Anthony King

Profesionistii mortii de Anthony King politia criminala 3 CAPITOLUL 1   — Tot nu vrei să-mi spui cine e acest bărbat căruia trebuie să-i vâr un glonte în creier? — Taci şi concentrează-te asupra ţintei! – îşi apostrofă George discipolul. Soarele de pe plaja Kusadasi, din Turcia, distorsiona imaginea victimei urmărite prin luneta carabinei de proveninţă italiană. Reflexele strălucitoare chiar îl orbeau pe Patrick, făcându-i ochiul drept să lăcrimeze. Plecaseră din oraşul Aydin dis-de-dimineaţă, iar după ora prânzului trebuiau să fie la Bursa, pentru a lua avionul spre Amsterdam, cu misiunea îndeplinită. Autorităţile turce nici n-aveau să bage de seama execuţia, până când ei nu vor fi părăsit acest teritoriu oriental. Bărbatul îşi expunea burdihanul la soare, fiind întins lângă o blondă platinată superbă, care era gata să-i satisfacă până şi cea mai perversă dorinţă erotică dacă i s-ar fi cerut. Ea ştia că va fi răsplătită pe măsură şi nu ar fi precupeţit niciun efort pentru obţinerea acelor bani. Patrick duse puşca la ochi şi privi prin lunetă – ţeasta grăsanului. De la cei 50 de metri distanţă nici n-ar fi avut nevoie de sofisticatul sistem de lupe, însă George insista asupra acestei proceduri. Succesul asasinatului trebuia asigurat în proporţie de 100%. — Vrei să ne prindă noaptea sau îi arunci odată creierii în aer, ca să putem spăla putina? – îl apostrofă bătrânul. — Imediat, patroane! Stai puţin, ca diva să-şi ia sfârcurile din dreptul fizionomiei lui. Nu vreau să deteriorez şi această pereche superbă de sâni – răspunse Patrick grijuliu. Trag imediat! La nici două secunde după ultima declaraţie, discipolul îşi ţinu respiraţia şi acţionă cu mare fineţe trăgaciul armei. Bufnitura atenuată de amortizorul puştii abia se auzi. O fracţiune de secundă mai târziu, ataşatul militar al Belgiei la Ankara îşi dădea obştescul sfârşit pe minunata plajă de la Kusadasi, fără ca vilegiaturiştii din împrejurimi să-şi dea seama ce se întâmplase. Glontele îi intrase deasupra ochiului drept şi ieşise prin ceafă – împuşcătura fiind executată de la un nivel superior – făcând să explodeze toată partea posterioară a ţestei consilierului. Sângele amestecat cu bucăţi de creier pătase prosopul de plajă, infiltrându-se apoi în nisipul fin. În vreme ce blonda începu să zbiere ca turbată, trăgătorul îşi demontă cu mult calm arma, sub stricta supraveghere a mentorului său, care îi aranja cu o precizie matematică piesele componente într-o cutie specială. Ajunşi în centru, cei doi abandonară maşina furată şi luară un autobuz până aproape de marginea oraşului. Coborâră la penultima staţie, fiecare luând câte un taxi cu destinaţia aeroportului. De valiza cu arma crimei se debarasaseră puţin mai înainte, aruncând corpul delict într-o gaură de canal. Jack Kosak, cunoscut în întreaga lume interlopă internaţională drept un temut asasin plătit, era mulţumit de misiunea pe care discipolul său o dusese la bun sfârşit sub stricta lui supraveghere. Patrick era destul de bun şi i-ar fi putut călca pe urme cu demnitate, dacă ar fi fost mai puţin sensibil în situaţiile limită şi ceva mai spontan. La aceste două aspecte trebuia să mai lucreze, în cazul în care voia să aibă un urmaş de nădejde, acum, în pragul retragerii sale. * * * În drum spre Los Angeles, Jack Kosak moţăia în fotoliul avionului la clasa „bussines”, continuând să se gândească la elevul lui. Patrick era un băiat descurcăreţ, dar cam avea tendinţa de a lua totul în glumă. Trecut de 60 de ani, George îl considera ca pe un fiu de care nu avusese parte, nefiind niciodată căsătorit. Deşi nu-l întrebase de vârstă, bătrânul era sigur că discipolul lui nu putea avea mai mult de 30 de ani. Până la urmă îi va corecta tendinţa de a lua totul în glumă, fiindcă era genul de om care putea fi modelat, iar acest aspect era unul esenţial. În ceea ce privea mânuirea armamentului, stăpânirea de sine, echilibrul psihic şi receptivitatea la învăţăturile maestrului său, George se putea declara mulţumit. Aproape emoţionat, Jack Kosak – cunoscut prin Interpol sub porecla de George – îşi aduse aminte de prima lor întâlnire. Se cunoscuseră la New York, în urmă cu cinci luni. Cum se decisese „puştiul” să îmbrăţişeze „cariera” de ucigaş plătit a rămas un mister pentru el. Patrick se descurcase, asta era tot! Bătrânul a venit atunci la întâlnire machiat ca de obicei şi l-a plăcut din prima clipă, îşi luase, în prealabil, toate măsurile de precauţie necesare. Tânărul i-a propus un contract foarte ispititor: ca George să-l înveţe tot ceea ce ştia el, arta lui, stabilind apoi singur preţul ce i se cuvenea. Patrick urma să-l plătească mai târziu – în sistem leasing – după ce începea să lucreze pe cont propriu. Deocamdată, nu-i putea oferi decât un avans de 20.000 de dolari, sumă care însemna, totuşi, ceva. La început, George s-a arătat surprins de această cerere şi de francheţea cu care Patrick o formulase. De aceea, a luat propunerea ca pe o provocare, aproape fără să se gândească. Trecuse prea mult timp de când lucra de unul singur, într-o discreţie totală, ca o umbră în mulţime, în plus, strânsese bani cât pentru mai multe vieţi de lux, aşa că alţii nu îi mai trebuiau. Venise vremea să iasă la pensie şi să predea altcuiva ştafeta celebrului asasin care nu fusese niciodată prins şi nici nu ratase vreodată. Ar fi fost păcat ca tot ceea ce învăţase de-a lungul unei vieţi, de unul singur, să se piardă în vânt. Dar mai mult decât atât, George – obsesia poliţiştilor din întreaga lume – ţinea să-şi satisfacă şi o plăcere personală. El voia să fie pe prima pagină a ziarelor în continuare. Iar dacă nu el, măcar stilul lui. În ceea ce privea retragerea, visul lui era acela de a părăsi scena sub luminile reflectoarelor, într-un mod glorios, aşa cum glorioasă fusese întreaga lui carieră. Avionul se pregătea să aterizeze pe aeroportul „Morrow”, din Los Angeles, California, cel mai populat stat al SUA. În trecut, oraşul aparţinuse mexicanilor, dar numai până în anul 1850, când în zonă a început să se descopere aur şi s-a construit prima cale ferată transcontinental. George ceru taximetristului să-l ducă până la hotelul „Artesia”, în apropierea căruia funcţiona un centru de comunicaţii. Încă din Turcia ştia că primise o nouă comandă prin intermediul Internetului, devenit indispensabil şi foarte sigur în ultimul timp. Ceru o cafea şi accesă propria adresă pentru a afla ţinta şi suma oferită, ce urma să fie vărsată într-un cont al său, dintr-o bancă din Argentina. Apoi, răspunse afirmativ ofertei şi listă informaţiile necesare despre cele două persoane cărora trebuia să le curme viaţa. Era o oportunitate favorabilă pentru el şi elevul său.

