea ceas la ea. Ceasul ei nu mai mergea de ani de zile şi nu se gândise niciodată să-l ducă la ceasornicar. Un bătrân se aşeză pe bancă, probabil un om din cartier, pentru că îl mai zărise.           — Sunteţi amabil să-mi spuneţi cât e ora, domnule?           Probabil că nici el nu avea ceas, pentru că răspunse:           — În jur de unsprezece.           Nu se mai vedea capul de la fereastra dentistului. Doamna Maigret începea să se îngrijoreze. Îi era ruşine că îl făcea pe doctorul Florescu s-o aştepte, un om foarte amabil, foarte blând şi cu o răbdare de înger.           Se uită de jur-împrejurul scuarului, dar nu o zări pe doamna cu pălărie albă. Oare se simţise brusc rău? Văzuse pe cineva cu care trebuia să vorbească?

                                 Capitolul 1           Bouin lăsase să-i scape din mână ziarul, care mai întâi îl deschisese pe genunchi, apoi alunecase încetişor, înainte de a ateriza pe parchetul ceruit. Sar fi putut zice că aţipise dacă, din când în când, nu i s-ar fi conturat o deschidere îngustă printre pleoape.           Să se fi lăsat nevastă-sa păcălită? Tricota în fotoliul ei jos, de cealaltă parte a sobei. Nu avea niciodată aerul că îl observă, dar ştia de multă vreme că nimic nu îi scăpa, nici cel mai mic spasm, abia perceptibil, al vreunuia dintre muşchii lui.           Bena cu maxilare de oţel, din faţa casei, cobora rapid din înaltul macaralei şi se lovea cu putere de pământ, aproape de betonieră, într-un vacarm de fierărie. De fiecare dată, şocul zguduia casa şi, de fiecare dată, femeia tresărea şi îşi ducea mâna la piept, de parcă zgomotul acela, care devenise totuşi un lucru obişnuit, i-ar fi atins cele mai profunde organe.           Se observau unul pe celălalt. Nu aveau nevoie să se privească. De ani întregi se cercetau astfel, pe ascuns, adăugând neîncetat noi subtilităţi jocului.           Bărbatul zâmbea. Ceasul de marmură neagră, împodobit cu ornamente de bronz, arăta ora cinci fără cinci. Ai fi zis că îi privea cadranul socotind minutele şi secundele. În realitate, număra mecanic, aşteptând şi el ca limba mare să ajungă la fix. În acel moment, zgomotele malaxorului şi ale macaralei aveau să înceteze brusc. Oamenii în impermeabile, cu feţele şi mâinile pe care se scurgea ploaia, împietreau preţ de o clipă, după care se îndreptau către baraca din scânduri ridicată într-un colţ al terenului viran.           Era noiembrie. De la patru după-amiaza munceau la lumina proiectoarelor care urmau să se stingă şi ele imediat, întunericul şi tăcerea invadând totul dintr-odată. Fundătura nu mai rămânea luminată decât de un singur bec cu gaz.           Emile Bouin îşi simţea picioarele îngreunate de căldură. Când întredeschidea ochii, zărea flăcările, unele galbene, altele albăstrui la bază, iscate de butucii din şemineul din marmură neagră, ca şi pendula ori candelabrul cu patru braţe care spânzura deasupra.           În casă, în afara mâinilor lui Marguerite, care se mişcau harnic, şi a sunetului slab al andrelelor, totul era tăcere, nemişcare, ca într-o fotografie sau ca într-un tablou.           Cinci fără trei minute. Fără două. Muncitorii începeau să se îndrepte, înceţi şi greoi, către baracă, pentru a se schimba, însă macaraua tot mai funcţiona, o ultimă benă ridicându-şi încărcătura de beton spre cofrajul care marca primul etaj al construcţiei.           Fără un minut. Ora cinci. Limba ornicului tremura, ezita pe cadranul şters. S-au auzit cinci lovituri rare ca şi cum, în întreaga casă, totul trebuia să se supună unei mişcări lente.           Marguerite suspină cu urechile ciulite înspre subita linişte de afară, care urma să ţină până a doua zi dimineaţă.           Emile Bouin reflectă. Cu un surâs vag pe buze, privea flăcările prin fantă îngustă a pleoapelor.           Unul dintre butuci, cel de deasupra, nu mai era decât un schelet înnegrit din care urcau fuioare de fum. Celelalte două încă mai sclipeau roşiatic, însă trosnetele le anunţau grabnica prăbuşire.           Marguerite se întreba dacă bărbatul ei se va ridica, va lua alţi butuci din coş şi îi va băga în sobă.           Se obişnuiseră cu dogoarea ce sosea din vatră, pe care o savurau până când pielea feţei începea să îi înţepe, fiind nevoiţi să îşi tragă fotoliile înapoi.           Soţul continua să zâmbească. Nu, nu ei. Nici focului. Ci unei idei care tocmai îi dăduse prin cap.           Nu se grăbea să o pună în aplicare. Aveau destul timp, şi unul şi altul, întreg timpul care îi va separa din momentul în care unul dintre ei ar muri. Dar, cum să afli care se va duce primul? Cu siguranţă şi Marguerite tot la asta se gândea. La asta doar se gândeau amândoi, de mai mulţi ani, de mai multe ori pe zi. Ajunsese principala lor problemă.           Până la urmă suspină şi el, ridică mâna dreaptă de pe mânerul fotoliului şi se pipăi până găsi buzunarul hainei de casă de unde scoase un carneţel ce juca un rol deosebit de important în viaţa casei. Paginile înguste erau prevăzute cu linii punctate ce permiteau desprinderea perfectă a unor fâşii de hârtie late de trei centimetri.           Coperta era roşie. Un creion subţire era strecurat într-un inel de piele.           Să fi tresărit Marguerite? Să se fi întrebat, oare, care urma să fie, de această dată, mesajul?           Sigur că era obişnuită, însă niciodată nu ştia ce cuvinte aveau să fie scrise, iar soţul ei rămânea premeditat nemişcat multă vreme, cu creionul între degete, ca şi cum ar fi stat pe gânduri.           Nu avea nimic deosebit să îi comunice. Voia doar să o tulbure, să o ţină cu sufletul la gură chiar în momentul în care, încetând vacarmul de pe şantier, începea să fie liniştită.           Bărbatului îi trecură prin minte mai multe idei, însă le alungă una după alta. Ritmul andrelelor nu mai era chiar acelaşi. Reuşise deja să o îngrijoreze sau, cel puţin, să îi trezească curiozitatea.           Îşi prelungi plăcerea încă vreo cinci minute, timp în care se auziră paşii unuia dintre muncitori îndreptându-se către capătul fundăturii.           În cele din urmă, scrise cu litere mari, de copil care învaţă alfabetul:

