Georges Simenon si seria Maigret

Careul de asi de Georges Simenon Capitolul 1 Celula 11, Supraveghere Specială       Undeva, un clopot bătu de două ori. În acel moment, deţinutul stătea pe pat şi cu mâinile mari şi osoase îşi strângea genunchii îndoiţi. Preţ de un minut, poate, rămase nemişcat, nehotărât parcă, apoi, brusc, cu un oftat, îşi întinse membrele şi se ridică în picioare în celulă, enorm, deşelat, cu capul prea mare, braţele prea lungi şi pieptul scobit. Faţa lui nu exprima nimic, poate doar năucire sau o indiferentă neomenească. Şi totuşi, înainte de a se îndrepta spre uşa cu vizeta închisă, întinse pumnul în direcţia unui perete. Dincolo de acel perete se afla o celulă întru totul asemănătoare, o celulă din zona de Supraveghere Specială a închisorii Sânte. Acolo, ca şi în alte patru celule, un condamnat la moarte aştepta fie graţierea, fie grupul solemn care avea să-şi facă apariţia într-o noapte să-l trezească fără o vorbă. Şi de cinci zile, la fiecare oră, la fiecare minut, acel deţinut gemea, când înăbuşit, monoton, când cu strigăte, lacrimi, ţipete de revoltă. 11 nu-l văzuse niciodată, nu ştia nimic despre el. Cel mult putea să ghicească, după voce, că vecinul lui era un bărbat foarte tânăr. În acel moment, tânguirea era molcomă, inconştientă, în timp ce în ochii celui care tocmai se ridicase în picioare se aprindea scurt o luminiţă de ură, iar omul îşi strângea pumnii cu articulaţiile proeminente. Dinspre culoare, curţi interioare, dinspre întreaga fortăreaţă care este închisoarea Sânte, dinspre străzile din jurul ei, dinspre Paris, nu se auzea nici un zgomot. Doar gemetele lui 10! Şi 11, cu o mişcare spasmodică, se trase de degete şi se înfioră de două ori înainte de a încerca uşa. Celula era luminată, după cum este regula în zona de Supraveghere Specială. În mod normal, un gardian trebuia să stea pe culoar şi să deschidă din oră în oră vizetele celor cinci condamnaţi la moarte. Mâinile lui 11 mângâiară zăvorul cu un gest pe care paroxismul neliniştii îl făcea solemn. Uşa se deschise. Scaunul temnicerului se afla acolo, gol. Atunci, omul începu să meargă foarte repede, aplecat mult în faţă, cuprins de ameţeală. Faţa îi era de un alb mat şi doar pleoapele ochilor săi verzui erau uşor înroşite. Se întoarse din drum de trei ori, pentru că greşise direcţia şi se lovea de uşi încuiate. La capătul culoarului, auzi voci: gardienii fumau şi vorbeau cu glas tare în corpul de gardă. În sfârşit, ajunse într-o curte al cărei întuneric era străpuns din loc în loc de cercul luminos al unui felinar. La o sută de metri de el, în faţa portiţei din zid, o santinelă bătea pasul pe loc ca să se încălzească. În altă parte, o fereastră era luminată şi se zărea un om, cu pipa în gură, aplecat peste un birou plin de hârţoage. 11 ar fi vrut să recitească bileţelul pe care îl găsise în urmă cu trei zile lipit pe fundul gamelei, dar îl mestecase şi îl înghiţise, aşa cum îi recomandase expeditorul. Şi, în timp ce cu o oră mai înainte cunoştea fiecare cuvinţel pe de rost, acum erau pasaje întregi pe care nu mai era în stare să şi le amintească exact. În ziua de 15 octombrie la ora două dimineaţa, vei găsi uşa celulei deschisă şi temnicerul plecat în altă parte. Dacă urmezi drumul trasat mai jos... Omul îşi trecu peste frunte o mână înfierbântată, se uită terorizat la cercurile de lumină şi abia se abţinu să nu ţipe când auzi paşi. Dar zgomotul lor venea de dincolo de zid, din stradă. Oameni liberi care vorbeau, în timp ce pavajul răsuna sub paşii lor. — Când mă gândesc că au tupeul să ceară cincizeci de franci pe un fotoliu... Era glasul unei femei. — Păi, au şi ei cheltuieli! răspunse o voce de bărbat. Şi deţinutul pipăia zidul, se oprea pentru că lovise o piatră, trăgea cu urechea, atât de palid la faţă, atât de ciudat cu braţele lui interminabile care se agitau în gol, încât oriunde în altă parte ar fi fost luat drept un om beat. Grupul se afla la mai puţin de cincizeci de metri de deţinutul nevăzut, într-o nişă a zidului, lângă o uşă pe care scria Economat. Comisarul Maigret nu voia să se sprijine cu spatele de zidul din cărămizi negre. Cu mâinile în buzunarele pardesiului, era atât de bine înfipt pe picioarele lui puternice, atât de nemişcat, încât dădea impresia unui lucru neînsufleţit. Dar, la intervale regulate, i se auzea sfârâitul pipei. Îi puteai ghici privirea, din care se străduia să-şi alunge neliniştea. Fusese nevoit să atingă de vreo zece ori umărul judecătorului de instrucţie Comeliau, care nu putea să stea locului. Magistratul sosise la ora unu de la o serată mondenă, la costum, cu mustaţa fină ridicată cu grijă la vârfuri şi tenul mai colorat ca de obicei. Lângă ei, cu faţa încruntată şi gulerul hainei ridicat, stătea domnul Gassier, directorul închisorii, care se prefăcea că nu e interesat de tot ce se petrecea. Afară era mai mult decât răcoare. Gardianul de lângă poarta din zid bătea pasul pe loc şi toţi scoteau fuioare de aburi când respirau. Nu puteau zări deţinutul, pentru că evita locurile luminate. Dar, oricât de atent era să nu facă zgomot, putea fi auzit încoace şi-ncolo şi, într-un fel, îi puteai urmări şi cele mai mici mişcări. După zece minute, judecătorul se apropie de Maigret şi deschise gura să vorbească. Dar comisarul îl strânse de umăr cu atâta forţă, încât magistratul tăcu, oftă şi scoase mecanic din buzunar o ţigară, dar se trezi că îi era luată din mână. Toţi trei înţeleseseră. 11 nu găsea drumul şi risca, dintr-un moment în altul, să nimerească peste o patrulă. Şi nu puteau să facă nimic! Nu puteau să-l conducă până în locul de la baza zidului unde îl aştepta un pachet cu haine şi atârna o frânghie cu noduri. Pe drum trecea uneori câte o maşină. Alteori, oamenii de pe stradă vorbeau, şi glasul lor răsuna într-un mod cu totul aparte în curtea închisorii. Cei trei bărbaţi nu puteau face altceva decât să se uite unii la alţii. Privirea directorului era arţăgoasă, ironică, încruntată. Judecătorul Comeliau se simţea din ce în ce mai îngrijorat şi mai nervos. Maigret era singurul care, prin voinţă, rezista şi avea încredere. Dar, dacă ar fi stat în lumină, s-ar fi văzut că fruntea îi lucea de sudoare. Când bătu de şi jumătate, omul tot mai bâjbâia, dezorientat. Dar, în secunda următoare, cei trei inşi care îi urmăreau mişcările avură acelaşi şoc. Un oftat de uşurare, dar pe care nu-l auziseră, ci îl ghiciseră. Şi intuiau, simţeau graba febrilă a celui care, în sfârşit, se împiedicase de pachetul cu haine şi zărise frânghia. Paşii santinelei marcau ritmic trecerea timpului. Judecătorul spuse cu glas scăzut: — Eşti sigur că... Maigret îl privi în aşa fel încât acesta amuţi. Şi frânghia se mişcă. Zăriră o pată mai deschisă la culoare de-a lungul zidului: faţa lui 11, care se căţăra prin forţa mâinilor. Dar dură mult! De zece, de douăzeci de ori mai mult decât fusese prevăzut. Iar când ajunse pe culmea zidului, ai fi putut crede că renunţase, pentru că nu se mai mişca. Acum se vedea ca o umbră, lungit pe zid. Îl cuprinsese ameţeala? Ezita să coboare în stradă? Era împiedicat de trecători sau de nişte îndrăgostiţi refugiaţi într-un loc ferit? Judecătorul Comeliau pocni din degete de nerăbdare. Directorul spuse cu glas scăzut: — Presupun că nu mai aveţi nevoie de mine... În sfârşit, omul trase frânghia, o aruncă de partea cealaltă a zidului şi dispăru. — Dacă n-aş fi avut atât de mare încredere în dumneata, comisare, jur că nu m-aş fi lăsat niciodată antrenat într-o astfel de aventură... Dar să ştii că susţin în continuare vinovăţia lui Heurtin! Şi dacă acum îţi scapă? — Ne vedem mâine? se mulţumi să spună Maigret. — Voi fi la birou începând cu ora zece. Dădură mâna în tăcere. Directorul întinse şi el mâna, dar fără tragere de inimă, şi se îndepărtă mormăind ceva de neînţeles. Maigret mai rămase câteva clipe pe loc şi se îndreptă spre poarta decupată în zid abia după ce auzi cum cineva o lua la sănătoasa. Salută santinela cu o mişcare a mâinii, aruncă o privire pe strada pustie şi dădu colţul pe strada Jean Dolent. — A plecat? întrebă el, adresându-se cuiva lipit de zid. — A luat-o spre bulevardul Arago. Dufour şi Janvier se ţin după el. — Poţi să te duci la culcare. Maigret dădu distrat mâna cu inspectorul, apoi se îndepărtă cu paşi grei şi cu capul în jos, aprinzându-şi pipa. Se făcuse patru dimineaţa când deschise uşa biroului de la Poliţia Judiciară. Îşi scoase pardesiul, oftă, goli jumătate dintr-un pahar cu bere călduţă rătăcit printre hârtii şi se trânti în fotoliu. În faţă avea un dosar burduşit de documente, pe care cineva de la Poliţia Judiciară scrisese frumos :   Cazul Heurtin.   Aşteptarea dură trei ore. Becul electric, fără abajur, era înconjurat de un nor de fum care se scămoşa la cel mai slab curent de aer. Din când în când, Maigret se ridica să mai scormonească puţin cu vătraiul în sobă, apoi se întorcea în fotoliu, renunţând, rând pe rând, la haină, la gulerul fals şi la vestă. Avea telefonul lângă el şi pe la şase ridică receptorul să se asigure că nu uitaseră să-i facă legătura cu oraşul. Dosarul galben era deschis. Rapoarte, articole din ziare, procese-verbale, fotografii, toate erau răspândite pe birou şi Maigret le privea de departe, trăgând uneori un document spre el. Nu neapărat să-l citească, ci pentru a-şi concentra gândurile asupra lui. Totul era dominat de un titlu elocvent, pe două coloane de ziar:   Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson şi al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineaţă.   