Georges Simenon si seria Maigret

Capitolul 1           Înainte de a deschide ochii, Maigret se încruntă, ca şi cum s-ar fi temut de vocea aceea care îi strigase în somn:           — Unchiule!           Cu pleoapele închise, comisarul oftă, pipăi aşternutul şi înţelese că nu visa, că se întâmpla ceva, deoarece mâna lui nu găsise, acolo unde ar fi trebuit să fie, corpul cald al doamnei Maigret.           În sfârşit, deschise ochii. Noaptea era senină. Doamna Maigret, în picioare lângă fereastra cu ochiuri mici de geam, trăgea perdeaua, în timp ce jos cineva zgâlţâia uşa şi zgomotul răsuna în toată casa.           — Unchiule! Eu sunt!           Doamna Maigret privea în continuare afară şi părul ei pus pe moaţe forma un fel de aureolă ciudată.           — E Philippe, spuse ea, ştiind că Maigret se trezise şi că, întors spre ea, aştepta să-l spună ceva. Te scoli?           Maigret coborî primul, cu picioarele goale în papucii de pâslă. Îşi trăsese în grabă pantalonii pe el şi, păşind pe scară, îşi punea haina. La treapta a opta, trebuia să se aplece din cauza grinzii. De obicei, o făcea din reflex. De data asta însă uită, se lovi cu fruntea de grindă, bombăni, înjură, părăsi casa scării rece ca gheaţa şi intră în bucătărie, unde încă se mai simţea o undă de căldură.           Uşa aia prevăzută cu gratii de fier. De cealaltă parte a ei, Philippe îi spunea cuiva:           — Nu durează mult. Ajungem la Paris înainte să se facă ziuă.           Doamna Maigret se îmbrăca acum şi paşii ei puteau fi auziţi la primul etaj. Maigret deschise uşa, morocănos din cauză că se lovise la cap.           — Tu eşti! Mormăi el, văzându-şi nepotul în stradă.           O lună uriaşă plutea deasupra plopilor desfrunziţi şi făcea cerul atât de luminos, încât se conturau cu claritate şi cele mai mici crengi, iar Loara, dincolo de cotitura drumului, era toată o forfoteală de paiete argintii.           ‘Bate vântul dinspre est!’, îşi spuse Maigret, aşa cum ar fi făcut orice locuitor al ţinutului văzând cum se încreţea suprafaţa fluviului.           — Sper că n-am trezit-o pe tanti?!           Philippe avea faţa amorţită de frig. În spatele lui, pe fondul câmpului alb de chiciură, se profila silueta stranie a unui taxi G.7.           — Laşi şoferul afară?           — Trebuie să vorbesc imediat cu dumneata.           — Intraţi repede amândoi, le strigă din bucătărie doamna Maigret, care aprindea o lampă cu petrol.           Şi adăugă, la adresa nepotului ei:           — Încă nu avem curent electric. Avem instalaţia făcută, dar încă nu ne-au dat curent.           Într-adevăr, un bec atârna la capătul unui fir electric. Există astfel de detalii pe care le remarci fără să vrei. Iar atunci când eşti deja nervos, e de ajuns ca să te irite. În minutele următoare, Philippe avea să se uite de multe ori la acel bec şi la sârma strâmbă de care atârna, care nu foloseau la nimic, poate doar ca să scoată în evidenţă tot ce era învechit în acea casă de ţară sau fragilitatea confortului modern.           — Vii de la Paris?           Încă ameţit de somn, Maigret se sprijinea de cămin. Prezenţa taxiului pe drum făcea întrebarea la fel de inutilă ca şi becul. Dar există momente în care vorbeşti aşa, ca să te afli în treabă.           — O să-ţi spun totul, unchiule. Sunt într-o situaţie îngrozitoare. Dacă nu mă ajuţi, dacă nu vii la Paris, nu ştiu ce o să se întâmple cu mine. Îmi pierd capul. Uite, nici n-am sărutat-o pe tanti!           Tânărul atinse foarte uşor de trei ori obrajii doamnei Maigret, care îmbrăcase un capot peste cămaşa de noapte. Nepotul îndeplini acest ritual ca un copil. Apoi, imediat, se aşeză la masă şi îşi prinse capul cu amândouă mâinile.           Maigret îşi umplea pipa privindu-l, iar soţia lui îngrămădea vreascuri în vatră. Atmosfera avea ceva nefiresc, ameninţător. Maigret, de când se pensionase, pierduse obiceiul sculatului în crucea nopţii şi asta îi amintea, fără să vrea, de nopţile petrecute lângă un bolnav sau un mort.           — Mă întreb cum am putut să fiu atât de prost! Spuse deodată Philippe, printre suspine.           Emoţia sa răbufnea brusc. Plângea fără lacrimi. Se uita în jur ca unul care caută să-şi verse nervii pe ceva, în timp ce, contrastând cu această agitaţie în gol, Maigret ridica fitilul lămpii cu petrol, iar primele flăcări prindeau să se înalţe în cămin.           — Mai întâi ai să bei ceva.           Unchiul luă o sticlă de tescovină şi două pahare dintr-un dulap unde se aflau resturi de mâncare şi care mirosea a carne rece. Doamna Maigret îşi puse saboţii şi plecă să aducă lemne pentru foc.           — Noroc! Şi încearcă să te linişteşti.           Mirosul vreascurilor care ardeau se amesteca acum cu cel al tescovinei. Philippe, năuc, se uită la mătuşa lui care se ivi fără zgomot din întuneric, cu braţele încărcate de butuci.           Era miop şi, văzuţi dintr-un anumit unghi, ochii lui păreau imenşi în spatele lentilelor ochelarilor, ceea ce îl făcea să semene cu un copil intrat în panică.           — S-a întâmplat chiar în noaptea asta. Trebuia să fac o pândă pe strada Fontaine…           — Stai puţin, îl întrerupse Maigret, aşezându-se călare pe un scaun de pai şi aprinzându-şi pipa. Cu cine lucrezi?           — Cu comisarul Amadieu.           — Spune mai departe.

                                 Capitolul 1           Bouin lăsase să-i scape din mână ziarul, care mai întâi îl deschisese pe genunchi, apoi alunecase încetişor, înainte de a ateriza pe parchetul ceruit. Sar fi putut zice că aţipise dacă, din când în când, nu i s-ar fi conturat o deschidere îngustă printre pleoape.           Să se fi lăsat nevastă-sa păcălită? Tricota în fotoliul ei jos, de cealaltă parte a sobei. Nu avea niciodată aerul că îl observă, dar ştia de multă vreme că nimic nu îi scăpa, nici cel mai mic spasm, abia perceptibil, al vreunuia dintre muşchii lui.           Bena cu maxilare de oţel, din faţa casei, cobora rapid din înaltul macaralei şi se lovea cu putere de pământ, aproape de betonieră, într-un vacarm de fierărie. De fiecare dată, şocul zguduia casa şi, de fiecare dată, femeia tresărea şi îşi ducea mâna la piept, de parcă zgomotul acela, care devenise totuşi un lucru obişnuit, i-ar fi atins cele mai profunde organe.           Se observau unul pe celălalt. Nu aveau nevoie să se privească. De ani întregi se cercetau astfel, pe ascuns, adăugând neîncetat noi subtilităţi jocului.           