            Capitolul 1           A minţit Picpus?           Cinci fără trei minute. Un cerculeţ alb se lumină pe harta imensă a Parisului care acoperea o întreagă porţiune a peretelui. Un angajat îşi lăsă jos sandvişul şi introduse o fisă în unul dintre miile de orificii ale centralei telefonice.           — Alo! Arondismentul XIV?… Duba voastră a ieşit?           Maigret, care ar fi vrut să aibă un aer indiferent, stătea în picioare în bătaia soarelui şi se ştergea de transpiraţie. Angajatul mormăi câteva cuvinte monosilabice, scoase fişa, îşi luă sandvişul şi spuse spre comisarul de la Poliţia Judiciară:           — Un Bercy!           Ceea ce, în limbajul meseriei, însemna ‘un beţiv’. Era luna august. Parisul mirosea a asfalt încins. Vacarmul din centru pătrundea pe ferestrele larg deschise în acea încăpere care era ca un fel de creier al serviciului Police-Secours. Jos, în curtea Prefecturii de Poliţie, se puteau vedea două dube pline de agenţi, gata să plece la primul semnal.           Apoi se aprinse alt cerculeţ, de astă dată în arondismentul XVIII. Sandviş lăsat jos. Fişă…           — Alo! Ia uite! Gérard!… De serviciu?… Ce se întâmpla la voi, bătrâne?… Bine!… E-n regulă!           Cineva se aruncase pe fereastră. Era modul în care se sinucideau oamenii amărâţi, îndeosebi bătrânii şi, lucru ciudat, mai ales în arondismentul XVIII. Maigret goli pipa, lovind o de pervazul ferestrei, o umplu din nou şi se uită la ceas. Era cinci şi două minute. Ghicitoarea fusese sau nu ucisă?           Uşa se deschise şi apăru brigadierul Lucas.           Era mic de statură, durduliu, agitat şi se ştergea şi el de transpiraţie.           — Tot nimic, şefule?           Ca şi Maigret, traversase bulevardul care despărţea Poliţia Judiciară de Prefectură.           — Auziţi, tipul e acolo…           — Mascouvin?           — Are o faţă de om bolnav. Vrea neapărat să vă vorbească. Spune că nu i-a mai rămas decât să se sinucidă…           Un cerculeţ luminos… Poate de data asta…?           Nu! O încăierare la Poarta Saint-Ouen.           Sună telefonul. Directorul Poliţiei Judiciare dorea să vorbească cu Maigret.           — Alo, Maigret… Ia zi! Nimic?           În vocea lui se simţea o fărâmă de ironie. Maigret clocotea de furie. Îi era cald. Ar fi dat orice pentru o bere rece. Şi, pentru prima dată în viaţa lui, aproape că ar fi dorit să fie comisă o crimă, cea pe care o aştepta. Splendid! Dacă ghicitoarea nu era ucisă la ora cinci fix sau, mai exact, după cum anunţa textul de pe sugativă, la cinci după amiază, va trebui să suporte luni de zile zâmbetele ironice ale celor din jur şi glumele lor mai mult sau mai puţin spirituale.           — Adumi-l pe Mascouvin.           Numai că omul ăla părea un farsor! Venise cu o zi în urmă la Poliţia Judiciară, cu un aer lugubru, încruntat, cu faţa agitată de un tic nervos şi voise musai să vorbească cu comisarul Maigret în persoană.           — E o problemă de viaţă şi de moarte! Spusese el.           Un tip mic de statură şi slab, destul de şters, trecut de prima tinereţe, emanând un iz fad de celibatar neîngrijit. Îşi debitase povestea trosnindu-şi degetele, ca un şcolar care spune lecţia.           — Lucrez de cincisprezece ani la Proud et Drouin, negustorii de pe bulevardul Bonne-Nouvelle… Locuiesc singur într-un apartament cu două camere, în Piaţa Vosges, nr. 21… În fiecare seară, mă duc să joc o partidă de bridge într-un club de pe strada Piramidelor. De două luni, mă urmăreşte ghinionul. Mi am tocat toate economiile. Datorez opt sute de franci contesei…           Maigret asculta puţin distrat, gândindu-se că jumătate dintre parizieni erau în vacanţă şi că restul, la ora aceea, beau ceva rece sub umbrarele teraselor. Care contesă? Omul cel trist explică. O femeie de lume, care avusese necazuri şi deschisese un salon de bridge pe strada Piramidelor. O femeie foarte frumoasă. Se vedea că individul era îndrăgostit de ea.           — Astăzi, la ora patru, domnule comisar, am luat o bancnotă de o mie de franci din casă de bani a patronilor mei…           N-ar fi arătat mai tragic nici dacă ar fi mărturisit că omorâse o familie întreagă! Îşi continuase mărturisirea, trosnindu-şi mai departe degetele.           La închiderea birourilor, rătăcise pe bulevarde cu bancnota de o mie de franci în buzunar. Era chinuit de remuşcări. Intrase la Cafe des Sports, la colţul Pieţei Republicii cu bulevardul Voltaire, unde avea obiceiul să bea singur un aperitiv înainte de masa de seară.           — Ceva de scris, Nestor…           Îi spunea chelnerului pe numele mic. Da, le va scrie patronilor săi. Le va mărturisi totul şi le va trimite înapoi bancnota de o mie de franci. Prea mult ghinion! Pierdea de două luni. Contesa, pe care o adora în tăcere, n avea ochi decât pentru un căpitan în retragere şi îi ceruse cu duritate lui Mascouvin banii datoraţi.           În mijlocul mulţimii de consumatori, omul privea ţintă la sugativa din faţa lui. Cu un gest mecanic, îşi aşeză lomionul pe sugativă şi se uită la el cu ochii lui mari şi miopi. Atunci se produse fenomenul. Una dintre lentile, comportându-se ca o oglindă, reflectă urmele de cerneală care se uscaseră pe sugativă. Mascouvin desluşi două cuvinte: voi ucide… Se uită mai atent… Lentila reda imaginea iniţială: mâine, la cinci după amiaza, o voi ucide…           Mâine, la cinci după amiaza, o voi ucide pe ghicitoare. Semnat: Picpus.           Cinci şi cinci. Telefonistul avea timp să-şi termine sandvişul cu salam care mirosea a usturoi, pentru că cerculeţele albe de pe harta Parisului nu se mai luminau. Se auziră paşi pe scară. Era Lucas, care îl aducea pe tristul Mascouvin.