Şi Maigret fuma fără pauză, privind cu nelinişte telefonul care se încăpăţâna să rămână mut. Soneria se auzi prima dată la şase şi zece, dar era o greşeală. De unde se afla, comisarul putea să citească pasaje din diferite documente, însă le cunoştea pe de rost. Joseph Jean-Marie Heurtin, născut la Melun, 27 de ani, comisionar în serviciul domnului Gerardier, florar pe strada Sevres... Avea şi o fotografie, făcută cu un an mai înainte într-o baracă de bâlci de la Neuilly. Un băiat înalt, cu braţe foarte lungi, cu un chip colţuros şi un ten foarte deschis la culoare, ale cărui haine trădau o cochetărie de prost gust. O dramă plină de sălbăticie la Saint-Cloud. O americancă bogată a fost înjunghiată, la fel şi camerista ei. Crima avusese loc în luna iulie. Maigret împinse într-o parte fotografiile sinistre făcute de cei de la Identitatea Judiciară: cele două cadavre, văzute din toate unghiurile, sânge peste tot, feţe cu expresii convulsive, lenjeria de noapte în dezordine, murdară, sfâşiată. Comisarul Maigret, de la Poliţia Judiciară, a dezlegat misterul dramei de la Saint-Cloud. Asasinul a fost arestat. Răvăşi foile din faţa lui şi găsi acel anunţ din ziar care data doar de zece zile:   Joseph Heurtin, asasinul doamnei Henderson şi al cameristei sale, a fost condamnat la moarte în această dimineaţă.   În curtea Prefecturii, o dubă îşi golea „recolta” de noapte, formată îndeosebi din femei. Pe culoare începea să se audă zgomot de paşi, iar ceaţa se risipea deasupra Senei. Deodată, soneria telefonului răsună. — Alo! Dufour? — Eu sunt, şefule... — Spune! — Nimic... Adică... Dacă vreţi, mă duc acolo... Deocamdată, Janvier e de-ajuns... — Unde e? — La Citanguette... — Cum? Ce? — O cafenea, lângă Issy-les-Moulineaux... Sar într-un taxi şi vin să vă spun ce şi cum... Maigret începu să se plimbe prin birou şi îl trimise pe uşier să-i comande cafea şi cornuri la braseria Dauphine. Tocmai începea să mănânce când inspectorul Dufour, foarte mărunţel, foarte decent în costumul lui gri, cu guler fals foarte înalt şi ţeapăn, intră în birou cu aerul lui misterios. — Mai întâi, vreau să-mi spui ce-i asta, La Citanguette? mormăi Maigret. Stai jos! — O cafenea pentru marinari, pe malul Senei, între Grenelle şi Issy-les-Moulineaux. — S-a dus direct acolo? — Nicidecum! Şi a fost un adevărat miracol că eu şi Janvier nu l-am pierdut... — Ai luat micul dejun? — Da, la Citanguette! — Atunci, spune mai departe... — L-aţi văzut plecând, nu? A pornit în goană, ca şi cum i-ar fi fost o frică nebună să nu fie prins. S-a mai liniştit abia la Leul din Belfort[1], la care s-a uitat cu un aer năuc. — Ştia că e urmărit? — Bineînţeles că nu! N-a întors capul înapoi nici măcar o dată. — Şi? — Cred că un orb sau cineva care n-a circulat niciodată prin Paris s-ar fi comportat cam la fel. A luat-o brusc pe strada care traversează cimitirul Montparnasse, i-am uitat numele... în jur, nici ţipenie de om. Era lugubru... Probabil că nu ştia unde se află, pentru că, atunci când a zărit mormintele prin poarta de fier, a luat-o iar la fugă. — Continuă... Maigret, cu gura plină, părea acum mai liniştit. — Am ajuns în Montparnasse. Marile cafenele se închiseseră. Dar unele localuri mai erau deschise. Îmi amintesc că s-a oprit în faţa unuia de unde se auzea muzică de jazz. O vânzătoare s-a apropiat de el cu coşul de flori şi atunci a luat-o iar din loc... — În ce direcţie? — Aş zice că în nici una! A mers pe bulevardul Raspail; apoi a făcut cale-ntoarsă pe o stradă transversală şi a ajuns în faţa gării Montparnasse. — Avea vreo expresie pe faţă? — Nici o expresie! Ca la interogatoriu, ca la tribunal... Foarte palid... Şi o privire tulbure, speriată. Nu ştiu cum să vă spun... După o jumătate de oră, ne aflam la Hale. — Şi nimeni n-a intrat în vorbă cu el? — Nimeni! — Nu a aruncat nici un bilet în vreo cutie de scrisori? — Jur că nu, şefule! Janvier mergea pe un trotuar, eu, pe celălalt. Nu i-am scăpat nici o mişcare... Ca să vă dau un exemplu: s-a oprit o secundă în faţa unei tarabe unde se vând cârnaţi calzi şi cartofi prăjiţi. A ezitat. Pe urmă a plecat mai departe, probabil pentru că zărise un agent în uniformă. — Nu ţi s-a părut că ar fi căutat o adresă oarecare? — Absolut deloc! Mai curând l-ai fi luat drept un om beat care se duce încotro îl trage aţa... Ne-am reîntors la Sena în Piaţa Concorde. Şi atunci i-a trecut prin minte să meargă de-a lungul apei. S-a aşezat jos de două-trei ori... — Unde? — O dată pe parapetul de piatră. Apoi pe o bancă. N-aş băga mâna în foc, dar cred că de data asta a plâns. În orice caz, stătea cu capul în mâini... — Şi nu mai era nimeni pe bancă? — Nimeni. Şi am pornit mai departe... Închipuiţi-vă drumul până la Moulineaux! Din când în când, se oprea şi se uita la apă. Remorcherele începuseră să circule. Apoi străzile s-au umplut de muncitorii de la uzine. Iar el mergea mai departe, ca unul care habar n-are ce o să facă... — Atât? — Cam atât... Staţi puţin... Pe podul Mirabeau, a băgat mâinile în buzunare şi a scos un obiect. — Bancnote de zece franci... — Aşa ni s-a părut mie şi lui Janvier. A căutat ceva în jur. Cu siguranţă, o cafenea! Dar, pe malul drept, nu era nicăieri deschis. A trecut apa. A băut o cafea şi un pahar de rom într-un bar mic plin de şoferi. — La Citanguette? — Nu încă! Şi eu, şi Janvier simţeam că nu ne mai ţin picioarele. Iar noi nu puteam să bem nimic ca să ne încălzim! A plecat mai departe. A mers şi iar a mers... Janvier, care a notat toate străzile, vă va prezenta un raport detaliat. În sfârşit, s-a întors pe cheiuri, lângă o uzină mare. Pe-acolo e pustiu... Sunt nişte crânguri şi o iarbă ca la ţară, între două grămezi de materiale vechi. Lângă o macara sunt ancorate câteva şlepuri. Să fie vreo douăzeci... La Citanguette e un han pe care nu te-ai aştepta să-l găseşti acolo. Un mic local unde se serveşte de mâncare. În dreapta, se află un hangar, cu un pian mecanic, iar pe o tăbliţă stă scris: Bal sâmbăta şi duminica. Omul a băut din nou cafea şi rom. Apoi a fost servit cu cârnaţi, după o aşteptare destul de lungă. A vorbit cu patronul şi, după un sfert de oră, au urcat amândoi la primul etaj. Când patronul a coborât, am intrat şi l-am întrebat direct dacă închiria camere. M-a întrebat: „De ce? El nu-i în regulă?”. Probabil că tipul e obişnuit să aibă de-a face cu poliţia. Nu era cazul să fac pe niznaiul! Am preferat să-l sperii. L-am anunţat că, dacă îi sufla o vorbă clientului său, localul lui avea să fie închis... Nu-l cunoştea. Sunt sigur! Specialitatea casei sunt mateloţii şi, pe la amiază, muncitorii de la uzina din vecinătate, care vin să-şi bea aperitivul... Se pare că Heurtin, când a intrat în cameră, s-a aruncat în pat fără să-şi mai scoată măcar pantofii. Patronul i-a atras atenţia şi el i-a aruncat pe jos, după care a adormit imediat. — Janvier a rămas în zonă? întrebă Maigret. — E acolo. I se poate telefona, pentru că La Citanguette are telefon, fiindcă mateloţii au deseori nevoie să ia legătura cu armatorii. Comisarul ridică receptorul. După câteva clipe, Janvier răspundea de la celălalt capăt al firului. — Alo! Ce face omul nostru? — Doarme... — Nici un suspect de semnalat? — Nimic! Calm total... Poţi să-l auzi de pe scară cum sforăie... Maigret închise şi îl privi pe mărunţelul Dufour din cap până în picioare. — N-ai să-l scapi? întrebă el. Când inspectorul dădu să protesteze, comisarul îi puse mâna pe umăr şi continuă cu o voce gravă: — Ascultă, bătrâne! Ştiu că ai să faci tot ce-ţi stă în puteri... Dar e în joc poziţia mea! Şi multe alte lucruri... Pe de altă parte, nu pot să vin acolo eu însumi, pentru că animalul mă cunoaşte. — Jur, domnule comisar... — Lasă! Nu jura! Şi Maigret, cu un gest brusc, puse toate documentele la loc în dosar, apoi îl împinse într-un sertar. — În primul rând, dacă ai cumva nevoie de oameni, nu ezita să ceri. Fotografia lui Joseph Heurtin rămăsese pe birou şi Maigret se uită o clipă fix la faţa lui osoasă, cu urechile clăpăuge şi buzele lungi lipsite de culoare. Individul fusese examinat de trei medici legişti. Doi declaraseră: Inteligenţă mediocră. Deplin responsabil. Al treilea, citat de apărare, îndrăznise să afirme cu timiditate: Atavism suspect. Responsabilitate redusă. Iar Maigret, care îl arestase pe Joseph Heurtin, le spusese şefului poliţiei, procurorului Republicii şi judecătorului de instrucţie: — Ori e nebun, ori e nevinovat! Şi se făcuse luntre şi punte să dovedească acest lucru. Pe culoar se auzeau paşii inspectorului Dufour, care se îndepărta cu un mers săltăreţ.   [1] Statuie din cupru, situată în Piaţa Denfert-Rochereau, arondismentul XIV (n.t.).

