Anthony King

Atentat la memorie de Anthony King CAPITOLUL I.             Ianuarie 2001.             — Mai întâi mă lua în braţe, mă mângâia pe păr şi mă săruta. Pe frunte, pe obraji, pe gât şi pe gură. Apoi îmi mângâia întregul corp şi mă dezbrăca, minţindu-mă că trebuie să-mi facă baie. Nu-mi plăcea mirosul lui, dar nici nu-l consideram respingător.             Femeia tăcu.             Observându-i privirea aţintită în gol, bărbatul nu-şi putu da seama la ce se gândea ea.             — De ce te-ai oprit? Vru să ştie acesta.             — Înţelege când îţi spun! Nu-mi poţi cere să-mi amintesc acele scene dureroase în cele mai mici detalii. E peste puterile mele!             — Atunci închide ochii şi relatează-mi ce vezi!             — Văd o fetiţă blondă, îmbrăcată într-o rochiţă subţire, cu imprimeuri vesele, care nu ştie ce se întâmplă între ea şi tatăl ei vitreg. Totuşi, are încredere-n el, fiindcă-i aduce dulciuri şi se joacă cu ea. Nu ca mamă, care n-are niciodată timp de aşa ceva…             Pierdută în propriile amintiri, femeia nu mai vorbi.             — Povesteşte în continuare, Troy!             — După ce a dezbrăcat-o complet, el o gâdilă. Micuţa râde şi încearcă să se ferească, mişcându-se în braţele bărbatului, până când stârneşte erecţia acestuia. El zice că i s-a făcut cald şi îşi scoate cămaşa, apoi o lipeşte de pieptul lui, mângâindu-i funduleţul. Ea nu mai râde acum. E mirată, însă spaima n-a pus încă stăpânire pe ea. Totuşi, pilozitatea tatălui său o revoltă. Are păr. Şi pe piept şi pe mâini şi pe spate, iar ea nu înţelege de ce. Sărutările lui devin din ce în ce mai insistenţe, coborând spre buricul copilei. Ea râde, apoi duce o mânuţă la gură, când limba lui începe să-i cerceteze un loc anume. Nu e voie! Abia şopteşte fetiţa, încercând să îndepărteze capul bărbatului dintre pulpişoarele ei. Stai! Dacă ai să fii cuminte, am să-ţi cumpăr o păpuşă mare şi un ursuleţ de ciocolată, veni răspunsul lui. Tentaţia e prea mare ca o fetiţă de trei ani să-i poată rezista. Da'n-o să mă doară, nu? Bineînţeles că n-o să te doară! Îţipromitlhsâ n-a fost să fie aşa. Când tatăl vitreg şi-a scos penisul afară şi a ridicat-o în braţe, ea s-a gândit că e vorba despre un nou joc. Dar el i-a depărtat picioarele şi a apăsat-o cu putere de umeri. A durut-o îngrozitor şi a început să plângă.             O lacrimă se scurse pe obrazul schimonosit al femeii care povestea.             — Continuă, Troy! O îndemnă bărbatul, nelă-sând-o să iasă din starea în care se afla.             — Un pumnal parcă i se înfipsese în stomac. Ţipă de durere şi, instantaneu, începu să plângă cu sughiţuri. Dar aşa-zisul părinte nu fu înduplecat de suferinţa ei. O ridică şi o lăsa ritmic în jos, ţinând-o de subsuori. Mă doare! Protestă micuţa, încercând să scape de acel supliciu bestial, însă în zadar se tânguia. Privirea lui animalică spunea totul. N-avea de gând să se oprească prea curând. N-avea să se oprească înainte de a fi comis abominabila lui faptă…             Povestitoarea începu să plângă de-a binelea, violent marcată de propriile-i amintiri.             — Dacă nu eşti în stare să povesteşti mai departe, ne oprim aici. Poate că altădată te vei simţi mai bine.             Februarie 1999.             Troy Bender avea să înceapă terapia de grup peste două zile. Împlinise de curând 34 de ani şi se putea considera o femeie aproape realizată. Lipsa copiilor era singura problemă a căsniciei ei cu Stanley, pe care îl iubea cu sinceritate de peste zece ani.             Graţie ajutorului material oferit de mama ei şi faptului că soţul câştiga foarte bine, Troy a urmat tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată. Din nefericire, eforturile ei n-au fost încununate de succes, ci dimpotrivă. S-a ales cu nişte depresii care au dus-o la disperare, fără ca psihiatrii să-i poată stabili un diagnostic cât de cât precis şi o medicaţie adecvată.             Zăcea cât era ziua de lungă în dormitor, adesea lângă pat sau vârâtă sub plapumă, şi plângea dintr-o cauză necunoscută. Câteodată se ocupa de grădina de trandafiri, însă în mod inconsecvent, astfel încât aceasta nu arăta nici pe departe satisfăcător.             În cele din urmă, Stanley i-a propus să consulte un psihoterapeut recunoscut în Los Angeles pentru succesele sale în materie.             — Stan, tu crezi că sunt nebună? Se îngrijoră Troy la aflarea acestei sugestii.             — Nu, draga mea. Ai doar unele probleme de ordin psihic, care trebuie rezolvate cât mai ur-gent. Şi cine se pricepe cel mai bine la aşa ceva, dacă nu un psihoterapeut?             — Dar o să ne coste o grămadă de bani!             — Şi asta e adevărat, însă cred că ne putem permite plata a 600$ pe săptămână pentru să-nătatea ta.             — 600! Spuse nevastă-sa, nevenindu-i să creadă că un asemenea tratament poate fi atât de scump. Ce, mă voi duce în fiecare zi la el?             — Doar de trei ori pe săptămână. Nu-ţi face griji, Troy! Avem ceva economii puse deoparte, iar mama ta s-a oferit să ne ajute. O vom scoate la capăt, ai să vezi! Te vei însănătoşi până la urmă.             Februarie 1999.             — Poate n-o să mă credeţi, domnule Bender, să soţia dumneavoastră are mare noroc! Zise dr. Andrew Bogomil, invitându-şi musafirul să ia loc pe un fotoliu tapisat cu piele de culoare roşie. Nu sunt decât două zile de când s-a eliberat un loc într-unui dintre grupurile mele. Dar poate că încă nu aţi aflat. Eu lucrez cu două grupuri a câte patru paciente, care mă vizitează de trei ori pe săptămână.             — Înţeleg.             — După cum vedeţi, şase zile din şapte sunt ocupat, astfel încât, până ce nu se eliberează un loc, nu pot primi un nou pacient la terapie.             Doctorul i se păru simpatic lui Stanley Bender. Avea nişte ochi luminoşi, trăsături fine, părul uşor grizonat, degajând un sentiment de siguranţă şi încredere. Era înalt – peste 1,80 în -şi se îmbrăca cu mult gust, reuşind să fie, în acelaşi timp, sobru, elegant şi plăcut la înfăţişare.             — Mă bucur pentru această şansă, doc! Vreau să spun că amândoi ne bucurăm.             — Haideţi să vorbim puţin despre ea, dacă nu vă deranjează! Nu ştiu dacă vom mai avea această ocazie. Când au început s-o supere stările pe care mi le-aţi descris la prima noastră întâlnire?             — N-a existat o dată anume, însă cred că starea sănătăţii ei a început să se înrăutăţească de când a urmat tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată, care n-au dat nici un rezultat.             Ştiţi, noi n-avem copii şi tare ne dorim măcar unul!             — Ce fel de tratamente, psihiatrice?             — Au fost şi dintr-astea, dar ceva mai târziu, adică după aproape zece ani de suferinţă.             — Au existat tentative de sinucidere?             — Nu, Doamne-fereşte! Însă, din când în când, aduce în discuţie faptul că vrea să încheie socotelile cu această lume în care nu-şi găseşte locul.             — Ce ştiţi despre copilăria ei?             — N-a fost una din cale-afară de fericită, din câte mi-a povestit. Tatăl a părăsit familia imediat după naşterea ei, iar mama s-a recăsătorit pe când Troy avea în jur de trei ani. Din câte mi-a spus, George W. Melman a fost un tată vitreg foarte bun, considerând-o propria lui fiică.             — A fost? Vreţi să spuneţi că nu mâi e în viaţă?             — Da. A decedat într-un accident de circulaţie la numai doi ani de la căsătorie. De atunci, Troy a trăit numai cu mama ei, în condiţii destul de modeste. S-au iubit şi se iubesc în continuare foarte mult.             — Perfect. Domnule Bender, ar mai fi de stabilit doar trei probleme de ordin tehnic.             — Vă ascult!             — Mai întâi, cum veţi achita notele de plată? Cash sau prin intermediul unei cărţi de credit?             — Cea de-a doua variantă mi se pare mai la îndemână.             — Bun. Soţia dumneavoastră mă poate vizita mâine la ora 8.00 a.m. pentru o primă consultaţie?             — Desigur. O voi aduce chiar eu.             — La început o voi chema şi în afara şedinţelor de terapie, câte o oră, pentru hipnoză. Asta, bineînţeles, în acelaşi preţ. Cu toate pacientele procedez la fel. Mai târziu vom recurge la această metodă în mod sporadic, în general duminică dimineaţa, pentru a nu afecta şedinţele de terapie şi ca să n-o obosim prea tare pe soţia dumneavoastră.             — În regulă şi vă mulţumesc! Eu n-am absolut nimic de obiectat! Numai să o văd sănătoasă, la fel cum era atunci când am cunoscut-o.             — Atunci rămâne cum am stabilit! Ar mai fi ceva, adăugă doctorul, înmânându-i două coli de hârtie imprimate cu un scris mărunt pe ambele feţe.             Aveţi aici câteva dintre reuşitele mele profesionale şi studiile efectuate. V-aş ruga ca până mâine să mă lăudaţi puţin soţiei dumneavoastră, pentru a mă ridica puţin în ochii ei. Este foarte important ca, încă de la început, să capete o mare încredere în mine. Acesta este unul dintre secretele pe care o asigură terapia de grup. Înţelegeţi?             — Da, doctore! Am să procedez întocmai cum mi-aţi spus!             Februarie 1999.             — De unde ştii tu atât de multe despre doctorul Bogomil? Se miră Troy în drum spre cabinetul acestuia. Îl cunoşti de mai multă vreme?             — Nu, draga mea, dar m-am interesat, minţi Stanley Bender, fiind convins că o face doar în interesul ei. De ce mă întrebi?             — Nu ştiu precis. Parcă îmi e puţin teamă de el.             — Înainte de a-l întâlni? Dar, crede-mă, n-ai nici cel mai mic motiv! E un medic cu o reputaţie excelentă şi un profesionist foarte respectat nu numai în L. A., ci în mai multe state americane. Uite că am ajuns! Trebuie să iei liftul până la etajul al patrulea.             — Tu nu vii cu mine?             — Nu, am să te aştept aici. La-ţi inima-n dinţi şi du-te! Nu se va întâmpla nimic rău, te asigur! Ai încredere-n mine!             Femeia coborî cu paşi şovăitori, ridicându-şi ochii spre înalta clădire în faţa căreia se afla. Cerul abia se vedea din pricina zgârie-norilor, iar sentimentul ei de teamă se amplifica dintr-un moment într-altul. Cu toate acestea, reuşi să-şi continue drumul, pentru a nu-şi mâhni soţul pe care-l iubea nespus de mult.             El e atât de bun cu mine! Se gândi Troy, întorcând capul şi zâmbindu-i lui Stanley. Soţul său îi făcu semn cu mâna a încurajare. Nu vreau să-l dezamăgesc, continuă femeia de una singură. Şi-apoi, are perfectă dreptate: nu mi se poate întâmpla nimic rău. Dacă după aceste şedinţe de terapie nu mă voi simţi mai bine, le voi întrerupe şi basta!             Imobilul de pe Alhambra Avenue adăpostea o sumedenie de firme, astfel că în imensul hol al parterului era o continuă vânzoleală. Troy Ben-der trebui să aştepte ceva timp la unul dintre cele trei lifturi ca să se poată strecura înăuntru.             Mai bine o luam pe scări! Îşi zise ea, convinsă fiind că data viitoare aşa va proceda. Puţină mişcare nu mi-ar strica deloc şi nu sunt decât patru etaje de urcat.             Ajunsă la etajul dorit, coborî şi studie inscripţiile de pe peretele din faţă. Găsi cu uşurinţă ceea ce căuta şi urmă săgeata care indica direcţia respectivă. În faţa unei uşi din sticlă mată, cu canat din aluminu, citi pentru a doua oară, ca să se asigure că nu greşeşte:             PSIHOTERAPIE DE GRUP – Dr. Andrew Bogomil, medic psihoterapeut. Ciocăni şi intră.             O asistentă drăguţă şi tânără se ridică de la locul ei din faţa computerului şi îi veni în întâmpinare, zâmbindu-i cu căldură.             — Sunteţi doamna Bender, nu-i aşa?             — Exact! Se arătă Troy plăcut surprinsă de această primire.             — Numele meu este Wood, Pauline Wood, şi mă ocup de secretariat, zise gazda, luând-o de braţ pe noua pacientă şi invitând-o să ia loc. Doctorul vă va primi îndată. Până atunci am să vă servesc o cafea, mai zise asistentă, fără a aştepta vreun răspuns din partea nou-venitei. Vă veţi simţiţi minunat după şedinţele la care veţi participa, o să vedeţi!             — Credeţi? Întrebă Troy, destul de nesigură.             — Mă aflu în slujba doctorului Bogomil de doi ani şi până acum nimeni nu s-a plâns de munca lui. Deci, am toate motivele să cred asta, îi răspunse fata, arborând în continuare acelaşi zâmbet simpatic. Este un om extraordinar, o să vă convingeţi!             Şi cum pacienta îşi terminase cafeaua, drăguţa Pauline intră la psihoterapeut, chipurile pentru a vedea dacă o poate primi. Când se întoarse, îi zise, ajutând-o să se ridice:             — Poftiţi, doamnă!             Bărbatul îi ieşi în întâmpinare lui Troy, privind-o cu un surâs fermecător exact între ochi şi parcă Aspunându-i: Eu pot să te vindec, vreau să te vindec, îţi fac o bună impresie şi-apoi te voi vindeca, indiferent care e natura suferinţei tale!             Îi oferi un scaun poziţionat cu faţa spre lumina de afară şi se aşeză la birou, cu spatele la geam. Apoi, prin gesturile şi cuvintele sale, încercă să-i insufle pacientei cât mai multă încredere în el. Deşi blând, îi vorbea cu fermitate, convingător, pe un ton egal, fără a o contrazice sau a o întrerupe.             — La loc, Troy, şi încearcă să fii cât mai relaxată!             — Mulţumesc, doc!             — Vreau să-ţi spun de la început că îmi doresc tare mult să fim mai întâi prieteni. Cu alte cuvinte, relaţia pe care o începem acum trebuie să se bazeze în primul rând pe prietenie şi abia apoi să fie una de la medic la pacient. Şi invers.             — O. K., zise femeia, docilă şi oarecum fascinată de persoana lui.             — Începe prin a-mi povesti despre suferinţele tale!             — Nu ştiu cum…             — De când te simţi rău?             — Să zicem că de acum doi-trei ani. Nu ştiu dacă soţul meu ţi-a spus, dar am făcut tot felul de tratamente pentru a rămâne însărcinată.             — Şi toate au fost în zadar. Mi-a spus. Ce-ai simţit acum doi-trei ani?             — Mai întâi m-a durut capul în mod constant. Apoi a început să mi se facă frică din orice, să fiu timidă şi melancolică. Aşa am ajuns să-mi construiesc un fel de carapace a iflea, în care mă ascundeam atunci când nu voiam să mai ştiu de nimeni şi nimic.             — Vrei să zici că ai ajuns să te depărtezi de cei din casă?             — Nu ştiu dacă ei şi-au dat seama de asta.             — Ei?             — Adică mama şi soţul meu. Locuim laolaltă. Le vorbesc, stau împreună cu ei ca să nu-i supăr, însă cea care le răspunde la întrebări sau participă la diverse activităţi nu sunt eu, ci altcineva.             — Şi acea persoană dispare în momentul în care eşti din nou singură?             — De cele mai multe ori, însă niciuna dintre aceste două personalităţi nu iese complet din mintea mea. Ele pot reveni în orice clipă, independent de propria-mi voinţă şi se cunosc una pe cealaltă. Adesea chiar discută între ele. Doc, ţi se pare că mă exprim incoerent?             — Nici vorbă, Troy. Vorbeşti chiar pe înţelesul terapeutului tău. Din câte-mi dau eu seama, se pare că avem de-a face cu Sindromul Personalităţii Multiple, prescurtat – SPM.             — Adică acesta ar fi diagnosticul stabilit de tine?             — Nu sunt 100% sigur, însă cred că, în mare măsură, este vorba despre SPM.             — Ţi se pare grav?             — Nici pe departe, dar trebuie să stăm mult de vorbă şi să descoperim împreună adevăruri pe care tu le-ai uitat, indiferent cât de dureroase ar fi acestea.             — Şi asta mă va ajuta să mă simt mai bine?             — Fără îndoială.             — Bine, dar cum, vom proceda?             — Personalitatea-gazdă, adică persoana ta – cea care eşti în realitate -trebuie să absoarbă cealaltă personalitate secundară, înţelegând secretele acesteia.             — E posibil să existe mai multe personalităţi?             — Nu este exclus.             — Şi atunci când voi afla despre toate acestea înseamnă că m-am vindecat?             — În cea mai mare măsură, însă nu este indicat să întrerupi tratamentul psihoterapeutic prea curând, indiferent că eu voi fi acela care se va ocupa de tine sau nu.             — Înţeleg…             CAPITOLUL II.             Februarie 1999.             — Bună seara, doamnelor! Îşi salută terapeutul pacientele, debordând de bună dispoziţie. Agnes, Regina, Dorothea, am plăcerea să v-o prezint pe noua noastră prietenă. Ea e Troy.             Femeile o întâmpinară cu simpatie şi, după ce îşi strânseră mâinile, se aşezară pe scaune, formând împreună cu dr. Bogomil un cerc aproximativ.             Agnes-Teresa Braun, o doamnă cam la 30 de ani, se aşeză în dreapta drăguţei nou-venite, zicându-i:             — Sunt sigură că ne vom înţelege foarte bine. Nici eu nu sunt pacienta lui Bogomil de prea multă vreme. Mai precis, de şase luni.             — Şi asta e puţin? Se miră Troy.             — În comparaţie cu celelalte… Terapeutul le mai lăsă o vreme să discute între ele pe diverse teme, apoi le captă atenţia.             — Astăzi aş vrea să începem discuţia noastră prin a evoca amintirile pe care le-am descoperit împreună. La sfârşit, o vom ruga şi pe Troy să încerce o rememorare a unor întâmplări de mult uitate, pe care le ţine ascunse în subconştientul ei. Vrei să începi tu, Agnes?             — Da, doc.             Bărbatul se ridică de la locul său şi stinse candelabrul din încăpere. Apoi, prin câteva apăsări succesive ale unor butoane, aprinse patru veioze, situate în fiecare colţ al camerei. Nu se făcuse întuneric, nici măcar o semiobscuritate misterioasă, însă atmosfera nu mai era aceeaşi ca înainte.             — Dă-i drumul, Agnes! Spune totul exact aşa cum ai făcut-o şi la celelalte întâlniri ale noastre! N-are de ce să-ţi fie jenă. Toate colegele tale au trecut prin situaţii asemănătoare.             — O. K, doc! Mama mea s-a recăsătorit când eu aveam 8 ani. Cel care a luat-o de soţie era văduv şi avea doi copii: un băiat de 15 ani şi o fată de 17.             — Cum îi chemă? Îi cerul terapeutul să precizeze. \pa     — Julian şi Thora. Mai departe… La început ne-am înţeles destul de bine. Altfel spus, fratele şi sora mea prin alianţă nu-mi acordau o importanţă prea mare. Dar, cu timpul, au început să mă privească din ce în ce mai insistent. Mai cu seamă ea. Când am împlinit 10 ani şi pieptul meu a început să prindă contur, Thora s-a apropiat subit de mine, copleşindu-mă cu tot felul de atenţii. Ne distram adesea împreună, mă lua cu ea în oraş şi chiar mă trata ca pe o egală, ceea ce pentru mine a însemnat enorm. Mai târziu, într-o iarnă, m-a rugat să o las să doarmă cu mine în pat, pretextând că îi este frig de una singură. Atunci a început totul. Nu ştiu cum a făcut, dar, într-un timp