Anthony King

Profesionistii mortii de Anthony King politia criminala 3 CAPITOLUL 1   — Tot nu vrei să-mi spui cine e acest bărbat căruia trebuie să-i vâr un glonte în creier? — Taci şi concentrează-te asupra ţintei! – îşi apostrofă George discipolul. Soarele de pe plaja Kusadasi, din Turcia, distorsiona imaginea victimei urmărite prin luneta carabinei de proveninţă italiană. Reflexele strălucitoare chiar îl orbeau pe Patrick, făcându-i ochiul drept să lăcrimeze. Plecaseră din oraşul Aydin dis-de-dimineaţă, iar după ora prânzului trebuiau să fie la Bursa, pentru a lua avionul spre Amsterdam, cu misiunea îndeplinită. Autorităţile turce nici n-aveau să bage de seama execuţia, până când ei nu vor fi părăsit acest teritoriu oriental. Bărbatul îşi expunea burdihanul la soare, fiind întins lângă o blondă platinată superbă, care era gata să-i satisfacă până şi cea mai perversă dorinţă erotică dacă i s-ar fi cerut. Ea ştia că va fi răsplătită pe măsură şi nu ar fi precupeţit niciun efort pentru obţinerea acelor bani. Patrick duse puşca la ochi şi privi prin lunetă – ţeasta grăsanului. De la cei 50 de metri distanţă nici n-ar fi avut nevoie de sofisticatul sistem de lupe, însă George insista asupra acestei proceduri. Succesul asasinatului trebuia asigurat în proporţie de 100%. — Vrei să ne prindă noaptea sau îi arunci odată creierii în aer, ca să putem spăla putina? – îl apostrofă bătrânul. — Imediat, patroane! Stai puţin, ca diva să-şi ia sfârcurile din dreptul fizionomiei lui. Nu vreau să deteriorez şi această pereche superbă de sâni – răspunse Patrick grijuliu. Trag imediat! La nici două secunde după ultima declaraţie, discipolul îşi ţinu respiraţia şi acţionă cu mare fineţe trăgaciul armei. Bufnitura atenuată de amortizorul puştii abia se auzi. O fracţiune de secundă mai târziu, ataşatul militar al Belgiei la Ankara îşi dădea obştescul sfârşit pe minunata plajă de la Kusadasi, fără ca vilegiaturiştii din împrejurimi să-şi dea seama ce se întâmplase. Glontele îi intrase deasupra ochiului drept şi ieşise prin ceafă – împuşcătura fiind executată de la un nivel superior – făcând să explodeze toată partea posterioară a ţestei consilierului. Sângele amestecat cu bucăţi de creier pătase prosopul de plajă, infiltrându-se apoi în nisipul fin. În vreme ce blonda începu să zbiere ca turbată, trăgătorul îşi demontă cu mult calm arma, sub stricta supraveghere a mentorului său, care îi aranja cu o precizie matematică piesele componente într-o cutie specială. Ajunşi în centru, cei doi abandonară maşina furată şi luară un autobuz până aproape de marginea oraşului. Coborâră la penultima staţie, fiecare luând câte un taxi cu destinaţia aeroportului. De valiza cu arma crimei se debarasaseră puţin mai înainte, aruncând corpul delict într-o gaură de canal. Jack Kosak, cunoscut în întreaga lume interlopă internaţională drept un temut asasin plătit, era mulţumit de misiunea pe care discipolul său o dusese la bun sfârşit sub stricta lui supraveghere. Patrick era destul de bun şi i-ar fi putut călca pe urme cu demnitate, dacă ar fi fost mai puţin sensibil în situaţiile limită şi ceva mai spontan. La aceste două aspecte trebuia să mai lucreze, în cazul în care voia să aibă un urmaş de nădejde, acum, în pragul retragerii sale. * * * În drum spre Los Angeles, Jack Kosak moţăia în fotoliul avionului la clasa „bussines”, continuând să se gândească la elevul lui. Patrick era un băiat descurcăreţ, dar cam avea tendinţa de a lua totul în glumă. Trecut de 60 de ani, George îl considera ca pe un fiu de care nu avusese parte, nefiind niciodată căsătorit. Deşi nu-l întrebase de vârstă, bătrânul era sigur că discipolul lui nu putea avea mai mult de 30 de ani. Până la urmă îi va corecta tendinţa de a lua totul în glumă, fiindcă era genul de om care putea fi modelat, iar acest aspect era unul esenţial. În ceea ce privea mânuirea armamentului, stăpânirea de sine, echilibrul psihic şi receptivitatea la învăţăturile maestrului său, George se putea declara mulţumit. Aproape emoţionat, Jack Kosak – cunoscut prin Interpol sub porecla de George – îşi aduse aminte de prima lor întâlnire. Se cunoscuseră la New York, în urmă cu cinci luni. Cum se decisese „puştiul” să îmbrăţişeze „cariera” de ucigaş plătit a rămas un mister pentru el. Patrick se descurcase, asta era tot! Bătrânul a venit atunci la întâlnire machiat ca de obicei şi l-a plăcut din prima clipă, îşi luase, în prealabil, toate măsurile de precauţie necesare. Tânărul i-a propus un contract foarte ispititor: ca George să-l înveţe tot ceea ce ştia el, arta lui, stabilind apoi singur preţul ce i se cuvenea. Patrick urma să-l plătească mai târziu – în sistem leasing – după ce începea să lucreze pe cont propriu. Deocamdată, nu-i putea oferi decât un avans de 20.000 de dolari, sumă care însemna, totuşi, ceva. La început, George s-a arătat surprins de această cerere şi de francheţea cu care Patrick o formulase. De aceea, a luat propunerea ca pe o provocare, aproape fără să se gândească. Trecuse prea mult timp de când lucra de unul singur, într-o discreţie totală, ca o umbră în mulţime, în plus, strânsese bani cât pentru mai multe vieţi de lux, aşa că alţii nu îi mai trebuiau. Venise vremea să iasă la pensie şi să predea altcuiva ştafeta celebrului asasin care nu fusese niciodată prins şi nici nu ratase vreodată. Ar fi fost păcat ca tot ceea ce învăţase de-a lungul unei vieţi, de unul singur, să se piardă în vânt. Dar mai mult decât atât, George – obsesia poliţiştilor din întreaga lume – ţinea să-şi satisfacă şi o plăcere personală. El voia să fie pe prima pagină a ziarelor în continuare. Iar dacă nu el, măcar stilul lui. În ceea ce privea retragerea, visul lui era acela de a părăsi scena sub luminile reflectoarelor, într-un mod glorios, aşa cum glorioasă fusese întreaga lui carieră. Avionul se pregătea să aterizeze pe aeroportul „Morrow”, din Los Angeles, California, cel mai populat stat al SUA. În trecut, oraşul aparţinuse mexicanilor, dar numai până în anul 1850, când în zonă a început să se descopere aur şi s-a construit prima cale ferată transcontinental. George ceru taximetristului să-l ducă până la hotelul „Artesia”, în apropierea căruia funcţiona un centru de comunicaţii. Încă din Turcia ştia că primise o nouă comandă prin intermediul Internetului, devenit indispensabil şi foarte sigur în ultimul timp. Ceru o cafea şi accesă propria adresă pentru a afla ţinta şi suma oferită, ce urma să fie vărsată într-un cont al său, dintr-o bancă din Argentina. Apoi, răspunse afirmativ ofertei şi listă informaţiile necesare despre cele două persoane cărora trebuia să le curme viaţa. Era o oportunitate favorabilă pentru el şi elevul său.

