Emile Zola

Banii de Emile Zola I Ornicul de la Bursă bătuse ora unsprezece când Saccard intră la Champeaux, în sala albă şi aurită ale cărei ferestre înalte dădeau spre piaţă. Dintr-o privire trecu în revistă şirul de măsuţe la care stăteau înghesuiţi unii într-alţii clienţii zoriţi şi păru mirat că nu vede chipul celui pe care-l căuta. Cum un chelner încărcat cu farfurii tocmai trecea pe lângă el în grabă, îl întrebă: — Spune-mi, te rog, n-a venit domnul Huret? — Nu, domnule, încă nu. Atunci, Saccard, hotărându-se să aştepte, luă loc la o masă, în dreptul unei ferestre, de la care tocmai se ridica un client. Credea că a întârziat şi, în timp ce chelnerul schimba faţa de masă, privirile lui lunecară afară, pândind pe cei ce treceau pe stradă. Chiar şi după ce i se aduse tacâmul, nu dădu numaidecât comanda: rămase o clipă cu ochii aţintiţi asupra pieţei înveselite de luminoasa zi de mai. La ceasul când lumea prânzea, piaţa era aproape pustie; sub castanii de o verdeaţă proaspătă şi nouă, băncile erau libere; în staţie, de-a lungul grilajului, şirul trăsurilor de piaţă se întindea de la un capăt la celălalt, iar omnibuzul ce ducea spre Bastilia se oprea la colţul străzii, fără să lase sau să ia vreun călător. Razele soarelui cădeau vertical, scăldând în lumina lor monumentala clădire a Bursei cu şirul de coloane şi cu cele două statui, şi vastul peron la capătul căruia nu se vedea acum decât armata de scaune frumos rânduite. Întorcând însă capul, Saccard recunoscu la masa vecina pe Mazaud, agentul de schimb. Îi întinse mâna. — Dumneata eşti? Bună ziua! — Bună ziua, răspunse Mazaud, strângându-i mâna distrat. Mic de stat, negricios, foarte vioi, frumos, acesta moştenise la vârsta de treizeci şi doi de ani firma unui unchi de al său. Părea că toate gândurile îi sunt îndreptate către cel ce stătea în faţa lui la masă, un domn gras, roşu şi ras, celebrul Amadieu, pe care întreaga Bursă îl venera de când dăduse faimoasa lovitură cu acţiunile „Minelor din Saisis”. Când acestea scăzuseră la 15 franci şi când orice cumpărător era socotit nebun, Amadieu îşi băgase în afacerea asta toată averea, adică două sute de mii de franci, aşa, la noroc, fără calcul şi fără să fi simţit ceva dinainte, numai dintr-o încăpăţânare de brută norocoasă. Astăzi, când, datorită descoperirii unor filoane reale şi bogate, acţiunile depăşeau uneori cursul de o mie de franci bucata, el câştiga vreo cincisprezece milioane, astfel că pasul acela, care ar fi trebuit să-l ducă la casa de nebuni, îl înălţase la rangul de mare capacitate financiară. Era salutat şi mai cu seamă consultat de toată lumea. De altfel, nu mai făcea nicio operaţie de bursă, ca şi cum, pe deplin satisfăcut, se mulţumea să troneze de la înălţimea unicei sale izbânzi şi a legendarei sale lovituri. Mazaud, desigur, visa să-l aibă de client. Neputând obţine din partea lui Amadieu nici măcar un surâs, Saccard salută pe cei de la masa din faţă, trei oameni de afaceri pe care-i cunoştea bine, Pillerault, Moser şi Salmon. — Bună ziua, ce mai faceţi? — Binişor, mulţumim… Totuşi, simţi că şi din partea lor îl învăluie o răceală vecină cu duşmănia. Pillerault, foarte înalt, foarte slab, cu gesturi nervoase şi cu un nas subţire înfipt în obrazu-i osos ca de cavaler rătăcitor, avea de obicei familiaritatea unui amator de jocuri de noroc, care era din principiu pentru situaţiile riscate, declarând că-l pândea prăbuşirea ori de câte ori se străduia să facă ceva în mod chibzuit. Era din fire un nepotolit jucător „à la hausse”[1], mereu optimist, pe câtă vreme Moser, mic de statură, galben la faţă, chinuit de o boală de ficat, se văieta întruna, veşnic urmărit de groaza cataclismului. Salmon, un bărbat foarte frumos ce ţinea piept cu dârzenie celor cincizeci de ani ai săi, mândru de superba lui barbă neagră ca pana corbului, trecea drept un tip din cale afară de îndrăzneţ. Nu vorbea niciodată, răspundea numai prin zâmbete, nu se ştia nici cum joacă şi nici măcar dacă joacă, iar felul lui de a asculta îl impresiona atât de mult pe Moser, încât deseori acesta, după ce-i destăinuise câte ceva, dădea fuga să-şi schimbe ordinele la bursă, zăpăcit de tăcerea lui. Înconjurat de nepăsarea ce i se arăta, Saccard rămăsese cu ochii sticloşi şi provocatori, după ce trecuse în revistă, cu privirea, întreaga sală. Nu se mai salută decât cu Sabatani, un tânăr ce stătea la o masă ceva mai îndepărtată de a lui, un levantin frumos, cu o faţă lunguiaţă şi brună, luminată de doi ochi minunaţi, dar pe care o gură răutăcioasă, duşmănoasă, o urâţea. Bunăvoinţa acestuia îl enervă în cele din urmă: tipul nu putea fi decât un executat[2] al vreunei Burse din străinătate, unul dintre tinerii care plac femeilor, pripăşit în mijlocul lor din toamna trecută; îl văzuse întâia oară lucrând ca intermediar într-un crah bancar şi încetul cu încetul câştigase încrederea agenţilor de bursă şi a oamenilor lor printr-o purtare foarte corectă şi printr-o neobosită amabilitate, chiar şi faţă de cei mai pătaţi dintre ei. Un chelner se oprise în faţa mesei lui Saccard: — Ce serveşte domnul? — A, da… ce vrei dumneata… un cotlet, sparanghel… Apoi, chemându-l înapoi, îl întrebă: — Eşti sigur că domnul Huret n-a fost pe aici şi a plecat? — Foarte sigur, domnule. Aşadar, aici ajunsese după dezastrul care, în Octombrie, îl silise încă o dată să-şi lichideze afacerile şi să-şi vândă locuinţa din parcul Monceau pentru a închiria un apartament; nu-l mai salutau decât oameni de felul lui Sabatani; intrarea lui într-un restaurant în care strălucise cândva, nu mai făcea să se întoarcă toate capetele spre el şi să i se întindă toate mâinile. Ştia să facă faţă situaţiei cu demnitate şi nu învinuia pe nimeni pentru ultima afacere cu terenuri, afacere scandaloasă şi dezastruoasă din care nu-şi putuse salva decât pielea. Dar acum era stăpânit de ambiţia nepotolită de a-şi lua revanşa; şi absenţa lui Huret, care-i făgăduise solemn că va fi acolo la ora unsprezece, ca să-i spună rezultatul întrevederii cu fratele său Rougon, ministru atunci în apogeu, îl întărâta parcă şi mai mult împotriva acestuia din urmă. Huret, deputat supus, slugă a ministrului, nu era decât un intermediar; dar Rougon, pentru care nimic nu era imposibil, se putea oare să-l părăsească tocmai acum? E adevărat că niciodată nu se dovedise a fi un frate bun; că se supărase după catastrofă şi că rupsese făţiş relaţiile cu el, de teama de a nu se compromite, toate acestea erau fireşti. Dar, de şase luni de zile, ar fi putut găsi modalitatea să-i vina în ajutor. Va avea oare şi acum inima să-i refuze sprijinul atât de trebuincios, pe care i-l cerea printr-o terţă persoană, neîndrăznind să se ducă el însuşi, de teama unui acces de furie care-i putea fi fatal? Numai un cuvânt dacă ar spune Rougon, şi ar fi de-ajuns să-l pună din nou pe picioare, iar întreg Parisul acesta laş şi mare să fie iar al lui. — Ce fel de vin doreşte domnul? îl întrebă chelnerul. — Bordeaux-ul vostru obişnuit. Saccard, preocupat, îşi lăsase cotletul să se răcească, neavând poftă de mâncare, ridică deodată ochii, văzând o umbră lunecând pe faţa de masă. Era Massias, un tânăr cu obrajii roşii, un pârlit de remizier, muritor de foame pe vremuri, şi care acum se strecura printre mese, ţinând în mână buletinul de cursuri. Saccard fu adânc mâhnit când văzu că trece pe lângă el fără să se oprească, îndreptându-se spre Pillerault şi Moser să le înmâneze buletinul. Distraţi, adânciţi într-o convorbire, aceştia abia dacă aruncară o privire asupra cursurilor: nu, n-aveau de dat niciun ordin; altădată, poate. Massias, neîndrăznind să se adreseze celebrului Amadieu, care, aplecat deasupra unei salate de raci, vorbea în şoaptă cu Mazaud, se îndreptă spre Salmon; acesta luă cursurile, le cercetă îndelung, şi apoi i le înapoie fără să scoată o vorbă. Sala începu să se însufleţească. Tot mereu apăreau în prag alţi remizieri. Se încingeau discuţii aprinse, duse de la o masă la alta; pe măsură ce timpul trecea, patima afacerilor se aprindea mai tare. Iar Saccard, care privea mereu afară, vedea piaţa aglomerându-se încetul cu încetul, trăsurile şi pietonii circulând încoace şi încolo, în timp ce pe treptele Bursei strălucind în soare, oamenii începeau să se arate, unul câte unul, ca nişte pete negre. — Ascultaţi-mă pe mine, începu Moser cu vocea lui plângăreaţă, alegerile astea suplimentare de la 20 Martie sunt un semn cât se poate de îngrijorător… Asta înseamnă întreg Parisul câştigat de partea opoziţiei! Pillerault dădu din umeri. Ce importanţă putea să aibă faptul că Garnier Pagès[3] şi Carnot[4] treceau pe băncile stângii? — Tot aşa s-a întâmplat şi cu chestia ducatelor[5], continuă Moser. Problema asta e plină de complicaţii… da, aşa e, degeaba râdeţi! Nu spun că trebuia să declarăm război Prusiei pentru a o împiedica să se îngraşe pe seama Danemarcei; mai erau şi alte mijloace… Da, da, când cei mari încep să înghită pe cel mici, nu se ştie niciodată care va fi sfârşitul… Iar în ceea ce priveşte Mexicul[6]… Pillerault, care era într-una din zilele lui de satisfacţie universală, îl întrerupse printr-un hohot de râs: — Ah, nu, dragul meu, nu ne mai sâcâi cu temerile tale în legătură cu Mexicul… Mexicul va fi pagina de glorie a epocii noastre… De unde dracu ai scos că imperiul ar fi bolnav? Ai uitat că împrumutul de trei sute de milioane a fost acoperit de peste cincisprezece ori în ianuarie? Un succes nemaipomenit… Uite, vă dau întâlnire în 67, da, peste trei ani, când se va inaugura Expoziţia Universală, a cărei organizare împăratul a hotărât-o chiar acum. — V-o repet: toate merg prost, spuse disperat Moser. — Ei frate, da’ mai lasă-ne-n pace! Totul merge strună! Salmon îi privea pe rând, surâzând cu un aer gânditor. Iar Saccard, care îi asculta, făcea legătură între situaţia lui grea şi criza în care părea că începe să se zbată imperiul. El se mai prăbuşise o dată; oare imperiul, care îl ridicase, avea să decadă ca şi el, prăvălindu-se dintr-odată de la cea mai înaltă culme, în cea mai neagră mizerie? Doisprezece ani iubise şi apărase regimul acesta în care simţise că trăieşte, se dezvoltă şi se hrăneşte din plin, asemeni arborelui ale cărui rădăcini se înfig adânc într-un pământ prielnic. Dar dacă fratele său voia să-l smulgă de acolo, dacă trebuia să se despartă de cei ce sugeau pământul acela bogat în plăceri, atunci ducă-se totul în vârtejul distrugător al nopţilor de orgie. Acum, străin de forfota mereu crescândă a sălii, copleşit de amintiri, aştepta să i se aducă sparanghelul. Îşi zărise chipul într-o oglindă din faţa lui şi rămăsese uimit. Anii parcă nici nu-i atinseseră trupul mărunt. În ciuda celor cincizeci de ani ai săi, nu părea trecut de treizeci şi opt. Era subţire şi vioi ca un tânăr, cu chipul lui negricios şi uscat de marionetă, cu nasul ascuţit, cu ochii mici şi scânteietori; căpătase parcă farmecul acela al tinereţii neobosite, era mlădios, vioi, cu părul încă stufos şi fără un fir alb. Îşi aducea aminte de sosirea lui la Paris, a doua zi după lovitura de stat[7], de seara aceea de iarnă când se trezise pe străzile oraşului, fără un ban în buzunar, înfometat, cu o mulţime de pofte nesăturate. Ah, iureşul acela de-a lungul străzilor, când încă înainte de a-şi fi desfăcut geamantanul, simţise nevoia să se avânte în oraş, cu ghetele lui scâlciate şi cu paltonul lui soios, pentru a-l cuceri! Din seara aceea urcase deseori foarte sus, zeci de milioane îi trecuseră prin mâini, fără însă ca vreodată să fi izbutit a stăpâni norocul, aşa cum stăpâneşti un lucru pe care-l ştii al tău, pe care-l ţii încuiat sub cheie, viu, material. Întotdeauna, numai minciuna şi ficţiunea îi umpluseră casele de bani, din care aurul părea că se strecoară prin găuri neştiute. După aceea ajungea din nou pe stradă, ca în îndepărtatele timpuri ale începutului, la fel de tânăr, la fel de flămând, la fel de nesăţios, chinuit de aceeaşi nevoie de plăceri şi de cuceriri. Gustase din toate şi nu se săturase, neavând nici prilejul, nici timpul să-şi înfigă dinţii adânc în oameni şi în lucruri. În clipa aceea îşi dădea seama ce trist e să fii din nou sărac, s-o iei de la început, să nu te nutreşti decât cu nădejdile şi amăgirile. Cu toate acestea îl cuprindea dorul de a lua totul de la început, pentru a recuceri totul: de a ajunge mai sus decât fusese vreodată şi de a călca şi mai hotărât peste oraşul cucerit. Nu mai dorea bogăţia amăgitoare a faţadei, ci voia să stăpânească tot palatul bogăţiei, să simtă din plin domnia aurului de pe un tron de saci cu galbeni! Vocea lui Moser, care se ridica din nou, aspră şi foarte ascuţită, îl întrerupse o clipă din visare. — După cum a dovedit-o Thiers[8], expediţia în Mexic costă patrusprezece milioane pe lună… Şi trebuie să fie cineva într-adevăr orb, pentru a nu-şi da seama că în Cameră majoritatea se clatină. Stânga numără acum peste treizeci de deputaţi. Chiar împăratul a înţeles că puterea absolută devine imposibilă, de vreme ce s-a făcut promotorul libertăţii… Pillerault nu mai răspundea, mulţumindu-se să surâdă dispreţuitor. — Da, ştiu, piaţa vi se pare solidă, afacerile merg bine. Dar aşteptaţi sfârşitul… Vedeţi dumneavoastră, prea s-a dărâmat şi prea s-a reconstruit mult la Paris! Lucrările astea mari au secătuit economiile. Iar în ceea ce priveşte marile bănci, care au o aparenţă atât de înfloritoare, aşteptaţi numai ca una dintre ele să cadă şi le veţi vedea pe toate prăbuşindu-se, pe rând… Fără să mai punem la socoteală faptul că poporul se agită. Mie unul, asociaţia aceea internaţională a muncitorilor[9], care a fost fondată deunăzi pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai ale lucrătorilor, nu-mi place de fel! În Franţa se manifestă un fel de protest, o mişcare revoluţionară care ia avânt pe zi ce trece. E ceva putred, ascultaţi-mă pe mine… Totul se va prăbuşi în curând… În jurul lui se auziră proteste vii. Desigur, criza de ficat iar l-a apucat pe afurisitul ăsta de Moser!… El însă, în timp ce vorbea, nu-şi luase ochii de la masa vecină, unde Mazaud şi Amadieu continuau, cu tot zgomotul ce domnea împrejur, să vorbească în şoaptă. Încetul cu încetul, întreaga sală începu să ia seama la această tainică şi îndelungată convorbire. Ce aveau oare să-şi spună, de şopteau aşa? Amadieu dădea, desigur, ordine, pregătea vreo lovitură de bursă. De trei zile circulau fel de fel de zvonuri în legătură cu lucrările Canalului de Suez. Moser clipi şi începu şi el să vorbească încet. — Ştiţi că englezii au de gând să împiedice lucrările? S-ar putea să avem război. De astă dată, Pillerault tresări, auzind vestea asta grozavă. Era de necrezut şi totuşi cuvântul făcu înconjurul sălii, devenind aproape o certitudine: Anglia trimisese un ultimatum, cerând încetarea imediată a lucrărilor. Amadieu, bineînţeles, nu vorbea decât despre asta cu Mazaud, căruia îi dădea ordin să-i vândă toate acţiunile Canalului de Suez. Un zumzet de panică se ridică în aerul îmbâcsit de mirosuri, în mijlocul zgomotului mereu crescând al tacâmurilor. Iar când Flory, unul dintrefuncţionarii agentului de schimb, un tânăr cu o faţă de copil, năpădită de o barbă castanie, intră ca o vijelie în sală, emoţia generală atinse culmea. Tânărul se repezi, ţinând în mână un pachet cu note de încheieri, pe care le întinse stăpânului său, şoptindu-i ceva la ureche. — Bine, răspunse Mazaud, aşezându-şi notele în carnet. Apoi, scoţând ceasul, adăugă: — Aproape 12! Spune-i lui Berthier să mă aştepte. Fii şi dumneata acolo şi nu uita să-mi aduci telegramele. După plecarea lui Flory, Mazaud îşi reluă convorbirea cu Amadieu, scoţând din buzunar alte notiţe, pe care le puse pe masă, lângă farfurie; în fiecare clipă, câte un client care pleca i se apleca la ureche şi-i şoptea ceva, iar el nota repede pe un petic de hârtie, între două îmbucături. Ştirea aceea falsă, venită nu se ştie de unde, născută din nimic, se îngroşa ca un nor ce vestea furtuna. — Vinzi, nu-i aşa? îl întrebă Moser pe Salmon. Dar surâsul mut al acestuia era atât de şiret, încât Moser rămase pe gânduri, îndoindu-se acum de acel ultimatum al Angliei, despre care nici nu-şi dădea seama că el îl născocise. — Eu, unul, cumpăr oricât, încheie Pillerault cu îndrăzneala şi înfumurarea jucătorului fără metodă. Cu tâmplele zvâcnindu-i de beţia jocului – sporită de agitaţia aceasta turburătoare din timpul prânzului, agitaţie care străbătea întreaga sală – Saccard se apucă să-şi mănânce sparanghelul, enervându-se din nou din cauza lui Huret, pe care nu-l mai aştepta. El, care lua întotdeauna atât de repede o hotărâre, acum şovăia de săptămâni întregi, pradă tuturor îndoielilor. Era dornic să pornească pe alt drum şi visase, la început, o viaţă cu totul nouă, ca înalt funcţionar sau în politică. De ce, adică, să nu-l fi împins corpul legislativ până la consiliul de miniştri, ca pe fratele său? Vina pe care o aducea speculaţiilor de bursă, era veşnica nesiguranţă, sumele acelea mari pierdute tot atât de repede pe cât de repede fuseseră câştigate; nu putuse niciodată spune că are cu adevărat un milion, fără să fie dator cuiva. Iar acum, acum când îşi făcea examenul de conştiinţă, ajungea la concluzia că era poate prea stăpânit de patima luptei pentru bani, luptă care cerea atâta sânge rece. Aşa se explica de ce, după o viaţă extraordinară de lux şi de caznă, se pomenea acum istovit, sărăcit de aceşti zece ani de îndrăzneţe traficuri, cu terenurile noului Paris, traficuri în care atâţia alţii, mai puţin dibaci ca el, adunaseră averi colosale. Da, se înşelase poate asupra adevăratelor lui aptitudini; în vâltoarea politicii, cu puterea lui de muncă şi cu arzătoarea lui încredere, poate că ar învinge dintr-odată, dintr-un singur salt. Totul depindea de răspunsul fratelui său. Dacă acesta refuza să-l ajute, aruncându-l cin nou în prăpastia măruntului revânzător de acţiuni, ei bine, asta va fi cu atât mai rău pentru el şi pentru ceilalţi, căci atunci va risca marea lovitură de care nu vorbise încă nimănui, afacerea aceea uriaşă la care visa de săptămâni întregi şi care îl speria chiar şi pe el, afacere care, fie că izbutea, fie ca dădea greş, avea să zguduie lumea. Pillerault vorbea acum cu glas tare: — Spune-mi, Mazaud, s-a isprăvit cu executarea lui Schloser? — Da, răspunse agentul de schimb, chiar azi va fi afişată.. Ce vrei? e plicticos, dar avem informaţii din cale afară de îngrijorătoare, aşa că am făcut începutul. Trebuie din când în când să mai facem şi un pic de curăţenie printre noi!