Georges Simenon si seria Maigret

Capitolul 1           Călătorul care nu poate dormi.           Întâmplare pe toată linia! În ajun, Maigret nu ştia că avea să facă o călătorie. Era totuşi acea perioadă a anului în care Parisul începea să-l apese: o lună martie stârnită de prevestirea primăverii, cu soare limpede, aruncând raze ascuţite, de pe acum călduţe.           Doamna Maigret se afla în Alsacia, pentru două săptămâni, lingă sora ei care aştepta un copil.           Or, miercuri dimineaţa, comisarul primea o scrisoare de la un coleg din Poliţia Judiciară, care se pensionase cu doi ani în urmă şi se instalase în Dordogne.           Mai cu seamă, dacă un vânt bun te aduce prin regiune, nu uita să vii să petreci câteva zile la mine. Am o servitoare bătrână care nu-i mulţumită decât când e lume în casă. Începe şi sezonul pescuitului de somoni…           Un amănunt îl făcea pe Maigret să viseze: hârtia de scrisori avea un antet. În acesta figura, gravat, profilul unui conac aristocratic, străjuit de două turnuri. Urmau cuvintele:           La Ribaudiere Prin Villefranche-en-Dordorgne.           La amiază, doamna Maigret telefona din Alsacia că sunt speranţe că sora ei să nască în noaptea următoare şi adăuga:           — Ai crede că e vară… Au înflorit pomii…!           Întâmplare… Întâmplare… Ceva mai târziu, Maigret se afla în biroul şefului său, la taclale:           — Fiindcă veni vorba… N-ai fost încă la Bordeaux, ca să efectuezi verificările acelea de care am discutat?           Un caz fără importanţă. Nu era urgent. La o adică, Maigret trebuia să dea o raită pe la Bordeaux, ca să scotocească prin arhivele oraşului.           O asociaţie de idei: Bordeaux – Dordogne…           Şi chiar în acea clipă, o rază de soare căzu pe globul de cristal ce-i servea şefului drept prespapier.           — E o idee!… Pentru moment, n-am nimic deosebit de făcut…           Către sfârşitul după-amiezii, luă trenul din gara Orsay, cu un bilet de clasa întâi, în direcţia Villefranche. Casierul îi recomandă să nu uite să schimbe trenul la Libourne.           — Afară numai dacă nu sunteţi în vagonul de dormit ataşat după cel de la care se schimbă…           Maigret nu dădu atenţie acestor cuvinte, citi câteva ziare, apoi se îndreptă către vagonulrestaurant, unde rămase până la zece seara.           Când reveni în compartimentul său, găsi perdelele trase, lumina mică şi o pereche de bătrâni care puseseră stăpânire pe ambele banchete.           Trecu un controlor.           — N-aveţi, din întâmplare, o cuşetă liberă?           — Nu la clasa întâi… Cred însă că este una la clasa a doua… Dacă vă e totuna…           — Fir-ar să fie!           Şi iată-l pe Maigret cărându-şi bagajul de-a lungul culoarelor. Controlorul deschide câteva uşi şi descoperă în sfârşit un compartiment în care e ocupată numai cuşeta de sus.           Şi aici lumină e mică, iar perdelele sunt lăsate.           — Doriţi să aprind?           — Mulţumesc, nu.           Domneşte o căldură jilavă. De undeva se aude un şuierat uşor, ca şi cum ceva n-ar fi în regulă la instalaţia de încălzire. Cineva se mişcă, acolo sus, se mişcă şi respiră în cuşeta de deasupra.           Atunci, fără zgomot, comisarul îşi scoate pantofii, haina, vesta. Se întinde, însă curând îşi ia din nou pălăria, pe care şi-o pune de-a curmezişul pe cap, căci, nu se ştie de unde, vine un uşor curent de aer.           Oare adoarme? În orice caz, aţipeşte. Poate o oră. Două, poate. Dacă nu mai mult. Rămâne însă pe jumătate treaz.           Şi aşa, pe jumătate conştient, simte că-l stăpâneşte o senzaţie de neplăcere. Din cauza căldurii, pe care o tulbură curentul de aer?           