— Mă scuzaţi, doamnă… După minute în şir, suportate cu stoicism, Maigret reuşea, în sfârşit, să-şi întrerupă vizitatoarea…           — Acum îmi spuneţi că fiica dumneavoastră vă otrăveşte lent…           — Asta e adevărul…           — Adineauri, aţi afirmat cu aceeaşi tărie că ginerele dumneavoastră face tot ce-i stă în putinţă să întâlnească pe coridoare camerista, ca să vă toarne otravă în cafea sau în numeroasele ceaiuri pe care le beţi…           — Asta e adevărul…           — Totuşi… Consultă – sau se prefăcu doar că ar consulta – însemnările făcute în cursul discuţiei, care dura de mai bine de un ceas.           — Totuşi, mi-aţi adus la cunoştinţă, la început, că fiica dumneavoastră şi soţul ei se urăsc…           — Păi, ăsta e adevărul, domnule comisar.           — Şi s-au înţeles să vă suprime?           — Păi, tocmai asta e, că nu! Încearcă să mă otrăvească separat! Înţelegeţi?           — Şi nepoata dumneavoastră, Rita?           — Şi ea, tot separat…           Venise februarie. Vremea era călduţă, însorită, cu cerul umezit uneori de un nor pufos de ploicică. Totuşi, de când vizitatoarea se afla la el în birou, Maigret scormonise de trei ori cu vătraiul în sobă, ultima sobă de la Poliţia Judiciară, pe care reuşise s-o păstreze cu foarte mare greutate atunci când pe Quai des Orfevres fusese instalată încălzirea centrală.           Femeia purta o haină de vizon, rochie neagră de mătase, o mulţime de bijuterii – la urechi, la gât, la încheietura mâinilor, la corsaj, ca o ţigancă – şi probabil că era lac de transpiraţie, într-adevăr, fardul exagerat, care mai adineauri forma o crustă şi acum începea să se topească, te ducea cu gândul mai curând la o ţigancă decât la o mare doamnă.           — În concluzie, trei persoane încearcă să vă otrăvească.           — Nu încearcă… Au început…           — Şi pretindeţi că acţionează fiecare fără ştirea celuilalt…           — Nu pretind, sunt sigură…           Avea acelaşi accent românesc ca o celebră actriţă de teatru bulevardier, aceleaşi izbucniri bruşte care îl făceau de fiecare dată să tresară.           — Nu sunt nebună… Citiţi… Presupun că îl cunoaşteţi pe profesorul Touchard?… Este chemat ca expert la toate marile procese…           Se gândise la toate, inclusiv să consulte cel mai celebru psihiatru din Paris şi să-i ceară un certificat care să ateste că era cât se poate de întreagă la minte!           Nu putea decât să asculte cu răbdare şi, ca să-i fie pe plac, să noteze din când în când câteva cuvinte pe un blocnotes. Venirea doamnei fusese anunţată de un ministru, care telefonase personal directorului Poliţiei Judiciare. Soţul ei, mort cu câteva săptămâni mai înainte, fusese consilier de stat. Locuia pe strada Presbourg, în una dintre acele case imense din piatră care au o faţadă spre piaţa Etoile.           — Să vedeţi cum procedează ginerele meu… Am studiat problema… Îl spionez de luni de zile…           — Înseamnă că începuse de pe vremea când trăia soţul dumneavoastră?           Îi întinse un plan al primului etaj, desenat de ea cu mare grijă.           — Camera mea este marcată cu A… Cea a fiicei mele şi a soţului ei, cu B… Dar Gaston nu se mai culcă în această cameră de la o vreme…           În sfârşit, sună telefonul, permiţându-i lui Maigret să răsufle puţin.           — Alo… Cine e la telefon…?           De obicei, centralistul nu-i făcea legătura decât în cazurile urgente.           — Scuzaţi-mă, domnule comisar… Un individ, care nu vrea să-şi spună numele, insistă foarte mult să vă vorbească… Mi-a jurat că e o problemă de viaţă şi de moarte…           — Şi vrea să vorbească direct cu mine?           — Da… Vi-l dau?           Şi Maigret auzi o voce îngrijorată care rostea:           — Alo!… Dumneavoastră sunteţi…?           — Da, comisarul Maigret…           — Scuzaţi-mă… Numele meu nu v-ar spune nimic… Nu mă cunoaşteţi, dar aţi cunoscut-o pe soţia mea, Nine… Alo!… Trebuie să vă spun totul, foarte repede, pentru că s-ar putea să se întâmple…           Maigret îşi zise în primul moment: ‘Ei, hai! Alt nebun… Ziua asta…’           Deoarece remarcase că nebunii se manifestă, în general, în serie, ca şi cum ar fi influenţaţi de unele faze ale Lunii. Îşi puse în gând să se uite puţin mai târziu în calendar.           — Mai întâi, am vrut să vin la dumneavoastră… Am trecut pe Quai des Orfevres, dar n-am îndrăznit să intru, pentru că era pe urmele mele… Cred că n-ar fi ezitat să tragă…           — Despre cine vorbiţi?           — Un moment… Nu sunt departe… În faţa biroului dumneavoastră, cu o clipă în urmă puteam să-i văd fereastra… Pe cheiul Grands-Augustins… Cunoaşteţi cafeneaua aceea mică numită Aux Caves du Beaujolais… Tocmai am intrat în cabină… Alo!… Mă ascultaţi?           Era unsprezece şi zece dimineaţa, iar Maigret notă automat în blocnotes ora, apoi numele cafenelei.           — Am luat în calcul toate soluţiile posibile… M-am adresat unui agent de poliţie în piaţa Châtelet…           — Când?           — Acum o jumătate de oră… Unul dintre ei era pe urmele mele… Cel mic şi brunet… Sunt mai mulţi şi fac cu schimbul… Nu cred că i-am recunoscut pe toţi… Ştiu că cel mic şi brunet e de-al lor…           Tăcere.           — Alo!… zise Maigret.           Tăcerea dură câteva clipe, apoi vocea se auzi din nou:

Comisarul Maigret a fost pradat de Georges Simenon CAPITOLUL 1   — Iertaţi-mă, domnule… — Nu face nimic… Era cel puţin a treia oară de când, de la colţul bulevardului Richard-Lenoir, îşi pierdea echilibrul, îl lovea cu umărul ei osos şi-i strivea de coapsă plasa cu provizii. Cerea scuze din vârful buzelor, nici încurcată, nici cu regret, după care privea iar drept înainte cu un aer liniştit şi hotărât în acelaşi timp. Maigret nu-i purta pică. S-ar fi putut crede chiar că-l amuză să fie înghiontit. În dimineaţa asta era dispus să ia totul cu uşurinţă. Avusese norocul să vadă venind un autobuz cu platformă, fapt care era deja un motiv de satisfacţie. Maşinile astea deveneau din ce în ce mai rare, pentru că erau retrase treptat din circulaţie şi în curând avea să fie obligat să-şi stingă pipa înainte de-a se închide într-unul din acele uriaşe vehicule de astăzi în care te simţi prizonier. Acum vreo patruzeci de ani, când venise el la Paris, erau aceleaşi autobuze cu platformă şi la început nu se mai sătura să parcurgă marile bulevarde pe linia Madeleine-Bastille. Fusese una dintre primele lui descoperiri. Şi terasele. Nici de terase nu se plictisea: terasele de unde poţi urmări, în faţa unui pahar cu bere, spectacolul, veşnic schimbător, al străzii. Tot în primul an, o altă minunăţie: încă de la sfârşitul lui februarie se putea ieşi fără pardesiu. Uneori, nu chiar totdeauna. Şi mugurii începeau să se desfacă de-a lungul unora dintre bulevarde, mai cu seamă pe bulevardul Saint-Germain. Amintirile îi veneau în rafale, pentru că şi anul acesta primăvara era timpurie şi pentru că în dimineaţa asta ieşise din casă fără pardesiu. Se simţea uşor ca şi aerul plin de lumină. Culorile magazinelor, ale mărfurilor, rochiile femeilor erau vesele, pline de voie bună. Nu se gândea la nimic anume. Gânduri răzleţe, care nu se conturau. La ora zece, soţia să se va duce la a treia lecţie de conducere auto. Era nostim, neaşteptat. N-ar fi putut spune cum se hotărâseră. Când Maigret era tânăr funcţionar, nu se punea problema să cumpere o maşină. Pe vremea aceea nici nu le putea trece prin minte aşa ceva, iar mai târziu nu-i simţise niciodată necesitatea. Era prea târziu ca să mai înveţe să conducă. Mintea îi era prea frământată. N-ar fi văzut stopurile sau ar fi confundat frâna cu acceleraţia. Ar fi fost totuşi plăcut să meargă, duminicile, la căsuţa lor de la Meung-sur-Loire… S-au hotărât aşa, deodată. Soţia lui se apărase, râzând: — Ce idee… La vârsta mea să învăţ să conduc… — Sunt sigur că ai să conduci foarte bine… Acum era la a treia lecţie, emoţionată că o elevă care îşi pregăteşte bacalaureatul — Cum a mers? — Profesorul are multă răbdare… Vecina sa de