foarte scurt, a trezit în fiinţa mea tendinţele homosexuale pe care le posedă fieca-re om. La început m-a masturbat cu mâna, apoi şi-a folosit gura cu măiestrie şi, ceva mafâncolo, m-a pus şi pe mine să procedez la fel. De ce să n-o recunosc, am fost extrem de încântată de ceea ce mi se întâmpla şi abia aşteptam să vină noaptea ca să ating din nou extazul! Totul era roz în jurul meu. Părinţii se înţelegeau bine, nu aveam nici un fel de probleme, ce mai, eram o familie fericită… Asta a durat până când Julian m-a prins într-o noapte cu capul între pulpele surorii mele mai mari. Atunci a înţeles totul, însă asta n-a fost nimic. Peste două zile m-a ameninţat că, dacă nu fac şi cu el la fel, va da totul în vileag părinţilor. Eram îngrozită. La fel şi Thora – cel puţin aşa mi s-a părut mie – care mi-a cerut să-i dau ascultare fratelui meu dacă nu vreau să provoc un dezastru. Mai mult la insistenţele ei, am acceptat, lăsându-mă cu greu convinsă. Thora mi-a spus că ea nu-l poate satisface pe Julian, fiindu-i soră de sânge. În timp ce eu nu îi eram… Mai întâi i-am făcut felaţie şi nu vreau să vă spun cât de greu mi-a fost. Aveam doar zece ani… Aproape 11. Dar el nu s-a mulţumit doar cu atât şi m-am văzut nevoită să mă las dezvirginată, ca să o protejez în primul rând pe mama, la care am ţinut întotdeauna enorm.             Aici Agnes-Teresa făcu o pauză, reluându-şi povestirea doar la insistenţele medicului.             — Spune mai departe, draga mea! Nu te sfii!             — Totul a scăpat de sub control la un sfârşit de săptămână, când părinţii ne-au lăsat singuri, având totală încredere în noi. De unde puteau ei să ştie ce făceam în lipsa lor?! Julian şi cu Thora au propus să ne jucăm – chipurile -împreună şi astfel am ajuns obiectul lor sexual. Dar erotismul şi amorul în grup pur şi simplu m-au dezgustat, sfârşind – după circa o săptămână de peripeţii -prin a suferi o depresie ce a necesitat internarea mea într-o clinică de psihiatrie. De aici m-am întors complet vindecată -sau cel puţin asta s-a crezut până nu de mult -*şi nu mi-am mai adus aminte de nimic, devenind o adolescentă retrasă, timidă şi foarte fricoasă, din cauze pe care nimeni nu le putea desluşi, nici chiar psihiatrii.             — Continuă, Agnes! Se văzu nevoit să intervină din nou dr. Bogomil după o altă pauză.             — Totuşi, nu pot spune că n-am avut noroc în viaţă. Soţul meu a fost un om extraordinar încă de la început şi de aceea i-am dăruit doi copii, la care ţin ca la ochii din cap. Şi totul a mers ca pe roate, în ciuda visurilor mele care adesea nu-mi dădeau pace, până acum doi ani. Am început să nu mai fiu întotdeauna eu, de parcă o altă Agnes încerca să-mi ia locul. Între noi două s-a iscat o luptă permanentă, care mă făcea să-mi ies din minţi. În cele din urmă, am ajuns la dr. Bogomil şi acesta mi-a stabilit diagnosticul de care sufeream fără să am cunoştinţă: Sindromul Persona-lităţii Multiple. A urmat o serie de şedinţe în grup, în cadrul cărora am început să-mi aflu trecutul ce mocnea în subconştientul meu, şi – implicit -să mă simt din ce în ce mai bine, acceptându-l. Acceptând acest trecut de care n-aveam încotro să fug, n-aveam unde să mă ascund… Mai întâi, totul mi s-a părut a fi un vis urât, dar în cele din urmă am acceptat crunta realitate.             — Şi soţul tău ce-a zis când a aflat? Nu se putu abţine să întrebe Troy.             — Mie? Nimic. Cred că s-a bucurat că mi-am revenit la starea mea normală, ba chiar mai mult – graţie şedinţelor de psihoterapie la care particip – mi-am recăpătat entuziasmul şi pofta de viaţă de mult pierdute. Acum, când mă gândesc, realizez că acceptarea unei tragedii petrecute în copilărie nu este o problemă atât de complicată, dacă este tratată cu profesionalism. Mă simt mult mai bine, iar visurile acelea groaznice pe care le aveam au dispărut ca prin farmec, fără nici un fel de medicament. Vreau să mai ştii, dragă Troy, că întreaga mea stare de sănătate e excelentă, după cum susţine şi medicul nostru de familie. Nu mai am nici cel mai mic motiv să mă plâng de ceva.             — E rândul tău, Dorothea! Îi zise dr. Bogomil doamnei Crewson, ce părea a avea în jur de 60 de ani. Povestea ta e ceva mai specială, dacă mă pot exprima astfel.             — Mai specială? Dimpotrivă, Andrew! Eu cred că e cea mai banală poveste dintre toate. Am început să am probleme de ordin psihic pe la             25 vârsta de 25 de ani, după o copilărie şi o adoles-cenţă lipsite de culoare şi de viaţă, adică în care nu s-a întâmplat absolut nimic demn de reţinut. Sau aşa am crezut până acum doi ani. Am fost o tânără de condiţie medie, subjugată de o ten-siune nervoasă accentuată, căreia îi făceam faţă cu mare dificultate. Singura alinare am găsit-o în fumat. Ajunsesem să fumez trei pachete pe zi şi tot nu îmi ajungeau. Toată lumea din jur mă de-ranja şi nimic nu era pe placul meu. Asta până când am întâlnit un bărbat cu 30 de ani mai în vârstă decât mine, care şi-a dat seama că am un potenţial ieşit din comun. El m-a pus în fruntea companiei sale de construcţii, exploatându-mi energia la maximum. Acum, când mă gândesc, nu văd de ce mi-ar părea rău. Am muncit pe brânci, e drept, adesea 24 de ore din 24, însă tot am realizat ceva în viaţă. O locuinţă mai mult decât cochetă, câteva automobile pe care le schimb când am chef şi un cont destul de rotund în bancă. Ce n-am realizat? O familie. Mai mult, m-am îndepărtat total de propriile rude. Cano am ieşit la pensie, însă, în urmă cu aproximativ cinci ani, viaţa a devenit pentru mine un calvar.             — Poţi fi mai explicită? Interveni medicul.             — Am început să am tot felul de probleme psihice – poate şi pe fondul renunţării la fumat -justificate în special prin lipsa unei familii şi a prietenilor. Ajunsesem bolnavă de singurătate, dacă înţelegi ce vreau să spun, i se adresă ea nou-venitei. După câţiva ani, n-am mai rezistat şi m-am înfiinţat la uşa cabinetului lui Andrew, implorându-l să mă vindece de idioatele angoase ce puseseră stăpânire pe mine la bătrâneţe. Când a început să mă întrebe despre copilărie, mi-am dat seama pentru prima dată că nu-mi aduceam aminte mare lucru, iar ce puteam rememora vedeam parcă cu ochii altcuiva, Treptat, această evidenţă a devenit tot mai clară, iar Andrew m-a făcut să recunosc faptul că în interiorul meu sălăşluiau mai multe Dorothea. Una copilăroasă, care nu s-a putut maturiza de-a lungul anilor, alta temperamentală, care fumează enorm şi nu-şi poate afla liniştea nicicum, şi cea de-a treia – o bătrânică simpatică, fără probleme financiare, care doreşte să-şi trăiască ultimii ani ai vieţii într-un mod cât mai plăcut. Cum aveam de-a face cu mai multe personalităţi înghesuite în aceeaşi minte, dr. Bogomil a fost de părere că trebuie să redescoperim împreună trecutul meu. Şi nu oricum, ci prin hipnoză.             — Ţii minte că te-ai speriat la început?             — Exact aşa a fost! Cum, să mă pună să fac precum găina ori să mă târăsc pe jos, aşa cum am văzut eu la televizor? M-am întrebat. Însă în curând mi-am dat seama că nu voi fi pusă în cine ştie ce ipostaze neplăcute şi am acceptat tratamentul.             — Ceea ce este mai important abia acum urmează, a ţinut să precizeze terapeutul.             — Aşa e! Împreună cu ceilalţi, am aflat' marele secret al copilăriei mele, care m-a făcut să am o viaţă oarecum diferită de a altor femei normale. Pe scurt, ca so las şi pe Regină să vorbească, am aflat că dragii mei părinţi – fie-le ţărâna uşoară!             — M-au supus unor cruzimi incredibile. Tata m-a violat sub ochii mamei, începând de la vârsta de cinci ani. Iar ea mă bătea, zicând că sunt o mare târfă şi îl ispitesc pe soţul ei. Acest supliciu de neimaginat pentru o minte nor-mală a durat trei ani de zile, până când el a suferit un accident de serviciu, paralizând de la mijloc în jos. Mama a crezut că asta este o pedeapsă de la Dumnezeu, s-a pocăit şi a încetat cu cruzimile. În ceea ce mă priveşte, această răsturnare de situaţie a fost cam tardivă, fiind obligată să stau internată într-un sanatoriu montan aproape un an de zile. La sfârşitul perioadei, doctorii au declarat că sunt complet restabilită şi că mă pot întoarce la ai mei. De câte ori încercam să aduc vorba despre bestialităţile pe care le trăisem, am fost contrazisă vehement, ba chiar am urmat un tratament îndelungat cu tot felul de tranchilizante. Am sfârşit prin a crede că supliciile prin care trecusem se aflau doar în imaginaţia mea bolnavă, iar în cele din urmă am dat totul uitării. Şi nu mi-am reamintit nimic până când nu l-am întâlnit pe Andrew, cum de altfel mi se pare că v-am mai spus. De atunci, chinurile mele au încetat.             Terapeutul se ridică de la locul său, părăsi fără zgomot încăperea şi în două minute se întoarse cu o tavă pe care se găseau patru pahare cu limonada rece.             — Un mic respiro nu va strica nimănui, zise el, invitându-şi pacientele să bea.             — Mulţumim! Se auziră două voci. După ce tava fu pusă pe o măsuţă, dr. Bogomil reveni:             — Acum, tu, Regina!             — Eu n-am vrut să consult un psihoterapeut şi n-aş vrea nici acum.             — Te obligă cineva? O întrebă medicul. Rudele, soţul, prietenii?             — Nu. O fac de bună voie, fiindcă mi-am dat seama că altfel nu se poate. Nu pot fi un om normal fără aceste şedinţe bisăptămânale. Aşa se face că, de circa un an de zile, îngraş conturile bancare ale lui Andrew.             Cu un gest reflex, Regina Tymson îşi dădu pe spate bogată podoabă capilară şi îşi aşeză, graţioasă, un picior peste celălalt. Nu părea să aibă mai mult de 25 de ani, iar fustă scurtă pe care o purta te putea face să crezi că nu este genul de femeie căruia nu-i plac bărbaţii. Era, totuşi, măritată de doi ani, după cum avea să afle Troy mai târziu. Iar prezenţa sa la terapeut se datora unei lovituri primite în cap, cu un an înainte de căsătorie, ce fusese urmată de o pronunţată amnezie. Amnezie căreia nimeni nu i-a dat mare importanţă până la un moment dat.             — Din ziua accidentului, mi-am dat seama că foarte rar mai eram cea de dinainte. De câte ori mă concentram asupra unui lucru, o mulţime de voci încerca să vorbească în locul meu şi nu înceta decât atunci când izbucneam în plâns.             — Cam câte personalităţi te deranjau? O întrebă dr. Bogomil.             — Pe puţin zece. Dar acestea au început să părăsească personalitatea-gazdă, adică propria mea minte, chiar de la cea de-a treia şedinţă de terapie de grup la care am participat. Ceea ce mă deranjează este faptul că hipnoza – sunt convinsă – a determinat această ameliorare a stării mele de sănătate psihică. Iar apoi am început să devin conştientă de nişte amintiri pe care n-aş fi vrut să le rememorez vreodată. Locuiam într-o fermă din apropiere de Stockton, California -proprietatea familiei mele – şi eram oarecum rupţi de lume. Singurul care ne mai aducea veşti de la oraş era unchiul Dennis, ce ne vizita destul de des. În rest, noroc cir televizorul şi cu aparatul de radio, altfel aş fi crezut că trăiesc pe o insulă pustie! Când aveam patru ani, ruda asta a mea a ţinut morţiş să mă înveţe să călăresc şi în cele din urmă a reuşit. Cu caii m-am descurcat destul de bine. Cu el a fost mal greu, fiindcă unchiul era puţin cam masochist. După ce mă viola pe unde apucă, ţinându-mă mereu deasupra lui, mă obliga să-l bat cu biciul şi pe urmă mă ameninţa că, dacă spun cuiva ce se întâmplă între noi, ne va ucide şi pe mine şi pe mama mea. Aşa că m-am mulţumit să-l bat cu poftă ani buni, răzbunându-mă în acest fel pe pornirile lui deplasate. Asta până când am împlinit 12 ani şi a început să-mi placă. Într-o zi, mama ne-a surprins asupra faptului şi mi-a tras o bătaie soră cu moartea – deşi ea nu recunoaşte acest lucru – băgându-mă în spital. După mai multe serii de tratamente, m-am întors la ai mei şi am fost, în general, un copil destul de cuminte. Când mi-am luat soarta în propriile mâini, părinţii m-au ajutat cu bani – mă mai ajută şi acum – iar toată lumea s-a declarat mulţumită. Doar eu mai aveam ceva probleme cu visurile în care eram violată, iar după aceea mă răzbunam în diverse moduri extrem de violente, ce mergeau până la crimă, după cum am reuşit să-mi reamintesc. Ceea ce mă îngrijorează acum este faptul că îmi doresc să fac sex aşa cum făceam când eram doar o copilă şi apoi să mă răzbun, biciuindu-l pe violator. Dar dr. Bogomil – de care am devenit dependentă – m-a asigurat că şi asta va trece la un moment dat.             — Aşa e, draga mea, n-ai de ce să-ţi faci pro-bleme, atâta timp cât te simţi bine din punct de vedere fizic şi mental! Ei, Troy, cum ţi s-au părut secretele prietenelor tale?             — Cutremurătoare, zise femeia după o clipă de gândire.             — Crezi că ai putea să ne povesteşti şi tu ce-despre tine?             — Desigur, însă eu n-am trăit asemenea gro-zăvii, aşa că sunt convinsă că am să vă plictisesc.             — Nu se ştie! Remarcă psihoterapeutul, enig-matic, în vreme ce restul femeilor zâmbi cu înţe-legere în direcţia nou-venitei. Încearcă, totuşi!             — De acord. După părerea mea, am avut o copilărie cât se poate de banală, cu excepţia faptului că tata ne-a părăsit când eram foarte mică. Apoi mama s-a recăsătorit când aveam vreo trei ani şi, până la cinci, totul a fost minunat. Tatăl vitreg mă iubea nespus de mult şi toţi eram fericiţi. Din nenorocire, un accident de circulaţie a făcut ca el să-şi piardă viaţa, iar mama să rămână văduvă pentru totdeauna. Cârn asta ar fi tot. Altceva nu ştiu ce aş putea adăuga.             — Bine. Cum cele două ore programate s-au scurs, vă mulţumesc pentru prezenţă şi ne vedem data viitoare. Troy, te-aş ruga să mai rămâi puţin, ca să încercăm împreună să punem la cale o psihodramă. Nu vreau să trecem dintr-o dată la hipnoză.             — Ce e aia psihodramă?             — Ai să vezi!             CAPITOLUL III.             Martie 2001.             