Ursoaica ucigasa de Anthony King politia criminala 4 CAPITOLUL 1   Goran văzu ursul apropiindu-se de el şi îşi pregăti arma de vânătoare. Aceasta era încărcată, împuşcase şi în trecut asemenea animale, aşa că nu avea de ce se teme mai mult ca altădată. Dar creatura era bipedă şi mai mică de statură decât un urs! Oare îl înşela vederea? Nu. Mai degrabă era vorba despre o fiinţă omenească, îmbrăcată în blănuri, care venea spre el. O femeie. O femeie cu părul lung, deschis la culoare şi foarte ciufulit. Precaut, sârbul se adăposti în cabana de refugiu şi aşteptă, cu ţevile puştii îndreptate spre uşă. Pe zăpada afânată, paşii abia i se auzeau. Arătarea se opri la uşă. Să tragă acum? – se gândi sârbul. Ea deschise încet, îşi vârî capul prin crăpătura uşii şi arboră un fel de zâmbet. Doi canini de dimensiuni impresionante îi ieşeau din gură peste buza inferioară. În rest, fizionomia ei era destul de plăcută. Se strecură înăuntru şi rămase pe loc, la doi metri de arma aducătoare de moarte. Încet, îşi duse ambele mâini la piept şi trase de blana maronie, lăsând să iasă la vedere o pereche de sâni semeţi şi foarte umani, cu sfârcurile întărite. Unduindu-se abia perceptibil, creatura continuă să se dezbrace, înfăţişând privirilor bărbatului un pântece alb ca neaua, nişte coapse lungi, fără cusur, apoi o pilozitate discretă şi bine îngrijită, sub care se ascundea sexul său feminin. Rămasă în pielea goală, îşi trase în mâini o pereche de mănuşi din blană, prevăzute la capete cu unghii lungi şi ascuţite. Se apropie de bărbat, până când arma lui i se propti în stern. Apucă ţevile acesteia cu două degete şi începu să şi le plimbe pe sâni. Îşi introduse câte un sfârc în fiecare ţeavă, pe rând, trăgând puşca spre ea. Apoi o ridică până la nivelul gurii şi, cu gesturi lascive, prinse a-şi roti limba împrejurul gurilor de foc. Ochii ei albaştri spre bleu, semi-închişi, erau pironiţi în privirea lui Goran, care nu mai ştia dacă visează sau este spectatorul unui show halucinant. În cabană era cald, fiindcă el, ca de fiecare dată când venea la vânătoare dis-de-dimineaţă, făcea mai întâi focul. Trupul începu să i se încălzească, să se destindă, iar în intimitatea pantalonilor membrul i se trezea iar viaţă. Lăsă puşca pe duşumea, la îndemână, şi aşteptă să vadă ce avea să se întâmple în continuare. Fata citi asta în ochii lui şi îngenunche. Cu mănuşile din blana, prevăzute cu gheare, îl desfăcu la pantaloni, ajutându-l să şi-i scoată de tot. Nerăbdătoare, lipsită de pudoare şi provocatoare, îi sfâşie slipul cu caninii ei ascuţiţi. Privirea fetei avea o sclipire neomenească. Îi luă sexul într-o mână şi, cu o gheară de la cealaltă mână, i-l gâdilă pe toată lungimea, până la testicule. Apoi, gheara se insinua sub scrot, înţepându-l de câteva ori în acel loc. Sârbul obţinu o erecţie completă în timp record. Atunci, mâna ei înmănuşată făcu cale întoarsă, mângâindu-i „odoarele”, de astă dată cu dosul palmei. Cu limba scoasă printre canini, începu să efectueze mişcări circulare în jurul inelului organului erect, însoţind acest exerciţiu cu gemete de satisfacţie şi suspine. Goran, care era copleşit de un sentiment nedefinit – un fel de teamă amestecată cu o dorinţă de nestăvilit – îşi dezbrăcă în grabă hainele, rămânând gol-puşcă şi îşi depărtă puţin picioarele. Atingerea intimă a limbii şi a buzelor ei îl înfiorau de plăcere. Ursoaica simţi că a venit timpul să-i dea mai mult şi, printr-o mişcare fermă, îi cuprinse mădularul în caldul buzelor. După care, capul ei prinse a se plimba alene, înainte şi înapoi, de-a lungul membrului învineţit de excitare. Fata îl apucă de fese cu o mână şi îl trase spre ea, în vreme ce cu cealaltă îl strângea de testicule. Atingerea mâinilor înmănuşate îl excita enorm, făcându-l să uite complet de teamă şi să se relaxeze în totalitate. Simţi o căldură în spate şi realiză că ea îl zgâriase. Dar ce dulce durere resimţea! Din bazin, sârbul participa activ la ampla mişcare de du-te-vino, înteţind ritmul şi profunzimea acesteia. Era doar la un pas. Acum! Primul jet ţâşni cu putere, când o durere amestecată cu plăcerea ejaculării îi sfâşie şira spinării, generând o senzaţie atroce, necunoscută lui până atunci. * * * — Bună dimineaţa, şefu’! – salută detectivul Jane Heron, care intră în biroul căpitanului diviziei „Cazuri Speciale” însoţită de partenerul ei, Eric Black. Morocănos, Corky West sugea cu îndârjire din obişnuita lui acadea cu gust de cafea, în încercarea disperată de a renunţa la lichidul negru şi amar care îi dădea palpitaţii în ultima vreme. — Vedem noi dacă-i bună! Luaţi loc, am un cadou pentru voi! — După înfăţişarea „veselă” pe care o arboraţi, surpriza dumneavoastră pare a fi deosebit de „drăguţă”, glumi detectivul Black. Mă înşel cumva? — Deloc! — Atunci, puteţi începe! Dar de ce nu este prezent, ca de obicei când e vorba despre o afacere „groasă”, şi directorul Departamentului Poliţiei din Los Angeles, Larry Tillman? – se miră Eric. — Să nu spuneţi că de data asta vom efectua o anchetă oficială! – îi ţinu isonul partenera lui. — Nu chiar. Să-i zicem mai degrabă semioficială. — Deci…? — Fabrizio Balanzoni şi Goran Kordic. — Traficantul de droguri şi cel de armament? Ce-i cu ei? — Morţi. — Amândoi? Doar de italian auzisem ceva. Parcă un accident în munţi. — Amândoi au murit în acelaşi loc, la un interval de o lună. Ciudat, nu-i aşa? – continuă căpitanul să le incite curiozitatea. — Detalii? — Nu prea multe, până la această oră. Dr. Butch Harrison, alias „Specialistul” – cum îi spuneţi voi – care îndeplineşte în acelaşi timp funcţiile de criminalist, legist şi cercetător, se află deja la faţa locului. A plecat cu maşina şi a ajuns în primele ore ale dimineţii în munţii Sierra Nevada. — Aoleu! Vom face alpinism acum, în plină iarnă şi în ajun de sărbători? – se zgribuli Jane. — Asta-i situaţia! N-avem încotro. — Adică, eu şi cu Black nu avem încotro, din câte înţeleg. — Exact! Localitatea în care trebuie să ajungeţi se numeşte South Land, fiind situată în apropierea Lacului Verton, la circa 2000 de metri altitudine. De acolo şi până la cel mai înalt vârf muntos din Statele Unite, Whitney, mai aveţi doar 2418 metri. Am auzit că natura din zonă este o frumuseţe! — Bun! Dar în afară de schi alpin, vânătoare şi contemplarea naturii, ce mai avem de făcut pe acele meleaguri? – întrebă tot mai îngrijorat detectivul Black. — Veţi investiga cele două morţi ciudate. — De ce tocmai noi? — Pentru că trebuie să călcăm ca pe ouă, din cauza relaţiilor pe care le-au avut traficanţii atât în lumea interlopă, cât şi în cea politică. Cu antenele lui delicate, sergentul Steve Mann, bătrânul vostru prieten şi coleg, a dat peste nişte amiciţii foarte curioase între cele două victime şi unele personalităţi de vază ale oraşului, cum este şi Ernest Highsmith. Dacă află noutăţi, o să vi le comunice telefonic. — El va sta acasă, la căldurică, nu-i aşa? – zise poliţista răutăcioasă. — E mai util aici. Heron, tu pleci cu maşina înainte de orele prânzului, iar pe Black îl va duce un elicopter până la destinaţie. Numai misiunea lui e oficială. — Adică, numai eu îmi voi pune pielea la saramură, lucrând sub acoperire! Oare de ce m-am făcut poliţistă? — Hai, mai lăsaţi gluma, ca să vă dau şi celelalte detalii! Heron, tu vei fi o turistă pasionată de munţi şi vei locui în acelaşi motel, Troubadour, în care au stat victimele. Melanie ţi-a rezervat deja o cameră acolo. Vei trece drept o persoană cu dare de mână, extravagantă şi cu o bogată experienţă sexuală, dacă înţelegi ce vreau să spun? — Adică un fel de prostituată de lux. Am înţeles perfect! — Vei avea mână liberă în privinţa cheltuielilor, însă nu exagera, dacă nu vrei să ajungi dactilografa lui Tillman pentru următorii zece ani! Black, tu pleci peste exact două ore din curtea poliţiei. Te vor aştepta doi agenţi ai poliţiei locale, care te vor ajuta zi şi noapte. Vezi că nu este vorba despre două accidente izolate! În zonă circulă tot felul de legende. Cu Heron nu te întâlneşti deloc şi comunicaţi doar telefonic. Vei locui la hotelul Venus din localitate; între South Land şi motelul Troubadour sunt doar 6 kilometri distanţă. Cum ajungi la destinaţie, iei legătura cu Dr. Harrison. Apropo, el a avut ideea să plecaţi în misiune în această formaţie. — Iar ideile lui sunt întotdeauna geniale! – zise Jane ostentativ. — Dacă nu aveţi întrebări, eu am să plec. Trebuie să mă întâlnesc iarăşi cu directorul, ca să-i raportez dispoziţiile pe care vi le-am dat. Heron, încearcă să te echipezi cât mai lejer şi mai convingător, pentru a putea intra în rolul pe care-l vei juca. — Şi dacă nu prea am haine adecvate, îmi pot cumpăra ceva din bugetul pe care mi l-aţi alocat? Căpitanul nu-i mai răspunse, ca de obicei, printr-un urlet care o poftea fără delicateţe să iasă afară din biroul lui. Noroc că trebuise să plece.