autobuz sigur că nu şofa. De ce se dusese să-şi facă târguielile pe lângă bulevardul Voltaire, dacă locuia în alt cartier? Unul din acele mistere mărunte de care te agăţi. Purta pălărie, lucru rar, mai ales dimineaţa. Avea în sacoşă un pui, unt, ouă, praz, ţelină… Dar ceea ce era mai tare acolo, dedesubt, şi care-i intra în coapsă la fiecare zdruncinătură, trebuie să fi fost nişte cartofi… De ce să iei autobuzul ca să te duci să cumperi, departe de casa ta, nişte lucruri atât de obişnuite, care se găsesc în orice cartier? Poate că locuise pe bulevardul Voltaire şi le rămăsese credincioasă foştilor ei furnizori cu care se obişnuise? Tânărul mărunt din dreapta fuma o pipă prea scurtă, cu coşul prea mare, prost confecţionată, care-l obliga să-şi strângă fălcile. Tinerii folosesc aproape întotdeauna pipe prea scurte şi prea groase. Pe platformă era mare înghesuială. Femeia ar fi trebuit să se ducă să-şi caute un loc în autobuz. Ia te uită! Merlani la o pescărie de pe strada Temple. Nu mai mâncase de multă vreme. De ce oare, în mintea sa, şi merlanii sugerau primăvara? Totul era primăvăratic, vesel, ca şi bună sa dispoziţie, şi cu atât mai rău dacă femeia cu puiul privea fix în faţa ei, covârşită de probleme care scăpau muritorilor de rând. — Iertaţi-mă… — Nu face nimic… Nu avea curajul să-i spună: — În loc să sâcâi pe toată lumea, du-te mai bine şi aşază-te înăuntru, cu toate cumpărăturile dumitale… Citea acelaşi gând şi în ochii albaştri ai unui bărbat voinic, înghesuit între el şi taxator. Se înţelegeau. Şi cu taxatorul care ridica imperceptibil din umeri. Un fel de francmasonerie între bărbaţi. Era amuzant. Tejghelele, mai ales cele ale zarzavageriilor, invadaseră trotuarele. Autobuzul vopsit în alb şi verde îşi făcea cu greu loc printr-o mulţime de gospodine, dactilografe şi funcţionari, care se îndreptau în grabă spre birouri. Viaţa era frumoasă. Încă o zdruncinătură. Iar sacoşa asta cu lucrurile tari pe care le conţinea la fund, cartofi sau altceva. Se dădu înapoi şi izbi la rândul său pe cineva din spate. — Iertaţi-mă… Murmură, la rândul său, aceste cuvinte şi, încercând să se întoarcă, zări un chip de bărbat, destul de tânăr, pe care se citea o emoţie inexplicabilă. Trebuie să fi avut mai puţin de douăzeci şi cinci de ani, era cu capul gol, cu părul castaniu ciufulit, neras. Avea aerul unui om nedormit şi care a trăit clipe grele sau apăsătoare. Strecurându-se spre scara autobuzului, sări din mers. În acel moment, maşina se afla la colţul străzii Rambuteau, nu departe de Hale, de unde venea un miros puternic. Bărbatul mergea repede; se întorcea din când în când, de parcă s-ar fi temut de ceva. Se pierdu în strada Blanes-Manteaux. Deodată, fără să vrea, Maigret duse mâna la buzunarul din spate al pantalonilor, unde obişnuia să-şi ţină portofelul. Era gata să se repeadă şi el, să sară din autobuz, pentru că-i dispăruse portofelul. Roşi, dar reuşi să-şi ţină firea. Numai bărbatul acela voinic cu ochi albaştri păru să-şi dea seama că se petrece ceva. Maigret surâse ironic, nu atât pentru că fusese victima unui hoţ de buzunare, ci pentru că era în imposibilitate să-l urmărească. Din cauza primăverii, da, tocmai din cauza acestui aer înmiresmat, pe care începuse să-l simtă din ajun. O tradiţie, o mânie, pe care-o avea încă din copilărie: pantofii. În fiecare an, în primele zile cu soare, îşi cumpăra pantofi, cei mai uşori pe care-i găsea. Îşi cumpărase o pereche în ajun. Şi, în dimineaţa asta, îi purta pentru prima oară. Îl jenau. Cei câţiva paşi făcuţi pe bulevardul Richard-Lenoir fuseseră un chin, aşa că răsuflase uşurat ajungând la staţia de autobuz de pe bulevardul Voltaire. N-ar fi fost în stare să alerge după hoţ. Acesta avusese de altfel tot timpul să se piardă în străduţele strâmte din cartierul Marais. — Iertaţi-mă, domnule… Iar! Mereu femeia asta şi sacoşa ei cu alimente! De data asta era gata să-i azvârle: — Ce-ar fi să ne mai slăbeşti niţel cu cartofii dumitale? Se mulţumi doar să dea din cap surâzând. * În biroul său regăsi lumina primelor zile frumoase, cu o pâclă deasupra Senei, care nu avea desimea ceţii, şi miliarde de petice luminoase, pline de viaţă, specifice Parisului. — E-n regulă, şefule? Nimic nou? Janvier purta un costum deschis cu care Maigret nu-l mai văzuse niciodată. Şi el sărbătorea primăvara, cam devreme, deoarece nu era decât 15 martie. — Nimic. Sau, mai bine zis, da. Am fost prădat. — Ceasul? — Portofelul. — Pe stradă? — Pe platforma autobuzului. — Aveaţi mulţi bani? — Vreo cincizeci de franci. Rareori umblu cu mai mult la mine. — Actele? — Nu numai actele, ci şi insigna. Acea vestită insignă a Poliţiei judiciare, coşmarul comisarilor. În principiu, trebuie s-o aibă întotdeauna asupra lor, ca să-şi dovedească funcţia de ofiţeri ai Poliţiei judiciare. O insignă frumoasă, de argint, mai precis de bronz argintat, căci stratul subţire de argint lasă curând să se vadă un metal roşietic. Pe o parte, Mariana[1] cu boneta frigiană cu literele R.F.[2] şi cuvântul „Poliţie”, încadrat cu email roşu. Pe dos, emblema Parisului, un număr, şi, gravat cu litere mici, numele titularului. Insigna lui Maigret purta numărul 0004, numărul 1 fiind rezervat prefectului, 2 directorului Poliţiei judiciare, şi 3, nu se ştie din ce motive, şefului Informaţiilor generale. Şi unii şi alţii se fereau să-şi ţină insignele în buzunar, în ciuda regulamentului, căci acelaşi regulament prevedea suspendarea salariului pe timp de-o lună în caz de pierdere. — L-aţi văzut pe hoţ? — Foarte bine. Un tip tânăr, slab, obosit, cu ochii şi chipul unuia care n-a dormit. — Nu l-aţi recunoscut? Pe vremea când lucra la „Străzi”, Maigret îi cunoştea pe toţi hoţii de buzunare, nu numai pe cei din Paris, dar şi pe cei care veneau din Spania sau de la Londra cu ocazia târgurilor sau a marilor serbări populare. E o specialitate destul de restrânsă, care are o ierarhie a ei. Aşii nu se deranjează decât atunci când merită s-o facă, nu stau la gânduri să traverseze Atlanticul pentru o expoziţie universală sau, de exemplu, pentru Jocurile Olimpice. Maigret îi cam pierduse din vedere. Căuta să-şi amintească. Nu lua lucrurile în tragic. Prospeţimea acestei dimineţi continua să-i întreţină bună dispoziţie şi, culmea, îi purta pică femeii cu sacoşa. — Dacă nu m-ar fi înghiontit într-una… Ar trebui interzis femeilor să stea pe platformele autobuzelor… Mai ales că nici n-avea scuza că fumează… Era mai mult jignit decât supărat. — Nu vreţi să vă aruncaţi o privire în arhivă? — Tocmai asta am de gând să fac. Pierdu aproape o oră examinând fotografiile din faţă şi din profil ale majorităţii hoţilor de buzunare. Erau unii pe care-i arestase acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani şi care apoi trecuseră de zece sau cincisprezece ori prin biroul lui, devenindu-i aproape prieteni. — Iar tu? — Trebuie să trăim. Şi dumneata… dumneata tot aici, şefule. Sunt câţiva anişori de când ne cunoaştem, aşa-i? Unii erau bine îmbrăcaţi. Cei jerpeliţi se mulţumeau să „lucreze” la târgurile de fiare vechi, prin pieţele din Saint-Ouen sau pe culoarele metroului. Nici unul nu semăna cu tânărul din autobuz, şi Maigret ştia dinainte că cercetările sale vor fi zadarnice. Un profesionist nu are aerul ăsta obosit, neliniştit. Nu lucrează decât atunci când e sigur că mâinile n-o să înceapă să-i tremure. În sfârşit, toţi cunoşteau chipul şi silueta lui Maigret, fie numai din cercetarea ziarelor. Coborî din nou în biroul său şi, când dădu iar de Janvier, se mulţumi să ridice din umeri. — Nu l-aţi găsit? — Aş jura că-i un amator. Mă întreb chiar dacă, cu o clipă mai înainte, ştia ce-o să facă. Probabil că mi-a văzut portofelul ieşit puţin din buzunar. Nevastă-mea îmi spune mereu că n-ar trebui să-l ţin în buzunarul acela. La o smucitură, pe când blestemaţii ăia de cartofi erau să mă facă să-mi pierd echilibrul, i-a venit ideea să… Schimbă tonul. — Ce-i nou azi-dimineaţă? — Lucas are gripă. Senegalezul a fost omorât într-un bistro de la Poarta