Anthony King

Blestemul diamantelor de Anthony King  CAPITOLUL 1   — Spune-mi cifrul, boşorog nenorocit, dacă vrei să mai trăieşti! Cuprins de groază, cu gura plină de sânge de la loviturile primite, bătrânul nu putu articula niciun cuvânt. O nouă serie de pumni se abătu asupra capului său. — Spui sau te trimit pe lumea cealaltă cât ai zice „peşte”? — Nu mă omorî! – reuşi victima să bolborosească. Nu ţi-am făcut nimic! — Ticălosule! Dacă nu-mi dai colecţia de diamante, înseamnă că îţi baţi joc de mine! Iar în acest caz, te voi tortura până când îţi vei da ultima suflare. Agresorul scoase un stilet din buzunar, trase pătura de pe bătrân şi voi să-l înţepe, pentru ca acesta să-l ducă la seiful în care-şi ţinea bijuteriile, în acel moment văzu colierul în mâna lui. — Ia uite ce minunăţie ascundea împuţitul sub cearşaf! Dă-l repede încoace! – zise bărbatul, înţepându-şi victima în braţ. Aceasta deschise pumnul, dând la iveală o superbă piesă de colecţie, lucrată manual în diamante de mari dimensiuni. Valora pe puţin un milion şi jumătate de dolari. Samuel Lee Donovan, în vârstă de 78 de ani, făcuse un adevărat cult pentru preţioasa lui colecţie de odoare, dar mai ales pentru colierul care acum se afla în mâna tâlharului. În fiecare seară deschidea seiful, îşi lua valoroasa bijuterie şi o mângâia înainte de culcare. Apoi o aşeza cu evlavie pe perna de alături, adormind de fiecare dată cu ea în gând. Deşi iubea această podoabă mai mult decât lumina ochilor, reuşi cu greu să articuleze, ştiind că totul este pierdut: — Ia colierul, dar cruţă-mi viaţa! — Ca să mă torni pe urmă la poliţie, şmechere? — N-am s-o fac, crede-mă! Ia tot ce vrei din casă şi lasă-mă în pace! — Nu te las decât dacă-mi dai şi restul colecţiei pe care ştiu că o ţii sub cheie! — Asta nu se poate! — Nu? – se miră banditul. Atunci ţine! Şi începu să-l înţepe pe bătrân cu stiletul în piept şi în burtă. La primele două răni, victima gemu stins, dar încă un pumn primit în gură îl reduse la tăcere. Sângele prinse a-i înroşi pijamaua albă ca zăpada. — Opreşte-te! Îţi dau tot, dar nu mă mai chinui. Sunt prea bătrân pentru atâta suferinţă. — Aha! Deci te-ai hotărât să cooperezi? — Da! – abia rosti Samuel, suspinând din adâncul sufletului. — Foarte bine! Atunci îţi aduc automobilul, iar tu mă conduci la seiful pe care-l vei deschide de bunăvoie şi nesilit de nimeni, râse agresorul sarcastic. Cu mare greutate, bătrânul reuşi să se instaleze în scaunul său electric cu rotile, cu ajutorul căruia se deplasa de mai bine de trei ani de zile. Apoi acţiona butonul de înaintare, îndreptându-se încet spre celălalt capăt al dormitorului. O nouă comandă făcu un mic dulăpior să se mişte lateral, scoţând la iveală uşa metalică a unui sofisticat seif, protejată de un geam de plexiglas. După această operaţiune, bătrânul îşi deplasă căruciorul cu un metru înapoi. Banditul se lăsă pe vine, studie de la distanţă seiful şi se ridică nervos, croindu-i victimei alte lovituri în cap cu mânerul pumnalului. — Îţi baţi joc de mine sau ce? Mă consideri imbecil? Crezi că nu mi-am dat seama că orice atingere a geamului de protecţie va declanşa sistemul de alarmă? Pentru ultima oară îţi spun, porcule! Ori îl deschizi imediat, ori îţi iei adio de la viaţa ta mizerabilă! Bătrânul începu să înţeleagă faptul că trăia ultimele sale clipe de viaţă pe acest pământ. Din păcate, niciodată nu fusese un om prea curajos, întotdeauna detestase suferinţa fizică. În situaţia în care se afla, era în stare să renunţe la însemnata sa avere doar pentru a mai trăi măcar un an. Era conştient că nu va lua absolut nimic cu el în mormânt. Cine ştie prin ce miracol, dacă reuşea să câştige ceva timp, poate avea să fie salvat… Aşa că spuse cu glasul stins: — Nu mă mai lovi, că îţi dau tot ce vrei! După care îşi lipi palma mâinii drepte de geamul de protecţie şi o deplasă lateral, cu tot cu ecranul din plexiglas. Spre bucuria tâlharului, nu se declanşă nicio alarmă. — Vezi, ţi-am făcut pe plac! – zise victima, încercând să mai tragă de timp. Lasă-mă în viaţă şi îţi promit că vei avea numai de câştigat! — Gata cu trăncăneala, boşorogule! Formează imediat cifrul şi deschide seiful! Ai consumat deja întreaga răbdare pe care o aveam. Cu gesturi făcute cu încetinitorul, bătrânul se execută, numărând în gând secundele pe care le mai avea de trăit. Stânga 5, dreapta 7, stânga 2 şi, în sfârşit, dreapta 4. Se auzi zgomotul unui declic bine uns şi bătrânul se deplasă din nou înapoi, cu ultimele sale puteri. Banditul, străbătut de fiorii nerăbdării, îşi împinse victima cu putere, făcând căruciorul cu rotile să se răstoarne împreună cu ocupantul acestuia. Apoi roti clanţa circulară spre dreapta şi trase cu putere, deschizând seiful. Înăuntru se găsea o cutie destul de mare, capitonată cu pluş de culoare grena şi câteva teancuri de hârtii de 100 dolari. Fără a lua în seamă banii, bărbatul apucă cutia şi o deschise. Frumos aranjate în câteva compartimente, se găseau mai multe inele, brăţări, o broşa, două diademe şi câteva perechi de cercei, toate piesele de colecţie fiind confecţionate din diamante lucrate manual de acelaşi meşter. Cuprins de emoţie, tâlharul îşi trecu degetele tremurânde pe deasupra lor, mângâindu-le. Cât de mult visase la această inestimabilă comoară! – se gândi el. Şi iată că, în cele din urmă, reuşise să pună mâna pe ea. Diamantele erau numai ale lui din acel moment. Inclusiv săculeţul de piele din fundul seifului, pe care abia acum îl zărea. Şi acesta era plin cu nestemate. Să tot fi fost vreo 300 de grame de diamante! Acum se putea declara într-adevăr bogat. Adună bijuteriile din cutie şi le introduse în săculeţul de piele, moment în care îşi aduse aminte de fostul lor proprietar. Acesta căzuse pe o parte şi se uita ţintă la el. Trebuia neapărat să-l suprime. Apucă stiletul şi, cu o mişcare plină de ură, îl înfipse în inima bătrânului, răsucindu-l, fără însă a mai provoca vreo reacţie din partea acestuia. Milionarul Samuel Lee Donovan nu putea fi ucis încă o dată. Suferise deja un atac de inimă fatal, care-i curmase viaţa în câteva secunde.