… — Mi s-a spus, adaugă Moser, că colegii dumitale – Iacoby şi Delarocque – ar fi intrat cu sume serioase. Agentul făcu un gest de nepăsare. — De! Ăsta-i riscul… S-ar putea foarte bine ca Schlosser să fi făcut parte dintr-o bandă, aşa că n-are decât să se ducă să-şi facă meseria pe la bursele din Berlin sau din Viena. Privirile lui Saccard se îndreptară spre Sabatani, despre ale cărui legături secrete cu Schlosser aflase din întâmplare: jucau amândoi jocul cunoscut: unul à la hausse, celălalt à la baisse[10], asupra aceleiaşi valori; cel care pierdea se despăgubea din câştigul celuilalt şi se făcea-nevăzut, Sabatani tocmai îşi plătea tacticos costul mesei pe care o luase. Pe urmă, cu amabilitatea lui mieroasă de oriental corcit cu sânge italian, strânse mâna lui Mazaud, al cărui client era, şoptindu-i ceva la ureche, în timp ce Mazaud îşi însemnă ordinul pe o fişă. — Îşi vinde Suezurile! murmură Moser. Apoi, neputându-se stăpâni, ros de îndoială, spuse cu glas tare: — Ce părere ai despre acţiunile Canalului de Suez? Zgomotul ce domnea în sală se întrerupse pentru o clipă şi toate capetele celor de la mesele învecinate se întoarseră spre el. Întrebarea aceasta era expresia neliniştii crescânde. Dar Amadieu care-l invitase la masă pe Mazaud numai pentru a-i recomanda pe unul dintre nepoţii săi, rămase neclintit, neavând niciun răspuns de dat, în timp ce agentul de schimb, pe care ordinele de vânzare primite începeau să-l mire, se mulţumea să dea din cap, dintr-o discreţie profesională. — Suezurile sunt acţiuni bune! declară cu vocea lui muzicală Sabatani care, înainte de a părăsi sala, făcu un ocol ca să-i strângă curtenitor mâna lui Saccard. Saccard prelungi câteva clipe senzaţia acelei strângeri de mână, atât de mlădioasă, atât de gingaşă, feminină aproape. La răscrucea drumului nou pe care trebuia să apuce, a vieţii pe care trebuia să şi-o refacă, toţi cei adunaţi acum acolo i se părea că sunt nişte tâlhari! Ah, Doamne, dacă-l vor sili, cu ce înverşunare îi va urmări, cum îi va jupui pe toţi Moserii ăştia fricoşi, pe Pilleraultii ăştia îngâmfaţi, pe Salmonii ăştia mai seci decât dovlecii şi pe toţi aceşti Amadieu pe care succesul i-a făcut să creadă că au geniu! Zgomotul farfuriilor şi al paharelor se înteţi, glasurile deveniră mai răguşite, uşile se deschideau şi se închideau tot mai violent, în graba care-i măcina pe toţi de a lua parte la joc şi de a fi de faţă în cazul când într-adevăr s-ar produce prăbuşirea acţiunilor Canalului de Suez. Pe fereastră, în mijlocul pieţei străbătute de trăsuri şi ticsită de oameni, Saccard vedea treptele scăldate în soare ale Bursei, năpădite de insectele umane, bărbaţi corect îmbrăcaţi în negru, care umpleau încetul cu încetul spaţiul dintre coloane, în timp ce îndărătul grilajelor se zăreau câteva femei trecând pe sub castani ca nişte umbre. Deodată, tocmai când se pregătea să înceapă porţia de brânză pe care o comandase, o voce puternică îl făcu să ridice capul. — Iartă-mă, dragul meu, dar mi-a fost cu neputinţă să vin mai devreme! În sfârşit, sosise Huret, un normand din Calvados, un tip greoi şi lătăreţ de ţăran şiret, care făcea pe omul fără pretenţii. Porunci imediat să i se aducă ceva, indiferent ce, o mâncare oarecare şi legume. — Ce veşti? îl întrebă scurt Saccard, abia stăpânindu-şi nerăbdarea. Celălalt, însă, nu se grăbea deloc. Îl privi cu un ochi şiret şi prevăzător, apoi, începând să mănânce, se aplecă spre Saccard şi coborând vocea, spuse: — Află că l-am văzut… Da, la el acasă, azi dimineaţă… A fost foarte, foarte drăguţ, foarte binevoitor faţă de dumneata. Se opri, bău un pahar mare de vin, îşi vârî încă un cartof în gură. — Da, şi? — Uite ce se întâmplă, dragul meu… E de acord să facă tot ce îi stă în putere pentru dumneata; îţi va face rost de o situaţie foarte frumoasă, dar nu în Franţa… guvernator într-una dintre coloniile noastre de pildă, într-una dintre cele bune. Vei domni acolo ca un adevărat prinţişor… Saccard pălise. — Ia ascultă, dragă, vă bateţi joc de mine?… De ce nu cere deportarea mai degrabă?… A, vrea să scape de mine! — Mai bine să ia seama să nu încep să-l stingheresc cu adevărat! Huret mesteca mai departe, cu un aer împăciuitor. — Ei, haide, haide, nu-ţi vrem decât binele. Nu te împotrivi. — Să mă las doborât, nu-i aşa? Uite! mai adineauri se spunea aici că în curând imperiul nu va mai fi în stare să facă nicio prostie. Da, războiul din Italia[11], expediţia din Mexic, atitudinea faţă de Prusia. Şi, pe cuvântul meu, aşa e!… Veţi face atâtea tâmpenii şi atâtea nerozii, încât Franţa întreagă se va ridica să vă dea afară! La acestea, deputatul, creaţie a ministrului, păru îngrijorat, pali şi se uită în jurul lui. — Ah! dă-mi voie, dă-mi voie, nu te înţeleg… Rougon, este un om cinstit… Atâta vreme cât va fi aici, nu-i niciun pericol… Nu, nu mai spune nimic; nu-l cunoşti, ascultă mă pe mine! Rostind cuvintele încet, printre dinţi, Saccard îl întrerupse cu violenţă. — N-ai decât să-l iubeşti; vedeţi-vă mai departe de cârdăşia voastră… Dar vrea sau nu să-mi dea o mână de ajutor, aici, la Paris? — La Paris, nu! Fără să mai spună ceva, se ridică, chemă chelnerul la plată în timp ce Huret, care-i cunoştea furiile, continua să înghită foarte liniştit bucăţele de pâine, lăsându-l să plece, de teama unui scandal. Dar în clipa aceea sala tresări de la un capăt la altul. Intrase Gundermann, regele bancherilor, stăpânul Bursei şi al lumii, un om de şaizeci de ani, al cărui cap mare şi chei cu un nas gros şi nişte ochi rotunzi, bulbucaţi, exprima o încăpăţânare şi o oboseală fără de margini. Nu se ducea niciodată la Bursă, nu-şi trimitea niciun reprezentant oficial şi nici nu lua vreodată masa într-un local public. Numai când şi când, i se întâmpla, ca astăzi de pildă, să vină la restaurantul Champeaux, unde se aşeza la o masă, cerând doar un pahar de Vichy, care îi era servit pe o farfurioară. Suferea de mai bine de douăzeci de ani de o boală de stomac şi nu se hrănea decât cu lapte. Cum se aşeză la masă, întreg personalul dădu fuga să-i aducă apa, şi toţi clienţii din sală îl salutară cu respect. Moser îl privea cu admiraţie pe omul acesta care cunoştea toate secretele Bursei, care dicta urcările şi scăderile aşa cum dispune Dumnezeu de tunete. Până şi Pillerault îl salută, deoarece nu credea decât în puterea nestăvilită a miliardelor. Era douăsprezece şi jumătate, şi Mazaud, care tocmai atunci se despărţise în grabă de Amadieu, se întoarse din drum şi se plecă înaintea bancherului, de la care avea din când în când cinstea de a primi câte un ordin de bursă. Mulţi dintre agenţii care tocmai se pregăteau de plecare, rămaseră în picioare în jurul zeului, închinându-i-se cu respect în vălmăşagul de mese pline de tacâmuri şi pahare murdare; îl priveau cu toţii cum îşi ducea cu o mână tremurătoare paharul de apă la buzele-i ofilite. Pe vremuri, când se ocupa cu speculaţiile terenurilor din Monceau, Saccard discutase, ba chiar se şi certase cu Gundermann. Nu se puteau înţelege; unul era pătimaş şi dornic de plăceri, celălalt sobru şi de o logică rece. Aşa că, scos din fire de intrarea triumfătoare a celuilalt, Saccard pornise spre ieşire, când Gundermann îl strigă din urmă: — Ia spune-mi, dragul meu, e adevărat? Te retragi din afaceri? Drept să-ţi spun, bine faci, e mai bine aşa! Pentru Saccard fu ca o lovitură de bici dată în plin obraz, îşi îndreptă statura mică şi răspunse cu voce clară, tăioasă ca o sabie: — Înfiinţez o bancă cu un capital de douăzeci şi cinci de milioane şi sper că voi avea cinstea să te vizitez în curând. Şi ieşi, lăsând în urmă larma nepotolită a sălii, unde toată lumea se îmbrâncea ca să fie de faţă la deschiderea Bursei. Ah! de-ar izbuti, de-ar putea să-i strivească din nou pe oamenii ăştia, de-ar putea să lupte din toate puterile cu acest rege al aurului, pe care-l va doborî, poate, într-o bună zi!… Încă nu se hotărâse să pornească afacerea aceea mare, astfel că se miră şi el de fraza pe care numai nevoia îl silise s-o rostească. Dar unde îşi mai putea oare încerca norocul, mai ales acum când fratele său îl părăsea definitiv şi când oamenii şi lucrurile îl jigneau mereu aţâţându-l iar la luptă, asemenea taurului însângerat adus din nou în arenă? O clipă, rămase fremătând pe marginea trotuarului. Era ora febrilă când Parisul năvăleşte până spre piaţa aceasta centrală situată între rue Montmartre şi rue Richelieu, cele două artere în care se îmbulzeşte mulţimea. Din cele patru răscruci, în cele patru colţuri ale pieţei, şirul continuu ai trăsurilor se scurgea brăzdând. asfaltul, în mijlocul vuitorii pietonilor. Cele două şiruri de trăsuri de piaţă din staţie se întrerupeau neîncetat şi se formau din nou de-a lungul grilajelor, în timp ce în rue Vivienne, landourile agenţilor de bancă se înşirau unul în spatele celuilalt, dominate de vizitiii cu hăţurile în mâini, gata să dea bici cailor la prima poruncă. Treptele şi peristilul Bursei, erau negre de furnicarul de redingote, iar dinspre culisă, care se şi instalase sub ceas şi începuse să funcţioneze, se auzea zvonul cererii şi al ofertei, acest freamăt al agioului[12] care domina parcă zgomotul oraşului. Trecătorii întorceau capul, atraşi de curiozitatea şi teama faţă de cele ce se petreceau acolo, de taina operaţiilor financiare pe care puţine capete de francezi o pot pătrunde, a ruinărilor şi îmbogăţirilor de peste noapte, pe care nimeni nu le putea înţelege în vâltoarea aceasta de gesturi şi strigăte barbare. Iar el, pe marginea trotuarului, asurzit de vocile ce veneau din depărtare, îmbrâncit de mulţimea oamenilor grăbiţi, visa din nou la domnia aurului, în acest cartier al tuturor patimilor, în mijlocul căruia Bursa pulsează, de la ora unu până la trei, ca o inima uriaşă. De când se ruinase, nu mai îndrăznise să intre la Bursă; şi astăzi încă, un sentiment de mândrie rănită, teama de a nu fi primit ca un învins, îl împiedica să urce treptele. Ca amanţii izgoniţi din alcovul unei iubite pe care o doresc şi mai mult, deşi cred că o dispreţuiesc, se întorcea mereu acolo, îşi făcea de lucru în jurul colonadei, străbătea grădina, plimbându-se agale în umbra castanilor. În imitaţia aceasta de parc prăfuit, fără verdeaţă, şi fără arbori, în care, pe bănci, printre vespasiene şi printre chioşcurile de ziare mişuna un amestec de speculanţi suspecţi şi de femei din cartier în capul gol, alăptându-şi pruncii, Saccard se prefăcea că se plimbă fără niciun ţel. Pe ascuns, însă, ridica ochii spre Bursă, o pândea, făcându-şi tot felul de planuri nebuneşti de a o încercui şi asedia într-o zi, spre a pătrunde în ea ca un cuceritor. Se abătu prin colţul din dreapta, pe sub arborii din faţa străzii Băncii, şi dădu imediat de bursa cea mică a valorilor fără căutare, de „Picioarele ude” cum li se spune, cu o dispreţuitoare ironie telalilor care negociază aici sub cerul liber, pe vânt şi pe ploaie „acţiunile societăţilor dispărute. Se aflau acolo, într-un grup zgomotos, negocianţi evrei agitându-se în mijlocul unor sunete înfundate şi gata să se repeadă unii asupra celorlalţi. Ceva mai încolo zări un individ mătăhălos privind în zare un rubin pe care-l ridicase în sus, cu gingăşie, între degetele-i groase şi murdare. — Ia te uită, Busch! strigă Saccard. Acum, că te-am văzut, mi-am adus aminte că aveam de gând să trec pe la dumneata! Busch, care avea pe rue Feydeau colţ cu rue Vivienne o casă de schimb, îi făcuse în câteva rânduri servicii şi-i fusese de mare folos în împrejurări destul de grele. Acum, plin de admiraţie, cerceta apele pietrei preţioase, cu faţa-i largă şi turtită dată spre spate, cu ochii lui mari cenuşii, parcă stinşi de lumina vie; în jurul gâtului i se vedea, răsucită ca o cârpă, cravata albă de care nu se despărţea niciodată, în vreme ce redingota cumpărată de ocazie, splendidă pe vremuri. dar acum numai rosături şi pete, îi ajungea până la părul spălăcit ce-i cădea în şuviţe rare şi zbârlite de pe capul pleşuv. Pălăria, ieşită de soare şi spălată de ploi, nu mai avea vârstă. În cele din urmă se hotărî să coboare pe pământ. — Ah! Domnul Saccard! Aţi venit în plimbare pe la noi! — Da… Am primit o scrisoare în limba rusă, o scrisoare de la un bancher rus stabilit la Constantinopol. Şi m-am gândit la fratele dumitale, să mi-o traducă. Busch, care, cu o mişcare inconştientă şi duioasă învârtea mereu rubinul în mâna dreaptă, întinse stânga şi-i spuse că îi va trimite traducerea chiar în aceeaşi seară. Dar Saccard îl lămuri că nu era vorba decât de vreo zece rânduri. — Merg cu dumneata. Fratele dumitale mi le va citi în câteva clipe… Fu întrerupt de sosirea unei femei cu o statură uriaşă, doamna Méchain, binecunoscută de obişnuiţii Bursei, una dintre acele jucătoare înfocate şi nenorocite, ale cărei mâini grase meşteresc tot felul de treburi necinstite. Chipul ei, ca o lună plină, umflat şi roşu, cu ochii mici şi albaştri, cu un nas cam cârn, cu o gură mică din care ieşea o voce ascuţită de copil, părea că se revarsă din vechea pălărie liliachie legată strâmb pe cap cu nişte panglici vişinii; pieptul dezvoltat şi pântecul uriaş făceau să-i plesnească rochia de poplin verde, murdară şi decolorată. Sub braţ ţinea o geantă străveche de piele neagră, foarte mare şi cât un cufăr de adâncă, de care nu se despărţea niciodată. În ziua aceea, geanta, umflată, gata să crape, o trăgea spre dreapta, făcând-o să se aplece ca un arbore. — Bine că ai venit, spuse Busch, care, după cât se părea, o aştepta. — Da, şi am primit hârtiile din Vendôme. Le am la mine. — Bine, să mergem acasă. Azi nu-i nimic de făcut pe aici. Saccard se uitase cu priviri iscoditoare la uriaşa ei geantă de piele. Ştia că mai curând sau mai târziu aveau să intre în ea acţiunile tuturor societăţilor declarate în stare de faliment, pe care „Picioarele ude” le mai negociau încă, cumpărând cu un franc sau cu cincizeci de centime, acţiuni de cinci sute de franci, cu speranţa vană că ele îşi vor ridica cursul într-o zi, sau strângând tot felul de valori suspecte pe care le revând apoi, cu câştiguri grase, celor ameninţaţi de faliment care vor să-şi umfle pasivul. În bătăliile necruţătoare ale banului, doamna Méchain era corbul ce urmărea armatele în marş: nu se crea vreo societate nouă, vreo casă mai mare de credit, fără ca ea să nu apară cu geanta ei uriaşă, adulmecând cadavrele chiar şi în momentele de înflorire ale emisiunilor al căror curs creştea. Ea ştia prea bine că în lumea finanţelor prăbuşirea este inevitabilă şi că ziua masacrului, ziua în care vor fi mulţi morţi de înghiţit şi multe titluri de cules pentru nimica toată, din tină şi sânge, va veni fără doar şi poate. Şi el, Saccard, care-şi rumega îndrăzneţul plan al înfiinţării unei bănci, avu o tresărire, fu străbătut de o presimţire, când zări geanta ei, această groapă a valorilor depreciate, care înghiţea toată hârtia murdară zvârlită la gunoi de Bursă. În timp ce Busch se pregătea s-o conducă pe bătrână, Saccard îl opri spre a-l întreba: — Spune-mi, pot să viu la dumneata? E sigur că fratele dumitale e acasă? Privirile evreului se îmblânziră, trădând o mirare plină de îngrijorare. — Fratele meu? Desigur. Unde vrei să fie? — Foarte bine. Voi trece atunci ceva mai târziu. Şi lăsându-l să se îndepărteze, Saccard îşi continua plimbarea agale de-a lungul arborilor, îndreptându-se spre rue Notre-Dame-des-Victoires. Această parte a pieţei este una dintre cele mai populate, ocupată de prăvăliile negustorilor şi de atelierele meseriaşilor, ale căror firme aurite străluceau în soare. Perdelele fluturau pe la balcoane, iar la ferestrele unei case cu camere mobilate se afla o întreagă familie de provinciali care priveau uimiţi spectacolul. Fără să vrea, Saccard ridicase capul în sus şi se uitase la oamenii aceştia, a căror uluire îl făcea să surâdă, simţindu-se întărit la gândul că prin fundurile de provincie se vor găsi veşnic noi acţionari. În spatele lui, zgomotul Bursei, freamătul acela îndepărtat, continua să-l obsedeze, aidoma unei nenorociri ce l-ar fi pândit pe undeva, pe aproape. Dar o nouă întâlnire îl făcu să se oprească: — Cum. Jordan, dimineaţa la Bursă? strigă el, strângând mâna unui tânăr brun, cu mustăţi mici şi cu privirea hotărâtă şi voluntară. Jordan, al cărui tată, bancher la Marsilia, se sinucisese în urma unei speculaţii dezastruoase, bătea de aproape zece ani trotuarele Parisului, având pasiunea literaturii şi luptându-se eroic cu mizeria neagră. Unul dintre verii lui care locuia la Plassans şi cunoştea familia lui Saccard, îl recomandase pe vremuri acestuia, în epoca în care locuinţa lui din parcul Monceau era deschisă întregului Paris. — Oh! la Bursă, niciodată! răspunse tânărul, făcând un gest violent, ca şi cum ar fi voit să gonească dureroasa amintire a tatălui său. Apoi, începând din nou să surâdă: — Ştiţi că m-am însurat?… Da, cu o prietenă din copilărie. Ne logodisem pe vremea când eram bogat şi ea s-a încăpăţânat să se mărite cu un biet calic, aşa cum mă vezi acum! — Ştiam. Am primit invitaţia la nuntă, spuse Saccard. Şi, închipuieşte-ţi că am fost cândva în legături de afaceri cu socrul dumitale, cu domnul Maugendre, pe vremea când avea ţesătoria din La Villette. Trebuie să fi câştigat o avere frumuşică. Convorbirea lor se desfăşura în apropierea unei bănci şi; Jordan o întrerupse pentru a-l prezenta unui domn scurt şi gras, cu aer milităros, cu care stătea de vorbă în clipa în care se întâlnise cu Saccard. — Domnul căpitan Chave, un unchi al soţiei mele… Doamna Maugendre, soacra mea, face parte din ramura din Marsilia a familiei Chave. Căpitanul se ridică de pe bancă, iar Saccard îl salută. Îl cunoştea din vedere pe acest tip apoplectic, cu gâtul înţepenit din cauză că purta de ani de zile guler înalt, unul dintre acei mărunţi jucători pe care eşti totdeauna sigur că ai să-i întâlneşti în zilele de bursă, între ora uhu şi trei. Juca puţin şi strâns, cu un câştig aproape asigurat între cincisprezece şi douăzeci de franci zilnic. Jordan adăugase cu râsul său odihnitor, pentru a-şi justifica prezenţa aici: — Unchiul meu, pentru care trec din când în când pe aici să-i strâng doar mâna, e un jucător pătimaş. — Ce vrei! spuse căpitanul, sunt silit să joc, de vreme ce guvernul, cu pensia pe care mi-o dă, mă lasă să mor de foame. După aceea, Saccard, arătând interes pentru tânărul care privea atât de curajos viaţa, îl întrebă cum merge cu literatura. Şi Jordan, tot mai vesel, îi istorisi cum îşi întemeiase sărăcăcioasa lui gospodărie la etajul al cincilea al unei clădiri de pe Avenue de Clichy, căci bătrânii Maugendre, socrii lui, care n-aveau încredere în poeţi şi socoteau că au făcut, şi aşa prea mult consimţind la căsătorie, nu ie dăduseră, nimic, sub motiv că fata, după moartea lor, va moşteni toată, averea, sporită şi mai mult prin economiile lor. Nu, din literatură nu se poate trăi; avea în minte planul unui roman pe care nu găsea timp să-l serie şi intrase, de nevoie, în gazetărie, mâzgălind despre tot ce era în legătură cu lumea lui, de la cronici până la reportaje judiciare şi chiar fapte diverse.. — Ei bine! spuse Saccard, dacă pornesc afacerea pe care am de gând s-o fac, voi avea poate nevoie de dumneata. Treci pe la mine. După ce-i salută, o apucă prin spatele Bursei. Acolo, zgomotul îndepărtat, tumultul jocului abia se auzea, ca un zvon nedesluşit, pierdut în freamătul pieţei. Şi în partea aceea treptele Bursei erau pline de lume; dar biroul agenţilor de schimb, prin ale cărui ferestre înalte se vedeau perdelele roşii, izola această parte de zgomotul sălii mari a colonadelor, unde se aflau speculanţii, bogătaşii care lucrau mai discret şi care stăteau comod, la umbră, unii singuri, alţii în