I.           Tânăra cu vaca în după-amiaza de mai când sosi la Delfzijl, un orăşel din extremitatea de nord a Olandei, Maigret cunoştea despre cazul care îl aducea acolo doar câteva noţiuni elementare.           Un anume Jean Duclos, profesor la Universitatea din Nancy, ţinea un turneu de conferinţe în ţările nordice. La Delfzijl, se bucurase de ospitalitatea unui profesor de la Şcoala Navală, domnul Popinga. Şi tocmai acest domn Popinga fusese asasinat. Profesorul francez nu fusese pus sub acuzare, dar fusese totuşi rugat să nu părăsească localitatea şi să rămână la dispoziţia autorităţilor olandeze.           Asta era tot sau aproape tot. Jean Duclos anunţase Universitatea din Nancy, iar aceasta ceruse şi obţinuse trimiterea unui specialist de la Poliţia Judiciară în misiune la Delfzijl.           Sarcina îi fusese încredinţată lui Maigret. Dar era o sarcină mai puţin oficială, cu atât mai mult cu cât comisarul nu-şi anunţase venirea colegilor olandezi.           Primise de la Jean Duclos un raport destul de confuz, urmat de o listă cu numele celor care erau într-un fel sau altul amestecaţi în această poveste.           Cu puţin timp înainte de a ajunge în gara din Delfzijl, Maigret consultase cu atenţie această listă.           Conrad Popinga (victima), patruzeci şi doi de ani, fost căpitan de cursă lungă, profesor la Şcoala Navală din Delfzijl. Căsătorit, fară copii. Vorbea curent engleza şi germana şi destul de bine franceza.           Liesbeth Popinga, soţia lui, fiica unui director de liceu din Amsterdam. Foarte cultivată. Cunoştinţe aprofundate de limbă franceză.           Any Van Elst, sora cea mică a doamnei Popinga, aflată într-un sejur de câteva săptămâni la Delfzijl.           Îşi susţinuse de curând teza de doctorat în Drept.           Douăzeci şi cinci de ani. Înţelegea un pic franceza, dar o vorbea mai greu.           Familia Wienands. Locuia în vila vecină cu cea a familiei Popinga. Cari Wienands era profesor de matematică la Şcoala Navală. Căsătorit, avea doi copii. Nu cunoştea deloc limba franceză.           Beetje Liewens, optsprezece ani, fiica unui fermier specializat în exportul de vaci de rasă. Două sejururi la Paris. Vorbea perfect franceza.           * * *           Raportul nu spunea mare lucru. Nişte nume care nu însemnau nimic, cel puţin pentru Maigret, care venea de la Paris după o noapte şi o jumătate de zi de mers cu trenul.           Delfzijl îl derută de la primul contact. În zori, traversase Olanda tradiţională a lalelelor, apoi Amsterdamul, unde mai fusese. La Drenthe constatase cu surprindere existenţa unui adevărat pustiu cu iarbă-neagră, care se întindea până la treizeci de kilometri în faţa ochilor, brăzdat de canale.           Iar acum descoperea un decor care nu semăna deloc cu cel de pe ilustratele olandeze şi care avea un caracter de o sută de ori mai nordic decât îşi imaginase.           Un orăşel: cel mult zece-cincisprezece străzi, pavate cu frumoase cărămizi roşii, aliniate la fel de regulat ca gresia dintr-o bucătărie; case joase, tot din cărămidă, împodobite cu multă lemnărie în culori deschise şi vesele. Era ca o jucărie, cu atât mai mult cu cât în jiirul oraşului văzu un dig care îl încercuia complet.           În acest dig zărise treceri care puteau fi închise, când creştea nivelul mării, cu ajutorul unor porţi grele asemănătoare cu cele ale unor ecluze.           Dincolo de dig se afla gura de vărsare a fluviului Ems. Marea Nordului. O fâşie lungă de apă argintie. Cargoboturi pline care îşi aşteptau descărcarea sub macaralele unui chei. Canale şi o puzderie de ambarcaţiuni cu pânze, mari cât şlepurile, grele ca ele, dar construite astfel încât să reziste talazurilor mării.           Era soare. Şeful gării purta o şapcă simpatică de culoare portocalie, cu care îl salută cât se poate de natural pe călătorul necunoscut.           Vizavi se afla o cafenea. Maigret intră şi se aşeză cu sfială. Nu numai că totul era lustruit ca în sufrageria unor mic-burghezi, dar domnea şi aceeaşi intimitate.           O singură masă, cu toate ziarele zilei înşirate pe tije din cupru. Patronul, care bea bere cu doi clienţi, se ridică să-l întâmpine pe Maigret.           — Vorbiţi franceza? Îl întrebă comisarul.           Patronul făcu semn că nu, puţin jenat.           — Daţi-mi bere. Bier!           Şi, după ce se aşeză, scoase hârtiuţa din buzunar. Ochii îi căzură pe ultimul nume. I-l arătă şi rosti de două-trei ori:           — Liewens.           Cei trei bărbaţi începură să vorbească între ei.           Apoi, unul dintre dânşii se ridică, un tip înalt cu şapcă de marinar şi îi făcu semn lui Maigret să-l urmeze. Comisarul nu avea bani olandezi şi voia să schimbe o bancnotă de o sută de franci, dar patronul îi repetă:           — Morgen! Morgen!           Mâine! Să vină a doua zi!           Atmosferă familială, extrem de simplă, chiar naivă. Ghidul, tăcut, îl conducea pe Maigret pe străzile orăşelului. În stânga, era un hangar plin de ancore vechi, de parâme, de lanţuri, de geamanduri şi busole, care se revărsau până pe trotuar.           Mai departe, un velar lucra în pragul casei.           Iar în vitrina cofetăriei puteai vedea o mulţime de sortimente de ciocolată şi alte dulciuri sofisticate.           — Nu vorbit engleza?           Maigret făcu semn că nu.           — Nici deutsch?           Acelaşi semn, aşa că bărbatul tăcu, resemnat.

