Anthony King

Atentat la memorie de Anthony King CAPITOLUL I.             Ianuarie 2001.             — Mai întâi mă lua în braţe, mă mângâia pe păr şi mă săruta. Pe frunte, pe obraji, pe gât şi pe gură. Apoi îmi mângâia întregul corp şi mă dezbrăca, minţindu-mă că trebuie să-mi facă baie. Nu-mi plăcea mirosul lui, dar nici nu-l consideram respingător.             Femeia tăcu.             Observându-i privirea aţintită în gol, bărbatul nu-şi putu da seama la ce se gândea ea.             — De ce te-ai oprit? Vru să ştie acesta.             — Înţelege când îţi spun! Nu-mi poţi cere să-mi amintesc acele scene dureroase în cele mai mici detalii. E peste puterile mele!             — Atunci închide ochii şi relatează-mi ce vezi!             — Văd o fetiţă blondă, îmbrăcată într-o rochiţă subţire, cu imprimeuri vesele, care nu ştie ce se întâmplă între ea şi tatăl ei vitreg. Totuşi, are încredere-n el, fiindcă-i aduce dulciuri şi se joacă cu ea. Nu ca mamă, care n-are niciodată timp de aşa ceva…             Pierdută în propriile amintiri, femeia nu mai vorbi.             — Povesteşte în continuare, Troy!             — După ce a dezbrăcat-o complet, el o gâdilă. Micuţa râde şi încearcă să se ferească, mişcându-se în braţele bărbatului, până când stârneşte erecţia acestuia. El zice că i s-a făcut cald şi îşi scoate cămaşa, apoi o lipeşte de pieptul lui, mângâindu-i funduleţul. Ea nu mai râde acum. E mirată, însă spaima n-a pus încă stăpânire pe ea. Totuşi, pilozitatea tatălui său o revoltă. Are păr. Şi pe piept şi pe mâini şi pe spate, iar ea nu înţelege de ce. Sărutările lui devin din ce în ce mai insistenţe, coborând spre buricul copilei. Ea râde, apoi duce o mânuţă la gură, când limba lui începe să-i cerceteze un loc anume. Nu e voie! Abia şopteşte fetiţa, încercând să îndepărteze capul bărbatului dintre pulpişoarele ei. Stai! Dacă ai să fii cuminte, am să-ţi cumpăr o păpuşă mare şi un ursuleţ de ciocolată, veni răspunsul lui. Tentaţia e prea mare ca o fetiţă de trei ani să-i poată rezista. Da'n-o să mă doară, nu? Bineînţeles că n-o să te doară! Îţipromitlhsâ n-a fost să fie aşa. Când tatăl vitreg şi-a scos penisul afară şi a ridicat-o în braţe, ea s-a gândit că e vorba despre un nou joc. Dar el i-a depărtat picioarele şi a apăsat-o cu putere de umeri. A durut-o îngrozitor şi a început să plângă.             O lacrimă se scurse pe obrazul schimonosit al femeii care povestea.             — Continuă, Troy! O îndemnă bărbatul, nelă-sând-o să iasă din starea în care se afla.             — Un pumnal parcă i se înfipsese în stomac. Ţipă de durere şi, instantaneu, începu să plângă cu sughiţuri. Dar aşa-zisul părinte nu fu înduplecat de suferinţa ei. O ridică şi o lăsa ritmic în jos, ţinând-o de subsuori. Mă doare! Protestă micuţa, încercând să scape de acel supliciu bestial, însă în zadar se tânguia. Privirea lui animalică spunea totul. N-avea de gând să se oprească prea curând. N-avea să se oprească înainte de a fi comis abominabila lui faptă…             Povestitoarea începu să plângă de-a binelea, violent marcată de propriile-i amintiri.             — Dacă nu eşti în stare să povesteşti mai departe, ne oprim aici. Poate că altădată te vei simţi mai bine.             Februarie 1999.             Troy Bender avea să înceapă terapia de grup peste două zile. Împlinise de curând 34 de ani şi se putea considera o femeie aproape realizată. Lipsa copiilor era singura problemă a căsniciei ei cu Stanley, pe care îl iubea cu sinceritate de peste zece ani.             Graţie ajutorului material oferit de mama ei şi faptului că soţul câştiga foarte bine, Troy a urmat tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată. Din nefericire, eforturile ei n-au fost încununate de succes, ci dimpotrivă. S-a ales cu nişte depresii care au dus-o la disperare, fără ca psihiatrii să-i poată stabili un diagnostic cât de cât precis şi o medicaţie adecvată.             Zăcea cât era ziua de lungă în dormitor, adesea lângă pat sau vârâtă sub plapumă, şi plângea dintr-o cauză necunoscută. Câteodată se ocupa de grădina de trandafiri, însă în mod inconsecvent, astfel încât aceasta nu arăta nici pe departe satisfăcător.             În cele din urmă, Stanley i-a propus să consulte un psihoterapeut recunoscut în Los Angeles pentru succesele sale în materie.             — Stan, tu crezi că sunt nebună? Se îngrijoră Troy la aflarea acestei sugestii.             — Nu, draga mea. Ai doar unele probleme de ordin psihic, care trebuie rezolvate cât mai ur-gent. Şi cine se pricepe cel mai bine la aşa ceva, dacă nu un psihoterapeut?             — Dar o să ne coste o grămadă de bani!             — Şi asta e adevărat, însă cred că ne putem permite plata a 600$ pe săptămână pentru să-nătatea ta.             — 600! Spuse nevastă-sa, nevenindu-i să creadă că un asemenea tratament poate fi atât de scump. Ce, mă voi duce în fiecare zi la el?             — Doar de trei ori pe săptămână. Nu-ţi face griji, Troy! Avem ceva economii puse deoparte, iar mama ta s-a oferit să ne ajute. O vom scoate la capăt, ai să vezi! Te vei însănătoşi până la urmă.             Februarie 1999.             — Poate n-o să mă credeţi, domnule Bender, să soţia dumneavoastră are mare noroc! Zise dr. Andrew Bogomil, invitându-şi musafirul să ia loc pe un fotoliu tapisat cu piele de culoare roşie. Nu sunt decât două zile de când s-a eliberat un loc într-unui dintre grupurile mele. Dar poate că încă nu aţi aflat. Eu lucrez cu două grupuri a câte patru paciente, care mă vizitează de trei ori pe săptămână.             — Înţeleg.             — După cum vedeţi, şase zile din şapte sunt ocupat, astfel încât, până ce nu se eliberează un loc, nu pot primi un nou pacient la terapie.             Doctorul i se păru simpatic lui Stanley Bender. Avea nişte ochi luminoşi, trăsături fine, părul uşor grizonat, degajând un sentiment de siguranţă şi încredere. Era înalt – peste 1,80 în -şi se îmbrăca cu mult gust, reuşind să fie, în acelaşi timp, sobru, elegant şi plăcut la înfăţişare.             — Mă bucur pentru această şansă, doc! Vreau să spun că amândoi ne bucurăm.             — Haideţi să vorbim puţin despre ea, dacă nu vă deranjează! Nu ştiu dacă vom mai avea această ocazie. Când au început s-o supere stările pe care mi le-aţi descris la prima noastră întâlnire?             — N-a existat o dată anume, însă cred că starea sănătăţii ei a început să se înrăutăţească de când a urmat tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată, care n-au dat nici un rezultat.             Ştiţi, noi n-avem copii şi tare ne dorim măcar unul!             — Ce fel de tratamente, psihiatrice?             — Au fost şi dintr-astea, dar ceva mai târziu, adică după aproape zece ani de suferinţă.             — Au existat tentative de sinucidere?             — Nu, Doamne-fereşte! Însă, din când în când, aduce în discuţie faptul că vrea să încheie socotelile cu această lume în care nu-şi găseşte locul.             — Ce ştiţi despre copilăria ei?             — N-a fost una din cale-afară de fericită, din câte mi-a povestit. Tatăl a părăsit familia imediat după naşterea ei, iar mama s-a recăsătorit pe când Troy avea în jur de trei ani. Din câte mi-a spus, George W. Melman a fost un tată vitreg foarte bun, considerând-o propria lui fiică.             — A fost? Vreţi să spuneţi că nu mâi e în viaţă?             — Da. A decedat într-un accident de circulaţie la numai doi ani de la căsătorie. De atunci, Troy a trăit numai cu mama ei, în condiţii destul de modeste. S-au iubit şi se iubesc în continuare foarte mult.             — Perfect. Domnule Bender, ar mai fi de stabilit doar trei probleme de ordin tehnic.             — Vă ascult!             — Mai întâi, cum veţi achita notele de plată? Cash sau prin intermediul unei cărţi de credit?             — Cea de-a doua variantă mi se pare mai la îndemână.             — Bun. Soţia dumneavoastră mă poate vizita mâine la ora 8.00 a.m. pentru o primă consultaţie?             — Desigur. O voi aduce chiar eu.             — La început o voi chema şi în afara şedinţelor de terapie, câte o oră, pentru hipnoză. Asta, bineînţeles, în acelaşi preţ. Cu toate pacientele procedez la fel. Mai târziu vom recurge la această metodă în mod sporadic, în general duminică dimineaţa, pentru a nu afecta şedinţele de terapie şi ca să n-o obosim prea tare pe soţia dumneavoastră.             — În regulă şi vă mulţumesc! Eu n-am absolut nimic de obiectat! Numai să o văd sănătoasă, la fel cum era atunci când am cunoscut-o.             — Atunci rămâne cum am stabilit! Ar mai fi ceva, adăugă doctorul, înmânându-i două coli de hârtie imprimate cu un scris mărunt pe ambele feţe.             Aveţi aici câteva dintre reuşitele mele profesionale şi studiile efectuate. V-aş ruga ca până mâine să mă lăudaţi puţin soţiei dumneavoastră, pentru a mă ridica puţin în ochii ei. Este foarte important ca, încă de la început, să capete o mare încredere în mine. Acesta este unul dintre secretele pe care o asigură terapia de grup. Înţelegeţi?             — Da, doctore! Am să procedez întocmai cum mi-aţi spus!             Februarie 1999.             — De unde ştii tu atât de multe despre doctorul Bogomil? Se miră Troy în drum spre cabinetul acestuia. Îl cunoşti de mai multă vreme?             — Nu, draga mea, dar m-am interesat, minţi Stanley Bender, fiind convins că o face doar în interesul ei. De ce mă întrebi?             — Nu ştiu precis. Parcă îmi e puţin teamă de el.             — Înainte de a-l întâlni? Dar, crede-mă, n-ai nici cel mai mic motiv! E un medic cu o reputaţie excelentă şi un profesionist foarte respectat nu numai în L. A., ci în mai multe state americane. Uite că am ajuns! Trebuie să iei liftul până la etajul al patrulea.             — Tu nu vii cu mine?             — Nu, am să te aştept aici. La-ţi inima-n dinţi şi du-te! Nu se va întâmpla nimic rău, te asigur! Ai încredere-n mine!             Femeia coborî cu paşi şovăitori, ridicându-şi ochii spre înalta clădire în faţa căreia se afla. Cerul abia se vedea din pricina zgârie-norilor, iar sentimentul ei de teamă se amplifica dintr-un moment într-altul. Cu toate acestea, reuşi să-şi continue drumul, pentru a nu-şi mâhni soţul pe care-l iubea nespus de mult.             El e atât de bun cu mine! Se gândi Troy, întorcând capul şi zâmbindu-i lui Stanley. Soţul său îi făcu semn cu mâna a încurajare. Nu vreau să-l dezamăgesc, continuă femeia de una singură. Şi-apoi, are perfectă dreptate: nu mi se poate întâmpla nimic rău. Dacă după aceste şedinţe de terapie nu mă voi simţi mai bine, le voi întrerupe şi basta!             Imobilul de pe Alhambra Avenue adăpostea o sumedenie de firme, astfel că în imensul hol al parterului era o continuă vânzoleală. Troy Ben-der trebui să aştepte ceva timp la unul dintre cele trei lifturi ca să se poată strecura înăuntru.             Mai bine o luam pe scări! Îşi zise ea, convinsă fiind că data viitoare aşa va proceda. Puţină mişcare nu mi-ar strica deloc şi nu sunt decât patru etaje de urcat.             Ajunsă la etajul dorit, coborî şi studie inscripţiile de pe peretele din faţă. Găsi cu uşurinţă ceea ce căuta şi urmă săgeata care indica direcţia respectivă. În faţa unei uşi din sticlă mată, cu canat din aluminu, citi pentru a doua oară, ca să se asigure că nu greşeşte:             PSIHOTERAPIE DE GRUP – Dr. Andrew Bogomil, medic psihoterapeut. Ciocăni şi intră.             O asistentă drăguţă şi tânără se ridică de la locul ei din faţa computerului şi îi veni în întâmpinare, zâmbindu-i cu căldură.             — Sunteţi doamna Bender, nu-i aşa?             — Exact! Se arătă Troy plăcut surprinsă de această primire.             — Numele meu este Wood, Pauline Wood, şi mă ocup de secretariat, zise gazda, luând-o de braţ pe noua pacientă şi invitând-o să ia loc. Doctorul vă va primi îndată. Până atunci am să vă servesc o cafea, mai zise asistentă, fără a aştepta vreun răspuns din partea nou-venitei. Vă veţi simţiţi minunat după şedinţele la care veţi participa, o să vedeţi!             — Credeţi? Întrebă Troy, destul de nesigură.             — Mă aflu în slujba doctorului Bogomil de doi ani şi până acum nimeni nu s-a plâns de munca lui. Deci, am toate motivele să cred asta, îi răspunse fata, arborând în continuare acelaşi zâmbet simpatic. Este un om extraordinar, o să vă convingeţi!             Şi cum pacienta îşi terminase cafeaua, drăguţa Pauline intră la psihoterapeut, chipurile pentru a vedea dacă o poate primi. Când se întoarse, îi zise, ajutând-o să se ridice:             — Poftiţi, doamnă!             Bărbatul îi ieşi în întâmpinare lui Troy, privind-o cu un surâs fermecător exact între ochi şi parcă Aspunându-i: Eu pot să te vindec, vreau să te vindec, îţi fac o bună impresie şi-apoi te voi vindeca, indiferent care e natura suferinţei tale!             