Colectionarul de cadavre de Anthony King  CAPITOLUL 1   Legată la ochi cu o eşarfă de culoare neagră, prin care nu răzbătea nicio rază de lumină, negresa înainta cu paşi mici. La un moment dat, se opri aproape involuntar. Bărbatul aflat în spatele ei îi comandă pe un ton fără drept de apel: — Continuă să mergi! Aşa… atenţie la scări! Kim Lassell se supuse, docilă, urmându-şi drumul, începu să coboare o scară de piatră. În atmosfera închisă domnea un puternic iz de mucegai, astfel că biata tânără simţi brusc cum o cuprindea frica. Parcă se afla într-unul dintre beciurile de tristă amintire folosite odinioară de Inchiziţie pentru torturarea victimelor sale. Prizoniera îşi aminti de toate grozăviile pe care le citise în legătură cu monstruoasa instituţie. Ştia că fusese un soi de tribunal special, instituit de papalitate pentru a lupta împotriva ereziei prin intermediul unei proceduri particulare. A dispărut în secolul al XVIII-lea, excepţie făcând Spania, unde s-a menţinut pentru un timp sub o formă de poliţie politică. Dar Kim nu avea de gând să se lasă invadată de groază la asemenea gânduri. Amintindu-şi încă o dată de impresionanta sumă de bani care i se promisese, prinse din nou curaj şi luă hotărârea să facă tot ce i se va cere. — Opreşte-te! auzi ea vocea tăioasă a bărbatului ce o însoţea, care părea că se afla în căutarea unui anume loc în zona acelui zid umed de care se apropiau. Se auzi un zgomot sec, apoi peretele din stânga prizonierei se deplasă lateral. Bărbatul se apropie şi mai tare de negresă şi o împinse în direcţia acelei incinte secrete. Apoi îi desfăcu legătura de la ochi şi, spre surprinderea lui Kim, îi zâmbi larg. — Unde… îngăimă ea, însă fără a fi în stare să-şi ducă întrebarea până la capăt. În momentul când descoperi locul în care se afla, pe faţă i se întipări o mască de groază, aşa că nu mai putu articula niciun sunet. Încăperea în care fusese atrasă nu avea nicio fereastră, în schimb era dotată cu tot soiul de obiecte şi instrumente ciudate, ca de tortură, aşezate cu grijă în jurul unei mese de dimensiuni foarte mari. Fără doar şi poate, acel spaţiu lugubru părea o imagine desprinsă dintr-un film de groază. Cel puţin aşa gândea Kim în acele clipe de coşmar. — Nu te mai preface atât de oripilată, şuieră bărbatul. La banii pe care îi dau pe fundul tău, ţi-o pot trage unde am eu chef! Înspăimântată, Kim îşi întoarse privirea de la peisajul macabru din jur şi privi cu atenţie la cel care i se adresase. Bine făcut, în jur de 40-45 de ani, tipul purta un costum de culoare închisă, care îi scotea în evidenţă părul negru ca pana corbului şi era dotat cu o pereche de ochi albaştri de toată frumuseţea. Nu părea a fi un om rău, aşa că negresei parcă îi veni inima la loc. „Ce naiba! îşi zise ea. Îl rezolv şi gata, am scăpat de toate astea!” Apoi îi vorbi: — Totul aici mi se pare destul de ciudat. În plus, mă aşteptam să fie şi alţi bărbaţi. Dar asta… Fata nu apucă să-şi încheie fraza pentru că, în acel moment, el o luă în braţe ca s-o depună apoi direct pe masa din mijlocul încăperii. Fără a sta pe gânduri, îi legă mâinile şi picioarele în lanţurile care erau prinse de fiecare dintre cele patru colţuri ale mesei, apoi o dezbrăcă de tot, smulgându-i hainele cu sălbăticie. — Lasă-mă! Ce, ai înnebunit? ţipă Kim, încercând să se zbată. Dar el nu luă în seamă protestele ei. Dimpotrivă, începu s-o miroasă aşa cum adulmecă un câine o urmă. Apoi prinse a-i frământa pe rând sânii, coapsele şi pulpele, pentru ca, brusc, să-i introducă două degete între picioare. Din pricina violenţei cu care bărbatul făcuse acest gest, Kim nu-şi putu reprima un urlet de durere. Printre dinţii strânşi, el îi zise ameninţător: — Ştiu că-ţi place senzaţia pe care tocmai ţi-am provocat-o, dar nu ţipa, că-mi strici tot cheful! Rămas şi el în pielea goală, individul se sui deasupra victimei sale şi începu să-şi frece pieptul de trupul încordat la maximum al acesteia. Negresa nu mai ştia ce să creadă. În plus, încăperea care semăna cu o cameră de tortură din evul mediu continua să o înspăimânte, dându-i fiori reci pe şira spinării. „Să-mi facă indiferent ce mi-o face, numai să scap teafără de aici! îşi zise ea. Poate că, la urma urmei, nu este un sadic, ci doar un mic pervers! Dar ce penis imens are!…” Când se sătură să se mai frece de ea, agresorul se căţără pe pieptul negresei, îi puse organul pe faţă şi îi ordonă cu aceeaşi voce inumană: — Acum ocupă-te de el cum trebuie! „Asta era? se gândi Kim. Nicio problemă, te rezolv eu imediat!” Şi se apucă de treabă, extrem de conştiincioasă, făcând eforturi evidente pentru a primi cât mai mult din ceea ce-i dădea el… Din păcate, însă, după numai cinci minute, realiză că supliciul ei avea să mai dureze. El îşi extrase enormul organ, desfăcu lanţurile de la gleznele fetei pentru a-i încrucişa picioarele, apoi i le legă din nou. La fel procedă şi cu mâinile ei, obligând-o să se culce pe masă cu faţa în jos. După aceea luă o coadă de topor şi i-o înfundă lui Kim direct în sex. — Bestie! scrâşni din dinţi negresa, în vreme ce lacrimi de durere îi inundară ochii. La auzul acestui apelativ, el se mulţumi să rânjească, apoi îi împinse şi mai tare lemnul înăuntru, pălmuindu-i cu plăcere fesele bombate. Ea îşi strânse pumnii până când unghiile îi pătrunseră în carne şi palmele prinseră a-i sângera. Aşa ceva nu mai păţise în întreaga ei viaţă de prostituată! — Să nu-mi spui că ai să-mi reproşezi ceva, doar te plătesc regeşte, târfă de culoare ce eşti! Kim nu îndrăzni să-l înfrunte pentru a nu-l întărâta şi mai mult, însă el parcă înnebunise. O lăsă cu parul înfipt în ea, căută înfrigurat în buzunarele pantalonilor săi aruncaţi pe jos, scoase de acolo o ţigară, apoi şi-o aprinse, încercând să se liniştească. Pe urmă luă în mână un carneţel şi începu să-şi noteze ceva. „De mult nu m-am mai distrat atât de bine!” se arătă el mulţumit, în tăcere. „Târfa asta e de toată isprava! O adevărată piesă de colecţie, ce mai… Totuşi, unele dintre reacţiile ei îmi pun semne de întrebare. Mă aşteptam să se comporte cu totul altfel, dată fiind profesia ei…” Bestia lăsă deoparte uneltele de scris şi se apropie din nou de Kim pentru a-şi continua experimentul, îi stinse ţigara între omoplaţi, împinse şi mai mult coada de topor în măruntaiele ei, apoi o scoase încet de tot, aruncând-o într-un colţ al încăperii. Ea nu îndrăzni să respire de uşurare, neştiind ce avea s-o aştepte în continuare. Iar arsura o ustura atât de rău!