Anthony King

Blestemul diamantelor de Anthony King  CAPITOLUL 1   — Spune-mi cifrul, boşorog nenorocit, dacă vrei să mai trăieşti! Cuprins de groază, cu gura plină de sânge de la loviturile primite, bătrânul nu putu articula niciun cuvânt. O nouă serie de pumni se abătu asupra capului său. — Spui sau te trimit pe lumea cealaltă cât ai zice „peşte”? — Nu mă omorî! – reuşi victima să bolborosească. Nu ţi-am făcut nimic! — Ticălosule! Dacă nu-mi dai colecţia de diamante, înseamnă că îţi baţi joc de mine! Iar în acest caz, te voi tortura până când îţi vei da ultima suflare. Agresorul scoase un stilet din buzunar, trase pătura de pe bătrân şi voi să-l înţepe, pentru ca acesta să-l ducă la seiful în care-şi ţinea bijuteriile, în acel moment văzu colierul în mâna lui. — Ia uite ce minunăţie ascundea împuţitul sub cearşaf! Dă-l repede încoace! – zise bărbatul, înţepându-şi victima în braţ. Aceasta deschise pumnul, dând la iveală o superbă piesă de colecţie, lucrată manual în diamante de mari dimensiuni. Valora pe puţin un milion şi jumătate de dolari. Samuel Lee Donovan, în vârstă de 78 de ani, făcuse un adevărat cult pentru preţioasa lui colecţie de odoare, dar mai ales pentru colierul care acum se afla în mâna tâlharului. În fiecare seară deschidea seiful, îşi lua valoroasa bijuterie şi o mângâia înainte de culcare. Apoi o aşeza cu evlavie pe perna de alături, adormind de fiecare dată cu ea în gând. Deşi iubea această podoabă mai mult decât lumina ochilor, reuşi cu greu să articuleze, ştiind că totul este pierdut: — Ia colierul, dar cruţă-mi viaţa! — Ca să mă torni pe urmă la poliţie, şmechere? — N-am s-o fac, crede-mă! Ia tot ce vrei din casă şi lasă-mă în pace! — Nu te las decât dacă-mi dai şi restul colecţiei pe care ştiu că o ţii sub cheie! — Asta nu se poate! — Nu? – se miră banditul. Atunci ţine! Şi începu să-l înţepe pe bătrân cu stiletul în piept şi în burtă. La primele două răni, victima gemu stins, dar încă un pumn primit în gură îl reduse la tăcere. Sângele prinse a-i înroşi pijamaua albă ca zăpada. — Opreşte-te! Îţi dau tot, dar nu mă mai chinui. Sunt prea bătrân pentru atâta suferinţă. — Aha! Deci te-ai hotărât să cooperezi? — Da! – abia rosti Samuel, suspinând din adâncul sufletului. — Foarte bine! Atunci îţi aduc automobilul, iar tu mă conduci la seiful pe care-l vei deschide de bunăvoie şi nesilit de nimeni, râse agresorul sarcastic. Cu mare greutate, bătrânul reuşi să se instaleze în scaunul său electric cu rotile, cu ajutorul căruia se deplasa de mai bine de trei ani de zile. Apoi acţiona butonul de înaintare, îndreptându-se încet spre celălalt capăt al dormitorului. O nouă comandă făcu un mic dulăpior să se mişte lateral, scoţând la iveală uşa metalică a unui sofisticat seif, protejată de un geam de plexiglas. După această operaţiune, bătrânul îşi deplasă căruciorul cu un metru înapoi. Banditul se lăsă pe vine, studie de la distanţă seiful şi se ridică nervos, croindu-i victimei alte lovituri în cap cu mânerul pumnalului. — Îţi baţi joc de mine sau ce? Mă consideri imbecil? Crezi că nu mi-am dat seama că orice atingere a geamului de protecţie va declanşa sistemul de alarmă? Pentru ultima oară îţi spun, porcule! Ori îl deschizi imediat, ori îţi iei adio de la viaţa ta mizerabilă! Bătrânul începu să înţeleagă faptul că trăia ultimele sale clipe de viaţă pe acest pământ. Din păcate, niciodată nu fusese un om prea curajos, întotdeauna detestase suferinţa fizică. În situaţia în care se afla, era în stare să renunţe la însemnata sa avere doar pentru a mai trăi măcar un an. Era conştient că nu va lua absolut nimic cu el în mormânt. Cine ştie prin ce miracol, dacă reuşea să câştige ceva timp, poate avea să fie salvat… Aşa că spuse cu glasul stins: — Nu mă mai lovi, că îţi dau tot ce vrei! După care îşi lipi palma mâinii drepte de geamul de protecţie şi o deplasă lateral, cu tot cu ecranul din plexiglas. Spre bucuria tâlharului, nu se declanşă nicio alarmă. — Vezi, ţi-am făcut pe plac! – zise victima, încercând să mai tragă de timp. Lasă-mă în viaţă şi îţi promit că vei avea numai de câştigat! — Gata cu trăncăneala, boşorogule! Formează imediat cifrul şi deschide seiful! Ai consumat deja întreaga răbdare pe care o aveam. Cu gesturi făcute cu încetinitorul, bătrânul se execută, numărând în gând secundele pe care le mai avea de trăit. Stânga 5, dreapta 7, stânga 2 şi, în sfârşit, dreapta 4. Se auzi zgomotul unui declic bine uns şi bătrânul se deplasă din nou înapoi, cu ultimele sale puteri. Banditul, străbătut de fiorii nerăbdării, îşi împinse victima cu putere, făcând căruciorul cu rotile să se răstoarne împreună cu ocupantul acestuia. Apoi roti clanţa circulară spre dreapta şi trase cu putere, deschizând seiful. Înăuntru se găsea o cutie destul de mare, capitonată cu pluş de culoare grena şi câteva teancuri de hârtii de 100 dolari. Fără a lua în seamă banii, bărbatul apucă cutia şi o deschise. Frumos aranjate în câteva compartimente, se găseau mai multe inele, brăţări, o broşa, două diademe şi câteva perechi de cercei, toate piesele de colecţie fiind confecţionate din diamante lucrate manual de acelaşi meşter. Cuprins de emoţie, tâlharul îşi trecu degetele tremurânde pe deasupra lor, mângâindu-le. Cât de mult visase la această inestimabilă comoară! – se gândi el. Şi iată că, în cele din urmă, reuşise să pună mâna pe ea. Diamantele erau numai ale lui din acel moment. Inclusiv săculeţul de piele din fundul seifului, pe care abia acum îl zărea. Şi acesta era plin cu nestemate. Să tot fi fost vreo 300 de grame de diamante! Acum se putea declara într-adevăr bogat. Adună bijuteriile din cutie şi le introduse în săculeţul de piele, moment în care îşi aduse aminte de fostul lor proprietar. Acesta căzuse pe o parte şi se uita ţintă la el. Trebuia neapărat să-l suprime. Apucă stiletul şi, cu o mişcare plină de ură, îl înfipse în inima bătrânului, răsucindu-l, fără însă a mai provoca vreo reacţie din partea acestuia. Milionarul Samuel Lee Donovan nu putea fi ucis încă o dată. Suferise deja un atac de inimă fatal, care-i curmase viaţa în câteva secunde.