Mai degrabă din pricina omului de sus, care nu stă o clipă liniştit!           De câte ori se învârte pe minut? Şi e chiar deasupra capului lui Maigret. Fiecare mişcare provoacă un întreg vacarm. Respiră neregulat, ca şi cum ar avea febră.           Aşa încât Maigret, ieşindu-şi din fire, se scoală, iese pe culoar, se plimbă încolo şi-ncoace. Numai că pe culoar este foarte frig.           Şi iar în compartiment, cu somnolenţa care încetineşte senzaţiile şi gândurile. Este separat de restul lumii. E o atmosferă de coşmar.           Omul acela de sus nu se ridică în coate, nu se apleacă oare ca să încerce să vadă cu cine e în compartiment?           Maigret, dimpotrivă, n-are curajul să facă nici o mişcare. Jumătatea de sticlă de vin roşu şi cele două coniacuri pe care le-a băut în vagonul restaurant îi dau o senzaţie de greaţă.           Noaptea e lungă. La opriri, se aud voci confuze, paşi pe culoare, uşi care se închid. Te întrebi dacă trenul va mai porni vreodată.           Să-ţi vină să crezi că omul plânge. În unele momente, încetează să mai respire. Apoi, dintr-o dată, inspiră zgomotos. Se întoarce pe cealaltă parte. Îşi suflă nasul în batistă.           Maigret regretă că nu a rămas în compartimentul său de clasa întâi, cu perechea de bătrâni.           Aţipeşte. Se deşteaptă. Adoarme din nou.           Până la urmă nu mai rezistă. Tuşeşte, ca să-şi limpezească vocea.           — Vă rog, domnule, încercaţi odată să staţi liniştit!           Se simte jenat, căci glasul îi este mult mai morocănos decât voise. Dacă, totuşi, omul este bolnav?           Acela nu răspunde. Rămâne nemişcat. Probabil face o sforţare nemaipomenită ca să evite şi cel mai uşor zgomot. Iar Maigret se întreabă, dintr-o dată, dacă e într-adevăr vorba de un bărbat. S-ar putea să fie o femeie! Nu l-a văzut!

I           — Salut, Janvier.           — Bună ziua, şefu'.           — Bună ziua, Lucas. Bună ziua, Lapointe…           Ajungând la acesta din urmă, Maigret nu se putu abţine să nu zâmbească. Nu doar pentru că tânărul Lapointe purta mândru un costum nou, bine croit pe corp, gri deschis, imprimat cu dunguliţe roşii. În dimineaţa aceea, toată lumea zâmbea: pe stradă, în autobuz, în magazine.           Duminica fusese cenuşie, cu vânt, cu rafale de ploaie rece care aminteau de iarnă, apoi, brusc, deşi era doar 4 martie, luni venise primăvara.           Fireşte, soarele cam avea dinţi, albastrul cerului era instabil, dar în aer plutea veselia, iar în ochii trecătorilor se citea bucuria de a trăi şi de a regăsi mireasma desfătătoare a Parisului matinal.           Maigret venise în haină şi făcuse o bună parte din drum pe jos. După ce intrase în birou, întredeschisese imediat fereastra, şi parcă şi Sena îşi schimbase culoarea, liniile roşii de pe coşurile remorcherelor erau mai vibrante, iar şlepurile fuseseră revopsite.           Deschisese uşa de la biroul inspectorilor.           — Veniţi, copii!           Asta se numea „micul raport”, prin opoziţie cu adevăratul raport de la ora nouă, la care participau toţi comisarii divizionari, în biroul directorului Poliţiei Judiciare. Maigret îşi reîntâlnea colaboratorii cei mai apropiaţi.           — Ai petrecut bine ziua de ieri? Îl întrebă el pe Janvier.           — Am fost la soacră-mea, la Vaucresson, cu copiii.           Lapointe, jenat de costumul lui nou, care devansa calendarul, stătea deoparte.           Maigret se aşeză la birou, umplu o pipă şi începu să deschidă corespondenţa.           — Pentru tine, Lucas. E în legătură cu cazul Lebourg.           Apoi îi întinse alte documente lui Lapointe.           — De dus la Parchet…           Încă nu se putea vorbi de frunziş, totuşi întrezăreai o fărâmă de verde palid pe crengile copacilor de pe chei.           În acel moment, nu lucrau la nici un caz important, dintre cele care umpleau culoarele Poliţiei Judiciare de jurnalişti şi fotografi, provocând apeluri telefonice imperative de la persoane sus-puse.           Doar rutina obişnuită. Cazuri în derulare.           — Un nebun sau o nebună, spuse Maigret, luând în mână un plic pe care numele lui şi adresa Poliţiei Judiciare fuseseră scrise cu litere mari de tipar.           Plicul era alb, de bună calitate. Timbrul purta ştampila oficiului poştal de pe strada Miromesnil.           Când scoase foaia, comisarul fu mai întâi frapat de hârtie, velină, groasă şi cu un format aparte.           Probabil că partea de sus fusese tăiată, ca să fie eliminat antetul gravat, iar autorul făcuse această operaţiune cu grijă, folosind o riglă şi o lamă bine ascuţită.           Textul, ca şi adresa, era scris cu litere de tipar foarte regulate.           — Poate că nu e nebun, mormăi el.           Domnule comisar divizionar, Nu vă cunosc personal, dar ceea ce am citit despre anchetele dumneavoastră şi despre atitudinea pe care o aveţi faţă de criminali îmi dă încredere. Scrisoarea aceasta vă va mira. Nu o aruncaţi prea repede la coşul de gunoi. Nu este nici o glumă, nici opera unui maniac.           Ştiţi mai bine decât mine că realitatea nu este întotdeauna verosimilă. Curând va fi comis un asasinat, probabil în câteva zile. Poate de către cineva cunoscut mie, poate de mine însumi.           Nu vă scriu ca să împiedic producerea dramei, într-un fel, este de neoprit. Dar aş vrea să ştiţi, atunci când evenimentul se va produce.           Dacă mă luaţi în serios, atunci inseraţi la mica publicitate din Le Figaro sau Le Monde următorul anunţ: K. R. Aştept a doua scrisoare.           Nu ştiu dacă o voi scrie. Sunt foarte tulburat.           Unele hotărâri sunt greu de luat.           Poate că ne vom întâlni într-o zi, în biroul dumneavoastră, dar atunci vom fi fiecare de altă parte a baricadei.           Al dumneavoastră devotat.           Maigret nu mai zâmbi. Se încruntă, îşi lăsă privirea să rătăcească peste foaia de hârtie, apoi se uită la colaboratorii lui.           — Nu, nu cred că e un nebun, repetă el. Ascultaţi.           Le citi textul lent, insistând asupra unor cuvinte.           Mai primise scrisori de acest gen, dar, de cele mai multe ori, limbajul era mai puţin îngrijit şi, mai ales, unele fraze erau subliniate. Adeseori erau scrise cu cerneală roşie sau verde şi multe conţineau greşeli de ortografie.           Mâna care scrisese epistola din faţa lui nu tremurase. Liniile erau ferme, fără înflorituri, fără ştersături.           Privi foaia în lumină şi citi filigranul: Velină de Morvan.           Maigret primea în fiecare an sute de scrisori anonime. Cu puţine excepţii, erau scrise pe hârtie ieftină, pe care o găseşti de vânzare în magazinele de cartier, iar cuvintele erau uneori decupate din ziare.           — Nici o ameninţare precisă, murmură el. O nelinişte înăbuşită. Le Figaro şi Le Monde, două cotidiene citite îndeosebi de burghezia intelectuală.           Îi privi din nou pe cei trei colaboratori ai săi.           — Ocupă-te de asta, Lapointe! În primul rând, ia legătura cu fabricantul de hârtie, care se află probabil în Morvan.           — Am înţeles, şefule.           Aşa a început un caz care avea să-i dea lui Maigret mai multe bătăi de cap decât multe crime prezentate pe prima pagină a ziarelor.           — Şi dai anunţul la ziar.           — În Le Figaro?