Bărbatul zâmbea. Ceasul de marmură neagră, împodobit cu ornamente de bronz, arăta ora cinci fără cinci. Ai fi zis că îi privea cadranul socotind minutele şi secundele. În realitate, număra mecanic, aşteptând şi el ca limba mare să ajungă la fix. În acel moment, zgomotele malaxorului şi ale macaralei aveau să înceteze brusc. Oamenii în impermeabile, cu feţele şi mâinile pe care se scurgea ploaia, împietreau preţ de o clipă, după care se îndreptau către baraca din scânduri ridicată într-un colţ al terenului viran.           Era noiembrie. De la patru după-amiaza munceau la lumina proiectoarelor care urmau să se stingă şi ele imediat, întunericul şi tăcerea invadând totul dintr-odată. Fundătura nu mai rămânea luminată decât de un singur bec cu gaz.           Emile Bouin îşi simţea picioarele îngreunate de căldură. Când întredeschidea ochii, zărea flăcările, unele galbene, altele albăstrui la bază, iscate de butucii din şemineul din marmură neagră, ca şi pendula ori candelabrul cu patru braţe care spânzura deasupra.           În casă, în afara mâinilor lui Marguerite, care se mişcau harnic, şi a sunetului slab al andrelelor, totul era tăcere, nemişcare, ca într-o fotografie sau ca într-un tablou.           Cinci fără trei minute. Fără două. Muncitorii începeau să se îndrepte, înceţi şi greoi, către baracă, pentru a se schimba, însă macaraua tot mai funcţiona, o ultimă benă ridicându-şi încărcătura de beton spre cofrajul care marca primul etaj al construcţiei.           Fără un minut. Ora cinci. Limba ornicului tremura, ezita pe cadranul şters. S-au auzit cinci lovituri rare ca şi cum, în întreaga casă, totul trebuia să se supună unei mişcări lente.           Marguerite suspină cu urechile ciulite înspre subita linişte de afară, care urma să ţină până a doua zi dimineaţă.           Emile Bouin reflectă. Cu un surâs vag pe buze, privea flăcările prin fantă îngustă a pleoapelor.           Unul dintre butuci, cel de deasupra, nu mai era decât un schelet înnegrit din care urcau fuioare de fum. Celelalte două încă mai sclipeau roşiatic, însă trosnetele le anunţau grabnica prăbuşire.           Marguerite se întreba dacă bărbatul ei se va ridica, va lua alţi butuci din coş şi îi va băga în sobă.           Se obişnuiseră cu dogoarea ce sosea din vatră, pe care o savurau până când pielea feţei începea să îi înţepe, fiind nevoiţi să îşi tragă fotoliile înapoi.           Soţul continua să zâmbească. Nu, nu ei. Nici focului. Ci unei idei care tocmai îi dăduse prin cap.           Nu se grăbea să o pună în aplicare. Aveau destul timp, şi unul şi altul, întreg timpul care îi va separa din momentul în care unul dintre ei ar muri. Dar, cum să afli care se va duce primul? Cu siguranţă şi Marguerite tot la asta se gândea. La asta doar se gândeau amândoi, de mai mulţi ani, de mai multe ori pe zi. Ajunsese principala lor problemă.           Până la urmă suspină şi el, ridică mâna dreaptă de pe mânerul fotoliului şi se pipăi până găsi buzunarul hainei de casă de unde scoase un carneţel ce juca un rol deosebit de important în viaţa casei. Paginile înguste erau prevăzute cu linii punctate ce permiteau desprinderea perfectă a unor fâşii de hârtie late de trei centimetri.           Coperta era roşie. Un creion subţire era strecurat într-un inel de piele.           Să fi tresărit Marguerite? Să se fi întrebat, oare, care urma să fie, de această dată, mesajul?           