Capcana pentru asasin de Anthony King  CAPITOLUL 1   Gândurile îi fură brusc întrerupte atunci când se auzi uşa dinspre scară deschizându-se. Discuţia dintre cei doi bărbaţi care intrară – deosebit de animată şi purtată pe un ton ridicat – îl făcu să încremenească pe scaunul de toaletă. — Ai adus banii? – întrebă o voce aspră, cu un puternic accent spaniol. — Da, i-am adus! – răspunse cealaltă persoană într-o engleză aproape perfectă. Sunt în rucsac. — Cât? – reluă scurt prima voce. — Banii sunt aici, dar ziarele au minţit. Nu avem patru barosane, ci doar puţin peste două milioane. Probabil că scârbele de la bancă au declarat că li s-a furat mai mult. I-am împărţit în trei şi i-am împachetat separat. În vreme ce ultimul vorbitor avea o voce tremurată, semn că nu se simţea deloc în apele lui, primul nu reacţionă aparent în niciun fel la aflarea sumei de bani care se afla în rucsac. Surprinzător! Smith se ghemui pe scaunul WC-ului, neîndrăznind să-şi ridice pantalonii, de teamă să nu facă zgomot şi să fie descoperit. Cei doi bandiţi erau cât se poate de înfricoşători pentru el. Oare de ce, în cazul în care aveau de pus la punct nişte lucruri, nu verificaseră mai întâi dacă erau singuri? Ce se va întâmpla acum cu el în situaţia în care va fi descoperit? Şi fiul lui, Bobby, se afla între timp singur la bar, unde îl lăsase pentru cinci minute. Nu cumva să-şi facă şi puştiul apariţia tocmai acum, văzând că el întârzie! În acel moment se auzi un pocnet sec, urmat la scurt interval de un altul şi încă unul. La o secundă după aceea, răsună izbitura unui corp care cădea pe pardoseala toaletei. — Uite-ţi partea ta, jigodie nenorocită ce eşti! – zise Ray, după ce băgă trei gloanţe în ţeasta lui Bill, în plină faţă, ca să nu poată fi recunoscut cu una, cu două. În Closet, Smith aştepta încordat la maximum, neştiind ce avea să urmeze. Mirosul fad al sângelui, izul înecăcios de pucioasă amestecată cu urină şi zgomotele pe care le auzise îl convinseseră că hispanicul îşi ucisese complicele. Asasinul – cu toate simţurile la pândă – luă rucsacul victimei, apoi se îndreptă spre ieşire. Din neatenţie, însă; uită să-i ia şi actele, după care putea fi foarte uşor identificată victima. Victor Smith reuşi să-şi tragă sufletul şi încercă să se relaxeze. Tremura ca varga, dar era în siguranţă acum. Se uită la pantalonii săi şi observă o pată ce se întindea pe unul dintre craci. Făcuse pe el de frică. Oricare ar fi fost situaţia, un lucru îi era clar: trebuia să plece din acel loc cât mai repede posibil. Tocmai când voia să se ridice, ceva din subconştientul său îl făcu să se răzgândească. În secunda următoare auzi din nou paşi precipitaţi în WC. Apoi îşi dădu seama că – pe rând – uşile cabinelor erau trântite de perete. Îl simţea pe asasin apropiindu-se de locul în care se afla, însă nu avea unde să se mai ascundă. Când văzu că mânerul uşii – îndărătul căreia se afla – fu zgâlţâit de o mână energică, realiză că sfârşitul său era aproape. În acel moment mai apucă să se gândească la un singur lucru: ce se va alege de fiul lui, Bobby, de-acum înainte? * * * Bill se apropiase de bar şi se căţărase pe un taburet înalt lângă un băieţel de vreo 14 ani. Aruncase o privire circulară în local, dar nici urmă de Ray. Scosese din buzunar o ţigaretă de foi şi o aprinsese, consultându-şi încordat ceasul. Întâlnirea cu partenerul său de „afaceri” ar fi trebuit să aibă loc la ora 15:00, însă Ray obişnuia să întârzie. Dar dacă nu mai venea deloc? – se gândise Bill. Cu cele două milioane de dolari ar fi trăit regeşte în Honolulu sau în insulele Bahamas, până la adânci bătrâneţi. Ar fi putut să-şi cumpere o vilă cu piscină, maşini luxoase, femei şi câte altele. Altminteri, era obligat să se mulţumească doar cu o treime din pradă. — O cafea amară, vă rog! – îi comandase barmanului cu un aer absent, gonind seducătoarele gânduri care-l bântuiseră mai devreme. Prăduise cu Ray, împărţea cu Ray. Socoteala era destul de simplă. Şi partenerul lui, Barbera, era la fel de simplu. Să-l înşele însemna să-şi semneze, cu propria mână, condamnarea la moarte. În această privinţă nu exista niciun dubiu. Poliţiştii erau mult mai puţin periculoşi decât complicele lui. Ei aveau bunul şi lăudabilul obicei de a soma înainte de a trage, pe când Ray nu respecta niciodată această ordine. Fără îndoială, cel mai bine era să plece cu partea ce i se cuvenea cât mai repede şi cât mai departe cu putinţă. Barmanul îi pusese cafeaua dinainte. În timp ce se căutase prin buzunare după mărunţiş, un gând din ce în ce mai pregnant îl făcuse să se îngrijoreze subit. Dacă el se gândise să păstreze ambele milioane de dolari pentru sine, în mod sigur că şi Ray făcuse la fel. Iar nenorocitul de el nu-şi bătea niciodată capul cu scrupule. Nu cumva îi întinsese o capcană ca să pună „laba” pe toţi verzişorii? Îşi adusese aminte cu câtă dezinvoltură îl împuşcase Barbera pe poliţistul care asigura securitatea băncii, imediat după jaf, în clipa în care părăseau locul faptei. Şi asta, fără niciun motiv; din pur amuzament. Totuşi, dacă ar fi vrut să-şi omoare complicele, Ray ar fi propus un loc de întâlnire mai retras, mai puţin populat. Îşi amintise ce se întâmplase înainte de hold-up, atunci când hotărâseră cum să împartă prada. Conveniseră de comun acord ca el, Bill, să păstreze toţi banii. Urmau să se vadă peste câteva zile, pentru a