Italiană… — Cuţit? — Bineînţeles. Nimeni nu-i în stare să-l descrie pe agresor. A intrat pe la ora unu noaptea, când patronul se pregătea să închidă. A făcut câţiva paşi spre senegalez, care bea un ultim pahar, şi a lovit atât de repede încât… Banal. Până la urmă se va găsi careva să-l „cânte”, poate într-o lună, poate în doi ani. Maigret se îndreptă spre biroul directorului pentru şedinţa zilnică şi avu grijă să nu vorbească despre aventura sa. Ziua se anunţa liniştită. Hârţoage. Hârtii administrative de semnat. Rutina. Veni acasă la prânz şi se uită atent la soţia lui, care nu-i vorbi despre lecţia de conducere. La vârsta asta, pentru ea era, într-un fel, ca şi cum s-ar fi întors la şcoală. Îi făcea plăcere, simţea chiar o anumită mândrie, dar era şi puţin stânjenită. — Nu te-ai urcat pe trotuar? — De ce mă-ntrebi asta? O să-mi dai complexe… — De loc. Ai să fii o excelentă automobilistă şi aştept cu nerăbdare să mă duci pe malurile Loarei… — În nici un caz mai devreme de-o lună. — Ţi-a spus-o profesorul? — Examinatorii devin din ce în ce mai pretenţioşi şi-i mai bine să nu cazi de prima dată. Azi am fost pe bulevardele din afara oraşului. N-aş fi crezut niciodată că-i atâta circulaţie sau că oamenii gonesc aşa cu maşinile. Ai impresia că… Ia te uită! Mâncau pui, fără îndoială ca şi la femeia din autobuz. — La ce te gândeşti? — La hoţul meu. — Ai arestat un hoţ? — Nu l-am arestat, dar m-a uşurat de portofel. — Cu insignă cu tot? Şi ea se gândise imediat la insignă. O gaură serioasă în buget. E drept că va primi o insignă nouă, la care n-o să se mai vadă arama. — L-ai văzut? — Cum te văd. — Bătrân? — Un tânăr. Un amator. Aşa avea aerul… Maigret, fără să vrea, se gândea din ce în ce mai mult la el. Chipul omului, în loc să se estompeze în mintea sa, devenea mai precis. Regăsea amănunte pe care nici nu ştia că le înregistrase: faptul, de pildă, că necunoscutul avea sprâncene dese ca o adevărată bară deasupra ochilor. — L-ai recunoaşte? Se gândi la asta de zeci de ori în cursul după-amiezii, ridicând capul şi privind pe fereastră, de parcă l-ar fi frământat ceva. În povestea asta, în chipul tânărului, în fuga lui, era ceva nefiresc, nu-şi dădea bine seama ce anume. De fiecare dată i se părea că o să-şi reamintească un nou amănunt, că o să înţeleagă, apoi se apucă din nou de lucru. — Bună seara, băieţi… Pleca la şase fără cinci şi în biroul vecin mai rămăseseră vreo şase inspectori. — Bună seara, şefule… Se duse la cinematograf cu soţia. Găsi într-un sertar vechiul lui portofel maro, prea mare pentru buzunarul de la spate, aşa că trebui să-l pună în haină. — Dacă l-ai fi ţinut în buzunarul ăsta… Se întoarseră braţ la braţ, ca de obicei; aerul era tot călduţ. Nici măcar mirosul de benzină nu-i era neplăcut în seara aceea. Făcea parte din primăvara care se vestea, aşa cum mirosul de asfalt pe jumătate topit face parte din vară. Dimineaţa regăsi soarele şi luă micul dejun în faţa ferestrei deschise. — E nostim, remarcă el. Există femei care străbat jumătate din Paris cu autobuzul, ca să-şi facă piaţa… — Poate că din cauza Telex-consumatorilor… Se uită la soţia sa, încruntându-se. — În fiecare seară televiziunea arată unde se pot procura diferite alimente la preţuri avantajoase… La asta nu se gândise. Era foarte simplu. Îşi pierduse timpul cu o chestiune neînsemnată, pe care soţia sa o rezolvase într-o clipă. — Îţi mulţumesc. — Te poate ajuta la ceva? — Mă scuteşte să mă mai gândesc în continuare la asta. Adăugă apoi cu un aer înţelept, luându-şi pălăria: — Nu ne gândim la ceea ce vrem.   Corespondenţa îl aştepta pe birou şi, în grămada de scrisori, un plic mare maro, pe care numele său, funcţia şi adresa de la Quai d’Orfevres erau scrise cu litere mari. Înţelese înainte să-l deschidă. I se restituia portofelul. Şi, câteva clipe mai târziu, constată că nu-i lipsea nimic, nici insigna, nici actele, nici cei cincizeci de franci. Altceva nimic. Nici un mesaj. Nici o explicaţie. Se simţi jignit.   Trecuse puţin de ora unsprezece când sună telefonul. — Domnule comisar, cineva insistă să vă vorbească personal, dar refuză să-şi spună numele. Se pare că aşteptaţi telefonul ăsta şi că o să vă supăraţi dacă nu vă dau legătura. Ce să fac? — Dă-mi-o… Şi în timp ce cu mâna liberă freca băţul de chibrit ca să-şi aprindă pipa stinsă, zise: — Alo! Da… Urmă o tăcere destul de lungă şi Maigret ar fi putut crede că fusese întrerupt, dacă n-ar fi auzit o respiraţie la capătul firului. — Da, repetă el… Linişte şi apoi, în sfârşit… — Eu sunt… O voce de bărbat, chiar destul de groasă, dar timbrul părea să fie al unui copil care ezită să-şi mărturisească o greşeală. — Portofelul meu? — Da. — N-aţi ştiut cine sunt? — Sigur că nu. Altfel… — De ce-mi telefonaţi? — Pentru că trebuie să vă văd… — Veniţi aici. — Nu, nu vreau să vin la Quai d’Orfevres. — Sunteţi cunoscut pe-aici? — N-am călcat niciodată pe acolo. — De ce vă temeţi? Fiindcă se simţea teamă în vocea anonimă. — E ceva personal. — Ce-i aia, personal? — Faptul că aş vrea să vă văd. Soluţia asta mi-a venit în minte când v-am citit numele pe insignă. — De ce mi-aţi furat portofelul? — Pentru că aveam urgentă nevoie de bani. — Şi acum? — Mi-am schimbat părerea. Nu sunt încă sigur de ea. Ar fi mai bine să veniţi cât mai repede, înainte să-mi vină altă idee… Era ceva ireal în această conversaţie, în voce, şi totuşi Maigret luă lucrurile în serios. — Unde sunteţi? — O să veniţi? — Da. — Singur? — Ţineţi să fiu singur? — Trebuie ca întâlnirea noastră să rămână între noi. Promiteţi? — Depinde. — De ce anume? — De ce-o să-mi spuneţi. O nouă tăcere, mai grea decât cea de la început. — Aş vrea să-mi lăsaţi o şansă. Ţineţi seama că eu vă chem. Nu mă cunoaşteţi. N-aveţi cum să daţi de mine. Dacă nu veniţi, n-o să ştiţi niciodată cine sunt. Face, pentru dumneavoastră… Nu găsea cuvântul potrivit. — O promisiune? sugeră Maigret. — Aşteptaţi. După ce-o să vă vorbesc, acum imediat, o să-mi daţi cinci minute ca să dispar, dacă o să vă cer acest lucru… — Nu pot să-mi iau angajamente fără să ştiu despre ce e vorba. Sunt ofiţer de poliţie judiciară… — Dacă mă credeţi, totul o să meargă de la sine. Dacă nu mă credeţi, sau dacă aveţi îndoieli, o să vă faceţi că vă uitaţi în altă parte, exact cât îmi trebuie ca să ies, şi după aia puteţi da alarma… — Unde sunteţi? — Acceptaţi? — Sunt dispus să ne întâlnim. — Acceptând condiţiile mele? — Voi fi singur. — Dar nu făgăduiţi nimic? — Nu. Îi era imposibil să se comporte altfel şi aştepta cu o oarecare nelinişte reacţia interlocutorului său, care se afla probabil într-o cabină publică, sau într-o cafenea, pentru că se auzea un zgomot de fond. — V-aţi hotărât? zise Maigret nerăbdător. — În situaţia în care mă aflu… Ceea ce scriu ziarele despre dumneavoastră mi-ar da mai curând încredere. Sunt adevărate poveştile alea? — Ce poveşti? — Că sunteţi în stare să înţelegeţi lucruri pe care, în general, poliţia şi judecătorii nu le înţeleg, şi că, în anumite cazuri, chiar aţi… — Ce anume?