grupuri, transformând într-un fel de club acest peristil sub cerul liber. Partea aceasta a clădirii seamănă puţin cu spatele unui teatru unde se află intrarea artiştilor sau cu acea stradă suspectă şi oarecum liniştită, Notre-Dame-des-Victoires, plină de depozite de vinuri, de cafenele, de berării şi de taverne şi mişunând de o clientelă specială formată din cea mai bizară amestecătură de oameni. Firmele indicau şi ele toată putreziciunea ce creşte pe marginea cuibarului de infecţie din apropiere; societăţi de asigurare rău famate, gazete financiare de şantaj, societăţi, bănci, agenţi şi zarafi, întreaga gamă a pungaşilor de mâna a doua, instalaţi în prăvălii sau prin subsoluri mari cât nişte chiţimii, pe trotuare, în mijlocul străzii pretutindeni, oamenii dădeau târcoale, aşteptau, pândind prada ca fiarele din codru. Saccard se oprise în spatele grilajului aţintindu-şi plivirile spre intrarea biroului agenţilor de schimb aşa cum studiază terenul un conducător de armate care pregăteşte un asalt, când deodată un individ care ieşise dintr-o tavernă trecu strada şi se ploconi adânc în faţa lui, spunându-i: — Domnule Saccard, nu aveţi nimic pentru mine? Am părăsit definitiv Creditul Mobiliar şi caut de lucru. Jantrou era un fost profesor din Bordeaux, care venise la Paris în urma unei afaceri rămasă până la urmă nelămurită. La vârsta de douăzeci şi opt de ani, fiind silit să părăsească învăţământul, declasat, dar băiat simpatic, cu o barbă neagră şi cu o chelie timpurie, cult de altfel, inteligent şi binevoitor, se pripăşise pe la Bursă, unde, vreme de zece ani, făcuse ca remizier tot felul de afaceri murdare câştigând nu mai atât cât îi era necesar pentru a-şi satisface viciile. Iar azi, complet chel, ceea ce îl făcea să se simtă disperat ca o demimondenă ale cărei zbârcituri îi ameninţă cariera, mai aştepta încă prilejul să dea lovitura cea mitre de pe urma căreia sa se îmbogăţească. Văzându-l atât de umil, Saccard îşi aminti cu amărăciune de felul în care-l salutase Sabatani la Champeaux; prin urmare, nu-l mai salută decât oameni din aceştia pătaţi şi rataţi. Dar fiindcă nu dispreţuia inteligenţa vie a lui Jantrou şi fiindcă ştia că armatele cele mai viteze se formează din disperaţi din cei care neavând nimic de pierdut îndrăznesc şi riscă totul, făcu pe mărinimosul. — Cauţi de lucru, aşadar? repetă el. s-ar putea găsi ceva pentru dumneata, treci pe la mine. — Acum locuiţi în rue Saint-Lazare, nu-i aşa? — Da, în rue Saint-Lazare. Vino într-o dimineaţă. Din vorbă în vorbă, Saccard află că Jantrou era foarte pornit împotriva Bursei, spunând întruna că aici numai pungaşii au sorţi de izbândă; se vedea însă cât de colo ca vorbea cu pizma omului căruia nu-i reuşiseră niciodată pungăşiile. De data aceasta voia să încerce altceva; i se părea că, mulţumită culturii sale universitare şi datorită adâncii lui cunoaşteri a firii omeneşti, îşi putea crea o frumoasă situaţie în administraţie. Saccard îl aproba din cap. Cum, între timp, depăşiseră grilajul, mergând de-a lungul trotuarului până la rue Brogniart, privirile le fură atrase de un cupeu negru la care era înhămat un cal foarte frumos şi care se oprise în strada aceasta, stând cu faţa spre Montmartre. Pe când vizitiul şedea nemişcat sus pe capră, ei observaseră că un cap de femeie apăruse în două rânduri la fereastra cupeului. pentru a dispărea apoi repede. Deodată capul se aplecă deasupra ferestrei şi rămase astfel mai mult timp, privind cu nerăbdare înapoi spre Bursă. — Baroana Sandorff, murmură Saccard. Era un chip negricios de femeie, foarte ciudat, cu ochii plini de văpăi sub pleoapele obosite, o figura pătimaşă, cu buze sângerii, umbrită însă de un nas prea lung. Părea foarte frumoasă, de o maturitate cam timpurie pentru cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, cu aerul ei de bacantă îmbrăcată de cei mai mari croitori ai vremii. — Da, baroana este, repetă Jantrou. Am cunoscut-o, pe vremea când era nemăritată, la tatăl ei, contele de Ladricourt. Oh, era un jucător pătimaş şi de o brutalitate revoltătoare! Mă duceam în fiecare dimineaţă să primesc dispoziţii şi într-o zi era cât pe ce să mă bată. Nu l-am plâns, drept să-ţi spun, când a murit lovit de un atac de apoplexie, ruinat în urma unor serii de lichidări dezastruoase! Fiică-sa a trebuit atunci să se resemneze, măritându-se cu baronul Sandorff consilier la ambasada Austriei, care era cu treizeci şi cinci de ani mai mare decât dânsa şi pe care îl înnebunise de-a binelea cu privirile ei pline de foc. — Ştiu, zise Saccard. Baroana îşi retrase capul înăuntrul cupeului. După o clipă faţa ei apăru din nou plină de nerăbdare, aplecându-se şi mai mult în afară, pentru a putea vedea cât mai departe în piaţă. — Joacă şi ea, nu-i aşa? — Oh! ca o nebună! În toate zilele de criză o poţi vedea aci, în trăsură, pândind cursurile, luând înfrigurată note în carnet, dând ordine. Aha! Pe Massias îl aştepta: iată-l că se apropie de ea. Într-adevăr, Massias cu cota Bursei în mână, fugea cât îl ţineau picioarele sale scurte; se opri lângă uşa cupeului şi vârându-şi, la rândul lui, capul înăuntru începu o convorbire aprinsă cu baroana. Cei doi pietoni se depărtară puţin pentru a nu fi surprinşi că-i spionează, dar când remizierul se întorcea, tot în fugă, îl chemară spre dânşii. Acesta aruncă mai întâi o privire furişă, pentru a se asigura că colţul străzii îl fereşte de privirile baroanei; apoi se opri în faţa lor, răsuflând din greu, cu obrajii congestionaţi, vesel totuşi, cu ochii lui mari albaştri şi copilăroşi. — Ce dracu i-o fi apucat? strigă el. Suezurile încep să scadă! Se vorbeşte de un război cu Anglia. O veste care i-a zăpăcit de tot şi despre care nu se ştie de unde vine! Auzi vorbă, război! Cine o mai fi născocit şi povestea asta? Afară numai de nu s-o fi născocit singură!… Ce să vă mai spun, e o adevărată nebunie! Jantrou clipi şiret din ochi. — Nu se lasă baroana, joacă întruna? — Oh! ca o turbată; tocmai mă duc să-i transmit lui Nathansohn ordinele ei. Saccard, care asculta, spuse: — Da, adevărat, am auzit că Nathansohn ar fi intrat în culisă. — E un băiat tare de treabă, Nathansohn ăsta, declară Jantrou, şi merită să reuşească. Am fost împreună la Creditul Mobiliar… El o să reuşească. Tatăl lui, oare e austriac, s-a stabilit la Besançon, ca ceasornicar mi se pare… Pasiunea pentru bursă l-a apucat aşa, într-o bună zi, la Creditul Mobiliar; văzând cum merg lucrurile, şi-a spus că nu-i cine ştie ce filosofie, că n-ai nevoie decât de un birou şi de un ghişeu… Şi şi-a deschis un ghişeu… Dar dumneata, Massias, eşti mulţumit? — Vorba vine, mulţumit! Dumneata, care ai trecut prin toate astea, ai dreptate când spui că trebuie să fii evreu pentru a reuşi; altfel, degeaba mai cauţi să pricepi ceva: n-ai mâna sigură, şi-ţi merge prost… Scârboasă meserie! De vreme ce te-ai apucat însă de ea, gata, rămâi cu ea, şi drept să vă spun, cât timp voi avea picioare de alergat, voi nădăjdui în zile mai bune. Şi o şterse în goană, râzând. Se spunea că, este fiul unui magistrat lovit de nedemnitate din Lyon; se apucase de speculaţii la Bursă după moartea tatălui său, deoarece nu mai voise să-şi continue studiile în drept. Saccard şi Jantrou se întoarseră încet în rue Brogniart; cupeul baroanei era tot acolo, dar de astă dată ferestrele erau închise; trăsura părea goală, iar vizitiul, stând nemişcat pe capră în această aşteptare care se prelungea deseori până la închiderea Bursei, părea o statule. — E, într-adevăr, grozav de atrăgătoare, spuse Saccard dintr-odată; îl înţeleg pe bătrânul baron. Jantrou avu un surâs cam ciudat. — Baronul s-a săturat de mult de ea! Afară de asta, se pare că este foarte zgârcit… Aşa ca, ştiţi cu cine s-a încurcat… pentru a-şi putea plăti croitoresele, deoarece banii câştigaţi la Bursă nu-i ajung niciodată? — Nu. — Cu Delcambre! — Delcambre, procurorul general? Cu lunganul ăla uscăţiv, gălbejit şi înţepenit?… Ah! tare aş vrea să-i văd împreună! Înveseliţi de această discuţie, se despărţiră strângându-şi mâinile cu putere, după ce Jantrou aminti lui Saccard că-şi va lua în curând îngăduinţa să-l viziteze. Rămas singur, Saccard fu din nou atras de zgomotul Bursei, zgomot ce se revărsa cu puterea valurilor mării. Coti colţul străzii şi coborî încă odată spre rue Vivienne, prin acea parte a pieţei care, datorită lipsei de cafenele, părea posomorâtă. Trecu prin faţa Camerei de Comerţ, prin faţa Poştei, a marilor agenţii de publicitate şi, pe măsură ce ajungea din nou în dreptul faţadei principale a Bursei, se simţea tot mai cuprins de înfrigurare. Când înainta atât de mult încât putu să vadă din nou întreg peristilul, se opri iar, ca şi cum n-ar fi vrut ca ocolul clădirii să se sfârşească atât de repede, ca şi cum ar fi vrut să prelungească sentimentul de asediator cu care privea Bursa. Aici, în locul acesta deschis, viaţa pulsa, puternică: cafenelele erau ticsite, cofetăria gemea şi ea de consumatori, mulţimea se îngrămădea în faţa vitrinelor şi mai ales în faţa vitrinei unui argintar, unde strălucirea obiectelor expuse atrăgea atenţia tuturor. Torentul trăsurilor şi al pietonilor creştea neîncetat din cele patru colţuri, din cele patru răspântii, într-o învălmăşeală de nepătruns; staţia omnibuzului nu făcea decât să încurce şi mai mult lucrurile, iar trăsurile remizierilor se întâlneau într-un şir neîntrerupt de-a lungul trotuarului, de la o margine până la cealaltă a grilajului. Privirile sale, însă, erau aţintite asupra scărilor, unde se agitau, în plin soare, oameni în redingote negre. Se uită apoi mai sus, spre masa compactă dintre coloane, unde gloata neagră a oamenilor era luminată ici şi colo de chipurile lor palide. Toată lumea stătea în picioare, scaunele dispăruseră, iar incinta de sub orologiu nu se mai putea desluşi decât datorită acelei fierberi continue de mişcări şi de pulsuri ce făceau aerul să freamăte. La stânga se afla grupul bancherilor, ceva mai liniştit, fiindcă erau ocupaţi cu arbitraje, cu operaţii de schimb şi de cecuri englezeşti; grupul acesta era mereu străbătut de lumea care intra şi ieşea de la telegraf. Jucătorii se îngrămădeau îmbrâncindu-se până sub galeriile laterale, iar între coloane, sprijiniţi de rampele de fier, stăteau cu faţa sau cu spatele ca la ei acasă, rezemaţi de catifeaua vreunei loji. Întreaga Bursă duduia ca o maşină în plină presiune, gata parcă să facă explozie. Deodată îl zări pe Massias, remizierul, coborând scările în goană şi sărind în trăsura care-l aştepta; vizitiul dădu bici cailor şi porni în galop. Saccard strânse pumnii. Se întoarse brusc, coti pe rue Vivienne, trecu drumul şi ajunse în colţul dinspre rue Feydeau, unde se afla locuinţa lui Busch. Îşi adusese aminte de scrisoarea aceea scrisă în ruseşte şi pe care trebuia să i-o traducă cineva. La intrare, îl salută un tânăr care stătea în faţa papetăriei de la parter. Saccard recunoscu în acest tânăr pe Gustave Sediile, fiul unui fabricant de mătăsuri din strada des Jeûneurs pe care tatăl lui îl dăduse la Mazaud ca să înveţe mecanismul afacerilor financiare. Îi surâse părinteşte, ştiind prea bine pentru ce stătea acolo, la pândă, tânărul acesta elegant. De când simpatica doamnă Conin îşi ajuta bărbatul, pe Conin grăsanul, întreaga Bursă îşi procura carnetele de la papetăria lor. Acesta nu ieşea niciodată din odăiţa din fundul prăvăliei, unde se îndeletnicea cu confecţionarea carnetelor, în timp ce nevasta lui, într-un veşnic du-te-vino, servea clienţii în prăvălie şi alerga şi prin oraş, după treburi. Doamna Conin era grăsuţă, blondă, rumenă, o adevărată oiţă cârlionţată, cu părul de mătase, foarte graţioasă, plină de căldură şi mereu veselă. Se spunea că îşi iubeşte bărbatul, dar asta nu o împiedica, dacă se întâmpla să-i placă vreun client, să se arate drăgăstoasă; nu o făcea însă pentru bani, ci numai pentru propria ei plăcere, şi doar o singură dată, şi anume în casa unor prieteni care locuiau în vecinătate, după cum spunea legenda. În tot cazul, acei pe care-i făcea fericiţi, erau, se vede, discreţi şi plini de recunoştinţă, căci ea era mereu adorată şi sărbătorită, fără să i se întineze numele. Iar papetăria mergea tot mai bine, fiind socotită un colţ al adevăratei fericiri. Trecând pe acolo, Saccard o zări pe doamna Conin, care îi zâmbea lui Gustave. Ce mai bucăţică de femeie! Şi simţi parcă voluptatea mângâierilor ei. Apoi intră în casă. Busch locuia de douăzeci de ani la etajul al cincilea, într-un apartament mic. compus din două camere şi o bucătărie. Născut la Nancy, din părinţi nemţi, venise aici de-a dreptul din oraşul lui de baştină. Încetul cu încetul îşi lărgise volumul afacerilor, extraordinar de complicate, fără să simtă nevoia unui birou mai mare; cedase fratelui său, Sigismund, odaia de la strada, el mulţumindu-se cu odăiţa ce dădea spre curte, şi în care hârţoagele, dosarele şi pachetele de tot felul ocupau atâta spaţiu, încât abia mai rămăsese loc, lângă birou, pentru un singur scaun. Una dintre afacerile sale de căpetenie era traficul de acţiuni depreciate; le aduna şi făcea pe mijlocitorul între bursa cea mică a „Picioarelor ude” şi între faliţii ce aveau găuri de astupat la încheierea bilanţurilor; aşa că urmărea cursurile, dar de cele mai multe ori cumpăra direct de la vânzători şi mai ales se alimenta cu stocurile ce i se aduceau. În afară de camăta şi de comerţul pe care-l făcea, pe ascuns, cu bijuterii şi cu pietre preţioase. Busch se ocupa în special cu cumpărarea de creanţe. Ele îi năpădiseră odaia până la refuz şi-l făceau să alerge prin tot Parisul, unde avea relaţii în toate straturile sociale, pândind, cercetând şi profitând de orice prilej. Cum afla de vreun faliment, se repezea într-acolo, dădea târcoale sindicului[13] şi până la urmă cumpăra tot ceea ce nu putea da un câştig imediat. Supraveghea toate notariatele, urmărea deschiderea succesiunilor în litigiu, era totdeauna de faţă la adjudecarea creanţelor declarate fără valoare. Pe de altă parte, dădea anunţuri prin care atrăgea creditorii nerăbdători care erau bucuroşi să încaseze mai puţin, dar repede, decât să rişte şi să fie nevoiţi să-şi urmărească debitorii. Din toate aceste nenumărate izvoare îi soseau mereu alte hârţoage, maldăre întregi, care se îngrămădeau în odaia lui ca la o adevărată hienă a falimentelor: poliţe neplătite, chitanţe neachitate, adeverinţe şi obligaţiuni nerespectate. Apoi, aici, în camera sa, începea trierea, răscolirea acestor documente mucegăite, lucru care cerea o deosebită pricepere şi o mare atenţie. În acest cimitir al datornicilor dispăruţi sau insolvabili, trebuia făcută o triere, spre a nu-ţi irosi zadarnic puterile. Busch era de principiul că orice creanţă, fie ea cât de compromisă, poate redeveni bună, şi în această privinţă avea o serie întreagă de dosare foarte frumos clasate care erau trecute într-un repertoriu de nume, pe care îl recitea din când în când, pentru a-şi împrospăta memoria. Printre insolvabili, el îi urmărea, cum era şi firesc, mai ales pe cei care păreau a avea şanse de reabilitare; pentru aceasta întreprindea cercetări asupra oamenilor, pătrundea secrete de familie, se interesa de rubedeniile bogate, de mijloacele de trai şi mai ales de slujbele obţinute de curând, asupra cărora se putea pune poprire pe salarii. Ani în şir lăsa un om să se refacă pentru a-l gâtui la primul succes. În privinţa datornicilor dispăruţi, pe aceştia îi urmărea cu o pasiune şi mai mare, cu o adevărată înfrigurare, cercetând toate firmele şi numele tipărite în gazete, pândind adresele cum pândeşte un câine vânatul. Iar când aceştia îi cădeau în mână, devenea sălbatic, îi mânca de vii, le storcea ultima picătură de sânge scoţând o sută de franci din ceea ce cumpărase cu cincizeci de centime, explicându-le cu brutalitate că acestea sunt riscurile meseriei, că trebuie să câştige pe spinarea celor pe care-i prindea tot ceea ce pretindea el că pierde din cauza celor care-i scăpau, ca fumul, printre degete. În această goană după datornici, cumătra Méchain îi era de un preţios ajutor lui Busch, care se folosea deseori de serviciile ei. Deşi avea o ceată de hăitaşi la ordinele lui, totuşi n-avea încredere în acest personal deochiat şi flămând; cumătra Méchain însă era altceva: ea era proprietăreasă; stăpânea, în spatele Montmartrului, aşa numita Mahala Napolitană, un maidan nesfârşit pe care se aflau semănate o sumedenie de cocioabe dărăpănate şi pe care le închiria cu luna; mahalaua aceasta era un colţ de groaznică mizerie: aici întâlneai muritori de foame înghesuiţi pe maldăre de gunoaie, aici vedeai cocine pentru care oamenii se luptau din răsputeri ca să le capete şi din care ea îi zvârlea afară fără milă, cu boarfe cu tot, pe cei ce nu-şi mai puteau plăti chiria. Dar ceea ce o rodea pe cumătra Méchain, ceea ce îi topea tot câştigul adus de mahalaua aceasta, era patima ei pentru joc. O pasionau nenorocirile de pe urma pierderilor băneşti, prăbuşirile, incendiile în timpul cărora se pot furai bijuteriile topite. Când Busch îi dădea ordin să-i culeagă vreo informaţie sau să urmărească vreun datornic, apoi îşi îndeplinea această misiune cu atâta râvnă, încât constituia pentru ea o adevărată plăcere. Trecea drept văduvă, dar pe bărbatul ei nu-l cunoscuse nimeni. Nu se ştia de unde vine femeia aceasta şi, aşa cum arăta, voinică şi cu vocea ei subţire, ca de fetiţă, părea să fi avut întotdeauna cincizeci de ani. În ziua aceea, îndată ce cumătra Méchain se aşeză pe singurul scaun din biroul lui Busch, încăperea păru că s-a umplut până la refuz, ca şi cum acest ultim pachet de carne, prăbuşit acolo, ar fi fost picătura ce face paharul să se reverse în faţa biroului, Busch stătea ca un ostatic, îngropat sub hârţoagele deasupra cărora nu i se vedea decât creştetul capului.   [1] Joc de bursă constând din cumpărarea de acţiuni la preţurile cele mai mari. (N. T.). [2] Jucător la bursă care nu şi-a putut onora angajamentele şi care este condamnat să plătească diferenţele de preţ şi cheltuielile provocate de operaţia cerută de el. (N. T.). [3] Om politic francez (1803–1878). (N. T.). [4] Om politic francez (1801–1888). (N. T.). [5] Este vorba despre conflictul dintre Prusia şi Danemarca pentru ducatele Schleswig şi Holstein şi care s-a soldat prin contopirea de către Prusia, în 1864, a unei însemnate părţi a acestui teritoriu (N. T.). [6] Se referă la intervenţia lui Napoleon al III-lea în Mexic (1862) (N. T.). [7] E vorba de lovitura de stat din 2 decembrie 1851 prin care Napoleon al III-lea a desfiinţat de fapt cea de a doua republică franceză. (N. T.). [8] Ministru reacţionar şl Istoric francez (1797—1877). El este acela care a înăbuşit lupta revoluţionară a comunarzilor. (N. T.). [9] Internaţionala I înfiinţată în anul 1864. (N. T.). [10] Joc la bursă constând din cumpărarea de acţiuni la preţurile cele mai mici. (N. T.). [11] Se referă la intervenţia lui Napoleon al III-lea în Italia (1859) (N. T.). [12] Operaţie de bursă care constă în specularea efectelor, bazată pe fluctuaţiile valorilor (N. T.). [13] Persoana însărcinată cu lichidarea unui faliment. (N. T.).  