împărţi prada în mod egal. Mai exact, Bill trebuia să-şi oprească o parte, iar Ray să ia două părţi, pentru ei şi pentru celălalt complice al lor. Întâlnirea fusese programată să aibă loc în barul Belami din Gara Centrală, apoi fiecare ar fi trebuit să-şi vadă de propriul drum în viaţă. Se uitase din nou împrejur, la clienţii din local, dar Ray nu se zărea printre aceştia. Pusese jos rucsacul cu cele două barosane, se aşezase mai comod pe scaun şi îşi aţintise privirea asupra uşilor batante de la intrare. Tot trebuia să-şi facă apariţia până la urmă! – îşi mai zisese Bill, încercând să-şi păstreze sângele rece. * * * Un bărbat în floarea vârstei, însoţit de fiul său – un copil de circa 13-l4 ani – intraseră în barul Belami, îmbâcsit de fum, din Gara Centrală. Privindu-i, nu puteai să nu remarci tandreţea cu care se ţineau de mână, privirile pline de dragoste pe care şi le dăruiau unul altuia şi nevoia lor de contact permanent. Puştiul purta în spate un rucsac destul de voluminos, imprimat cu culorile echipei californiene de baseball Red Fox, de care copilul era îndrăgostit. Nu scăpa aproape niciunul dintre meciuri. La vârsta lui se simţea excelent alături de un tată pe care abia îl cunoştea, dar la care avea să locuiască de acum înainte. Aproape de el se simţea din nou copil. Până în prezent fusese în grija mamei lui. Grijă între ghilimele fie spus, fiindcă femeia era mai mult beată decât trează. Cu timpul, perioadele ei de luciditate deveniseră din ce în ce mai efemere, rolurile lor inversându-se pe măsură cu puştiul creştea, acesta îndeplinind în ultima vreme toate muncile gospodăreşti. „Du-te la cumpărături, Bobby! Ai spălat rufele, Bobby? Ai făcut curat în cameră, Bobby?” îi poruncea maică-sa la tot pasul. Acum, această perioadă din viaţa lui se terminase. Sesizată de vecini, Asociaţia Naţională pentru Protecţia Copilului a chemat-o pe mama denaturată în instanţă, iar judecătoria a decis încredinţarea copilului tatălui acestuia. Bărbatul îl luase din cartierul Bloomington al Los Angeles-ului şi acum se îndreptau spre localitatea Cowlings, orăşelul în care locuia singur de când divorţase. Ca să nu li se facă foame pe drum, luaseră în fugă câte un hamburger, în aşteptarea trenului ce avea să-i ducă la destinaţie. — Ai nevoie la toaletă, Bobby? — Nu, tată. Ce straniu suna cuvântul „tată” în gura micuţului! Avusese atât de puţine ocazii să îl rostească până atunci… — Bine, aşteaptă-mă la bar două minute! Comandă-ţi o cola sau altceva de băut, iar pentru mine o bere! Mă întorc imediat! Bobby se urcase pe un scaun înalt în faţa tejghelei, mândru de însărcinarea pe care o avea, în timp ce Victor Smith, tatăl lui, se grăbise spre toaletă. — O Coca Cola pentru mine şi o bere pentru tata! – ceru băiatul cu o voce neliniştită, dar pătrunsă de intensitatea momentului. Făcuse asta pentru prima oară în viaţa lui şi avusese toate motivele să se simtă ceva mai bărbat ca până atunci. * * * Ray tocmai apăruse la intrarea în barul Belami şi îşi căuta complicele din priviri. Era îmbrăcat într-o canadiană nou-nouţă de culoare neagră, cu fermoar. Bill se făcuse mic în spatele altor clienţi, încercând să mai câştige ceva timp. Căutase o soluţie, un mod de a ascunde sacul cu bani, înainte ca partenerul lui să-l zărească. Aflat în criză de timp, îi venise totuşi o idee şi se întorsese spre puştiul de lângă el. — Îmi ţii şi mie rucsacul, dacă te rog? Lipsesc numai două minute! Am nevoie să merg urgent până la toaletă. — Bine, dar tăticul meu trebuie să sosească dintr-o clipă într-alta şi vom lua trenul de 15:30 spre Cowlings, domnule! — Promit să mă întorc până atunci, e în regulă? — OK, domnule! Cu o mişcare scurtă, Bill ridicase braţul ca să-şi facă semnalată prezenţa. Ray îl văzuse în cele din urmă şi se apropiase de el. Din mers, îi făcuse semn să-l urmeze. În acel moment, Bill fusese ferm convins că i se întinsese o capcană. Altfel Ray s-ar fi oprit, ar fi discutat cu el, poate i-ar fi oferit şi ceva de băut. Bărbatul îşi dăduse seama că, dacă-l urmează cu mâna goală pe noul sosit, acesta l-ar suspecta încă de la început. — Tu ţii sacul meu, iar eu îl iau pe-al tău în schimb! – îi spuse Bill puştiului, care nu mai apucă să protesteze. Când mă întorc, vei primi 10 $. * * * Victor Smith se gândise cu ochii înlăcrimaţi de bucurie: în sfârşit, îşi recuperase fiul după atâta amar de vreme! Într-o zi, după ani de tăcere, vecinii şi asistenţii sociali, îngrijoraţi de situaţia actuală şi viitorul copilului, au decis să susţină cauza tatălui în faţa judecătorului. Astfel, Smith a reuşit să obţină custodia asupra lui Bobby, spre bucuria amândurora. Acum trebuia să-l trateze cum ştia el mai bine, pentru a compensa absenţa lui timp de atâţia ani. Mai întâi trebuia să-l îmbrace, fiindcă puştiul nu avea decât hainele de pe el plus câteva articole de lenjerie de schimb. Dar şi acestea arătau într-o stare jalnică din cauza uzurii. Îndată ce vor ajunge la Cowlings, va cumpăra pentru puşti strictul necesar. Nici tatăl nu o ducea prea bine cu banii, însă făcuse unele economii, pe care acum era gata să le cheltuiască pentru fiul lui. O să meargă la magazinele de pe 5th Street, unde preţurile sunt mai mici şi o să-l îmbrace din cap până-n picioare cu haine noi. Desigur, nu va uita să-i ia o mănuşă şi o bâtă de baseball. De mult îşi dorea Bobby aşa ceva! Îi mărturisise acest lucru.