Îi oferi un scaun poziţionat cu faţa spre lumina de afară şi se aşeză la birou, cu spatele la geam. Apoi, prin gesturile şi cuvintele sale, încercă să-i insufle pacientei cât mai multă încredere în el. Deşi blând, îi vorbea cu fermitate, convingător, pe un ton egal, fără a o contrazice sau a o întrerupe.             — La loc, Troy, şi încearcă să fii cât mai relaxată!             — Mulţumesc, doc!             — Vreau să-ţi spun de la început că îmi doresc tare mult să fim mai întâi prieteni. Cu alte cuvinte, relaţia pe care o începem acum trebuie să se bazeze în primul rând pe prietenie şi abia apoi să fie una de la medic la pacient. Şi invers.             — O. K., zise femeia, docilă şi oarecum fascinată de persoana lui.             — Începe prin a-mi povesti despre suferinţele tale!             — Nu ştiu cum…             — De când te simţi rău?             — Să zicem că de acum doi-trei ani. Nu ştiu dacă soţul meu ţi-a spus, dar am făcut tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată.             — Şi toate au fost în zadar. Mi-a spus. Ce-ai simţit acum doi-trei ani?             — Mai întâi m-a durut capul în mod constant. Apoi a început să mi se facă frică din orice, să fiu timidă şi melancolică. Aşa am ajuns să-mi construiesc un fel de carapace a iflea, în care mă ascundeam atunci când nu voiam să mai ştiu de nimeni şi nimic.             — Vrei să zici că ai ajuns să te depărtezi de cei din casă?             — Nu ştiu dacă ei şi-au dat seama de asta.             — Ei?             — Adică mama şi soţul meu. Locuim laolaltă. Le vorbesc, stau împreună cu ei ca să nu-i supăr, însă cea care le răspunde la întrebări sau participă la diverse activităţi nu sunt eu, ci altcineva.             — Şi acea persoană dispare în momentul în care eşti din nou singură?             — De cele mai multe ori, însă niciuna dintre aceste două personalităţi nu iese complet din mintea mea. Ele pot reveni în orice clipă, independent de propria-mi voinţă şi se cunosc una pe cealaltă. Adesea chiar discută între ele. Doc, ţi se pare că mă exprim incoerent?             — Nici vorbă, Troy. Vorbeşti chiar pe înţelesul terapeutului tău. Din câte-mi dau eu seama, se pare că avem de-a face cu Sindromul Personalităţii Multiple, prescurtat – SPM.             — Adică acesta ar fi diagnosticul stabilit de tine?             — Nu sunt 100% sigur, însă cred că, în mare măsură, este vorba despre SPM.             — Ţi se pare grav?             — Nici pe departe, dar trebuie să stăm mult de vorbă şi să descoperim împreună adevăruri pe care tu le-ai uitat, indiferent cât de dureroase ar fi acestea.             — Şi asta mă va ajuta să mă simt mai bine?             — Fără îndoială.             — Bine, dar cum, vom proceda?             — Personalitatea-gazdă, adică persoana ta – cea care eşti în realitate -trebuie să absoarbă cealaltă personalitate secundară, înţelegând secretele acesteia.             — E posibil să existe mai multe personalităţi?             — Nu este exclus.             — Şi atunci când voi afla despre toate acestea înseamnă că m-am vindecat?             — În cea mai mare măsură, însă nu este indicat să întrerupi tratamentul psihoterapeutic prea curând, indiferent că eu voi fi acela care se va ocupa de tine sau nu.             — Înţeleg…             CAPITOLUL II.             Februarie 1999.             — Bună seara, doamnelor! Îşi salută terapeutul pacientele, debordând de bună dispoziţie. Agnes, Regina, Dorothea, am plăcerea să v-o prezint pe noua noastră prietenă. Ea e Troy.             Femeile o întâmpinară cu simpatie şi, după ce îşi strânseră mâinile, se aşezară pe scaune, formând împreună cu dr. Bogomil un cerc aproximativ.             Agnes-Teresa Braun, o doamnă cam la 30 de ani, se aşeză în dreapta drăguţei nou-venite, zicându-i:             — Sunt sigură că ne vom înţelege foarte bine. Nici eu nu sunt pacienta lui Bogomil de prea multă vreme. Mai precis, de şase luni.             — Şi asta e puţin? Se miră Troy.             — În comparaţie cu celelalte… Terapeutul le mai lăsă o vreme să discute între ele pe diverse teme, apoi le captă atenţia.             — Astăzi aş vrea să începem discuţia noastră prin a evoca amintirile pe care le-am descoperit împreună. La sfârşit, o vom ruga şi pe Troy să încerce o rememorare a unor întâmplări de mult uitate, pe care le ţine ascunse în subconştientul ei. Vrei să începi tu, Agnes?             — Da, doc.             Bărbatul se ridică de la locul său şi stinse candelabrul din încăpere. Apoi, prin câteva apăsări succesive ale unor butoane, aprinse patru veioze, situate în fiecare colţ al camerei. Nu se făcuse întuneric, nici măcar o semiobscuritate misterioasă, însă atmosfera nu mai era aceeaşi ca înainte.             — Dă-i drumul, Agnes! Spune totul exact aşa cum ai făcut-o şi la celelalte întâlniri ale noastre! N-are de ce să-ţi fie jenă. Toate colegele tale au trecut prin situaţii asemănătoare.             — O. K, doc! Mama mea s-a recăsătorit când eu aveam 8 ani. Cel care a luat-o de soţie era văduv şi avea doi copii: un băiat de 15 ani şi o fată de 17.             — Cum îi chemă? Îi cerul terapeutul să precizeze. \pa     — Julian şi Thora. Mai departe… La început ne-am înţeles destul de bine. Altfel spus, fratele şi sora mea prin alianţă nu-mi acordau o importanţă prea mare. Dar, cu timpul, au început să mă privească din ce în ce mai insistent. Mai cu seamă ea. Când am împlinit 10 ani şi pieptul meu a început să prindă contur, Thora s-a apropiat subit de mine, copleşindu-mă cu tot felul de atenţii. Ne distram adesea împreună, mă lua cu ea în oraş şi chiar mă trata ca pe o egală, ceea ce pentru mine a însemnat enorm. Mai târziu, într-o iarnă, m-a rugat să o las să doarmă cu mine în pat, pretextând că îi este frig de una singură. Atunci a început totul. Nu ştiu cum a făcut, dar, într-un timp foarte scurt, a trezit în fiinţa mea tendinţele homosexuale pe care le posedă fieca-re om. La început m-a masturbat cu mâna, apoi şi-a folosit gura cu măiestrie şi, ceva mafâncolo, m-a pus şi pe mine să procedez la fel. De ce să n-o recunosc, am fost extrem de încântată de ceea ce mi se întâmpla şi abia aşteptam să vină noaptea ca să ating din nou extazul! Totul era roz în jurul meu. Părinţii se înţelegeau bine, nu aveam nici un fel de probleme, ce mai, eram o familie fericită… Asta a durat până când Julian m-a prins într-o noapte cu capul între pulpele surorii mele mai mari. Atunci a înţeles totul, însă asta n-a fost nimic. Peste două zile m-a ameninţat că, dacă nu fac şi cu el la fel, va da totul în vileag părinţilor. Eram îngrozită. La fel şi Thora – cel puţin aşa mi s-a părut mie – care mi-a cerut să-i dau ascultare fratelui meu dacă nu vreau să provoc un dezastru. Mai mult la insistenţele ei, am acceptat, lăsându-mă cu greu convinsă. Thora mi-a spus că ea nu-l poate satisface pe Julian, fiindu-i soră de sânge. În timp ce eu nu îi eram… Mai întâi i-am făcut felaţie şi nu vreau să vă spun cât de greu mi-a fost. Aveam doar zece ani… Aproape 11. Dar el nu s-a mulţumit doar cu atât şi m-am văzut nevoită să mă las dezvirginată, ca să o protejez în primul rând pe mama, la care am ţinut întotdeauna enorm.             Aici Agnes-Teresa făcu o pauză, reluându-şi povestirea doar la insistenţele medicului.             — Spune mai departe, draga mea! Nu te sfii!             — Totul a scăpat de sub control la un sfârşit de săptămână, când părinţii ne-au lăsat singuri, având totală încredere în noi. De unde puteau ei să ştie ce făceam în lipsa lor?! Julian şi cu Thora au propus să ne jucăm – chipurile -împreună şi astfel am ajuns obiectul lor sexual. Dar erotismul şi amorul în grup pur şi simplu m-au dezgustat, sfârşind – după circa o săptămână de peripeţii -prin a suferi o depresie ce a necesitat internarea mea într-o clinică de psihiatrie. De aici m-am întors complet vindecată -sau cel puţin asta s-a crezut până nu de mult -*şi nu mi-am mai adus aminte de nimic, devenind o adolescentă retrasă, timidă şi foarte fricoasă, din cauze pe care nimeni nu le putea desluşi, nici chiar psihiatrii.             — Continuă, Agnes! Se văzu nevoit să intervină din nou dr. Bogomil după o altă pauză.             — Totuşi, nu pot spune că n-am avut noroc în viaţă. Soţul meu a fost un om extraordinar încă de la început şi de aceea i-am dăruit doi copii, la care ţin ca la ochii din cap. Şi totul a mers ca pe roate, în ciuda visurilor mele care adesea nu-mi dădeau pace, până acum doi ani. Am început să nu mai fiu întotdeauna eu, de parcă o altă Agnes încerca să-mi ia locul. Între noi două s-a iscat o luptă permanentă, care mă făcea să-mi ies din minţi. În cele din urmă, am ajuns la dr. Bogomil şi acesta mi-a stabilit diagnosticul de care sufeream fără să am cunoştinţă: Sindromul Persona-lităţii Multiple. A urmat o serie de şedinţe în grup, în cadrul cărora am început să-mi aflu trecutul ce mocnea în subconştientul meu, şi – implicit -să mă simt din ce în ce mai bine, acceptându-l. Acceptând acest trecut de care n-aveam încotro să fug, n-aveam unde să mă ascund… Mai întâi, totul mi s-a părut a fi un vis urât, dar în cele din urmă am acceptat crunta realitate.             — Şi soţul tău ce-a zis când a aflat? Nu se putu abţine să întrebe Troy.             — Mie? Nimic. Cred că s-a bucurat că mi-am revenit la starea mea normală, ba chiar mai mult – graţie şedinţelor de psihoterapie la care particip – mi-am recăpătat entuziasmul şi pofta de viaţă de mult pierdute. Acum, când mă gândesc, realizez că acceptarea unei tragedii petrecute în copilărie nu este o problemă atât de complicată, dacă este tratată cu profesionalism. Mă simt mult mai bine, iar visurile acelea groaznice pe care le aveam au dispărut ca prin farmec, fără nici un fel de medicament. Vreau să mai ştii, dragă Troy, că întreaga mea stare de sănătate e excelentă, după cum susţine şi medicul nostru de familie. Nu mai am nici cel mai mic motiv să mă plâng de ceva.             — E rândul tău, Dorothea! Îi zise dr. Bogomil doamnei Crewson, ce părea a avea în jur de 60 de ani. Povestea ta e ceva mai specială, dacă mă pot exprima astfel.             — Mai specială? Dimpotrivă, Andrew! Eu cred că e cea mai banală poveste dintre toate. Am început să am probleme de ordin psihic pe la             25 vârsta de 25 de ani, după o copilărie şi o adoles-cenţă lipsite de culoare şi de viaţă, adică în care nu s-a întâmplat absolut nimic demn de reţinut. Sau aşa am crezut până acum doi ani. Am fost o tânără de condiţie medie, subjugată de o ten-siune nervoasă accentuată, căreia îi făceam faţă cu mare dificultate. Singura alinare am găsit-o în fumat. Ajunsesem să fumez trei pachete pe zi şi tot nu îmi ajungeau. Toată lumea din jur mă de-ranja şi nimic nu era pe placul meu. Asta până când am întâlnit un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine, care şi-a dat seama că am un potenţial ieşit din comun. El m-a pus în fruntea companiei sale de construcţii, exploatându-mi energia la maximum. Acum, când mă gândesc, nu văd de ce mi-ar părea rău. Am muncit pe brânci, e drept, adesea 24 de ore din 24, însă tot am realizat ceva în viaţă. O locuinţă mai mult decât cochetă, câteva automobile pe care le schimb când am chef şi un cont destul de rotund în bancă. Ce n-am realizat? O familie. Mai mult, m-am îndepărtat total de propriile rude. Cano am ieşit la pensie, însă, în urmă cu aproximativ cinci ani, viaţa a devenit pentru mine un calvar.             — Poţi fi mai explicită? Interveni medicul.             — Am început să am tot felul de probleme psihice – poate şi pe fondul renunţării la fumat -justificate în special prin lipsa unei familii şi a prietenilor. Ajunsesem bolnavă de singurătate, dacă înţelegi ce vreau să spun, i se adresă ea nou-venitei. După câţiva ani, n-am mai rezistat şi m-am înfiinţat la uşa cabinetului lui Andrew, implorându-l să mă vindece de idioatele angoase ce puseseră stăpânire pe mine la bătrâneţe. Când a început să mă întrebe despre copilărie, mi-am dat seama pentru prima dată că nu-mi aduceam aminte mare lucru, iar ce puteam rememora vedeam parcă cu ochii altcuiva, Treptat, această evidenţă a devenit tot mai clară, iar Andrew m-a făcut să recunosc faptul că în interiorul meu sălăşluiau mai multe Dorothea. Una copilăroasă, care nu s-a putut maturiza de-a lungul anilor, alta temperamentală, care fumează enorm şi nu-şi poate afla liniştea nicicum, şi cea de-a treia – o bătrânică simpatică, fără probleme financiare, care doreşte să-şi trăiască ultimii ani ai vieţii într-un mod cât mai plăcut. Cum aveam de-a face cu mai multe personalităţi înghesuite în aceeaşi minte, dr. Bogomil a fost de părere că trebuie să redescoperim împreună trecutul meu. Şi nu oricum, ci prin hipnoză.             — Ţii minte că te-ai speriat la început?             — Exact aşa a fost! Cum, să mă pună să fac precum găina ori să mă târăsc pe jos, aşa cum am văzut eu la televizor? M-am întrebat. Însă în curând mi-am dat seama că nu voi fi pusă în cine ştie ce ipostaze neplăcute şi am acceptat tratamentul.             — Ceea ce este mai important abia acum urmează, a ţinut să precizeze terapeutul.             — Aşa e! Împreună cu ceilalţi, am aflat' marele secret al copilăriei mele, care m-a făcut să am o viaţă oarecum diferită de a altor femei normale. Pe scurt, ca so las şi pe Regină să vorbească, am aflat că dragii mei părinţi – fie-le ţărâna uşoară!             — M-au supus unor cruzimi incredibile. Tata m-a violat sub ochii mamei, începând de la vârsta de cinci ani. Iar ea mă bătea, zicând că sunt o mare târfă şi îl ispitesc pe soţul ei. Acest supliciu de neimaginat pentru o minte nor-mală a durat trei ani de zile, până când el a suferit un accident de serviciu, paralizând de la mijloc în jos. Mama a crezut că asta este o pedeapsă de la Dumnezeu, s-a pocăit şi a încetat cu cruzimile. În ceea ce mă priveşte, această răsturnare de situaţie a fost cam tardivă, fiind obligată să stau internată într-un sanatoriu montan aproape un an de zile. La sfârşitul perioadei, doctorii au declarat că sunt complet restabilită şi că mă pot întoarce la ai mei. De câte ori încercam să aduc vorba despre bestialităţile pe care le trăisem, am fost contrazisă vehement, ba chiar am urmat un tratament îndelungat cu tot felul de tranchilizante. Am sfârşit prin a crede că supliciile prin care trecusem se aflau doar în imaginaţia mea bolnavă, iar în cele din urmă am dat totul uitării. Şi nu mi-am reamintit nimic până când nu l-am întâlnit pe Andrew, cum de altfel mi se pare că v-am mai spus. De atunci, chinurile mele au încetat.             Terapeutul se ridică de la locul său, părăsi fără zgomot încăperea şi în două minute se întoarse cu o tavă pe care se găseau patru pahare cu limonada rece.             — Un mic respiro nu va strica nimănui, zise el, invitându-şi pacientele să bea.             — Mulţumim! Se auziră două voci. După ce tava fu pusă pe o măsuţă, dr. Bogomil reveni:             — Acum, tu, Regina!             — Eu n-am vrut să consult un psihoterapeut şi n-aş vrea nici acum.             — Te obligă cineva? O întrebă medicul. Rudele, soţul, prietenii?             — Nu. O fac de bună voie, fiindcă mi-am dat seama că altfel nu se poate. Nu pot fi un om normal fără aceste şedinţe bisăptămânale. Aşa se face că, de circa un an de zile, îngraş conturile bancare ale lui Andrew.             Cu un gest reflex, Regina Tymson îşi dădu pe spate bogată podoabă capilară şi îşi aşeză, graţioasă, un picior peste celălalt. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, iar fustă scurtă pe care o purta te putea face să crezi că nu este genul de femeie căruia nu-i plac bărbaţii. Era, totuşi, măritată de doi ani, după cum avea să afle Troy mai târziu. Iar prezenţa sa la terapeut se datora unei lovituri primite în cap, cu un an înainte de căsătorie, ce fusese urmată de o pronunţată amnezie. Amnezie căreia nimeni nu i-a dat mare importanţă până la un moment dat.             — Din ziua accidentului, mi-am dat seama că foarte rar mai eram cea de dinainte. De câte ori mă concentram asupra unui lucru, o mulţime de voci încerca să vorbească în locul meu şi nu înceta decât atunci când izbucneam în plâns.             — Cam câte personalităţi te deranjau? O întrebă dr. Bogomil.             — Pe puţin zece. Dar acestea au început să părăsească personalitatea-gazdă, adică propria mea minte, chiar de la cea de-a treia şedinţă de terapie de grup la care am participat. Ceea ce mă deranjează este faptul că hipnoza – sunt convinsă – a determinat această ameliorare a stării mele de sănătate psihică. Iar apoi am început să devin conştientă de nişte amintiri pe care n-aş fi vrut să le rememorez vreodată. Locuiam într-o fermă din apropiere de Stockton, California -proprietatea familiei mele – şi eram oarecum rupţi de lume. Singurul care ne mai aducea veşti de la oraş era unchiul Dennis, ce ne vizita destul de des. În rest, noroc cir televizorul şi cu aparatul de radio, altfel aş fi crezut că trăiesc pe o insulă pustie! Când aveam patru ani, ruda asta a mea a ţinut morţiş să mă înveţe să călăresc şi în cele din urmă a reuşit. Cu caii m-am descurcat destul de bine. Cu el a fost mal greu, fiindcă unchiul era puţin cam masochist. După ce mă viola pe unde apucă, ţinându-mă mereu deasupra lui, mă obliga să-l bat cu biciul şi pe urmă mă ameninţa că, dacă spun cuiva ce se întâmplă între noi, ne va ucide şi pe mine şi pe mama mea. Aşa că m-am mulţumit să-l bat cu poftă ani buni, răzbunându-mă în acest fel pe pornirile lui deplasate. Asta până când am împlinit 12 ani şi a început să-mi placă. Într-o zi, mama ne-a surprins asupra faptului şi mi-a tras o bătaie soră cu moartea – deşi ea nu recunoaşte acest lucru – băgându-mă în spital. După mai multe serii de tratamente, m-am întors la ai mei şi am fost, în general, un copil destul de cuminte. Când mi-am luat soarta în propriile mâini, părinţii m-au ajutat cu bani – mă mai ajută şi acum – iar toată lumea s-a declarat mulţumită. Doar eu mai aveam ceva probleme cu visurile în care eram violată, iar după aceea mă răzbunam în diverse moduri extrem de violente, ce mergeau până la crimă, după cum am reuşit să-mi reamintesc. Ceea ce mă îngrijorează acum este faptul că îmi doresc să fac sex aşa cum făceam când eram doar o copilă şi apoi să mă răzbun, biciuindu-l pe violator. Dar dr. Bogomil – de care am devenit dependentă – m-a asigurat că şi asta va trece la un moment dat.             — Aşa e, draga mea, n-ai de ce să-ţi faci pro-bleme, atâta timp cât te simţi bine din punct de vedere fizic şi mental! Ei, Troy, cum ţi s-au părut secretele prietenelor tale?             — Cutremurătoare, zise femeia după o clipă de gândire.             — Crezi că ai putea să ne povesteşti şi tu ce-despre tine?             — Desigur, însă eu n-am trăit asemenea gro-zăvii, aşa că sunt convinsă că am să vă plictisesc.             — Nu se ştie! Remarcă psihoterapeutul, enig-matic, în vreme ce restul femeilor zâmbi cu înţe-legere în direcţia nou-venitei. Încearcă, totuşi!             — De acord. După părerea mea, am avut o copilărie cât se poate de banală, cu excepţia faptului că tata ne-a părăsit când eram foarte mică. Apoi mama s-a recăsătorit când aveam vreo trei ani şi, până la cinci, totul a fost minunat. Tatăl vitreg mă iubea nespus de mult şi toţi eram fericiţi. Din nenorocire, un accident de circulaţie a făcut ca el să-şi piardă viaţa, iar mama să rămână văduvă pentru totdeauna. Cârn asta ar fi tot. Altceva nu ştiu ce aş putea adăuga.             — Bine. Cum cele două ore programate s-au scurs, vă mulţumesc pentru prezenţă şi ne vedem data viitoare. Troy, te-aş ruga să mai rămâi puţin, ca să încercăm împreună să punem la cale o psihodramă. Nu vreau să trecem dintr-o dată la hipnoză.             — Ce e aia psihodramă?             — Ai să vezi!             CAPITOLUL III.             Martie 2001.             Neavând de lucru, detectivii Jane Heron şi. Eric Black, de la Divizia „Cazuri Speciale” a De-partamentului Poliţiei Los Angeles, erau puşi pe şotii. După ce se tachinară ca de obicei, mai ales pe teme sexuale, se gândiră să-l necăjească pe vreunul dintre colegi.             — Nu crezi că cel mai nimerit ar fi „Specialistul”? Întrebă poliţista. Prea îşi bate joc de noi când avem câte o problemă urgentă de rezolvat. Ne mai luăm şi noi revanşa… <j-tN-am nimic împotrivă, răspunse Eric, entuziasmat de idee. O merită cu prisosinţă.             „Specialistul”, aşa cum fusese poreclit dr. Butch Harrison, legistul Laboratorului criminalistic al D. P. L. A., era o fire ursuză, rigidă şi deloc receptivă la glumele celor doi detectivi. Din acest motiv îi fierbea ori de câte ori avea ocazia, dez-văluindu-le rezultatele criminalistice – la care reuşea să ajungă cu mare întârziere – şi ironi-zându-i fără excepţie.             — Atunci hai să-i cerem câte o cafea! Doar ştii cât e de zgârcit de cele mai multe ori!             Coborâră la braţ în subsolul unde se aflau sălile laboratorului, mult mai veseli ca de obicei. Bună dispoziţie li se trăgea şi de la faptul că erau siguri de un lucru foarte important. Legistul nu avea nici un cadavru de examinat, aşa că poliţiştii nu trebuiau să se teamă de glumele lui macabre.             Îl găsiră pe „Specialist” în propriul birou, cu nasul vârât în computerul său ultraperformant. * – Ce faci, dr. Mengele? Îl abordă Jane încă de la uşă. Nu ţi-a adus nimeni vreun hoit cu care să te distrezi?             Butch se opri din lucru, însă nu întoarse capul spre detectivi, gândindu-se la un răspuns pe măsură. Dar cum nu-i veni niciunul, continuă să tacă.             — Ţi-a înghiţit pisica limba? Interveni Eric.             — Poate că s-a contaminat cu vreunul dintre virusurile acelea blestemate cu care lucrează şi i s-au blocat căile vocale?             — N-avem noi norocul ăla…!             Legistul se răsuci cu tot cu scaun, ţintuindu-i pe rând cu o privire aprigă.             — De ce-aţi venit? Numai ca să mă deranjaţi cu mutrele voastre de iepuri în călduri, sau aveţi o problemă de serviciu?             — Am venit, pur şi simplu, ca să ne oferi câte o cafea, îl lămuri poliţista. Îţi vine să crezi?             — Nu. Da' deloc, dacă mă înţelegi. Pentru voi e destul de bună şi poşirca de la automat. De ce s-o consumaţi pe-a mea?             — CăB mai bună, logic!             — Serios? Se bucură el pentru compliment. În acest caz, trebuie să vă întreb cu ce-aţi venit în schimb!             Cei doi se uitară unul la celălalt preţ de câteva secunde, fiind luaţi oarecum prin surprindere. Primul care-şi reveni fu Eric:             — Îţi vom spune un banc pentru a te scoate din starea în care te afli.             — Să auzim! Dacă reuşiţi să mă amuzaţi, vă servesc câte o cafea. Altfel, spălaţi putina înainte de a vă da eu afară!             — O. K.! Se arătă de acord detectivul. Cine spune? Adăugă el privindu-şi partenera, total dezorientat.             — Am eu unul! Îl scoase Jane din încurcătură. Cică se judecă un proces de jaf. Spărgătorul intrase noaptea şi furase argintăria chiar din dormitor. Deşi capul familiei s-a trezit la momentul oportun, acesta n-a intervenit, în ciuda faptului că tâlharul era un tip pirpiriu şi, pe deasupra, neînarmat. Eram foarte dezorientat, domnule judecător – încercă păgubaşul să-i explice judecătorului. De aceea nu l-am imobilizat. Mă tot întrebam cum o fi reuşit să deschidă uşa de la intrare şi să se strecoare până în dormitor pe neauzite, când eu n-am realizat o asemenea performanţă în 20 de ani de căsnicie!             Pe figura legistului nu'se mişcă nici măcar un muşchi când îşi întrebă colega:             — Păi, nu-l termini?             — Păi, l-am terminat…             — Şi care-i poanta?             — Că nevastă-sa îl auzea pe bărbatu-său când întârzia să ajungă acasă, iar pe hoţ nu l: a auzit.             — Aha! Mârâi Butch. Şi poanta pentru a merita, cafeaua unde e?             — Las' că-ţi zic eu unul mai bun, amice! Interveni Eric. Cu poliţişti.             — Bine, vă mai acord o şansă!             — Se întâmplă tot la tribunal:             — Aţi fost surprins pe stradă într-o postură indecentă, din câte am înţeles, şi aţi fost adus la secţie de un poliţist, zise judecătorul.             — Da, domnule!             — Beat, desigur!             — Da, amândoi…             — Gata, zise dr. Harrison, ridicându-se grăbit de pe scaunul său şi îndreptându-se spre filtrul de cafea. Sunteţi invitaţii mei!             — Asta înseamnă că ţi-a plăcut ultimul banc! Se bucură detectivul.             — Greşit. Asta înseamnă că nu vreau să-mi spuneţi şi altele… Nu vă pot suporta inepţiile la nesfârşit.             Jane şi Eric nu mai scoaseră o vorbă, fiecare întrebându-se în tăcere dacă trebuie să se întristeze pentru că nu i-au putut stârni râsul „Specialistului”, ori să se bucure că obţinuseră ceea ce îşi doriseră… În cele din urmă optară pentru cea de-a doua variantă, iar detectivul schimbă vorba cu abilitate.             — La ce lucrai, Butch?             — La un program ultrasecret. Construiesc roboţi care să înlocuiască detectivii din poliţie. Am de gând să vă scot la pensie cât mai curând…             — În acest caz, sper din tot sufletul să-ţi rupi gâtul! Zise Jane, sorbind impasibilă din cana oferită. Dar ştii că e bună? Aprecie ea calitatea cafelei şi, deodată, faţa i se lumină. Nimeni n-o face ca tine…             — Cu excepţia frumoasei noastre secretare Melanie, îl înţepă Eric, ca să nui ofere legistului prea multă satisfacţie.             „Specialistul” se abţinu să comenteze această ultimă remarcă, revenind în faţa computerului său, de care era realmente îndrăgostit.             — Atunci, dacă tot nu mai aveţi ce să-mi spuneţi…, zise el, întorcându-le spatele.             În acel moment, telefonul de pe biroul său începu să târâie.             — Poartă sunt. Dr. Harrison?             — La aparat!             — Vă caută un domn doctor pe nume Buford Petersen. Zice că vă este coleg de breaslă. Să-I aduc la dumneavoastră?             — Bineînţeles, cum să nu! Roagă-I să poftească imediat, adăugă legistul, întorcându-se spre detectivi. Este fostul meu profesor de psihologie şi psihiatrie din facultate. Cred că nu l-am mai văzut de vreo zece ani.             Februarie 1999.             — În primul rând, să-ţi explic despre ce este vorba, începu dr. Bogomil să vorbească de îndată ce rămase singur cu noua lui pacientă, Troy Bender. Psihodrama nu este altceva decât o metodă de investigare şi diagnosticare, precum şi una de terapie modernă, care se foloseşte de jocul dramatic improvizat pe'o temă dată, pentru dezvăluirea gândurilor şi a atitudinilor unui pacient.             — Cu alte cuvinte…?             — Un fel de joc de societate, dacă vrei, care ne va fi foarte util la amândoi.             — Şi în ce constă acest joc?             — Ne vom închipui fel de fel de situaţii legate de copilăria ta şi de relaţiile familiale, astfel încât va fi posibil să desluşim lucruri ce s-aujntâm-plat, dar pe care tu le-ai gonit din memorie.             — Ai spus că doar ni le închipuim, doc, nu-I aşa?             — Exact!             — Atunci, să-i dăm drumul!             Andrew Bogomil se ridică de la locul său stinse două din cele patru veioze şi îşi trase aunul în faţa pacientei, pentru a o putea ve-ea mai bine.             — Să zicem că ai doi ani şi jumătate. Chiar dacă nu îţi aduci aminte de acea perioadă, încearcă să-ţi imaginezi cum erai.             — Mică, timidă, cu codiţe împletite de mama şi răsfăţată, intră Troy în pielea personajului imaginar.             — Foarte bine. Şi tata unde e?             — Nu e.             — Lipseşte de acasă cu treburi?             — Nu ştiu, dar nu e.             — Cât durează această absenţă?             — Până când mama aduce un alt tătic.             — Cum arată noul părinte?             — Frumos, vesel şi blând.             — Perfect. Deci, se poartă bine cu tine?             — Foarte bine. Ne jucăm, îmi dă să mănânc şi mă sărută înainte de culcare. Tot el e cel care mă trezeşte dimineaţa şi mă scarpină pe spate.             — Îi place să te mângâie?             — Îi place, iar eu mă simt minunat când o face. E atât de bun!             — Îl iubeşti?             — Nu ştiu. Sunt prea mică pentru a-mi da seama de asta, însă mă simt extraordinar de bine cu el.             — Cât timp a durat această fericire?             — Nu mult. La un moment dat, a dispărut din viaţa noastră şi nu l-am mai văzut. Abia mai târziu am aflat de la mama că a avut un accident de circulaţie şi a plecat în lumea celor drepţi.             — Mama ta îl iubea?             — Fără îndoială, continuă Troy să rememoreze amintiri de mult uitate.             — Nu i-ai auzit niciodată certându-se?             — Nu.             — Crezi că a fost un tată bun, ţinând cont de faptul că nu era decât unul vitreg?             — Deosebit de bun, de asta sunt sigură.             — Atunci când te mângâia, cum proceda?             — Nu înţeleg întrebarea, doc!             — Care părţi ale corpului ţi le atingea? Nu uita că e vorba doar despre un joc, Troy! Mai precis, despre o psihodramă.             — Bine. Mă mângâia pe cap, pe umeri şi pe spate.             — Nu ajungea niciodată cu mâna mai jos?             — Acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că ajungea, însă doar întâmplător.             Şi cum te săruta? Unde, vreau să zic…             — Pe obraji, câteodată pe gât şi pe mâini. Eu procedam la fel.             — Să ne oprim aici, Troy! Ţi-aş propune – desigur, dacă n-ai nimic împotrivă – să ne vedem şi mâine dimineaţă.             *             Martie 2001.             — Am onoarea, domnule profesor! Se ridică dr. Harrison în picioare, venind în întâmpinarea musafirului său. Nu v-am mai văzut de foarte multă vreme. Ce mai faceţi?             — Nu mare lucru, Butch, spre deosebire de tine. Am aflat că ai o carieră de invidiat. Felicitări!             — În mare parte, aveţi dreptate. Dar activitatea mea profesională ar fi fost mult mai laborioasă şi mai plină de succese notabile, dacă aceşti doi poliţişti n-ar fi existat, adăugă legistul, privindu-i pe colegii săi. Daţi-mi voie să vi-i prezint pe detectivii Jane Heron şi Eric Black, „spaima” Diviziei „Cazuri Speciale” în care sunt angrenat.             — Mă bucur să vă cunosc! Zise dascălul, înţe-legând gluma fostului său student. Prof. Buford Petersen, actualmente simplu psihiatru la Spitalul Central din localitate.             „Specialistul” îl invită pe noul venit să ia loc pe un scaun şi, fără a-l mai întreba, îi oferi o ceaşcă de cafea.             — Colega, noi ne retragem. O să-ţi aducem cănile mai târziu, bine?             — Dar nu e nevoie să plecaţi din pricina mea! Interveni Petersen. Ba chiar v-aş ruga, dacă este posibil, să rămâneţi! Ştiţi, intenţionez – dacă-mi veţi permite – să vă consult în legătură cu o problemă de… Specialitate, dacă mă pot exprima în acest fel.             — Domnule profesor – sări Butch de la locul său – nu-mi faceţi una ca asta! Se află pe capul meu de un sfert de oră şi parcă ar fi trecut o veşnicie…             Cu excepţia „Specialistului”, ţpţi zâmbiră, iar detectivii se aşezară cât mai comod pe locurile lor, gata să asculte o poveste interesantă. Şi aşa nu aveau ce face.             CAPITOLUL IV.             Februarie 1999.             A doua zi, Pauline o întâmpină pe Troy Bender la fel de surâzătoare ca prima dată.             — Doctorul e pe drum, doamnă. Trebuie să sosească dintr-un moment întraltul.             — Nu e nici o grabă. De fapt, eu sunt cea care a sosit mai devreme.             — Eraţi nerăbdătoare să-l întâlniţi, dacă.             — Mi permiteţi întrebarea?             — Poate că da… Nu ştiu?! Oricum, soţul meu a plecat mai devreme de acasă şi am preferat să mă aducă el în loc să chem un taxi.             — Aşa! Poftiţi cafeaua dumneavoastră! E preparată la fel ca şi ieri, cu puţin zahăr. Nu mi-aţi spus dacă v-a plăcut.             — Chiar foarte mult, Pauline! Chiar foarte mult!             Prietenia pe care această secretară simpatică i-o arăta o punea în dificultate pe Troy. Ea ştia că secretarele sunt nişte fiinţe nesuferite, indiferente, distanţe şi total lipsite de tact. Acum se convingea de contrariu. Ba mai mult, această fată chiar îi plăcea pentru felul ei deschis de a fi şi pentru naturaleţea cu care se purta.             Gândurile pacientei fură întrerupte de sosirea vijelioasă a lui Andrew Bogomil, care se miră văzând-o.             — Am întârziat cumva? Nu-i veni acestuia să creadă, consultându-şi ceasul.             — Nu, doc. Eu sunt cea care a sosit mai devreme. Tocmai despre asta discutam cu Pauline.             — Aha, înţeleg! Te rog să pofteşti în biroul meu! Începem îndată. Femeia făcu ceea ce i se ceruse şi rămase în picioare, neştiind unde să se aşeze. La un semn al lui, luă loc pe o canapea ceva mai joasă decât una normală şi aşteptă în tăcere ca el să se pregătească.             — M-am gândit mult la problemele tale, dar mai întâi spune-mi dacă ai avut vreun vis azi-noapte!             — Îmi aduc aminte doar că am adormit greu şi m-am trezit obosită. Atât…             — Troy, eu cred că putem începe şedinţele de hipnoză chiar de astăzi. Tu ce părere ai? Ts consideri pregătită?             — Nu, şi nici nu cred că voi fi vreodată, însă sunt gata să fac ce spui tu, doc!             — E bine că ai încredere-n mine. Mai bine zis, e un lucru esenţial în această muncă. Vom imprima totul pe o casetă audio, pe care o vei putea asculta mai târziu. Dar e bine să fii singură prima dată. Poate că nu vei vrea ca altcineva să-ţi cunoască secretele.             Bărbatul trase toate draperiile, astfel încât lumina zilei abia mai putea pătrunde în birou, şi lăsă luminile stinse. Apoi se aşeză pe un scaun la doar un pas de ea şi începu s-o privească intens în ochi. Îi zise:             — Acum începi să ai totală încredere-n mine! Dr. Bogomil îi vorbea calm, dar în acelaşi timp cu multă fermitate. Gesturile sale erau domoale şi simple, astfel încât să nu-i distragă atenţia pacientei. Îi puse în mâna dreaptă un disc având un diametru de circa 20 cm, apoi îi ceru să-l ridice la înălţimea ochilor şi să privească fix în centrul acestuia. Obiectul, confecţionat din plastic, avea pictate mai multe cercuri concentrice de culoare neagră, pe un fond de un alb imaculat. Contrastul deosebit de obositor o făcu pe Troy să-şi mijească ochii încă din primele secunde de concentrare.             El se ridică încetişor şi, plimbându-şi mâinile deasupra corpului ei, fără să o atingă, îi vorbi:             — Când voi spune „trei”, nu te vei mai putea scula de pe canapea. Şi cu cât vei încerca mai mult, cu atât eforturile tale vor fi mai zadarnice. Deci, când voi spune „trei”, nu te vei mai putea ridica de pe canapea, fepetă el. Şi, cu cât vei încerca mai mult, eforturile tale vor fi mai zadarnice.             După ce reluă formula de trei ori la rând, terapeutul o prinse de mâna cu care ţinea discul şi o mişcă lent, de câteva ori, în sus şi în jos, făcând-o pe Troy să închidă şi să deschidă ochii.             — Dacă vrei, poţi sta cu ochii închişi, însă nu te poţi ridica de pe canapea. Reazemă-te de spetează! Aşa. Unu…, doi…, trei! Acum vei face* tot ce-ţi ordon eu! Adăugă medicul, luându-i obiectul din mână şi pornind reportofonul aflat în apropiere.             Pacienta respira alene pe gură, stătea cu ochii închişi, iar trăsăturile feţei sale erau complet destinse, relaxate.             — Te afli în casa mamei tale şi ai trei ani împliniţi. Ce faci?             — Mă joc cu mama de-a croitoresele, răspunse Troy după un moment de ezitare.             — Tatăl tău unde e?             — Nu ştiu…, nu-l cunosc…, da' o să vină.             — Uite că a venit! Ce faceţi?             — Ne jucăm împreună. Sunt foarte fericită cu el.             — Mama a plecat la bucătărie ca să pregătească cina, iar voi doi aţi rămas să vă mai jucaţiCe faceţi?             — Tata mă ia în braţe, mă mângâie şi mă sărută.             — Îţi place?             — Nespus de mult.             — Îţi pune mâna pe piele când te mângâie?             — Da, îmi pune.             — Şi te mângâie acolo unde ţie îţi este ruşine?             — Da, mă mângâie. Acum se uită la mine altfel.             — Cum?             — Nu-mi dau seama, dar parcă ar vrea să-i dau ceva.             — Stai în braţele lui? În – Da, şi el mă leagănă.             WbrTe mişcă în poală înainte şi înapoi? Mf – Da, aşa faceJ Şi mie îmi place să mă frec de poala lui. Îl mai. Pup şi eu din când în când. Vrea mai mult de la tine, nu-i aşa?             — Da, aşa e!             — Îţi scoate rochiţa şi chiloţeii, lăsându-te în pielea goală? Îţi spune că trebuie să faci baie?             — Da, aşa face. Eu îi spun că am făcut şi ieri, dar el insistă. Vrea să fiu curată pentru el.             — Îţi pune mâna acolo?             — Unde, pe funduleţ?             — Da.             — Îmi pune mâna peste tot şi eu mă gâdil.             — Te strânge în braţe, te lipeşte de pieptul lui?             — Da, aşa se întâmplă.             — Poţi să povesteşti singură mai departe?             — Nu ştiu ce să spun.             — Continuă să te sărute?             — Da.             — Capul lui coboară spre buricul tău, apoi spre picioare şi se opreşte între pulpele tale micuţe?             — Da, aşa se întâmplă. Iar sărutările lui mă ard, atât sunt de fierbinţi. Îi spun să se oprească, dar el nu vrea. Îmi promite cadouri şi mă face să-l ascult.             — Pe urmă scoate un obiect din pantaloni?             — Da, şi eu mă sperii. Nu ştiu ce fel de joc e ăla. Mă pune să-i mângâi obiectul cu amândouă mâinile.             — Pe urmă?             — Nu mai ştiu, zise Troy, în vreme ce câtevc lacrimi începură să i se rostogolească pe obraji.             — Nu cumva te ridică de subsuori şi îţi depărtează picioarele?             — Nu ştiu! Răspunse femeia, începând să plângă şi mai tare. Nu mai ştiu nimic!             — Bine, acum te vei trezi! Zise terapeutul, oprind reportofonul. Apoi îi suflă cu putere între ochi şi bătu o dată din palme.             Troy Bender deschise ochii şi privi în gol circa un minut.             — Cum a fost, doc? Întrebă ea când se simţi complet restabilită după şedinţa de hipnoză.             — Pentru început, destul de bine, chiar promiţător, dacă pot spune aşa.             — Îmi dai casetă ca s-o ascult?             — Numai dacă insişti.             — Dar la început ai zis altceva.             — Ţi-o dau dacă insişti, ţi-am spus! N-aş vrea să te influenţeze în vreun'fel. Cel mai bine ar fi să le asculţi pe toate la sfârşitul tratamentului. Dar tu eşti cea care hotărăşte.             — Bine, doc, cum zici tu. Când ne mai vedem?             — La următoarea şedinţă de grup. Cunoşti programul. Am o rugăminte la tine. Dacă visezi, ar fi bine să-ţi notezi totul. Vom discuta împreună despre visurile tale şi vom încerca să le analizăm.             — O. K., doc, m-ai convins!

