Georges Simenon si seria Maigret

Capitolul 1           Trenul de seară.           Maigret privea lumea cu ochi mari şi posaci, conferind persoanei sale, fără să vrea, acea demnitate falsă, acea importanţă simulată după orele goale petrecute într-un compartiment de tren.           Atunci, cu mult mai înainte ca trenul să reducă viteza pentru a intra în gară, puteai vedea bărbaţi parcă umflaţi în pardesie enorme, ieşind din fiecare compartiment, cu o servietă de piele sau o valiză în mână şi care, prefăcându-se că trec nepăsători unii faţă de alţii, stăteau în picioare pe culoar, ţinându-se neglijent cu mână de bara de cupru de la geam.           Cel din faţa lui era dungat orizontal de lacrimi mari de ploaie. În acea apă transparentă, comisarul văzu mai întâi izbucnind în mii de raze lumina unui post de macaz, căci era noapte. Apoi, fără pauză, apărură, jos, străzi rectilinii, lucind ca nişte canale, case ce păreau perfect identice, ferestre, praguri, trotuare şi, în acel univers, o singură siluetă umană, un bărbat îmbrăcat într-un impermeabil şi mergând Dumnezeu ştie unde.           Maigret îşi umplu pipa, domol, cu grijă. Ca să o aprindă, se întoarse în sensul mersului. Patru-cinci călători, care, asemenea lui, aşteptau oprirea trenului ca să se avânte pe străzile pustii sau să se repeadă la bufetul gării, îl despărţeau de fundul culoarului şi, printre aceste persoane, recunoscu un chip palid, care se întoarse brusc în altă parte.           Era Cadavre! Comisarul mormăi:           — Prostul, se face că nu mă vede! Apoi se încruntă. Dar ce căuta inspectorul Cadavre la Saint-Aubin-les-Marais? Trenul reducea viteza, urma gara Niort. Pe peronul ud de ploaie şi rece, Maigret opri un ceferist.           — Spre Saint-Aubin, vă rog?           — Opt şi şaptesprezece, linia a treia… Avea de aşteptat o jumătate de oră şi, după un moment petrecut la closet, tocmai la capătul peronului, deschise uşa bufetului, se îndreptă spre una dintre numeroasele mese neocupate şi se trânti pe un scaun, răbdător, fără să facă nimic, învăluit de lumina aceea prăfoasă. Cadavre era şi el acolo, exact la celălalt capăt al sălii, aşezat şi el la o masă; şi, încă o dată, Cadavre se prefăcu că nu-l vede.           Numele individului era Cavre, Justin Cavre, nu Cadavre, fireşte, dar trecuseră douăzeci de ani de când i se zicea inspectorul Cadavre şi cei de la Poliţia Judiciară foloseau şi acum aceeaşi poreclă când vorbeau despre el.           Era ridicol, în colţul lui, cu un aer crispat, sucindu-se în poziţii inconfortabile, ca să nu se uite în direcţia lui Maigret. Ştia că acesta îl văzuse.           Numai piele şi os, palid, cu pleoapele roşii, te ducea cu gândul la acei puştani care, în recreaţie, stau retraşi într-un colt, ascunzându-si sub arţag dorinţa de a se juca cu ceilalţi. Acesta era şi caracterul lui Cavre. Era inteligent. Poate că era chiar cel mai inteligent om pe care Maigret îl cunoscuse în poliţie. Aveau aproape aceeaşi vârstă.           La drept vorbind, Cavre era puţin mai şcolit şi, poate, dacă ar fi perseverat, ar fi ajuns comisar înaintea lui Maigret. De ce oare, de foarte tânăr, părea deja să poarte pe umerii săi slabi povara nu se ştie cărui blestem? De ce se uita la toţi chiorâş, ca şi cum i-ar fi suspectat de intenţii perfide faţă de el?           — Inspectorul Cadavre iar s-a supărat pe lume… Vorbele astea se auzeau deseori, pe vremuri, la Quai des Orfevres. Pentru o nimica toată, uneori chiar fără motiv, Cavre începea, brusc, o cură de tăcere şi de suspiciune, ai fi zis o cură de ură. Nu vorbea cu nimeni opt zile la rând şi, uneori, era bănuit că rânjeşte singur, ca un om care ghicise intenţiile odioase ale celor din jurul său.           Puţini ştiau de ce părăsise brusc poliţia oficială. Maigret aflase şi el mai târziu şi îi fusese milă. Cavre era îndrăgostit la nebunie de soţia lui.           Avea pentru ea o pasiune plină de gelozie, devastatoare, nu de soţ, ci de amant. Ce putea să găsească extraordinar la creatura aceea vulgară, cu purtări agresive de demimondenă sau de falsă vedetă de cinema? Fapt e că, din cauza ei, comisese nişte nereguli grave în serviciu. Fuseseră descoperite afaceri necurate cu bani.           Într-o seară, Cavre ieşise cu capul în jos, cu umerii lăsaţi, din biroul directorului, iar câteva luni mai târziu, aflaseră că deschisese o agenţie de detectivi particulari pe strada Drouot, deasupra unei prăvălii de timbre poştale.           Oamenii luau masa, fiecare înconjurat parcă de o zonă de plictis şi de tăcere. Maigret îşi bău vinul, se şterse la gură, luă valiza şi trecu la mai puţin de doi metri de fostul său coleg, în timp ce acesta privea fix un scuipat de pe podea.           Trenul, negru şi ud de ploaie, fusese deja tras la linia trei. Maigret se instala într-un compartiment de tip vechi, rece şi umed, încercând zadarnic să închidă bine geamul. Pe peron se auziră paşii celor care se deplasau de colo-colo, zgomote atât de familiare, încât le înregistrezi în mod inconştient. Uşa se deschisese de două-trei ori şi cineva băga capul înăuntru. Toţi călătorii au mania să caute un compartiment gol. Cum îl vedeau pe Maigret, închideau repede uşa.           Când, după plecarea trenului, comisarul ieşi pe culoar ca să ridice un geam care făcea curent, îl văzu în compartimentul vecin pe inspectorul Cadavre, care se prefăcea că doarme. Dar nu avea nici o importanţă. Era o prostie să-l preocupe asta. De altfel, întreaga poveste era ridicolă şi Maigret încercă să se debaraseze de ea cu o mişcare viguroasă din umeri.           Ce dacă mergea şi Cavre la Saint-Aubin? Bezna defila în spatele geamurilor şi, din când în când, puteai vedea un punct luminos clipind la marginea unui drum, farurile unei maşini care trecea sau, lucru şi mai misterios, mai atrăgător, dreptunghiul gălbui al unei ferestre. Judecătorul de instrucţie Brejon, un bătrânel timid şi de o politeţe parcă din alt secol, îi spusese de câteva ori:           — Cumnatul meu Naud te va aştepta la gară. L-am anunţat că soseşti. Şi Maigret trăgea din pipă şi nu se putea abţine să nu se întrebe: ‘Ce caută Cadavre ăsta acolo?’ Comisarul nici măcar nu era în misiune. Judecătorul de instrucţie Brejon, cu care lucrase de multe ori, îi trimisese câteva rânduri, ca să-l roage să-l facă plăcerea de a trece un moment pe la cabinetul său. Era ianuarie. La Paris ploua ca şi la Niort.