Moartea vine prin posta de Anthony King politia criminala 11 CAPITOLUL I — Bună dimineaţa, domnule judecător! îl întâmpină secretara pe onorabilul Gabriel Hanson, şeful ei, cu zâmbetul pe buze. — Hello, Ursula! Ce e nou? — Nimic deosebit. Vă aduc imediat cafeaua! Bărbatul trecut de 60 de ani intră calm în biroul său, cu care se obişnuise aşa de mult încât se simţea ca acasă, şi se instală în fotoliul ce i se potrivea perfect. Ocupa funcţia de judecător de peste 20 de ani şi se putea mândri cu o carieră strălucită. Era apreciat pentru cinstea lui şi asta îl făcea să se considere un mic dumnezeu local. La scurt timp îşi făcu apariţia şi frumoasa blondă, cu o ceaşcă de cafea aburindă în mână şi un pachet la subraţ. — Aveţi aici ziarele de dimineaţă şi un colet, domnule judecător! — Un colet? Dar de ce nu l-ai deschis tu? Nu te mai ocupi de corespondenţa mea? — Ba da, domnule, se îmbujoră ea la faţă, însă pe pachet scrie „strict personal”. Aşa că nu mi-am permis să… cred că este un manuscris, apreciind după greutate. — Bine, lasă-l aici. Într-adevăr, pachetul avea dimensiunile unei foi de hârtie de format A4 şi o înălţime de aproximativ zece centimetri. Mai întâi voi citi liniştit ziarele şi îmi voi bea cafeaua, îşi spuse judecătorul făcându-şi un plan în minte pentru începutul acelei zile. Manuscrisul mai poate aştepta, atâta vreme cât a venit prin poştă. Dacă mi l-ar fi adus cineva personal, ar fi fost cu totul altceva. Da, da, ar fi fost’ cu totul altceva! îşi întări el gândurile pentru a se convinge că proceda corect. Răsfoirea presei şi savurarea cafelei îi luară ceva mai mult de o oră, după care trase coletul în faţa sa şi studie ce era scris pe plic. Noel Randolph, silabisi onorabilul. Hm… n-am auzit de această persoană, ia să vedem de unde vine. Aha, din Montgomery, Alabama! Fără niciun pic de grabă, Gabriel Hanson cântări încă o dată. Manuscrisul, după care începu să desfacă ambalajul. În momentul în care trase conţinutul din plic, se auzi un declic abia perceptibil, urmat de o explozie îngrozitoare, care spulberă tot ce se afla pe birou şi făcu geamurile să se spargă în mii de cioburi. Totodată, zeci de bile de rulment minuscule se înfipseră în trupul judecătorului, în pereţi, în cărţile din bibliotecă şi în mobilier, proiectate de forţa considerabilă a deflagraţiei. Secretara intră ca o furtună în birou dar, înspăimântată, nu putu articula nici măcar un sunet. Îşi duse în cele din urmă o mână la gură şi începu să plângă convulsiv, cu ochii holbaţi la dezastrul din faţa ei. Onorabilul judecător Gabriel Hanson se răsturnase cu tot cu fotoliu, având pieptul sfârtecat în totalitate. Bucăţi de carne din trupul său erau împrăştiate care-ncotro. De asemenea, pe faţa şi pe membrele superioare ale victimei se puteau distinge numeroase răni, care semănau cu plăgile produse de nişte gloanţe de calibru mic. Hainele şi o mare parte a pielii sale fumegau mocnit. În jur plutea un miros greţos de sânge amestecat cu carne arsă şi exploziv plastic, după cum avea să afle secretara puţin mai târziu. Domnişoara Ursula Stillman, oripilată, simţi că greaţa şi tremurul picioarelor o vor pune la pământ dintr-un moment într-altul, însă nu se întâmplă aşa. Împleticindu-se şi sprijinindu-se de mobilele pe lângă care trecea, reuşi să ajungă cu greutate la locul ei de muncă şi să ridice receptorul, formând 911. * — Cât a trecut, prietene, de la ultima ta ispravă? — Un an încheiat, efendi. — Cred că a venit din nou timpul să ieşi din umbră şi să le faci viaţa insuportabilă câinilor ălora de americani! Ţi-ai pierdut urma, nu-i aşa? — Da, efendi. Acum locuiesc la Los Angeles şi trec drept, un american naturalizat foarte cumsecade, însurat, la casa lui şi cu o slujbă destul de bună în domeniul computerelor. Nimeni nu bănuieşte adevărata mea identitate. Acum mă aflu într-un binemeritat concediu de odihnă. — Cine mai ştie în afară de noi despre misiunile tale de pedepsire a yankeilor? — Nimeni, cu