… Bărbatul se sui din nou pe masă, îşi înfipse degetele în fesele ei şi le depărta cu brutalitate una de cealaltă. Apoi îşi potrivi monstruosul sex erect în crăpătura acestora şi împinse cu toată forţa. Inelul care străjuia această „intrare secretă” rezistă numai pentru o fracţiune de secundă, după care cedă exact în momentul în care violatorul scoase un îndelung oftat de plăcere. E drept că lui Kim nu i se întâmpla acest lucru pentru prima dată, însă nicicând nu fusese sodomizată cu atâta cruzime… Penetrările lui deveniră atât de furioase, încât negresa era sigură că va fi despicată în două. Începu să-şi mişte şoldurile într-o parte şi în alta, nicidecum de plăcere, ci pentru a-i face lui cât mai mult loc, astfel încât durerile ei să fie cât mai mici. Zgomotul produs de corpurile lor, care se izbeau cu putere într-un ritm foarte alert, îl excitară şi mai mult pe violator. Acesta gâfâia şi transpira din abundenţă. Simţea o plăcere animalică din pricina sodomiei căreia i se deda şi se felicita în gând pentru inspiraţia avută când o alesese pe negresă ca să facă parte din colecţia lui. Acum se ţinea cu ambele mâini de umerii ei pentru a n-o lăsa să scape din strânsoare. Ea îşi întoarse capul uşor şi reuşi să-i înşface două degete cu dinţii. Apoi muşcă din ele cu ură, până când simţi că ajunsese la os. Bărbatul nu-şi abandonă penetrările nicio clipă, mulţumindu-se să-i repeadă un pumn în ceafă cu mâna rămasă liberă. Lovitura o ameţi pe Kim, făcând-o să-şi descleşteze maxilarele şi să dea drumul prăzii sale. — Trebuia să mă muşti atunci când eram în gura ta. Acum e prea târziu, îi zise el, continuând s-o sodomizeze cu toată puterea. Când simţi că nu se mai putea abţine, se aplecă asupra trupului ciocolatiu, o muşcă de ceafă şi explodă în interiorul ei cu un mârâit animalic prelung. Apoi, cuprins de convulsii, corpul lui transpirat se prăvăli peste cel al negresei, care suspina îngrozită şi deznădăjduită. După cinci minute de relaxare în această poziţie, bărbatul coborî de pe ea, luă coada de topor din colţul în care o aruncase şi se apropie de negresă pentru a o înspăimânta şi mai tare. — Ca să nu suferi din cauza absenţei unui sex între superbele tale fese, am să-ţi înfig asta în fund! Te asigur că o să-ţi placă la nebunie… — Nuuu! mai apucă ea să strige înainte de a simţi o durere îngrozitoare în spate. El îi depărta din nou fesele şi începu să împingă bucata de lemn, răsucind-o în acelaşi timp. Când reuşi să introducă aproape o jumătate de metru din lungimea acesteia, Kim leşină de durere. * * * La sediul Departamentului Poliţiei din Los Angeles, Divizia „Cazuri Speciale”, detectivul Eric Black privea foarte concentrat la fotografiile unei tinere care putea face orice bărbat să viseze cu ochii deschişi. — Este a doua persoană dispărută în ultima lună. Şefului n-o să-i prea placă chestia asta! rupse tăcerea partenera sa, Jane Heron. — Şi ce dacă? Oricum, căpitanul nu este niciodată mulţumit, indiferent ce-am face! îi răspunse bărbatul, vizibil iritat. — S-a întâmplat ceva cu tine? Te-ai trezit cu faţa la cearşaf de dimineaţă? — Nu, însă azi noapte am avut un coşmar. Te-am visat pe tine… — Eşti absolut imposibil! Mai bine hai să ne cărăm de aici înainte să ne vadă şefu’. N-am niciun chef să dau ochii cu el astăzi. Hai să bem ceva la barul Monica’s! Fără a zăbovi niciun moment în plus, se ridicară amândoi de la birou, ieşiră din clădirea poliţiei şi se îndreptară spre localul lor preferat. Erau consideraţi ca doi dintre cei mai norocoşi angajaţi din branşă. Nimeni din cadrul Diviziei „Cazuri Speciale” nu putea afirma cu exactitate dacă detectivii Heron şi Black îşi cunoşteau foarte bine meseria ori, dimpotrivă, beneficiaseră mereu de norocul… proştilor. Singurul care manifesta o mare încredere în subalternii săi era şeful lor, căpitanul Corky West. În realitate, nutrea o reală simpatie pentru amândoi, însă îşi ascundea acest sentiment cum putea el mai bine. Şi asta pentru că era un mare diplomat şi nu voia în ruptul capului să provoace în vreun fel invidia celorlalţi subalterni ai săi. * * * Bărbatul îşi scoase mănuşile chirurgicale şi privi cu atenţie la rămăşiţele umane de pe masa aflată în faţa sa. Din cea care fusese superba negresă Kim Lassell nu mai rămăsese mare lucru. Doar pielea, ce atârna acum într-un cârlig metalic, scheletul şi o masă de carne sângerândă. Individul se îndreptă spre un colţ al încăperii şi deschise apoi o uşă secretă. De aici, două perechi de ochi sticloşi îl priveau fix. — Ce mai fac iubitele mele? Prima dintre ele fusese o brunetă focoasă, pe care o agăţase în holul unui hotel. Laura Villiers era o turistă din capitala Franţei, venită în vizită la Los Angeles. Un zâmbet de-al său şi o privire cu subînţeles fuseseră de-ajuns pentru a o cuceri pe dată. Nu-i zărise nimeni împreună, nici la hotel, nici atunci când o condusese spre pivniţă. Ce plăcere trebuie să fi simţit ea când el îi răsucise mâinile la spate, legându-i apoi încheieturile membrelor cu ajutorul eşarfei pe care o purta la gât! A îmbrâncit-o pe masa din mijlocul încăperii, a aşezat-o cu faţa în jos, apoi a ţinut-o de ceafă cu o singură mână. În continuare, a dezbrăcat-o brutal cu cealaltă mână şi a început s-o mângâie. În clipa în care a ajuns în dreptul gurii ei, nemernica a îndrăznit să-l muşte. A reacţionat atunci imediat, aplicându-i un pumn în tâmplă, ceea ce a determinat-o să-şi piardă cunoştinţa pentru câteva clipe. Când şi-a revenit în simţiri, el tocmai îi tortura sânii cu o menghină de lemn, făcând-o să urle de durere… „Oh, Laura, ce plăcere nemaipomenită ai putut să-mi oferi! Ce-aş da să te mai aud o dată implorându-mă să te cruţ! Să-ţi aud încă o dată strigătul de durere amestecată cu groază!” îşi spuse el. Trecu apoi la cea de-a doua piesă a colecţiei sale rare, o blondă tunsă băieţeşte, cu sâni mari şi picioare interminabile, care te lăsau fără grai. „Este o adevărată plăcere să te revăd, Pamela! Sper că te împaci de minune cu Laura”, spuse el şi începu să râdă sacadat, în timp ce un fir de salivă i