Cucerirea orasului Plassans de Emile Zola O romantică profesiune de credinţă antiromantică   Ce este Confesiunea lui Claude? – O carte autobiografică de tinereţe, o „educaţie sentimentală” a unui tânăr aflat în pragul vieţii, e ispitit să răspundă orice cititor care parcurge puţinele pagini ale acestei „încercări”. Să nu ne înşelăm, însă. Cartea aceasta restrânsă ca dimensiuni cuprinde întregul program al unui tânăr ambiţios de douăzeci şi cinci de ani, aflat în plină ucenicie Literară. În 1865, anul apariţiei Confesiunii, Zola, după ce, la sfatul lui Louis Hachette în a cărui editură lucrează în calitate de şef al publicităţii, a renunţat să mai publice versuri, e autorul Povestirilor pentru Ninon, al câtorva piese de teatru refuzate, şi a numeroase articole „strecurate” mai cu seamă prin gazetele de opoziţie din provincie. E perioada marilor acumulări, a unor lecturi imense din marii scriitori, dar şi a unei „îmbibări” cu lucrări din ştiinţele exacte, care vor oferi suportul ştiinţific al concepţiei sale romaneşti. Formarea lui Zola e rapidă. Disecând – ca să folosim un termen atât de obişnuit recuzitei lui – ideile principale ale cărţii, expuse de altfel în scurta prefaţă, justificativă a textului, vom vedea că programul şi crezul scriitorului sunt constituite încă de la această dată. Zola afirmă că face operă morală, ba chiar că morala cărţii lui e „aleasă şi curată”, zugrăvind „căderea şi căinţa” unei inimi tinere, care-şi „strigă suferinţele, pentru a-i face pe fraţii săi să evite asemenea suferinţe”. Principiile morale care le invocă şi le ilustrează prin scrisul său sunt sinceritatea şi adevărul: „…întâmplarea aceasta e despuiată şi adevărată până la cruzime”. (Într-atât adevărul e obsesia lui, încât celor care, după apariţia cărţii, îi vor reproşa inconsistenţa şi impresia de artificiozitate a unor episoade, Zola le va contraargumenta, invocând conformitatea celor relatate în opera de imaginaţie cu realitatea, confundând verosimilitatea literară, adică meşteşugul, capacitatea scriitorului de a reda adevărul, cu Adevărul ca fapt brut.) În sfârşit, ne încredinţează autorul, întreaga carte e constituită de „lupta dintre vis şi realitate” sau de „manifestarea maladivă a unui temperament (subl. ns.) aparte care simte nevoia aprigă a realului, ca şi pe aceea a speranţelor mincinoase şi plăcute ale visului”. Am văzut că metoda de lucru a scriitorului ajuns în plină maturitate va fi aceeaşi: va porni de la un temperament într-un mediu dat, ale cărui reacţii logice le va urmări. Antiteza Vis-Realitate înseamnă pendularea lui Claude-Zola între cei doi poli, adică între dorinţa, proiecţia individului de-a aşeza lumea exterioară după bunul lui plac, şi replica, infirmarea dură, crâncenă uneori, prin care legile lumii exterioare dizolvă această proiecţie. Este, în ultimă instanţă, pendularea lui Zola la această dată între Romantism şi Realismul de factură deosebită ce începuse să se afirme prin cărţile fraţilor Goncourt. Printre elementele romantice ale Confesiunii trebuie invocată în primul rând tema cărţii. Începând cu Musset (Mimi Pinson), trecând prin Hugo (Fantine din Mizerabilii, Marion Delorme) şi până la Al. Dumas-fiul (Dama cu camelii), fără să uităm de H. Murger (Vie de Bohème), nici de substanţiala contribuţie slavă (Dostoievski), scriitorii romantici s-au simţit ispitiţi să reabiliteze prostituata, curtezana. Considerată exclusiv o victimă a societăţii, i-au atribuit „cu dărnicie” cum va constata Zola, tinereţe, frumuseţe, prospeţime, sensibilitate, gingăşie sufletească etc. Acest imbold romantic – intenţia generoasă a unui suflet tânăr de a aduce pe calea cea bună o inimă „rătăcită” – există şi în cazul lui Claude-Zola. Eroul nostru elaborează chiar strategia unui întreg program de reeducare, adevărată „cursă cu obstacole” a virtuţii, iniţiind „probe” din ce în ce mai pretenţioase. Însuşi titlul cărţii trezeşte ecouri mussetiene: La Confession d’un enfant du siècle (Confesiunea unui copil al secolului). Întreaga parte a cărţii consacrată visului adolescentin de puritate al eroului – de fapt o adevărată obsesie a neprihănirii fiinţei iubite, vis ce revine sub nenumărate deghizări şi imagini (şi care ar putea constitui elemente preţioase în cazul unei investigaţii psihanalitice) – ţine tot de mitologia romantică. Am mai adăuga patetismul tonului, ce nu poate trece neobservat pentru cititorul de azi. Concepută sub forma unor scrisori pe care Claude le trimite celor doi prieteni rămaşi în Provenţa, cartea e constituită din înşiruirea acestor capitole-epistole, iar expeditorul li se adresează destinatarilor prin „Fraţilor!”; acestui ton i se adaugă o nestăvilită revărsare de sensibilitate şi lacrimi, în cea mai autentică tradiţie romantică. Întreaga Confesiune a lui Claude se scaldă în lacrimi. Dacă le-am număra, cuvintele „lacrimi”, „plâns”, „hohote de plâns”, sunt cele care se repetă cel mai des alături, ce-i drept, de „nervos”, „criză de nervi”, „maladiv” cuvinte cheie care le contracarează pe cele dintâi pe latura poeticii „experimentale” a romanului. La toate acestea am mai putea adăuga regia unor întregi scene, ca de pildă cea atât de patetică a morţii Mariei, copila-prostituată, care astfel răscumpără căinţa lui Claude, sau procedeul de alăturare a personajelor prin antiteză: cele două cupluri Claude-Laurence şi Jacques-Marie se află unite ca printr-o figură de cadril, în diagonală; întreaga desfăşurare a intrigii tinde intervertească, adică să reaşeze logic, după structura lor sufletească, pe cinicul Jacques, „omul practic”, alături de apatica Laurence, cea cu sufletul şi trupul deopotrivă de moarte, şi pe sensibilul Claude alături de nevinovata Marie. Realitatea e sugerată prin imaginea zidului. Element real, (mansarda lui Claude dă spre un zid) acesta capătă dimensiuni, simbolice şi chiar mitice, deoarece toate strădaniile lui Claude de a o însufleţi pe Laurence, femeia de stradă rămasă fără adăpost, căreia îi oferă azil „din milă şi simţ al dreptăţii”, se izbesc ca de un zid şi eşuează. Laurence însăşi („Eu sunt visul, ea e realitatea” – spune Claude) e mută şi rigidă ca un zid. În sfârșit, zidul va da răspunsul răspicat, confirmând trădarea lui Laurence şi punând capăt chinuitoarelor frământări ale lui Claude: ca pe un ecran, pe el se proiectează pătratul de lumină al ferestrei lui Jacques şi, în cadrul acestuia, aidoma unor desene animate ironice şi batjocoritoare, se mişcă umbrele celor doi, iar profilurile lor se unesc într-un sărut grăitor. Realitatea, implacabilă ca un zid, spulberă visul de dragoste al tânărului, dăruindu-i în locul iubitei visate, „fecioara palidă şi blondă, având majestatea lacurilor şi a nourilor” (alt clişeu romantic), pe Laurence, „spectrul palid şi veşted”, femeia obosită şi secătuită înainte de vreme, al cărei suflet nu mai poate vibra la nimic, nici la încercarea lui Claude de a-i insufla „bucuria sfântă a muncii”, nici la iubirea pătimaşă cu care acesta o înconjoară. Adevărată tragedie amoroasă, această iubire e de neînţeles pentru Claude. Ea ni se pare a ţine de logica demonstraţiei, e încoronarea, argumentul suprem ce dezvăluie eşecul în educaţia – în reeducarea – întreprinsă de Claude. E bobârnacul pe care-l dă realitatea, farsa pe care o joacă celor împătimiţi de ideal: „Fraţilor, mă tem că visele noastre nu sunt decât minciuni”. Întreaga carte e o replică-polemică dată romanticilor, „plângăreţii aceia, visătorii care împodobesc cu aripi demonii lor de la douăzeci de ani. […] Dragostele lor se scăldau în toată oroarea iubirii cumpărate. Au fost înşelaţi, răniţi, târâţi în noroi. […] Apoi, rana s-a închis, şi, odată cu vârsta, amintirea a învăluit în farmecul ei mângâietor întreaga infamie de odinioară”. Sincer, lucid, neprefăcut, Claude-Zola se simte la fel de decăzut ca şi Laurence în iubirea lui umilitoare pentru ea. Dar, dacă descoperă că realitatea nu oferă Magdalene pline de căinţă, Zola găseşte în schimb accente zguduitoare pentru a pleda inculparea adevăratului vinovat: Societatea. Marie, copila de cincisprezece ani, „fiica marelui oraş care făcuse din ea acea creatură monstruoasă, care nu era nici copil, nici femeie”, mărturiseşte în clipa morţii că nu ştie să se roage, deoarece niciodată n-a avut de ce să ceară iertare: „Femeia care m-a crescut îmi dădea încredinţarea că numai cei răi se duc la biserică, pentru a-şi face iertate fărădelegile”. Judecător imparţial şi onest, Zola le absolvă pe Marie şi pe Laurence, „deopotrivă de prihănite, deopotrivă de nevinovate, fiice ale lui Dumnezeu rănite de oameni”.   *   Ceea ce conferă un interes deosebit Confesiunii lui Claude e factura ei autobiografică. Urmând criteriile definitorii pe care Philippe Lejeune le dă autobiografiei[1] (identitate dintre autor şi narator, identitate dintre autor şi personajul principal, în ultimă instanţă consemnarea în scris a aceluiaşi nume pe copertă şi în carte) nu putem trage decât o singură concluzie: Confesiunea lui Claude nu este o autobiografie stricto sensu. Ca cititori însă, ne vom lăsa seduşi de acea reacţie inversă, sesizată tot de Philippe Lejeune, şi care constă, în cazul operelor de ficţiune cu caracter autobiografic. În a căuta asemănări între autor şi eroul pretextual al cărţii. În cazul nostru, o oricât de sumară tentativă de identificare Claude-Zola nu va face decât să ne dezvăluie asemănările: cei doi prieteni cărora cartea le este dedicată, Paul Cézanne şi Jean-Baptiste Baille, viitor notar, sunt colegii săi de la Colegiul Bourbon din Aix. Nostalgicele evocări ale anilor de şcoală şi a „laboratorului” din locuinţa familiei Baille, unde făceau „versuri şi chimie, pictură şi muzică”; ale escapadelor prin peisajul încins de soare al Provenţei, scaldele în râu sunt cât se poate de autentice. Aşijderi anii de lipsuri de după venirea la Paris, petrecuţi prin mansarde, la masa de scris, în faţa foii albe, ori în căutarea unei slujbe. La fel de autentică e şi vânzarea paltonului în Place du Panthéon. Adevărat până şi episodul cu Laurence, Berthe pe numele ei adevărat: totul a fost minuţios dovedit de către spiritul detectiv al biografilor şi istoricilor literari, şi toate aceste elemente ni se par revelatoare şi pledează pentru acordarea calităţii de text cu factură autobiografică acestei Confesiuni… Esenţial însă rămâne portretul – mai bine zis autoportretul – moral al scriitorului la douăzeci de ani, portret ce se încheagă din frânturi şi impresionează prin pătrunderea cu care Zola îşi surprinde însuşirile, calităţi umane şi haruri scriitoriceşti, intuind printr-un soi de premoniţie tot ceea ce-l însufleţeşte şi-l va purta „în afara judecăţii mulţimii”. „Nu regret că nu dau ascultare decât raţiunii mele, că trăiesc liber, numai în dragostea adevărului şi a dreptăţii”: s-ar spune că anticipează evenimente ce vor avea loc peste aproape patruzeci de ani. Zola îşi recunoaşte vulnerabilitatea unei naturi sensibile, jupuite de vii, „ca o cutie de rezonanţă”: „…am o percepţie acută şi limpede a lumii ce mă înconjoară”; „Primesc şi răsfrâng înfiorat cea mai neînsemnată rază”; „Văd bine că m-am născut ca să mă sfâşii de unul singur”; „N-am drept pavăză nici muţenia inimii, nici a sufletului”; „Mă bucur de înspăimântătoarea nefericire de-a avea în mine o veşnică furtună.” Ceea ce impresionează cu deosebire la acest discurs autoreferenţial aproape neprelucrat, ţâşnit din inimă, – în ciuda stângăciilor şi-a patetismului – e tocmai sinceritatea lui. Impresionante între toate ni se par mărturiile ce dezvăluie scriitorul, înzestrările sale: „Am trista putinţă a visării, facultatea de a crea pe de-a-ntregul personaje care duc aproape o existenţă reală; le văd, le ating”; „Continui să am această putere stranie de-a mă sustrage realităţii, de-a zămisli o lume şi fiinţe mai bune”; „…Mă dedublez. Am şi în vis aceeaşi sinceritate ca şi-n senzaţiile adevărate. Duc astfel două existenţe paralele, la fel de vii, la fel de aprige amândouă”; „…îmi plac în mod straniu aceste delicate operaţii ale inteligenţei, pornită în căutarea unei soluţii necunoscute. Simţi o voluptate minunată să cântăreşti fiece cu vânt, fiece răsuflare; de la câteva date vagi, ajungi, printr-un mers încet şi sigur, matematic (subl. ns.) la cunoaşterea adevărului întreg.” Mai târziu, cum am văzut, scriitorul va mărturisi că în locul imaginaţiei apelează la logică. Zola, ca şi Roger Martin du Gard, între alţii, face parte dintre scriitorii care ştiu să-şi drămuiască timpul şi care cred că inspiraţia constă în a te aşeza la masa de lucru în fiecare zi, la aceeaşi oră: „Am sfânta bucurie a muncii” spune Claude-Zola.   O „Scenă a vieţii de provincie” în manieră Zola   „Scenă” ce nu va zugrăvi nici geniul cumulator al vreunul bătrân avar, nici captarea vreunei moşteniri, nici pe vreun tânăr ros de ambiţie care aspiră să-şi părăsească ungherul de provincie ca să-şi afirme talentul pe „marea scenă pariziană”. Spre deosebire de Balzac, Zola va împleti în acest roman firul mai multor teme: tema politică şi anticlericală, tema familiei şi a nebuniei. O notaţie din schiţa pregătitoare a romanului precizează şi în planul procedeelor, „maniera” Zola: „Fără portrete, doar fapte şi dialog”. Iar Henri Mitterrand, vizând dimensiunile profunde ale cărţii, va face observaţia: „Poate că, după două pretexte (hors d’oeuvre) descriptive şi pitoreşti, ca Haita şi Pântecele Parisului, lui Zola nu-i displăcea să se-ntoarcă la un roman de analiză psihologică”.[2] A patra verigă a ciclului Rougon-Macquart, Cucerirea oraşului Plassans începe să apară în foileton în Le Siècle, ziar republican de opoziţie, între 24 februarie şi 25 aprilie 1874. Venea după Izbânda familiei Rougon (1870), roman inaugural, a cărui acţiune se petrece tot la Plassans şi sugerează, prin reuşita familiei Pierre şi Félicité Rougon, întreaga izbândă a clasei burgheze ce-şi leagă interesele de lovitura de stat a lui Ludovic-Napoleon Bonaparte din 2 decembrie 1851, după Haita (1871), care arată efectele loviturii de stat la Paris, în lumea speculatorilor de terenuri imobiliare, având printre eroii principali pe Aristide Rougon, fiul lui Pierre şi al lui Félité Rougon, şi în sfârşit, după Pântecele Parisului, care prezintă lumea micii burghezii negustoreşti sub cel de-al Doilea Imperiu. În planul definitiv al ciclului Rougon-Macquart, alcătuit după o concepţie dialectică am spune, a contrariilor, fiecare nou roman trebuie să fie complementar celui dinaintea lui şi totodată opus lui, având la rându-i un altul complementar şi antitetic. În schiţa pregătitoare la Cucerirea, oraşului Plassans, Zola precizează: „Ca desfăşurare generală a operei, e timpul să mă întorc la Plassans, unde multă vreme de acum încolo nu voi mai putea călca. Spre sfârşit, numai”. Acţiunea ultimului volum al ciclului, Doctorul Pascal (1893), se petrece într-adevăr la Souleiade, lângă Plassans. Doctorul Pascal (personaj de ficţiune sub ale cărui trăsături Zola s-a zugrăvit pe el însuşi) e frate cu Eugène şi Aristide Rougon, fiii lui Pierre şi Félicité Rougon. Două din personajele din Cucerirea oraşului Plassans vor fi personaje principale în alte două romane ale ciclului: Serge Mouret, în romanul imediat următor, Greşeala abatelui Monret (1875), şi Octave Mouret (fratele lui) în romanul La Paradisul femeilor (1883), al unsprezecelea din ciclu. Toate temele care fuzionează în Cucerirea oraşului Plassans se regăsesc în activitatea gazetărească a lui Zola premergătoare apariţiei romanului. Unul dintre textele capitale care dovedeşte că la baza acestui roman, ca şi a Doamnei Bovary, stă un fapt divers real, e cel publicat în La Cloche din 17 iunie 1872: Zola relatează povestea sechestrării abuzive a unui anume Maurin, proprietar în Montmartre, care la vârsta de patruzeci de ani se căsătoreşte cu fiica unuia din chiriaşii săi, în vârstă de optsprezece ani. Aceasta, Henriette, nu întârzie să devină amanta unui tânăr doctor, din acelaşi imobil. Dormitorul soţilor se află sub camera tânărului doctor. Cum cei doi nu îndrăznesc să recurgă la o crimă (Maurin e un om cât se poate de paşnic şi iubitor), sfătuită de doctor, tânăra soţie va înscena brutalităţile de peste noapte: suspectat de întreg cartierul, care într-una din nopţi îl zăreşte prin grădină cu o lumânare în mână, în timp ce Maurin nu făcea decât să stârpească melcii de prin lăptuci, acesta e în cele din urmă închis în ospiciul de la Charenton. După un an, Henriette îşi părăseşte amantul şi, cuprinsă de remuşcări, se duce să-şi vadă soţul. Dă peste un om de nerecunoscut, care face o criză de nebunie, deoarece, între timp, Maurin îşi pierduse minţile de-a binelea. Nu este decât nucleul brut furnizat de un fapt real: încă din anii premergători structurării ciclului Rougon-Macquart, Zola fişase numeroase lucrări medicale privind alienarea mintală în legătură cu fenomenele de ereditate. Notele din anul 1868 dovedesc lectura lucrărilor: Dr. Jacques Moreau, Despre identitatea stării de vis şi a nebuniei (1855), Psihologia morbidă în raporturile ei cu filosofia istoriei (1859) şi Despre influenţa nevropatiilor asupra dinamismului intelectual (1859); dr. Morel, Tratat asupra degenerescentei fizice, intelectuale şi morale a speţei umane (1857); dr. Ulysse Trelat, Nebunia lucidă, studiată şi privită din punctul de vedere al familiei şi societăţii (1861). Stabilind că elementul de legătură al istoriei naturale a familiei Rougon-Macquart va fi ereditatea, dând ca punct de plecare al întregii descendenţe pe Adelaide Fouque (mătuşa Dide), o dementă, aceeaşi care la bătrâneţe stă închisă în ospiciul de la Tulettes, lângă Plassans, nebunia în Cucerirea oraşului Plassans nu va fi simulată, ea existând cu adevărat, ca o tară de familie, ci doar eliberată de către elementul religios (extazurile mistice ale Marthei Rougon). Tema religioasă, adică ceea ce va sluji drept argument declanşator în roman, apare la rândul ei în activitatea gazetărească a lui Zola. Într-o cronică dramatică din 1869, Zola enumeră varietăţile femeii evlavioase (dévote): „ipocrita… habotnica, al cărei creier dereglat e pradă halucinaţiilor religioase, păpuşa mondenă, care-şi are scăunelul la Saint-Roch, aşa cum ai o lojă la teatru…” Recunoaştem (în ultimele două „varietăţi”) dominantele personajelor Marthe Mouret şi doamna de Condamin din Cucerirea oraşului Plassans. În martie 1870, Zola publică un articol în La Cloche pe jumătate studiu, pe jumătate nuvelă, în care vorbeşte despre o enoriaşă cucernică ce-şi pierdea cunoştinţa, ameţită de miresmele şi luminile bisericii, dar mai cu seamă cucerită de elocinţa unui vicar, om de lume şi bărbat chipeş. (De remarcat că, într-o prima variantă, personajul preoţesc era un soi de Tartuffe, care devenea amantul gazdei. Ulterior, întreaga problematică a cărţii căpătând dimensiuni mai profunde, preotul devine un temperament nesenzual, dominator. La rândul lui, personajul feminin, după ce Zola citeşte Tratatul doctorului Trelat, nu mai simulează nebunia: din artificiu romanesc, aceasta devine tară ereditară, adică o ipoteză de lucru.) Aspectul sub care e atacată tema religioasă în Cucerirea oraşului Plassans nu se mai menţine la nivelul anecdoticului: religia devine o adevărată plagă socială, distrugătoare a familiei dar, mai ales, este suportul cel mai important al regimului politic. Pentru a înţelege în adevăratul lor sens intenţiile demascatoare ale lui Zola, trebuie să ne referim la criza politică a perioadei imediat următoare războiului franco-prusac (1870) şi înăbuşirii Comunei din Paris (1871; perioada 1871–1873 reprezintă deruta unei naţiuni pe care anii de falsă prosperitate economică şi falsă securitate politică ai celui de-al Doilea Imperiu (1851–1870) au pus Franţa în situaţia de a capitula la Sedan şi, mai cu seamă, e caracterizată de teama claselor avute de un regim radical de stânga. În articolele sale din Le Corsaire, din cursul anului 1873, Zola ataca frecvent conservatorismul şi clericalismul în persoana ducelui de Broglie şi a anturajului său, atrăgând atenţia că „doctrinarii şi clericalii vor să ia de la capăt opera Restauraţiei în perioada amintită, Franţa ezită între mai multe forme de guvernământ: legitimiştii sunt partizanii instaurării monarhiei din ramura vârstnică a Bourbonilor, în persoana contelui de Chambord, nepot de fiu al lui Carol al X-lea (acesta, sub numele de Henric al V-lea, e înconjurat de mica sa curte monarhică, la Viena, şi aşteaptă „un semn” din partea supuşilor lui „prin drept divin”; orleaniştii, conservatori, susţinători ai religiei, sunt partizanii monarhiei franceze din ramura tânără, de Orléans, dar