            Capitolul 1           A minţit Picpus?           Cinci fără trei minute. Un cerculeţ alb se lumină pe harta imensă a Parisului care acoperea o întreagă porţiune a peretelui. Un angajat îşi lăsă jos sandvişul şi introduse o fisă în unul dintre miile de orificii ale centralei telefonice.           — Alo! Arondismentul XIV?… Duba voastră a ieşit?           Maigret, care ar fi vrut să aibă un aer indiferent, stătea în picioare în bătaia soarelui şi se ştergea de transpiraţie. Angajatul mormăi câteva cuvinte monosilabice, scoase fişa, îşi luă sandvişul şi spuse spre comisarul de la Poliţia Judiciară:           — Un Bercy!           Ceea ce, în limbajul meseriei, însemna ‘un beţiv’. Era luna august. Parisul mirosea a asfalt încins. Vacarmul din centru pătrundea pe ferestrele larg deschise în acea încăpere care era ca un fel de creier al serviciului Police-Secours. Jos, în curtea Prefecturii de Poliţie, se puteau vedea două dube pline de agenţi, gata să plece la primul semnal.           Apoi se aprinse alt cerculeţ, de astă dată în arondismentul XVIII. Sandviş lăsat jos. Fişă…           — Alo! Ia uite! Gérard!… De serviciu?… Ce se întâmpla la voi, bătrâne?… Bine!… E-n regulă!           Cineva se aruncase pe fereastră. Era modul în care se sinucideau oamenii amărâţi, îndeosebi bătrânii şi, lucru ciudat, mai ales în arondismentul XVIII. Maigret goli pipa, lovind o de pervazul ferestrei, o umplu din nou şi se uită la ceas. Era cinci şi două minute. Ghicitoarea fusese sau nu ucisă?           Uşa se deschise şi apăru brigadierul Lucas.           Era mic de statură, durduliu, agitat şi se ştergea şi el de transpiraţie.           — Tot nimic, şefule?           Ca şi Maigret, traversase bulevardul care despărţea Poliţia Judiciară de Prefectură.           — Auziţi, tipul e acolo…           — Mascouvin?           — Are o faţă de om bolnav. Vrea neapărat să vă vorbească. Spune că nu i-a mai rămas decât să se sinucidă…           Un cerculeţ luminos… Poate de data asta…?           Nu! O încăierare la Poarta Saint-Ouen.           Sună telefonul. Directorul Poliţiei Judiciare dorea să vorbească cu Maigret.           — Alo, Maigret… Ia zi! Nimic?           În vocea lui se simţea o fărâmă de ironie. Maigret clocotea de furie. Îi era cald. Ar fi dat orice pentru o bere rece. Şi, pentru prima dată în viaţa lui, aproape că ar fi dorit să fie comisă o crimă, cea pe care o aştepta. Splendid! Dacă ghicitoarea nu era ucisă la ora cinci fix sau, mai exact, după cum anunţa textul de pe sugativă, la cinci după amiază, va trebui să suporte luni de zile zâmbetele ironice ale celor din jur şi glumele lor mai mult sau mai puţin spirituale.           — Adumi-l pe Mascouvin.           Numai că omul ăla părea un farsor! Venise cu o zi în urmă la Poliţia Judiciară, cu un aer lugubru, încruntat, cu faţa agitată de un tic nervos şi voise musai să vorbească cu comisarul Maigret în persoană.           — E o problemă de viaţă şi de moarte! Spusese el.           Un tip mic de statură şi slab, destul de şters, trecut de prima tinereţe, emanând un iz fad de celibatar neîngrijit. Îşi debitase povestea trosnindu-şi degetele, ca un şcolar care spune lecţia.           — Lucrez de cincisprezece ani la Proud et Drouin, negustorii de pe bulevardul Bonne-Nouvelle… Locuiesc singur într-un apartament cu două camere, în Piaţa Vosges, nr. 21… În fiecare seară, mă duc să joc o partidă de bridge într-un club de pe strada Piramidelor. De două luni, mă urmăreşte ghinionul. Mi am tocat toate economiile. Datorez opt sute de franci contesei…           Maigret asculta puţin distrat, gândindu-se că jumătate dintre parizieni erau în vacanţă şi că restul, la ora aceea, beau ceva rece sub umbrarele teraselor. Care contesă? Omul cel trist explică. O femeie de lume, care avusese necazuri şi deschisese un salon de bridge pe strada Piramidelor. O femeie foarte frumoasă. Se vedea că individul era îndrăgostit de ea.           — Astăzi, la ora patru, domnule comisar, am luat o bancnotă de o mie de franci din casă de bani a patronilor mei…           N-ar fi arătat mai tragic nici dacă ar fi mărturisit că omorâse o familie întreagă! Îşi continuase mărturisirea, trosnindu-şi mai departe degetele.           La închiderea birourilor, rătăcise pe bulevarde cu bancnota de o mie de franci în buzunar. Era chinuit de remuşcări. Intrase la Cafe des Sports, la colţul Pieţei Republicii cu bulevardul Voltaire, unde avea obiceiul să bea singur un aperitiv înainte de masa de seară.           — Ceva de scris, Nestor…           Îi spunea chelnerului pe numele mic. Da, le va scrie patronilor săi. Le va mărturisi totul şi le va trimite înapoi bancnota de o mie de franci. Prea mult ghinion! Pierdea de două luni. Contesa, pe care o adora în tăcere, n avea ochi decât pentru un căpitan în retragere şi îi ceruse cu duritate lui Mascouvin banii datoraţi.           În mijlocul mulţimii de consumatori, omul privea ţintă la sugativa din faţa lui. Cu un gest mecanic, îşi aşeză lomionul pe sugativă şi se uită la el cu ochii lui mari şi miopi. Atunci se produse fenomenul. Una dintre lentile, comportându-se ca o oglindă, reflectă urmele de cerneală care se uscaseră pe sugativă. Mascouvin desluşi două cuvinte: voi ucide… Se uită mai atent… Lentila reda imaginea iniţială: mâine, la cinci după amiaza, o voi ucide…           Mâine, la cinci după amiaza, o voi ucide pe ghicitoare. Semnat: Picpus.           Cinci şi cinci. Telefonistul avea timp să-şi termine sandvişul cu salam care mirosea a usturoi, pentru că cerculeţele albe de pe harta Parisului nu se mai luminau. Se auziră paşi pe scară. Era Lucas, care îl aducea pe tristul Mascouvin.

Capitolul 1           Unde Maigret reîntâlneşte o veche cunoştinţă care s-a cuminţit în felul ei şi unde e vorba despre Fred cel Trist şi un posibil cadavru.           Pe fişa pe care aprodul i-o întindea lui Maigret se putea citi: Emestine, zisă Prăjina (fostă Micou, actualmente Jussiaume), pe care aţi arestat-o în urmă cu şaptesprezece ani, pe strada Lunii şi care v-a călcat atunci pe nervi, solicită onoarea să vă vorbească de urgenţă despre o problemă de cea mai mare importanţă.           Maigret aruncă o privire piezişă spre bătrânul Joseph, ca să vadă dacă citise biletul, dar aprodul cu părul alb rămânea impasibil. Probabil că era singura persoană din toate birourile Poliţiei Judiciare care nu era în cămaşă în acea dimineaţă şi, pentru prima dată după atâţia ani, comisarul se întrebă prin ce aberaţie era obligat acel om aproape venerabil să poarte la gât un lanţ greu cu o medalie enormă.           Există zile în care îţi pui, aşa, tot felul de întrebări ciudate. Poate că de vină era canicula. Sau poate şi faptul că atmosfera de vacanţă te împiedica să iei lucrurile prea în serios. Ferestrele erau larg deschise şi rumoarea Parisului vibra în biroul unde, înainte de intrarea lui Joseph, Maigret urmărea cu privirea o viespe ce zbura în cerc şi se tot izbea de tavan, mereu în acelaşi loc. Jumătate dintre inspectori erau la mare sau la ţară. Lucas purta o pălărie cu boruri largi care, pe capul lui, semăna cu o colibă indigenă sau cu un abajur. Şeful cel mare plecase în ajun, ca în fiecare an, în Pirinei.           — E beată? îl întrebă Maigret pe aprod.           — Nu cred, domnule Maigret. Unele femei, după ce beau prea mult, simt nevoia să facă dezvăluiri poliţiei.           — E nervoasă?           — M-a întrebat dacă va dura mult şi i-am răspuns că nici măcar nu ştiu dacă o veţi primi. Atunci, s-a aşezat într-un colţ al sălii de aştep-tare şi a început să citească ziarul.           Maigret nu ştia de unde să ia numele Micou, nici cel de Jussiaume şi nici porecla Prăjina, dar păstra o amintire foarte precisă a străzii Lunii, într-o zi la fel de toridă ca aceea, când asfaltul devine elastic sub tălpi şi tot Parisul miroase a gudron.           Era o străduţă lângă Poarta Saint-Denis, cu hoteluri dubioase şi prăvălii în care se vindeau prăjituri în formă de fagure şi plăcinte. Pe atunci încă nu era comisar. Femeile purtau rochii drepte şi părul ras la ceafă. Ca să culeagă informaţii despre o prostituată, fusese nevoit să intre în două-trei baruri din cartier şi, întâmplător, băuse câteva păhărele de pernod[1]. Aproape că îi simţea şi acum mirosul, după cum simţea şi mirosul de subsuori şi picioare transpirate care domnea în micul hotel.           Camera era la etajul trei sau patru. Întâi greşise uşa şi se pomenise faţă în faţă cu un negru care stătea pe pat şi cânta la acordeon – probabil un muzicant care cântă pe la balurile populare. Fără să se deranjeze, cu o mişcare a bărbiei, negrul arătase spre uşa vecină.           — Intră!           O voce răguşită. Vocea cuiva care băuse sau fumase prea mult. Apoi, lângă fereastra ce dădea spre curte, zărise o tânără înaltă în capot albastru-deschis; făcea un cotlet pe o maşină de gătit cu spirt.           Era la fel de înaltă ca Maigret, poate chiar mai înaltă. Îl privise din cap până-n picioare, fără să se tulbure şi îl întrebase imediat:           — Eşti poliţai?           Maigret găsise portofelul şi bancnotele pe şifonierul cu oglindă şi ea nici nu clipise.           — Colega mea a dat lovitura.           — Care colegă?           — Nu-i ştiu numele. I se spune Lulu.           — Unde e?           — Caut-o. E meseria ta.           — Îmbracă-te şi hai cu mine.           Nu era un caz extraordinar, o prostituată şterpelise portofelul clientului, dar cei de la Poliţia Judiciară îi acordau o oarecare im-portanţă, nu atât din cauza sumei – de altfel, frumuşică, cât pentru faptul că era vorba de un mare negustor de vite din Charentes, care îşi pusese deja deputatul în mişcare.           — N-ai să mă împiedici tu să-mi mănânc cotletul!           În camera aceea mică era un singur scaun. Stătuse în picioare în timp ce ea mânca fără să se grăbească, fără să-l mai acorde vreo atenţie, ca şi cum nici n-ar fi existat. Probabil că avea vreo douăzeci de ani la vremea aceea. Era palidă, cu ochi spălăciţi şi o faţă prelungă şi osoasă. Apoi o revedea scobindu-se în dinţi cu un băţ de chibrit şi tumându-şi apă clocotită peste cafea.           — Ţi-am cerut să te îmbraci.           Îi era cald. Mirosul hotelului îl incomoda. Oare tânăra ghicise că nu se simţea în largul lui? Foarte liniştită, îşi scosese capotul, cămaşa şi chiloţii şi, goală puşcă, se întinsese pe patul răvăşit, aprinzându-şi o ţigară.           — Aştept! Spusese el, agasat, străduindu-se să privească în altă parte.           — Şi eu.           — Am un mandat de arestare.           — Păi, arestează-mă!           — Îmbracă-te şi urmează-mă.           — Mă simt foarte bine aşa cum sunt.           Situaţia era ridicolă. Tânăra era calmă, indiferentă, cu o luminiţă ironică în ochii lipsiţi de culoare.           — Zici că mă arestezi. N-am nimic împotrivă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi ceri să te mai şi ajut. Sunt la mine acasă. E cald şi am dreptul să stau în pielea goală. Acum, dacă vrei să te urmez aşa cum sunt, nici o problemă!           Maigret repetase de cel puţin zece ori:           — Îmbracă-te!