excepţia agentei pe care mi-aţi trimis-o ca să-mi fie soţie şi cu care locuiesc în permanenţă. — Foarte bine. Prietene, ţara şi credinţa noastră au din nou nevoie de tine! — La ilaha illa Allahu va Muhammadum rasulullahi![1], răspunse bărbatul îmbrăcat în galabie, după portul naţional arab. — Ai perfectă dreptate! Asta înseamnă că eşti pregătit pentru misiunile următoare. Începând de astăzi te vei ocupa de nişte persoane care defăimează credinţa islamului şi Cartea Sfântă care este Coranul. — Moarte duşmanilor lui Allah, stăpâne! — Comenzile pentru execuţii le vei primi acasă, prin Internet. După ce memorezi tot ce-ţi voi transmite, arunci toate informaţiile fără să păstrezi absolut nimic. În fiecare text voi comite trei greşeli în mod intenţionat, ca tu să fii sigur că mesajele primite provin de la mine. După a 22-a literă a textului va fi un punct, după a 3l-a literă, o virgulă, iar cu trei semne înainte de sfârşitul mesajului vei găsi o cratimă care n-are ce căuta în acel loc. Ai reţinut? — Da, stăpâne! În ce limbă vor fi redactate ordinele? — În engleză, bineînţeles. N-avem cum să fim interceptaţi, căci numai eu îţi voi cunoaşte e-mail-ul. Ar fi bine ca nici „soţia” ta să nu ştie prea multe despre modul în care primeşti instrucţiunile din ţară. E mai sigur aşa şi pentru ea şi pentru noi. — Am înţeles, dar… — Există o problemă? Spune-mi-o! — Efendi, este vorba despre legătura mea cu agenta trimisă. Ştiţi că, trăind împreună cu ea sub acelaşi acoperiş, fără să fim căsătoriţi, încalc câteva dintre cele 6666 de sure ale Coranului. — Nu-ţi face griji în această privinţă. Allah e mare şi te va ierta pentru păcatul tău. Noi toţi ne vom ruga pentru asta, căci una e să te abaţi de la învăţăturile şi poruncile Sfintei Cărţi pentru a ajuta Islamul şi alta să greşeşti cu rea credinţă. Tu şi Tavad Zubair veţi fi absolviţi de orice vinovăţie, adăugă vorbitorul. Acum, ia banii ăştia şi du-te în America pentru a-i pedepsi pe duşmanii care ne hulesc! Şi zicând acestea, îi înmână lui Rahman El-Aşari un voluminos pachet conţinând bani ai diavolului, adică bancnote de 100$. * Criminaliştii sosiţi la faţa locului erau îngroziţi de macabrul tablou ce li se înfăţişa privirilor. De multă vreme nu le mai fusese dat poliţiştilor să vadă aşa ceva. Din încăperea alăturată încă răzbătea până la ei plânsul înăbuşit al secretarei Ursula Stillman. Suflul exploziei izbise pieptul judecătorului cu o viteză de câteva ori mai mare decât a luminii, provocându-i moartea instantaneu. Magistratul nu apucase să zică nici „pâs” înainte de a ajunge în lumea celor drepţi. — Este clar că avem de-a face cu o bombă artizanală judecând după urmele pe care le vedem pe corpul victimei, pe mobilier şi pereţi, aprecie unul dintre criminaliştii prezenţi. — Da, fu de acord colegul său. Se pare că aceasta se afla chiar pe biroul onorabilului, iar el a detonat-o fără nicio bănuială. Ca proiectile s-au folosit bile de rulment cu diametrul de 2 milimetri. — Dacă în birou ar fi fost mai multe persoane, cu siguranţă că am fi avut de-a face cu un adevărat măcel. — Mi-e teamă că acest caz ne cam depăşeşte. Vreau să spun că nu pare a fi de competenţa noastră. — Sincer să fiu, nici n-aş vrea să fie. Hai mai bine să anunţăm Biroul Federal de Investigaţii (F.B.I.) şi să ne spălăm pe mâini! — Mai bine să-l informăm pe şeful nostru direct despre caz, sugerându-i să-l sune pe directorul Departamentului Poliţiei Los Angeles (D.P.L.A.), Larry Tillman. E treaba lui dacă anunţă Internele, F.B.I.-ul, Pentagonul sau îşi pune la treabă propria divizie.. — Ai dreptate! Hai să sigilăm locul şi să plecăm naibii de-aici! Pentru orice eventualitate lăsăm şi un poliţist de pază, ca să nu se distrugă probele. — Şi cu secretara ce facem? — Să-i comunice poliţistului adresa ei şi să se ducă acasă. Acum nu e de niciun folos nimănui.   [1] Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu şi Mohamed este trimisul lui! (n.t.)