Capitolul 1           Călătorul care nu poate dormi.           Întâmplare pe toată linia! În ajun, Maigret nu ştia că avea să facă o călătorie. Era totuşi acea perioadă a anului în care Parisul începea să-l apese: o lună martie stârnită de prevestirea primăverii, cu soare limpede, aruncând raze ascuţite, de pe acum călduţe.           Doamna Maigret se afla în Alsacia, pentru două săptămâni, lingă sora ei care aştepta un copil.           Or, miercuri dimineaţa, comisarul primea o scrisoare de la un coleg din Poliţia Judiciară, care se pensionase cu doi ani în urmă şi se instalase în Dordogne.           Mai cu seamă, dacă un vânt bun te aduce prin regiune, nu uita să vii să petreci câteva zile la mine. Am o servitoare bătrână care nu-i mulţumită decât când e lume în casă. Începe şi sezonul pescuitului de somoni…           Un amănunt îl făcea pe Maigret să viseze: hârtia de scrisori avea un antet. În acesta figura, gravat, profilul unui conac aristocratic, străjuit de două turnuri. Urmau cuvintele:           La Ribaudiere Prin Villefranche-en-Dordorgne.           La amiază, doamna Maigret telefona din Alsacia că sunt speranţe că sora ei să nască în noaptea următoare şi adăuga:           — Ai crede că e vară… Au înflorit pomii…!           Întâmplare… Întâmplare… Ceva mai târziu, Maigret se afla în biroul şefului său, la taclale:           — Fiindcă veni vorba… N-ai fost încă la Bordeaux, ca să efectuezi verificările acelea de care am discutat?           Un caz fără importanţă. Nu era urgent. La o adică, Maigret trebuia să dea o raită pe la Bordeaux, ca să scotocească prin arhivele oraşului.           O asociaţie de idei: Bordeaux – Dordogne…           Şi chiar în acea clipă, o rază de soare căzu pe globul de cristal ce-i servea şefului drept prespapier.           — E o idee!… Pentru moment, n-am nimic deosebit de făcut…           Către sfârşitul după-amiezii, luă trenul din gara Orsay, cu un bilet de clasa întâi, în direcţia Villefranche. Casierul îi recomandă să nu uite să schimbe trenul la Libourne.           — Afară numai dacă nu sunteţi în vagonul de dormit ataşat după cel de la care se schimbă…           Maigret nu dădu atenţie acestor cuvinte, citi câteva ziare, apoi se îndreptă către vagonulrestaurant, unde rămase până la zece seara.           Când reveni în compartimentul său, găsi perdelele trase, lumina mică şi o pereche de bătrâni care puseseră stăpânire pe ambele banchete.           Trecu un controlor.           — N-aveţi, din întâmplare, o cuşetă liberă?           — Nu la clasa întâi… Cred însă că este una la clasa a doua… Dacă vă e totuna…           — Fir-ar să fie!           Şi iată-l pe Maigret cărându-şi bagajul de-a lungul culoarelor. Controlorul deschide câteva uşi şi descoperă în sfârşit un compartiment în care e ocupată numai cuşeta de sus.           Şi aici lumină e mică, iar perdelele sunt lăsate.           — Doriţi să aprind?           — Mulţumesc, nu.           Domneşte o căldură jilavă. De undeva se aude un şuierat uşor, ca şi cum ceva n-ar fi în regulă la instalaţia de încălzire. Cineva se mişcă, acolo sus, se mişcă şi respiră în cuşeta de deasupra.           Atunci, fără zgomot, comisarul îşi scoate pantofii, haina, vesta. Se întinde, însă curând îşi ia din nou pălăria, pe care şi-o pune de-a curmezişul pe cap, căci, nu se ştie de unde, vine un uşor curent de aer.           Oare adoarme? În orice caz, aţipeşte. Poate o oră. Două, poate. Dacă nu mai mult. Rămâne însă pe jumătate treaz.           Şi aşa, pe jumătate conştient, simte că-l stăpâneşte o senzaţie de neplăcere. Din cauza căldurii, pe care o tulbură curentul de aer?           Mai degrabă din pricina omului de sus, care nu stă o clipă liniştit!           De câte ori se învârte pe minut? Şi e chiar deasupra capului lui Maigret. Fiecare mişcare provoacă un întreg vacarm. Respiră neregulat, ca şi cum ar avea febră.           Aşa încât Maigret, ieşindu-şi din fire, se scoală, iese pe culoar, se plimbă încolo şi-ncoace. Numai că pe culoar este foarte frig.           Şi iar în compartiment, cu somnolenţa care încetineşte senzaţiile şi gândurile. Este separat de restul lumii. E o atmosferă de coşmar.           Omul acela de sus nu se ridică în coate, nu se apleacă oare ca să încerce să vadă cu cine e în compartiment?           Maigret, dimpotrivă, n-are curajul să facă nici o mişcare. Jumătatea de sticlă de vin roşu şi cele două coniacuri pe care le-a băut în vagonul restaurant îi dau o senzaţie de greaţă.           Noaptea e lungă. La opriri, se aud voci confuze, paşi pe culoare, uşi care se închid. Te întrebi dacă trenul va mai porni vreodată.           Să-ţi vină să crezi că omul plânge. În unele momente, încetează să mai respire. Apoi, dintr-o dată, inspiră zgomotos. Se întoarce pe cealaltă parte. Îşi suflă nasul în batistă.           Maigret regretă că nu a rămas în compartimentul său de clasa întâi, cu perechea de bătrâni.           Aţipeşte. Se deşteaptă. Adoarme din nou.           Până la urmă nu mai rezistă. Tuşeşte, ca să-şi limpezească vocea.           — Vă rog, domnule, încercaţi odată să staţi liniştit!           Se simte jenat, căci glasul îi este mult mai morocănos decât voise. Dacă, totuşi, omul este bolnav?           Acela nu răspunde. Rămâne nemişcat. Probabil face o sforţare nemaipomenită ca să evite şi cel mai uşor zgomot. Iar Maigret se întreabă, dintr-o dată, dacă e într-adevăr vorba de un bărbat. S-ar putea să fie o femeie! Nu l-a văzut!