Droguri si moarte la Los Angeles de Anthony King politia criminala 1 CAPITOLUL 1   — Aleargă! Ai pierdut circa patru secunde la ultimul tur de pistă. Cu toată durerea din gamba dreaptă, cuprinsă de crampe, Camille îi zâmbi în fugă antrenorului ei din ultimii doi ani. Şi proaspăt amant de numai trei luni. Mara, buna ei prietenă încă din copilărie, care nu lipsea de la niciun antrenament, darmite de la vreo competiţie oficială, încerca şi ea să o încurajeze: — Hai, Cami, ştiu că poţi! Mai ai doar două ture de stadion. Arena, pe care îşi desfăşura activitatea şi clubul privat de atletism al lui Dennis Burrell, era situată în Westwood, Los Angeles, un cartier mare cât un oraş. Mai precis, acesta era amplasat aproximativ la mijlocul distanţei dintre Hollywood şi Oceanul Pacific, în apropiere de Universitatea California din Los Angeles. Atletismul era viaţa ei. Camille Schulze începuse să fie îndrăgostită de acest sport încă din copilărie, încântată fiind de competiţiile de anvergură televizate, dintre care nu scăpa niciuna. Din pricina acestei nevinovate pasiuni îşi cam neglijase şcoala, dar părinţii ei – oameni destul de înstăriţi – rezolvaseră situaţia, angajând pentru fiica lor un fel de meditator-preparator, care o ajuta în fiecare zi la lecţii. Acesta reuşi să o stăpânească până la bacalaureat, pe care fata îl luă la mustaţă, cum s-ar spune. Dar, deîndată ce termină cu această neplăcută activitate, Camille se dedică în întregime atletismului, mai exact probelor de fond şi semifond, la care constituţia sa robustă îi asigura o carieră promiţătoare. Aşadar, îşi abandonă definitiv studiile şi se înscrise la clubul privat al lui Burrell, care nu concepea, după propriile-i spuse, să nu scoată din ea o mare campioană. Ce-i drept, spre acest ideal o stimulau talentul său, o voinţă de fier şi o putere de muncă fenomenală. Păcat că nu poseda o musculatură prea robustă a picioarelor! Avea nevoie doar de puţin succes ca să reuşească, iar antrenorul şi prietena ei cea mai bună, Mara Bachman, o încurajau încontinuu în acest sens, cu toate cele trei entorse pe care le suferise în ultimii doi ani. Poate şi din cauza acestor accidente ieşise prima în puţine competiţii şi acestea nu prea importante, însă era destul de tânără la cei 20 de ani ai săi, iar norocul i-ar mai fi putut surâde o bună bucată de timp. Burrell justifica lipsa temporară de rezultate notabile, incriminând masa musculară a Camillei ca fiind insuficient dezvoltată. Ceea ce putea fi rezolvat printr-un regim alimentar adecvat marilor campioni şi prin multă muncă. De aceeaşi parte a baricadei se afla şi tatăl vitreg al fetei, medicul Rutger Schulze, ce ţinea foarte mult la antrenor şi la munca pe care acesta o depunea pentru succesul fiicei sale adoptive. Deoarece se căsătorise cu actuala sa soţie pe vremea când Cami abia împlinise 3 anişori, doctorul şi-ar fi dorit şi el un copil, de preferinţă un băiat, dar soarta nu fusese de partea lui. Până la urmă se mulţumise cu o familie destul de fericită şi suficient de bine situată financiar, compusă din numai trei persoane. — Mai ai o singură tură, poţi recupera acum ca să ieşi prima! – îi mai strigă o dată Dennis de pe marginea pistei. Cu Mara Bachman era prietenă încă de la grădiniţă şi nu se despărţiseră niciodată, iar părinţii lor erau buni amici. Ele erau considerate de toată lumea ca două faţete inseparabile ale aceleiaşi entităţi. Şi totuşi erau atât de diferite! Pe cât era Cami de sportivă şi de puţin atrasă de spiritualitate, în ciuda inteligenţei ei înnăscute, pe atât de ocupată era prietena ei de lecturare a mormane de cărţi cu titluri imposibile. Pe lângă asistarea carierei prietenei ei, Mara – deşi avea părinţi bogaţi, care o ajutau financiar – îşi câştiga existenţa din scenarii de scurt metraj pentru televiziune şi radio. — Acum eşti în linie dreaptă! Trage tare la sprint! – o încuraja de astă dată prietena, când atleta trecu prin faţa ei cu chipul marcat de efortul depus. În mod paradoxal, seducătoarea Camille nu îşi bătea capul cu felul în care arăta, în vreme ce erudita Mara era cochetă ca o doamnă de salon şi ştia să îşi pună foarte bine în valoare farmecele feminine. * * * Să câştige! Să iasă prima dintre cele trei alergătoare mult mai în vârstă decât ea şi mai puţin pregătite fizic. Închise ochii pentru două secunde. Trebuia să-şi joace rolul până la capăt. Acum urma sprintul final. Numai de-ar lăsa-o această blestemată de crampă musculară şi inexplicabila greutate pe care o resimţea în zona gambelor! Ştia că va câştiga. Trebuia să câştige, altfel nu se putea. Totuşi, picioarele nu o ajutau deloc să le ajungă din urmă pe adversarele ei din acea partidă neoficială de 3.000 m. Nu mai putea, dar n-avea cum să abandoneze. Nu o făcuse niciodată până atunci şi nici acum nu avea aşa ceva în gând. Poate din cauza furiei sale neputincioase nu era în stare să le întreacă pe cele două, care parcă se mai depărtaseră puţin de ea. Gata, pierduse. Ea trecuse ultima linia de sosire. Îşi luă sacul de sport şi prosopul, îndreptându-se, fără să privească pe nimeni, spre vestiare. Nu îşi putea da seama ce era cu ea. Probabil un duş va fi şi reconfortant şi consolator, se gândi Camille, care abia mai răsufla, de parcă ar fi avut o mare greutate pe piept. — Oare ce să fie cu Cami? – îl întrebă Mara pe Dennis, în drumul lor spre cabine. — O pasă proastă, nimic altceva. Aşa se întâmplă cu toţi marii campioni. — Poate fi din pricina mâncării? — Nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! Ştii foarte bine că ea nu pune în gură înainte de alergare decât o cafea neagră. Camille nu mai avea crampe, însă simţea cum greutatea din gambe urca în braţe şi mai acut în ceafă. Niciodată nu mai avusese asemenea simptome. Intră sub duş, dar starea de rău persista, ba mai mult, se amplifica de la un minut la altul, încet-încet, izolând-o de tot ce era în jurul ei. Prin crăpătura uşii apăru capul îngrijorat al Marei: — Cum merge? — Nu prea grozav, parcă aş cântări tone, nu 58 kg. — Eşti furioasă că n-ai reuşit să învingi, nu-i aşa? Nu te mai gândi la asta. Data viitoare va fi mult mai bine, ai să vezi! — Bineînţeles că am draci, oricine ar avea în locul meu, dar este ceva ce nu pricep. Ai vrea să-l chemi puţin pe Dennis? — Desigur, imediat. * * * Burrell nu era numai antrenor, ci avea pregătirea necesară şi ca preparator fizic sportiv. Mara pătrunse în vestiarul bărbaţilor, pentru a-l căuta pe antrenor. Acesta se pregătea şi el pentru duş, având în jurul taliei doar un prosop înnodat. Corpul frumos încă, la cei 40 de ani ai lui, o făcu pe fată să aibă unele gânduri nu tocmai catolice la adresa bărbatului, dar nu i-ar fi făcut, pentru nimic în lume, aşa ceva celei mai bune prietene pe care o avea. Cu toate că nu era prima oară când o încercau simţăminte erotice în prezenţa lui. — Ce s-a întâmplat? — Nu ştiu. Ea nu se simte bine deloc şi te-a chemat. Nu mai e nimeni la duşuri. — Bine, mulţumesc! – mai spuse antrenorul şi se îndreptă, oarecum grăbit, spre locul în care se afla eleva şi amanta lui. Prin aburi, Camille abia se mai putea ţine pe picioare. — Ce e cu tine? – se interesă Dennis. — Nu ştiu, mă simt atât de greoaie, respir cu dificultate, iar membrele îmi sunt amorţite. Mai devreme erau doar gambele, dar