Cavalerii Satanisti de Anthony King  CAPITOLUL I Ceremonia se încheiase. Luând în mână obişnuitul coşuleţ, George spuse: — E vremea să cotizaţi! Apoi trecu pe la fiecare, în parte, privind cu insistenţă la portofelul deschis al celui ce se pregătea să facă o donaţie. De cele mai multe ori, figura încruntată a persoanei care colecta aceste fonduri îi făcea pe adepţi să depună în coşuleţ o sumă considerabil mai generoasă decât cea la care se gândiseră. În cele din urmă, George se proţăpi în faţa unui bărbat al cărui portofel părea doldora de bani şi i se adresă pe un ton imperativ: — Hai, primare, că nu mai avem timp de pierdut! Uite, sunt destui care de-abia aşteaptă să contribuie! — Vine, vine! exclamă fostul primar al Los Angeles-ului. În ciuda faptului că fusese înlăturat din funcţie cu ocazia ultimelor alegeri locale, George continua să-l trateze cu deferenţă, ştiind că era cel mai generos dintre toţi adepţii. Ar fi fost în stare să facă aproape orice în schimbul unor linguşeli meşteşugite. După ce isprăvi cu strânsul banilor, George îi făcu un semn discret Victoriei, lăsând-o să înţeleagă că sosise momentul să preia ştafeta, trecând la următoarea etapă. — Comuniunea cu diavolul poate începe acum! anunţă femeia, aruncând o privire în direcţia noii adepte Katty, o tânără care păruse cam speriată încă de la începutul ceremoniei. — Dezbrăcarea, copii ai lui Satan! urlă ea, ca apucată. Rostind acest îndemn, Victoria îşi lepădă halatul lung, din mătase de culoare neagră, care îi dezveli umerii rotunzi, apoi întregul trup. Când apăru goală în faţa mulţimii, simţi un fior de plăcere la gândul că toţi bărbaţii din sală ar fi „devorat-o” la cel mai mic semn al ei. Ce-o mai însemna şi asta? se întrebă Katty. Dar, până să se dezmeticească din uimirea pe care i-o provocase tot ceea ce se întâmplase până atunci, văzu că întreaga asistenţa urmase porunca Victoriei. Toată lumea era acum în pielea goală. Chiar în stânga ei, o blondă cu sânii ca doi pepeni trecuse deja la treabă; aplecându-se puţin în faţă, se ocupa cu sârg de organul unui individ mustăcios. Între timp, un alt bărbat se apropiase de ea, pătrunzând-o cu forţă „pe la spate”. Nu e de bine… îşi spuse noua adeptă, consternată de ceea ce se petrecea în jur. Fără să mai stea pe gânduri, căută din ochi ieşirea şi o luă la fugă. N-avea de gând să lase pe nimeni să profite de ea. Dar chiar în clipa în care ieşea din sala de ceremonii, o surprinse George, ce se pregătea să intre. Bine, da’ ăsta de unde a mai răsărit? gândi Katty. Credeam că a rămas înăuntru. Fata nu apucă să mai facă nicio presupunere pentru că bărbatul o prinse de păr, trăgând-o cu putere spre el. — Unde te pregăteai să pleci, frumoaso? o întrebă. Speriată de-a binelea, Katty începu să tremure din tot corpul. În clipa următoare, însă – de parcă o fiinţă supraomenească i-ar fi dat o mână de ajutor se năpusti asupra lui şi îi „aplică” un genunchi sub abdomen. Luat prin surprindere, George nu apucase să-şi ferească organele genitale, aşa că se prăvăli pe podea, urlând de durere. Cum adversarul ei nu dădea semne că îşi va reveni prea curând, fata se linişti puţin, apoi se îndreptă cu paşi mari spre ieşirea din acel apartament superelegant, care fusese transformat într-un cuib de orgii în toată regula. După vreun sfert de oră, scrâşnind din dinţi, George reuşi să se ridice. Intră în sală ca o furie şi puse ochii pe o brunetă focoasă; se apropie de ea şi îi prinse capul în mâini, cu sălbăticie, apoi i-l împinse în abdomenul lui, arătându-i ce trebuia să facă. Fata nu aşteptă nicio altă invitaţie şi se apucă de „lucru”. La început, îi dezmierdă organul inflamat cu sărutări pătimaşe, până ce îl aduse în stare de erecţie completă. Mulţumită de această ispravă, ca la un semn, se întoarse cu spatele la partenerul ei şi îi potrivi penisul vânăt între propriile fese. George o pătrunse cu putere, făcând-o să icnească de durere. * * * În ultimele trei ore, Jane Heron şi Eric Black aproape că nu-şi dezlipiseră ochii de pe monitoarele calculatoarelor. Căutau pe internet o reţea de prostituate ce îşi deschiseseră o pagină web pentru a-şi face publicitate. — Fişierul este protejat; spuse detectivul la un moment dat. Ba chiar ultraprotejat! — Mda, ai dreptate! îi răspunse partenera sa. Cred că singura posibilitate care ne-a rămas este să ne abonăm la revista asta, In and out, pentru a obţine mai multe date despre ele. — Da, e o soluţie… însă crezi că şefu’ o să ne aprobe o asemenea cheltuială? — Nu ştiu. Oricum, n-avem nimic de pierdut dacă ne încercăm norocul. Zicând acestea, cei doi îşi părăsiră biroul, apropiindu-se de „bârlogul” căpitanului. — ’Neaţa, şeful îi dădu bineţe Jane, afişând un zâmbet seducător. — Bună dimineaţa, căpitane! rosti Eric la rândul lui. — Luaţi loc! le spuse boss-ul, fără a se mai obosi să le răspundă la salut. Spuneţi-mi repede ce vreţi de la mine! După ce îi explicară despre ce era vorba, cei doi făcură o mică pauză. — Cred că ar trebui să ne facem un abonament la porcăria asta de revistă… reluă detectivul. — Ceea ce ar implica o mărire de buget, şefu’, adăugă colega lui. Corky West rămase pe gânduri pentru câteva momente, apoi îi săgetă pe amândoi cu privirea şi urlă: — Auziţi, n-aţi vrea cumva să vă abonez şi la Playboy?! Fiind conştient că punea paie pe foc, Eric îndrăzni să murmure: — Ba da… — Afară! izbucni căpitanul. Afară, denaturaţilor! Vreţi să vă distraţi pe banii departamentului? Mă mir că nu-mi cereţi să vă fac rost şi de nişte prostituate! De obicei, spre deosebire de „bătrânul” ei tovarăş de suferinţă, Jane dădea dovadă de multă diplomaţie în relaţiile cu superiorii. De astă dată, însă, nu reuşi să se abţină. — Eu, nu… Poate el… Eu mi-aş dori un gigolo, ba chiar doi dacă e posibil… — Afară!!! ţipă cel din spatele biroului. Să nu vă mai prind pe-aici! După ce ieşiră din încăpere, cei doi parteneri se priviră unul pe celălalt, apoi izbucniră într-un râs sănătos.