… — Poate că greşesc vorbind atâta. Nu mai ştiu nici eu. Vi s-a întâmplat să închideţi ochii? Maigret preferă să nu răspundă. — Unde sunteţi? — Departe de Poliţia judiciară. Dacă vă spun chiar acum, o să aveţi timp să trimiteţi inspectorii din circumscripţie să mă aresteze. Un telefon se poate da uşor, mă descrieţi… — De unde ştiţi că v-am văzut? — M-am întors. Privirile noastre s-au încrucişat, o ştiţi prea bine. Mi-era foarte frică. — Din pricina portofelului? — Nu numai de asta. Ascultaţi-mă. Veniţi la barul Le Metro, pe bulevardul Grenelle colţ cu şoseaua La-Motte Picquet. O să vă ia circa o jumătate de oră. O să vă chem. Nu voi fi departe, şi aşa ne putem întâlni imediat. Maigret vru să mai spună ceva, dar interlocutorul închisese. Era intrigat şi în aceeaşi măsură plictisit, pentru că i se întâmpla pentru prima dată ca un necunoscut să dispună de el cu atâta dezinvoltură, ca să nu spunem cinism. Totuşi, nu izbutea să-i poarte pică. În tot cursul acestei conversaţii dezlânate simţise neliniştea acelui necunoscut, dorinţa de-a ajunge la o soluţie satisfăcătoare, necesitatea de-a se afla faţă în faţă cu comisarul care, în ochii lui, apărea ca unicul salvator posibil. Pentru că-i furase portofelul, fără să ştie cu cine are de-a face! — Janvier, ai o maşină jos? Trebuie să mă duci în cartierul Grenelle. Janvier păru mirat, deoarece nici o afacere în curs nu era legată de acest cartier. — O întâlnire personală cu tipul care mi-a săltat portofelul. — L-aţi găsit? — Portofelul, da, în poşta de azi-dimineaţă. — Insigna? M-ar mira, pentru că-i un lucru pe care i-ar plăcea oricui să-l păstreze ca amintire. — În plic erau insigna, actele, banii… — E vorba de-o farsă? — Nu. Dimpotrivă, mi se pare că e ceva foarte serios. Hoţul meu a telefonat acum, anunţându-mă că mă aşteaptă. — Vă însoţesc? — Până la bulevardul Grenelle. După aia dispari, pentru că vrea să mă vadă singur. Merseră pe chei până la podul Bir-Hakeim. Maigret era tăcut, se mulţumea să privească cum curge Sena. Se lucra pretutindeni: bariere, şantiere, ca în anul în care venise la Paris. De fapt, e-o treabă care reîncepe, la fiecare zece-cincisprezece ani, ori de câte ori Parisul simte că se sufocă. — Unde să vă las? — Aici. Erau pe bulevardul Grenelle colţ cu strada Saint-Charles. — Vă aştept? — Aşteaptă-mă o jumătate de oră. Dacă nu mă întorc, du-te înapoi la birou, sau la masă. Janvier era şi el intrigat şi urmări cu o privire ciudată silueta comisarului care se îndepărta. Soarele bătea din plin pe trotuar, unde alternau valuri de vânt cald şi mai răcoros, de-ai fi zis că aerul n-avusese încă timp să se stabilească la temperatura lui de primăvară. O fetiţă vindea violete în faţa unui restaurant. Maigret zări de la distanţă barul din colţ, deasupra căruia cuvintele Le Metro se aprindeau, probabil, seara. Era un colţ oarecare, fără nimic special, unul din acele „cafe-tabac” pe unde treci să-ţi cumperi ţigări, să bei un pahar la tejghea sau să te-aşezi o clipă în aşteptarea unei întâlniri. Roti privirea prin încăperea care nu avea, pe cele două părţi ale barului, decât vreo douăzeci de măsuţe rotunde, majoritatea libere. Bineînţeles că hoţul din ajun nu se afla acolo. Comisarul se duse să se aşeze în fund de tot, lângă geam, şi comandă o halbă cu guler… Fără să vrea, pândea uşa, oamenii care se apropiau, care-o împingeau, veneau la casă, în spatele căreia ţigările erau stivuite în rafturi. Începuse să se întrebe dacă nu fusese naiv, când recunoscu pe trotuar silueta şi apoi chipul. Omul nu privea spre partea unde se afla Maigret, se îndreptă spre barul de aramă, se rezemă în coate şi comandă: — Un rom… Era agitat. Mâinile-i tremurau fără încetare. Nu îndrăznea să se întoarcă şi aştepta cu nerăbdare să fie servit, ca şi cum ar fi avut urgentă nevoie de alcool. Apucând paharul, făcu semn chelnerului să nu pună sticla la loc. — Încă unul… De data asta se întoarse spre Maigret. Ştia, înainte de-a intra, unde se găsea comisarul. Probabil că-l spionase, de afară sau de la fereastra vreunei case vecine. Avea aerul că se scuză, parcă voia să spună că nu putea face altfel, că va veni imediat. Cu mâinile care continuau să-i tremure, numără mărunţişul pe care-l puse pe tejghea. În sfârşit, înaintă, luă un scaun şi se lăsă să cadă pe el. — Aveţi ţigări? — Nu. Fumez numai… — Pipă, ştiu. Eu nu mai am nici ţigări, nici bani ca să-mi cumpăr. — Chelner! Un pachet de… Ce preferi? — Gauloises. — Un pachet de Gauloises şi un pahar cu rom. — Nu mai vreau rom. Mă face să vomit… — O halbă? — Nu ştiu. N-am mâncat nimic azi-dimineaţă, nici… — Un sandviş? Pe tejghea erau mai multe tăvi cu sandvişuri. — Nu acum. Parcă mă apasă ceva pe piept. Nu puteţi înţelege… Era destul de bine îmbrăcat, cu pantaloni de flanelă gri şi cu o vestă de sport ecosez. Ca mulţi tineri, nu purta cravată, ci un pulover cu gulerul răsucit. — Nu ştiu dacă semănaţi cu imaginea care şi-o fac oamenii despre dumneavoastră… Nu-l privea pe Maigret în faţă, îi zvârlise câte-o privire scurtă înainte de a-şi aţinti din nou ochii în podea. Era obositor să urmăreşti mişcarea neîncetată a degetelor sale lungi şi subţiri. — N-aţi fost surprins primind portofelul? — După treizeci de ani de poliţie judiciară, foarte greu te mai miri de ceva. — Găsind şi banii în el? — Aveai mare nevoie de ei, nu-i aşa? — Da. — Cu câţi franci mai rămăseseşi? — Vreo zece franci… — Unde ai dormit noaptea trecută? — N-am dormit de loc. Nici n-am mâncat. Am băut din cei zece franci. M-aţi văzut cheltuindu-i pe ultimii. N-aveam destui ca să mă îmbăt… — Totuşi, locuieşti la Paris, observă Maigret. — De unde ştiţi? — Şi chiar în cartierul acesta. Deşi nu era nimeni pe scaunele alăturate, vorbeau încet. Uşa de la intrare se auzea deschizându-se şi închizându-se. Aproape întotdeauna, pentru tutun sau chibrituri. — Cu toate astea, n-ai trecut pe-acasă… Omul tăcu o clipă, ca la telefon. Era palid, epuizat. Se simţea că face un efort disperat ca să reacţioneze şi că, neîncrezător, încearcă să prevadă cursele care i se puteau întinde. — E tocmai cum gândeam… mormăi el în sfârşit. — Cum gândeai? — Că o să ghiciţi, că o să nimeriţi mai mult sau mai puţin precis şi că, odată intrat în angrenaj… — Continuă… Deodată se mânie, ridică glasul, uitând că se află într-un local public. — Şi că, odată intrat în angrenaj, eu voi fi ras, asta-i! Privea uşa care se deschisese şi, o clipă, comisarul se gândi că avea să fugă din nou. Probabil că era tentat s-o facă. O sclipire fugară îi trecu prin ochii căprui. Apoi întinse mâna spre paharul cu bere, pe care-l goli dintr-o dată, fixându-şi interlocutorul peste pahar, ca pentru a-l cântări. — Ţi-e mai bine? — Nu ştiu încă. — Să revenim la portofel. — De ce? — Pentru că din cauza lui te-ai hotărât să-mi telefonezi. — În orice caz, nu erau destui. — Nu erau destui bani? Pentru ce anume? — Ca s-o şterg… Ca să plec indiferent unde, în Belgia, în Spania… Şi devenind din nou încrezător: — Aţi venit singur? — Nu conduc eu. Unul dintre inspectorii mei m-a adus cu maşina şi mă aşteaptă la colţul străzii Saint-Charles. Omul ridică iute capul. — M-aţi identificat? — Nu. Fotografia dumitale nu figurează în dosarele noastre. — Mărturisiţi deci că aţi căutat? — Bineînţeles. — De ce? — Din cauza portofelului şi mai ales a insignei. — De ce v-aţi oprit în colţul străzii Saint-Charles? — Pentru că e la doi paşi şi oricum treceam pe acolo. — N-aţi primit vreun raport? — Cu privire la ce? — Nu s-a întâmplat nimic în strada Saint-Charles? Pe Maigret îl obosea să tot urmărească expresiile succesive de pe chipul tânărului. Rareori văzuse pe cineva atât de neliniştit, atât de frământat, agăţându-se cu încăpăţânare Dumnezeu ştie de ce speranţă. Îi era frică, era evident. Frică de ce? — Comisarul nu v-a anunţat? — Nu. — Juraţi? — N-o fac decât la tribunal. Şi privirea celuilalt părea că vrea să-l străpungă. — De ce credeţi că v-am cerut să veniţi? — Pentru că aveai nevoie de mine. — Pentru care motiv să am nevoie de dumneavoastră? — Pentru că ai intrat într-o încurcătură şi nu ştii cum să ieşi. — Nu-i adevărat. Vocea era categorică. Necunoscutul înălţă capul, ca uşurat. — Nu eu m-am băgat în încurcătură, şi asta nu ezit s-o jur, la tribunal sau nu. Sunt nevinovat, înţelegeţi? — Mai încet… Aruncă o privire în jurul lui. O tânără se rujă privindu-se în oglindă, apoi se întoarse spre trotuar, în speranţa de a-l vedea apărând pe cel pe care-l aştepta. Doi bărbaţi, de vârstă mijlocie, aplecaţi peste măsuţă, vorbeau aproape pe şoptite şi, din câteva cuvinte pe care le ghici mai mult decât le auzi, Maigret înţelese că era vorba de curse. — Mai bine spune-mi cine eşti şi de ce anume te consideri nevinovat… — Nu aici. Imediat… — Unde? — La mine. Pot să mai cer o bere? Voi putea să vă dau înapoi, curând, numai dacă… — Numai dacă, ce? — Dacă poşeta ei… În sfârşit… O bere? — Chelner, două halbe… şi spune-mi ce am de plată. Tânărul se ştergea cu o batistă, destul de curată încă. — Douăzeci şi patru de ani? întrebă comisarul. — Douăzeci şi cinci. — Eşti de mult la Paris? — De cinci ani. — Căsătorit?