sunt gata să fuzioneze cu primii; mai sunt şi cezariştii, adepţii fiului lui Ludovic-Napoleon Bonaparte, şi republicanii. Declaraţia ducelui de Broglie, căpetenia orleaniştilor, din 24 mai 1875, în Adunarea Naţională: „Este necesar să se risipească temerile ţării, făcând să prevaleze în guvern o politică categoric conservatoare”, va pune capăt guvernării lui Thiers, iar mareşalul Mac-Mahon devine preşedinte al republicii – al unei prea conservatoare republici, caracterizată printr-un conformism politic, social şi religios, care avea să-şi capete cu îndreptăţire denumirea de „ordine morală”. Michelet şi Quinet, marii dascăli ai generaţiei paşoptiste, Renan şi Taine, Zola, după cum am văzut, vor protesta împotriva acestui conformism cu mijloace de expresie adecvate. Atitudinea vehement anticlericală a lui Zola era influenţată şi de campaniile anticlericale ale presei radicale din anii premergători căderii Imperiului: 1868–1870. Personal, asistase la manifestările anticlericale de la Marsilia din 1870. Iată tot atâtea argumente care fac ca romanul Cucerirea oraşului Plassans să fie o violentă satiră anticlericală, Zola transpunând în primii ani ai celui de-al Doilea Imperiu (1851) atmosfera politică şi religioasă de după 1871. Cadrul acţiunii este Plassans – adică Aix, oraşul copilăriei şi adolescenţei lui Zola –; casa familiei Mouret este casa familiei Cézanne, după cum prototipul real al lui François Mouret este tatăl pictorului, redat cu toate maniile lui de burghez strângător. Acţiunea începe, ca multe din romanele lui Zola, prin intruziunea unui personaj străin într-un mediu dat şi care, în timp, va declanşa intriga. Personajul acesta este abatele Faujas, agent politic, venit să convertească la bonapartism un oraş legitimist. Va fi călăuzit în întreprinderea lui de Félicité Rougon, mama lui Eugène Rougon, ministrul, căruia Faujas îşi oferise serviciile. Numele ministrului nu este niciodată rostit în carte, Félicité face doar aluzii la el. Misterul pluteşte mai cu seamă asupra persoanei şi acţiunilor abatelui: personaj tenebros, auster, acesta respinge răsfăţurile de orice fel, complăcându-se în sobrietate şi sărăcie şi urmărindu-şi planurile cu o înverşunare diabolică. Pentru a-şi atrage simpatia oraşului pe care are misiunea să-l înveţe „să voteze corect” va crea o operă de binefacere pentru tinerele fete şi un cerc al tineretului. Dar mai cu seamă va atrage de partea sa notabilităţile oraşului, cărora, prin agenţii lui locali şi benevoli (doamna de Condamin, între alţii), li se sugerează că menţinerea în postul pe care-l deţin depinde de felul cum se vor comporta în alegeri. E ceea ce înţeleg în cele din urma cei care alcătuiesc grupul bonapartist, care se întruneşte la subprefectură, şi în fruntea căruia se află Péqueur des Saulaies, subprefectul, judecătorul Paloque, care aspiră la postul de preşedinte de tribunal, doctorul Porquier. care vrea să-şi menţină clientela din lumea bună, Delangre primarul; ca şi cei care alcătuiesc grupul legitimist, şi care se întrunesc la preşedintele de tribunal Rastoil. Acesta, deşi urmează să se pensioneze, are nevoie de un loc de substitut pentru fiul lui etc. Nu numai grupările politice laice trebuie aduse pe calea cea bună, ci însăşi ierarhia bisericească – ocazie pentru Zola de a fi necruţător cu toată tagma preoţească. Sunt rând pe rând arătate versatilitatea episcopului, monseniorul Rousselot (care, întocmai ca o femeie… „se dă celui mai tare”), viclenia şi răutatea abatelui Fenil, directorul seminarului, cel care refuză împărtăşania preotului paroh aflat pe moarte, şi care-l va pierde în cele din urmă pe Faujas; prostia „henormă” (cum ar fi spus Flaubert) a abatelui Bourrette (în schiţarea antitezei Faujas-Bourrette, Zola trebuie sa fi suportat influenţa inconştientă a acelei mici capodopere romaneşti a lui Balzac care este Preotul din Tours, unde există o cuplare similară: Troubert, tenebrosul trimis al Congregaţiei, şi naivul Birotteau). Cum întâmplarea face ca locuinţa familiei Mouret, care-l găzduieşte pe Faujas, să se afle între grădina subprefecturii şi cea a preşedintelui de tribunal Rastoil, pe măsură ce câştigă teren şi devine atotputernic, abatele Faujas va face din grădina Familiei Mouret locul de întâlnire – un fel de teren neutru, întocmai ca şi salonul lui Félicité Rougon – al bonapartiştilor şi-al legitimiştilor. Famila Mouret cade victimă în întregimea ei influenţei malefice a preotului. Pe François Mouret, negustorul cu noroc în afaceri retras la Plassans, unde se află socrii săi, Pierre şi Félicité Rougon, după ce cincisprezece ani ţinuse băcănie la Marsilia, ceea ce-l pierde sunt convingerile lui politice: în preajma alegerilor, trece drept presupusul candidat al cartierelor populare şi al satelor din preajma Plassansului, aceleaşi care în momentul loviturii de stat din decembrie 1851 se răsculaseră – e aşadar un republican periculos, care poate periclita alegerea candidatului dorit de abate. Acesta nu va întreprinde propriu-zis nimic împotriva lui Mouret; va fi însă complice prin neintervenţie, neopunându-se nici demersurilor lui Félicité de a-l închide la ospiciu, nici intenţiilor nemărturisite ale Marthei de a-şi îndepărta soţul, pe care-l consideră o piedică în calea sentimentelor ei faţă de abate. Să nu uităm că Mouret e văr cu soţia lui, iar în cazul său şocul psihic provocat de înscenarea a cărei victimă este va favoriza apariţia nebuniei: sărind peste o generaţie, va spune Zola, nebunia bunicii (Adelaide Fouque), îi va însemna pe nepoţi, pentru ca ereditatea să-şi spună cuvântul. Marthe „matroană respectabilă şi-atât de utilă” va fi, benevol, una dintre doamnele care patronează așezământul tinerelor fete, prilej cu care va începe să frecventeze Catedrala Saint-Sauveur, la început doar pentru simple întâlniri „de lucru” cu arhitectul aşezământului şi cu Faujas, apoi în calitate de catolică practicantă şi de enoriaşă evlavioasă, nelipsită de la niciuna dintre marile ceremonii religioase. Pe măsură ce sentimentele ci faţă de abate se precizează, extazurile mistice vor provoca visele şi crizele nevrotice din cursul nopţii, formă deghizată prin care Marthe aspiră la completudinea erotică: religia e, în cazul ei, un transfer al impulsului erotic refulat. Există două momente în carte în care Zola conturează personajul Marthe în două ipostaze diferite. La început, într-un cadru de tablou intimist, domestic: grădina familiei Mouret mărginită ca întindere, la fel ca şi aspiraţiile Marthei, care refuză să iasă din casă până şi joia, ziua când în parcul oraşului cântă fanfara, mulţumindu-se să cârpească lenjeria familiei, operaţie ce-i place şi-o linişteşte. Asupra acestui prim tablou pluteşte reculegerea, duioşia şi tihna înserării, ce învăluie totul într-o lumină aurie şi tăcută. Apoi tabloul serilor de vară petrecute de Marthe pe terasă, în tovărăşia lui Mouret (care curând adoarme), a bătrânei doamne Faujas (străjer vigilent al tihnei fiului ei) şi a abatelui. Datele s-au schimbat, abatele acaparează întreg spaţiul vizual şi imaginativ al Marthei, care devine necuprins: „Marthe rămânea gravă, stingherită de glumele cu care Mouret îi strica petecul mare de cer ce se-ntindea în faţa ei. […] La toate trăncănelile astea, abatele Faujas şi Marthe răspundeau prin fraze scurte, atunci când Mouret îi întreba direct. De obicei, cu faţa ridicată, cu ochii pierduţi, erau împreună, altundeva, mai departe, mai sus.” E ceea ce Gaston Bachelard numeşte „reverie cosmică”: „Imaginea cosmică ne dăruie o odihnă concretă, specifică; odihna aceasta corespunde unei nevoi, unei aspiraţii”[3]. Marthe îşi reneagă fericirea alături de Mouret şi aspiră la o alta, alături de abate. În numele acestei iluzorii făgăduieli de fericire, va accepta îndepărtarea tuturor copiilor de-acasă, va consimţi tacit la sechestrarea soţului, va primi să fie unealta abatelui, care se va sluji de ea ca de-un obiect, în scopurile lui politice. Deziluzia finală („cerul minte”), demascarea întregii complicităţi a abatelui, rostită ca un reproş şi ca un rechizitoriu de către Marthe, capătă accentele unei tragedii raciniene. Tragic şi de-o mare profunzime în implicaţiile lui psihanalitice este şi episodul final, când Mouret, cu minţile rătăcite, fugit din ospiciu, îşi caută prin toată casa soţia. În timp ce-o caută, constată că totul e schimbat, grădina mutilată, tufele de merişor „ucise”, odăile şi bucătăria în neorânduială, purtând urmele felului de viaţă al celor înstăpâniţi acolo: „Unde Dumnezeu se afla de nu mai recunoştea niciuna dintre odăi? cine naiba îi schimbase astfel casa? Şi amintirile i se tulburau. Nu vedea decât umbre strecurându-se pe coridor: două umbre negre mai întâi, sărace, cuviincioase, şterse; apoi două umbre cenuşii şi dubioase, care rânjeau. Ridică lampa, a cărei flacără pâlpâi; umbrele creşteau, se alungeau pe pereţi, urcau până în casa scării, umpleau, devorau casa întreagă. Cine ştie ce spurcăciune, ce ferment de descompunere introdus acolo putrezise lemnăria, ruginise fierul, plesnise pereţii. Şi-atunci auzi casa sfărâmându-se ca un maldăr de moloz ce cade de putrezit ce e, topindu-se ca o bucată de sare azvârlită într-o apă călduţă.” Casa, în acest context, este metafora ce desemnează elementul de stabilitate şi siguranţă, de ancorare faţă de existenţa schimbătoare, elementul care dă trăinicie, adăposteşte şi ocroteşte traiul alături de cei dragi: „Deoarece casa este colţul nostru de lume. […] Este cu-adevărat un întreg cosmos.”[4] Nemairecunoscându-şi casa, negăsindu-şi soţia, şi copiii, Mouret o hărăzeşte focului şi, odată cu ea, pe cei încuibaţi în mod abuziv acolo, cei care aduseseră răul. Dacă în timpul vieţii scriitorului şi multă vreme după moartea sa, critica oficială şi detractorii lui s-au răfuit cu polemistul, cu „pornograful”, cu socialistul sau apărătorul lui Dreyfus, trecând pe planul al doilea sau negând valoarea omului de litere, asistăm astăzi la o veritabilă „descoperire” a lui Zola. Înţelegem prin aceasta lectura în profunzime a operelor sale, cea care revelează un scriitor cu faţete multiple, un spirit înnoitor şi-un precursor. În ampla lui teză[5] Roger Ripoll vede în Zola un creator de mituri. Acelaşi descifrează în personajul abatelui Faujas nu numai un caracter dominator, ahtiat după putere, care-şi impune castitatea ca pe-o garanţie a izbânzii personale („Numai cei neprihăniţi sunt puternici”), ci însăşi întruparea spiritului diabolic, satanic. De multe ori, alte personaje îl desemnează prin cuvintele „acest diavol de om”; „doar n-o fi diavolul în persoană”. După alegeri, când Faujas nu se mai preface, oraşul, „cucerit”, are revelaţia identificării lui Faujas cu însuşi diavolul: „…rasa murdară, mirosul puternic, părul roşu al unui diavol”. Astfel, susţine R. Ripoll, romanul Cucerirea oraşului Plassans conţine şi altceva decât enunţarea unei interpretări simpliste a credinţei: „Sub o formă mai mult sau mai puţin raţională, în cadrul unei intrigi politice şi al unei drame psihologice, se pot repera în acest roman elementele mitologiei răului”[6]. E un semn că fiecare nouă generaţie descoperă în opera lui Zola faţeta ce corespunde propriei sensibilităţi şi propriei capacităţi de investigaţie.   [1] Cf. Philippe Lejeune, Le pacte autobiographique, Seuil, 1975. [2] Cf. Émile Zola, Les Rougon-Macquart, histoire naturelle et sociale d’une famille sous le Second Empire, publiée sous la direction d’Armand Lanoux. Études, notes et variantes, index établis par Henri Mitterand. Éd. Gallimard, collection „Bibliothèque de la Pléïade”, p. 1648. [3] Cf. Gaston Bachelard, La poétique de la rêverie, cap. V: „Rêverie et cosmos”. Presses Universitaires de France, 1971, p 152. [4] Cf. Gaston Bachelard, La poétique de l’espace, cap. I: „La maison. De la cave au grenier”. Presses Universitaires de France, 1967, p. 24. [5] Réalité et mythe chez Zola, 1981, t. I–II. [6] Roger Ripoll, op. cit., p. 541.  

Germinal de Emile Zola Pe întinsul ţarinii, prin noaptea neînstelată, ca şi cerneala de neagră şi de deasă, un om străbătea singur şoseaua ce duce de la Marchiennes la Montsou, zece kilometri de drum pietruit tăind drept câmpul de sfeclă. Nu vedea în faţă nici măcar pământul întunecat şi nu simţea imensitatea orizontului pustiu decât prin răbufnirile vântului de martie, largi rafale ca acelea abătute asupra mărilor şi care îngheaţă tot, măturând întinderile mlăştinoase şi pământurile goale. Nici umbra vreunui copac nu păta cerul, iar drumul se desfăşura drept ca un dig în miezul oarbei neguri a beznei. Omul plecase din Marchiennes către ceasurile două. Mergea cu pasul mare, tremurând de frig în haina şi în pantalonii săi de catifea cu ţesătura rărită. Un pacheţel înnodat într-o batistă cu pătrăţele îl stingherea grozav; îl înghesuia în coaste când cu un cot, când cu celălalt, ca să-şi strecoare deodată în fundul buzunarelor ambele mâini, mâini degerate, pe care biciul vântului le făcea să sângereze. Un singur gând îi cutreiera mintea pustie de muncitor fără lucru şi fără adăpost: nădejdea că frigul va fi mai puţin aspru după ivirea zorilor. De o oră bătea acelaşi drum, când spre stânga, la doi kilometri de Montsou, zări flăcări roşii, trei focuri arzând sub cerul liber şi spânzurând parcă în văzduh, întâi şovăi, cuprins de teamă; apoi nu putu înfrâna sfâşietoarea nevoie de a-şi încălzi o clipă mâinile. Un drum cobora în adânc. Totul pieri. Omul avea la dreapta un gard, un fel de zăplaz de scânduri groase, mărginind o cale ferată, în vreme ce la stânga se ridica un dâmb pe care se înălţau în neorânduială acoperişurile oferind o privelişte de sat cu streşinile joase şi uniforme. Străbătu vreo două sute de paşi. Deodată, la o cotitură a drumului, vâlvătăile se iviră iarăşi aproape de tot, fără ca el să înţeleagă cum de se urcau atât de sus spre cerul mort, aidoma unor luni fumegânde. Însă, la nivelul pământului, o altă privelişte îi atrăsese tocmai luarea-aminte. Era o masă enormă, un morman de construcţii prăbuşite, în mijlocul căruia se desluşea silueta unui colţ de fabrică; rare licăriri porneau din ferestrele murdare, cinci sau şase lanterne triste spânzurau, afară, pe nişte schele, al căror lemn înnegrit desena nedesluşit profilul unei estacade uriaşe; şi din această fantastică apariţie, înecată în noapte şi fum, se înălţa doar un singur glas, răsuflarea puternică şi prelungă a unui eşapament de aburi ce nu se vedea. Atunci omul desluşi o gură de mină. Fu din nou cuprins de ruşine: La ce bun? Tot nu va găsi de lucru. În loc să se îndrepte spre clădiri, se încumetă în cele din urmă să suie pe rambleul unde ardeau trei locuri de huilă, în coşuri de fontă, pentru a lumina şi încălzi şantierul. Se vede că lucrătorii de la săpăturile de pământ fuseseră nevoiţi să zăbovească târziu, căci mai scoteau încă pământul de prisos. Acum îi auzea pe transportatorii ce-şi împingeau trenurile de vagonete pe estacadă, şi desluşea umbre vii răsturnând cutiile vagonetelor lângă fiecare foc. — Noroc bun, spuse el apropiindu-se de unul dintre coşurile de fontă. Cu spatele spre foc, vizitiul sta în picioare – un bătrân îmbrăcat cu tricou violet de lână şi în cap cu o şapcă din blană de iepure – în vreme ce calul său, un cal mare, gălbui, aştepta, într-o neclintire de piatră, descărcarea celor şase vagonete trase de el. Salahorul folosit ca răsturnător, un vlăjgan roşcat, nu se grăbea deloc, apăsând pârghia alene. Şi acolo, sus, vântul, cu puteri îndoite, făcea ca şuieru-i de gheaţă să-şi abată larga răsuflare ritmică, aidoma unor lovituri de coasă. — Noroc bun, răspunse bătrânul. Se făcu tăcere. Omul, care se simţea privit cu ochi neîncrezători, îşi spuse îndată numele: — Mă numesc Étienne Lantier, sunt mecanic… Nu cumva se găseşte de lucru pe aici? Flăcările îi luminau obrazul: să fi avut douăzeci şi unu de ani, foarte oacheş, cu un chip frumos, arătând vânjos, în ciuda membrelor sale firave. Liniştit, vizitiul dădu din cap, împotrivindu-se: — De lucru pentru un mecanic nu, nu… Au mai încercat alţi doi pe ziua de ieri. Nu-i nimic de lucru. O rafală le curmă vorba. Apoi Étienne întrebă, arătând sumbrul morman de construcţii la picioarele rambleului. — E o gură de mină, nu-i aşa? De astă dată bătrânul nu izbuti să răspundă. Îl gâtuia un violent acces de tuse. În cele din urmă scuipă, iar scuipatul lăsă pe pământul roşu o pată neagră. — Da, o mină, Voreux… Uite! Colonia de locuinţe a minerilor e foarte aproape. La rându-i, cu braţul întins, îi arătă în noapte satul, căruia tânărul îi ghicise acoperişurile. Dar cele şase vagonete erau goale, aşa că le urmă fără măcar să plesnească din bici, cu picioarele înţepenite de reumatism, în vreme ce calul mare, gălbui, întorcându-se singur, le trăgea greoi călcând între şine, biciuit de vântul ce-i zbârlea coama. Étienne, care, într-o uitare de sine, adăsta în faţa focului ca să-şi încălzească bietele-i mâini sângerânde, privind spre Voreux, din jurul căruia începuseră să se destrame mrejele visului, distingea acum fiecare parte a incintei minei – hangarul gudronat al ciururilor de sortare, turla puţului de extracţie, vasta hală a maşinii de extracţie, turela pătrată a pompei de epuizmente. Această gură de mină, ghemuită în fundul unei gropi, cu construcţiile-i scunde de cărămizi, înălţându-şi coşul de uzină ca un corn ameninţător, îi părea a fi hâda întruchipare a unei hulpave fiare, lăsată aici pe vine ca să înghită lumea. Cercetând toate acestea, cugeta în sine la existenţa de vagabond, pe care o ducea de opt zile de când tot căuta de lucru; se revedea în atelierul său, de la calea ferată, pălmuindu-şi şeful, izgonit din Lille, izgonit de pretutindeni; pe ziua de sâmbătă ajunsese la Marchiennes, unde se spunea că s-ar găsi de lucru la Forje; dar nimic, nici la Forje, nici la atelierele Sonneville, astfel că fusese nevoit să petreacă duminica ascuns printre lemnăriile unui atelier de rotărie, de unde paznicul tocmai îl alungase, la ceasurile două după miezul nopţii. Nimic, nicio leţcaie, ba nici măcar un codru de pâine. Ce avea să se facă astfel, rătăcind pe drumuri, fără ţintă, neştiind cel puţin unde să se adăpostească de ger? Da, era într-adevăr o gură de mină, lanterne rare luminau incinta, o uşă deschisă brusc îl lăsase să întrevadă focarele generatoarelor într-o vie strălucire. Desluşea acum până şi eşapamentul pompei, acea respiraţie greoaie şi prelungă, acel neîncetat gâfâit ca horcăiala gâtuită a monstrului. Salahorul de la răsturnătorul cutiilor de vagonete, gârbovindu-şi spinarea, nici măcar nu-şi ridicase ochii spre Étienne, iar acesta se pregătea tocmai să-şi ridice pacheţelul de pe jos, când un acces de tuse vesti reîntoarcerea vizitiului. Încet-încet, se ivi din umbră, urmat de calul galben, care trăgea alte şase vagonete pline. — Există fabrici prin Montsou? întrebă tânărul. Din gura bătrânului ţâşni un scuipat negru, apoi veni răspunsul în şuierul vântului: — Ei, parcă fabricile ne lipsesc nouă! Să fi văzut acum trei-patru ani! Totul sfârâia, nu găseai un om să dai cu tunul, niciodată n-a mai fost atâta bănet… Şi uite că iar strângem cureaua. Mai mare jalea prin tot ţinutul. Oamenii sunt daţi afară, atelierele se închid unul după altul… N-o fi poate vina împăratului, dar ce-o fi căutând el să se bată în America? Şi, colac peste pupăză, vitele pier de holeră, ca şi oamenii. Şi aşa, în fraze întretăiate, cu răsuflarea sugrumată, amândoi îşi vărsară năduful. Étienne vorbea despre încercările lui zadarnice de o săptămână încoace. Urma, vasăzică, să moară de foame? În curând, pe toate drumurile, vor mişuna cerşetorii. — Da, spunea bătrânul, bine n-o să iasă până la urmă, căci, pentru Dumnezeu, e cu neputinţă să zvârli atâţia creştini în stradă! — Nici carne nu avem în fiecare zi. — Măcar pâine să avem! — Adevărat, măcar pâine să avem! Glasurile li se pierdeau, cuvintele le erau purtate într-un vaiet jalnic de palele vântului. — Iată – reluă cu glas puternic vizitiul, întorcându-se către miazăzi – acolo-i Montsou… Şi, din nou cu mâna întinsă, arătă în beznă puncte nevăzute, numindu-le în acelaşi timp. Acolo, la Montsou, fabrica de zahăr Fauvelle mai funcţiona, dar fabrica de zahăr Hoton tocmai îşi redusese numărul salariaţilor; doar moara Dutilleul şi fabrica Bleuze de cabluri pentru mine mai lucrau încă. Apoi, cu un gest cuprinzător, arătă către miazănoapte mai toată jumătatea orizontului: atelierele de construcţii Sonneville nu primiseră nici două treimi din comenzile lor obişnuite; dintre cele trei furnale înalte ale forjelor din Marchiennes, numai două ardeau; în sfârşit, fiindcă la fabrica de sticlă Gagebois se vorbea