acum şi mâinile mă înţeapă. O fi ceva cu circulaţia sângelui? El ezită puţin, după care îşi atârnă prosopul într-un cuier şi intră în cabină alături de Camille, pe care o luă imediat în braţe. Fata se sprijinea de el mai mult decât stătea pe propriile picioare. Antrenorul îi puse mâna sub sânul stâng şi aproape imediat îşi dădu cu părerea, încercând să o liniştească: — Ai puţină tahicardie, probabil şi o oarecare hipoglicemie. Ţi-am repetat de atâtea ori că nicio alergare, indiferent de distanţă, nu trebuie luată în glumă. Dovadă rezultatul cu care te-ai ales astăzi! — Bine, dar eu am făcut tot ce am putut. — Aiurea! De fapt, eu sunt de vină. Nu trebuia să te las să intri pe pistă decât după un mic dejun sănătos. Te-ai fi simţit cu totul altfel acum. Şi învingătoare pe deasupra. — Eşti sigur că nu e ceva grav? — Grav pe dracu’! Ai doar 20 de ani şi un organism de elefant. Ce poate fi grav într-o atare situaţie? O masă bună şi totul o să treacă. — Dennis, nu cumva mi-ai dat nişte mizerii să înghit? — Te referi la droguri? Ce, eşti nebună? — Iartă-mă! Nici eu nu mai ştiu ce spun de când am pierdut cursa în faţa acelor epave. De vină este, probabil, nemărginitul meu orgoliu. Pe viitor o să încerc să mă controlez mai bine. — În acea zi vei fi o mare campioană! — Hai, nu mai vorbi cu mine ca şi cum ai sta la palavre cu un copil. — Am observat de câtăva vreme că nu mai eşti o fetişcană… — Şi-atunci, ce mai aştepţi? Nu crezi că ar fi timpul să mă faci bine? Doar eşti şi preparatorul meu fizic! Dennis îi închise gura cu o scurtă sărutare, după care îi lăsă căile respiratorii libere, pentru a putea trage aer în piept cât mai bine. Iar mâinile sale puternice începură să alunece alene pe trupul ei tânăr şi viguros. Orice s-ar spune, nu era un bărbat care să rămână indiferent lângă o tânără superbă precum Camille. Parcă executa un ritual, se gândi el, dar nu lăsă această imagine să-l distragă de la ceea ce avea de dus la bun sfârşit atunci şi acolo. În vreme ce apa cădea pe ei, Dennis o îmbrăţişa cu o pasiune nedisimulată, urmărindu-i conturul trupului, poate puţin cam solid în partea din spate şi mai jos, până pe la genunchi. Ea gemea, înclinându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă. De aceea, bărbatul o întoarse de-a binelea cu spatele la el, o sărută pe gât şi pe umeri, prinzându-i apoi cu hotărâre sânii puternici – poate puţin prea puternici – în mâini. Şi Camille era pasionată de amor, cu toate că nu se putea declara o expertă la acest capitol. Majoritatea cunoştinţelor sale erotice mai sofisticate se legau, în special, de numele partenerului ei; însă tot ceea ce făcea, făcea cu mare pasiune. — Dragul meu, nu-i aşa că mă iubeşti şi mă vrei? – îl întrebă ea, ameţită cum era şi dornică de amor. Bineînţeles că bărbatul nu îi dădu niciun răspuns, întorcând-o din nou cu faţa la el şi muşcându-i lobul unei urechi. Ea îşi ridicase deja un picior şi, reuşind cu greu să-şi menţină echilibrul, îl încolăci pe amantul ei pe după şolduri. Avea neapărată nevoie de sex, iar amândoi ştiau acest lucru. Şi Dennis era pregătit de a trece la atac. Făcuse amor cu ea de zeci de ori, dar niciodată nu se săturase. O luă în braţe până la urmă, iar fata, cu o grimasă de bucurie pe chip, îi zâmbi recunoscătoare, petrecându-şi braţele în jurul gâtului lui. Ochii ei căprui, întredeschişi, căutau privirea bărbatului, sorbind-o cu mare dragoste. Începu să împingă, metodic şi rar, rezemând-o pe Camille cu spatele de peretele faianţat şi flexându-şi puţin genunchii. Sub strânsoarea braţelor lui, fata se unduia atât cât putea, scâncind din ce în ce mai excitată. Îşi strânse puternic pleoapele şi începu să articuleze un fel de rugăminţi fierbinţi – sau, poate, cuvinte de dragoste – însă vorbele ei nu mai erau inteligibile, semănând mai mult cu un bolborosit. El îşi acceleră ritmul, intrând din ce în ce mai mult, iar ea se prinse cu o mână de braţul duşului, pentru a fi mai uşoară şi a-i da o mână de ajutor. Pe lângă zgomotul apei care cădea asupra lor, nu se mai auzeau decât gâfâielile bărbatului şi plesniturile feselor Camillei de faianţa udă. Ea vru să scoată un ţipăt de plăcere, însă ceea ce îi ieşi din gâtlej fu un horcăit, care nu îl făcu pe Dennis să îşi tempereze elanul. Ba dimpotrivă, pătrunderea lui implacabilă devenea din ce în ce mai violentă, amândoi ştiind că acest lucru nu le era dizgraţios defel. În culmea extazului, Burrell tresări. Amanta lui avusese cu siguranţă orgasm, apoi, corpul ei se cabrase spasmodic de câteva ori, ca în cele din urmă fata să se lase greoaie pe umerii lui, lunecându-i din mâini pe podea. El opri duşul, încercă s-o ridice şi, îngrijorat, o mai palpă o dată sub sânul stâng. Inima Camillei Schulze încetase să mai bată. CAPITOLUL 2   Două luni mai târziu, aproape de sfârşitul lui octombrie, detectivul Jane Heron de la Poliţia Criminală, Divizia „Cazuri Speciale”, lăsă pe birou dosarul studiat pe jumătate, care fusese adus de şeful ei, căpitanul Corky West. Un lucru era clar pentru Jane: cafeaua din secţia de poliţie nu putea fi băută decât atunci când oboseala te făcea să nu-i mai simţi gustul. Avea o aromă înfiorătoare. Tocmai de aceea îşi luă sacul şi îşi căută maşina în parcare: ştia ea, la câteva străduţe depărtare, un mic bar în care se putea bea un espresso adevărat. Totodată, făceau acolo şi nişte sandvişuri excelente, iar în acea dimineaţă nu pusese nimic în gură. Trecuseră puţin peste trei săptămâni de când se întorsese din scurtul ei week-end, petrecut în compania lui Dan Anderson, ocazie cu care îşi încheiase relaţia cu acest ultim amant. Era prea posesiv, pretenţios şi egoist pentru gustul ei. De atunci avusese parte doar de rutina insuportabilă de la „Cazuri Speciale”. Niciun dosar mai acătării care să-i scoată în evidenţă aptitudinile de detectiv, alături de coechipierul ei, simpaticul şi inteligentul Eric Black, ce adesea se dovedea foarte puţin simpatic şi prea puţin inteligent – după criteriile ei de clasificare a bărbaţilor. Nici măcar nişte skin-heads nu mai profanaseră morminte de animale din cimitirul aflat pe una dintre colinele care împrejmuiesc Los Angeles-ul. Sau măcar nişte asasini, acolo, care să-i mai dezmorţească puţin pe amândoi. Doar nu se pocăiseră cu toţii în noul mileniu! Ajunsă la cafeneaua „Monica’s”, îl salută pe serviabilul patron Jimmy H., după care ocupă o masă la fereastră. Îndată o şi reperă pe fata aşezată la câţiva metri distanţă, pe care nu o observa pentru prima dată pe urmele ei. Aceasta, frumuşică foc, îi întrerupse şirul gândurilor şi o făcu să se întrebe: „Ce-o vrea de la mine, căci mă urmăreşte de câteva zile?” O văzuse de trei ori în ultima săptămână şi asta în condiţiile în care nu era în permanenţă atentă să observe dacă o urmărea sau nu cineva. De obicei, ea era urmăritoarea. Nu mai avu răbdarea de a o mai întâlni şi în alte rânduri, iar după ce primi comanda, bău cafeaua din trei înghiţituri şi muşcă sănătos de două ori din sandvişul cu şuncă şi caşcaval. Apoi, îşi luă sticla cu apă minerală într-o mână şi se îndreptă spre „codiţa” ei, aşezându-se fără să ceară permisiunea la aceeaşi masă. Aşteptă. Fata dădea semne de timiditate şi cu greu reuşea să susţină privirea uşor ironică a Janei. În cele din urmă îndrăzni, cu o voce blândă