… Ocolea problemele prea personale, prea arzătoare. — Am fost. De ce mă-ntrebaţi? — Nu porţi verighetă. — Pentru că, atunci când m-am căsătorit, nu aveam destui bani. Aprinse o nouă ţigară. Pe prima o fumase trăgând lung şi abia acum părea că savurează tutunul. — În fond, toate precauţiile pe care le-am luat nu servesc la nimic. — Ce precauţii? — În ceea ce vă priveşte. Sunt în mâna dumneavoastră în întregime, orice-aş face. Chiar dacă aş încerca s-o şterg, acum, că m-aţi văzut bine şi ştiţi că sunt din cartier… Avea un surâs amar, ironic, de-o ironie pe care şi-o adresa lui însuşi. — Vreau întotdeauna să fac lucrurile prea bine. Inspectorul dumneavoastră, cu maşina, e tot la colţul străzii Saint-Charles? Maigret privi ceasul electric. Arăta douăsprezece fără trei minute. — Sau a plecat, sau pleacă dintr-o clipă în alta, pentru că i-am cerut să mă aştepte o jumătate de oră, după care, dacă nu mă întorc, să plece la masă. — Nu mai are importanţă, nu-i aşa? Maigret nu răspunse, şi când tovarăşul său se sculă, îl urmă. Se îndreptară amândoi spre strada Saint-Charles, în colţul căreia se înălţa un imobil destul de nou şi de modern. Traversară pe locul marcat pentru pietoni, intrară pe stradă şi merseră doar vreo treizeci de metri. Omul se oprise în mijlocul trotuarului. O poartă deschisă dădea în curtea unui mare imobil din bulevardul Grenelle şi, sub o boltă, se vedeau biciclete cu motor şi cărucioare de copii. — Aici locuieşti? — Ascultaţi-mă, domnule comisar… Era mai palid, mai nervos ca niciodată. — Aţi avut vreodată încredere în cineva chiar dacă toate probele erau împotriva lui? — Mi s-a întâmplat. — Ce gândiţi despre mine? — Că eşti destul de complicat şi că-mi lipsesc prea multe elemente ca să te judec. — Pentru că mă veţi judeca? — Nu asta am vrut să spun. Să zicem, aşa, ca să-mi fac o părere. — Am aerul unui ticălos? — Categoric, nu. — Al unui om în stare să… Nu… Veniţi… E mai bine să terminăm imediat. Băgându-l în curte, îl conduse spre aripa stângă a clădirilor, unde, la parter, se vedeau aliniate câteva uşi. — Astea le numesc ei garsoniere… mormăi necunoscutul. Scoase o cheie din buzunar. — O să fiu nevoit să intru primul… O voi face, oricât m-ar costa… Dacă leşin… Împinse uşa de stejar lăcuit. Dădea într-un antreu foarte mic. O uşă deschisă, spre dreapta, lăsa să se întrezărească o baie cu aşa-numita semicadă zidită. Baia era în dezordine. Pe jos erau azvârlite prosoape. — Vreţi să deschideţi dumneavoastră? Tânărul îi arătă lui Maigret uşa închisă din faţa lor şi comisarul făcu ceea ce i se cerea. Tovarăşul său nu fugi. Totuşi mirosul era îngrozitor, cu toată fereastra deschisă. Lângă un divan transformat noaptea în pat era întinsă o femeie pe covorul marocan cu desene multicolore şi muşte albastre se roteau bâzâind în jurul ei.   [1] Femeie simbolizând Republica Franceză. [2] Republica Franceză.  

            Capitolul 1           Era abia 9 dimineaţa şi se făcuse cald. Maigret îşi scosese vesta şi deschidea alene scrisorile ce se adunaseră pe birou, aruncând din când în când câte o privire pe fereastră.           Frunzişul copacilor de pe Quai des Orfevres [1] nici nu se clintea, iar Sena era netedă şi lucie ca o mătase. Erau în august. Lucas şi Lapointe, împreună cii şi mai bine de jumătate dintre inspectori, se aflau în concediu. Janvier şi Torrence şi-l luaseră în iulie, iar Maigret plănuise să petreacă o bună parte din septembrie în casa pe care o avea la Meung-sur-Loire.           De aproape o săptămână, zi de zi, spre sfârşitul după-amiezii izbucnea sălbatic o furtună scurtă, care se spărgea într-un ropot de ploaie ce îi făcea pe trecători să alerge de-a lungul faţadelor. Căldura dogorâtoare era învinsă şi aerul se răcorea pentru noapte.           Parisul se golise. Până şi zgomotele străzii nu mai erau aceleaşi, era doar liniştea. Se mai vedeau doar autocarele de toate culorile şi naţionalităţile, ce se opreau fără greş în aceleaşi locuri pentru a-şi revărsa preaplinul turiştilor: Notre-Dame, Luvru, Piaţa Concorde, Etoile, Sacre-Coeur şi, inevitabil, turnul Eiffel.           Dacă te plimbai pe străzi, erai surprins când mai auzeai vorbindu-se franţuzeşte.           Şeful cel mare al P. J. [2] era şi el în concediu, astfel încât erau scutiţi de corvoadă raportului zilnic. Corespondenţa nu era prea încărcată, iar delictul cel mai frecvent era furtul de buzunare.           Zbârnâitul telefonului îl smulse pe comisar din toropeală. Ridică receptorul.           — Comisarul din arondismentul 1[3] vrea să vă vorbească personal. Să vi-l dau?           — Da, daţi-mi-l.           Maigret îl cunoştea bine. Era un om puţin cam preţios, tot timpul pus la patru ace, foarte cultivat, de altfel, care fusese mai mulţi ani avocat înainte de-a intra în poliţie.           — Alo!… Ascan?           — Nu vă deranjez?           — Absolut deloc.           — Vă telefonez fiindcă m-am gândit că problema care mi-a căzut pe cap în dimineaţa asta s-ar putea să vă intereseze personal.           — Despre ce e vorba?           — O crimă. Destul de neobişnuită… Ar fi prea complicat să vă explic la telefon… Când aţi avea timp?           — Chiar acum.           — Îmi cer scuze că vă dau întâlnire la biroul meu, dar treaba s-a petrecut într-o fundătură aproape neştiută, lângă Hale.           Era în 1965, iar Halele Parisului nu fuseseră mutate încă la Rungis.           — Voi fi la comisariat în câteva minute.           Îi plăcea să mormăie, ca şi cum l-ar fi incomodat, dar în realitate nu-i displăcea să mai iasă puţin din rutina ultimelor zile. Intră în biroul inspectorilor. În mod normal, l-ar fi luat cu el pe Janvier, dar avea nevoie de cineva de încredere şi cu simţ de iniţiativă, care să rămână la sediu cât timp lipsea.           — Haide cu mine, Torrence… Ia o maşină din curte…           Comisariatul arondismentului 1 era în apropiere, pe strada Prouvaires. Maigret intră imediat în biroul comisarului Ascan.           — O să vedeţi unul dintre cele mai aiurite spectacole pe care le-am întâlnit vreodată. Prefer să nu vă spun nimic dinainte. Ei, salut, Torrence… Mai bine să lăsăm maşina aici. E la doi paşi.           Ocoliră Halele, care miroseau cumplit pe-o asemenea căldură şi unde se lucra de zor în plină perioadă de concediu. Străbătură străduţele înguste, mărginite de prăvălii şi de apartamente mobilate, mai mult sau mai puţin dubioase. Se puteau vedea lâncezind câţiva vagabonzi şi o femeie beată moartă, care se ţinea de ziduri să nu cadă.           — Pe aici…           Ajunseră pe strada Grande-Truanderie şi Ascan intră într-o fundătură atât de îngustă, încât un camion n-ar fi trecut.           — Fundătura Vieux-Four, îi informă el.           Nu erau decât vreo zece case vechi, iar la mijloc un teren viran pe care nu de mult se înălţase o clădire. Erau şi ele hărăzite demolării şi fuseseră evacuate.           Câteva fuseseră proptite cu bârne, ca să nu se năruie pereţii. Casa în faţa căreia se oprise comisarul de poliţie nu mai avea geamuri şi fuseseră scoase chiar şi o parte din ramele ferestrelor. Uşa de la intrare era înlocuită cu nişte scânduri. Ascan înlătură două, care fuseseră desprinse din cuie şi îndărătul cărora se deschidea un coridor larg.           — Fiţi atenţi la scară… Lipsesc câteva trepte şi cele care au mai rămas nu sunt prea solide…           Domnea un miros de praf şi de putreziciune şi pe deasupra, duhoarea Halelor. Urcară astfel două etaje. Un puşti de vreo doisprezece ani stătea pe jos, cu spatele rezemat de peretele coşcovit. Când îi văzu pe cei trei bărbaţi venind spre el, se ridică dintr-un salt, cu ochii strălucind.           — Sunteţi comisarul Maigret, nu-i aşa?           — Da.           — Nu-mi închipuiam că o să vă văd vreodată în carne şi oase… Lipesc într-un caiet toate pozele dumneavoastră pe care le găsesc în ziare…           Ascan explică:           — E tânărul Nicolier. Numele tău mic e Jean, nu-i aşa?           — Da, domnule.