se prelingea în colţul gurii. Bărbatul îşi şterse obrazul cu dosul palmei şi rememoră circumstanţele în care o întâlnise pe cea care stătea acum în faţa sa, la fel de… împăiată ca şi biata Laura Villiers. Avusese un nume frumos: Pamela Masterson. O zărise la Mall, în faţa unei vitrine a unui luxos magazin de parfumuri. Ea îi ceruse părerea, întrebându-l dacă el, ca bărbat, ar prefera o tipă care foloseşte un parfum Christian Dior sau una care adoră gama Calvin Klein. După mai puţin de o oră, se aflau în „camera de lucru”. Cu ea fusese ceva mai atent decât cu Laura… A legat-o de picioare, atârnând-o apoi cu capul în jos. În acest timp, s-a căţărat pe masă, după care a supus-o la diverse perversiuni sexuale în acea poziţie extrem de nefirească. După ce şi-a satisfăcut instinctele sexuale bolnave, însă, a mai vrut ceva de la ea. Aşa că a umplut un cazan cu apă, apoi a coborât-o în mica piscină, cu capul în jos. Întâi a menţinut-o aşa vreme de zece secunde, după care a scos-o şi a introdus-o din nou, dar de data asta a lăsat-o acolo ceva mai mult, adică douăzeci de secunde. A simţit o plăcere vecină cu nebunia observându-i zvârcolirile spasmodice în timp ce o ţinea cu capul în apă, apoi respiraţia lacomă, în momentele în care o elibera de suferinţă. Parcă îi vedea şi acum lacrimile când fata îi cerşise îndurare. „Să v-o prezint pe noua voastră colegă! Fetelor, iat-o pe Kim! În câteva zile, timp în care mă voi ocupa numai şi numai de ea, vă va ţine companie pentru veşnicie. Deocamdată, mai am puţin de lucrat la înfăţişarea ei, care, nu-i aşa, trebuie să fie absolut impecabilă! Apropo, cred că v-a întrecut pe amândouă la capitolul satisfacţie sexuală!” Într-adevăr, Kim Lassell îi provocase o plăcere extremă în timpul acelei partide de sex cu sodomie… Se cunoştea că era prostituată! Era tare! Dar şi mai tare a fost după aceea când, în loc să-i dea drumul să plece, el a scos bisturiul şi a început s-o jupoaie de vie. Bineînţeles că fata nu s-a mai putut împotrivi. A fost cu adevărat deosebită! „Dar, dacă nu mă pricepeam la chestiile astea, n-am fi avut parte de aceeaşi distracţie împreună, nu-i aşa, Kim?” aruncă el, privind spre ceea ce rămăsese din proaspăta sa victimă. Cu siguranţă că un tip nepriceput ar fi belit-o mult mai repede. El, însă, se abţinuse s-o facă, în ciuda excitării pe care negresa i-o provocase încă din primele clipe când se aflase în intimitatea ei. De fiecare dată când Kim leşinase, el se oprise din ceea ce făcea, o aşteptase să-şi revină şi abia apoi îşi continuase treaba. Dar, aşa cum obişnuia el să spună mai mereu, întotdeauna exista loc de mai bine…

Flagrant la ospiciu de Anthony King             — Cât?           — 50 sus şi 100 jos. Nu fac altceva. Bărbatul coborî din maşină şi veni pe trotuar.           Mai examina o dată trupul frumoasei negrese, insistând asupra feselor, pe care le şi atinse, după care o întrebă:           — Nici pentru 200$?           — Ţi-am zis că nu mă interesează sodomia ori alte variaţiuni perverse! Răspunse fata râzând.           Bărbatul se gândi o clipă, apoi acceptă:           — Bine, urcă!           Să tot fi fost ora 2.00 a.m. în afară de zonele frecventate de „păsările de noapte”, deci cele din preajma barurilor şi a discotecilor din Pa-sadena, pe străzi nu era ţipenie.           Dina Maguire ştia foarte bine că, dacă l-ar fi refuzat, nici că ar mai găsit vreun client în acea noapte. Avea ea anumite principii, însă nu putea ignora această ofertă care venise ca o pleaşcă.           Omul pare un tip rezonabil, îşi zise ea, stu-diindu-l atent. Am să-l mulţumesc cât de bine pot şi va renunţa el la fundul meu. Mai mult ca sigur!           — Cum vrei să-ţi spun?           — Mister.           — O. K., Domnu'! Unde mergem?           — Să ţi-o trag.           — Aaa, domnului Domnu' îi place limbajul dur! Am înţeles, adăugă fata, punându-i mâna între picioare. Mie îmi spune Dina!           — La mâna de acolo, Dina! Încă nu începem.           — Deci, unde mergem să mi-o tragi?           — La mine acasă.           Bărbatul rula cu viteza legală, deoarece de-testa să fie oprit de poliţişti. Asta nu fiindcă ar fi avut ceva împotriva oamenilor legii – el însuşi veghea la respectarea ei – ci pentru că era foar-te atent la propriul viitor. Voia să ajungă departe şi, de aceea, nu risca să se compromită dintr-o prostie. Chiar şi în timpul micilor sale escapade era extrem de precaut, nedezvăluindu-şi vreo-dată adevărata identitate.           Se îndrepta spre propria locuinţă pe cele mai retrase străduţe din luxosul cartier în care lo-cuia, fiind convins că fata nu era familiarizată cu acea zonă. Cu greu şi-ar fi putut aminti unde fusese dusă.           Porni radioul şi îşi aprinse o ţigară, înfiinţată în anul 1961, la Los Angeles, formaţia Beach Boys sărbătorea al 20-lea an de existenţă, iar postul de radio K. N. Y. C. îi oferise o oră întreagă de emisie live.           — Poţi da puţin mai tare? Întrebă Dina. Îi ador pe băieţii ăştia! Ştii, îmi place muzica lor, chiar dacă au mai îmbătrânit puţin.           Din difuzor se auzi: „Brian Wilson, Cari Wil-son, Mike Love, Dennâs Wilson şi Al Jardine vor cânta pentru dumneavoastră, pentru început, Surfin' Safari, Surfer Girl şi Little Deuce Coupe.”           — Soţia ta nu-i acasă? Vru să ştie negresa.           — Nu.           — Şi te-ai gândit să-ţi faci de cap?           — Cam aşa ceva.           În faţa locuinţei, bărbatul trebui să coboare ca să deschidă poarta de acces în curte. Se grăbi din două motive. Pentru a nu fi văzut de vecini şi pentru ca Dina să reţină cât mai puţin din topografia locului.           Intră, mai coborî o dată din maşină ca să des-chidă uşa garajului şi, după ce o închise la loc, îi zise prostituatei:           — Acum poţi coborî! Hai în casă!           Cum exista o uşă ce dădea din garaj în bucătărie, cei doi nu se mai expuneau acum privirilor indiscrete.           — Vrei să dansez pentru tine? Îl întrebă ne-gresa, în timp ce se îndrepta spre o combină muzicală dintr-un colţ mai retras al living-ului, dezbrăcându-se şi descălţându-se din mers.           — N-am nimic împotrivă.           Rămasă numai în slip, cu sânii gigantici atâr-nându-i în voie, Dina puse o casetă la întâmplare şi începu să-şi unduiască trupul de abanos în ritmul unei melodii lente.           