Capitolul 1           Erau orele douăsprezece şi un sfert când Maigret străbătu bolta întotdeauna răcoroasă, portalul străjuit de doi poliţişti în uniformă, ce se lipiseră de zid, ca să se bucure de puţină umbră. Îi salută cu mâna, rămase o clipă nemişcat, nehotărât, plimbându-şi privirile către curte, apoi către Place Dauphine, apoi din nou în curte.           Sus, pe coridor, apoi pe scara colbuită, se mai opri de două-trei ori, făcându-se că-şi aprinde pipa, în speranţa de a vedea apărând vreunul dintre colegii sau dintre inspectorii săi. Rareori se întâmpla ca scara să fie pustie la acea oră, dar în anul acesta, la 12 iunie, Poliţia Judiciară căpătase parcă un aer de vacanţă.           Câte unii, ca să evite îmbulzeala din iulie şi din august, plecaseră de la începutul lunii, iar alţii se pregăteau pentru exodul anual. În dimineaţa aceea, brusc, după o primăvară compromisă, venise căldura, iar Maigret lucrase cu ferestrele deschise şi cu mânecile suflecate.           Afară de momentul raportului la director şi de una sau două vizite în biroul inspectorilor, rămase singur, aplecat asupra unei plicticoase munci administrative, începută de mai multe zile. Dosare peste dosare i se îngrămădeau în faţă şi, din când în când, scotea din ele capul, ca un şcolar, fixând frunzişul nemişcat al copacilor, ascultând freamătul Parisului care-şi regăsea sonoritatea caracteristică zilelor fierbinţi de vară. De două săptămâni nu sărise nici o masă pe bulevardul Richard-Lenoir1 şi nu fusese nici măcar o singură dată deranjat în cursul serii sau al nopţii.           Ca de obicei, ar fi trebuit s-o ia la stânga, pe chei, către podul Saint-Michel, ca să ia un autobuz sau un taxi. Curtea rămânea pustie. Nu-i ieşea nimeni în faţă.           Atunci, ridicând uşor din umeri, o luă totuşi la dreapta şi ajunse în Place Dauphine, pe care o traversă de-a curmezişul. Îi venise dintr-o dată cheful, ieşind din birou, să meargă la braseria Dauphine şi să-şi ofere un aperitiv, în ciuda prietenului său Pardon, medicul din strada Picpus, la care cinase împreună cu doamna Maigret cu o săptămână în urmă. Era de mai multe săptămâni cuminte, mulţumindu-se cu un pahar de vin la masă, iar câteodată, seara, când ieşeau, cu o bere împărţită cu soţia lui.           Simţi, deodată, că-i lipseşte izul bistroului din Place Dauphine, precum şi gustul de anason, ce se potrivea atât de bine atmosferei acelei zile. Nădăjduise în van să întâlnească pe cineva hărăzit să-l tragă după el şi se simţea vinovat pe când urca cele trei trepte ale braseriei, în faţa căreia staţiona un automobil roşu, lung şi plat, pe care-l privi cu curiozitate.           Cu atât mai rău! Pardon îi recomandase să-şi cruţe ficatul, însă nu-i interzisese să bea un aperitiv, unul singur, după săptămâni de abstinenţă totală. Regăsea, la bar, chipuri familiare, cel puţin vreo zece inşi de la Poliţia Judiciară care n-aveau mai mult de lucru decât el şi care ieşiseră de la serviciu devreme. Asta se întâmpla din când în când: un gol de câteva zile, calmul searbăd, treburile curente, cum se zice, apoi, dintr-o dată, dramele care izbucnesc într-un ritm accelerat, nelăsând nimănui măcar timpul să-şi tragă sufletul.           Îl salutau cu mâna; se strângeau ca să-i facă loc la tejghea, pe când, făcând semn către paharele umplute cu licoare opalină, el mormăia:           — Şi mie la fel…           Patronul se afla deja acolo cu treizeci de ani în urmă, când comisarul debuta la Quai des Orfevres, dar pe atunci era doar fiul casei. Acum, avea şi el un fiu, aşijderea lui altădată, cu bonetă albă, în bucătărie.           — Merge, şefule?           — Merge.           Mirosul nu se schimbase. Fiecare restaurant din Paris îşi are mirosul său propriu şi aici, de pildă, pe un fundal de aperitive şi alcool, un cunoscător ar fi desluşit aroma puţin iute a vinurilor obişnuite din regiunea Loarei. Cât priveşte bucătăria, acolo domneau tarhonul şi arpagicul.           Maigret citea maşinal meniul, pe masa de gresie: merlan de Bretania şi ficat de viţel copt în pergament. În acelaşi moment, în salonul cu mesele îmbrăcate în hârtie, îl zări pe Lucas ce părea a se fi refugiat acolo nu ca să mănânce, ci spre a sta liniştit de vorbă cu un necunoscut, căci încă nu se aşezase nimeni la masă.           Văzându-l, Lucas la rândul lui şovăi, se ridică şi veni către el.           — Ai o clipă liberă, patroane? Cred că te-ar putea interesa…           Comisarul îl urmă cu paharul în mână. Necunoscutul se ridică în picioare. Lucas făcu prezentările:           — Antonio Farano… Îl cunoşti…?           Numele nu-i spunea nimic comisarului, însă i se păru că mai văzuse chipul acela de italian frumos, care ar fi putut juca rolul de june-prim, în filme. Automobilul roşu, sport, din faţa uşii, îi aparţinea, fără îndoială. El se potrivea cu ţinuta insului, cu hainele lui de culoare deschisă, cusute pe măsură, cu ghiulul pe care-l purta la deget.           Lucas vorbea mai departe, pe când cei trei bărbaţi luau loc:           — S-a înfăţişat la Quai [2] ca să mă vadă, tocmai când ieşisem. Lapointe i-a spus că mă va găsi, poate, aici…           Maigret observă că, în timp ce Lucas bea acelaşi aperitiv ca şi el, Farano se mulţumea cu un suc de fructe.           — Este cumnatul lui Emile Boulay… Girează unul dintre cabaretele acestuia, Paris-Strip, în strada du Berri…           Lucas îi făcu un discret semn cu ochiul patronului său:           — Repetă ceea ce-mi spuneai, Farano…           — Ei bine! Cumnatul meu a dispărut…           Păstrase accentul natal.           — Când? Întrebă Lucas.           — Noaptea trecută, probabil… Nu se ştie cu precizie.           Maigret îl impresiona şi, ca să-şi păstreze cumpătul, scoase un pachet de ţigări din buzunar.