Sigur că era obişnuită, însă niciodată nu ştia ce cuvinte aveau să fie scrise, iar soţul ei rămânea premeditat nemişcat multă vreme, cu creionul între degete, ca şi cum ar fi stat pe gânduri.           Nu avea nimic deosebit să îi comunice. Voia doar să o tulbure, să o ţină cu sufletul la gură chiar în momentul în care, încetând vacarmul de pe şantier, începea să fie liniştită.           Bărbatului îi trecură prin minte mai multe idei, însă le alungă una după alta. Ritmul andrelelor nu mai era chiar acelaşi. Reuşise deja să o îngrijoreze sau, cel puţin, să îi trezească curiozitatea.           Îşi prelungi plăcerea încă vreo cinci minute, timp în care se auziră paşii unuia dintre muncitori îndreptându-se către capătul fundăturii.           În cele din urmă, scrise cu litere mari, de copil care învaţă alfabetul:

Capitolul 1           Erau orele douăsprezece şi un sfert când Maigret străbătu bolta întotdeauna răcoroasă, portalul străjuit de doi poliţişti în uniformă, ce se lipiseră de zid, ca să se bucure de puţină umbră. Îi salută cu mâna, rămase o clipă nemişcat, nehotărât, plimbându-şi privirile către curte, apoi către Place Dauphine, apoi din nou în curte.           Sus, pe coridor, apoi pe scara colbuită, se mai opri de două-trei ori, făcându-se că-şi aprinde pipa, în speranţa de a vedea apărând vreunul dintre colegii sau dintre inspectorii săi. Rareori se întâmpla ca scara să fie pustie la acea oră, dar în anul acesta, la 12 iunie, Poliţia Judiciară căpătase parcă un aer de vacanţă.           Câte unii, ca să evite îmbulzeala din iulie şi din august, plecaseră de la începutul lunii, iar alţii se pregăteau pentru exodul anual. În dimi-neaţa aceea, brusc, după o primăvară compromisă, venise căldura, iar Maigret lucrase cu ferestrele deschise şi cu mânecile suflecate.           Afară de momentul raportului la director şi de una sau două vizite în biroul inspectorilor, rămase singur, aplecat asupra unei plicticoase munci administrative, începută de mai multe zile. Dosare peste dosare i se îngrămădeau în faţă şi, din când în când, scotea din ele capul, ca un şcolar, fixând frunzişul nemişcat al copacilor, ascultând freamătul Parisului care-şi regăsea sonoritatea caracteristică zilelor fierbinţi de vară. De două săptămâni nu sărise nici o masă pe bulevardul Richard-Lenoir1 şi nu fusese nici măcar o singură dată deranjat în cursul serii sau al nopţii.           Ca de obicei, ar fi trebuit s-o ia la stânga, pe chei, către podul Saint-Michel, ca să ia un autobuz sau un taxi. Curtea rămânea pustie. Nu-i ieşea nimeni în faţă.           Atunci, ridicând uşor din umeri, o luă totuşi la dreapta şi ajunse în Place Dauphine, pe care o traversă de-a curmezişul. Îi venise dintr-o dată cheful, ieşind din birou, să meargă la braseria Dauphine şi să-şi ofere un aperitiv, în ciuda prietenului său Pardon, medicul din strada Picpus, la care cinase împreună cu doamna Maigret cu o săptămână în urmă. Era de mai multe săptămâni cuminte, mulţumindu-se cu un pahar de vin la masă, iar câteodată, seara, când ieşeau, cu o bere împărţită cu soţia lui.           Simţi, deodată, că-i lipseşte izul bistroului din Place Dauphine, precum şi gustul de anason, ce se potrivea atât de bine atmosferei acelei zile. Nădăjduise în van să întâlnească pe cineva hărăzit să-l tragă după el şi se simţea vinovat pe când urca cele trei trepte ale braseriei, în faţa căreia staţiona un automobil roşu, lung şi plat, pe care-l privi cu curiozitate.           