Capitolul 1           Doamna cu pălărie albă din scuarul Anvers.           Găina era pe foc, împreună cu un morcov roşu de toată frumuseţea, o ceapă mare şi o legătură de pătrunjel cu cozile afară din oală. Flacăra gazului era foarte mică şi doamna Maigret se aplecă să se asigure că nu se va stinge. Apoi închise ferestrele, nu şi pe cea din dormitor, întrebându-se dacă nu uitase ceva, aruncă o privire spre oglindă şi, mulţumită, ieşi din apartament, încuie uşa şi puse cheia în poşetă.           Era puţin trecut de zece dimineaţa, o dimineaţă de martie. Aerul era tare şi soarele strălucea puternic. Mergând pe jos până în Piaţa Republicii, ar fi putut lua un autobuz până la bulevardul Barbes şi ar fi ajuns în Piaţa Anvers la timp pentru întâlnirea de la ora unsprezece.           Dar, pentru a o întâlni pe doamna cu pălărie albă, coborî treptele de la staţia ‘Richard-Lenoir’, la doi paşi de casă şi făcu tot drumul cu metroul, privind distrată, la fiecare staţie, afişele obişnuite de pe pereţii de culoare crem.           Maigret o luase peste picior, dar nu prea mult, pentru că de trei săptămâni era foarte preocupat.           — Eşti sigură că nu exisă nici un dentist bun mai aproape de noi?           Doamna Maigret nu fusese niciodată nevoită să-şi trateze dinţii. Doamna Robin, locatara de la patru – doamna cu câinele – îi vorbise atât de mult despre doctorul Florescu, încât se hotărâse să meargă la el.           — Are degete de pianist. Nici nu simţi că-ţi lucrează în gură. Şi, dacă-i spuneţi că veniţi din partea mea, o să vă ia numai jumătate din preţ.           Dentistul era un român, care avea cabinet la etajul trei al unui imobil situat la colţul străzii Turgo cu bulevardul Trudaine, exact în faţa scuarului An vers. Doamna Maigret mergea acolo probabil pentru a şaptea sau a opta oară. Avea întotdeauna programare la ora unsprezece. Devenise un fel de obişnuinţă.           În prima zi, ajunsese cu un sfert de oră mai înainte, din pricina grijii sale maladive de a nu se lăsa aşteptată şi se plictisise într-o încăpere supraîncălzită de o sobă cu gaz. Aşteptase şi la a doua vizită. De fiecare dată, fusese primită în cabinet abia la unsprezece şi un sfert.           A treia oară, pentru că era soare şi scuarul din faţă răsuna de zarva păsărelelor, se hotărâse să se aşeze pe o bancă în aşteptarea orei stabilite. Şi aşa o cunoscuse pe doamna cu băieţelul.           Acum devenise aproape un obicei, pleca înadins mai devreme şi lua metroul ca să e timp.           Era plăcut să vezi gazonul verde şi muguri pe jumătate deschişi împodobind rămurelele câtorva copaci care se profilau pe zidul liceului. De pe bancă, în bătaia soarelui, puteai să urmăreşti cu privirea forfota de pe bulevardul Rochechouart, autobuzele verde cu alb şi păreau nişte animale mari şi taxiurile strecurându-se printre ele.           