şi destul de nehotărâtă: — Numele meu este Mara Bachman. Poliţista nu zise nimic, aşteptând ca interlocutoarea ei să continue. — Nu ştiam cum să intru în vorbă cu dumneavoastră, de aceea v-am tot urmărit; văd că v-aţi dat seama. — O.K., pentru că am luat eu iniţiativa, profită şi spune-mi ce ai de spus! — Coafeza dumneavoastră, Ritta, m-a sfătuit să vă abordez şi ea mi-a spus cum arătaţi şi unde vă pot găsi. Văd că părul v-a mai crescut puţin. Aşa era. Nu mai fusese la Ritta de vreo patru luni de zile, când se tunsese fistichiu, din cauza unei anchete întortocheate, în care trebuia să semene cât de cât cu o anumită persoană dispărută. — Într-adevăr, răspunse Jane, trecându-şi cochet mâna prin plete şi înghiţind ultimul dumicat din gustosul sandviş. Va trebui să fac o vizită la coafor în curând, pentru a mai tăia puţin din vârfuri. Mi-e jenă să merg cu dezastrul pe care-l am în cap la un salon mai scump. Deci, o cunoşti pe Ritta. Iată un punct comun! Mai departe? — Este esteticiana mea preferată – continuă Mara Bachman – şi, cu timpul, ne-am împrietenit. — Ce nevoie ai de o esteticiană cu frumuseţea şi tinereţea de care te bucuri din plin? — Tatăl meu, care este un om de afaceri foarte priceput, spune că atunci când dispui de un capital, trebuie să ştii neapărat să-l fructifici. — De acord. Şi de ce m-ai căutat? Mara continua să ezite. — Hai să fim serioase, draga mea, continuă poliţista. De câteva zile mă tot urmăreşti, iar Ritta nu te-ar fi trimis la mine fără un motiv bun. Aşadar, dă-i drumul, că doar începutul va fi un pic mai greu. Tânăra oftă din rărunchi. Se vedea că obrajii ei prinseseră ceva mai multă culoare. — Vă spune ceva numele de Camille Schulze? — Desigur, atleta care a murit subit, sub duş, după o probă de semifond, în braţele amantului şi, totodată, a antrenorului ei. Asta parcă se întâmpla prin august, nu-i aşa? — Exact. — Am auzit că era o alergătoare ce promitea foarte mult, iar constituţia sa fizică nu putea da nimănui de bănuit în legătură cu destinul tragic de care a avut parte. O criză cardiacă atât de puternică, încât să provoace moartea unei sportive de numai 20 de ani – greu de crezut! — Aşa gândesc şi eu! – se bucură Mara că trecuse de momentul penibil al demarării delicatei discuţii cu poliţista. Cami era cea mai bună prietenă a mea. Îmi era aproape o soră, cu care am fost împreună de când mergeam la grădiniţă şi până în urmă cu două luni. Mai e ceva: ea nu suferea de inimă, asta n-aţi spus-o. — Într-adevăr, aşa e. Dar eu zic să nu ne mai rotim în jurul cozii. Crezi că a fost asasinată? — Poate cuvântul este cam dur. S-ar putea să fie vorba doar despre o omucidere involuntară sau circumstanţială. — Faci aluzie la vreun dopaj nefericit, Mara? — Cam aşa ceva. E un gând care nu îmi dă pace şi basta. Dar, în orice caz, indiferent ce s-a întâmplat în realitate, Cami nu avea habar. Nu ar fi intrat niciodată într-o asemenea încurcătură, date fiind ţelurile ei foarte înalte, iar dacă totuşi, ar fi făcut-o, eu sunt prima căreia i s-ar fi destăinuit. Mie îmi spunea absolut totul. — Cum poţi fi atât de sigură? — V-am spus că eram ca două surori. Nu aveam niciun fel de secrete una faţă de cealaltă, iar eu participam la toate antrenamentele şi concursurile ei. Ar mai fi de adăugat că prietena mea, acum decedată, suferea de un orgoliu exagerat. N-ar fi acceptat niciodată ca un artificiu să o ajute în succesul pe care ea dorea să îl atingă prin propriile forţe. — Bun. Şi după părerea ta cine a făcut-o? — N-aş putea fi sigură de identitatea celui care i-a provocat moartea, dar cu siguranţă că antrenorul şi amantul ei, Dennis Burrell, este implicat într-o măsură covârşitoare. Camille îl iubea la nebunie şi credea foarte mult în el. — Ai ceva dovezi în acest sens? — Tocmai asta e problema, mărturisi Mara cu vocea sugrumată de emoţie. — În acest caz, e clar că nu poate fi deschisă o anchetă oficială. — Păi, acesta-i motivul pentru care v-am şi căutat pe dumneavoastră! Ritta mi-a spus că lucraţi în cadrul unui serviciu special al poliţiei şi că sunteţi singura care aţi putea să mă ajutaţi. — Este adevărat că lucrez la „Cazuri Speciale”, însă această tragedie nu este de resortul nostru. Îmi pare rău! — Chiar dacă vă spun că unul dintre amicii lui Burrell, cu care este foarte probabil ca acesta să fi făcut afaceri, se numeşte Simon Molland? Mâna Janei Heron strânse involuntar sticla de apă minerală, iar plasticul scoase un zgomot sinistru, îşi reaminti imediat că îi vorbise coafezei Ritta despre această persoană, care jonglase cu întreaga poliţie din Los Angeles, ba chiar îşi bătuse joc de mai multe secţii redutabile din alte mari oraşe. Nimeni nu fusese în stare să-l înfunde, nici măcar FBI-ul, care avea un dosar frumuşel despre el, însă fără vreo probă incriminatorie de nezdruncinat în faţa instanţei de judecată şi a Juriului celor 12. Devenită pe loc atentă, poliţista îi ceru fetei: — Te rog să fii puţin mai precisă! — La câteva zile după moartea Camillei, la ieşirea de la ceremonia incinerării, Burrell a dispărut pe tăcute, ca şi cum ar fi avut o întâlnire care nu suporta nicio amânare. Având în vedere bănuielile mele şi poate mult prea pătimaşe – am găsit că acest comportament era bizar şi l-am urmărit. Avea, într-adevăr, o întâlnire cu un tip dubios, într-o cafenea din apropiere de Hollywood Wax Museum. — Iartă-mă că te întrerup. Ştii că în muzeul la care te-ai referit se găsesc peste 185 de figuri de ceară înfăţişând diverse personalităţi, printre care şi Marilyn Monroe, a cărei moarte a rămas până astăzi un mister? Dar, mai bine continuă! — Când cei doi s-au despărţit, după un sfert de oră, l-am urmărit pe tip şi i-am notat numărul maşinii. Din păcate, nu am reuşit să-i disting aproape deloc figura. Dar am un amic care lucrează la serviciul circulaţiei rutiere şi el mi-a spus că respectivul automobil aparţine unui oarecare Simon Molland, mare mafiot din lumea interlopă internaţională. Cum nu prea sunt interesată de presa scrisă sau de TV, acest nume nu mi-a spus nimic, până când m-am destăinuit Rittei. — Tot ce ai spus până acum mi se pare foarte interesant. Ai putea să îmi faci un mic rezumat asupra circumstanţelor exacte ale morţii Camillei Schulze şi asupra celor ce s-au mai întâmplat în zilele următoare? — Fără îndoială! Vocea Marei stătea să dea în plâns din când în când, dar tânăra se stăpânea cu stoicism. Poliţista aprecie sinceritatea fetei ca reală, însă trebuia avut în vedere ca nu cumva intensitatea durerii ei să-i perturbe facultatea de analiză şi expunere a derulării faptelor. O îndemnă să continue. — Eram pe teren şi urmăream o cursă amicală de 3.000 m, la care Camille participa în compania a două atlete mult mai în vârstă şi mai trecute decât ea, începu Mara. Jane hotărî că trebuia neapărat să-şi anunţe partenerul, Eric Black, despre cele aflate şi să-l convingă pe căpitanul West să le dea lor cazul. Dacă era, într-adevăr amestecat Simon Molland, trebuia acţionat cu maximum de discreţie şi rapiditate. Se despărţi de Mara Bachman după ce aceasta îşi termină povestea şi îi notă coordonatele, pentru a o putea găsi mai târziu. La despărţire, căldura cu care frumoasa tânără îi strânse mâna era mai mult decât elocventă. Fata îşi punea mari speranţe în ajutorul poliţistei.