Droguri si moarte la Los Angeles de Anthony King politia criminala 1 CAPITOLUL 1   — Aleargă! Ai pierdut circa patru secunde la ultimul tur de pistă. Cu toată durerea din gamba dreaptă, cuprinsă de crampe, Camille îi zâmbi în fugă antrenorului ei din ultimii doi ani. Şi proaspăt amant de numai trei luni. Mara, buna ei prietenă încă din copilărie, care nu lipsea de la niciun antrenament, darmite de la vreo competiţie oficială, încerca şi ea să o încurajeze: — Hai, Cami, ştiu că poţi! Mai ai doar două ture de stadion. Arena, pe care îşi desfăşura activitatea şi clubul privat de atletism al lui Dennis Burrell, era situată în Westwood, Los Angeles, un cartier mare cât un oraş. Mai precis, acesta era amplasat aproximativ la mijlocul distanţei dintre Hollywood şi Oceanul Pacific, în apropiere de Universitatea California din Los Angeles. Atletismul era viaţa ei. Camille Schulze începuse să fie îndrăgostită de acest sport încă din copilărie, încântată fiind de competiţiile de anvergură televizate, dintre care nu scăpa niciuna. Din pricina acestei nevinovate pasiuni îşi cam neglijase şcoala, dar părinţii ei – oameni destul de înstăriţi – rezolvaseră situaţia, angajând pentru fiica lor un fel de meditator-preparator, care o ajuta în fiecare zi la lecţii. Acesta reuşi să o stăpânească până la bacalaureat, pe care fata îl luă la mustaţă, cum s-ar spune. Dar, deîndată ce termină cu această neplăcută activitate, Camille se dedică în întregime atletismului, mai exact probelor de fond şi semifond, la care constituţia sa robustă îi asigura o carieră promiţătoare. Aşadar, îşi abandonă definitiv studiile şi se înscrise la clubul privat al lui Burrell, care nu concepea, după propriile-i spuse, să nu scoată din ea o mare campioană. Ce-i drept, spre acest ideal o stimulau talentul său, o voinţă de fier şi o putere de muncă fenomenală. Păcat că nu poseda o musculatură prea robustă a picioarelor! Avea nevoie doar de puţin succes ca să reuşească, iar antrenorul şi prietena ei cea mai bună, Mara Bachman, o încurajau încontinuu în acest sens, cu toate cele trei entorse pe care le suferise în ultimii doi ani. Poate şi din cauza acestor accidente ieşise prima în puţine competiţii şi acestea nu prea importante, însă era destul de tânără la cei 20 de ani ai săi, iar norocul i-ar mai fi putut surâde o bună bucată de timp. Burrell justifica lipsa temporară de rezultate notabile, incriminând masa musculară a Camillei ca fiind insuficient dezvoltată. Ceea ce putea fi rezolvat printr-un regim alimentar adecvat marilor campioni şi prin multă muncă. De aceeaşi parte a baricadei se afla şi tatăl vitreg al fetei, medicul Rutger Schulze, ce ţinea foarte mult la antrenor şi la munca pe care acesta o depunea pentru succesul fiicei sale adoptive. Deoarece se căsătorise cu actuala sa soţie pe vremea când Cami abia împlinise 3 anişori, doctorul şi-ar fi dorit şi el un copil, de preferinţă un băiat, dar soarta nu fusese de partea lui. Până la urmă se mulţumise cu o familie destul de fericită şi suficient de bine situată financiar, compusă din numai trei persoane. — Mai ai o singură tură, poţi recupera acum ca să ieşi prima! – îi mai strigă o dată Dennis de pe marginea pistei. Cu Mara Bachman era prietenă încă de la grădiniţă şi nu se despărţiseră niciodată, iar părinţii lor erau buni amici. Ele erau considerate de toată lumea ca două faţete inseparabile ale aceleiaşi entităţi. Şi totuşi erau atât de diferite! Pe cât era Cami de sportivă şi de puţin atrasă de spiritualitate, în ciuda inteligenţei ei înnăscute, pe atât de ocupată era prietena ei de lecturare a mormane de cărţi cu titluri imposibile. Pe lângă asistarea carierei prietenei ei, Mara – deşi avea părinţi bogaţi, care o ajutau financiar – îşi câştiga existenţa din scenarii de scurt metraj pentru televiziune şi radio. — Acum eşti în linie dreaptă! Trage tare la sprint! – o încuraja de astă dată prietena, când atleta trecu prin faţa ei cu chipul marcat de efortul depus. În mod paradoxal, seducătoarea Camille nu îşi bătea capul cu felul în care arăta, în vreme ce erudita Mara era cochetă ca o doamnă de salon şi ştia să îşi pună foarte bine în valoare farmecele feminine. * * * Să câştige! Să iasă prima dintre cele trei alergătoare mult mai în vârstă decât ea şi mai puţin pregătite fizic. Închise ochii pentru două secunde. Trebuia să-şi joace rolul până la capăt. Acum urma sprintul final. Numai de-ar lăsa-o această blestemată de crampă musculară şi inexplicabila greutate pe care o resimţea în zona gambelor! Ştia că va câştiga. Trebuia să câştige, altfel nu se putea. Totuşi, picioarele nu o ajutau deloc să le ajungă din urmă pe adversarele ei din acea partidă neoficială de 3.000 m. Nu mai putea, dar n-avea cum să abandoneze. Nu o făcuse niciodată până atunci şi nici acum nu avea aşa ceva în gând. Poate din cauza furiei sale neputincioase nu era în stare să le întreacă pe cele două, care parcă se mai depărtaseră puţin de ea. Gata, pierduse. Ea trecuse ultima linia de sosire. Îşi luă sacul de sport şi prosopul, îndreptându-se, fără să privească pe nimeni, spre vestiare. Nu îşi putea da seama ce era cu ea. Probabil un duş va fi şi reconfortant şi consolator, se gândi Camille, care abia mai răsufla, de parcă ar fi avut o mare greutate pe piept. — Oare ce să fie cu Cami? – îl întrebă Mara pe Dennis, în drumul lor spre cabine. — O pasă proastă, nimic altceva. Aşa se întâmplă cu toţi marii campioni. — Poate fi din pricina mâncării? — Nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! Ştii foarte bine că ea nu pune în gură înainte de alergare decât o cafea neagră. Camille nu mai avea crampe, însă simţea cum greutatea din gambe urca în braţe şi mai acut în ceafă. Niciodată nu mai avusese asemenea simptome. Intră sub duş, dar starea de rău persista, ba mai mult, se amplifica de la un minut la altul, încet-încet, izolând-o de tot ce era în jurul ei. Prin crăpătura uşii apăru capul îngrijorat al Marei: — Cum merge? — Nu prea grozav, parcă aş cântări tone, nu 58 kg. — Eşti furioasă că n-ai reuşit să învingi, nu-i aşa? Nu te mai gândi la asta. Data viitoare va fi mult mai bine, ai să vezi! — Bineînţeles că am draci, oricine ar avea în locul meu, dar este ceva ce nu pricep. Ai vrea să-l chemi puţin pe Dennis? — Desigur, imediat. * * * Burrell nu era numai antrenor, ci avea pregătirea necesară şi ca preparator fizic sportiv. Mara pătrunse în vestiarul bărbaţilor, pentru a-l căuta pe antrenor. Acesta se pregătea şi el pentru duş, având în jurul taliei doar un prosop înnodat. Corpul frumos încă, la cei 40 de ani ai lui, o făcu pe fată să aibă unele gânduri nu tocmai catolice la adresa bărbatului, dar nu i-ar fi făcut, pentru nimic în lume, aşa ceva celei mai bune prietene pe care o avea. Cu toate că nu era prima oară când o încercau simţăminte erotice în prezenţa lui. — Ce s-a întâmplat? — Nu ştiu. Ea nu se simte bine deloc şi te-a chemat. Nu mai e nimeni la duşuri. — Bine, mulţumesc! – mai spuse antrenorul şi se îndreptă, oarecum grăbit, spre locul în care se afla eleva şi amanta lui. Prin aburi, Camille abia se mai putea ţine pe picioare. — Ce e cu tine? – se interesă Dennis. — Nu ştiu, mă simt atât de greoaie, respir cu dificultate, iar membrele îmi sunt amorţite. Mai devreme erau doar gambele, dar acum şi mâinile mă înţeapă. O fi ceva cu circulaţia sângelui? El ezită puţin, după care îşi atârnă prosopul într-un cuier şi intră în cabină alături de Camille, pe care o luă imediat în braţe. Fata se sprijinea de el mai mult decât stătea pe propriile picioare. Antrenorul îi puse mâna sub sânul stâng şi aproape imediat îşi dădu cu părerea, încercând să o liniştească: — Ai puţină tahicardie, probabil şi o oarecare hipoglicemie. Ţi-am repetat de atâtea ori că nicio alergare, indiferent de distanţă, nu trebuie luată în glumă. Dovadă rezultatul cu care te-ai ales astăzi! — Bine, dar eu am făcut tot ce am putut. — Aiurea! De fapt, eu sunt de vină. Nu trebuia să te las să intri pe pistă decât după un mic dejun sănătos. Te-ai fi simţit cu totul altfel acum. Şi învingătoare pe deasupra. — Eşti sigur că nu e ceva grav? — Grav pe dracu’! Ai doar 20 de ani şi un organism de elefant. Ce poate fi grav într-o atare situaţie? O masă bună şi totul o să treacă. — Dennis, nu cumva mi-ai dat nişte mizerii să înghit? — Te referi la droguri? Ce, eşti nebună? — Iartă-mă! Nici eu nu mai ştiu ce spun de când am pierdut cursa în faţa acelor epave. De vină este, probabil, nemărginitul meu orgoliu. Pe viitor o să încerc să mă controlez mai bine. — În acea zi vei fi o mare campioană! — Hai, nu mai vorbi cu mine ca şi cum ai sta la palavre cu un copil. — Am observat de câtăva vreme că nu mai eşti o fetişcană… — Şi-atunci, ce mai aştepţi? Nu crezi că ar fi timpul să mă faci bine? Doar eşti şi preparatorul meu fizic! Dennis îi închise gura cu o scurtă sărutare, după care îi lăsă căile respiratorii libere, pentru a putea trage aer în piept cât mai bine. Iar mâinile sale puternice începură să alunece alene pe trupul ei tânăr şi viguros. Orice s-ar spune, nu era un bărbat care să rămână indiferent lângă o tânără superbă precum Camille. Parcă executa un ritual, se gândi el, dar nu lăsă această imagine să-l distragă de la ceea ce avea de dus la bun sfârşit atunci şi acolo. În vreme ce apa cădea pe ei, Dennis o îmbrăţişa cu o pasiune nedisimulată, urmărindu-i conturul trupului, poate puţin cam solid în partea din spate şi mai jos, până pe la genunchi. Ea gemea, înclinându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă. De aceea, bărbatul o întoarse de-a binelea cu spatele la el, o sărută pe gât şi pe umeri, prinzându-i apoi cu hotărâre sânii puternici – poate puţin prea puternici – în mâini. Şi Camille era pasionată de amor, cu toate că nu se putea declara o expertă la acest capitol. Majoritatea cunoştinţelor sale erotice mai sofisticate se legau, în special, de numele partenerului ei; însă tot ceea ce făcea, făcea cu mare pasiune. — Dragul meu, nu-i aşa că mă iubeşti şi mă vrei? – îl întrebă ea, ameţită cum era şi dornică de amor. Bineînţeles că bărbatul nu îi dădu niciun răspuns, întorcând-o din nou cu faţa la el şi muşcându-i lobul unei urechi. Ea îşi ridicase deja un picior şi, reuşind cu greu să-şi menţină echilibrul, îl încolăci pe amantul ei pe după şolduri. Avea neapărată nevoie de sex, iar amândoi ştiau acest lucru. Şi Dennis era pregătit de a trece la atac. Făcuse amor cu ea de zeci de ori, dar niciodată nu se săturase. O luă în braţe până la urmă, iar fata, cu o grimasă de bucurie pe chip, îi zâmbi recunoscătoare, petrecându-şi braţele în jurul gâtului lui. Ochii ei căprui, întredeschişi, căutau privirea bărbatului, sorbind-o cu mare dragoste. Începu să împingă, metodic şi rar, rezemând-o pe Camille cu spatele de peretele faianţat şi flexându-şi puţin genunchii. Sub strânsoarea braţelor lui, fata se unduia atât cât putea, scâncind din ce în ce mai excitată. Îşi strânse