Doamna cu băieţelul se afla acolo, în taiorul ei albastru, ca şi în celelalte dimineţi, cu pălăriuţa albă care îi şedea tare bine şi care era foarte primăvăratică. Femeia îi făcu imediat loc pe ban-că doamnei Maigret şi aceasta îi întinse copilului un baton de ciocolată adus de acasă.           — Spune mulţumesc, Charles.           Băieţelul avea doi ani şi cel mai mult te frapau la el ochii mari şi negri, cu gene foarte lungi, care îi dădeau o privire de fată. La început, doamna Maigret se întrebase dacă vorbea, dacă silabele pe care le pronunţa aparţineau vreunui limbaj. Apoi înţelesese că erau străini, dar nu îndrăznise să întrebe de ce naţionalitate.           — Pentru mine, martie e cea mai frumoasă lună la Paris, chiar dacă mai trage câte o răpăială scurtă, spuse doamna Maigret. Unii preferă mai sau iunie, dar martie are mult mai multă prospeţime.           Întorcea uneori privirea spre ferestrele dentistului, fiindcă de pe bancă putea zări capul clientului dinaintea ei. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de morocănos, căruia medicul îi scosese toţi dinţii. Făcuse cunoştinţă şi cu el. Omul era originar din Dunkerque, stătea la fiica lui, care era căsătorită şi locuia în cartier, dar nu-şi simpatiza deloc ginerele.           În dimineaţa aceasta, băieţelul îşi adusese o găletuşă roşie şi o lopăţică şi se juca de zor cu pietrişul. Era întotdeauna foarte curat, foarte îngrijit.           — Cred că am să mai vin de două ori şi gata, spuse doamna Maigret oftând. Doctorul Florescu mi-a spus că azi începe la ultimul dinte.           Doamna cu pălărie albă zâmbi. Vorbea o franceză excelentă, cu o frântură de accent care îi sporea farmecul. La unsprezece fără şase-şapte minute, îi zâmbi copilului, speriat că îşi dăduse cu praf în ochi, apoi, brusc, păru că se uită la ceva pe bulevardul Trudaine şi că are o ezitare, se ridică şi spuse grăbită:           — Vreţi să aveţi grijă de el un minut? Mă întorc imediat.           Pe moment, doamna Maigret nu fusese prea surprinsă. Doar, gândindu-se la dentist, dorise ca mama să se întoarcă la timp şi, din discreţie, nu întorsese capul ca să vadă unde se ducea.           Băieţelul nu observase nimic. Stătea pe vine şi umplea cu pietricele găleţica roşie, pe care o văr-sa şi o umplea iar, fără să se oprească.           Doamna Maigret nu avea ceas la ea. Ceasul ei nu mai mergea de ani de zile şi nu se gândise niciodată să-l ducă la ceasornicar. Un bătrân se aşeză pe bancă, probabil un om din cartier, pentru că îl mai zărise.           — Sunteţi amabil să-mi spuneţi cât e ora, domnule?           Probabil că nici el nu avea ceas, pentru că răspunse:           — În jur de unsprezece.           Nu se mai vedea capul de la fereastra dentistului. Doamna Maigret începea să se îngrijoreze. Îi era ruşine că îl făcea pe doctorul Florescu s-o aştepte, un om foarte amabil, foarte blând şi cu o răbdare de înger.           Se uită de jur-împrejurul scuarului, dar nu o zări pe doamna cu pălărie albă. Oare se simţise brusc rău? Văzuse pe cineva cu care trebuia să vorbească?