Maniacul din Los Angeles de Anthony King politia criminala 12 CAPITOLUL I Văzu unul dintre tomberoane clătinându-se uşor. Pentru o clipă îi îngheţă sufletul de frică, dar nici nu-i trecu prin cap să se întoarcă din drum. Geamătul se auzea acum mult mai clar. Dădu la o parte capacul tomberonului şi numai cu greu îşi putu reprima un ţipăt. La vederea trupului contorsionat, înghesuit în pubelă cu picioarele în sus, Jeremy rămase ca paralizat preţ de câteva secunde. Apoi îşi aruncă haina de pe el, culcă tomberonul şi, mai mult pe dibuite, reuşi să scoată afară trupul însângerat. Îl luă imediat în braţe, alergă cu el spre stradă şi strigă cât îl ţi neau plămânii, ca un nebun, deşi nu era nici ţipenie de om: — Un taxi! Repede, un taxi! O dată ajuns mai la lumină, văzu ceea ce până atunci doar intuise: trupul aparţinea unei tinere. Să tot fi avut între 18 şi 20 de ani. De fapt, se afla într-o stare groaznică şi cu greu puteai să-ţi dai seama de adevărata ei vârstă. Hainele sfâşiate îi atârnau, fiind mai mult goală, iar pe sânii bine formaţi se vedeau nişte tăieturi oribile. Fata era plină de sânge pe tot corpul. Bărbatul simţi cum i se preling şiroaie de sânge pe picioare. Horcăiturile victimei erau din ce în ce mai slabe, iar el alerga, tot alerga şi ţipa ca un smintit. Văzu taxiul de departe. Se repezi de-a dreptul spre maşină, strigând aproape încontinuu. Şoferul îşi dădu seama despre ce era vorba, coborî, îi ajută să se instaleze pe bancheta din spate şi demară spre cel mai apropiat spital. Jeremy Brock răsufla cu greu. Printre gâfâieli, încercă să îi explice şoferului situaţia în câteva cuvinte: — Gemea.. Tomberonul.. Am alergat.. — Liniştiţi-vă! Am înţeles. Oricum, nu era în stare să fie mai clar. Nu-şi lua ochii de la fată. Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui. Se amestecau nişte imagini. Figura ei îi era cunoscută. Sau îi amintea de cineva. Avea un ce anume. Ceva care îl tulbura peste măsură. Ceva.. — Dumnezeule mare! îşi spuse. Când realiză, în sfârşit, despre ce era vorba, simţi cum ceva se rupe înăuntrul lui şi aproape că leşină. * * * Cu puţin timp înainte, Jeremy Brock se aflase în compania colegilor şi amicilor săi, Keppler şi Merson. Toţi trei erau directorii unei importante companii de asigurări din Los Angeles, California, întârziaseră mai mult ca de obicei în sediul firmei, la un pahar de whisky prelungit. — Hai, bătrâne, nu te mai frământa atât! Se rezolvă. Îţi spun eu că se rezolvă. Cel care vorbise de la volanul maşinii fusese Francis Keppler, directorul comercial. Era destul de îndesat, fără însă a fi gras, purta pălărie şi îl amuza s-o facă pe optimistul. De asemenea, îi plăcea tare mult să vorbească în timp ce conducea. — Mai bine ai veni cu noi la „fetiţe” ca să uiţi de toate grijile! Pe tine nu te aşteaptă o soţie acasă, aşa că nu înţeleg de ce te eschivezi. Doar le gâdilăm un pic pe fete… — Mmm… ce zici? îi continuase ideea Carl Merson, care se întinsese, ocupând aproape în întregime bancheta din spate a automobilului. Şeful departamentului publicitate al BFF Company cel care vorbise ultimul avea cam 110 kilograme şi o faţă deschisă, mereu surâzătoare. În ciuda gabaritului său, îşi conservase agilitatea şi reflexele din tinereţe. Aşa că, la un moment dat, fu primul care sărise de pe banchetă, ţipând: — Ai grijă!!! Ai grijă, îţi spun!!! Francis trăsese mult spre stânga de volanul automobilului Volvo şi frânase puternic. Maşina se învârtise cu aproape 180 de grade, însă reuşise să nu-l lovească în plin pe nefericitul care apăruse ca din senin pe carosabil. Văzându-l că îşi recăpătase repede echilibrul şi îşi continuase alergarea, toţi trei respirară uşuraţi, ba Francis chiar îşi permisese o glumă: — L-am ratat şi p-ăsta! Mare-i grădina ta, Doamne! Dar cred că individul chiar se pregătea să sară gardul... Unde mai pui că e miezul nopţii… — De fapt, de unde a apărut idiotul? se trezise Jeremy Brock întrebând. Era destul de tânăr, nu? — Din nenorocitul ăsta de gang, de unde altundeva? îi răspunsese Merson. Eu nu i-am văzut moaca. — Nici eu, adăugase Francis Keppler, cu o voce destul de îngrijorată de astă dată. Tăcură. Apoi se lăsase o linişte adâncă şi fiecare rămăsese singur cu gândurile lui. Pentru câteva clipe, Jeremy rememora faptele. Fuseseră cât pe ce să-l ia în plin pe blond şi probabil că îl loviseră destul de bine, deşi după cum o zbughise, n-ai fi zis. Îşi reamintise senzaţia pe care o avusese. Pentru o fracţiune de secundă crezuse că tipul o să treacă prin parbriz şi o să dea cap în cap cu el. Jeremy Brock era marketing director al aceleiaşi BFF Company. Avea 36 de ani, era destul de suplu şi arbora un aer de intelectual care i se potrivea destul de bine. Părul negru, în contrast cu tenul destul de alb, era tuns scurt şi întotdeauna aranjat ireproşabil. Vocea de bas a lui Merson spărsese tăcerea în mii de bucăţele: — Cât pe-aci să-i strici freza domnului director, Francis! Nu mai vorbesc de frumuseţe de Volvo C 70! Încă două-trei chestii de-astea şi te concediez. Ha- ha-ha! Jeremy zâmbise. Zâmbea destul de rar, iar când se întâmpla să surâdă, dădea impresia că o face mai mult din obligaţie. — Ne continuăm drumul, Francis? întrebă el. De fapt, eu am să cobor chiar aici. Până acasă fac maximum cinci minute pe jos. — Cum zici, dom’ director! încuviinţă cel de la volan. — Deci, n-ai chef să mergi cu noi? revenise Carl Merson asupra subiectului iniţial pentru a mai destinde atmosfera. — Nu pot, îmi pare rău! Nu în noaptea asta. Trebuie să termin proiectele acelea şi până dimineaţă nu mai e mult. Uite, vă promit că de săptămâna viitoare sunt al vostru! — Hopa! exclamase Merson. Se schimbă treaba. Deci, promiţi? — Promit. Apoi Francis Keppler învârtise cheile în contact, aprinsese farurile, întorsese automobilul cu scârţâit de roţi şi demarase în trombă. Deşi toţi trei erau directori, singurul căruia i se spunea astfel, jumătate în glumă, jumătate datorită aerului său veşnic sobru, era Jeremy Brock.