puternic pleoapele şi începu să articuleze un fel de rugăminţi fierbinţi – sau, poate, cuvinte de dragoste – însă vorbele ei nu mai erau inteligibile, semănând mai mult cu un bolborosit. El îşi acceleră ritmul, intrând din ce în ce mai mult, iar ea se prinse cu o mână de braţul duşului, pentru a fi mai uşoară şi a-i da o mână de ajutor. Pe lângă zgomotul apei care cădea asupra lor, nu se mai auzeau decât gâfâielile bărbatului şi plesniturile feselor Camillei de faianţa udă. Ea vru să scoată un ţipăt de plăcere, însă ceea ce îi ieşi din gâtlej fu un horcăit, care nu îl făcu pe Dennis să îşi tempereze elanul. Ba dimpotrivă, pătrunderea lui implacabilă devenea din ce în ce mai violentă, amândoi ştiind că acest lucru nu le era dizgraţios defel. În culmea extazului, Burrell tresări. Amanta lui avusese cu siguranţă orgasm, apoi, corpul ei se cabrase spasmodic de câteva ori, ca în cele din urmă fata să se lase greoaie pe umerii lui, lunecându-i din mâini pe podea. El opri duşul, încercă s-o ridice şi, îngrijorat, o mai palpă o dată sub sânul stâng. Inima Camillei Schulze încetase să mai bată. CAPITOLUL 2   Două luni mai târziu, aproape de sfârşitul lui octombrie, detectivul Jane Heron de la Poliţia Criminală, Divizia „Cazuri Speciale”, lăsă pe birou dosarul studiat pe jumătate, care fusese adus de şeful ei, căpitanul Corky West. Un lucru era clar pentru Jane: cafeaua din secţia de poliţie nu putea fi băută decât atunci când oboseala te făcea să nu-i mai simţi gustul. Avea o aromă înfiorătoare. Tocmai de aceea îşi luă sacul şi îşi căută maşina în parcare: ştia ea, la câteva străduţe depărtare, un mic bar în care se putea bea un espresso adevărat. Totodată, făceau acolo şi nişte sandvişuri excelente, iar în acea dimineaţă nu pusese nimic în gură. Trecuseră puţin peste trei săptămâni de când se întorsese din scurtul ei week-end, petrecut în compania lui Dan Anderson, ocazie cu care îşi încheiase relaţia cu acest ultim amant. Era prea posesiv, pretenţios şi egoist pentru gustul ei. De atunci avusese parte doar de rutina insuportabilă de la „Cazuri Speciale”. Niciun dosar mai acătării care să-i scoată în evidenţă aptitudinile de detectiv, alături de coechipierul ei, simpaticul şi inteligentul Eric Black, ce adesea se dovedea foarte puţin simpatic şi prea puţin inteligent – după criteriile ei de clasificare a bărbaţilor. Nici măcar nişte skin-heads nu mai profanaseră morminte de animale din cimitirul aflat pe una dintre colinele care împrejmuiesc Los Angeles-ul. Sau măcar nişte asasini, acolo, care să-i mai dezmorţească puţin pe amândoi. Doar nu se pocăiseră cu toţii în noul mileniu! Ajunsă la cafeneaua „Monica’s”, îl salută pe serviabilul patron Jimmy H., după care ocupă o masă la fereastră. Îndată o şi reperă pe fata aşezată la câţiva metri distanţă, pe care nu o observa pentru prima dată pe urmele ei. Aceasta, frumuşică foc, îi întrerupse şirul gândurilor şi o făcu să se întrebe: „Ce-o vrea de la mine, căci mă urmăreşte de câteva zile?” O văzuse de trei ori în ultima săptămână şi asta în condiţiile în care nu era în permanenţă atentă să observe dacă o urmărea sau nu cineva. De obicei, ea era urmăritoarea. Nu mai avu răbdarea de a o mai întâlni şi în alte rânduri, iar după ce primi comanda, bău cafeaua din trei înghiţituri şi muşcă sănătos de două ori din sandvişul cu şuncă şi caşcaval. Apoi, îşi luă sticla cu apă minerală într-o mână şi se îndreptă spre „codiţa” ei, aşezându-se fără să ceară permisiunea la aceeaşi masă. Aşteptă. Fata dădea semne de timiditate şi cu greu reuşea să susţină privirea uşor ironică a Janei. În cele din urmă îndrăzni, cu o voce blândă şi destul de nehotărâtă: — Numele meu este Mara Bachman. Poliţista nu zise nimic, aşteptând ca interlocutoarea ei să continue. — Nu ştiam cum să intru în vorbă cu dumneavoastră, de aceea v-am tot urmărit; văd că v-aţi dat seama. — O.K., pentru că am luat eu iniţiativa, profită şi spune-mi ce ai de spus! — Coafeza dumneavoastră, Ritta, m-a sfătuit să vă abordez şi ea mi-a spus cum arătaţi şi unde vă pot găsi. Văd că părul v-a mai crescut puţin. Aşa era. Nu mai fusese la Ritta de vreo patru luni de zile, când se tunsese fistichiu, din cauza unei anchete întortocheate, în care trebuia să semene cât de cât cu o anumită persoană dispărută. — Într-adevăr, răspunse Jane, trecându-şi cochet mâna prin plete şi înghiţind ultimul dumicat din gustosul sandviş. Va trebui să fac o vizită la coafor în curând, pentru a mai tăia puţin din vârfuri. Mi-e jenă să merg cu dezastrul pe care-l am în cap la un salon mai scump. Deci, o cunoşti pe Ritta. Iată un punct comun! Mai departe? — Este esteticiana mea preferată – continuă Mara Bachman – şi, cu timpul, ne-am împrietenit. — Ce nevoie ai de o esteticiană cu frumuseţea şi tinereţea de care te bucuri din plin? — Tatăl meu, care este un om de afaceri foarte priceput, spune că atunci când dispui de un capital, trebuie să ştii neapărat să-l fructifici. — De acord. Şi de ce m-ai căutat? Mara continua să ezite. — Hai să fim serioase, draga mea, continuă poliţista. De câteva zile mă tot urmăreşti, iar Ritta nu te-ar fi trimis la mine fără un motiv bun. Aşadar, dă-i drumul, că doar începutul va fi un pic mai greu. Tânăra oftă din rărunchi. Se vedea că obrajii ei prinseseră ceva mai multă culoare. — Vă spune ceva numele de Camille Schulze? — Desigur, atleta care a murit subit, sub duş, după o probă de semifond, în braţele amantului şi, totodată, a antrenorului ei. Asta parcă se întâmpla prin august, nu-i aşa? — Exact. — Am auzit că era o alergătoare ce promitea foarte mult, iar constituţia sa fizică nu putea da nimănui de bănuit în legătură cu destinul tragic de care a avut parte. O criză cardiacă atât de puternică, încât să provoace moartea unei sportive de numai 20 de ani – greu de crezut! — Aşa gândesc şi eu! – se bucură Mara că trecuse de momentul penibil al demarării delicatei discuţii cu poliţista. Cami era cea mai bună prietenă a mea. Îmi era aproape o soră, cu care am fost împreună de când mergeam la grădiniţă şi până în urmă cu două luni. Mai e ceva: ea nu suferea de inimă, asta n-aţi spus-o. — Într-adevăr, aşa e. Dar eu zic să nu ne mai rotim în jurul cozii. Crezi că a fost asasinată? — Poate cuvântul este cam dur. S-ar putea să fie vorba doar despre o omucidere involuntară sau circumstanţială. — Faci aluzie la vreun dopaj nefericit, Mara? — Cam aşa ceva. E un gând care nu îmi dă pace şi basta. Dar, în orice caz, indiferent ce s-a întâmplat în realitate, Cami nu avea habar. Nu ar fi intrat niciodată într-o asemenea încurcătură, date fiind ţelurile ei foarte înalte, iar dacă totuşi, ar fi făcut-o, eu sunt prima căreia i s-ar fi destăinuit. Mie îmi spunea absolut totul. — Cum poţi fi atât de sigură? — V-am spus că eram ca două surori. Nu aveam niciun fel de secrete una faţă de cealaltă, iar eu participam la toate antrenamentele şi concursurile ei. Ar mai fi de adăugat că prietena mea, acum decedată, suferea de un orgoliu exagerat. N-ar fi acceptat niciodată ca un artificiu să o ajute în succesul pe care ea dorea să îl atingă prin propriile forţe. — Bun. Şi după părerea ta cine a făcut-o? — N-aş putea fi sigură de identitatea celui care i-a provocat moartea, dar cu siguranţă că antrenorul şi amantul ei, Dennis Burrell, este implicat într-o măsură covârşitoare. Camille îl iubea la nebunie şi credea foarte mult în el. — Ai ceva dovezi în acest sens? — Tocmai asta e problema, mărturisi Mara cu vocea sugrumată de emoţie. — În acest caz, e clar că nu poate fi deschisă o anchetă oficială. — Păi, acesta-i motivul pentru care v-am şi căutat pe dumneavoastră! Ritta mi-a spus că lucraţi în cadrul unui serviciu special al poliţiei şi că sunteţi singura care aţi putea să mă ajutaţi. — Este adevărat că lucrez la „Cazuri Speciale”, însă această tragedie nu este de resortul nostru. Îmi pare rău! — Chiar dacă vă spun că unul dintre amicii lui Burrell, cu care este foarte probabil ca acesta să fi făcut afaceri, se numeşte Simon Molland? Mâna Janei Heron strânse involuntar sticla de apă minerală, iar plasticul scoase un zgomot sinistru, îşi reaminti imediat că îi vorbise coafezei Ritta despre această persoană, care jonglase cu întreaga poliţie din Los Angeles, ba chiar îşi bătuse joc de mai multe secţii redutabile din alte mari oraşe. Nimeni nu fusese în stare să-l înfunde, nici măcar FBI-ul, care avea un dosar frumuşel despre el, însă fără vreo probă incriminatorie de nezdruncinat în faţa instanţei de judecată şi a Juriului celor 12. Devenită pe loc atentă, poliţista îi ceru fetei: — Te rog să fii puţin mai precisă! — La câteva zile după moartea Camillei, la ieşirea de la ceremonia incinerării, Burrell a dispărut pe tăcute, ca şi cum ar fi avut o întâlnire care nu suporta nicio amânare. Având în vedere bănuielile mele şi poate mult prea pătimaşe – am găsit că acest comportament era bizar şi l-am urmărit. Avea, într-adevăr, o întâlnire cu un tip dubios, într-o cafenea din apropiere de Hollywood Wax Museum. — Iartă-mă că te întrerup. Ştii că în muzeul la care te-ai referit se găsesc peste 185 de figuri de ceară înfăţişând diverse personalităţi, printre care şi Marilyn Monroe, a cărei moarte a rămas până astăzi un mister? Dar, mai bine continuă! — Când cei doi s-au despărţit, după un sfert de oră, l-am urmărit pe tip şi i-am notat numărul maşinii. Din păcate, nu am reuşit să-i disting aproape deloc figura. Dar am un amic care lucrează la serviciul circulaţiei rutiere şi el mi-a spus că respectivul automobil aparţine unui oarecare Simon Molland, mare mafiot din lumea interlopă internaţională. Cum nu prea sunt interesată de presa scrisă sau de TV, acest nume nu mi-a spus nimic, până când m-am destăinuit Rittei. — Tot ce ai spus până acum mi se pare foarte interesant. Ai putea să îmi faci un mic rezumat asupra circumstanţelor exacte ale morţii Camillei Schulze şi asupra celor ce s-au mai întâmplat în zilele următoare? — Fără îndoială! Vocea Marei stătea să dea în plâns din când în când, dar tânăra se stăpânea cu stoicism. Poliţista aprecie sinceritatea fetei ca reală, însă trebuia avut în vedere ca nu cumva intensitatea durerii ei să-i perturbe facultatea de analiză şi expunere a derulării faptelor. O îndemnă să continue. — Eram pe teren şi urmăream o cursă amicală de 3.000 m, la care Camille participa în compania a două atlete mult mai în vârstă şi mai trecute decât ea, începu Mara. Jane hotărî că trebuia neapărat să-şi anunţe partenerul, Eric Black, despre cele aflate şi să-l convingă pe căpitanul West să le dea lor cazul. Dacă era, într-adevăr amestecat Simon Molland, trebuia acţionat cu maximum de discreţie şi rapiditate. Se despărţi de Mara Bachman după ce aceasta îşi termină povestea şi îi notă coordonatele, pentru a o putea găsi mai târziu. La despărţire, căldura cu care frumoasa tânără îi strânse mâna era mai mult decât elocventă. Fata îşi punea mari speranţe în ajutorul poliţistei.