Cazinoul groazei de Anthony King  CAPITOLUL 1   Se uită la bărbatul pe care-l cunoştea atât de bine şi din prima clipă îşi dădu seama că era ceva în neregulă cu el. — Ce s-a întâmplat cu tine? Îl întrebă April îngrijorată. Dar cum el nu răspunse, mulţumindu-se s-o fixeze cu o privire tulbure, intră fără să vrea în panică. Frica îşi făcu loc în mintea ei, amplificându-se de la o clipă la alta. — De ce nu-mi spui ce e cu tine? Încercă fata încă o dată să poarte un dialog, mai mult pentru a trage de timp decât din nevoia de a sta de vorbă cu el. Nici de această dată nu primi vreun răspuns. Mai mult – acum îşi dădea seama cu certitudine – bărbatul acesta îi ţinea calea. Ea nu mai putea înainta pe culoarul destul de îngust dacă nu i se făcea loc. Încercă să se retragă cu spatele, dar el o urmări. — Ce vrei de la mine? intră balerina de-a dreptul în panică. Lasă-mă să trec, ce, ai înnebunit? La un moment dat, i se păru că totul nu era decât o halucinaţie sau un vis. Bineînţeles că această scenă neverosimilă nu se putea petrece în realitate, încercă să-şi controleze respiraţia, iar suflul îi reveni treptat la normal. Şi bătăile inimii i se mai domoliră când se ambiţionă să creadă că nimic din ceea ce i se întâmpla nu putea fi adevărat. Totul va trece într-o clipită! îşi mai zise April Miller în sinea ei, încercând să se încurajeze. Dacă se va ciupi, va constata că nu se afla pe un tărâm real. Deodată, rânjind ca un bezmetic, bărbatul se repezi la ea, îi petrecu un şnur pe după gât şi începu să strângă uşor, înghiţind-o din priviri. Iniţial, fata nu reacţionă în niciun fel, aşteptând ca în orice clipă să se trezească din somn. Dar asta nu se întâmplă. Dimpotrivă, simţi cu claritate că nu mai putea respira în voie şi că o strângea ceva de gât. Era în stare să perceapă până şi respiraţia greoaie a bărbatului din faţa ei, care îi sufla în nas. Ăsta nu mai este vis, cu siguranţă, realiză ea, încercând să inspire încă o gură de aer înainte ca mintea să i se întunece complet. Avea să moară? Dacă da, atunci măcar să se lupte pentru viaţa ei! April prinse a izbi disperată cu pumnii în agresor, însă furibunda ei înverşunare nu făcu altceva decât să-l provoace şi mai mult pe acesta. — Aşa, bravo! se bucură el, îndemnând-o cu o voce sugrumată de emoţie: salvează-te! Dar loviturile deveneau în fiecare clipă tot mai anemice, şnurul de nailon intrându-i în carne în mod ireversibil. El îşi dădu seama cu satisfacţie că nu era nevoie să mai strângă. Trebuia doar să aştepte. De aceea, apucă „arma” crimei cu o singură mână, iar cu cea rămasă liberă rupse bluza şi sutienul balerinei. Vederea unui sân bine conturat, cu sfârcul în vânt, îl făcu să închidă puţin ochii, de parcă aşa ar fi putut percepe mai bine o senzaţie nemaipomenită, numai de el ştiută. În acel moment, ştiindu-se pierdută, April nici nu luă seama la goliciunea ei. Cu imaginea morţii înaintea ochilor, ar fi dat orice, numai să fie lăsată în viaţă. Ce mai conta dacă o viola? Numai să scape cu zile… Ar fi vrut să-l implore, să-i promită toate economiile ei din ultimii doi ani, însă nu mai putu articula niciun sunet din cauza strânsorii. O ceaţă care devenea din ce în ce mai groasă îi acoperi privirea şi, la început, subconştientul ei se bucură de asta. Nu mai era nevoită să privească chipul acela posedat de sadism, care-i lua viaţa fără niciun motiv. Devenind moale, genunchii i se îndoiră şi îşi pierdu cunoştinţa. Nici măcar atunci bărbatul nu îşi slăbi strânsoarea, însoţindu-şi victima pe podea. Apoi se instală confortabil alături, contemplând cum ultimul strop de viaţă se scurgea irefutabil din trupul balerinei, îi venea s-o soarbă din priviri, atât de mult îi plăcea acel spectacol… Cu un inconfundabil rânjet inuman pe chip, bărbatul mângâie trupul tânăr ce se afla la dispoziţia lui şi îl dezgoli de costumul de scenă. Acum era încă şi mai frumoasă… Slăbi încet strânsoarea din jurul gâtlejului ei şi, văzând câteva urme de sânge în locul în care şnurul îi intrase în carne, le tamponă grijuliu cu o batistă umezită cu limba. — Acum e bine, te-ai liniştit… vorbi el de unul singur, convins că ea încă îl asculta şi îl dorea. Această obsesie îl încuraja să-şi vadă mai departe de incalificabila treabă pe care o începuse, îi aranjă capul într-o poziţie cât mai comodă (după părerea lui), potrivindu-i câteva şuviţe de păr pe frunte. Aşa îi plăcea să o vadă pe scenă sau în culise, în timpul spectacolelor sau la repetiţii. Era atât de frumoasă şi de tânără! Emana numai prospeţime în jurul ei. Bărbatul simţi că nu mai putea rezista tentaţiei sexuale ce pusese stăpânire pe el şi se descheie grăbit la şliţ. Apoi îi depărtă picioarele, făcându-şi loc între ele. Nu se putu abţine să nu sărute sfârcurile şi sânii aceia pe care îi divinizase până atunci în taină. Ba chiar îi muşcă, cuprins de excitaţia morbidă ce îi furase minţile. Era timpul să ia ceea ce i se cuvenea şi să-i dea balerinei ceea ce credea el că avea nevoie. Într-un ritual numai de el visat, asasinul îşi penetră victima şi începu să împingă, transpirând abundent, în vreme ce întregul său corp fu cotropit de acea sinistră împerechere… * * * Poliţiştii se uitau unii la alţii ca proştii. Aşa ceva nu se mai întâmplase în Las Vegas în ultimii douăzeci de ani! Trebuiau luate cele mai operative măsuri pentru prinderea psihopatului, însă lipsa unor urme elocvente şi a martorilor făcea imposibilă începerea anchetei. Nimeni nu văzuse şi nu auzise nimic. În afară de urmele de spermă de pe pubisul decedatei, detectivii nu aveau de ce se agăţa. După două zile de studiu, Laboratorul de Medicină Legală din Las Vegas ajunse la următoarea concluzie, pe care o menţionă în raportul de expertiză: „Prin metoda absorbţiei pe care am utilizat-o, am ajuns la concluzia că petele de spermă sunt amestecate cu secreţia vaginală a victimei. Din acest motiv, nu s-a putut determina grupa sanguină a făptuitorului şi nici ADN-ul acestuia. În orice caz, contactul sexual a avut loc după ce femeia a sucombat, ceea ce ne îndreptăţeşte să considerăm că avem de-a face cu un caz de sadism urmat de raporturi necrofile.” În concluzie, nicio pistă pentru poliţişti. Totuşi, ei au cerut detalii în ceea ce priveşte aceste perversiuni sexuale, primind următorul răspuns: „Necrofilia reprezintă raporturile sexuale cu cadavre şi indică grave tulburări psihice de intensitate psihotică. De asemenea, sadismul constă în exercitarea unor leziuni de violenţă asupra victimei, ce sunt adesea letale. Ca instinct al posesiunii