Cazinoul groazei de Anthony King  CAPITOLUL 1   Se uită la bărbatul pe care-l cunoştea atât de bine şi din prima clipă îşi dădu seama că era ceva în neregulă cu el. — Ce s-a întâmplat cu tine? Îl întrebă April îngrijorată. Dar cum el nu răspunse, mulţumindu-se s-o fixeze cu o privire tulbure, intră fără să vrea în panică. Frica îşi făcu loc în mintea ei, amplificându-se de la o clipă la alta. — De ce nu-mi spui ce e cu tine? Încercă fata încă o dată să poarte un dialog, mai mult pentru a trage de timp decât din nevoia de a sta de vorbă cu el. Nici de această dată nu primi vreun răspuns. Mai mult – acum îşi dădea seama cu certitudine – bărbatul acesta îi ţinea calea. Ea nu mai putea înainta pe culoarul destul de îngust dacă nu i se făcea loc. Încercă să se retragă cu spatele, dar el o urmări. — Ce vrei de la mine? intră balerina de-a dreptul în panică. Lasă-mă să trec, ce, ai înnebunit? La un moment dat, i se păru că totul nu era decât o halucinaţie sau un vis. Bineînţeles că această scenă neverosimilă nu se putea petrece în realitate, încercă să-şi controleze respiraţia, iar suflul îi reveni treptat la normal. Şi bătăile inimii i se mai domoliră când se ambiţionă să creadă că nimic din ceea ce i se întâmpla nu putea fi adevărat. Totul va trece într-o clipită! îşi mai zise April Miller în sinea ei, încercând să se încurajeze. Dacă se va ciupi, va constata că nu se afla pe un tărâm real. Deodată, rânjind ca un bezmetic, bărbatul se repezi la ea, îi petrecu un şnur pe după gât şi începu să strângă uşor, înghiţind-o din priviri. Iniţial, fata nu reacţionă în niciun fel, aşteptând ca în orice clipă să se trezească din somn. Dar asta nu se întâmplă. Dimpotrivă, simţi cu claritate că nu mai putea respira în voie şi că o strângea ceva de gât. Era în stare să perceapă până şi respiraţia greoaie a bărbatului din faţa ei, care îi sufla în nas. Ăsta nu mai este vis, cu siguranţă, realiză ea, încercând să inspire încă o gură de aer înainte ca mintea să i se întunece complet. Avea să moară? Dacă da, atunci măcar să se lupte pentru viaţa ei! April prinse a izbi disperată cu pumnii în agresor, însă furibunda ei înverşunare nu făcu altceva decât să-l provoace şi mai mult pe acesta. — Aşa, bravo! se bucură el, îndemnând-o cu o voce sugrumată de emoţie: salvează-te! Dar loviturile deveneau în fiecare clipă tot mai anemice, şnurul de nailon intrându-i în carne în mod ireversibil. El îşi dădu seama cu satisfacţie că nu era nevoie să mai strângă. Trebuia doar să aştepte. De aceea, apucă „arma” crimei cu o singură mână, iar cu cea rămasă liberă rupse bluza şi sutienul balerinei. Vederea unui sân bine conturat, cu sfârcul în vânt, îl făcu să închidă puţin ochii, de parcă aşa ar fi putut percepe mai bine o senzaţie nemaipomenită, numai de el ştiută. În acel moment, ştiindu-se pierdută, April nici nu luă seama la goliciunea ei. Cu imaginea morţii înaintea ochilor, ar fi dat orice, numai să fie lăsată în viaţă. Ce mai conta dacă o viola? Numai să scape cu zile… Ar fi vrut să-l implore, să-i promită toate economiile ei din ultimii doi ani, însă nu mai putu articula niciun sunet din cauza strânsorii. O ceaţă care devenea din ce în ce mai groasă îi acoperi privirea şi, la început, subconştientul ei se bucură de asta. Nu mai era nevoită să privească chipul acela posedat de sadism, care-i lua viaţa fără niciun motiv. Devenind moale, genunchii i se îndoiră şi îşi pierdu cunoştinţa. Nici măcar atunci bărbatul nu îşi slăbi strânsoarea, însoţindu-şi victima pe podea. Apoi se instală confortabil alături, contemplând cum ultimul strop de viaţă se scurgea irefutabil din trupul balerinei, îi venea s-o soarbă din priviri, atât de mult îi plăcea acel spectacol… Cu un inconfundabil rânjet inuman pe chip, bărbatul mângâie trupul tânăr ce se afla la dispoziţia lui şi îl dezgoli de costumul de scenă. Acum era încă şi mai frumoasă… Slăbi încet strânsoarea din jurul gâtlejului ei şi, văzând câteva urme de sânge în locul în care şnurul îi intrase în carne, le tamponă grijuliu cu o batistă umezită cu limba. — Acum e bine, te-ai liniştit… vorbi el de unul singur, convins că ea încă îl asculta şi îl dorea. Această obsesie îl încuraja să-şi vadă mai departe de incalificabila treabă pe care o începuse, îi aranjă capul într-o poziţie cât mai comodă (după părerea lui), potrivindu-i câteva şuviţe de păr pe frunte. Aşa îi plăcea să o vadă pe scenă sau în culise, în timpul spectacolelor sau la repetiţii. Era atât de frumoasă şi de tânără! Emana numai prospeţime în jurul ei. Bărbatul simţi că nu mai putea rezista tentaţiei sexuale ce pusese stăpânire pe el şi se descheie grăbit la şliţ. Apoi îi depărtă picioarele, făcându-şi loc între ele. Nu se putu abţine să nu sărute sfârcurile şi sânii aceia pe care îi divinizase până atunci în taină. Ba chiar îi muşcă, cuprins de excitaţia morbidă ce îi furase minţile. Era timpul să ia ceea ce i se cuvenea şi să-i dea balerinei ceea ce credea el că avea nevoie. Într-un ritual numai de el visat, asasinul îşi penetră victima şi începu să împingă, transpirând abundent, în vreme ce întregul său corp fu cotropit de acea sinistră împerechere… * * * Poliţiştii se uitau unii la alţii ca proştii. Aşa ceva nu se mai întâmplase în Las Vegas în ultimii douăzeci de ani! Trebuiau luate cele mai operative măsuri pentru prinderea psihopatului, însă lipsa unor urme elocvente şi a martorilor făcea imposibilă începerea anchetei. Nimeni nu văzuse şi nu auzise nimic. În afară de urmele de spermă de pe pubisul decedatei, detectivii nu aveau de ce se agăţa. După două zile de studiu, Laboratorul de Medicină Legală din Las Vegas ajunse la următoarea concluzie, pe care o