Capitolul 1           Trenul de seară.           Maigret privea lumea cu ochi mari şi posaci, conferind persoanei sale, fără să vrea, acea demnitate falsă, acea importanţă simulată după orele goale petrecute într-un compartiment de tren.           Atunci, cu mult mai înainte ca trenul să reducă viteza pentru a intra în gară, puteai vedea bărbaţi parcă umflaţi în pardesie enorme, ieşind din fiecare compartiment, cu o servietă de piele sau o valiză în mână şi care, prefăcându-se că trec nepăsători unii faţă de alţii, stăteau în picioare pe culoar, ţinându-se neglijent cu mână de bara de cupru de la geam.           Cel din faţa lui era dungat orizontal de lacrimi mari de ploaie. În acea apă transparentă, comisarul văzu mai întâi izbucnind în mii de raze lumina unui post de macaz, căci era noapte. Apoi, fără pauză, apărură, jos, străzi rectilinii, lucind ca nişte canale, case ce păreau perfect identice, ferestre, praguri, trotuare şi, în acel univers, o singură siluetă umană, un bărbat îmbrăcat într-un impermeabil şi mergând Dumnezeu ştie unde.           Maigret îşi umplu pipa, domol, cu grijă. Ca să o aprindă, se întoarse în sensul mersului. Patru-cinci călători, care, asemenea lui, aşteptau oprirea trenului ca să se avânte pe străzile pustii sau să se repeadă la bufetul gării, îl despărţeau de fundul culoarului şi, printre aceste persoane, recunoscu un chip palid, care se întoarse brusc în altă parte.           Era Cadavre! Comisarul mormăi:           — Prostul, se face că nu mă vede! Apoi se încruntă. Dar ce căuta inspectorul Cadavre la Saint-Aubin-les-Marais? Trenul reducea viteza, urma gara Niort. Pe peronul ud de ploaie şi rece, Maigret opri un ceferist.           — Spre Saint-Aubin, vă rog?           — Opt şi şaptesprezece, linia a treia… Avea de aşteptat o jumătate de oră şi, după un moment petrecut la closet, tocmai la capătul peronului, deschise uşa bufetului, se îndreptă spre una dintre numeroasele mese neocupate şi se trânti pe un scaun, răbdător, fără să facă nimic, învăluit de lumina aceea prăfoasă. Cadavre era şi el acolo, exact la celălalt capăt al sălii, aşezat şi el la o masă; şi, încă o dată, Cadavre se prefăcu că nu-l vede.           Numele individului era Cavre, Justin Cavre, nu Cadavre, fireşte, dar trecuseră douăzeci de ani de când i se zicea inspectorul Cadavre şi cei de la Poliţia Judiciară foloseau şi acum aceeaşi poreclă când vorbeau despre el.           Era ridicol, în colţul lui, cu un aer crispat, sucindu-se în poziţii inconfortabile, ca să nu se uite în direcţia lui Maigret. Ştia că acesta îl văzuse.           Numai piele şi os, palid, cu pleoapele roşii, te ducea cu gândul la acei puştani care, în recreaţie, stau retraşi într-un colt, ascunzându-si sub arţag dorinţa de a se juca cu ceilalţi. Acesta era şi caracterul lui Cavre. Era inteligent. Poate că era chiar cel mai inteligent om pe care Maigret îl cunoscuse în poliţie. Aveau aproape aceeaşi vârstă.           La drept vorbind, Cavre era puţin mai şcolit şi, poate, dacă ar fi perseverat, ar fi ajuns comisar înaintea lui Maigret. De ce oare, de foarte tânăr, părea deja să poarte pe umerii săi slabi povara nu se ştie cărui blestem? De ce se uita la toţi chiorâş, ca şi cum i-ar fi suspectat de intenţii perfide faţă de el?           — Inspectorul Cadavre iar s-a supărat pe lume… Vorbele astea se auzeau deseori, pe vremuri, la Quai des Orfevres. Pentru o nimica toată, uneori chiar fără motiv, Cavre începea, brusc, o cură de tăcere şi de suspiciune, ai fi zis o cură de ură. Nu vorbea cu nimeni opt zile la rând şi, uneori, era bănuit că rânjeşte singur, ca un om care ghicise intenţiile odioase ale celor din jurul său.           Puţini ştiau de ce părăsise brusc poliţia oficială. Maigret aflase şi el mai târziu şi îi fusese milă. Cavre era îndrăgostit la nebunie de soţia lui.           Avea pentru ea o pasiune plină de gelozie, devastatoare, nu de soţ, ci de amant. Ce putea să găsească extraordinar la creatura aceea vulgară, cu purtări agresive de demimondenă sau de falsă vedetă de cinema? Fapt e că, din cauza ei, comisese nişte nereguli grave în serviciu. Fuseseră descoperite afaceri necurate cu bani.           Într-o seară, Cavre ieşise cu capul în jos, cu umerii lăsaţi, din biroul directorului, iar câteva luni mai târziu, aflaseră că deschisese o agenţie de detectivi particulari pe strada Drouot, deasupra unei prăvălii de timbre poştale.           Oamenii luau masa, fiecare înconjurat parcă de o zonă de plictis şi de tăcere. Maigret îşi bău vinul, se şterse la gură, luă valiza şi trecu la mai puţin de doi metri de fostul său coleg, în timp ce acesta privea fix un scuipat de pe podea.           Trenul, negru şi ud de ploaie, fusese deja tras la linia trei. Maigret se instala într-un compartiment de tip vechi, rece şi umed, încercând zadarnic să închidă bine geamul. Pe peron se auziră paşii celor care se deplasau de colo-colo, zgomote atât de familiare, încât le înregistrezi în mod inconştient. Uşa se deschisese de două-trei ori şi cineva băga capul înăuntru. Toţi călătorii au mania să caute un compartiment gol. Cum îl vedeau pe Maigret, închideau repede uşa.           Când, după plecarea trenului, comisarul ieşi pe culoar ca să ridice un geam care făcea curent, îl văzu în compartimentul vecin pe inspectorul Cadavre, care se prefăcea că doarme. Dar nu avea nici o importanţă. Era o prostie să-l preocupe asta. De altfel, întreaga poveste era ridicolă şi Maigret încercă să se debaraseze de ea cu o mişcare viguroasă din umeri.           Ce dacă mergea şi Cavre la Saint-Aubin? Bezna defila în spatele geamurilor şi, din când în când, puteai vedea un punct luminos clipind la marginea unui drum, farurile unei maşini care trecea sau, lucru şi mai misterios, mai atrăgător, dreptunghiul gălbui al unei ferestre. Judecătorul de instrucţie Brejon, un bătrânel timid şi de o politeţe parcă din alt secol, îi spusese de câteva ori:           — Cumnatul meu Naud te va aştepta la gară. L-am anunţat că soseşti. Şi Maigret trăgea din pipă şi nu se putea abţine să nu se întrebe: ‘Ce caută Cadavre ăsta acolo?’ Comisarul nici măcar nu era în misiune. Judecătorul de instrucţie Brejon, cu care lucrase de multe ori, îi trimisese câteva rânduri, ca să-l roage să-l facă plăcerea de a trece un moment pe la cabinetul său. Era ianuarie. La Paris ploua ca şi la Niort.