absolute, sadismul este un amestec de eros şi thanatos (Eros – zeul dragostei; Thanatos – zeul morţii) pentru unii cercetători. Numele acestei perversiuni extreme vine de la marchizul de Sade care, în cărţile sale blestemate (deşi Apollinaire spunea că, din punct de vedere literar, sunt geniale), a susţinut că nu există Dumnezeu, ci numai natura crudă, că omul caută răul pentru a suplini lipsa lui de însemnătate în societate. Sadismul exprimă şi o sexualitate eşuată, ce determină amplificarea agresivităţii. Acest sindrom apare la subiecţii care prezintă o angoasă a impotenţei, sentimente de umilinţă şi diverse frustrări ce împiedică erecţia. Cu cât victima îi va implora mai mult, agresivitatea lor va deveni mai exacerbată. Sadismul poate fi definit şi ca o «haită de simţuri la pândă sau ferocitatea celor slabi în faţa femeii»”. Departe de a se lumina câtuşi de puţin, poliţiştii nu avură de ales şi puseră „Dosarul balerinei” în fişetul cu cazuri nerezolvate, fără însă a-l clasa.

Droguri si moarte la Los Angeles de Anthony King politia criminala 1 CAPITOLUL 1   — Aleargă! Ai pierdut circa patru secunde la ultimul tur de pistă. Cu toată durerea din gamba dreaptă, cuprinsă de crampe, Camille îi zâmbi în fugă antrenorului ei din ultimii doi ani. Şi proaspăt amant de numai trei luni. Mara, buna ei prietenă încă din copilărie, care nu lipsea de la niciun antrenament, darmite de la vreo competiţie oficială, încerca şi ea să o încurajeze: — Hai, Cami, ştiu că poţi! Mai ai doar două ture de stadion. Arena, pe care îşi desfăşura activitatea şi clubul privat de atletism al lui Dennis Burrell, era situată în Westwood, Los Angeles, un cartier mare cât un oraş. Mai precis, acesta era amplasat aproximativ la mijlocul distanţei dintre Hollywood şi Oceanul Pacific, în apropiere de Universitatea California din Los Angeles. Atletismul era viaţa ei. Camille Schulze începuse să fie îndrăgostită de acest sport încă din copilărie, încântată fiind de competiţiile de anvergură televizate, dintre care nu scăpa niciuna. Din pricina acestei nevinovate pasiuni îşi cam neglijase şcoala, dar părinţii ei – oameni destul de înstăriţi – rezolvaseră situaţia, angajând pentru fiica lor un fel de meditator-preparator, care o ajuta în fiecare zi la lecţii. Acesta reuşi să o stăpânească până la bacalaureat, pe care fata îl luă la mustaţă, cum s-ar spune. Dar, deîndată ce termină cu această neplăcută activitate, Camille se dedică în întregime atletismului, mai exact probelor de fond şi semifond, la care constituţia sa robustă îi asigura o carieră promiţătoare. Aşadar, îşi abandonă definitiv studiile şi se înscrise la clubul privat al lui Burrell, care nu concepea, după propriile-i spuse, să nu scoată din ea o mare campioană. Ce-i drept, spre acest ideal o stimulau talentul său, o voinţă de fier şi o putere de muncă fenomenală. Păcat că nu poseda o musculatură prea robustă a picioarelor! Avea nevoie doar de puţin succes ca să reuşească, iar antrenorul şi prietena ei cea mai bună, Mara Bachman, o încurajau încontinuu în acest sens, cu toate cele trei entorse pe care le suferise în ultimii doi ani. Poate şi din cauza acestor accidente ieşise prima în puţine competiţii şi acestea nu prea importante, însă era destul de tânără la cei 20 de ani ai săi, iar norocul i-ar mai fi putut surâde o bună bucată de timp. Burrell justifica lipsa temporară de rezultate notabile, incriminând masa musculară a Camillei ca fiind insuficient dezvoltată. Ceea ce putea fi rezolvat printr-un regim alimentar adecvat marilor campioni şi prin multă muncă. De aceeaşi parte a baricadei se afla şi tatăl vitreg al fetei, medicul Rutger Schulze, ce ţinea foarte mult la antrenor şi la munca pe care acesta o depunea pentru succesul fiicei sale adoptive. Deoarece se căsătorise cu actuala sa soţie pe vremea când Cami abia împlinise 3 anişori, doctorul şi-ar fi dorit şi el un copil, de preferinţă un băiat, dar soarta nu fusese de partea lui. Până la urmă se mulţumise cu o familie destul de fericită şi suficient de bine situată financiar, compusă din numai trei persoane. — Mai ai o singură tură, poţi recupera acum ca să ieşi prima! – îi mai strigă o dată Dennis de pe marginea pistei. Cu Mara Bachman era prietenă încă de la grădiniţă şi nu se despărţiseră niciodată, iar părinţii lor erau buni amici. Ele erau considerate de toată lumea ca două faţete inseparabile ale aceleiaşi entităţi. Şi totuşi erau atât de diferite! Pe cât era Cami de sportivă şi de puţin atrasă de spiritualitate, în ciuda inteligenţei ei înnăscute, pe atât de ocupată era prietena ei de lecturare a mormane de cărţi cu titluri imposibile. Pe lângă asistarea carierei prietenei ei, Mara – deşi avea părinţi bogaţi, care o ajutau financiar – îşi câştiga existenţa din scenarii de scurt metraj pentru televiziune şi radio. — Acum eşti în linie dreaptă! Trage tare la sprint! – o încuraja de astă dată prietena, când atleta trecu prin faţa ei cu chipul marcat de efortul depus. În mod paradoxal, seducătoarea Camille nu îşi bătea capul cu felul în care arăta, în vreme ce erudita Mara era cochetă ca o doamnă de salon şi ştia să îşi pună foarte bine în valoare farmecele feminine. * * * Să câştige! Să iasă prima dintre cele trei alergătoare mult mai în vârstă decât ea şi mai puţin pregătite fizic. Închise ochii pentru două secunde. Trebuia să-şi joace rolul până la capăt. Acum urma sprintul final. Numai de-ar lăsa-o această blestemată de crampă musculară şi inexplicabila greutate pe care o resimţea în zona gambelor! Ştia că va câştiga. Trebuia să câştige, altfel nu se putea. Totuşi, picioarele nu o ajutau deloc să le ajungă din urmă pe adversarele ei din acea partidă neoficială de 3.000 m. Nu mai putea, dar n-avea cum să abandoneze. Nu o făcuse niciodată până atunci şi nici acum nu avea aşa ceva în gând. Poate din cauza furiei sale neputincioase nu era în stare să le întreacă pe cele două, care parcă se mai depărtaseră puţin de ea. Gata, pierduse. Ea trecuse ultima linia de sosire. Îşi luă sacul de sport şi prosopul, îndreptându-se, fără să privească pe nimeni, spre vestiare. Nu îşi putea da seama ce era cu ea. Probabil un duş va fi şi reconfortant şi consolator, se gândi Camille, care abia mai răsufla, de parcă ar fi avut o mare greutate pe piept. — Oare ce să fie cu Cami? – îl întrebă Mara pe Dennis, în drumul lor spre cabine. — O pasă proastă, nimic altceva. Aşa se întâmplă cu toţi marii campioni. — Poate fi din pricina mâncării? — Nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! Ştii