menţionă în raportul de expertiză: „Prin metoda absorbţiei pe care am utilizat-o, am ajuns la concluzia că petele de spermă sunt amestecate cu secreţia vaginală a victimei. Din acest motiv, nu s-a putut determina grupa sanguină a făptuitorului şi nici ADN-ul acestuia. În orice caz, contactul sexual a avut loc după ce femeia a sucombat, ceea ce ne îndreptăţeşte să considerăm că avem de-a face cu un caz de sadism urmat de raporturi necrofile.” În concluzie, nicio pistă pentru poliţişti. Totuşi, ei au cerut detalii în ceea ce priveşte aceste perversiuni sexuale, primind următorul răspuns: „Necrofilia reprezintă raporturile sexuale cu cadavre şi indică grave tulburări psihice de intensitate psihotică. De asemenea, sadismul constă în exercitarea unor leziuni de violenţă asupra victimei, ce sunt adesea letale. Ca instinct al posesiunii absolute, sadismul este un amestec de eros şi thanatos (Eros – zeul dragostei; Thanatos – zeul morţii) pentru unii cercetători. Numele acestei perversiuni extreme vine de la marchizul de Sade care, în cărţile sale blestemate (deşi Apollinaire spunea că, din punct de vedere literar, sunt geniale), a susţinut că nu există Dumnezeu, ci numai natura crudă, că omul caută răul pentru a suplini lipsa lui de însemnătate în societate. Sadismul exprimă şi o sexualitate eşuată, ce determină amplificarea agresivităţii. Acest sindrom apare la subiecţii care prezintă o angoasă a impotenţei, sentimente de umilinţă şi diverse frustrări ce împiedică erecţia. Cu cât victima îi va implora mai mult, agresivitatea lor va deveni mai exacerbată. Sadismul poate fi definit şi ca o «haită de simţuri la pândă sau ferocitatea celor slabi în faţa femeii»”. Departe de a se lumina câtuşi de puţin, poliţiştii nu avură de ales şi puseră „Dosarul balerinei” în fişetul cu cazuri nerezolvate, fără însă a-l clasa.

Colectionarul de cadavre de Anthony King  CAPITOLUL 1   Legată la ochi cu o eşarfă de culoare neagră, prin care nu răzbătea nicio rază de lumină, negresa înainta cu paşi mici. La un moment dat, se opri aproape involuntar. Bărbatul aflat în spatele ei îi comandă pe un ton fără drept de apel: — Continuă să mergi! Aşa… atenţie la scări! Kim Lassell se supuse, docilă, urmându-şi drumul, începu să coboare o scară de piatră. În atmosfera închisă domnea un puternic iz de mucegai, astfel că biata tânără simţi brusc cum o cuprindea frica. Parcă se afla într-unul dintre beciurile de tristă amintire folosite odinioară de Inchiziţie pentru torturarea victimelor sale. Prizoniera îşi aminti de toate grozăviile pe care le citise în legătură cu monstruoasa instituţie. Ştia că fusese un soi de tribunal special, instituit de papalitate pentru a lupta împotriva ereziei prin intermediul unei proceduri particulare. A dispărut în secolul al XVIII-lea, excepţie făcând Spania, unde s-a menţinut pentru un timp sub o formă de poliţie politică. Dar Kim nu avea de gând să se lasă invadată de groază la asemenea gânduri. Amintindu-şi încă o dată de impresionanta sumă de bani care i se promisese, prinse din nou curaj şi luă hotărârea să facă tot ce i se va cere. — Opreşte-te! auzi ea vocea tăioasă a bărbatului ce o însoţea, care părea că se afla în căutarea unui anume loc în zona acelui zid umed de care se apropiau. Se auzi un zgomot sec, apoi peretele din stânga prizonierei se deplasă lateral. Bărbatul se apropie şi mai tare de negresă şi o împinse în direcţia acelei incinte secrete. Apoi îi desfăcu legătura de la ochi şi, spre surprinderea lui Kim, îi zâmbi larg. — Unde… îngăimă ea, însă fără a fi în stare să-şi ducă întrebarea până la capăt. În momentul când descoperi locul în care se afla, pe faţă i se întipări o mască de groază, aşa că nu mai putu articula niciun sunet. Încăperea în care fusese atrasă nu avea nicio fereastră, în schimb era dotată cu tot soiul de obiecte şi instrumente ciudate, ca de tortură, aşezate cu grijă în jurul unei mese de dimensiuni foarte mari. Fără doar şi poate, acel spaţiu lugubru părea o imagine desprinsă dintr-un film de groază. Cel puţin aşa gândea Kim în acele clipe de coşmar. — Nu te mai preface atât de oripilată, şuieră bărbatul. La banii pe care îi dau pe fundul tău, ţi-o pot trage unde am eu chef! Înspăimântată, Kim îşi întoarse privirea de la peisajul macabru din jur şi privi cu atenţie la cel care i se adresase. Bine făcut, în jur de 40-45 de ani, tipul purta un costum de culoare închisă, care îi scotea în evidenţă părul negru ca pana corbului şi era dotat cu o pereche de ochi albaştri de toată frumuseţea. Nu părea a fi un om rău, aşa că negresei parcă îi veni inima la loc. „Ce naiba! îşi zise ea. Îl rezolv şi gata, am scăpat de toate astea!” Apoi îi vorbi: — Totul aici mi se pare destul de ciudat. În plus, mă aşteptam să fie şi alţi bărbaţi. Dar asta… Fata nu apucă să-şi încheie fraza pentru că, în acel moment, el o luă în braţe ca s-o depună apoi direct pe masa din mijlocul încăperii. Fără a sta pe gânduri, îi legă mâinile şi picioarele în lanţurile care erau prinse de fiecare dintre cele patru colţuri ale mesei, apoi o dezbrăcă de tot, smulgându-i hainele cu sălbăticie. — Lasă-mă! Ce, ai înnebunit? ţipă Kim, încercând să se zbată. Dar el nu luă în seamă protestele ei. Dimpotrivă, începu s-o miroasă aşa cum adulmecă un câine o urmă. Apoi prinse a-i frământa pe rând sânii, coapsele şi pulpele, pentru ca, brusc, să-i introducă două degete între picioare. Din pricina violenţei cu care bărbatul făcuse acest gest, Kim nu-şi putu reprima un urlet de durere. Printre dinţii strânşi, el îi zise ameninţător: — Ştiu că-ţi place senzaţia pe care tocmai ţi-am provocat-o, dar nu ţipa, că-mi strici tot cheful! Rămas şi el în pielea goală, individul se sui deasupra victimei sale şi începu să-şi frece pieptul de trupul încordat la maximum al acesteia. Negresa nu mai ştia ce să creadă. În plus, încăperea care semăna cu o cameră de tortură din evul mediu continua să o înspăimânte, dându-i fiori reci pe şira spinării. „Să-mi facă indiferent ce mi-o face, numai să scap teafără de aici! îşi zise ea. Poate că, la urma urmei, nu este un sadic, ci doar un mic pervers! Dar ce penis imens are!