Cu atât mai rău! Pardon îi recomandase să-şi cruţe ficatul, însă nu-i interzisese să bea un aperitiv, unul singur, după săptămâni de abstinenţă totală. Regăsea, la bar, chipuri familiare, cel puţin vreo zece inşi de la Poliţia Judiciară care n-aveau mai mult de lucru decât el şi care ieşiseră de la serviciu devreme. Asta se întâmpla din când în când: un gol de câteva zile, calmul searbăd, treburile curente, cum se zice, apoi, dintr-o dată, dramele care izbucnesc într-un ritm accelerat, nelăsând nimănui măcar timpul să-şi tragă sufletul.           Îl salutau cu mâna; se strângeau ca să-i facă loc la tejghea, pe când, făcând semn către paharele umplute cu licoare opalină, el mormăia:           — Şi mie la fel…           Patronul se afla deja acolo cu treizeci de ani în urmă, când comisarul debuta la Quai des Orfevres, dar pe atunci era doar fiul casei. Acum, avea şi el un fiu, aşijderea lui altădată, cu bonetă albă, în bucătărie.           — Merge, şefule?           — Merge.           Mirosul nu se schimbase. Fiecare restaurant din Paris îşi are mirosul său propriu şi aici, de pildă, pe un fundal de aperitive şi alcool, un cunoscător ar fi desluşit aroma puţin iute a vinurilor obişnuite din regiunea Loarei. Cât priveşte bucătăria, acolo domneau tarhonul şi arpagicul.           Maigret citea maşinal meniul, pe masa de gresie: merlan de Bretania şi ficat de viţel copt în pergament. În acelaşi moment, în salonul cu mesele îmbrăcate în hârtie, îl zări pe Lucas ce părea a se fi refugiat acolo nu ca să mănânce, ci spre a sta liniştit de vorbă cu un necunoscut, căci încă nu se aşezase nimeni la masă.           Văzându-l, Lucas la rândul lui şovăi, se ridică şi veni către el.           — Ai o clipă liberă, patroane? Cred că te-ar putea interesa…           Comisarul îl urmă cu paharul în mână. Necunoscutul se ridică în picioare. Lucas făcu prezentările:           — Antonio Farano… Îl cunoşti…?           Numele nu-i spunea nimic comisarului, însă i se păru că mai văzuse chipul acela de italian frumos, care ar fi putut juca rolul de june-prim, în filme. Automobilul roşu, sport, din faţa uşii, îi aparţinea, fără îndoială. El se potrivea cu ţinuta insului, cu hainele lui de culoare deschisă, cusute pe măsură, cu ghiulul pe care-l purta la deget.           Lucas vorbea mai departe, pe când cei trei bărbaţi luau loc:           — S-a înfăţişat la Quai2 ca să mă vadă, tocmai când ieşisem. Lapointe i-a spus că mă va găsi, poate, aici…           Maigret observă că, în timp ce Lucas bea acelaşi aperitiv ca şi el, Farano se mulţumea cu un suc de fructe.           — Este cumnatul lui Emile Boulay… Girează unul dintre cabaretele acestuia, Paris-Strip, în strada du Berri…           Lucas îi făcu un discret semn cu ochiul patronului său:           — Repetă ceea ce-mi spuneai, Farano…           — Ei bine! Cumnatul meu a dispărut…           Păstrase accentul natal.           — Când? Întrebă Lucas.           — Noaptea trecută, probabil… Nu se ştie cu precizie.           Maigret îl impresiona şi, ca să-şi păstreze cumpătul, scoase un pachet de ţigări din buzunar.