foarte bine că ea nu pune în gură înainte de alergare decât o cafea neagră. Camille nu mai avea crampe, însă simţea cum greutatea din gambe urca în braţe şi mai acut în ceafă. Niciodată nu mai avusese asemenea simptome. Intră sub duş, dar starea de rău persista, ba mai mult, se amplifica de la un minut la altul, încet-încet, izolând-o de tot ce era în jurul ei. Prin crăpătura uşii apăru capul îngrijorat al Marei: — Cum merge? — Nu prea grozav, parcă aş cântări tone, nu 58 kg. — Eşti furioasă că n-ai reuşit să învingi, nu-i aşa? Nu te mai gândi la asta. Data viitoare va fi mult mai bine, ai să vezi! — Bineînţeles că am draci, oricine ar avea în locul meu, dar este ceva ce nu pricep. Ai vrea să-l chemi puţin pe Dennis? — Desigur, imediat. * * * Burrell nu era numai antrenor, ci avea pregătirea necesară şi ca preparator fizic sportiv. Mara pătrunse în vestiarul bărbaţilor, pentru a-l căuta pe antrenor. Acesta se pregătea şi el pentru duş, având în jurul taliei doar un prosop înnodat. Corpul frumos încă, la cei 40 de ani ai lui, o făcu pe fată să aibă unele gânduri nu tocmai catolice la adresa bărbatului, dar nu i-ar fi făcut, pentru nimic în lume, aşa ceva celei mai bune prietene pe care o avea. Cu toate că nu era prima oară când o încercau simţăminte erotice în prezenţa lui. — Ce s-a întâmplat? — Nu ştiu. Ea nu se simte bine deloc şi te-a chemat. Nu mai e nimeni la duşuri. — Bine, mulţumesc! – mai spuse antrenorul şi se îndreptă, oarecum grăbit, spre locul în care se afla eleva şi amanta lui. Prin aburi, Camille abia se mai putea ţine pe picioare. — Ce e cu tine? – se interesă Dennis. — Nu ştiu, mă simt atât de greoaie, respir cu dificultate, iar membrele îmi sunt amorţite. Mai devreme erau doar gambele, dar acum şi mâinile mă înţeapă. O fi ceva cu circulaţia sângelui? El ezită puţin, după care îşi atârnă prosopul într-un cuier şi intră în cabină alături de Camille, pe care o luă imediat în braţe. Fata se sprijinea de el mai mult decât stătea pe propriile picioare. Antrenorul îi puse mâna sub sânul stâng şi aproape imediat îşi dădu cu părerea, încercând să o liniştească: — Ai puţină tahicardie, probabil şi o oarecare hipoglicemie. Ţi-am repetat de atâtea ori că nicio alergare, indiferent de distanţă, nu trebuie luată în glumă. Dovadă rezultatul cu care te-ai ales astăzi! — Bine, dar eu am făcut tot ce am putut. — Aiurea! De fapt, eu sunt de vină. Nu trebuia să te las să intri pe pistă decât după un mic dejun sănătos. Te-ai fi simţit cu totul altfel acum. Şi învingătoare pe deasupra. — Eşti sigur că nu e ceva grav? — Grav pe dracu’! Ai doar 20 de ani şi un organism de elefant. Ce poate fi grav într-o atare situaţie? O masă bună şi totul o să treacă. — Dennis, nu cumva mi-ai dat nişte mizerii să înghit? — Te referi la droguri? Ce, eşti nebună? — Iartă-mă! Nici eu nu mai ştiu ce spun de când am pierdut cursa în faţa acelor epave. De vină este, probabil, nemărginitul meu orgoliu. Pe viitor o să încerc să mă controlez mai bine. — În acea zi vei fi o mare campioană! — Hai, nu mai vorbi cu mine ca şi cum ai sta la palavre cu un copil. — Am observat de câtăva vreme că nu mai eşti o fetişcană… — Şi-atunci, ce mai aştepţi? Nu crezi că ar fi timpul să mă faci bine? Doar eşti şi preparatorul meu fizic! Dennis îi închise gura cu o scurtă sărutare, după care îi lăsă căile respiratorii libere, pentru a putea trage aer în piept cât mai bine. Iar mâinile sale puternice începură să alunece alene pe trupul ei tânăr şi viguros. Orice s-ar spune, nu era un bărbat care să rămână indiferent lângă o tânără superbă precum Camille. Parcă executa un ritual, se gândi el, dar nu lăsă această imagine să-l distragă de la ceea ce avea de dus la bun sfârşit atunci şi acolo. În vreme ce apa cădea pe ei, Dennis o îmbrăţişa cu o pasiune nedisimulată, urmărindu-i conturul trupului, poate puţin cam solid în partea din spate şi mai jos, până pe la genunchi. Ea gemea, înclinându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă. De aceea, bărbatul o întoarse de-a binelea cu spatele la el, o sărută pe gât şi pe umeri, prinzându-i apoi cu hotărâre sânii puternici – poate puţin prea puternici – în mâini. Şi Camille era pasionată de amor, cu toate că nu se putea declara o expertă la acest capitol. Majoritatea cunoştinţelor sale erotice mai sofisticate se legau, în special, de numele partenerului ei; însă tot ceea ce făcea, făcea cu mare pasiune. — Dragul meu, nu-i aşa că mă iubeşti şi mă vrei? – îl întrebă ea, ameţită cum era şi dornică de amor. Bineînţeles că bărbatul nu îi dădu niciun răspuns, întorcând-o din nou cu faţa la el şi muşcându-i lobul unei urechi. Ea îşi ridicase deja un picior şi, reuşind cu greu să-şi menţină echilibrul, îl încolăci pe amantul ei pe după şolduri. Avea neapărată nevoie de sex, iar amândoi ştiau acest lucru. Şi Dennis era pregătit de a trece la atac. Făcuse amor cu ea de zeci de ori, dar niciodată nu se săturase. O luă în braţe până la urmă, iar fata, cu o grimasă de bucurie pe chip, îi zâmbi recunoscătoare, petrecându-şi braţele în jurul gâtului lui. Ochii ei căprui, întredeschişi, căutau privirea bărbatului, sorbind-o cu mare dragoste. Începu să împingă, metodic şi rar, rezemând-o pe Camille cu spatele de peretele faianţat şi flexându-şi puţin genunchii. Sub strânsoarea braţelor lui, fata se unduia atât cât putea, scâncind din ce în ce mai excitată. Îşi strânse puternic pleoapele şi începu să articuleze un fel de rugăminţi fierbinţi – sau, poate, cuvinte de dragoste – însă vorbele ei nu mai erau inteligibile, semănând mai mult cu un bolborosit. El îşi acceleră ritmul, intrând din ce în ce mai mult, iar ea se prinse cu o mână de braţul duşului, pentru a fi mai uşoară şi a-i da o mână de ajutor. Pe lângă zgomotul apei care cădea asupra lor, nu se mai auzeau decât gâfâielile bărbatului şi plesniturile feselor Camillei de faianţa udă. Ea vru să scoată un ţipăt de plăcere, însă ceea ce îi ieşi din gâtlej fu un horcăit, care nu îl făcu pe Dennis să îşi tempereze elanul. Ba dimpotrivă, pătrunderea lui implacabilă devenea din ce în ce mai violentă, amândoi ştiind că acest lucru nu le era dizgraţios defel. În culmea extazului, Burrell tresări. Amanta lui avusese cu siguranţă orgasm, apoi, corpul ei se cabrase spasmodic de câteva ori, ca în cele din urmă fata să se lase greoaie pe umerii lui, lunecându-i din mâini pe podea. El opri duşul, încercă s-o ridice şi, îngrijorat, o mai palpă o dată sub sânul stâng. Inima Camillei Schulze încetase să mai bată.