Capitolul 1           Ziua începuse ca o amintire din copilărie, minunată şi plină de savoare. Fără motiv, pur şi simplu pentru că viaţa era frumoasă, ochii lui Maigret râdeau în timp ce lua micul dejun, iar ochii doamnei Maigret, aşezată în faţa lui, erau la fel de veseli.           Ferestrele apartamentului fuseseră larg deschise, lăsând să intre mirosurile de afară şi zgomotele familiare ale bulevardului Richard-Lenoir, iar aerul, deja cald, vibra; un abur fin, care filtra razele de soare, le făcea aproape palpabile.           — Nu eşti obosit?           Surprins, el răspunse gustând cafeaua, care i se părea mai bună decât în celelalte zile:           — De ce-aş fi obosit?           — După toată treaba pe care ai făcut-o ieri, în grădină. De luni de zile n-ai mai pus mâna pe hârleţ sau pe greblă.           Era luni, luni 7 iulie. Sâmbătă seara, se duseseră cu trenul la Meung-sur-Loire, la căsuţa pe care şi-o amenajau de câţiva ani pentru ziua în care legea îl va sili pe Maigret să se pensioneze.           Peste doi ani şi câteva luni! La cincizeci şi cinci de ani! Ca şi cum un bărbat de cincizeci şi cinci de ani, care nu fusese, ca să zicem aşa, niciodată bolnav şi nu era afectat de nici un handicap, ar fi devenit, de azi pe mâine, incapabil să conducă Brigada Criminală!           Cel mai greu îi venea să înţeleagă cum de trăise cincizeci şi trei de ani.           — Ieri mai mult am dormit.           — În plin soare!           — Cu batista pe faţă.           Ce duminică plăcută! O tocăniţă fierbea înăbuşit în bucătăria din curte, pardosită cu dale de piatră albăstrui, parfumul florilor de sunătoare se răspândea în casă, doamna Maigret trecea dintr-o încăpere în alta, cu o basma pe cap din pricina prafului, Maigret stătea în cămaşă, descheiat la gât, cu o pălărie de pai pe cap, şi smulgea bălăriile din grădină, prăşea, plivea, grebla, ca apoi să aţipească, după masă şi după vinişorul alb de ţară, într-un fotoliu-hamac cu dungi roşii şi galbene, iar soarele, deşi ajunsese curând la el, nu-l trezise din toropeală.           La întoarcere, în tren, amândoi se simţeau greoi, amorţiţi, îi furnicau pleoapele şi aduceau cu ei un miros care îi amintea lui Maigret de tinereţea sa petrecută la ţară, un amestec de fân, de pământ uscat şi de sudoare: mirosul verii.           — Mai vrei un pic de cafea?           — Cu plăcere.           Chiar şi şorţul cu mici carouri albastre al soţiei îl încânta prin prospeţimea lui, printr-un fel de naivitate, aşa cum îl încânta răsfrângerea soarelui în unul dintre geamurile bufetului.           — O să fie cald!           — Foarte cald.           Va deschide ferestrele care dădeau spre Sena şi va lucra fără haină.           — Ce-ai zice, la prânz, de un homar cu maioneză?           Încă era plăcut să mergi pe trotuar, unde copertinele prăvăliilor desenau dreptunghiuri mai întunecate, să aştepţi autobuzul lângă o tânără în rochie de culoare deschisă, la colţul bulevardului Voltaire.           Norocul era de partea lui. Un autobuz vechi, cu platformă, se opri la marginea trotuarului şi Maigret putu să-şi fumeze mai departe pipa, privind cum alunecau în jurul lui decorul oraşului şi siluetele trecătorilor.           De ce toate astea îi amintiră de o defilare viu colorată, de odinioară, care adunase tot Parisul, când tocmai se căsătorise şi era doar un tânăr şi timid secretar la comisariatul din cartierul Saint-Lazare? Caleştile transportau Dumnezeu ştie ce suveran străin, înconjurat de personaje cu panaşe, în timp ce căştile gărzilor republicane luceau în soare.           