despre o reducere a salariilor, o grevă era gata să izbucnească. — Ştiu, ştiu, repeta tânărul la fiecare informaţie. De acolo vin. — Noi, ăştia, o mai ducem încă – adăugă vizitiul – deşi minele şi-au împuţinat extracţia. Şi uite colo, în faţă, la Victoire, nu mai ard decât două din bateriile cuptoarelor de cocs. Scuipă şi, după ce îşi înhămă calul somnoros la vagonetele goale, o luă din nou pe urmele lui. Acum, privirea lui Étienne domina întregul ţinut. Bezna rămânea încă de nepătruns, dar mâna bătrânului parcă risipise, pe cuprinsul ei, grele nefericiri, pe care tânărul, fără să-şi dea seama, le simţea în acest ceas, în juru-i, pretutindeni, pe întinsul fără de hotar. Nu era cumva urletul foametei, pe care vântul de martie îl rostogolea de-a lungul acestor meleaguri pustii? Valurile vijeliei se îndârjiseră, păreau a aduce cu ele curmarea lucrului şi, prin urmare, o foamete ce va ucide mulţi oameni. Şi, cu o privire rătăcitoare, se străduia să străpungă umbrele, tulburat şi de dorinţa şi de spaima de a vedea. Totul se prefăcea în neant în fundul neştiut al nopţii de păcură. Zărea, foarte departe, doar furnalele înalte şi cuptoarele de cocs. Acestea, baterii cu o sută de coşuri înfipte pieziş, aliniau luminile văpăilor roşii; în vreme ce, mai la stânga, cele două turnuri ardeau cu flacără de tot albastră, ca nişte uriaşe torte în văzduh. Era o tristeţe de incendiu, fără nicio altă ivire de aştri, la ameninţătorul orizont, decât aceste focuri nocturne, ţâşnite din pământul huilei şi al fierului. — Sunteţi cumva din Belgia? reluă, în spatele lui Étienne, vizitiul care se întorsese. De data aceasta nu aducea decât trei vagonete. Avea tot timpul să le răstoarne: un accident survenit la ascensorul de extracţie, o piuliţă de şurub spartă, urma să oprească lucrul pentru cel puţin un sfert de ceas. La poalele rambleului totul amuţise, transportatorii nu mai zguduiau estacada cu un huruit prelung. Se auzea venind, din incinta minei, doar zgomotul îndepărtat al unui ciocan izbind într-o tablă de fier. — Nu, sunt din sud, răspunse tânărul. Salahorul, după ce golise vagonetele, se tolăni la pământ, bucuros de accident; şi, păstrându-şi muta-i sălbăticie, ca stingherit de atâta vorbărie, îl învălui doar pe vizitiu cu privirea ochilor săi mari şi stinşi. Acesta din urmă, ce e drept, nu prea era limbut de felul său. Trebuie că îi inspirase încredere chipul necunoscutului şi se simţise apucat de una dintre acele mâncărimi de limbă care fac uneori pe cei bătrâni să se pomenească vorbind singuri, cu glas tare. — Eu, spuse vizitiul, eu sunt din Montsou, mă numesc Bonnemort[1]. — E cumva o poreclă? întrebă Étienne uluit. Bătrânul, arătând spre Voreux, răspunse ca şi cum ar fi făcut haz de necaz: — Da, da… De trei ori m-au cules de acolo, bucăţele, o dată cu tot părul pârlit, altă dată cu gâtlejul plin de ţărână, iar a treia oară cu burta umflată de apă, ca un broscoi… Şi, dacă au văzut că nu voiam să crăp, de haz mi-au spus Bonnemort. Veselia îi spori, un scrâşnet de scripete neuns, care se prefăcu în cele din urmă într-un cumplit acces de tuse. Coşul de foc lumina acum, din plin, capu-i mare, cu părul alb şi rar, cu faţa turtită şi de-o paloare cadaverică, mânjită de pete vinete. Era scund, cu gâtul enorm, cu pulpele şi călcâiele întoarse în afară, cu braţe lungi, ale căror labe pătrate îi cădeau până la genunchi. De altminteri, ca şi calul său, care stătea încremenit pe picioare, părând a nu suferi din pricina vântului, el însuşi aducea a statuie turnată în piatră, ca şi când nu s-ar fi sinchisit nici de frig şi nici de zvâcnetul vijeliei ce-i sufla în urechi. După ce tuşi, cu o adânca horcăială ce-i sfârteca gâtlejul, scuipă lângă coş, iar pământul se înnegri. Étienne îl privea, privea pământul pătat. — Lucraţi, mai întrebă el, de multă vreme în mină? Bonnemort desfăcu larg amândouă braţele. — De multă vreme, vai! da!… Nici nu împlinisem încă opt ani când am sosit… unde crezi?! tocmai în Voreux, şi am cincizeci şi opt în momentul de faţă. Socoteşte un pic… Am făcut aici de toate, întâi ucenic la vagonete, apoi, când am avut destulă forţă ca să le împing, am fost încărcător de vagonete, apoi am lucrat la havaj vreme de optsprezece ani. În cele din urmă, din pricina ăstor blestemate de picioare, m-au mutat la săpăturile de pământ, la rambleu, la întărirea armăturilor din galerii, până în clipa în care au fost nevoiţi să mă scoată din fundul minei fiindcă doctorul spunea că altfel voi rămâne acolo. De atunci au trecut cinci ani, şi între timp m-au făcut vizitiu… Ei? E straşnic, cincizeci de ani de minerit, dintre care patruzeci şi cinci chiar în străfunduri!… În vreme ce vorbea, bolovani aprinşi de huilă, ce la răstimpuri mai cădeau din coş, zvârleau pe faţa-i ca varul reflexe de purpură: Îmi tot spun să mă odihnesc, urmă el. Dar eu nu vreau; mă socotesc pesemne prost ca noaptea!… O să mai lucrez măcar doi ani, pân-oi împlini şaizeci, ca să-mi iau pensia de o sută optzeci de franci. Dacă te-aş zice de pe acum la revedere, mi-ar da-o îndată pe cea de o sută şi cincizeci! Sunt vicleni, ticăloşii! De altminteri, în afară de picioare, sunt sănătos tun. Este, pasămite, apa care mi-a pătruns sub piele, de mult ce am fost udat când tăiam cărbuni. Sunt zile în care nu pot mişca o labă fără să urlu. Un acces de tuse îi curmă iar vorba. — Şi din aceeaşi pricină tuşiţi în halul ăsta? întrebă Étienne. Dădu violent din cap, însă pentru a răspunde că nu aceasta e pricina. Şi apoi, când putu vorbi: — Aş, nu, am răcit luna trecută. Nu tuşeam deloc altădată, acum însă nu mai pot scăpa… Şi ce e mai păcătos e că scuip, scuip întruna… Un râcâit îi umilă gâtlejul şi scuipă negru. — E cumva sânge? făcu Étienne, cutezând în cele din urmă să-l întrebe. Alene, Bonnemort îşi şterse gura cu dosul palmei. — Cărbune… Am în hoitul meu de ajuns ca să mă dogorească până la capătul zilelor. Şi doar au trecut cinci ani de când nu mi-au mai călcat picioarele în fundul minei. Îl aveam, pesemne, în depozit, fără să ştiu măcar. Ehei! asta te-ntăreşte, nu glumă! Se făcu linişte, ciocanul îndepărtat bătea cu lovituri regulate în incinta minei, vântul cutreiera purtându-şi vaietul ca pe un urlet de foame şi de sfârşeală iscat în hruba nopţii. În faţa flăcărilor ce se înteţeau, bătrânul îşi depăna, cu glasul molcom, aducerile-aminte. Ei! fireşte, nu de ieri, de alaltăieri, el şi toţi ai lui ciocăneau în mină! Înaintaşii săi lucrau la Compania minelor din Montsou de la înfiinţare; şi era mult de atunci, trecuseră chiar o sută şi şase ani. Bunicul său, Guillaume Maheu, pe atunci un băieţandru de cincisprezece ani, găsise cărbunele gras la Réquillart, prima mină a companiei, o străveche mină astăzi părăsită, acolo, aproape de fabrica de zahăr Fauvelle. Întregul ţinut o ştia, ca dovadă că vâna descoperită se numea vâna Guillaume, după pronumele bunicului său. Nu-l apucase; o namilă, după cât se spunea; grozav de puternic, stins de bătrâneţe la şaizeci de ani. Apoi tatăl său, Nicolas Maheu, zis cel Roşu, în vârstă doar de patruzeci de ani, rămăsese în Voreux, unde de-abia începuseră săpăturile pe-atunci: o adâncă prăbuşire a terenului, sângele supt, iar oasele măcinate între stânci. Doi unchi şi trei fraţi îşi lăsaseră mai târziu şi ei pielea acolo. El, Vincent Maheu, care scăpase aproape întreg, doar cu picioarele cam ţepene, trecea drept viclean. Şi, de altminteri, ce putea face? Trebuia să muncească. Asta făcuseră cu toţii, din tată în fiu, cum s-ar fi muncit la orice altceva. Fiul său, Toussaint Maheu, crăpa acum acolo, ca şi nepoţii săi, ca toţi cei din lumea lui, care-şi duceau zilele acolo, în furnicarul locuinţelor lor muncitoreşti. O sută şase ani de muncă în mină, bătrânii, apoi copiii lor, pentru unul şi acelaşi patron. Ehei! câţi cetăţeni ar fi fost în stare să-şi depene aşa, cu de-amănuntul, povestea vieţii! — Dar măcar să ai ce mânca! murmură din nou Étienne. — Asta spun şi eu: câtă vreme găseşti un codru de pâine, o mai duci. Bonnemort tăcu, întorcându-şi privirea spre colonia minerilor, în care luminile prinseră a se ivi, una câte una. Orologiul clopotniţei din Montsou bătu de patru ori; gerul se înteţea. — Şi e bogată compania asta a voastră? reluă Étienne. Bătrânul ridică din umeri, apoi îi lăsă să cadă, copleşiţi ca sub prăbuşirea unei grele armuri. — O! da, o! da… Poate nu chiar atât de bogată ca vecina ei, Compania din Anzin. Dar, totuşi, milioane peste milioane. Nici nu mai pridideşti să le numeri… Nouăsprezece mine, dintre care treisprezece în exploatare, Voreux, Victoire, Crèvecoeur, Mirou, Saint-Thomas, Madeleine, Feutry-Cantel, şi încă altele, iar şase în curs de pompare sau de aerare, ca, de pildă, Réquillart… Zece mii de muncitori, concesiuni care se întind pe şaizeci şi şapte de comune, o extracţie de cinci mii de tone pe zi, o cale ferată ce leagă toate minele, ateliere, fabrici!… Ah! da, da! bănet cu sacul! Un huruit de vagonete pe estacadă făcu calul cel gălbui să-şi ciulească urechile. Jos, ascensorul trebuie să fi fost reparat, muncitorii îşi reluaseră munca. În vreme ce-şi înhăma vita, ca să coboare din nou, vizitiul adăugă blând, adresându-i-se: — Nu te-ndulci la flecăreală, păcătos trândav!… Dacă ar şti domnul Hennebeau cum îţi iroseşti timpul! Étienne, gânditor, privea în noapte. Întrebă: — Vasăzică mina asta e a domnului Hennebeau? — Nu, lămuri bătrânul, domnul Hennebeau e doar directorul general. E, ca şi noi, lefegiu. Cu un gest, tânărul arătă spre uriaşa întindere învăluită în umbră. — Atunci ale cui sunt toate astea? Dar Bonnemort rămase o clipă iarăşi înecat de tuse, însă atât de violentă, încât de-abia mai putu să răsufle. În cele din urmă, după ce scuipă şi-şi şterse balele negre de pe gură, rosti, printre bulboanele vântului care se înteţea: — Ce? Ale cui sunt toate astea?… Nimeni nu ştie… Ale unor oameni. Şi cu mâna arătă în întuneric un punct nedesluşit, un loc neştiut şi îndepărtat, populat de oamenii pentru care toţi cei din familia Maheu ciocăneau în mină de mai bine de un veac. Glasul îi căpătase un fel de spaimă superstiţioasă, ca şi cum ar fi rostit numele unui altar în care era cu neputinţă să pătrunzi şi unde s-ar fi ascuns, la pândă, zeul ghiftuit căruia cu toţii îi dăruiau propriul lor sânge şi al cărui chip nu-l văzuseră nicicând. — Măcar de am avea pâinea cea de toate zilele, repetă pentru a treia oară Étienne, ca şi cum şirul vorbelor i-ar fi fost necurmat. — Păi da! De-am avea zilnic pâinea, ar fi prea frumos! Calul plecase, vizitiul, la rându-i, pieri şi el, cu paşi târşiţi, ca ai unui beteag. Lângă răsturnător, salahorul nu se clintise din loc, adăstând răsucit ca un ghem, cu bărbia înfundată între genunchi, cu ochii săi grei şi stinşi aţintiţi în neant. Nici după ce-şi luă iarăşi pachetul Étienne nu se îndepărtă. Simţea zvâcnetul vijeliei îngheţându-i spatele, în vreme ce marele foc din faţa sa îi dogorea pieptul. Deşi poate n-ar fi rău dacă s-ar adresa chiar celor de la mină: bătrânul s-ar putea să nu ştie; de altfel se resemna: va primi orice muncă. Încotro s-o pornească şi ce să se facă prin meleagurile astea înfometate de şomaj? Să-şi lase în vreun şanţ hoitul de câine prăpădit? Totuşi, o îndoială îl tulbura, o spaimă în faţa acestui Voreux, în mijlocul câmpului pustiu şi înecat într-o beznă atât de deasă. Cu fiecare zvâcnire, vântul părea că se înteţeşte, ca şi cum răsuflarea, i s-ar fi iscat între hotarele unui orizont în necurmată creştere. Zorile nici nu mijeau pe cerul mort, doar furnalele înalte scoteau flăcări, ca şi cuptoarele de cocs, însângerând întunericul nopţii fără să lumineze tainele. Iar acest Voreux, într-un fund de groapă, ghemuit ca o fiară vrăjmaşă, se îngrămădea tot mai împovărător, înghiţind, într-o răsuflare tot mai anevoioasă şi mai prelungă, aerul împuţinat de greoaia-i digestie de carne omenească. 2 În mijlocul câmpurilor de grâu şi de sfeclă, colonia celor „două sute patruzeci” de mineri dormea învăluită de noaptea neagră. Se desluşeau nelămurit cele patru grupuri enorme de căsuţe aşezate două câte două, spate în spate, corpuri de cazărmi sau de spitale, geometrice, paralele, despărţite prin cele trei alei largi, împărţite în grădini egale. Iar pe câmpia pustie nu se auzea decât geamătul vântului, printre şipcile smulse din garduri. La familia Maheu, la numărul 16 din corpul al doilea de case, nimic nu mişca. O beznă deasă îneca unica încăpere de la etajul întâi, strivind parcă sub povara ei somnul fiinţelor pe care le simţeai acolo, cu gurile căscate, îngrămădite unele peste altele, zdrobite de oboseală. Cu tot frigul aspru de afară, aerul greu avea o căldură animală, acea zăpuşeală fierbinte a sălilor de cazarmă care, oricât ar fi de bine îngrijite, miros totuşi a turmă omenească. În odaia de la parter, ceasul cu cuc sună orele patru; nimic nu se clinti încă, respiraţii uşoare şuierau, însoţite de două sforăieli sonore. Şi deodată ea, Catherine, se trezi. Sub povara oboselii, numără, din deprindere, cele patru bătăi ale ceasornicului, desluşite prin podea, fără să aibă însă puterea de a se trezi de tot. Apoi, scoţându-şi picioarele de sub pătură, bâjbâi, scăpără în cele din urmă un chibrit şi aprinse lumânarea. Dar rămase mai departe pe pat, cu capul atât de greu, încât îi cădea între umeri, cedând nevoii de neînvins de a se prăbuşi din nou pe pernă. Acum, feştila lumină odaia pătrată, cu două ferestre, umplută de cele trei paturi. Se mai aflau acolo un dulap, o masă, două scaune de nuc străvechi, a căror culoare fumurie părea o pată violentă pe pereţii spoiţi în galben-deschis. Şi nimic altceva. Zdrenţe spânzurând în cuie, o cană pe jos, lângă o strachină roşie, folosită ca lighean, în patul din stânga, Zacharie, băiatul cel mare, de douăzeci şi unu de ani, dormea cu fratele lui, Jeanlin, care mergea pe unsprezece ani; în cel din dreapta, doi ţânci, Lénore şi Henri, prima de şase ani, al doilea de patru, dormeau îmbrăţişaţi; în vreme ce Catherine împărţea cel de al treilea pat cu sora ei, Alzire, atât de firavă pentru cei nouă ani încât nici n-ar fi simţit-o lângă ea dacă cocoaşa micuţei infirme nu i-ar fi împuns coastele. Uşa cu geam era deschisă, se zărea sala scării, un fel de coridor unde părinţii ocupau al patrulea pat, lângă care fuseseră nevoiţi să aşeze leagănul celei din urmă născute, Estelle, în vârstă de numai trei luni. Catherine făcu totuşi o sforţare deznădăjduită, îşi întinse membrele, îşi înfipse mâinile în părul roşu şi ciufulit, care-i cădea pe frunte şi pe ceafă. Era firavă pentru cei cincisprezece ani ai ei. Din teaca îngustă a cămăşii i se vedeau picioarele cu vânătăi, tatuate parcă de cărbune, şi braţele delicate, a căror albeaţă de lapte contrasta cu lividitatea chipului ei, al cărui ten era de timpuriu stricat din pricina folosirii săpunului de rufe. Mai căscă o dată, deschizând gura cam prea mare şi lăsând să i se vadă nişte dinţi sclipitori, ieşind la iveală din clorotica paloare a gingiilor, în vreme ce ochii cenuşii, luptând încă cu somnul, îi lăcrămau, dându-i o expresie de dureroasă sfâşiere; părea astfel că oboseala îi năpădise întreaga nuditate. Dar o mârâială se desluşi din coridor, glasul lui Maheu bâlbâi, în vreme ce limba i se împleticea: — La dracu! E ora sculării… Tu ai aprins lumânarea, Catherine? — Da, tată… Chiar acum a sunat, jos. — Atunci grăbeşte-te, leneşo! Dacă ai fi dansat mai puţin ieri, duminică, ne-ai fi trezit mai devreme… Iată unde duce trândăvia! Şi continuă cu dojana, dar somnul îl învinse iarăşi şi pe el, iar mustrările i se încâlciră, pierzându-se într-o nouă sforăială. Tânăra fată, în cămaşă, umbla de colo până colo prin cameră cu picioarele desculţe. Trecând pe lângă patul lui Henri şi al Lénorei, îi înveli din nou, căci pătura alunecase pe jos; iar ei nu se treziră, înghiţiţi în neantul somnului copilăriei. Alzire, cu ochii deschişi, se întorsese, fără a îngăima o vorbă, pe partea cealaltă, pentru a lua locul, cald încă, lăsat de sora sa mai mare. — Haide, Zacharie! şi tu, Jeanlin! haideţi odată! repeta Catherine, în picioare, în faţa celor doi fraţi, care nu se clinteau din pat, cu nasul în pernă. Pe cel mare fu nevoită să-l ia de umeri şi să-l zgâlţâie; apoi, în vreme ce el mârâia vorbe de ocară, ea se apucă să-i dezvelească, smulgându-le cearşaful. Scena îi păru hazlie şi începu să râdă văzându-i pe cei doi băieţi zbătându-se cu picioarele goale. — Ce prostie, lasă-mă-n pace! mormăi Zacharie, în toane rele, după ce se ridică din pat. Nu-mi plac şotiile astea… Mai trebuie să mă şi scol, afurisită treabă! Era plăpând, deşelat, cu faţa prelungă, mai mult mânjită de câteva rare fire de barbă, cu părul blond şi cu anemica paloare a întregii lui familii. Cămaşa îi dezvelise pântecele, pe care şi-l acoperi, dar nu de ruşine, ci pentru că nu-i era deloc cald. — A sunat jos, repetă Catherine. Haide, hop! O să se supere tata. Jeanlin, care se ghemuise, închise iarăşi ochii, spunând: — Lasă-mă-n pace, nu vezi că dorm?! Râse iarăşi, din toată inima-i de fată bună. Era atât de mic cu firavele-i membre, ale căror articulaţii enorme le umflaseră scrofulele, încât ea îl înşfăcă în braţe. Dar el se zbătea cu chipu-i palid şi încreţit de maimuţă, găurit de cei doi ochi verzi, lărgit de urechile-i clăpăuge şi devenit alb ca varul de mânia neputinţei. Nu spuse nimic; o muşca de sânul drept. — Al dracului ticălos! murmură ea, stăpânindu-se să nu ţipe şi lăsându-l jos. Alzire, tăcută, acoperită până la bărbie, nu mai readormise. Cu privirea ei deşteaptă de infirmă îşi urmărea sora şi pe cei doi fraţi, care acum se îmbrăcau. O nouă ceartă izbucni în jurul străchinii, băieţii o îmbrânciră pe fată pentru că zăbovea prea mult la spălat. Cămăşile zburau, în vreme ce, buhăiţi încă de somn, ei se slobozeau fără ruşine, cu liniştita nestingherire a unor progenituri de căţei ce cresc împreună. De altminteri, Catherine fu gata cea dintâi. Îşi trase pantalonii de miner, îşi îmbrăcă haina de pânză şi-şi înnodă boneta albastră în jurul cocului; şi, în aceste curate veşminte de luni, aducea mai mult cu un băietan, aşa încât doar uşoara unduire a coapselor îi mai dădea în vileag sexul, — Când o să se întoarcă bătrânul – făcu Zacharie cu răutate – n-o să mai poată de bucurie găsind patul răvăşit… Ştii, o să-i spun că tu eşti de vină. Bunicul Bonnemort era bătrânul, care, lucrând noaptea, se culca în zorii zilei; aşa încât, găsindu-se totdeauna careva să sforăie în pat, acesta nu se răcea niciodată. Fără a mai răspunde un cuvânt, Catherine începu să întindă pătura şi să-i vâre marginile sub saltea. Dar, de câteva clipe, se auzeau zgomote venind de partea cealaltă a peretelui, din clădirea învecinată. Aceşti pereţi de cărămidă, făcuţi economic de companie, erau atât de subţiri, încât răzbăteau prin ei cele mai mici zgomote. Se trăia, aşadar, în comun, de la un capăt până la celălalt; şi din viaţa intimă nimic nu rămânea tăinuit, nici măcar copiilor. Un pas greoi zgudui o scară, apoi se desluşi ceva ca o cădere înăbuşită, urmată de un suspin de plăcere. — Poftim, zise Catherine, Levaque pleacă, şi Bouteloup se şi înfiinţează să-i ia locul, lângă nevastă-sa! Jeanlin rânji, până şi ochii Alzirei sclipiră. Aşa se înveseleau în fiecare dimineaţă pe seama menajului în trei al vecinilor, un havator care găzduia pe un muncitor de la săpăturile de pământ, astfel încât femeia avea doi bărbaţi, unul de noapte şi altul de zi. — Philomène tuşeşte, mai spuse Catherine, după ce ciulise urechile. Vorbea despre o fată înaltă, de nouăsprezece ani, cea mai în vârstă dintre fetele lui Levaque, amanta lui Zacharie, căreia îi şi făcuse doi copii, dar cu plămânii atât de şubrezi, încât lucra la ciururi, în incinta minei, pentru că nu putuse lucra niciodată la fund. — Ţi-ai găsit! Philomène! răspunse Zacharie. Nici nu se sinchiseşte, mai doarme încă!