Capitolul 1           Crima comisarului Maigret.           Nimeni nu a băgat de seamă ce se întâmpla. Nimeni nu a bănuit drama care se petrecea în sala de aşteptare a acelei gări mici, unde se aflau doar şase călători posaci, iar în aer plutea un miros de cafea, de bere şi limonadă. Era cinci după amiază şi se lăsa întunericul. Lămpile fuseseră aprinse, dar prin geamuri încă mai puteai zări, în semiobscuritatea peronului, funcţionari germani şi olandezi de la vamă şi de la căile ferate, care tropăiau pe loc ca să se încălzească.           Căci gara din Neuschanz era situată la extremitatea nordică a Olandei, lingă frontiera germană.           O gară oarecare, deoarece Neuschanz abia dacă se putea numi sat. Nici o linie principală nu trecea pe acolo, iar tren era doar dimineaţa şi seara, pentru muncitorii germani care, atraşi de lefurile mari, lucrau în uzinele din Olanda.           De fiecare dată se repeta acelaşi ritual. Trenul german se oprea la un capăt al peronului şi trenul olandez aştepta la celălalt capăt.           Funcţionarii cu şapcă portocalie şi cei cu uniformă verzuie sau albastru închis se întâlneau şi petreceau împreună ora de oprire prevăzută pentru formalităţile vamale.           Fiind vorba de vreo douăzeci de călători în fiecare tren, cam aceiaşi, care se adresau cu familiaritate vameşilor, formalităţile se terminau repede.           Iar oamenii se duceau atunci la bufet, care era la fel ca toate bufetele de frontieră. Preţurile erau afişate în cenţi şi în pfennigi. Într-o vitrină găseai ciocolată olandeză şi ţigări germane. Puteai fi servit cu rachiu de ienupăr sau cu schnaps.           În seara aceea era o atmosferă apăsătoare. O femeie moţăia la casă. Un jet de abur ţâşnea din filtrul mare de cafea. Uşa de la bucătărie rămăsese deschisă şi se auzeau ţiuiturile unui aparat de radio la care umbla un copil. Totul avea un aer familial şi totuşi, erau de ajuns câteva detalii pentru ca atmosfera să capete o nuanţă tulbure de aventură şi mister.           De exemplu, uniformele celor două ţări! Sau acel amestec de afişe pentru sporturile de iarnă din Germania şi pentru Târgul de la Utrecht… într-un colţ, o siluetă: un bărbat la vreo treizeci de ani – cu haine foarte uzate, palid la faţă şi nebărbierit, pe cap cu o pălărie moale, de un cenuşiu greu de definit – care poate că bătuse întreaga Europă.           Sosise cu trenul din Olanda. Arătase un bilet pentru Bremen, iar controlorul îi explicase în germană că alesese linia cea mai ocolitoare, pe care nu circulau trenuri rapide.           Bărbatul făcuse semn că nu înţelegea. Comandase în franceză o cafea şi toţi cei din jur se uitaseră la el curioşi.           Avea nişte ochi febrili, înfundaţi adânc în orbite. Fuma ţinându şi ţigara lipită de buza de jos şi acest simplu detaliu era de ajuns ca să exprime osteneala sau dispreţul.           Avea la picioare o valijoară din imitaţie de piele, aşa cum găseşti în toate bazarurile. Valijoara era nouă. Când primi cafeaua, scoase din buzunar un pumn de monede franţuzeşti, belgiene şi câteva olandeze, mărunte, din argint. Chelneriţa trebui să şi aleagă singură monedele pentru plată.           Un alt călător, aşezat la masa vecină, înalt şi greoi, lat în umeri, atrăgea mai puţin atenţia. Purta un pardesiu gros de culoare neagră, cu guler de catifea, iar nodul cravatei era fixat cu un dispozitiv din celuloid.           Primul, crispat, se uita tot timpul prin geamul uşii la angajaţii căilor ferate, ca şi cum s-ar fi temut să nu piardă trenul.           Al doilea îl observă, calm, implacabil, trăgând din pipă.           Călătorul agitat îşi părăsi locul preţ de două minute, ca să meargă la toaletă. Atunci, fără măcar să se aplece, cu o simplă mişcare de picior, celălalt trase spre el valijoară şi împinse în locul ei alta exact la fel.           