Bărbatul începu să aranjeze pe cristalul unei măsuţe patru rânduri dintr-o pulbere albicioasă, iar când termină, o întrebă:           — Vrei puţină coca?           — Nu te refuz!           Prizară drogul pe rând, ea se întoarse la dan sul erotic, apoi gazda îşi lepădă hainele, rămâ nând în pielea goală.           — Vai, ce mare e! Exclamă Dina, impresiona-tă de mădularul lui. Abia aştept s-o văd în stare de atac.           După această remarcă mai execută câteva mişcări şi, devenind nerăbdătoare, se apropie de fotoliul pe care stătea cel ce o închinase pentru o vreme. Se lăsă în genunchi, adulmecă, pipăi, privi cu atenţie, ca în cele din urmă să se năpustească cu gura între pulpele lui.           Cavitatea ei bucală era extraordinară, astfel încât bărbatul se simţea minunat. Era ca un abis dulce şi umed, care îl făcea să se înfioare de plăcere.           Din gâtlejul fetei răzbăteau tot felul de zgo-mote nedefinite, iar ochii ei trădau o mare satis-facţie. Buzele luaseră conturul membrului erect şi parcă se înnegriseră mai tare decât fuseseră iniţial. Voia să-l termine, dar el ştiuse asta de la bun început. Doar avea de-a face cu o profe-sionistă.           O îndepărtă uşurel şi o ridică de pe covor, fă-când-o să stea cu mâinile deasupra capului. Apoi îi prinse sânii opulenţi în mâini, începând să-i maseze, vizibil încântat de consistenţa lor naturală.           — Domnu' nu mai vrea sus? Îl întrebă ea, unduindu-şi şoldurile provocator.           — Domnul nu. Se grăbeşte. Te-ai mai gândit la fanteziile mele erotice?           — Nu înţeleg!           — Nu vrei să câştigi în seara asta 200$ pen-tru un efort de scurtă durată?           — Ţi-am spus că în fund nu se poate!           Las' că mai vedem noi! Îşi zise gazda, în vre-me ce mâinile îi coborâră spre slipul în care ră-măsese îmbrăcată Dina.           — L scoase, îi mângâie fesele, apoi pulpele, după care cercetă cu blândeţe interiorul acestora.           — Te vreau în mine, Domnu'! Mai am mult de aşteptat până când mă regulezi?           — Nu, imediat ţi-o trag! Se arătă el încântat de limbajul folosit de negresă. Imediat ţi-o trag!           Tânăra gemu, închise ochii, îşi înfipse mâinile în părul lui şi îi ceru:           — Violează-mă!           Din câteva mişcări bine calculate, bărbatul o întoarse cu spatele, o făcu să se aplece pe bra-ţele fotoliului', şi, fără a se folosi de mâini, pă-trunse dintr-o dată în interiorul ei umed de dorinţă. Acum era sigur de ea. Târfei chiar îi plăcea sexul, n-o făcea doar pentru bani. Începu s-o penetreze cu forţă şi se felicită că alesese acele fotolii grele pentru sufragerie, care nu puteau fi deplasate cu uşurinţă. Aşadar, n-avea unde fugi…           După zece minute de sex, Dina începu să înjure, să rostească tot felul de obscenităţi şi de îndemnuri vulgare, devenind din ce în ce mai încordată. Capul i se bălăbănea dintr-o parte într-alta, iar trupul îi era străbătut de frisoane, ce o făceau să fie şi mai înverşunată în contrele ei.           La un moment dat, gazda o prinse cu putere de şolduri şi, scoţându-şi mădularul dintre pul-pele ei, i-l înfipse cu o forţă implacabilă în spate.           Ea se arcui de durere, încercând să i se împotrivească, dar degeaba. Bărbatul o ţinea strâns de umeri şi o trăgea spre el.           — Nu acolo, ticălosule! Ţipă prostituata, după care scoase un urlet ascuţit când monstrul acela de penis îi pătrunse în măruntaie până la refuz.           Se zbătea, încercând să scape, însă n-avea nici o şansă. Acum bărbatul o ţinea cu putere de talie, intrând şi ieşind dintre fesele ei cu viteză, fără a-i păsa de nimeni şi nimic. Doar ceruse să fie violată, nu?           — Te omor, scârbă! Răcni Dina şi încercă să-l prindă cu mâinile pentru a-l zgâria.           Reuşi în mică măsură să-şi înfigă unghiile în pielea lui, dar în loc să-i taie din avânt, această atitudine îl excită şi mai tare pe bărbatul din spatele ei. Asta până la un punct, când individul o penetra şi rămase înăuntru.           Îl durea în cot că fusese zgâriat până la sân-ge, îşi petrecu un braţ pe sub ea, iar cu mâna rămasă liberă începu, să-i care pumni în ceafă şi în cap.           — De când nu vă mai place să fiţi sodomi-zate? Îi aruncă el. Vreţi să câştigaţi bani fără efort? Las' că te fac eu să-ţi placă!           Loviturile deveneau mai rare pe măsură ce scădea opoziţia negresei. Nu însă şi penetrările în spate, care fură reluate cu şi mai mare inten-sitate.           Când fata nu mai schiţă nici un gest pentru a se apăra sau a se elibera din sexul lui, pumnii nu se mai abătură asupra ei. Bărbatul o apucă de fese cu ambele mâini, depărtându-le cât putu una de cealaltă, şi o sodomiză în voie. Se apropia sfârşitul. Era fericit. Căpătase ceea ce-şi dorise. Negresa îşi merita banii.           Cu prisosinţă…           Pe urmă îi dădu drumul şi puţin îi păsă că ea se prelinse ca o cârpă pe covor. Trebuia să facă repede un duş. Aşa proceda de fiecare dată. De ce şi-ar schimba tocmai acum tabieturile?!           Când se întoarse, gata de a-i oferi Dinei 200$ şi-a-i propune o nouă partidă, o găsi pe prosti-tuată în acelaşi loc în care o lăsase.           — Hai, scoală-te de acolo că ai să răceşti! Doar nu te-am omorât şi nici nu erai virgină între fese, m-am convins de asta.           Nu primi nici un răspuns. Se apropie mai mult de ea.           — Scoală-te, n-auzi!           Se aplecă precaut şi îi dădu la o parte părul de pe chip.           Avea ochii daţi peste cap şi părea că nu mai respiră. O întoarse cu faţa în sus şi, aplecân-du-se, îi ascultă inima. I se părea că nu mai bate, îi căută pulsul. Degeaba. Nici chiar cele câteva mişcări de resuscitare nu ajutară la nimic. Dina Maguire era moartă.           Definitiv…           — Dumnezeule, n-am vrut să se întâmple aşa ceva! Intră el în panică şi abandonă trupul fără viaţă, începând să se plimbe fără rost prin încăpere. Ce mă fac acum? Cine o să mă creadă că n-a fost decât un accident nefericit? De ce să mi se întâmple tocmai mie una ca asta?           Se gândi la o nouă priză de cocaină, însă re-nunţă, ducându-se la bar.           Un gât de whisky o să-mi prindă bine, se gândi el. Pe urmă voi vedea ce este de făcut.