            Capitolul 1           Era abia 9 dimineaţa şi se făcuse cald. Maigret îşi scosese vesta şi deschidea alene scrisorile ce se adunaseră pe birou, aruncând din când în când câte o privire pe fereastră.           Frunzişul copacilor de pe Quai des Orfevres [1] nici nu se clintea, iar Sena era netedă şi lucie ca o mătase. Erau în august. Lucas şi Lapointe, împreună cii şi mai bine de jumătate dintre inspectori, se aflau în concediu. Janvier şi Torrence şi-l luaseră în iulie, iar Maigret plănuise să petreacă o bună parte din septembrie în casa pe care o avea la Meung-sur-Loire.           De aproape o săptămână, zi de zi, spre sfârşitul după-amiezii izbucnea sălbatic o furtună scurtă, care se spărgea într-un ropot de ploaie ce îi făcea pe trecători să alerge de-a lungul faţadelor. Căldura dogorâtoare era învinsă şi aerul se răcorea pentru noapte.           Parisul se golise. Până şi zgomotele străzii nu mai erau aceleaşi, era doar liniştea. Se mai vedeau doar autocarele de toate culorile şi naţionalităţile, ce se opreau fără greş în aceleaşi locuri pentru a-şi revărsa preaplinul turiştilor: Notre-Dame, Luvru, Piaţa Concorde, Etoile, Sacre-Coeur şi, inevitabil, turnul Eiffel.           Dacă te plimbai pe străzi, erai surprins când mai auzeai vorbindu-se franţuzeşte.           Şeful cel mare al P. J. [2] era şi el în concediu, astfel încât erau scutiţi de corvoadă raportului zilnic. Corespondenţa nu era prea încărcată, iar delictul cel mai frecvent era furtul de buzunare.           Zbârnâitul telefonului îl smulse pe comisar din toropeală. Ridică receptorul.           — Comisarul din arondismentul 1[3] vrea să vă vorbească personal. Să vi-l dau?           — Da, daţi-mi-l.           Maigret îl cunoştea bine. Era un om puţin cam preţios, tot timpul pus la patru ace, foarte cultivat, de altfel, care fusese mai mulţi ani avocat înainte de-a intra în poliţie.           — Alo!… Ascan?           — Nu vă deranjez?           — Absolut deloc.           — Vă telefonez fiindcă m-am gândit că problema care mi-a căzut pe cap în dimineaţa asta s-ar putea să vă intereseze personal.           — Despre ce e vorba?           — O crimă. Destul de neobişnuită… Ar fi prea complicat să vă explic la telefon… Când aţi avea timp?           — Chiar acum.           — Îmi cer scuze că vă dau întâlnire la biroul meu, dar treaba s-a petrecut într-o fundătură aproape neştiută, lângă Hale.           Era în 1965, iar Halele Parisului nu fuseseră mutate încă la Rungis.           — Voi fi la comisariat în câteva minute.           Îi plăcea să mormăie, ca şi cum l-ar fi incomodat, dar în realitate nu-i displăcea să mai iasă puţin din rutina ultimelor zile. Intră în biroul inspectorilor. În mod normal, l-ar fi luat cu el pe Janvier, dar avea nevoie de cineva de încredere şi cu simţ de iniţiativă, care să rămână la sediu cât timp lipsea.           — Haide cu mine, Torrence… Ia o maşină din curte…           Comisariatul arondismentului 1 era în apropiere, pe strada Prouvaires. Maigret intră imediat în biroul comisarului Ascan.           — O să vedeţi unul dintre cele mai aiurite spectacole pe care le-am întâlnit vreodată. Prefer să nu vă spun nimic dinainte. Ei, salut, Torrence… Mai bine să lăsăm maşina aici. E la doi paşi.           Ocoliră Halele, care miroseau cumplit pe-o asemenea căldură şi unde se lucra de zor în plină perioadă de concediu. Străbătură străduţele înguste, mărginite de prăvălii şi de apartamente mobilate, mai mult sau mai puţin dubioase. Se puteau vedea lâncezind câţiva vagabonzi şi o femeie beată moartă, care se ţinea de ziduri să nu cadă.           — Pe aici…           Ajunseră pe strada Grande-Truanderie şi Ascan intră într-o fundătură atât de îngustă, încât un camion n-ar fi trecut.           — Fundătura Vieux-Four, îi informă el.           Nu erau decât vreo zece case vechi, iar la mijloc un teren viran pe care nu de mult se înălţase o clădire. Erau şi ele hărăzite demolării şi fuseseră evacuate.           Câteva fuseseră proptite cu bârne, ca să nu se năruie pereţii. Casa în faţa căreia se oprise comisarul de poliţie nu mai avea geamuri şi fuseseră scoase chiar şi o parte din ramele ferestrelor. Uşa de la intrare era înlocuită cu nişte scânduri. Ascan înlătură două, care fuseseră desprinse din cuie şi îndărătul cărora se deschidea un coridor larg.           — Fiţi atenţi la scară… Lipsesc câteva trepte şi cele care au mai rămas nu sunt prea solide…           Domnea un miros de praf şi de putreziciune şi pe deasupra, duhoarea Halelor. Urcară astfel două etaje. Un puşti de vreo doisprezece ani stătea pe jos, cu spatele rezemat de peretele coşcovit. Când îi văzu pe cei trei bărbaţi venind spre el, se ridică dintr-un salt, cu ochii strălucind.           — Sunteţi comisarul Maigret, nu-i aşa?           — Da.           — Nu-mi închipuiam că o să vă văd vreodată în carne şi oase… Lipesc într-un caiet toate pozele dumneavoastră pe care le găsesc în ziare…           Ascan explică:           — E tânărul Nicolier. Numele tău mic e Jean, nu-i aşa?           — Da, domnule.