I.           Raportul răposatului Calame.           Ca întotdeauna când se întorcea seara acasă, în acelaşi loc de pe trotuar, puţin după felinarul cu gaz, Maigret ridică încet capul spre ferestrele luminate ale apartamentului său. O făcea în mod mecanic. Poate că, dacă cineva l-ar fi întrebat pe nepusă masă dacă era sau nu lumină, ar fi ezitat să răspundă. Tot aşa, dintr-un fel de manie, între etajul al doilea şi al treilea, începea să-şi descheie pardesiul ca să scoată cheia din buzunarul pantalonilor, deşi, întotdeauna, uşa se deschidea de cum punea piciorul pe ştergătorul de la intrare.           Erau adevărate ritualuri fixate în ani de zile şi la care ţinea mai mult decât ar fi vrut să recunoască. Iar atunci când ploua, ceea ce nu era cazul astăzi, soţia lui făcea un gest anume când îi lua umbrela udă din mână, aplecându-şi în acelaşi timp capul ca să-l sărute pe obraz.           Maigret întrebă, aşa cum făcea întotdeauna:           A sunat cineva? Ea răspunse, închizând uşa:           Da. Cred că nici n-ar trebui să te dezbraci.           Ziua fusese înnorată, nici rece, nici caldă, cu o mică aversă pe la două după-amiază. La birou, Maigret se ocupase doar de treburile curente.           Ai mâncat bine de seară?           Lumina din apartament era mai caldă, mai intimă decât la birou. Vedea ziarele care îl aşteptau lângă fotoliu, papucii…           Am luat masa cu şeful, Lucas şi Janvier la braseria Dauphine.           Apoi, toţi patru se duseseră la adunarea asociaţiei de ajutor reciproc a Poliţiei. De trei ani, Maigret accepta fară tragere de inimă să fie ales vicepreşedinte.           Ai timp să bei o cafea. Scoate-ţi totuşi pardesiul. I-am spus că nu vei ajunge acasă înainte de unsprezece.           Acum era zece şi jumătate. Şedinţa nu durase mult. Unii avuseseră timp să bea o bere la braserie şi Maigret venise acasă cu metroul.           Cine a telefonat?           Un ministru.           Rămas în picioare în mijlocul salonului, o privi încruntând din sprâncene.           Care ministru?           Cel al Lucrărilor Publice. Un anume Point, dacă am înţeles eu bine.           Da, Auguste Point. A telefonat aici? Personal?           Da.           Nu i-ai spus să sune la Poliţia Judiciară?           El cu tine vrea să vorbească. Trebuie să te vadă urgent. Când i-am spus că nu eşti acasă, m-a întrebat dacă sunt servitoarea. Părea preocupat. I-am răspuns că sunt doamna Maigret. Şi-a cerut scuze, a vrut să ştie unde eşti, când vii acasă. Mi s-a părut un om timid.           Nu se potriveşte cu reputaţia lui.           Ba chiar mi-a cerut să-l spun dacă eram singură în casă sau nu. După care mi-a explicat că nimeni nu trebuia să ştie că telefonase şi că nu suna de la minister, ci dintr-o cabină publică şi că era important pentru el să ia cât mai repede legătura cu tine.           În timp ce o asculta, Maigret se uita la ea încruntat, cu un aer care exprima rezerva sa faţă de politică. în cursul carierei, i se întâmplase de câteva ori ca un om de stat, un deputat, un senator sau alt personaj politic în funcţie să apeleze la el, dar numai pe cale legală; întotdeauna fusese chemat de şeful lui şi, de fiecare dată, discuţia începuse cu: îmi cer scuze, dragă Maigret, că te însărcinez cu o misiune care nu-ţi va fi deloc pe plac.           Şi, într-adevăr, toate fuseseră cazuri destul de dezagreabile.           Nu-l cunoştea personal pe Auguste Point şi nu-l văzuse niciodată în came şi oase. Nu era unul dintre oamenii despre care scriau ziarele deseori.           De ce n-a telefonat la Poliţia Judiciară?           Întrebarea era mai curând pentru sine. Dar doamna Maigret răspunse:           De unde să ştiu eu? Iţi repet doar ce mi-a spus. Mai întâi, că telefona de la o cabină publică…           Acest amănunt o impresionase puternic pe doamna Maigret, pentru care un ministru al Republicii era un personaj foarte important pe care îi venea greu să şi-l închipuie, seara, pătrunzând aproape clandestin într-o cabină publică din colţul unui bulevard.           apoi, că nu trebuie să te duci la minister, ci la apartamentul lui personal pe care şi l-a păstrat…           Se uită pe o hârtiuţă unde scrisese câteva cuvinte:           Bulevardul Pasteur nr. 27. Nu e nevoie să deranjezi portăreasa. Urci la etajul patru, uşa din stânga.           Mă aşteaptă acolo?           Va aştepta cât va fi nevoie. Ca totul să fie bine, ar trebui să se întoarcă la minister înainte de miezul nopţii.           Apoi îl întrebă cu altă voce:           Crezi că e o farsă?           El scutură din cap în semn că nu. Desigur, era ceva neobişnuit, bizar, dar nu părea deloc o farsă.           Îţi bei cafeaua?           Nu, mulţumesc. Nu după bere.           Şi, fără să se aşeze, îşi turnă un strop de rachiu de porumbe, luă o pipă de pe cămin şi se îndreptă spre uşă.           Vin repede.           Când ajunse pe bulevardul Richard-Lenoir, umiditatea care se simţise în aer toată ziua începea să se condenseze într-o ceaţă ca o pulbere care forma un halou în jurul luminilor. Nu luă taxiul, deoarece pe bulevardul Pasteur ajungea la fel de repede şi cu metroul, dar poate şi pentru că nu se simţea în misiune oficială.