Flagrant la ospiciu de Anthony King             — Cât?           — 50 sus şi 100 jos. Nu fac altceva. Bărbatul coborî din maşină şi veni pe trotuar.           Mai examina o dată trupul frumoasei negrese, insistând asupra feselor, pe care le şi atinse, după care o întrebă:           — Nici pentru 200$?           — Ţi-am zis că nu mă interesează sodomia ori alte variaţiuni perverse! Răspunse fata râzând.           Bărbatul se gândi o clipă, apoi acceptă:           — Bine, urcă!           Să tot fi fost ora 2.00 a.m. în afară de zonele frecventate de „păsările de noapte”, deci cele din preajma barurilor şi a discotecilor din Pa-sadena, pe străzi nu era ţipenie.           Dina Maguire ştia foarte bine că, dacă l-ar fi refuzat, nici că ar mai găsit vreun client în acea noapte. Avea ea anumite principii, însă nu putea ignora această ofertă care venise ca o pleaşcă.           Omul pare un tip rezonabil, îşi zise ea, stu-diindu-l atent. Am să-l mulţumesc cât de bine pot şi va renunţa el la fundul meu. Mai mult ca sigur!           — Cum vrei să-ţi spun?           — Mister.           — O. K., Domnu'! Unde mergem?           — Să ţi-o trag.           — Aaa, domnului Domnu' îi place limbajul dur! Am înţeles, adăugă fata, punându-i mâna între picioare. Mie îmi spune Dina!           — La mâna de acolo, Dina! Încă nu începem.           — Deci, unde mergem să mi-o tragi?           — La mine acasă.           Bărbatul rula cu viteza legală, deoarece de-testa să fie oprit de poliţişti. Asta nu fiindcă ar fi avut ceva împotriva oamenilor legii – el însuşi veghea la respectarea ei – ci pentru că era foar-te atent la propriul viitor. Voia să ajungă departe şi, de aceea, nu risca să se compromită dintr-o prostie. Chiar şi în timpul micilor sale escapade era extrem de precaut, nedezvăluindu-şi vreo-dată adevărata identitate.           Se îndrepta spre propria locuinţă pe cele mai retrase străduţe din luxosul cartier în care lo-cuia, fiind convins că fata nu era familiarizată cu acea zonă. Cu greu şi-ar fi putut aminti unde fusese dusă.           Porni radioul şi îşi aprinse o ţigară, înfiinţată în anul 1961, la Los Angeles, formaţia Beach Boys sărbătorea al 20-lea an de existenţă, iar postul de radio K. N. Y. C. îi oferise o oră întreagă de emisie live.           — Poţi da puţin mai tare? Întrebă Dina. Îi ador pe băieţii ăştia! Ştii, îmi place muzica lor, chiar dacă au mai îmbătrânit puţin.           Din difuzor se auzi: „Brian Wilson, Cari Wil-son, Mike Love, Dennâs Wilson şi Al Jardine vor cânta pentru dumneavoastră, pentru început, Surfin' Safari, Surfer Girl şi Little Deuce Coupe.”           — Soţia ta nu-i acasă? Vru să ştie negresa.           — Nu.           — Şi te-ai gândit să-ţi faci de cap?           — Cam aşa ceva.           În faţa locuinţei, bărbatul trebui să coboare ca să deschidă poarta de acces în curte. Se grăbi din două motive. Pentru a nu fi văzut de vecini şi pentru ca Dina să reţină cât mai puţin din topografia locului.           Intră, mai coborî o dată din maşină ca să des-chidă uşa garajului şi, după ce o închise la loc, îi zise prostituatei:           — Acum poţi coborî! Hai în casă!           Cum exista o uşă ce dădea din garaj în bucătărie, cei doi nu se mai expuneau acum privirilor indiscrete.           — Vrei să dansez pentru tine? Îl întrebă ne-gresa, în timp ce se îndrepta spre o combină muzicală dintr-un colţ mai retras al living-ului, dezbrăcându-se şi descălţându-se din mers.           — N-am nimic împotrivă.           Rămasă numai în slip, cu sânii gigantici atâr-nându-i în voie, Dina puse o casetă la întâmplare şi începu să-şi unduiască trupul de abanos în ritmul unei melodii lente.           Bărbatul începu să aranjeze pe cristalul unei măsuţe patru rânduri dintr-o pulbere albicioasă, iar când termină, o întrebă:           — Vrei puţină coca?           — Nu te refuz!           Prizară drogul pe rând, ea se întoarse la dan sul erotic, apoi gazda îşi lepădă hainele, rămâ nând în pielea goală.           — Vai, ce mare e! Exclamă Dina, impresiona-tă de mădularul lui. Abia aştept s-o văd în stare de atac.           După această remarcă mai execută câteva mişcări şi, devenind nerăbdătoare, se apropie de fotoliul pe care stătea cel ce o închinase pentru o vreme. Se lăsă în genunchi, adulmecă, pipăi, privi cu atenţie, ca în cele din urmă să se năpustească cu gura între pulpele lui.           Cavitatea ei bucală era extraordinară, astfel încât bărbatul se simţea minunat. Era ca un abis dulce şi umed, care îl făcea să se înfioare de plăcere.           Din gâtlejul fetei răzbăteau tot felul de zgo-mote nedefinite, iar ochii ei trădau o mare satis-facţie. Buzele luaseră conturul membrului erect şi parcă se înnegriseră mai tare decât fuseseră iniţial. Voia să-l termine, dar el ştiuse asta de la bun început. Doar avea de-a face cu o profe-sionistă.           