…” Când se sătură să se mai frece de ea, agresorul se căţără pe pieptul negresei, îi puse organul pe faţă şi îi ordonă cu aceeaşi voce inumană: — Acum ocupă-te de el cum trebuie! „Asta era? se gândi Kim. Nicio problemă, te rezolv eu imediat!” Şi se apucă de treabă, extrem de conştiincioasă, făcând eforturi evidente pentru a primi cât mai mult din ceea ce-i dădea el… Din păcate, însă, după numai cinci minute, realiză că supliciul ei avea să mai dureze. El îşi extrase enormul organ, desfăcu lanţurile de la gleznele fetei pentru a-i încrucişa picioarele, apoi i le legă din nou. La fel procedă şi cu mâinile ei, obligând-o să se culce pe masă cu faţa în jos. După aceea luă o coadă de topor şi i-o înfundă lui Kim direct în sex. — Bestie! scrâşni din dinţi negresa, în vreme ce lacrimi de durere îi inundară ochii. La auzul acestui apelativ, el se mulţumi să rânjească, apoi îi împinse şi mai tare lemnul înăuntru, pălmuindu-i cu plăcere fesele bombate. Ea îşi strânse pumnii până când unghiile îi pătrunseră în carne şi palmele prinseră a-i sângera. Aşa ceva nu mai păţise în întreaga ei viaţă de prostituată! — Să nu-mi spui că ai să-mi reproşezi ceva, doar te plătesc regeşte, târfă de culoare ce eşti! Kim nu îndrăzni să-l înfrunte pentru a nu-l întărâta şi mai mult, însă el parcă înnebunise. O lăsă cu parul înfipt în ea, căută înfrigurat în buzunarele pantalonilor săi aruncaţi pe jos, scoase de acolo o ţigară, apoi şi-o aprinse, încercând să se liniştească. Pe urmă luă în mână un carneţel şi începu să-şi noteze ceva. „De mult nu m-am mai distrat atât de bine!” se arătă el mulţumit, în tăcere. „Târfa asta e de toată isprava! O adevărată piesă de colecţie, ce mai… Totuşi, unele dintre reacţiile ei îmi pun semne de întrebare. Mă aşteptam să se comporte cu totul altfel, dată fiind profesia ei…” Bestia lăsă deoparte uneltele de scris şi se apropie din nou de Kim pentru a-şi continua experimentul, îi stinse ţigara între omoplaţi, împinse şi mai mult coada de topor în măruntaiele ei, apoi o scoase încet de tot, aruncând-o într-un colţ al încăperii. Ea nu îndrăzni să respire de uşurare, neştiind ce avea s-o aştepte în continuare. Iar arsura o ustura atât de rău!… Bărbatul se sui din nou pe masă, îşi înfipse degetele în fesele ei şi le depărta cu brutalitate una de cealaltă. Apoi îşi potrivi monstruosul sex erect în crăpătura acestora şi împinse cu toată forţa. Inelul care străjuia această „intrare secretă” rezistă numai pentru o fracţiune de secundă, după care cedă exact în momentul în care violatorul scoase un îndelung oftat de plăcere. E drept că lui Kim nu i se întâmpla acest lucru pentru prima dată, însă nicicând nu fusese sodomizată cu atâta cruzime… Penetrările lui deveniră atât de furioase, încât negresa era sigură că va fi despicată în două. Începu să-şi mişte şoldurile într-o parte şi în alta, nicidecum de plăcere, ci pentru a-i face lui cât mai mult loc, astfel încât durerile ei să fie cât mai mici. Zgomotul produs de corpurile lor, care se izbeau cu putere într-un ritm foarte alert, îl excitară şi mai mult pe violator. Acesta gâfâia şi transpira din abundenţă. Simţea o plăcere animalică din pricina sodomiei căreia i se deda şi se felicita în gând pentru inspiraţia avută când o alesese pe negresă ca să facă parte din colecţia lui. Acum se ţinea cu ambele mâini de umerii ei pentru a n-o lăsa să scape din strânsoare. Ea îşi întoarse capul uşor şi reuşi să-i înşface două degete cu dinţii. Apoi muşcă din ele cu ură, până când simţi că ajunsese la os. Bărbatul nu-şi abandonă penetrările nicio clipă, mulţumindu-se să-i repeadă un pumn în ceafă cu mâna rămasă liberă. Lovitura o ameţi pe Kim, făcând-o să-şi descleşteze maxilarele şi să dea drumul prăzii sale. — Trebuia să mă muşti atunci când eram în gura ta. Acum e prea târziu, îi zise el, continuând s-o sodomizeze cu toată puterea. Când simţi că nu se mai putea abţine, se aplecă asupra trupului ciocolatiu, o muşcă de ceafă şi explodă în interiorul ei cu un mârâit animalic prelung. Apoi, cuprins de convulsii, corpul lui transpirat se prăvăli peste cel al negresei, care suspina îngrozită şi deznădăjduită. După cinci minute de relaxare în această poziţie, bărbatul coborî de pe ea, luă coada de topor din colţul în care o aruncase şi se apropie de negresă pentru a o înspăimânta şi mai tare. — Ca să nu suferi din cauza absenţei unui sex între superbele tale fese, am să-ţi înfig asta în fund! Te asigur că o să-ţi placă la nebunie… — Nuuu! mai apucă ea să strige înainte de a simţi o durere îngrozitoare în spate. El îi depărta din nou fesele şi începu să împingă bucata de lemn, răsucind-o în acelaşi timp. Când reuşi să introducă aproape o jumătate de metru din lungimea acesteia, Kim leşină de durere. * * * La sediul Departamentului Poliţiei din Los Angeles, Divizia „Cazuri Speciale”, detectivul Eric Black privea foarte concentrat la fotografiile unei tinere care putea face orice bărbat să viseze cu ochii deschişi. — Este a doua persoană dispărută în ultima lună. Şefului n-o să-i prea placă chestia asta! rupse tăcerea partenera sa, Jane Heron. — Şi ce dacă? Oricum, căpitanul nu este niciodată mulţumit, indiferent ce-am face! îi răspunse bărbatul, vizibil