Blestemul diamantelor de Anthony King  CAPITOLUL 1   — Spune-mi cifrul, boşorog nenorocit, dacă vrei să mai trăieşti! Cuprins de groază, cu gura plină de sânge de la loviturile primite, bătrânul nu putu articula niciun cuvânt. O nouă serie de pumni se abătu asupra capului său. — Spui sau te trimit pe lumea cealaltă cât ai zice „peşte”? — Nu mă omorî! – reuşi victima să bolborosească. Nu ţi-am făcut nimic! — Ticălosule! Dacă nu-mi dai colecţia de diamante, înseamnă că îţi baţi joc de mine! Iar în acest caz, te voi tortura până când îţi vei da ultima suflare. Agresorul scoase un stilet din buzunar, trase pătura de pe bătrân şi voi să-l înţepe, pentru ca acesta să-l ducă la seiful în care-şi ţinea bijuteriile, în acel moment văzu colierul în mâna lui. — Ia uite ce minunăţie ascundea împuţitul sub cearşaf! Dă-l repede încoace! – zise bărbatul, înţepându-şi victima în braţ. Aceasta deschise pumnul, dând la iveală o superbă piesă de colecţie, lucrată manual în diamante de mari dimensiuni. Valora pe puţin un milion şi jumătate de dolari. Samuel Lee Donovan, în vârstă de 78 de ani, făcuse un adevărat cult pentru preţioasa lui colecţie de odoare, dar mai ales pentru colierul care acum se afla în mâna tâlharului. În fiecare seară deschidea seiful, îşi lua valoroasa bijuterie şi o mângâia înainte de culcare. Apoi o aşeza cu evlavie pe perna de alături, adormind de fiecare dată cu ea în gând. Deşi iubea această podoabă mai mult decât lumina ochilor, reuşi cu greu să articuleze, ştiind că totul este pierdut: — Ia colierul, dar cruţă-mi viaţa! — Ca să mă torni pe urmă la poliţie, şmechere? — N-am s-o fac, crede-mă! Ia tot ce vrei din casă şi lasă-mă în pace! — Nu te las decât dacă-mi dai şi restul colecţiei pe care ştiu că o ţii sub cheie! — Asta nu se poate! — Nu? – se miră banditul. Atunci ţine! Şi începu să-l înţepe pe bătrân cu stiletul în piept şi în burtă. La primele două răni, victima gemu stins, dar încă un pumn primit în gură îl reduse la tăcere. Sângele prinse a-i înroşi pijamaua albă ca zăpada. — Opreşte-te! Îţi dau tot, dar nu mă mai chinui. Sunt prea bătrân pentru atâta suferinţă. — Aha! Deci te-ai hotărât să cooperezi? — Da! – abia rosti Samuel, suspinând din adâncul sufletului. — Foarte bine! Atunci îţi aduc automobilul, iar tu mă conduci la seiful pe care-l vei deschide de bunăvoie şi nesilit de nimeni, râse agresorul sarcastic. Cu mare greutate, bătrânul reuşi să se instaleze în scaunul său electric cu rotile, cu ajutorul căruia se deplasa de mai bine de trei ani de zile. Apoi acţiona butonul de înaintare, îndreptându-se încet spre celălalt capăt al dormitorului. O nouă comandă făcu un mic dulăpior să se mişte lateral, scoţând la iveală uşa metalică a unui sofisticat seif, protejată de un geam de plexiglas. După această operaţiune, bătrânul îşi deplasă căruciorul cu un metru înapoi. Banditul se lăsă pe vine, studie de la distanţă seiful şi se ridică nervos, croindu-i victimei alte lovituri în cap cu mânerul pumnalului. — Îţi baţi joc de mine sau ce? Mă consideri imbecil? Crezi că nu mi-am dat seama că orice atingere a geamului de protecţie va declanşa sistemul de alarmă? Pentru ultima oară îţi spun, porcule! Ori îl deschizi imediat, ori îţi iei adio de la viaţa ta mizerabilă! Bătrânul începu să înţeleagă faptul că trăia ultimele sale clipe de viaţă pe acest pământ. Din păcate, niciodată nu fusese un om prea curajos, întotdeauna detestase suferinţa fizică. În situaţia în care se afla, era în stare să renunţe la însemnata sa avere doar pentru a mai trăi măcar un an. Era conştient că nu va lua absolut nimic cu el în mormânt. Cine ştie prin ce miracol, dacă reuşea să câştige ceva timp, poate avea să fie salvat… Aşa că spuse cu glasul stins: — Nu mă mai lovi, că îţi dau tot ce vrei! După care îşi lipi palma mâinii drepte de geamul de protecţie şi o deplasă lateral, cu tot cu ecranul din plexiglas. Spre bucuria tâlharului, nu se declanşă nicio alarmă. — Vezi, ţi-am făcut pe plac! – zise victima, încercând să mai tragă de timp. Lasă-mă în viaţă şi îţi promit că vei avea numai de câştigat! — Gata cu trăncăneala, boşorogule! Formează imediat cifrul şi deschide seiful! Ai consumat deja întreaga răbdare pe care o aveam. Cu gesturi făcute cu încetinitorul, bătrânul se execută, numărând în gând secundele pe care le mai avea de trăit. Stânga 5, dreapta 7, stânga 2 şi, în sfârşit, dreapta 4. Se auzi zgomotul unui declic bine uns şi bătrânul se deplasă din nou înapoi, cu ultimele sale puteri. Banditul, străbătut de fiorii nerăbdării, îşi împinse victima cu putere, făcând căruciorul cu rotile să se răstoarne împreună cu ocupantul acestuia. Apoi roti clanţa circulară spre dreapta şi trase cu putere, deschizând seiful. Înăuntru se găsea o cutie destul de mare, capitonată cu pluş de culoare grena şi câteva teancuri de hârtii de 100 dolari. Fără a lua în seamă banii, bărbatul apucă cutia şi o deschise. Frumos aranjate în câteva compartimente, se găseau mai multe inele, brăţări, o broşa, două diademe şi câteva perechi de cercei, toate piesele de colecţie fiind confecţionate din diamante lucrate manual de acelaşi meşter. Cuprins de emoţie, tâlharul îşi trecu degetele tremurânde pe deasupra lor, mângâindu-le. Cât de mult visase la această inestimabilă comoară! – se gândi el. Şi iată că, în cele din urmă, reuşise să pună mâna pe ea. Diamantele erau numai ale lui din acel moment. Inclusiv săculeţul de piele din fundul seifului, pe care abia acum îl zărea. Şi acesta era plin cu nestemate. Să tot fi fost vreo 300 de grame de diamante! Acum se putea declara într-adevăr bogat. Adună bijuteriile din cutie şi le introduse în săculeţul de piele, moment în care îşi aduse aminte de fostul lor proprietar. Acesta căzuse pe o parte şi se uita ţintă la el. Trebuia neapărat să-l suprime. Apucă stiletul şi, cu o mişcare plină de ură, îl înfipse în inima bătrânului, răsucindu-l, fără însă a mai provoca vreo reacţie din partea acestuia. Milionarul Samuel Lee Donovan nu putea fi ucis încă o dată. Suferise deja un atac de inimă fatal, care-i curmase viaţa în câteva secunde.

Capcana pentru asasin de Anthony King  CAPITOLUL 1   Gândurile îi fură brusc întrerupte atunci când se auzi uşa dinspre scară deschizându-se. Discuţia dintre cei doi bărbaţi care intrară – deosebit de animată şi purtată pe un ton ridicat – îl făcu să încremenească pe scaunul de toaletă. — Ai adus banii? – întrebă o voce aspră, cu un puternic accent spaniol. — Da, i-am adus! – răspunse cealaltă persoană într-o engleză aproape perfectă. Sunt în rucsac. — Cât? – reluă scurt prima voce. — Banii sunt aici, dar ziarele au minţit. Nu avem patru barosane, ci doar puţin peste două milioane. Probabil că scârbele de la bancă au declarat că li s-a furat mai mult. I-am împărţit în trei şi i-am împachetat separat. În vreme ce ultimul vorbitor avea o voce tremurată, semn că nu se simţea deloc în apele lui, primul nu reacţionă aparent în niciun fel la aflarea sumei de bani care se afla în rucsac. Surprinzător! Smith se ghemui pe scaunul WC-ului, neîndrăznind să-şi ridice pantalonii, de teamă să nu facă zgomot şi să fie descoperit. Cei doi bandiţi erau cât se poate de înfricoşători pentru el. Oare de ce, în cazul în care aveau de pus la punct nişte lucruri, nu verificaseră mai întâi dacă erau singuri? Ce se va întâmpla acum cu el în situaţia în care va fi descoperit? Şi fiul lui, Bobby, se afla între timp singur la bar, unde îl lăsase pentru cinci minute. Nu cumva să-şi facă şi puştiul apariţia tocmai acum, văzând că el întârzie! În acel moment se auzi un pocnet sec, urmat la scurt interval de un altul şi încă unul. La o secundă după aceea, răsună izbitura unui corp care cădea pe pardoseala toaletei. — Uite-ţi partea ta, jigodie nenorocită ce eşti! – zise Ray, după ce băgă trei gloanţe în ţeasta lui Bill, în plină faţă, ca să nu poată fi recunoscut cu una, cu două. În Closet, Smith aştepta încordat la maximum, neştiind ce avea să urmeze. Mirosul fad al sângelui, izul înecăcios de pucioasă amestecată cu urină şi zgomotele pe care le auzise îl convinseseră că hispanicul îşi ucisese complicele. Asasinul – cu toate simţurile la pândă – luă rucsacul victimei, apoi se îndreptă spre ieşire. Din neatenţie, însă; uită să-i ia şi actele, după care putea fi foarte uşor identificată victima. Victor Smith reuşi să-şi tragă sufletul şi încercă să se relaxeze. Tremura ca varga, dar era în siguranţă acum. Se uită la pantalonii săi şi observă o pată ce se întindea pe unul dintre craci. Făcuse pe el de frică. Oricare ar fi fost situaţia, un lucru îi era clar: trebuia să plece din acel loc cât mai repede posibil. Tocmai când voia să se ridice, ceva din subconştientul său îl făcu să se răzgândească. În secunda următoare auzi din nou paşi precipitaţi în WC. Apoi îşi dădu seama că – pe rând – uşile cabinelor erau trântite de perete. Îl simţea pe asasin apropiindu-se de locul în care se afla, însă nu avea unde să se mai ascundă. Când văzu că mânerul uşii – îndărătul căreia se afla – fu zgâlţâit de o mână energică, realiză că sfârşitul său era aproape. În acel moment mai apucă să se gândească la un singur lucru: ce se va alege de fiul lui, Bobby, de-acum înainte? * * * Bill se apropiase de bar şi se căţărase pe un taburet înalt lângă un băieţel de vreo 14 ani. Aruncase o privire circulară în local, dar nici urmă de Ray. Scosese din buzunar o ţigaretă de foi şi o aprinsese, consultându-şi încordat ceasul. Întâlnirea cu partenerul său de „afaceri” ar fi trebuit să aibă loc la ora 15:00, însă Ray obişnuia să întârzie. Dar dacă nu mai venea deloc? – se gândise Bill. Cu cele două milioane de dolari ar fi trăit regeşte în Honolulu sau în insulele Bahamas, până la adânci bătrâneţi. Ar fi putut să-şi cumpere o vilă cu piscină, maşini luxoase, femei şi câte altele. Altminteri, era obligat să se mulţumească doar cu o treime din pradă. — O cafea amară, vă rog! – îi comandase barmanului cu un aer absent, gonind seducătoarele gânduri care-l bântuiseră mai devreme. Prăduise cu Ray, împărţea cu Ray. Socoteala era destul de simplă. Şi partenerul lui, Barbera, era la fel de simplu. Să-l înşele însemna să-şi semneze, cu propria mână, condamnarea la moarte. În această privinţă nu exista niciun dubiu. Poliţiştii erau mult mai puţin periculoşi decât complicele lui. Ei aveau bunul şi lăudabilul obicei de a soma înainte de a trage, pe când Ray nu respecta niciodată această ordine. Fără îndoială, cel mai bine era să plece cu partea ce i se cuvenea cât mai repede şi cât mai departe cu putinţă. Barmanul îi pusese cafeaua dinainte. În timp ce se căutase prin buzunare după mărunţiş, un gând din ce în ce mai pregnant îl făcuse să se îngrijoreze subit. Dacă el se gândise să păstreze ambele milioane de dolari pentru sine, în mod sigur că şi Ray făcuse la fel. Iar nenorocitul de el nu-şi bătea niciodată capul cu scrupule. Nu cumva îi întinsese o capcană ca să pună „laba” pe toţi verzişorii? Îşi adusese aminte cu câtă dezinvoltură îl împuşcase Barbera pe poliţistul care asigura securitatea băncii, imediat după jaf, în clipa în care părăseau locul faptei. Şi asta, fără niciun motiv; din pur amuzament. Totuşi, dacă ar fi vrut să-şi omoare complicele, Ray ar fi propus un loc de întâlnire mai retras, mai puţin populat. Îşi amintise ce se întâmplase înainte de hold-up, atunci când hotărâseră cum să împartă prada. Conveniseră de comun acord ca el, Bill, să