O jumătate de oră mai târziu, trenul părăsea gară. Cei doi bărbaţi se aşezară în acelaşi compartiment de clasa a III-a, dar nu şi vorbiră.           La Leer, trenul se goli, după care îşi continuă totuşi drumul pentru cei doi călători. Pe la zece, garnitura intră sub acoperişul de sticlă monumental de la Bremen, unde lămpile cu descărcare luminiscentă făceau ca toate feţele să arate palide.           * * *           Probabil că primul călător nu cunoştea deloc limba germană, pentru că greşi de câteva ori drumul, intră în restaurantul de la clasa I, ajungând abia după mai multe încercări la bufetul clasei a III-a, unde nu se aşeză la masă.           Arătă cu degetul spre nişte franzeluţe care aveau cârnaţi înăuntru, explică prin gesturi că dorea să le cumpere şi plăti din nou întinzând un pumn de monede.           Mai bine de o jumătate de oră, rătăci pe străzile largi din vecinătatea gării, cu valijoara în mină, părând să caute ceva.           Iar bărbatul cu guler de catifea, care îl urmărea răbdător, înţelese când îl văzu îndreptându se în grabă spre un cartier mai sărac, care începea undeva în stânga.           Primul călător căuta pur şi simplu un hotel ieftin. Încetinindu şi mersul, examină câteva cu neîncredere, apoi alese un hotel dintre cele mai modeste, care avea deasupra uşii un glob mare, alb, din sticlă mată. Tânărul ţinea într-o mină valiză şi în cealaltă franzeluţele cu cârnaţi, împachetate în hârtie.           Strada era circulată. Începea să se lase ceaţa, prin care răzbăteau doar luminile vitrinelor. Bărbatul cu pardesiu gros reuşi, cu oarecare greutate, să obţină camera vecină cu cea a primului călător.           O cameră sărăcăcioasă, ca toate camerele de acest fel din lume, cu diferenţa că sărăcia nu era poate nicăieri mai lugubră ca în Germania de Nord. Cele două încăperi comunicau între ele printr o uşă cu broască. Astfel, bărbatul putu să asiste la deschiderea valizei, care conţinea doar ziare vechi.

Capitolul 1           — Îi cunoşti? îşi întrebă doamna Maigret soţul cu glas scăzut, văzându-l că întoarce capul după o pereche care trecuse pe lângă ei.           Bărbatul întorsese şi el capul şi zâmbise. Ba chiar ai fi zis că voia să vină la comisar să dea mâna cu dânsul.           — Nu. Nu cred. Nu ştiu…, răspunse Maigret.           Personajul era mic de statură, grăsuţ, iar soţia lui nu-l depăşea cu mult în înălţime, fiind şi ea durdulie. De ce avea Maigret impresia că era belgiancă? Din cauza culorii deschise a tenului, a părului aproape blond şi a ochilor albaştri bulbucaţi?           Era cel puţin a cincea oară când se întâlneau. Prima dată, bărbatul se oprise brusc, iar faţa i se luminase ca sub efectul unei jubilări. Voise să deschidă gura, ezitase, în timp ce comisarul, încruntat, îşi scormonea zadarnic memoria.           Silueta şi faţa i se păreau familiare. Dar cine naiba putea să fie? Unde îl mai întâlnise pe omuleţul acela caraghios şi pe nevasta lui parcă făcută din marţipan colorat?           — Zău că nu-mi dau seama…           Dar nu avea nici o importanţă. De altfel, oamenii de aici nu erau la fel ca în viaţa normală. Muzica urma să răsune dintr-un moment în altul, în chioşcul cu o mulţime de ornamente şi cu coloane subţiri, muzicanţii în uniformă erau pregătiţi să sufle în instrumente, privind ţintă la dirijor. Era oare fanfara pompierilor? Sau a funcţionarilor municipali? Aveau tot atâtea galoane şi zorzoane aurii cât generalii sud-americani, epoleţi roşii ca sângele şi centiroane albe.           Sute, poate chiar mii de scaune metalice vopsite în galben erau aşezate în jurul chioşcului, în cercuri din ce în ce mai largi şi aproape toate erau ocupate: bărbaţi şi femei, aşteptând gravi, în tăcere.           