Parisul avea acelaşi miros ca azi, aceeaşi lumină, aceeaşi indolenţă.           Pe atunci nu se gândea la pensionare. Capătul carierei, capătul vieţii sale îi păreau foarte departe, atât de departe, încât nu-l preocupau. Şi iată că, acum, îşi pregătea casa unde îşi va trăi bătrâneţile!           Fără melancolie, doar un zâmbet destul de blând. Châtelet. Sena. Un pescar – întotdeauna era cel puţin unul – lângă Pont-au-Change. Apoi, avocaţi în robă neagră, gesticulând în curtea Palatului de Justiţie.           În sfârşit, Quai des Orfčvres, unde cunoţtea fiecare piatră din pavaj şi de unde fusese cât pe ce să fie exilat.           Cu mai puţin de zece zile în urmă, un prefect arţăgos, căruia nu-i plăceau poliţiştii din vechea şcoală, îi ceruse demisia, pensionarea anticipată, cum spunea el mai elegant, sub pretextul unor imprudenţe pe care le-ar fi comis.           În dosarul pe care îl răsfoise distrat, totul sau aproape totul era fals şi, timp de trei zile şi trei nopţi, fără să aibă măcar dreptul să-şi folosească colaboratorii, Maigret se străduise să o dovedească.           Nu numai că reuşise, ci obţinuse şi mărturisirea autorului înscenării, un dentist de pe strada Acacias, care avea pe conştiinţă mai multe crime1.           Dar asta era deja de domeniul trecutului. Îi salută pe cei doi poliţişti de gardă, urcă scara cea mare, intră în birou şi deschise fereastra, îşi scoase pălăria, haina şi, în picioare, contemplă Sena şi ambarcaţiunile care alunecau lin pe firul apei, în timp ce-şi umplea pipa.           În pofida neprevăzutului fiecărei zile, făcea, fără să se gândească, gesturi aproape ritualice, cum ar fi, după ce îşi aprindea pipa, acela de a deschide uşa de la biroul inspectorilor.           În faţa maşinilor de scris şi a telefoanelor erau locuri goale, pentru că începuse perioada concediilor.           — Bună, copii! Vii o clipă, Janvier?

Capitolul 1           Pentru agentul Jussiaume, pe care serviciul de noapte îl purta de fiecare dată, cu o diferenţă de câteva minute, în aceleaşi locuri, deplasările ca aceasta se integrau atât de bine în rutină zilnică, încât le înregistra automat în minte, aşa cum fac locuitorii din vecinătatea unei gări cu plecările şi sosirile trenurilor.           Cădea o ninsoare apoasă şi Jussiaume se adăpostise un moment în pragul unei porţi, la colţul străzii Fontaine cu strada Pigalle. Firma roşie de la Picratt’s era una dintre puţinele din cartier care mai rămăseseră aprinse şi proiecta parcă băltoace de sânge pe pavajul ud.           Era luni, zi fără clienţi în Monimartre. Jussiaume ar fi putut să spună în ce ordine se închiseseră majoritatea localurilor de noapte. În sfârşit, văzu stingându-se şi firma de neon de la Picratt’s. Patronul, mic şi îndesat, cu un impermeabil bej îmbrăcat peste smoching, ieşi pe trotuar ca să învârtă manivela obloanelor.           O siluetă, care părea a unui puşti, se strecură pe lângă ziduri şi coborî pe strada Pigalle în direcţia străzii Blanche. Apoi doi bărbaţi, dintre care unul purta sub braţ cutia unui saxofon, urcară spre Piaţa Clichy.           Aproape imediat, alt bărbat, cu gulerul pardesiului ridicat, se îndreptă spre intersecţia Saint-Georges.           Agentul Jussiaume nu le cunoştea numele, abia dacă reţinuse feţele, dar acele siluete – şi altele nenumărate – aveau pentru el un sens.           Ştia că o femeie va ieşi şi ea, îmbrăcată într-o haină de blană deschisă la culoare, foarte scurtă şi cocoţată pe tocuri exagerat de înalte, că va merge foarte repede, ca şi cum i-ar fi fost teamă că era singură pe stradă la patru dimineaţa. Avea de străbătut doar o sută de metri ca să ajungă la casă unde locuia. Era obligată să sune pentru că, la oră aceea, uşa era încuiată.           