O îndepărtă uşurel şi o ridică de pe covor, fă-când-o să stea cu mâinile deasupra capului. Apoi îi prinse sânii opulenţi în mâini, începând să-i maseze, vizibil încântat de consistenţa lor naturală.           — Domnu' nu mai vrea sus? Îl întrebă ea, unduindu-şi şoldurile provocator.           — Domnul nu. Se grăbeşte. Te-ai mai gândit la fanteziile mele erotice?           — Nu înţeleg!           — Nu vrei să câştigi în seara asta 200$ pen-tru un efort de scurtă durată?           — Ţi-am spus că în fund nu se poate!           Las' că mai vedem noi! Îşi zise gazda, în vre-me ce mâinile îi coborâră spre slipul în care ră-măsese îmbrăcată Dina.           — L scoase, îi mângâie fesele, apoi pulpele, după care cercetă cu blândeţe interiorul acestora.           — Te vreau în mine, Domnu'! Mai am mult de aşteptat până când mă regulezi?           — Nu, imediat ţi-o trag! Se arătă el încântat de limbajul folosit de negresă. Imediat ţi-o trag!           Tânăra gemu, închise ochii, îşi înfipse mâinile în părul lui şi îi ceru:           — Violează-mă!           Din câteva mişcări bine calculate, bărbatul o întoarse cu spatele, o făcu să se aplece pe bra-ţele fotoliului', şi, fără a se folosi de mâini, pă-trunse dintr-o dată în interiorul ei umed de dorinţă. Acum era sigur de ea. Târfei chiar îi plăcea sexul, n-o făcea doar pentru bani. Începu s-o penetreze cu forţă şi se felicită că alesese acele fotolii grele pentru sufragerie, care nu puteau fi deplasate cu uşurinţă. Aşadar, n-avea unde fugi…           După zece minute de sex, Dina începu să înjure, să rostească tot felul de obscenităţi şi de îndemnuri vulgare, devenind din ce în ce mai încordată. Capul i se bălăbănea dintr-o parte într-alta, iar trupul îi era străbătut de frisoane, ce o făceau să fie şi mai înverşunată în contrele ei.           La un moment dat, gazda o prinse cu putere de şolduri şi, scoţându-şi mădularul dintre pul-pele ei, i-l înfipse cu o forţă implacabilă în spate.           Ea se arcui de durere, încercând să i se împotrivească, dar degeaba. Bărbatul o ţinea strâns de umeri şi o trăgea spre el.           — Nu acolo, ticălosule! Ţipă prostituata, după care scoase un urlet ascuţit când monstrul acela de penis îi pătrunse în măruntaie până la refuz.           Se zbătea, încercând să scape, însă n-avea nici o şansă. Acum bărbatul o ţinea cu putere de talie, intrând şi ieşind dintre fesele ei cu viteză, fără a-i păsa de nimeni şi nimic. Doar ceruse să fie violată, nu?           — Te omor, scârbă! Răcni Dina şi încercă să-l prindă cu mâinile pentru a-l zgâria.           Reuşi în mică măsură să-şi înfigă unghiile în pielea lui, dar în loc să-i taie din avânt, această atitudine îl excită şi mai tare pe bărbatul din spatele ei. Asta până la un punct, când individul o penetra şi rămase înăuntru.           Îl durea în cot că fusese zgâriat până la sân-ge, îşi petrecu un braţ pe sub ea, iar cu mâna rămasă liberă începu, să-i care pumni în ceafă şi în cap.           — De când nu vă mai place să fiţi sodomi-zate? Îi aruncă el. Vreţi să câştigaţi bani fără efort? Las' că te fac eu să-ţi placă!           Loviturile deveneau mai rare pe măsură ce scădea opoziţia negresei. Nu însă şi penetrările în spate, care fură reluate cu şi mai mare inten-sitate.           Când fata nu mai schiţă nici un gest pentru a se apăra sau a se elibera din sexul lui, pumnii nu se mai abătură asupra ei. Bărbatul o apucă de fese cu ambele mâini, depărtându-le cât putu una de cealaltă, şi o sodomiză în voie. Se apropia sfârşitul. Era fericit. Căpătase ceea ce-şi dorise. Negresa îşi merita banii.           Cu prisosinţă…           Pe urmă îi dădu drumul şi puţin îi păsă că ea se prelinse ca o cârpă pe covor. Trebuia să facă repede un duş. Aşa proceda de fiecare dată. De ce şi-ar schimba tocmai acum tabieturile?!           Când se întoarse, gata de a-i oferi Dinei 200$ şi-a-i propune o nouă partidă, o găsi pe prosti-tuată în acelaşi loc în care o lăsase.           — Hai, scoală-te de acolo că ai să răceşti! Doar nu te-am omorât şi nici nu erai virgină între fese, m-am convins de asta.           Nu primi nici un răspuns. Se apropie mai mult de ea.           — Scoală-te, n-auzi!           Se aplecă precaut şi îi dădu la o parte părul de pe chip.           Avea ochii daţi peste cap şi părea că nu mai respiră. O întoarse cu faţa în sus şi, aplecân-du-se, îi ascultă inima. I se părea că nu mai bate, îi căută pulsul. Degeaba. Nici chiar cele câteva mişcări de resuscitare nu ajutară la nimic. Dina Maguire era moartă.           Definitiv…           — Dumnezeule, n-am vrut să se întâmple aşa ceva! Intră el în panică şi abandonă trupul fără viaţă, începând să se plimbe fără rost prin încăpere. Ce mă fac acum? Cine o să mă creadă că n-a fost decât un accident nefericit? De ce să mi se întâmple tocmai mie una ca asta?           Se gândi la o nouă priză de cocaină, însă re-nunţă, ducându-se la bar.           Un gât de whisky o să-mi prindă bine, se gândi el. Pe urmă voi vedea ce este de făcut.