… Ce porcărie, să dormi până la ceasurile şase de dimineaţă! Îşi trase pantalonii şi deschise fereastra, stăpânit de un gând neaşteptat. Afară, în beznă, colonia minerilor se deştepta. Lumini se strecurau, una câte una, printre şipcile obloanelor. Şi încă o ceartă izbucni: el se apleca peste pervaz, pândind să vadă dacă nu cumva iese, din casa de peste drum a Pierronilor, şeful contramaistru al minei Voreux, bănuit că trăieşte cu femeia lui Pierron, în vreme ce soră-sa îi striga că deoarece de ieri soţul începuse să lucreze ziua în mină, în orizont, era sigur că Dansaert nu putuse dormi peste noapte acolo. Aerul pătrundea în valuri îngheţate, iar cei doi susţineau cu îndârjire fiecare punctul său de vedere, când deodată se auziră ţipete şi bocete. Veneau din leagănul Estellei, care nu putea îndura frigul. În clipa aceea Maheu se trezi. Ce dracu avea în oase? Poftim, adormise la loc, ca un neputincios! Şi înjura atât de tare, încât în odaia de alături copiii nici nu mai crâcniră. Zacharie şi Jeanlin sfârşiseră, de altfel alene şi obosiţi, cu spălatul. Alzire, cu ochii mari deschişi, privea întruna. Cei doi ţânci, Lénore şi Henri, îmbrăţişaţi, nici nu mişcau, respirând mai departe cu acelaşi suflu mărunt, în ciuda tămbălăului din jur. — Catherine, dă-mi lumânarea! strigă Maheu. Fata îşi încheiase haina şi duse lumânarea în sala de alături, lăsându-şi fraţii să-şi caute hainele la palida lumină ce mai venea dinspre uşă. Taică-su sări din pat. Dar ea nu se opri deloc, ci coborî, în picioare cu ciorapi groşi de lână, şi, bâjbâind, aprinse în odaia de jos o altă lumânare, ca să poată pregăti cafeaua. Saboţii întregii familii erau sub bufet. — Taci odată, spurcăciune! reîncepu Maheu, întărâtat de ţipetele Estellei, care nu mai conteneau. Era scund, ca şi bătrânul Bonnemort, căruia îi semăna, fiind însă mai gras, cu capul mare, cu faţa turtită şi palidă sub părul blond, tuns foarte scurt. Copilul urla şi mai tare, spăimântat de enormele braţe noduroase ce i se mişcau deasupra capului. — Las-o, ştii doar foarte bine că n-o să tacă, îi spuse nevastă-sa, tolănindu-se în mijlocul patului. Şi ea de-abia se trezise, plângându-se cât e de rău să nu te poţi odihni ca lumea toată noaptea. Nu puteau oare pleca fără să facă atâta zgomot? De sub pătură nu i se vedea decât faţa prelungă, cu trăsăturile puternice ale unei frumuseţi comune, pe care la treizeci şi nouă de ani o şi veştejiseră viaţa de mizerie şi naşterea celor şapte copii. Cu ochii în tavan, vorbea agale, în vreme ce bărbat-su se îmbrăca. Niciunul, nici celălalt nu mai auzeau copilul care se-neca urlând. — Hm! Ştii, n-am nicio leţcaie, şi azi e de-abia luni: încă şase zile până la chenzină… Nu e chip să mai meargă aşa. Cu toţii împreună nu aduceţi în casă decât nouă franci. Cum vrei să ies la capăt? Suntem zece guri. — Ei, nouă franci! strigă Maheu. Eu şi cu Zacharie, câte trei: ăştia fac şase… Catherine şi tata, câte doi: sunt patru; patru şi cu şase, zece… Şi Jeanlin, unu, unsprezece. — Da, unsprezece, dar n-ai socotit duminicile şi zilele de şomaj… Niciun ban peste nouă franci, mă-nţelegi? Nu mai răspunse, ocupat să-şi caute cureaua pe jos. Apoi, ridicându-se, spuse: — Nu e drept să ne plângem, sunt încă zdravăn. La patruzeci şi doi de ani, cei mai mulţi trec la întărirea armăturilor din galerii. — Poate, dragul meu, dar nici aşa n-avem pâine… Ce dracu să mă fac, spune? Tu n-ai nimic? — Zece bani. — Păstrează-i, să ai de-o halbă… Doamne! ce dracu să mă fac? Astea şase zile parcă-s un veac. Şi datorăm şaizeci de franci lui Maigrat, care m-a dat afară alaltăieri. Dar tot la el o să mă duc. Dacă totuşi se încăpăţânează şi nu-mi dă… Şi, cu glasul posomorât, femeia îi dădea întruna, cu faţa împietrită, închizând din când în când ochii, sub trista lumină a feştilei. Făcea pomelnicul: dulapul gol, copiii cereau pâine cu unt, chiar şi cafeaua se isprăvise, apa făcea crampe la stomac, şi câte şi câte zile nu păcălise foamea cu frunze de varză fiartă. Pesemne că treptat-treptat vorbise tot mai tare, căci urletele Estellei se înteţiseră, acoperindu-i până şi vorbele ei. Aceste ţipete deveneau nesuferite. Deodată, Maheu, scos din sărite, păru că le aude, căci, smulgând-o din leagăn, o zvârli în patul maică-sii, bâlbâind de mânie: — Haide! ia-o, că o fac una cu pământul! al dracului copil, nu-i lipseşte nimic, suge şi se văicăreşte mai grozav decât noi toţi! Estelle începu într-adevăr să sugă. Sub pătură, potolită de blânda căldură a patului, nu i se mai desluşea decât măruntul şi lacomul plescăit al limbii de cerul gurii. — Nu cumva domnii de la Piolaine ţi-au spus să te mai duci pe la ei? făcu tatăl, după o clipă de tăcere. Mama ţuguie buzele cu amărăciunea pricinuită de îndoială. — Da, m-am întâlnit cu ei, dădeau de pomană haine copiilor sărmani… O să mă duc, la urma urmelor, cu Lénore şi Henri până la ei. De mi-ar da măcar cinci franci! Se reaşternu tăcerea. Maheu era gata. Rămase o clipă nemişcat, apoi, cu glasul său înăbuşit, rosti hotărât: — Ce să-i faci, asta este, şi pace, fă rost de o fiertură, şi gata… Vorbăria asta tot nu duce la nimic. Mai cuminte este să mă duc la lucru. — Ai dreptate, răspunse femeia. Suflă în lumânare. N-am nevoie să văd ce culoare au gândurile care mă frământă. Omul stinse lumânarea. Zacharie şi Jeanlin coborâseră; îi urmă; iar scara de lemn trosnea sub paşii greoi ai picioarelor încălţate cu ciorapi de lână. După plecarea lor, odaia şi coridorul fură din nou învăluite în beznă. Copiii dormeau, până şi pleoapele Alzirei se închiseseră. Dar mama Maheu rămase cu ochii aţintiţi în întuneric, în vreme ce, morfolindu-i sânul căzut de femeie stoarsă, Estelle torcea, ca o pisicuţă. Jos, Catherine aţâţase focul în plita de fontă, cu grătar la mijloc şi două cuptoare laterale, în care ardea fără oprire focul. Campania distribuia fiecărei familii câte o raţie lunară de opt hectolitri de praf de cărbune pietros, cules dintre şine. Se aprindea anevoie, iar fata, care în fiecare seară lăsa jeraticul să mocnească sub cenuşă, nu trebuia a doua zi decât să-l descopere, adăugind şi câteva bucăţele de cărbune moale, ales cu grijă. Apoi, după ce puse pe grătar un vas cu apă, se aplecă pe vine, scotocind în dulap. Era o încăpere destul de mare, cuprinzând întregul parter, vopsită într-un verde de culoarea mărului şi de o curăţenie flamandă, pardosită cu dale spălate din belşug şi presărate cu nisip alb. În afară de bufetul de brad lăcuit, întregul mobilier se reducea la o masă şi la nişte scaune din acelaşi lemn. Spânzurând de perete, litografii în culori ţipătoare, portretele împăratului şi al împărătesei, date de companie, oşteni şi sfinţi bălţaţi cu aur se înfăţişau într-o izbitoare nepotrivire cu pustietatea şi simplitatea încăperii; nu se mai afla nicio altă podoabă decât o cutie de carton trandafirie, pe bufet, şi un ceas cu cuc, cu un cadran colorat strident, al cărui tictac greoi părea a cotropi goliciunea tavanului. Lângă uşa dinspre scară, o altă uşă ducea spre pivniţă. În ciuda curăţeniei din casă, un miros de ceapă prăjită, rămas încă din ajun, otrăvea aerul cald, aerul acela greu, veşnic încărcat de acrele miasme ale huilei. În faţa bufetului deschis, Catherine se tot gândea. Nu mai era decât un coltuc de pâine şi destulă brânză. dar de-abia o picătură de unt; şi trebuia să ungă pâine cu unt pentru toţi patru. Se hotărî în sfârşit, tăie feliile, întinse pe una brânză, o acoperi cu alta unsă cu unt, lipindu-le între ele. Asta era briquet-ul, tartina dublă pe care şi-o luau, în fiecare dimineaţă, în mină. Curând, cele patru felii duble fură înşirate pe masă, cumpănite cu necruţătoare socoteală, cea groasă pentru tata, cea subţire pentru Jeanlin. Catherinei, care părea absorbită doar de rosturile casei, îi mai cutreiera pesemne mintea şi la povestea îndrugată de Zacharie pe seama contramaistrului şi a femeii lui Pierron, căci întredeschise uşa de la intrare şi aruncă o privire afară. Vântul sufla fără încetare, fugare licăriri se înteţeau pe faţadele scundelor căsuţe ale coloniei minerilor, din care se înălţa un nedesluşit freamăt al deşteptării din somn. Uşi începură să se închidă la loc, pâlcuri negre de lucrători porneau în noapte. Nu era o prostie să stea în frig, de vreme ce lucrătorul acela de la încărcare, din orizont, dormea desigur, zăbovind până la ceasurile şase de dimineaţă, când urma să-şi ia în primire slujba? Iar ea aştepta, privind casa din partea cealaltă a grădinii. Curiozitatea îi fu aţâţată de uşa care se deschise. Dar nu putea fi decât fata Pierronilor, mica Lydie, care pleca pesemne spre mină. Un zgomot de apă care dă în foc o făcu să se întoarcă. Închise uşa în grabă şi alergă: apa clocotea şi se revărsa, stingând focul. Nu mai era cafea deloc. Nu-i mai rămase decât să opărească zaţul din ajun; apoi îndulci cafeaua cu glucoză. Chiar în acea clipă taică-su şi cei doi fraţi coborau. — Ei drace! declară Zacharie când îşi vârî nasul în ceaşcă, cafeaua asta nu-i chiar atât de tare, n-o să ne zboare în ţăndări scăfârlia! Maheu ridică din umeri cu o mutră resemnată. — Eh! E fierbinte, e totuşi bună. Jeanlin adună firimiturile rămase de la feliile de pâine cu unt şi le muie în fiertură. După ce băură, Catherine goli cafetiera în ploştile de tablă. În picioare toţi patru, abia luminaţi de feştila fumegândă, înghiţeau cu lăcomie, grăbiţi. — Suntem gata, în sfârşit? întrebă tatăl. Parcă am fi nişte rentieri. Dar se auzi un glas venind dinspre scară, a cărei uşă o lăsaseră deschisă. Era mama Maheu, care striga: — Luaţi toată pâinea. Am puţină supă cu fidea pentru copii! — Da, da! răspunse Catherine. Ea stinsese focul, punând bine, într-un colţ al grătarului, un rest de supă, pe care bunicul o va găsi caldă când se va înapoia acasă, la ceasurile şase de dimineaţă. Cu toţii îşi luară saboţii de sub bufet, petrecându-şi pe după umeri sfoara de care le spânzura plosca, virând feliile de pâine cu unt la spate, între cămaşă şi haină. Şi ieşiră, bărbaţii înainte, fata în urmă, stingând lumânarea, răsucind cheia în broasca uşii. Casa se cufundă din nou în beznă. — Bravo, plecăm împreună! spuse un bărbat care închidea uşa casei învecinate. Era Levaque, cu băiatul său Bébert, un băieţandru de doisprezece ani, bun prieten cu Jeanlin. Catherine, uluită, râse pe-nfundate la urechea lui Zacharie: Adică cum, Bouteloup nu mai aştepta nici măcar plecarea soţului?! Acum, în cartierul minerilor luminile se stingeau. O ultimă uşă se trânti, totul aţipi din nou, femeile şi copiii se adânceau iarăşi în somn, în fundul paturilor, devenite mai încăpătoare. iar între satul întunecat şi Voreux, în care începuse forfota, se perinda printre valurile vântului o molcomă defilare de umbre, plecau cărbunarii la lucru, legănându-şi umerii, stânjeniţi de propriile lor braţe, pe care le încrucişau pe piept; în vreme ce, pe spatele fiecăruia, din feliile de pâine cu unt, crescuse câte o cocoaşă. Înveşmântaţi în haine subţiri, dârdâind de frig, fără a se mai grăbi, răsfiraţi de-a lungul drumului, tropăiau ca o turmă.   [1] Bonnemort are, ca substantiv comun, înţelesul de moarte care nu ucide (n. t.).

Izbanda Familiei Rougon de Emile Zola                                                                                              I Cum ieşi din oraşul Plassans pe Poarta Romei, situată la sud, pe mâna dreaptă a drumului ce duce spre Nisa, după ce ai trecut de primele case ale mahalalei, dai peste un loc viran, cunoscut prin părţile locului sub numele de maidanul Saint-Mittre. Maidanul, un loc pătrat, de o oarecare mărime, se întinde de-a lungul drumului la nivelul trotuarului, de care-l desparte doar o fâşie de iarbă bătătorită. La dreapta, o străduţă pierdută într-o fundătură, mărgineşte maidanul cu un rând de cocioabe; la stânga şi în fund, îl închid două feţe de zid mâncate de muşchi, deasupra cărora se zăresc ramurile înalte ale duzilor de la Jas-Meiffren, mare proprietate cu intrarea mai jos în mahala. Astfel, închis în trei părţi, maidanul este ca o piaţă care nu duce nicăieri, străbătută doar de cei care se plimbă. Mai demult fusese acolo un cimitir, hramul sfântului Mittre, sfânt provensal preaslăvit în ţinut. Bătrânii din Plassans, în 1851, îşi aminteau că mai apucaseră încă zidurile cimitirului, care rămăsese închis timp de ani de zile. Pământul, ghiftuit de cadavre de mai bine de un veac, mustea moartea şi oamenii trebuiseră să deschidă un alt cimitir la celălalt capăt al oraşului. Fostul cimitir, părăsit, se primenea în fiecare primăvară, acoperindu-se cu o vegetaţie neagră şi stufoasă. Pământul gras, unde groparii nu puteau da cu hârleţul fără să scoată vreo rămăşiţă omenească, ajunsese de o rodnicie uimitoare. După ploile de mai şi soarele de iunie, din drum zăreai vârfurile de iarbă care se revărsau peste ziduri; înăuntru era o mare de un verde întunecat, adânc, învârstată cu flori mari de o strălucire deosebită. Simţeai dedesubt, în umbra talpinelor dese, glia umedă care clocotea şi zemuia de sevă. Printre ciudăţeniile câmpului se aflau şi nişte peri cu braţele răsucite şi cu noduri monstruoase, ale căror fructe enorme nicio gospodină din Plassans nu ar fi voit să le culeagă. În oraş se vorbea de aceste fructe cu dezgust; dar plozii din mahala nu făceau asemenea nazuri, ci săreau cu droaia zidul pe înserate şi furau perele chiar înainte de a se coace. Viaţa frenetică a vegetaţiilor şi a arborilor mistui în curând moartea din fostul cimitir Saint-Mittre; putreziciunea omenească fusese mâncată de flori cu atâta lăcomie, încât, trecând pe lângă această cloacă, nu mai simţeai decât pătrunzătoarele miresme ale mixandrelor sălbatice. Totul a fost o treabă de câteva veri. În vremea aceea, oraşul se gândi să tragă foloase de pe urma acestui bun comunal care lâncezea fără rost. Zidurile de-a lungul drumului şi fundăturii fură dărâmate, locul fu curăţat de buruieni şi de peri. Apoi mutară cimitirul. Terenul fu răscolit mai mulţi metri în adâncime şi într-un colţ fură adunate grămadă osemintele pe care pământul binevoi să le restituie. O lună de zile, ştrengarii, care plângeau după peri, jucară bile cu ţestele; câţiva amatori de glume proaste atârnară într-o noapte, de toate soneriile din oraş, oseminte de picioare. A fost un adevărat scandal de care-şi mai aduc şi astăzi aminte locuitorii din Plassans; zarva nu se potoli decât când se hotărî să se arunce grămada de oseminte în fundul unei gropi, departe, în cimitirul cel nou. Dar cum în provincie treburile se fac cu o înţeleaptă încetineală, locuitorii văzură o săptămână întreagă o singură cotiugă care transporta rămăşiţele omeneşti, ca şi cum ar fi cărat moloz. Mai prost era că această cotiugă trebuia să străbată oraşul cât era de lung şi că din pricina pavajului stricat, semăna pe străzi, la fiecare zdruncinătură, fărâme de oseminte şi bulgări de pământ gras. Nici pomeneală de slujbă religioasă, ci numai un transport încet şi brutal. Nu a fost niciodată un oraş mai scârbit. Ani de zile, terenul fostului cimitir Saint-Mittre a rămas ca un loc de spaimă. Deschis primului venit, la marginea drumului mare, maidanul a rămas pustiu, pradă iarăşi ierburilor sălbatice. Municipiul, care se gândea fără îndoială să-l vândă şi să vadă cum pe el se clădesc case, n-a putut găsi cumpărători. Poate că amintirea grămezilor de oseminte şi a cotiugii care trecea încoace şi încolo pe stradă, singură, cu încăpăţânarea unui coşmar, i-a speriat pe oameni; sau mai degrabă s-ar putea explica faptul prin lenea provincială, căreia îi e silă să distrugă, dar să şi construiască. Adevărul este că oraşul păstră terenul şi, până la urmă, uită chiar de dorinţa de a-l vinde. Nici măcar nu-l împrejmui cu gard; intra cine voia. Şi încetul cu încetul, cu trecerea anilor, oamenii se obişnuiră cu colţul acesta gol; se aşezau pe iarba de la margine, străbăteau câmpul şi-l umpleau. După ce covorul de iarbă se uză sub picioarele celor care se plimbau, şi după ce pământul bătătorit deveni cenuşiu şi tare, fostul cimitir începu să semene cu un fel de piaţă publică prost nivelată. Ca să se şteargă şi mai mult orice amintire urâtă, locuitorii ajunseră încet-încet, fără să vrea, să schimbe până şi denumirea terenului: se mulţumiră să păstreze numele sfântului cu care botezaseră şi fundătura care se adâncea într-un colţ al câmpului; era maidanul Saint-Mittre şi fundătura Saint-Mittre. Toate acestea s-au întâmplat demult. De mai bine de treizeci de ani, maidanul Saint-Mittre şi-a schimbat înfăţişarea. Oraşul, prea nepăsător şi prea adormit ca să tragă foloase de pe urma lui, l-a închiriat în schimbul unei sume modeste unor rotari din mahala. Aceştia l-au transformat într-un şantier de lemnărie. Şi azi maidanul e ticsit de grinzi uriaşe între zece şi cincisprezece metri lungime, aşezate grămezi ici şi colo, aidoma unor coloane înalte răsturnate pe jos. Aceste grămezi de grinzi, în chip de catarge puse unul lângă altul, de la un capăt la altul al câmpului, sunt un veşnic prilej de bucurie pentru ştrengari. Ici-colo, din pricina unor bucăţi de lemne căzute pe jos, terenul e acoperit cu un fel de pachet din cioturi rotunjite, pe care nu reuşeşti să mergi decât printr-o minune de echilibru. Toată ziua o droaie de copii fac acest exerciţiu. Îi vezi sărind pe scândurile groase, urmărindu-se în şir pe muchiile înguste, târându-se călare – fel de fel de jocuri care se termină întotdeauna cu încăierări şi cu lacrimi; uneori se aşază câte doisprezece în şir unii după alţii, pe capătul subţire al unei grinzi înălţate la câţiva metri de pământ şi se dau huţa ore întregi. Aşa a ajuns maidanul Saint-Mittre un loc de joacă, unde de un sfert de veac toţi plozii din mahala îşi rod turul pantalonilor. Ţiganii în trecere au desăvârşit caracterul ciudat al acestui colţ pierdut, alegându-l ca loc de popas după străvechiul lor obicei. Cum ajungeau în Plassans, îşi adăposteau casele pe roate, cuprinzând o şatră întreagă, în fundul maidanului Saint-Mittre. Aşa că locul nu e niciodată gol: totdeauna mişună aici o ceată cu apucături ciudate, o şleahtă de bărbaţi arămii şi de femei cumplit de uscăţive, printre care se zbenguie o droaie de copii frumoşi. Liota trăieşte fără ruşine în aer liber, în faţa tuturor, punându-şi la fiert ceaunul, mâncând ce nu-ţi dă prin minte, înşirându-şi zdrenţele lor găurite, dormind, bătându-se, sărutându-se, puţind a murdărie şi a mizerie. Câmpul mort şi pustiu, unde altădată doar viespile bâzâiau în jurul florilor grase, în tăcerea copleşitoare a soarelui, a ajuns astfel să răsune de certurile ţiganilor şi de ţipetele ascuţite ale haimanalelor din mahala. Un fierăstrău care taie într-un colţ grinzile şantierului scârţâie ca un bas surd ce acompaniază neîntrerupt glasurile stridente. Acest fierăstrău este foarte primitiv: lemnul e pus pe două capre ridicate şi doi tăietori de scânduri, unul sus, cocoţat chiar pe grindă, celălalt jos, orbit de rumeguşul care cade, imprimă pânzei puternice a fierăstrăului o continuă mişcare încoace şi încolo. Ore întregi, cei doi oameni se apleacă, asemenea unor paiaţe articulate, cu mişcări regulate şi rigide ca de maşină. Lemnul pe care-l taie este aşezat de-a lungul zidului din fund şi pus în grămezi de doi sau trei metri, clădite metodic, scândură cu scândură, în formă de cub perfect. Aceste grămezi pătrate de scânduri, care adesea rămân aici vara şi iarna năpădite de buruieni, sunt unul dintre colţurile atrăgătoare ale maidanului Saint-Mittre. Ele orânduiesc cărări misterioase, înguste şi discrete, care duc la o alee mai largă lăsată între grămezi şi zid: un loc pustiu, o fâşie de verdeaţă din care nu se mai văd decât crâmpeie de cer. În această alee, unde zidurile sunt acoperite cu muşchi iar pământul pare acoperit cu un covor de lână groasă, domneşte încă vegetaţia viguroasă şi liniştea fremătătoare a fostului cimitir. Din vechile morminte dogorâte de soare, răbufnesc suflările calde abia simţite ale voluptăţii morţii. Nicăieri în împrejurimi nu se află un loc mai tulburător, mai vibrant de căldură, de singurătate şi de dragoste. Aici e un loc minunat pentru iubire. După ce s-a golit cimitirul, osemintele au fost probabil aşezate în colţul acesta, căci nu rareori azi, scormonind cu piciorul iarba umedă, poţi dezgropa resturi de craniu. De altminteri, nimeni nu se mai gândeşte la morţii care dorm sub iarbă. În timpul zilei doar copiii se joacă de-a v-aţi ascunselea pe după grămezile de lemnărie. Aleea verde rămâne neatinsă şi necunoscută. Nu se vede decât şantierul ticsit de grinzi şi cenuşiu de praf. Dimineaţa şi după-amiaza, când soarele e cald încă, întregul teren forfoteşte. Dar mai presus de toată frământarea câmpului, mai presus de ştrengarii ce se joacă printre bucăţile de lemn şi de ţiganii ce-şi aţâţă focul sub ceaun, silueta uscată a tăietorului de scânduri, cocoţat pe grindă, se desprinde în plin văzduh, mişcându-se înainte şi înapoi în ritm de pendulă, ca şi cum ar bate tactul vieţii clocotitoare şi noi care a izbucnit în fostul câmp de veşnică odihnă. Numai bătrânii, aşezaţi pe grinzi şi încălzindu-se la razele amurgului, mai vorbesc uneori între ei despre osemintele pe care le-au văzut altădată cărate de faimoasa cotiugă pe străzile oraşului. Când se lasă noaptea, maidanul Saint-Mittre se goleşte şi se adânceşte asemeni unei gropi mari negre. În fund nu se mai zăreşte decât licărirea slabă a focului ţiganilor. Când şi când, umbre dispar tăcute în masa deasă a întunericului. Iarna mai ales locul devine sinistru.