Puscaria de femei de Anthony King politia criminala 7 CAPITOLUL 1   — Cleven… haznaua! Savina Frasier acţiona butonul care deschidea uşa celulei tinerei negrese, urmărind-o atentă pe ecranul monitorului. Camerele de luat vederi erau instalate peste tot, de la culoare până la duşuri, astfel încât niciun colţişor al puşcăriei în care aveau acces condamnatele nu scăpa neobservat. Supraveghetoarea mai deschise câteva porţi grele cu zăbrele, închizându-le în urma deţinutei şi simţindu-se mândră de misiunea pe care o avea. Lila Cleven era destul de liniştită. Cunoştea foarte bine ritualul golirii hârdăului şi se obişnuise cu el. Totuşi, aerul dispreţuitor al gardianei o scotea, ca de fiecare dată, din sărite. În mod intenţionat plasa numele ei de familie alături de cel al haznalei, pentru a o umili. Supraveghetoarea Frasier voia cu tot dinadinsul să o provoace, demonstrându-şi astfel superioritatea. Ştia asta precis şi era convinsă că deţinuta nu va mai rezista multă vreme acestui tratament, sfârşind prin a se revolta. Vor urma zile bune de carceră, hrană mai proastă ca de obicei şi interdicţia de a vedea lumina soarelui pentru o perioadă de timp. Ultima uşă de fier se încăpăţâna să se dea în lături în faţa ei şi tânăra negresă puse găleata jos. — S-a blocat. — Stai unde eşti! Voi veni eu să-ţi deschid. Era una dintre puţinele ocazii în care o deţinută ajungea în apropierea unei supraveghetoare. Până şi glasul acestei femei cerber era plin de ură, făcând-o pe Lila să tremure de ciudă. Savina Frasier apăru de cealaltă parte a porţii, în costumul ei gri, strâns pe corpul mai degrabă durduliu decât apetisant. Acţiona uşa manual, adresându-se în zeflemea negresei: — Ai dormit bine, Cleven? Ţi-ai tras-o cu cineva în vis? Şi cum deţinuta se încăpăţâna să tacă, adăugă: — De fapt, de ce să visezi tu la mătărângi şi boaşe, că ai tot ce-ţi trebuie aici, la puşcărie! — Ce vrei să spui? – se irită Lila, conştientă că gardiană trecuse la atac, încercând s-o scoată din sărite. — Crezi că noi suntem tâmpite? Toată puşcăria de femei ştie că ţi-o tragi cu directorul Preston ori de câte ori acesta are chef. Ia spune, e mulţumit cum i-o sugi? În tot stabilimentul existau doar opt bărbaţi mari şi laţi: directorul, doctorul, contabilul şi cinci instalatori de întreţinere, iar fetele se uitau cu jind în puţinele ocazii în care îi zăreau. — Eşti geloasă, Frasier? — De ce-aş fi pe o târâtură ca tine? — Pentru că alcoolicul tău de soţ nu te mai regulează, îi răspunse Lila, arborând un surâs larg pe buze. Şi ştii de ce te respinge? N-am să-ţi spun eu, dar îţi poţi da seama şi singură dacă te priveşti în oglindă. Femeile ajunseseră în sala septică unde se goleau găleţile, privindu-se cu ură una pe cealaltă. Negresa tocmai se pregătea să-şi golească hârdăul, când o lovitură de picior primită în rinichi o făcu să-şi piardă respiraţia pentru câteva secunde bune. — Scârba dracului! – o apostrofă gardiana cu venin în glas. Crezi că dacă o pui cu directorul îmi poţi vorbi cum vrei? Las’ că-ţi arăt eu! Şi, în timp ce rostea aceste ultime cuvinte, îşi scoase bastonul de cauciuc de la centură, pregătindu-se să lovească din nou. Dar Lila Cleven, care îşi recăpătase suflul, fu mai rapidă decât Frasier. Se răsuci brusc pe călcâie, ridică haznaua la nivelul şoldurilor, prinzând-o cu ambele mâini, şi azvârli dejecţiile în obrazul gardianei. Savina înmărmuri de uimire, rămânând cu bastonul suspendat în aer, în vreme ce fecalele i se prelingeau pe chipul schimonosit de oroare. Începu să scuipe scârbită, revenindu-şi cu greu din şocul resimţit. În cele din urmă, dezmeticindu-se, acţiona cel mai apropiat buton, pe care scria „Emergency”. La scurt timp, pe coridoare începură să se audă huruitul porţilor de fier deschizându-se şi tropotul de paşi ce se apropiau ameninţător de locul în care fusese declanşată alarma. — Mizerabilo! – urlă Savina Frasier. Ai să capeţi ceea ce meriţi! Am să te bat până ai să faci pe tine! Putoarea dracului! Cioară afurisită în călduri! Şi gardiana începu să-şi însoţească înjurăturile de aprige lovituri de baston, aplicate orbeşte pe unde nimerea. Lila înţelesese din timp ce avea să urmeze şi se trânti chircită la pământ, protejându-şi faţa cu mâinile şi cu braţele. Apărură celelalte gardiene, care săriră îndată în sprijinul colegei lor, toate făcând uz cu generozitate de bastoanele grele realizate dintr-un cauciuc dur. Pentru o fracţiune de secundă, Lila se gândi să riposteze violenţei ca să-şi vândă cât mai scump pielea, însă ploaia de lovituri ce-i acoperea trupul centimetru cu centimetru o făcu repede să se cufunde într-o gaură neagră, în care nu mai simţea durerea. Era aproape leşinată, când distinse o voce în hărmălaia din jurul ei: — Opriţi-vă, că o omorâţi! „Agresiune pe culoarul doi! Agresiune pe culoarul doi!” – se auzi în difuzoare vocea sintetică a computerului, care-l scoase pe directorul Tony Preston din amorţeală. Acesta sări din fotoliu, îşi îmbrăcă vesta de protecţie şi se precipită spre locul cu pricina, verificându-şi pistolul din dotare. În lunga sa carieră de gardian văzuse o mulţime de bătăi şi ştia foarte bine că asemenea fapte nu aduc cu sine nimic bun. Mai ales atunci când ocupi un post de răspundere în cadrul închisorii. Iar această bătaie venea după două sinucideri petrecute la un interval de trei luni, care ajunseseră în colimatorul Poliţiei criminale din Los Angeles, divizia „Cazuri Speciale”. Cum nu se putea mai rău. Superiorii lui nu vor fi deloc mulţumiţi de asta, fără îndoială. Ajunse la capătul culoarului doi şi observă de la distanţă uniformele gri ale gardienelor grupate în jurul unei forme umane, care era lungită pe jos, incapabilă să facă vreo mişcare. — Ce se întâmplă aici? – întrebă el răstit, mai mult speriat decât nervos faţă de cele ce se petreceau. Toate privirile se întoarseră către el. Fata era culcată pe burtă şi nu făcea nicio mişcare. Numai de n-ar fi omorât-o! – se gândi Preston, îngrijorat pentru cariera şi pentru viitorul lui, care deveneau pe zi ce trece tot mai nesigure. Îmbrânci gardianele şi se aplecă deasupra deţinutei, degajându-i chipul. Abia atunci o recunoscu: era Lila Cleven, drăguţa negresă de care se ataşase destul de mult în ultima vreme. Puse capul pe pieptul ei, ascultând slabele bătăi ale inimii şi, în acelaşi timp, simţi un gol în stomac. Noroc că încă mai respira. — Chemaţi-l imediat pe Dr. Patinkin! Repede! Dar cum niciuna dintre bătăuşe nu se înghesuia să-i execute ordinul, privindu-l cu ostilitate, se adresă gardianei nou angajate, care stătea ceva mai retrasă de grupul celorlalte: — Gross, adu-l imediat pe medic aici! Să vină cu trusa de prim ajutor şi cu o targa. — Am înţeles, domnule director! – zise fata milităreşte, rupând-o la fugă pe coridor, spre dezaprobarea colegelor sale. — Îmi spune şi mie cineva ce s-a întâmplat? – îşi întrebă Tony Preston subalternele. După câteva momente de ezitare, Savina făcu trei paşi în faţă, etalându-şi cu scârbă propria fizionomie şi hainele mânjite cu excremente. — Dacă târfa asta scapă cu viaţă, nu o voi considera o fată prea