iritat. — S-a întâmplat ceva cu tine? Te-ai trezit cu faţa la cearşaf de dimineaţă? — Nu, însă azi noapte am avut un coşmar. Te-am visat pe tine… — Eşti absolut imposibil! Mai bine hai să ne cărăm de aici înainte să ne vadă şefu’. N-am niciun chef să dau ochii cu el astăzi. Hai să bem ceva la barul Monica’s! Fără a zăbovi niciun moment în plus, se ridicară amândoi de la birou, ieşiră din clădirea poliţiei şi se îndreptară spre localul lor preferat. Erau consideraţi ca doi dintre cei mai norocoşi angajaţi din branşă. Nimeni din cadrul Diviziei „Cazuri Speciale” nu putea afirma cu exactitate dacă detectivii Heron şi Black îşi cunoşteau foarte bine meseria ori, dimpotrivă, beneficiaseră mereu de norocul… proştilor. Singurul care manifesta o mare încredere în subalternii săi era şeful lor, căpitanul Corky West. În realitate, nutrea o reală simpatie pentru amândoi, însă îşi ascundea acest sentiment cum putea el mai bine. Şi asta pentru că era un mare diplomat şi nu voia în ruptul capului să provoace în vreun fel invidia celorlalţi subalterni ai săi. * * * Bărbatul îşi scoase mănuşile chirurgicale şi privi cu atenţie la rămăşiţele umane de pe masa aflată în faţa sa. Din cea care fusese superba negresă Kim Lassell nu mai rămăsese mare lucru. Doar pielea, ce atârna acum într-un cârlig metalic, scheletul şi o masă de carne sângerândă. Individul se îndreptă spre un colţ al încăperii şi deschise apoi o uşă secretă. De aici, două perechi de ochi sticloşi îl priveau fix. — Ce mai fac iubitele mele? Prima dintre ele fusese o brunetă focoasă, pe care o agăţase în holul unui hotel. Laura Villiers era o turistă din capitala Franţei, venită în vizită la Los Angeles. Un zâmbet de-al său şi o privire cu subînţeles fuseseră de-ajuns pentru a o cuceri pe dată. Nu-i zărise nimeni împreună, nici la hotel, nici atunci când o condusese spre pivniţă. Ce plăcere trebuie să fi simţit ea când el îi răsucise mâinile la spate, legându-i apoi încheieturile membrelor cu ajutorul eşarfei pe care o purta la gât! A îmbrâncit-o pe masa din mijlocul încăperii, a aşezat-o cu faţa în jos, apoi a ţinut-o de ceafă cu o singură mână. În continuare, a dezbrăcat-o brutal cu cealaltă mână şi a început s-o mângâie. În clipa în care a ajuns în dreptul gurii ei, nemernica a îndrăznit să-l muşte. A reacţionat atunci imediat, aplicându-i un pumn în tâmplă, ceea ce a determinat-o să-şi piardă cunoştinţa pentru câteva clipe. Când şi-a revenit în simţiri, el tocmai îi tortura sânii cu o menghină de lemn, făcând-o să urle de durere… „Oh, Laura, ce plăcere nemaipomenită ai putut să-mi oferi! Ce-aş da să te mai aud o dată implorându-mă să te cruţ! Să-ţi aud încă o dată strigătul de durere amestecată cu groază!” îşi spuse el. Trecu apoi la cea de-a doua piesă a colecţiei sale rare, o blondă tunsă băieţeşte, cu sâni mari şi picioare interminabile, care te lăsau fără grai. „Este o adevărată plăcere să te revăd, Pamela! Sper că te împaci de minune cu Laura”, spuse el şi începu să râdă sacadat, în timp ce un fir de salivă i se prelingea în colţul gurii. Bărbatul îşi şterse obrazul cu dosul palmei şi rememoră circumstanţele în care o întâlnise pe cea care stătea acum în faţa sa, la fel de… împăiată ca şi biata Laura Villiers. Avusese un nume frumos: Pamela Masterson. O zărise la Mall, în faţa unei vitrine a unui luxos magazin de parfumuri. Ea îi ceruse părerea, întrebându-l dacă el, ca bărbat, ar prefera o tipă care foloseşte un parfum Christian Dior sau una care adoră gama Calvin Klein. După mai puţin de o oră, se aflau în „camera de lucru”. Cu ea fusese ceva mai atent decât cu Laura… A legat-o de picioare, atârnând-o apoi cu capul în jos. În acest timp, s-a căţărat pe masă, după care a supus-o la diverse perversiuni sexuale în acea poziţie extrem de nefirească. După ce şi-a satisfăcut instinctele sexuale bolnave, însă, a mai vrut ceva de la ea. Aşa că a umplut un cazan cu apă, apoi a coborât-o în mica piscină, cu capul în jos. Întâi a menţinut-o aşa vreme de zece secunde, după care a scos-o şi a introdus-o din nou, dar de data asta a lăsat-o acolo ceva mai mult, adică douăzeci de secunde. A simţit o plăcere vecină cu nebunia observându-i zvârcolirile spasmodice în timp ce o ţinea cu capul în apă, apoi respiraţia lacomă, în momentele în care o elibera de suferinţă. Parcă îi vedea şi acum lacrimile când fata îi cerşise îndurare. „Să v-o prezint pe noua voastră colegă! Fetelor, iat-o pe Kim! În câteva zile, timp în care mă voi ocupa numai şi numai de ea, vă va ţine companie pentru veşnicie. Deocamdată, mai am puţin de lucrat la înfăţişarea ei, care, nu-i aşa, trebuie să fie absolut impecabilă! Apropo, cred că v-a întrecut pe amândouă la capitolul satisfacţie sexuală!” Într-adevăr, Kim Lassell îi provocase o plăcere extremă în timpul acelei partide de sex cu sodomie… Se cunoştea că era prostituată! Era tare! Dar şi mai tare a fost după aceea când, în loc să-i dea drumul să plece, el a scos bisturiul şi a început s-o jupoaie de vie. Bineînţeles că fata nu s-a mai putut împotrivi. A fost cu adevărat deosebită! „Dar, dacă nu mă pricepeam la chestiile astea, n-am fi avut parte de aceeaşi distracţie împreună, nu-i aşa, Kim?” aruncă el, privind spre ceea ce rămăsese din proaspăta sa victimă. Cu siguranţă că un tip nepriceput ar fi belit-o mult mai repede. El, însă, se abţinuse s-o facă, în ciuda excitării pe care negresa i-o provocase încă din primele clipe când se aflase în intimitatea ei. De fiecare dată când Kim leşinase, el se oprise din ceea ce făcea, o aşteptase să-şi revină şi abia apoi îşi continuase treaba. Dar, aşa cum obişnuia el să spună mai mereu, întotdeauna exista loc de mai bine…