Capitolul I.           Sâmbăta domnului Basso.           Un sfârşit de după-amiază însorit. Un soare aproape vâscos scălda străzile liniştite de pe malul stâng al Senei. Şi peste tot, pe feţe, în miile de zgomote familiare ale străzii, stăruia bucuria de a trăi.           Există şi astfel de zile, când existenţa este mai puţin banală şi trecătorii de pe trotuare, tramvaiele şi automobilele par să-şi joace rolul într-o feerie.           Era 27 iunie. Când Maigret ajunse la poarta mică a închisorii Santé, santinela privea, înduioşată, un pisoi alb ce se juca cu câinele lăptăresei.           Şi probabil că există şi zile în care pavajul e mai sonor. Paşii lui Maigret răsunară în curtea imensă. La capătul culoarului, întrebă un gardian:           — A aflat?           — Încă nu.           O cheie răsucită în broască, un zăvor tras… Intră într-o celulă foarte înaltă, foarte curată, unde un bărbat se ridică, în timp ce chipul său părea să-şi caute o expresie.           — Ce mai faci, Lenoir? întrebă comisarul. Bărbatul dădu să zâmbească, dar un gând îi înăspri brusc trăsăturile. Sprâncenele i se apropiară, bănuitoare. Preţ de câteva secunde, schiţă o grimasă arţăgoasă, apoi ridică din umeri şi întinse mâna.           — Am înţeles! rosti el.           — Ce-ai înţeles?           Un zâmbet dezamăgit.           — Nu-mi faceţi mie asta! Aţi venit aici…           — Pentru că plec mâine în vacanţă şi…           Deţinutul râse, un râs sec. Era un tânăr înalt, brunet, cu părul pieptănat pe spate. Avea trăsături regulate, ochi căprui frumoşi şi o mustaţă fină, care scotea în evidenţă albul dinţilor ascuţiţi ca ai rozătoarelor.           — Sunteţi amabil, domnule comisar.           Se întinse, căscă şi închise capacul WC-ului, care rămăsese ridicat, într-un colţ al celulei.           — Nu vă uitaţi la dezordine…           Şi, brusc, privindu-l în ochi pe Maigret:           — Graţierea a fost respinsă, nu-i aşa?           Era inutil să mintă. Celălalt înţelesese şi se plimba acum prin celulă.           — Nu-mi făceam iluzii! Şi când? Mâine?..           Cu toate astea, la ultimul cuvânt, vocea i se alteră şi ochii i se îndreptară spre lumina slabă a zilei, care se strecura prin fereastra îngustă, situată foarte sus.           La aceeaşi oră, ziarele de seară, cărora vânzătorii le strigau titlurile pe la terasele cafenelelor, scriau:           Preşedintele republicii a respins graţierea lui Jean Lenoir, tânărul şef de bandă din Belleville. Execuţia va avea loc mâine în zori.           Maigret îl arestase pe Lenoir în urmă cu trei luni, într-un hotel de pe strada Saint-Antoine. Încă o secundă şi glonţul tras de asasin în direcţia lui l-ar fi nimerit drept în piept, în loc să ajungă în tavan.           Totuşi, comisarul se interesase de el, fără ranchiună. Întâi, poate, pentru că Lenoir era tânăr. Avea douăzeci şi patru de ani şi colecţiona condamnări de la cincisprezece.           