În sfârşit, ultimele două, mereu împreună, care merseră discutând cu glas scăzut până la colţul străzii şi se despărţiră la câţiva paşi de el. Una, cea mai în vârstă şi mai înaltă, o luă, legănându-şi şoldurile, pe strada Pigalle, până la strada Lepic, unde o văzuse deseori intrând la ea în casă. Cealaltă ezită, se uită la el de parcă ar fi vrut să-l vorbească, apoi, în loc s-o apuce pe strada Notre-Dame-de-Lorette, aşa cum ar fi trebuit să facă, se îndreptă spre băruleţul din colţul străzii Douai, unde încă mai era lumină.           Părea să fi băut. Nu avea nimic pe cap. Părul auriu îi lucea când trecea pe sub un felinar. Mergea încet şi se oprea uneori părând că vorbeşte cu ea însăşi.           Patronul o întrebă cu familiaritate:           — O cafea, Arlette?           — Cu rom.           Şi imediat se răspândi mirosul caracteristic al romului încălzit de cafea. Doi-trei oameni beau la tejghea, dar femeia nu se uită la ei.           Patronul declarase mai târziu:           — Părea foarte obosită.           Probabil că de aceea ceru încă o cafea, cu porţie dublă de rom şi mâna ei scoase cu greu banii din poşetă.           — Noapte bună.           — Noapte bună.           Agentul Jussiaume o văzu trecând, iar mersul ei era şi mai nesigur decât la venire. Când ajunse în dreptul lui, îl zări în întuneric, se întoarse cu faţa la el şi zise:           — Vreau să fac o declaraţie la comisariat.           El răspunse:           — E simplu. Ştiţi unde e.           Era aproape în faţă, oarecum în spatele localului Picratt’s, pe stradă La Rochefoucauld. De unde se aflau, amândoi vedeau felinarul albastru şi bicicletele agenţilor sprijinite de perete.           La început, Jussiaume crezu că n-are să se ducă.           Apoi constată că traversa strada şi pătrundea în clădirea oficială.           Era patru şi jumătate când intră în biroul prost luminat, unde se aflau doar brigadierul Simon şi un agent tânăr, netitularizat. Femeia repetă:           — Vreau să fac o declaraţie.           — Te ascult, drăguţo, răspunse Simon, care era în cartier de douăzeci de ani şi se obişnuise cu toată lumea.           Femeia era foarte machiată şi fardurile se cam amestecaseră. Purta o rochie de satin negru şi o haină de imitaţie de vizon, se clătina uşor şi se ţinea de balustrada care îi despărţea pe agenţi de partea rezervată publicului.           — E vorba de o crimă.           — S-a comis o crimă?           Pe perete era fixat un ceas mare electric, iar femeia se uită la el, ca şi cum poziţia limbilor ar fi însemnat ceva.           — Nu ştiu dacă a fost comisă.           — Atunci, înseamnă că n-avem nici o crimă.           Brigadierul îi făcuse cu ochiul tânărului său coleg.           — Probabil că va fi comisă. Cu siguranţă că va fi.           — Cine ţi-a spus?           Părea că îşi urmăreşte cu greu şirul gândurilor.           — Cei doi bărbaţi, mai adineauri.           — Care bărbaţi?           — Nişte clienţi. Lucrez la Picratt’s.           — Mă gândeam eu că te-am zărit undeva. Tu te dezbraci acolo, nu?           Brigadierul nu asistase la spectacolele de la Picratt’s, dar trecea prin faţă în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară şi văzuse în geam fotografia mărită a femeii care stătea acum înaintea lui, precum şi fotografiile mai mici ale altor două femei.           — Aşa deci, nişte clienţi ţi-au vorbit de o crimă?           — Nu mie.           — Dar cui?