Capitolul 1           Învăţătorul în Purgatoriu.           Există imagini pe care le înregistrezi inconştient, cu precizia unui aparat de fotografiat, iar mai târziu, când ţi se-ntâmplă să-ţi revină în memorie, îţi frămânţi creierii ca să-ţi aminteşti unde le-ai văzut.           Maigret nu-şi mai dădea seama, după atâţia ani, că atunci când ajungea, întotdeauna cu respiraţia tăiată, la capătul scării greoaie şi prăfuite a Poliţiei Judiciare, se oprea niţel, aruncându-şi automat privirea către cuşca de sticlă ce servea drept sală de aşteptare, numită de către unii acvariu, iar de alţii Purgatoriu. Oare toţi făceau la fel, iar acest lucru devenise un soi de tic profesional?           Chiar şi atunci când, precum în dimineaţa aceea, razele de soare, luminoase şi blânde, vesele ca firul de mărgăritărel, străluceau deasupra Parisului, învăpăind coşurile roze de pe acoperişuri, în Purgatoriu ardea o lampă toată ziua, căci acesta n-avea ferestre şi lumina răzbătea înăuntru doar printr-un imens coridor.           Câteodată, pe fotolii sau pe scaunele îmbrăcate în catifea verde zăceau personaje mai mult sau mai puţin suspecte, vechi clienţi strânşi peste noapte de vreun inspector şi aşteptând să fie luaţi la întrebări, ciripitori sau martori convocaţi în ajun care ridicau capul cu un aer morocănos de fiecare dată când trecea cineva.           Nu se ştie din ce motive misterioase, aici atârnau şi două panouri negre cu fotografiile poliţiştilor căzuţi la datorie, tivite cu fir aurit.           Se mai perindau prin Purgatoriu şi alte persoane, bărbaţi şi femei deopotrivă, aparţinând aşa-numitei lumi bune; acestea stăteau în picioare, ca şi cum ar fi urmat să fie chemate dintr-o clipă în alta, iar ele s-ar fi aflat într-o vizită lipsită de importanţă. După câtăva vreme, le vedeai apropiindu-se de un scaun pe care se aşezau, în sfârşit şi nu de puţine ori le regăseai în acelaşi loc, chircite, cu privirea stinsă, fără urmă din ţâfna ascendenţei lor sociale, trei ore mai târziu.           În acea dimineaţă, nu se afla în Purgatoriu decât un singur om, iar Maigret observă că el aparţinea tipului căruia în mod obişnuit i se spune ‘mutră de şobolan’. Era mai degrabă slab. Fruntea teşită, chelboasă, îi era încoronată cu un ciuf de păr roşiatic. Avea, probabil, ochii albaştri sau viorii, iar nasul, pentru că bărbia îi era piezişă şi trasă îndărăt, părea să iasă cu atât mai mult în relief.           Peste tot, încă din şcoală, întâlneşti indivizi din această categorie şi, Dumnezeu ştie de ce, ai tendinţa să nu-i iei în serios.           Maigret îi dădu atât de puţină atenţie încât, dacă l-ar fi întrebat cineva, în clipa în care deschidea uşa biroului, cine se află în sala de aşteptare, probabil că n-ar fi ştiut ce să răspundă. Era nouă fără cinci. Pe fereastra larg deschisă se vedea aburul albăstrui, spuzit cu raze, care se ridica din Sena. Pentru întâia oară în acel an, Maigret îşi pusese pardesiul subţire, dar aerul încă era tare, ca un vin alb pe care-l bei şi-ţi îmbujorează obrajii.           Pe când îşi scotea pălăria, aruncă o privire pe cartea de vizită pusă la vedere pe mapa de pe biroul său. Cerneala de-abia se desluşea. Joseph Gastin, învăţător. Apoi, mai jos, în colţul drept, cu litere mai mici care-l obligară să se aplece, Saint-Andre-sur-Mer.           Nu făcu nici o legătură între cartea de vizită şi omul cu mutră de şobolan, întrebându-se doar unde anume auzise vorbindu-se de Saint-Andre-sur-Mer. Soneria de pe culoar anunţa momentul raportului. Se descotorosi de pardesiu, luă dosarul pe care-l pregătise din ajun şi, aşa cum făcea de atâţia ani, se îndreptă către biroul şefului. În drum se întâlni cu alţi comisari şi toţi aveau în ochi aceeaşi lumină pe care o văzuse la trecătorii de pe stradă.           — De data asta a sosit primăvara!           — Aşa s-ar spune.           — O să avem o zi magnifică.           Pe ferestrele mari din biroul directorului, soarele se revărsa ca prin cele ale unei biserici de ţară, iar porumbeii gângureau pe pervazul de piatră. Care cum intra repeta, frecându-şi mâinile:           — A sosit primăvara.           Erau cu toţii trecuţi de patruzeci şi cinci de ani; treburile despre care urmau să discute erau destul de dure, unele chiar macabre, dar asta nu-i împiedica să se bucure ca nişte copii de neaşteptata încălzire a vremii şi, mai cu seamă, de acea lumină ce scălda oraşul şi preschimba fiecare colţ de stradă, faţadele, acoperişurile, automobilele ce treceau pe podul Saint-Michel în tot atâtea tablouri pe care ai fi vrut să le atârni pe pereţi.           — L-ai văzut pe subdirectorul agenţiei din strada Rivoli, Maigret?           — Am întâlnire cu el peste o jumătate de oră.           Un caz lipsit de importanţă. O săptămână aproape fără activitate. Subdirectorul unei agenţii bancare din strada Rivoli, la doi paşi de Hale, îşi bănuia unul dintre salariaţi de anumite nereguli.           Îşi îndesă tutunul în pipă, cu faţa la fereastră, în timp ce colegul său de la Informaţii Generale discuta despre alt caz, în care era vorba de fiica unui senator, aflată într-o situaţie delicată.           În biroul lui, îl regăsi pe Lucas care-l aştepta, cu pălăria pe cap, căci urma să-l însoţească în strada Rivoli.           — Mergem pe jos?           Era foarte aproape. Lui Maigret îi zbură cu totul gândul de la cartea de vizită. Trecând prin faţa Purgatoriului, îl văzu din nou pe omul cu chip de şobolan, precum şi alţi doi-trei clienţi, printre care şi patronul unui local de noapte, pe care-l recunoscu şi care se afla acolo în legătură cu fata senatorului.           Ajunseră pe Pont-Neuf, Maigret cu paşi mari, Lucas, obligat, cu picioarele lui scurte, să alerge ca să nu rămână în urmă. Niciunul, nici altul n-ar fi ştiut, mai târziu, să spună despre ce vorbiseră. Poate că se mulţumiseră să privească în jur. Pe strada Rivoli, în aer plutea un miros de legume şi de fructe, iar camioanele duceau tot felul de coşuri şi panere.