Droguri si moarte la Los Angeles de Anthony King politia criminala 1 CAPITOLUL 1   — Aleargă! Ai pierdut circa patru secunde la ultimul tur de pistă. Cu toată durerea din gamba dreaptă, cuprinsă de crampe, Camille îi zâmbi în fugă antrenorului ei din ultimii doi ani. Şi proaspăt amant de numai trei luni. Mara, buna ei prietenă încă din copilărie, care nu lipsea de la niciun antrenament, darmite de la vreo competiţie oficială, încerca şi ea să o încurajeze: — Hai, Cami, ştiu că poţi! Mai ai doar două ture de stadion. Arena, pe care îşi desfăşura activitatea şi clubul privat de atletism al lui Dennis Burrell, era situată în Westwood, Los Angeles, un cartier mare cât un oraş. Mai precis, acesta era amplasat aproximativ la mijlocul distanţei dintre Hollywood şi Oceanul Pacific, în apropiere de Universitatea California din Los Angeles. Atletismul era viaţa ei. Camille Schulze începuse să fie îndrăgostită de acest sport încă din copilărie, încântată fiind de competiţiile de anvergură televizate, dintre care nu scăpa niciuna. Din pricina acestei nevinovate pasiuni îşi cam neglijase şcoala, dar părinţii ei – oameni destul de înstăriţi – rezolvaseră situaţia, angajând pentru fiica lor un fel de meditator-preparator, care o ajuta în fiecare zi la lecţii. Acesta reuşi să o stăpânească până la bacalaureat, pe care fata îl luă la mustaţă, cum s-ar spune. Dar, deîndată ce termină cu această neplăcută activitate, Camille se dedică în întregime atletismului, mai exact probelor de fond şi semifond, la care constituţia sa robustă îi asigura o carieră promiţătoare. Aşadar, îşi abandonă definitiv studiile şi se înscrise la clubul privat al lui Burrell, care nu concepea, după propriile-i spuse, să nu scoată din ea o mare campioană. Ce-i drept, spre acest ideal o stimulau talentul său, o voinţă de fier şi o putere de muncă fenomenală. Păcat că nu poseda o musculatură prea robustă a picioarelor! Avea nevoie doar de puţin succes ca să reuşească, iar antrenorul şi prietena ei cea mai bună, Mara Bachman, o încurajau încontinuu în acest sens, cu toate cele trei entorse pe care le suferise în ultimii doi ani. Poate şi din cauza acestor accidente ieşise prima în puţine competiţii şi acestea nu prea importante, însă era destul de tânără la cei 20 de ani ai săi, iar norocul i-ar mai fi putut surâde o bună bucată de timp. Burrell justifica lipsa temporară de rezultate notabile, incriminând masa musculară a Camillei ca fiind insuficient dezvoltată. Ceea ce putea fi rezolvat printr-un regim alimentar adecvat marilor campioni şi prin multă muncă. De aceeaşi parte a baricadei se afla şi tatăl vitreg al fetei, medicul Rutger Schulze, ce ţinea foarte mult la antrenor şi la munca pe care acesta o depunea pentru succesul fiicei sale adoptive. Deoarece se căsătorise cu actuala sa soţie pe vremea când Cami abia împlinise 3 anişori, doctorul şi-ar fi dorit şi el un copil, de preferinţă un băiat, dar soarta nu fusese de partea lui. Până la urmă se mulţumise cu o familie destul de fericită şi suficient de bine situată financiar, compusă din numai trei persoane. — Mai ai o singură tură, poţi recupera acum ca să ieşi prima! – îi mai strigă o dată Dennis de pe marginea pistei. Cu Mara Bachman era prietenă încă de la grădiniţă şi nu se despărţiseră niciodată, iar părinţii lor erau buni amici. Ele erau considerate de toată lumea ca două faţete inseparabile ale aceleiaşi entităţi. Şi totuşi erau atât de diferite! Pe cât era Cami de sportivă şi de puţin atrasă de spiritualitate, în ciuda inteligenţei ei înnăscute, pe atât de ocupată era prietena ei de lecturare a mormane de cărţi cu titluri imposibile. Pe lângă asistarea carierei prietenei ei, Mara – deşi avea părinţi bogaţi, care o ajutau financiar – îşi câştiga existenţa din scenarii de scurt metraj pentru televiziune şi radio. — Acum eşti în linie dreaptă! Trage tare la sprint! – o încuraja de astă dată prietena, când atleta trecu prin faţa ei cu chipul marcat de efortul depus. În mod paradoxal, seducătoarea Camille nu îşi bătea capul cu felul în care arăta, în vreme ce erudita Mara era cochetă ca o doamnă de salon şi ştia să îşi pună foarte bine în valoare farmecele feminine. * * * Să câştige! Să iasă prima dintre cele trei alergătoare mult mai în vârstă decât ea şi mai puţin pregătite fizic. Închise ochii pentru două secunde. Trebuia să-şi joace rolul până la capăt. Acum urma sprintul final. Numai de-ar lăsa-o această blestemată de crampă musculară şi inexplicabila greutate pe care o resimţea în zona gambelor! Ştia că va câştiga. Trebuia să câştige, altfel nu se putea. Totuşi, picioarele nu o ajutau deloc să le ajungă din urmă pe adversarele ei din acea partidă neoficială de 3.000 m. Nu mai putea, dar n-avea cum să abandoneze. Nu o făcuse niciodată până atunci şi nici acum nu avea aşa ceva în gând. Poate din cauza furiei sale neputincioase nu era în stare să le întreacă pe cele două, care parcă se mai depărtaseră puţin de ea. Gata, pierduse. Ea trecuse ultima linia de sosire. Îşi luă sacul de sport şi prosopul, îndreptându-se, fără să privească pe nimeni, spre vestiare. Nu îşi putea da seama ce era cu ea. Probabil un duş va fi şi reconfortant şi consolator, se gândi Camille, care abia mai răsufla, de parcă ar fi avut o mare greutate pe piept. — Oare ce să fie cu Cami? – îl întrebă Mara pe Dennis, în drumul lor spre cabine. — O pasă proastă, nimic altceva. Aşa se întâmplă cu toţi marii campioni. — Poate fi din pricina mâncării? — Nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! Ştii foarte bine că ea nu pune în gură înainte de alergare decât o cafea neagră. Camille nu mai avea crampe, însă simţea cum greutatea din gambe urca în braţe şi mai acut în ceafă. Niciodată nu mai avusese asemenea simptome. Intră sub duş, dar starea de rău persista, ba mai mult, se amplifica de la un minut la altul, încet-încet, izolând-o de tot ce era în jurul ei. Prin crăpătura uşii apăru capul îngrijorat al Marei: — Cum merge? — Nu prea grozav, parcă aş cântări tone, nu 58 