Nana de Emile Zola   L a ora nouă, sala teatrului Variétés era încă goală. Câteva persoane, la balcon şi în fotoliile de orchestră, aşteptau, pierdute printre scaunele de catifea vişinie, în lumina slabă a candelabrului doar pe jumătate aprins. Întunericul învăluia uriaşa pată roşie a cortinei; şi niciun zgomot nu venea dinspre scenă, de la rampa stinsă, din preajma pupitrelor muzicanţilor, împrăştiate în dezordine. Numai sus, la galeria a treia, în jurul rotondei plafonului unde femei şi copii goi îşi luau zborul pe un cer înverzit de gazul de iluminat, chemări şi râsete se iscau dintr‑o hărmălaie continuă de voci, capete acoperite cu bonete si şepci se etajau sub largile firide rotunde, încadrate cu ornamente aurii. Din când în când, îşi făcea apariţia câte o plasatoare, zorită, cu biletele‑n mână, împingând în faţa ei un domn şi o doamnă care se aşezau, bărbatul în frac, femeia subţirică şi cambrată, plimbând în jurul ei o privire domoală. Doi tineri îşi făcură apariţia în preajma fotoliilor de orchestră. Rămaseră în picioare, privind. — Ce‑ţi spuneam eu, Hector? izbucni cel mai vârstnic, un vlăjgan cu o mustăcioară neagră. Venim prea devreme. Ai fi putut foarte bine să mă laşi să‑mi termin ţigara. Trecea o plasatoare. — Ehe, dom’le Fauchery, spuse ea cu un ton familiar, mi‑e teamă că n‑o să‑nceapă mai devreme de‑o juma de oră. — Atunci, pentru ce scrie pe afiş ora nouă? Murmură Hector, a cărui figură alungită luă o expresie contrariată. De dimineaţă, Clarisse, care joacă în piesă, mi‑a dat cuvântul că‑ncepe la ora opt precis. Un moment, tăcură, ridicând capul şi explorând umbra lojilor. Dar hârtia verde cu care erau tapetate le întuneca şi mai tare. În partea de jos, sub galerie, benoarele se cufundau într‑o completă beznă. La lojile de la balcon, nu se afla decât o doamnă grasă, înfundată în catifeaua rampei. La dreapta şi la stânga, între coloane înalte, avanscenele rămâneau goale, drapate cu lambrechine cu franjuri lungi. Sala albă, cu decoraţii aurii, puse‑n valoare de un verde‑palid, se estompa, ca si cum scurtele licăriri ale candelabrului de cristal ar fi umplut‑o cu o pudră fină, — Ai făcut rost de un loc în avanscenă pentru Lucy? întrebă Hector. — Da, răspunse celălalt, dar n‑a fost tocmai uşor… Oh, nu‑i niciun pericol ca Lucy să vină prea devreme! Îşi înăbuşi un uşor căscat de plictiseală, apoi reluă după o scurtă tăcere: — Ai noroc, tu, care încă n‑ai văzut premiera… Blonda Venus va fi evenimentul anului. Se vorbeşte de şase luni despre ea. Ah, dragul meu, o muzică! O grozăvie!… Bordenave, care‑şi cunoaşte meseria, a păstrat‑o pentru deschiderea Expoziţiei. Hector asculta cu religiozitate. Îndrăzni totuşi să pună o întrebare: — Dar pe Nana, noua stea, care trebuie să joace în rolul lui Venus, ai cunoscut‑o? — Ei, poftim, asta‑i bună! Mereu aceeaşi şi aceeaşi poveste! strigă Fauchery înălţându‑şi braţele în aer. De azi‑dimineaţă, toţi mă pisează cu Nana. Am întâlnit mai mult de douăzeci de persoane, şi Nana‑n sus, Nana‑n jos! Ştiu şi eu? Ce, parcă trebuie să cunosc pe toate fetele din Paris?… Nana‑i o născocire a lui Bordenave. Asta trebuie să fie adevărul. Se linişti. Dar pustietatea sălii, lumina slabă a candelabrului, această reculegere de biserică plină de glasuri şoptite şi de zgomote de uşi trântite, îl enervau. — Ei asta‑i! Spuse deodată. Îmbătrânim aici. Mă duc afară… Să mergem, poate‑l găsim pe Bordenave jos. O să ne spună el cum stau lucrurile. Jos, în holul uriaş pardosit cu dale de marmură, unde se aflau controlorii, publicul începea să se arate. Prin cele trei porţi cu grilajele deschise, se putea vedea trecând toată viaţa palpitantă a bulevardelor, care viermuiesc şi clocotesc în frumoasele nopţi de aprilie. Uruitul trăsurilor se curma brusc, portierele se trânteau cu zgomot şi lumea intra, în grupuri mici, oprindu‑se în faţa controlorilor, urcând, în fund, scara dublă, unde femeile zăboveau o clipă cu un legănat uşor din talie. În strălucirea crudă a gazului de iluminat, în goliciunea lividă a acestei săli, a cărei decoraţie de un mediocru stil empire părea un peristil de templu din carton, mari afişe galbene se etalau pretutindeni, purtând pe ele numele Nanei scris cu uriaşe litere negre. Bărbaţii, agăţaţi ciorchine de ele, le citeau; alţii, în picioare, pălăvrăgeau, blocând intrările; în timp ce, în preajma casei de bilete, un om cu aspect grosolan, cu faţa lată, proaspăt bărbierită, răspundea cu brutalitate persoanelor care insistau să obţină locuri. — Uite‑l pe Bordenave, spuse Fauchery, coborând scara. Dar directorul îl şi zărise. — Ei, drăguţ din partea dumitale! îi strigă el de departe. Ce să‑ţi spun, mi‑ai făcut o cronică… Am deschis de dimineaţă Le Figaro. Nimic! — Ai răbdare! Trebuie s‑o cunosc mai întâi pe Nana asta a voastră, înainte de a vorbi despre ea… De altfel, n‑am promis nimic. Apoi, pentru a‑i tăia directorului orice poftă să mai lungească vorba, i‑l prezentă pe vărul lui, domnul Hector de la Faloise, un tânăr care venea să‑şi desăvârşească educaţia la Paris. Directorul îl cântări dintr‑o scurtă privire pe tânăr. În schimb, Hector îl examina îndelung, emoţionat. Aşadar, ăsta‑i Bordenave, cel despre care se spunea că exhibă femei, că le tratează ca la ocnă, un creier care fierbe totdeauna căutând cine ştie ce reclamă, individul acela care strigă, scuipă şi se loveşte peste coapse, cinic şi având o minte de jandarm! Hector se crezu dator să caute o frază amabilă. — Teatrul dumneavoastră… începu el cu o voce subţire. Bordenave îl întrerupse liniştit, vorbind pe şleau, ca un om căruia îi plac situaţiile limpezi: — Spune bordelul meu. Atunci Fauchery avu un zâmbet aprobativ, în timp ce la Faloise rămase cu complimentul în gât, foarte contrariat, încercând să pară că gustă gluma. Directorul se grăbise să strângă mâna unui cronicar dramatic, al cărui foileton se bucura de mare trecere. Când se întoarse, la Faloise tocmai încerca să‑şi vină în fire. Se temea să nu fie considerat un provincial, dacă se arăta prea surprins. — Mi s‑a spus, începu el din nou, dorind neapărat să găsească ceva de spus, că Nana are o voce fermecătoare. — Ea! exclamă directorul înălţând din umeri, o adevărată tulumbă! Tânărul se grăbi să adauge: — Încolo, o excelentă actriţă. — Da de unde!… E stângace! Nu ştie ce să facă cu mâinile şi cu picioarele. La Faloise roşi uşor. Nu înţelegea nimic. Bâlbâi: — Pentru nimic în lume n‑aş fi vrut să pierd premiera de astă‑seară. Ştiam că teatrul dumneavoastră… — Spune, domnule, bordelul meu, îl întrerupse din nou Bordenave cu recea încăpăţânare a unui om convins de ceea ce afirmă. În acest timp, Fauchery, foarte liniştit, privea femeile care intrau. Veni în ajutorul vărului său, atunci când îl văzu uluit şi neştiind dacă trebuie să râdă sau să adopte o mină serioasă. — Fă‑i totuşi plăcerea lui Bordenave şi numeşte‑i teatrul cum vrea el, din moment ce asta îl amuză… Şi tu, dragul meu, nu‑ţi mai da aere. Dacă Nana nu ştie nici să cânte, nici să danseze, va fi un fiasco, şi atâta tot. De asta mi‑e şi frică, de altfel. — Un fiasco! Un fiasco! Strigă directorul a cărui faţă se făcea purpurie. Ce nevoie are o femeie să ştie să danseze şi să cânte? Ah, dragul meu, prea eşti naiv… Nana are altceva, zău! Şi încă ceva care ţine loc de toate. Am adulmecat eu afacerea, te amuzi foarte bine cu ea, ori, dacă nu, n‑am fler, sunt un imbecil… Vei vedea, vei vedea, nu trebuie decât să apară, şi toată sala se va linge pe buze. Îşi ridicase mâinile groase şi fremătătoare de entuziasm, şi, uşurat, coborî vocea, mormăind pentru sine însuşi: — Da, va ajunge departe, oh! Doamne‑sfinte! Da, va ajunge departe… Are o piele, oh! O piele! Apoi, cum Fauchery îl descosea, acceptă să dea amănunte cu o cruditate de expresie care‑l jena pe Hector de la Faloise. O cunoscuse pe Nana şi voia să o lanseze. Tocmai căuta pe atunci o Venus. Nu era el omul care să se încurce multă vreme cu o femeie; lucrul care îi plăcea cel mai mult era să facă publicul să profite numaidecât de ea. Dar avea de furcă în şandramaua lui, pe care venirea acestei fete voinice o întorsese pe dos. Rose Mignon, steaua trupei, o fină actriţă şi o adorabilă cântăreaţă, ameninţa în fiecare zi, furioasă, să‑l lase baltă, intuind o rivală. Şi, pentru afiş, ce tărăboi, Dumnezeule mare! În cele din urmă, se decisese să se pună numele celor două actriţe cu litere de dimensiune egală. Pe el nu trebuie să‑l întărâte nimeni. Ori de câte ori una dintre fetele sale, cum le numea el, Simonne sau Clarisse, îşi făcea de cap, le ardea un picior în fund. Altminteri, nu‑i chip de trăit. Încercau să‑l păcălească, ştia el cât preţuiau târfele astea. — Iată! spuse el, întrerupându‑se, domnul Mignon şi Steiner. Mereu împreună. Ştiţi că Steiner începe să se sature până peste cap de Rose; în consecinţă, soţul Rosei nu‑l slăbeşte din ochi, de teamă să nu spele putina şi să‑i lase soţia baltă. Pe trotuar, lampa cu gaz, care lumina cornişa teatrului, arunca o pânză de lumină vie. Doi pomişori, de un verde crud, se detaşau limpede; o coloană de afişaj se vedea albă şi aşa de puternic luminată, încât îi citeai de la distanţă literele, ca în plină zi; şi, mai departe, noaptea adâncă a bulevardului era punctată cu felinare, în învălmăşeala unei mulţimi mereu în mişcare. Mare parte din oameni nu intrau imediat, rămânând afară ca să‑şi termine de fumat ţigara, sub lumina rampei, care le dădea o paloare lividă şi decupa pe asfalt scurtele lor umbre negre. Mignon, un zdrahon, cu o frunte pătrată ca un Hercule de iarmaroc, îşi croia drum prin mijlocul grupurilor, târându‑l la braţ pe bancherul Steiner, pipernicit, cu pântecele proeminent, cu faţa rotundă şi încadrată de un cerc de barbă încărunţită. — Ei bine! îi zise Bordenave bancherului, aţi întâlnit‑o ieri, în biroul meu. — Ah! Ea era! exclamă Steiner. Bănuiam… Dar eu ieşeam, când ea intra, aşa că de‑abia am apucat s‑o zăresc. Domnul Mignon asculta, cu pleoapele coborâte, răsucind nervos în deget un diamant mare. Înţelesese că‑i vorba de Nana. Apoi, cum Bordenave făcea debutantei sale un portret care aprindea o scânteie în ochii bancherului se hotărî în cele din urmă să intervină. — Nu‑i nimic, dragul meu, o târfă oarecare! Publicul va lua‑o cu huo… Steiner, dragul meu, ştii că soţia mea te aşteaptă în cabina ei. Vru să‑l ia. Dar Steiner refuză să‑l părăsească pe Bordenave. În faţa lor, lumea se înghesuia la control şi o larmă de voci se înălţa din mijlocul mulţimii, unde numele Nanei răsuna cu vioiciunea armonioasă a celor două silabe ale sale. Bărbaţii, care se postau în faţa afişelor, îl silabiseau cu voce tare; alţii îl rosteau în trecere cu un ton nedumerit, în timp ce femeile, neliniştite şi surâzătoare, îl repetau încetişor, cu un aer surprins. Nimeni n‑o cunoştea pe Nana. De unde picase Nana? Şi poveştile circulau, tot felul de glume se şuşoteau la ureche. Era ca o mângâiere acest nume, un nume mic, familiar tuturor buzelor. Numai când îl rostea, lumea se înveselea şi devenea prietenoasă. Un fior de curiozitate străbătea mulţimea, acea curiozitate a Parisului care are intensitatea unui acces de nebunie. Voiau s‑o vadă pe Nana. O doamnă se trezi cu volanul rochiei smuls, un domn îşi pierdu pălăria. — Ah! Îmi cereţi prea mult! strigă Bordenave, pe care vreo douăzeci de bărbaţi îl asaltaseră cu întrebările. O s‑o vedeţi… O şterg, e nevoie de mine. Dispăru, încântat de a‑şi fi aţâţat publicul. Mignon înălţă din umeri, amintindu‑i lui Steiner că Rose îl aşteaptă pentru a‑i arăta toaleta ei din primul act. — Uite‑o pe Lucy, acolo, cea care coboară din trăsură, îi spuse la Faloise lui Fauchery. Era, într‑adevăr, Lucy Stewart, o femeie micuţă, urâtă, de vreo patruzeci de ani, cu gâtul prea lung, faţa uscăţivă şi trasă, şi o gură cărnoasă, dar atât de vioaie şi de graţioasă, încât avea mult farmec. Era însoţită de Caroline Héquet şi de mama ei. Caroline, de o frumuseţe rece, mama – foarte demnă, de parcă ar fi fost împăiată. — Vii cu noi, ţi‑am rezervat un loc, zise ea lui Fauchery. — Ah! Nu. Nici vorbă! Ca să nu văd nimic?! răspunse el. Am un fotoliu de orchestră, îmi place mai mult la parter. Lucy se supără. Nu îndrăzneşte oare să se arate cu ea? Apoi, liniştită brusc, trecu la un alt subiect: — De ce nu mi‑ai spus c‑o cunoşti pe Nana? — Pe Nana? N‑am văzut‑o niciodată. — Zău? Mi s‑a spus că în mod sigur te‑ai culcat cu ea. Dar, în faţa lor, Mignon, cu un deget pe buze, le făcea semn să tacă, şi la o întrebare a lui Lucy, îi arătă un tânăr care trecea, murmurând: — Tipul Nanei. Toţi îl priviră. Era drăguţ. Fauchery îl recunoscu: era Daguenet. Mâncase trei sute de mii de franci cu femeile şi acum chibiţa la Bursă, pentru a putea plăti buchete de flori şi dineuri din când în când. Lucy găsi că are ochi frumoşi. — Ah, uite‑o pe Blanche! Strigă. Ea mi‑a spus că te‑ai culcat cu Nana. Blanche de Sivry, o blondă corpolentă, a cărei faţă frumoasă plesnea de grăsime, sosea în tovărăşia unui bărbat pirpiriu, foarte îngrijit, de o mare distincţie. — Contele Xavier de Vandeuvres, şopti Fauchery către la Faloise. Contele schimbă o strângere de mână cu jurnalistul, în vreme ce o vie discuţie avea loc între Blanche şi Lucy. Barau trecerea, cu rochiile lor încărcate de volane, una‑n bleu, alta în roz, şi numele Nanei revenea pe buzele lor cu atâta înverşunare, încât lumea se oprea să le asculte. Contele de Vandeuvres o luă cu el pe Blanche. Dar acum, ca un ecou, numele Nanei răsuna în cele patru colţuri ale holului, pe un ton tot mai înalt, izvorât dintr‑o dorinţă pe care aşteptarea o amplifica. Nu mai începea odată? Bărbaţii îşi scoteau ceasurile, întârziaţii săreau din trăsuri, înainte ca ele să se fi oprit, grupurile părăseau trotuarul, unde oamenii care se plimbau agale străbăteau fără grabă cercul de lumină pustiu acum, lungindu‑şi gâtul ca să reuşească să vadă înăuntrul teatrului. Un ştrengar sosi fluierând, se proţăpi în faţa unui afiş, la uşă, apoi strigă: „Ehei! Nana!” cu o voce răguşită de beţiv, şi îşi văzu de drum, legănându‑se în mers şi târându‑şi pantofii vechi. Veselia se răspândea. Domni foarte bine repetau: „Ehei! Nana! Ehei! Nana!” Spectatorii se striveau, o ceartă izbucni la control, un val de protest crescu în jur, alcătuit din freamătul de voci care o chemau pe Nana, cerând‑o în mod imperios, de‑a lungul efluviului de senzualitate brutală care străbătea mulţimea.