Apoi, pentru că era îndrăzneţ. Avea complici. Doi dintre ei fuseseră arestaţi în aceeaşi zi cu el. Erau la fel de vinovaţi şi, în cazul ultimei lovituri, atac armat asupra unui casier, probabil că implicarea lor fusese mai mare decât a şefului.           Totuşi, Lenoir îi dezvinovăţise, luase totul asupra lui, nu-i „turnase”.           Fără afectare, fără să se dea mare. Nu învinovăţea societatea pentru delincvenţa lui.           — Am pierdut! se mulţumea el să spună.           Se sfârşise. Sau, mai curând, când soarele care aurea acum o bucată din zidul celulei sale avea să răsară din nou, se va fi sfârşit.           Fără să vrea, Lenoir făcu un gest sinistru. În timp ce se plimba, îşi trecu mâna peste ceafă, se înfioră, păli şi simţi nevoia să spună, rânjind:           — Oricum! Ai un sentiment ciudat.           Şi, brusc, cu obidă în glas:           — Măcar dacă m-aş duce acolo cu toţi cei care o merită!           Se uită la Maigret, ezită, făcu din nou turul micii încăperi, apoi mormăi:           — N-am să mă apuc azi „să dau în gât” pe cineva. Şi totuşi!..           Comisarul evita să-l privească. Simţea că se apropia mărturisirea. Şi îl ştia pe celălalt destul de sălbatic ca o simplă tresărire sau un interes prea vizibil să-l facă să nu mai vorbească.           — Desigur, nu cunoaşteţi taverna de doi bani. Ei bine, dacă daţi o raită pe-acolo, să ştiţi că e un tip, printre clienţii fideli, care ar merita mai mult decât mine să fie dus mâine la ghilotină!           Se plimba întruna, nu se putea opri, şi asta devenea halucinant. Era singurul mod prin care îşi trăda surescitarea.           — Dar nu-l veţi prinde… Uitaţi! Pot să vă spun ceva, fără „să dau pe goarnă”… Nu ştiu de ce îmi vine asta în minte azi. Poate pentru că e o poveste de puştani… Să fi avut vreo şaisprezece ani. Eram doi care mergeam pe la balurile populare şi şterpeleam. La ora asta, celălalt cred că e într-un sanatoriu. Tuşea de pe-atunci…           Oare nu vorbea acum ca să-şi creeze iluzia vieţii, ca să-şi dovedească lui însuşi că era încă om?      — Într-o noapte… Cam pe la trei… Mergeam pe strada… Nu! N-am să vă spun numele străzii. O stradă oarecare. Am văzut de departe o uşă care se deschidea. La marginea trotuarului era oprită o maşină. Pe uşă a ieşit un tip, împingându-l pe altul de la spate. Nu! Nu-l împingea. Imaginaţi-vă un manechin pe care ai vrea să-l faci să meargă cu tine ca şi cum ar fi un amic! L-a băgat în maşină şi s-a urcat la volan. Prietenul mi-a aruncat o privire şi iată-ne pe amândoi pe bara de protecţie din spate. În vremea aceea, mi se spunea Chat1. Asta spune tot!.. Ne-a plimbat pe o grămadă de străzi. Tipul de la volan parcă ar fi căutat ceva, părea că se rătăcise… Până la urmă, am înţeles ce căuta, pentru că a ajuns la canalul Saint-Martin… Aţi ghicit, nu-i aşa? A deschis portiera, a închis portiera, şi gata! Un cadavru a ajuns în apă. Simplu ca bună ziua! Gagiu' cu maşina trebuie să fi pus dinainte nişte chestii grele în buzunarele hoitului, pentru că n-a plutit nici o clipă… Noi doi stăteam cuminţi. Ne-am privit din nou. Am urcat la locul nostru.