norocoasă! — Ce i-ai spus pentru a o determina să facă aşa ceva? — Nimic. Nu i-am spus nimic neadevărat! – minţi gardiana cu neruşinare. De mult mă pândea şi acum a avut ocazia de a se răzbuna pe mine pentru că nu-i caut în coarne. — Dar de ce ai intrat în contact cu ea? Din câte ştiu, locul tău era la pupitrul de comandă, nu alături de deţinute. — S-a blocat sistemul electronic al uneia dintre porţi şi a trebuit să o acţionez manual. Directorul nu crezu nicio vorbă din cele spuse de Frasier. Ştia că, dacă Lila reacţionase astfel, fusese provocată. O cunoştea destul de bine. Pentru nimic în lume n-ar fi atacat ea prima. La fel de bine cum cunoştea faptul că gardiana împroşcată cu rahat agresa deseori condamnatele, defulându-se astfel de frustrările unui menaj mai mult decât nefericit. Totuşi, nu o putea acuza, cu toată teroarea instituită în închisoarea pe care o conducea. Savina Frasier era un fel de lider al supraveghetoarelor şi nici chiar colegele ei nu îndrăzneau să i se împotrivească. Era clar, nu va lua nicio măsură pe moment. Mai întâi trebuia să judece situaţia la rece. — Bine. Te rog să-mi faci un raport amănunţit despre cele petrecute. Înainte să ieşi din tură, lasă-l la gardiana de serviciu. Şi-acum, gata! Fiecare la postul ei. Excitate încă de lupta din care ieşiseră învingătoare, gardianele îşi potriviră bastoanele la centură şi se îndepărtară alene pentru a nu-i da satisfacţie directorului. Ce dacă acesta era bărbat şi avea cea mai mare funcţie din penitenciar? Tot ele făceau legea printre deţinute… Doctorul Serghei Patinkin se apropia în fugă, însoţit de gardiana Gross, care târâia după ea o targa pe rotile zornăitoare. Lila îşi mişcă puţin capul, dând semne că îşi revine. Ajuns alături de fată, medicul îngenunche şi îi luă în grabă pulsul. Acesta revenea treptat la normal. — Ce părere ai, Serghei, e grav? se interesă Preston îngrijorat. — Deocamdată observ doar echimoze şi contuzii. O duc la infirmerie să văd dacă nu s-a declanşat vreo hemoragie internă. Va fi nevoie şi de un examen radiologie, ca să ştim dacă a suferit luxaţii sau fracturi. Au aranjat-o bine fetele tale… — Ţine-o câteva zile la infirmerie şi pe urmă voi decide ce măsură voi lua. Oricum, va trebui să stea la izolator când se mai înzdrăveneşte. Ăsta-i regulamentul, n-am ce face… În acel moment, Lila deschise ochii, recunoscându-l pe director. Încercă să-i surâdă, însă nu izbuti să-i adreseze decât o grimasă ce trăda suferinţa acută pe care o suporta cu stoicism. Până şi cuvintele se încăpăţânau să rămână în gâtlejul ei şi în gura plină de sânge, aşa că renunţă să mai comunice. Cei trei o suiră pe targă cu grijă, îndreptându-se apoi cu toţii spre infirmeria închisorii. Doctorul ucrainean şi gardiana Gross o dezbrăcară complet pe negresă, după care bărbatul îi ceru acesteia: — Lasă-mă singur cu ea! Nu mai am nevoie de dumneata; îţi mulţumesc pentru ajutor! Rămas singur cu pacienta, Patinkin efectuă o examinare amănunţită a corpului acesteia, ajungând în cele din urmă la concluzia că nimic nu părea rupt înăuntru. Îi administră nişte pastile dizolvate într-un pahar cu apă şi îi făcu o injecţie, după care îi spuse: — Ai să dormi ca un nou-născut până mâine dimineaţă. Cred că atunci va dispărea şi cea mai mare parte dintre dureri. — Mulţumesc, doctore! — Cu plăcere! Ne vedem mâine la prima oră.        

Zeita Ucigasa de Anthony King Poliţia criminală „Cazuri Speciale”                      Incinta cu trei pereţi tapetaţi cu oglinzi, ce nu măsura mai mult de patru metri pătraţi, i se păru perfectă bărbatului, care începu să îşi admire alura din mai multe unghiuri. Suspină de două ori când zări acel început de chelie şi abdomenul destul de proeminent, dar se consolă repede la gândul că erau destule femei pe lume care îl plăceau şi aşa.           Îşi scoase tacticos pantalonii şi – în aşteptarea vânzătoarei Niny – îşi aranja şortul cu picăţele albastre pe care îl purta, ca să pară cât mai sexy cu putinţă.           Făcând pe pudica, ea îl strigă din spatele perdelei ce masca intrarea în cabina de probă, după care îi aruncă pe deasupra draperiei nădragii fermecaţi:           — Când eşti gata echipat, să mă chemi! Mai mult ca sigur că or să-ţi vină perfect.           Detectivul nu voia să grăbească lucrurile, aşa că îi făcu jocul, iar când termină cu îmbrăcatul, îi zise:           — Ai avut dreptate! Îmi vin destul de bine. Poate doar aici…           — Unde? Se grăbi Niny să dea perdeaua la o parte, făcându-şi apariţia cu un metru de croitorie atârnat pe după gât.           — Mă ţin puţin între picioare…           Vânzătoarea îngenunche şi începu să-i cerceteze prohabul. Pudoarea şi-o lăsase în afara cabinei de probă, ca o profesionistă ce era.           — Vrei să-ţi depărtezi puţin picioarele? Îi ceru ea, pe un ton neutru. Aici? Oh, da! Adăugă, mângâindu-i organele sexuale. Dar să ştii că nu e de la croială… Cred că cu tine e ceva în neregulă… la să vedem!           Şi, fără a mai aştepta aprobarea lui, trase fermoarul pan-talonilor de doc, exclamând aproape instantaneu:           — Eric, tu eşti pe cale de a avea o erecţie în toată regula! De-aia te jenează pantalonii.           — Şi ce crezi că-ar fi de făcut?           — Te rezolv eu, imediat… Nu trebuie decât să-ţi liniştesc… Membrul. Altfel, nu vei cumpăra pantalonii, nu? Deci, am un motiv bine întemeiat să procedez în acest mod. Clientul nostru, stăpânul nostru, cum se spune…           Detectivul înţelese imediat că, din acel moment, orice cuvânt al său ar fi fost inutil şi ineficient. De aceea preferă să tacă, lăsând-o pe Niny să-şi facă meseria.           Tânăra îi coborî pantalonii în vine, iar cu o mână expertă continuă să îi maseze organul de poliţist deprins cu toate relele din oraş. Acesta prinse viaţă cât ai clipi din ochi, căpătând proporţii din ce în ce mai impresionante.           — Oh, slabe speranţe să îl cuminţim cu una, cu două, pe nărăvaşul ăsta! Aprecie. Fata, cu un zâmbet şăgalnic pe chip. E un „băieţel” neascultător care nu vrea să se culce…           — Poate ar dori să audă un cântec de leagăn sau… Poate… Să fie sărutat! Îndrăzni Eric Black.           — N-ar fi exclus, aprecie Niny, folosindu-şi degetele din ce în ce mai repede. Apoi adăugă: „Băieţelul” creşte văzând cu ochii.           Începu să-l alinte cu devotament, mai întâi sărutându-l cu vârful buzelor, apoi folosindu-şi limba, ca în cele din urmă să-l înghită aproape în totalitate, cu un scâncet de satisfacţie nedisimulată. La scurt timp, îl scoase din gură şi îi vorbi, de parcă i s-ar fi adresat unui copilaş:           — Te-ai întărâtat? Vrei să te plimbi între sânii mei? Am să-ţi fac pe plac, dragule, însă numai dacă îmi promiţi că pe urmă vei sta cuminte, la locul tău…           Apoi îşi însoţi vorbele de scoaterea bluzei şi a sutienului, prea mic pentru un bust atât de proeminent.           — La vino tu încoa', „băieţel” neascultător ce eşti!           Prinse mădularul vineţiu al poliţistului, aranjându-l între sânii pe care îi ţinea cu ambele mâini, şi îl presă cu putere.           — Aşa, plimbă-te în sus şi în jos! Îl îndemnă ea, ajutându-l în acelaşi timp prin propriile mişcări ale bustului.           Manevrele ţinură câteva minute bune, până când fata aprecie în mintea ei că dimensiunile obţinute erau optime pentru ceea ce trebuia să urmeze. De aceea, îşi încolăci braţele în jurul lui Eric, prinzându-l strâns de fese, apoi îi înghiţi mădularul, căruia i se dedică pe de-a-ntregul.           Bărbatul înţelese că a venit rândul lui şi, cu multă seriozitate, o prinse de ceafă, împingându-se înainte şi înapoi într-un ritm din ce în ce mai susţinut. Cu mâna rămasă liberă, controla sfârcurile maronii ale lui Niny, constatând cu plăcere că acestea sunt tari ca piatra, semn că fetei îi plăcea cu siguranţă proba la care lua parte.           Într-o sincronie la care poliţistul n-ar fi îndrăznit să spere cu câteva zeci de minute mai devreme, cei doi se unduiau pasional, fiecare gemând de plăcere în legea lui. Fără îndoială, era un du-te-vino de pomină…           — Băieţelul” e tare năbădăios! Zise fata, eliberându-şi gura pentru o clipă, ca să poată trage adânc aer în piept. Nu e deloc cuminte. E rău, rău de tot. Foarte răăă…           În acea clipă, văzându-se din nou „înghiţit”, Eric nu mai rezistă. Era excitat la maximum şi respira din ce în ce mai sacadat.           Fata prinse a scânci încetişor, iar el o dirija, împingând-o de ceafă, astfel încât să pătrundă cât mai mult în cavitatea ei bucală. Sânii lui Niny se bălăbăneau haotic înainte şi înapoi, ceea ce îl făcu pe detectiv să zâmbească.           Puţin îmi pasă în această clipă dacă sunt sau nu silico-naţi! Îşi zise el, continuându-şi activitatea cu şi mai mult aplomb.           Oglinzile îi ofereau o privelişte de-a dreptul hilară, neobişnuită. Se abţinu, totuşi, să râdă, fiindcă deodată simţi o presiune de nesuportat în vintre. Ştia ce avea să urmeze…           Acceleră ritmul, sfârşind prin a rămâne cu bazinul avântat înainte, încordat la maximum şi extaziat la culme. Ejacula cu o plăcere pe care de multă vreme n-o mai simţise.           Într-adevăr, merită să-ţi faci cumpărăturile din acest magazin! Se gândi bărbatul, mulţumit.           Peste câteva minute, poliţistul se afla în faţa casei de marcat. Îşi revenise în fire şi acum părea un om cât se poate de respectabil, ce se pregătea să plece într-un binemeritat concediu de odihnă.           În spatele tejghelei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Niny îi amábala cumpărăturile făcute, arborând un aer profesional. Ştia ea ce ştia…           — Îţi mulţumesc că ai ales magazinul nostru! Te aştept şi altădată. Când ai nevoie de ceva, nu ne ocoli!           În loc de răspuns, Eric Black se mulţumi să mormăie ceva neinteligibil, după care se îndreptă fericit spre ieşire, abia păstrându-şi echilibrul – din cauza pachetelor voluminoase pe caré era nevoit să le transporte până la Fordul Scorpio, parcat în apropiere. Sau poate din altă cauză… Nici nu apucă să depună întregul arsenal pe bancheta din spate a automobilului să-şi aprindă un Camei fără filtru, că telemobilul său începu să emită – mai zgomotos decât ar fi dorit – melodia „Baladă pentru Adeline”.           — Eric la aparat! Răspunse el, înciudat, când constată că era sunat de la biroul Diviziei „Cazuri Speciale”.           — Vă salut, domnule detectiv! Sunt eu, Melanie Pullman. Sper că nu vă deranjez.           — Bineînţeles că nu. Ştii bine că eşti singura colegă de serviciu care nu mă scoate din sărite. Dimpotrivă…           — Vă mulţumesc, domnule! Galant ca de obicei…           — Despre ce este vorba, Melanie?           — Şeful vă aşteaptă la el în birou, peste o jumătate de oră. E agitat ca naiba, adăugă secretara căpitanului Corky West – comandantul diviziei – ca să fie şi mai convingătoare. Vă sfătuiesc să nu întârziaţi!           — Bine, păpuşă scumpă, dar eu de azi sunt în concediu de odihnă! Protestă poliţistul, gândindu-se mai mult la crupa şi la sânii deosebit de generoşi ai secretarei decât la inutilitatea împotrivirii sale verbale.           — Ştiu foarte bine asta. Şi el o ştie, dar… Cred că formularea corectă e alta.           — Care?           — Aţi fost în concediu… Până acum trei minute. Căpitanul chiar a urlat la sergentul Steve Mann, când acesta i-a spus nu ştiu ce despre o partidă de pescuit. Ştiţi cumva la ce s-a referit?           — Acum nu mai are importanţă, draga mea. Voi încerca să ajung la sediul diviziei în cel mai scurt timp.           Apoi închise telefonul, înjurând cu voce tare, de mama focului, ştiind că nu avea încotro şi că trebuia să se supună ordinului primit:           — Blestemată fie ziua în care mi-am pus uniforma poliţiei! Năpasta să cadă peste academia aia, ca măcar să n-o mai apuce şi alţii pe urmele mele!           Descarcă în grabă pachetele din maşină şi se îndreptă cu ele spre magazinul de unde tocmai ieşise. Niny îl întâmpină încă din prag, de parcă între ei doi n-ar fi existat decât relaţii strict profesionale:           — Domnul mai doreşte ceva?           — Domnul doreşte să returneze chestiile astea şi să-şi recupereze banii.           — Aveţi cumva vreo neplăcere?           — Da…, în legătură cu concediul meu de odihnă, care tocmai s-a încheiat…           — Mă numesc Rajih Pundjab Brahalatkanthi.           Bărbatul se privea atent în oglinda de pe holul încărcat cu piese de mobilier vechi, încercând să pară cât mai natural.           — Bună ziua, numele meu este Pundjab Brahalatkanthi! Rajih, pentru prieteni.           Imaginea reflectată de oglindă îl nemulţumea. Îşi aranja turbanul de mătase purpurie, apoi scoase un pieptene dintr-un buzunar ascuns, aranjându-şi barba deasă şi lungă. Procedă la fel şi cu favoriţii.           În acel moment fu întrerupt de sosirea unei femei în-veşmântate în haine grele, de brocart, ale căror fire aurii îţi luau ochii.           Fără un cuvânt, aceasta îi indică o uşă masivă şi rămase în aşteptare, cu braţele încrucişate pe piept.           Rajih se înclină respectuos în faţa ei şi deschise uşa cea grea, confecţionată din lemn masiv. Pătrunse într-o încăpere fără ferestre, scăldată într-o lumină roşie, aproape ireală, ce provenea de la un felinar electric în formă de cap de elefant. Acesta era amplasat pe un perete lateral al camerei, în care domnea un aer înăbuşitor, încărcat de miresme de smirnă, ceară arsă şi tămâie.           Rămase câteva secunde nemişcat în prag, pentru a-şi obişnui ochii cu lumina aceea difuză, apoi făcu trei paşi înainte pe covorul gros de Buhara. Se aşeză în genunchi cu mişcări lente şi bine studiate, înclinându-se şi atingând podeaua cu fruntea. Rămase astfel, în aşteptare, până când o voce poruncitoare, bărbătească, îi ordonă:           — Ridică-te!           Rajih se execută, întorcându-se cu 45 de grade spre cel mai impunător obiect din încăpere, aflat în locul de unde se auzise glasul. În faţa lui se afla o statuie impresionantă din jad, măsurând peste doi metri înălţime, care înfăţişa o femeie de o frumuseţe răpitoare, exact pe gusturile sale. Aceasta, cu ochii pe jumătate închişi, stătea în poziţia clasică de lotus.