kg. — Eşti furioasă că n-ai reuşit să învingi, nu-i aşa? Nu te mai gândi la asta. Data viitoare va fi mult mai bine, ai să vezi! — Bineînţeles că am draci, oricine ar avea în locul meu, dar este ceva ce nu pricep. Ai vrea să-l chemi puţin pe Dennis? — Desigur, imediat. * * * Burrell nu era numai antrenor, ci avea pregătirea necesară şi ca preparator fizic sportiv. Mara pătrunse în vestiarul bărbaţilor, pentru a-l căuta pe antrenor. Acesta se pregătea şi el pentru duş, având în jurul taliei doar un prosop înnodat. Corpul frumos încă, la cei 40 de ani ai lui, o făcu pe fată să aibă unele gânduri nu tocmai catolice la adresa bărbatului, dar nu i-ar fi făcut, pentru nimic în lume, aşa ceva celei mai bune prietene pe care o avea. Cu toate că nu era prima oară când o încercau simţăminte erotice în prezenţa lui. — Ce s-a întâmplat? — Nu ştiu. Ea nu se simte bine deloc şi te-a chemat. Nu mai e nimeni la duşuri. — Bine, mulţumesc! – mai spuse antrenorul şi se îndreptă, oarecum grăbit, spre locul în care se afla eleva şi amanta lui. Prin aburi, Camille abia se mai putea ţine pe picioare. — Ce e cu tine? – se interesă Dennis. — Nu ştiu, mă simt atât de greoaie, respir cu dificultate, iar membrele îmi sunt amorţite. Mai devreme erau doar gambele, dar acum şi mâinile mă înţeapă. O fi ceva cu circulaţia sângelui? El ezită puţin, după care îşi atârnă prosopul într-un cuier şi intră în cabină alături de Camille, pe care o luă imediat în braţe. Fata se sprijinea de el mai mult decât stătea pe propriile picioare. Antrenorul îi puse mâna sub sânul stâng şi aproape imediat îşi dădu cu părerea, încercând să o liniştească: — Ai puţină tahicardie, probabil şi o oarecare hipoglicemie. Ţi-am repetat de atâtea ori că nicio alergare, indiferent de distanţă, nu trebuie luată în glumă. Dovadă rezultatul cu care te-ai ales astăzi! — Bine, dar eu am făcut tot ce am putut. — Aiurea! De fapt, eu sunt de vină. Nu trebuia să te las să intri pe pistă decât după un mic dejun sănătos. Te-ai fi simţit cu totul altfel acum. Şi învingătoare pe deasupra. — Eşti sigur că nu e ceva grav? — Grav pe dracu’! Ai doar 20 de ani şi un organism de elefant. Ce poate fi grav într-o atare situaţie? O masă bună şi totul o să treacă. — Dennis, nu cumva mi-ai dat nişte mizerii să înghit? — Te referi la droguri? Ce, eşti nebună? — Iartă-mă! Nici eu nu mai ştiu ce spun de când am pierdut cursa în faţa acelor epave. De vină este, probabil, nemărginitul meu orgoliu. Pe viitor o să încerc să mă controlez mai bine. — În acea zi vei fi o mare campioană! — Hai, nu mai vorbi cu mine ca şi cum ai sta la palavre cu un copil. — Am observat de câtăva vreme că nu mai eşti o fetişcană… — Şi-atunci, ce mai aştepţi? Nu crezi că ar fi timpul să mă faci bine? Doar eşti şi preparatorul meu fizic! Dennis îi închise gura cu o scurtă sărutare, după care îi lăsă căile respiratorii libere, pentru a putea trage aer în piept cât mai bine. Iar mâinile sale puternice începură să alunece alene pe trupul ei tânăr şi viguros. Orice s-ar spune, nu era un bărbat care să rămână indiferent lângă o tânără superbă precum Camille. Parcă executa un ritual, se gândi el, dar nu lăsă această imagine să-l distragă de la ceea ce avea de dus la bun sfârşit atunci şi acolo. În vreme ce apa cădea pe ei, Dennis o îmbrăţişa cu o pasiune nedisimulată, urmărindu-i conturul trupului, poate puţin cam solid în partea din spate şi mai jos, până pe la genunchi. Ea gemea, înclinându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă. De aceea, bărbatul o întoarse de-a binelea cu spatele la el, o sărută pe gât şi pe umeri, prinzându-i apoi cu hotărâre sânii puternici – poate puţin prea puternici – în mâini. Şi Camille era pasionată de amor, cu toate că nu se putea declara o expertă la acest capitol. Majoritatea cunoştinţelor sale erotice mai sofisticate se legau, în special, de numele partenerului ei; însă tot ceea ce făcea, făcea cu mare pasiune. — Dragul meu, nu-i aşa că mă iubeşti şi mă vrei? – îl întrebă ea, ameţită cum era şi dornică de amor. Bineînţeles că bărbatul nu îi dădu niciun răspuns, întorcând-o din nou cu faţa la el şi muşcându-i lobul unei urechi. Ea îşi ridicase deja un picior şi, reuşind cu greu să-şi menţină echilibrul, îl încolăci pe amantul ei pe după şolduri. Avea neapărată nevoie de sex, iar amândoi ştiau acest lucru. Şi Dennis era pregătit de a trece la atac. Făcuse amor cu ea de zeci de ori, dar niciodată nu se săturase. O luă în braţe până la urmă, iar fata, cu o grimasă de bucurie pe chip, îi zâmbi recunoscătoare, petrecându-şi braţele în jurul gâtului lui. Ochii ei căprui, întredeschişi, căutau privirea bărbatului, sorbind-o cu mare dragoste. Începu să împingă, metodic şi rar, rezemând-o pe Camille cu spatele de peretele faianţat şi flexându-şi puţin genunchii. Sub strânsoarea braţelor lui, fata se unduia atât cât putea, scâncind din ce în ce mai excitată. Îşi strânse puternic pleoapele şi începu să articuleze un fel de rugăminţi fierbinţi – sau, poate, cuvinte de dragoste – însă vorbele ei nu mai erau inteligibile, semănând mai mult cu un bolborosit. El îşi acceleră ritmul, intrând din ce în ce mai mult, iar ea se prinse cu o mână de braţul duşului, pentru a fi mai uşoară şi a-i da o mână de ajutor. Pe lângă zgomotul apei care cădea asupra lor, nu se mai auzeau decât gâfâielile bărbatului şi plesniturile feselor Camillei de faianţa udă. Ea vru să scoată un ţipăt de plăcere, însă ceea ce îi ieşi din gâtlej fu un horcăit, care nu îl făcu pe Dennis să îşi tempereze elanul. Ba dimpotrivă, pătrunderea lui implacabilă devenea din ce în ce mai violentă, amândoi ştiind că acest lucru nu le era dizgraţios defel. În culmea extazului, Burrell tresări. Amanta lui avusese cu siguranţă orgasm, apoi, corpul ei se cabrase spasmodic de câteva ori, ca în cele din urmă fata să se lase greoaie pe umerii lui, lunecându-i din mâini pe podea. El opri duşul, încercă s-o ridice şi, îngrijorat, o mai palpă o dată sub sânul stâng. Inima Camillei Schulze încetase să mai bată.