păstreze toţi banii. Urmau să se vadă peste câteva zile, pentru a împărţi prada în mod egal. Mai exact, Bill trebuia să-şi oprească o parte, iar Ray să ia două părţi, pentru ei şi pentru celălalt complice al lor. Întâlnirea fusese programată să aibă loc în barul Belami din Gara Centrală, apoi fiecare ar fi trebuit să-şi vadă de propriul drum în viaţă. Se uitase din nou împrejur, la clienţii din local, dar Ray nu se zărea printre aceştia. Pusese jos rucsacul cu cele două barosane, se aşezase mai comod pe scaun şi îşi aţintise privirea asupra uşilor batante de la intrare. Tot trebuia să-şi facă apariţia până la urmă! – îşi mai zisese Bill, încercând să-şi păstreze sângele rece. * * * Un bărbat în floarea vârstei, însoţit de fiul său – un copil de circa 13-l4 ani – intraseră în barul Belami, îmbâcsit de fum, din Gara Centrală. Privindu-i, nu puteai să nu remarci tandreţea cu care se ţineau de mână, privirile pline de dragoste pe care şi le dăruiau unul altuia şi nevoia lor de contact permanent. Puştiul purta în spate un rucsac destul de voluminos, imprimat cu culorile echipei californiene de baseball Red Fox, de care copilul era îndrăgostit. Nu scăpa aproape niciunul dintre meciuri. La vârsta lui se simţea excelent alături de un tată pe care abia îl cunoştea, dar la care avea să locuiască de acum înainte. Aproape de el se simţea din nou copil. Până în prezent fusese în grija mamei lui. Grijă între ghilimele fie spus, fiindcă femeia era mai mult beată decât trează. Cu timpul, perioadele ei de luciditate deveniseră din ce în ce mai efemere, rolurile lor inversându-se pe măsură cu puştiul creştea, acesta îndeplinind în ultima vreme toate muncile gospodăreşti. „Du-te la cumpărături, Bobby! Ai spălat rufele, Bobby? Ai făcut curat în cameră, Bobby?” îi poruncea maică-sa la tot pasul. Acum, această perioadă din viaţa lui se terminase. Sesizată de vecini, Asociaţia Naţională pentru Protecţia Copilului a chemat-o pe mama denaturată în instanţă, iar judecătoria a decis încredinţarea copilului tatălui acestuia. Bărbatul îl luase din cartierul Bloomington al Los Angeles-ului şi acum se îndreptau spre localitatea Cowlings, orăşelul în care locuia singur de când divorţase. Ca să nu li se facă foame pe drum, luaseră în fugă câte un hamburger, în aşteptarea trenului ce avea să-i ducă la destinaţie. — Ai nevoie la toaletă, Bobby? — Nu, tată. Ce straniu suna cuvântul „tată” în gura micuţului! Avusese atât de puţine ocazii să îl rostească până atunci… — Bine, aşteaptă-mă la bar două minute! Comandă-ţi o cola sau altceva de băut, iar pentru mine o bere! Mă întorc imediat! Bobby se urcase pe un scaun înalt în faţa tejghelei, mândru de însărcinarea pe care o avea, în timp ce Victor Smith, tatăl lui, se grăbise spre toaletă. — O Coca Cola pentru mine şi o bere pentru tata! – ceru băiatul cu o voce neliniştită, dar pătrunsă de intensitatea momentului. Făcuse asta pentru prima oară în viaţa lui şi avusese toate motivele să se simtă ceva mai bărbat ca până atunci. * * * Ray tocmai apăruse la intrarea în barul Belami şi îşi căuta complicele din priviri. Era îmbrăcat într-o canadiană nou-nouţă de culoare neagră, cu fermoar. Bill se făcuse mic în spatele altor clienţi, încercând să mai câştige ceva timp. Căutase o soluţie, un mod de a ascunde sacul cu bani, înainte ca partenerul lui să-l zărească. Aflat în criză de timp, îi venise totuşi o idee şi se întorsese spre puştiul de lângă el. — Îmi ţii şi mie rucsacul, dacă te rog? Lipsesc numai două minute! Am nevoie să merg urgent până la toaletă. — Bine, dar tăticul meu trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta şi vom lua trenul de 15:30 spre Cowlings, domnule! — Promit să mă întorc până atunci, e în regulă? — OK, domnule! Cu o mişcare scurtă, Bill ridicase braţul ca să-şi facă semnalată prezenţa. Ray îl văzuse în cele din urmă şi se apropiase de el. Din mers, îi făcuse semn să-l urmeze. În acel moment, Bill fusese ferm convins că i se întinsese o capcană. Altfel Ray s-ar fi oprit, ar fi discutat cu el, poate i-ar fi oferit şi ceva de băut. Bărbatul îşi dăduse seama că, dacă-l urmează cu mâna goală pe noul sosit, acesta l-ar suspecta încă de la început. — Tu ţii sacul meu, iar eu îl iau pe-al tău în schimb! – îi spuse Bill puştiului, care nu mai apucă să protesteze. Când mă întorc, vei primi 10 $. * * * Victor Smith se gândise cu ochii înlăcrimaţi de bucurie: în sfârşit, îşi recuperase fiul după atâta amar de vreme! Într-o zi, după ani de tăcere, vecinii şi asistenţii sociali, îngrijoraţi de situaţia actuală şi viitorul copilului, au decis să susţină cauza tatălui în faţa judecătorului. Astfel, Smith a reuşit să obţină custodia asupra lui Bobby, spre bucuria amândurora. Acum trebuia să-l trateze cum ştia el mai bine, pentru a compensa absenţa lui timp de atâţia ani. Mai întâi trebuia să-l îmbrace, fiindcă puştiul nu avea decât hainele de pe el plus câteva articole de lenjerie de schimb. Dar şi acestea arătau într-o stare jalnică din cauza uzurii. Îndată ce vor ajunge la Cowlings, va cumpăra pentru puşti strictul necesar. Nici tatăl nu o ducea prea bine cu banii, însă făcuse unele economii, pe care acum era gata să le cheltuiască pentru fiul lui. O să meargă la magazinele de pe 5th Street, unde preţurile sunt mai mici şi o să-l îmbrace din cap până-n picioare cu haine noi. Desigur, nu va uita să-i ia o mănuşă şi o bâtă de baseball. De mult îşi dorea Bobby aşa ceva! Îi mărturisise acest lucru.

Cavalerii Satanisti de Anthony King  CAPITOLUL I Ceremonia se încheiase. Luând în mână obişnuitul coşuleţ, George spuse: — E vremea să cotizaţi! Apoi trecu pe la fiecare, în parte, privind cu insistenţă la portofelul deschis al celui ce se pregătea să facă o donaţie. De cele mai multe ori, figura încruntată a persoanei care colecta aceste fonduri îi făcea pe adepţi să depună în coşuleţ o sumă considerabil mai generoasă decât cea la care se gândiseră. În cele din urmă, George se proţăpi în faţa unui bărbat al cărui portofel părea doldora de bani şi i se adresă pe un ton imperativ: — Hai, primare, că nu mai avem timp de pierdut! Uite, sunt destui care de-abia aşteaptă să contribuie! — Vine, vine! exclamă fostul primar al Los Angeles-ului. În ciuda faptului că fusese înlăturat din funcţie cu ocazia ultimelor alegeri locale, George continua să-l trateze cu deferenţă, ştiind că era cel mai generos dintre toţi adepţii. Ar fi fost în stare să facă aproape orice în schimbul unor linguşeli meşteşugite. După ce isprăvi cu strânsul banilor, George îi făcu un semn discret Victoriei, lăsând-o să înţeleagă că sosise momentul să preia ştafeta, trecând la următoarea etapă. — Comuniunea cu diavolul poate începe acum! anunţă femeia, aruncând o privire în direcţia noii adepte Katty, o tânără care păruse cam speriată încă de la începutul ceremoniei. — Dezbrăcarea, copii ai lui Satan! urlă ea, ca apucată. Rostind acest îndemn, Victoria îşi lepădă halatul lung, din mătase de culoare neagră, care îi dezveli umerii rotunzi, apoi întregul trup. Când apăru goală în faţa mulţimii, simţi un fior de plăcere la gândul că toţi bărbaţii din sală ar fi „devorat-o” la cel mai mic semn al ei. Ce-o mai însemna şi asta? se întrebă Katty. Dar, până să se dezmeticească din uimirea pe care i-o provocase tot ceea ce se întâmplase până atunci, văzu că întreaga asistenţa urmase porunca Victoriei. Toată lumea era acum în pielea goală. Chiar în stânga ei, o blondă cu sânii ca doi pepeni trecuse deja la treabă; aplecându-se puţin în faţă, se ocupa cu sârg de organul unui individ mustăcios. Între timp, un alt bărbat se apropiase de ea, pătrunzând-o cu forţă „pe la spate”. Nu e de bine… îşi spuse noua adeptă, consternată de ceea ce se petrecea în jur. Fără să mai stea pe gânduri, căută din ochi ieşirea şi o luă la fugă. N-avea de gând să lase pe nimeni să profite de ea. Dar chiar în clipa în care ieşea din sala de ceremonii, o surprinse George, ce se pregătea să intre. Bine, da’ ăsta de unde a mai răsărit? gândi Katty. Credeam că a rămas înăuntru. Fata nu apucă să mai facă nicio presupunere pentru că bărbatul o prinse de păr, trăgând-o cu putere spre el. — Unde te pregăteai să pleci, frumoaso? o întrebă. Speriată de-a binelea, Katty începu să tremure din tot corpul. În clipa următoare, însă – de parcă o fiinţă supraomenească i-ar fi dat o mână de ajutor se năpusti asupra lui şi îi „aplică” un genunchi sub abdomen. Luat prin surprindere, George nu apucase să-şi ferească organele genitale, aşa că se prăvăli pe podea, urlând de durere. Cum adversarul ei nu dădea semne că îşi va reveni prea curând, fata se linişti puţin, apoi se îndreptă cu paşi mari spre ieşirea din acel apartament superelegant, care fusese transformat într-un cuib de orgii în toată regula. După vreun sfert de oră, scrâşnind din dinţi, George reuşi să se ridice. Intră în sală ca o furie şi puse ochii pe o brunetă focoasă; se apropie de ea şi îi prinse capul în mâini, cu sălbăticie, apoi i-l împinse în abdomenul lui, arătându-i ce trebuia să facă. Fata nu aşteptă nicio altă invitaţie şi se apucă de „lucru”. La început, îi dezmierdă organul inflamat cu sărutări pătimaşe, până ce îl aduse în stare de erecţie completă. Mulţumită de această ispravă, ca la un semn, se întoarse cu spatele la partenerul ei şi îi potrivi penisul vânăt între propriile fese. George o pătrunse cu putere, făcând-o să icnească de durere. * * * În ultimele trei ore, Jane Heron şi Eric Black aproape că nu-şi dezlipiseră ochii de pe monitoarele calculatoarelor. Căutau pe internet o reţea de prostituate ce îşi deschiseseră o pagină web pentru a-şi face publicitate. — Fişierul este protejat; spuse detectivul la un moment dat. Ba chiar ultraprotejat! — Mda, ai dreptate! îi răspunse partenera sa. Cred că singura posibilitate care ne-a rămas este să ne abonăm la revista asta, In and out, pentru a obţine mai multe date despre ele. — Da, e o soluţie… însă crezi că şefu’ o să ne aprobe o asemenea cheltuială? — Nu ştiu. Oricum, n-avem nimic de pierdut dacă ne încercăm norocul. Zicând acestea, cei doi îşi părăsiră biroul, apropiindu-se de „bârlogul” căpitanului. — ’Neaţa, şeful îi dădu bineţe Jane, afişând un zâmbet seducător. — Bună dimineaţa, căpitane! rosti Eric la rândul lui. — Luaţi loc! le spuse boss-ul, fără a se mai obosi să le răspundă la salut. Spuneţi-mi repede ce vreţi de la mine! După ce îi explicară despre ce era vorba, cei doi făcură o mică pauză. — Cred că ar trebui să ne facem un abonament la porcăria asta de revistă… reluă detectivul. — Ceea ce ar implica o mărire de buget, şefu’, adăugă colega lui. Corky West rămase pe gânduri pentru câteva momente, apoi îi săgetă pe amândoi cu privirea şi urlă: — Auziţi, n-aţi vrea cumva să vă abonez şi la Playboy?! Fiind conştient că punea paie pe foc, Eric îndrăzni să murmure: — Ba da… — Afară! izbucni căpitanul. Afară, denaturaţilor! Vreţi să vă distraţi pe banii departamentului? Mă mir că nu-mi cereţi să vă fac rost şi de nişte prostituate! De obicei, spre deosebire de „bătrânul” ei tovarăş de suferinţă, Jane dădea dovadă de multă diplomaţie în relaţiile cu superiorii. De astă dată, însă, nu reuşi să se abţină. — Eu, nu… Poate el… Eu mi-aş dori un gigolo, ba chiar doi dacă e posibil… — Afară!!! ţipă cel din spatele biroului. Să nu vă mai prind pe-aici! După ce ieşiră din încăpere, cei doi parteneri se priviră unul pe celălalt, apoi izbucniră într-un râs sănătos.