Capitolul 1           Musca se roti de trei ori în jurul capului său şi se aşeză pe pagina raportului pe care îl adnota, în colţul din stânga sus.           Maigret se opri din scris şi o privi cu o curiozitate amuzată. Jocul dura de aproape o jumătate de oră, iar musca era mereu aceeaşi. Ar fi jurat că o recunoştea. De altfel, nu mai era alta în birou. Descria câteva cercuri prin încăpere, îndeosebi în partea scăldată de soare, ocolea capul comisarului şi ateriza pe documentele din faţa lui. Acolo, musca îşi freca alene picioarele între ele şi, foarte posibil, îl sfida.           Chiar se uita la el? Şi, dacă da, oare ce reprezenta pentru ea acea masă de carne care probabil i se părea enormă?           Se feri să o sperie. Aştepta, cu creionul în mână, iar ea, brusc, ca şi cum s-ar fi plictisit, îşi luă din nou zborul şi ieşi pe fereastra deschisă, pierzându-se în aerul călduţ de afară.           Era pe la jumătatea lunii iunie. Din când în când, o pală uşoară de vânt intra în birou, unde Maigret, fără haină, îşi fuma liniştit pipa. Se hotărâse să-şi petreacă după-amiaza citind rapoartele inspectorilor săi şi dădea dovadă de toată răbdarea necesară.           Musca reveni de nouă, de zece ori, aşezându-se de fiecare dată în acelaşi loc de pe pagină, ca şi cum între ei ar fi existat un fel de complicitate. A fost o coincidenţă ciudată. Soarele, adierile de aer răcoros ce pătrundeau în răstimpuri pe fereastră şi musca aceea care-l fascina îi aminteau de anii de şcoală când, uneori, o muscă ce se învârtea în jurul băncii lui căpăta mai multă importanţă decât lecţia predată de profesor.           Joseph, bătrânul uşier, bătu discret, intră şi îi întinse comisarului o carte de vizită imprimată.           Leon Florentin Anticar           — Ce vârstă are?           — E cam de vârsta dumneavoastră…           — E înalt şi slab?           — Da. Foarte înalt şi foarte slab, cu părul bine grizonat… Era, într-adevăr, Florentin, fostul său coleg de la Liceul Banville din Moulins, unde era clovnul clasei.           — Să intre…           Uitase de muscă, iar aceasta, poate de ciudă, îşi luase zborul pe fereastră. Urmă un moment de stânjeneală când Florentin intră în birou, pentru că cei doi nu se mai văzuseră decât o singură dată după ce părăsiseră Moulins. Se întâmplase cu vreo douăzeci de ani în urmă. Maigret se pomenise atunci faţă în faţă, pe trotuar, cu un cuplu elegant. Femeia era drăguţă, foarte pariziană.           — Îţi prezint un vechi prieten din liceu. Acum lucrează la poliţie…           Apoi, către Maigret:           — Vă… Ţi-o prezint pe Monique, soţia mea… Şi în ziua aceea era soare afară. Nu ştiau ce să-şi spună.           — Ce mai faci? Eşti mulţumit?           — Mulţumit, răspunsese Maigret. Tu?           — Nu mă plâng.           — Locuieşti la Paris?           — Da. Pe bulevardul Haussmann, numărul 62. Dar călătoresc mult pentru afaceri. Acum m-am întors de la Istanbul. Trebuie să ne faci o vizită. Cu doamna Maigret, bineînţeles, dacă te-ai căsătorit…           Amândoi se simţeau stingheriţi. Cuplul se îndreptase spre o maşină sport decapotabilă cu caroseria verde ca migdala, iar comisarul îşi văzuse de drum.           Acum, când intra în biroul lui, Florentin era mai puţin fercheş decât atunci când Maigret îl întâlnise în piaţa Madeleine. Purta un costum cenuşiu destul de uzat şi nu mai avea aceeaşi siguranţă.           — Apreciez faptul că am fost primit imediat… Ce mai faceţi?… Ce mai faci…?           Nici lui Maigret nu-i venea să-l tutuiască după atâţia ani.           — Dar tu?… Ia loc… Ce mai face soţia ta? Ochii de un cenuşiu deschis ai lui Florentin priviră un moment în gol, ca şi cum acesta ar fi încercat să-şi amintească.           — Te referi la Monique, o roşcată mititică? Adevărul e că am trăit împreună un timp, dar nu ne-am căsătorit. O fată de toată isprava…           — Nu te-ai căsătorit?           — La ce bun?           Şi Florentin făcu una dintre acele grimase care, pe vremuri, îi amuzau atât de mult pe colegii săi şi îi descumpăneau pe profesori. Ai fi zis că faţa sa lungă, cu trăsături foarte conturate, era din cauciuc, pentru că prea reuşea să facă tot felul de strâmbături.           Maigret nu îndrăznea să-l întrebe de ce venise la el. Îl observa, fiindu-i greu să creadă că trecuse atâta amar de vreme.           — Frumos birou! Nu ştiam că Poliţia Judiciară e atât de bine mobilată.           — Ai devenit anticar?           — Dacă vrei… Caut mobilă veche şi o dreg într-un mic atelier închiriat pe bulevardul Rochechouart. Ştii, acum toţi suntem mai mult sau mai puţin anticari.           — Eşti mulţumit?           — Nu m-aş plânge dacă n-ar fi necazul care a dat peste mine în după-masa asta…           Era atât de obişnuit cu comicăriile, încât faţa lui căpăta automat expresii hazlii. Numai că tenul îi era tern şi privirea îngrijorată.           — De-aceea am venit la tine. Mi-am zis că tu ai înţelege mai degrabă decât altul… Scoase un pachet de ţigări din buzunar şi aprinse una. Degetele lungi şi osoase îi tremurau uşor. Maigret avu impresia că mirosea a băutură.           — De fapt, sunt foarte necăjit…