Într-un minut-două, la ora nouă seara, concertul avea să înceapă sub copacii mari din parc. Aerul era aproape răcoros, după o zi caniculară şi briza făcea frunzişul să foşnească molcom, în timp ce şirurile de felinare cu globuri albicioase formau, pe fondul verde întunecat, pete de un verde mai deschis.           — Nu vrei să stai jos?           Câteva scaune rămăseseră neocupate, dar ei nu se aşezau niciodată. Se plimbau agale. Şi alţii hoinăreau ca şi ei, fără ţintă, ascultând distraţi muzica: perechi, dar şi persoane singure, bărbaţi şi femei, care trecuseră aproape toţi de jumătatea vieţii.           Atmosfera părea puţin ireală. Cazinoul alb, frumos luminat, era încărcat de muluri după moda de la 1900. Existau momente în care ai fi putut crede că timpul se oprise în loc, până când răsuna un claxon dinspre strada Georges Clemenceau.           — E şi ea aici, şopti doamna Maigret, făcând un semn din bărbie.           Devenise un joc. Căpătase obiceiul să urmărească privirea soţului ei şi ghicea când era surprins sau interesat. Ce altceva să fi făcut în fiecare zi? Se plimbau cu pas nonşalant. Din când în când, se opreau, nu pentru că ar fi obosit, ci ca să privească un copac, o casă, un efect al luminii sau un chip.           Ar fi putut să jure că se aflau la Vichy de o veşnicie, deşi era abia a cincea zi. îşi făcuseră deja un program, pe care îl respectau cu minuţiozitate, ca şi cum asta ar fi fost important, iar zilele cuprindeau câteva ritualuri pe care le îndeplineau cu cea mai mare seriozitate.           Oare Maigret chiar era serios? Soţia lui îşi punea deseori întrebarea, privindu-l pe furiş. Nu era acelaşi ca la Paris. Mergea mai agale şi trăsăturile feţei lui nu mai erau atât de marcate. De cele mai multe ori, zâmbetul lui vag exprima mulţumirea, fireşte, dar şi un fel de ironie tristă.           — Poartă şalul alb…           Străbătând zilnic, la aceleaşi ore, aleile din parc şi de pe malurile râului Allier, bulevardele cu platani, străzile înţesate de lume sau pustii, reperaseră câteva chipuri şi siluete care făceau deja parte din universul lor.           Oare nu toţi executau aceleaşi gesturi la aceleaşi ore ale zilei şi nu doar în jurul izvoarelor pentru a bea veşnicele paharele de apă?           Privirea lui Maigret remarcă pe cineva în mulţime şi deveni mai pătrunzătoare. Soţia lui observă imediat.           — Crezi că e văduvă?           Ar fi putut să-l spună doamna în mov sau, mai curând, în lila, pentru că purta întotdeauna ceva lila. Probabil că în seara asta întârziase şi găsise loc doar în ultimele rânduri.           Cu o zi înainte oferise un spectacol neaşteptat şi emoţionant. Soţii Maigret trecuseră pe lângă chioşc încă de la opt seara, cu o oră înaintea concertului. Micile scaune galbene formau cercuri atât de regulate, încât păreau trasate cu compasul.           Toate erau libere, cu excepţia unuia singur, în primul rând, unde stătea doamna în lila. Nu citea la lumina celui mai apropiat felinar. Nu tricota. Nu făcea nimic, era calmă. Cu spatele foarte drept şi mâinile în poală, stătea nemişcată, privind drept înainte, ca o persoană distinsă.           Semăna cu o imagine dintr-o carte ilustrată. Purta o pălărie albă, în timp ce aproape toate femeile veneau acolo fără să poarte nimic pe cap. Şalul de pe umeri era şi el alb, vaporos, iar rochia avea acea nuanţă lila la care femeia părea că ţine foarte mult.           Avea o faţă prelungă, îngustă şi buze subţiri.           — Probabil că e fată bătrână, nu crezi?           Maigret evita să se pronunţe. Nu era într-o anchetă, nu urmărea nici o pistă. Nimic nu-l obliga să observe oamenii şi să se străduiască să le descopere adevărata faţă.           Dar o făcea fără să vrea, din când în când, pentru că devenise im automatism. I se întâmpla să fie interesat uneori fără nici un motiv de un ins care se plimba, încercând să-l ghicească profesia, situaţia familială, genul de viaţă pe care o ducea când nu era la cură.