Neavând de lucru, detectivii Jane Heron şi. Eric Black, de la Divizia „Cazuri Speciale” a De-partamentului Poliţiei Los Angeles, erau puşi pe şotii. După ce se tachinară ca de obicei, mai ales pe teme sexuale, se gândiră să-l necăjească pe vreunul dintre colegi.             — Nu crezi că cel mai nimerit ar fi „Specialistul”? Întrebă poliţista. Prea îşi bate joc de noi când avem câte o problemă urgentă de rezolvat. Ne mai luăm şi noi revanşa… <j-tN-am nimic împotrivă, răspunse Eric, entuziasmat de idee. O merită cu prisosinţă.             „Specialistul”, aşa cum fusese poreclit dr. Butch Harrison, legistul Laboratorului criminalistic al D. P. L. A., era o fire ursuză, rigidă şi deloc receptivă la glumele celor doi detectivi. Din acest motiv îi fierbea ori de câte ori avea ocazia, dez-văluindu-le rezultatele criminalistice – la care reuşea să ajungă cu mare întârziere – şi ironi-zându-i fără excepţie.             — Atunci hai să-i cerem câte o cafea! Doar ştii cât e de zgârcit de cele mai multe ori!             Coborâră la braţ în subsolul unde se aflau sălile laboratorului, mult mai veseli ca de obicei. Bună dispoziţie li se trăgea şi de la faptul că erau siguri de un lucru foarte important. Legistul nu avea nici un cadavru de examinat, aşa că poliţiştii nu trebuiau să se teamă de glumele lui macabre.             Îl găsiră pe „Specialist” în propriul birou, cu nasul vârât în computerul său ultraperformant. * – Ce faci, dr. Mengele? Îl abordă Jane încă de la uşă. Nu ţi-a adus nimeni vreun hoit cu care să te distrezi?             Butch se opri din lucru, însă nu întoarse capul spre detectivi, gândindu-se la un răspuns pe măsură. Dar cum nu-i veni niciunul, continuă să tacă.             — Ţi-a înghiţit pisica limba? Interveni Eric.             — Poate că s-a contaminat cu vreunul dintre virusurile acelea blestemate cu care lucrează şi i s-au blocat căile vocale?             — N-avem noi norocul ăla…!             Legistul se răsuci cu tot cu scaun, ţintuindu-i pe rând cu o privire aprigă.             — De ce-aţi venit? Numai ca să mă deranjaţi cu mutrele voastre de iepuri în călduri, sau aveţi o problemă de serviciu?             — Am venit, pur şi simplu, ca să ne oferi câte o cafea, îl lămuri poliţista. Îţi vine să crezi?             — Nu. Da' deloc, dacă mă înţelegi. Pentru voi e destul de bună şi poşirca de la automat. De ce s-o consumaţi pe-a mea?             — CăB mai bună, logic!             — Serios? Se bucură el pentru compliment. În acest caz, trebuie să vă întreb cu ce-aţi venit în schimb!             Cei doi se uitară unul la celălalt preţ de câteva secunde, fiind luaţi oarecum prin surprindere. Primul care-şi reveni fu Eric:             — Îţi vom spune un banc pentru a te scoate din starea în care te afli.             — Să auzim! Dacă reuşiţi să mă amuzaţi, vă servesc câte o cafea. Altfel, spălaţi putina înainte de a vă da eu afară!             — O. K.! Se arătă de acord detectivul. Cine spune? Adăugă el privindu-şi partenera, total dezorientat.             — Am eu unul! Îl scoase Jane din încurcătură. Cică se judecă un proces de jaf. Spărgătorul intrase noaptea şi furase argintăria chiar din dormitor. Deşi capul familiei s-a trezit la momentul oportun, acesta n-a intervenit, în ciuda faptului că tâlharul era un tip pirpiriu şi, pe deasupra, neînarmat. Eram foarte dezorientat, domnule judecător – încercă păgubaşul să-i explice judecătorului. De aceea nu l-am imobilizat. Mă tot întrebam cum o fi reuşit să deschidă uşa de la intrare şi să se strecoare până în dormitor pe neauzite, când eu n-am realizat o asemenea performanţă în 20 de ani de căsnicie!             Pe figura legistului nu'se mişcă nici măcar un muşchi când îşi întrebă colega:             — Păi, nu-l termini?             — Păi, l-am terminat…             — Şi care-i poanta?             — Că nevastă-sa îl auzea pe bărbatu-său când întârzia să ajungă acasă, iar pe hoţ nu l: a auzit.             — Aha! Mârâi Butch. Şi poanta pentru a merita, cafeaua unde e?             — Las' că-ţi zic eu unul mai bun, amice! Interveni Eric. Cu poliţişti.             — Bine, vă mai acord o şansă!             — Se întâmplă tot la tribunal:             — Aţi fost surprins pe stradă într-o postură indecentă, din câte am înţeles, şi aţi fost adus la secţie de un poliţist, zise judecătorul.             — Da, domnule!             — Beat, desigur!             — Da, amândoi…             — Gata, zise dr. Harrison, ridicându-se grăbit de pe scaunul său şi îndreptându-se spre filtrul de cafea. Sunteţi invitaţii mei!             — Asta înseamnă că ţi-a plăcut ultimul banc! Se bucură detectivul.             — Greşit. Asta înseamnă că nu vreau să-mi spuneţi şi altele… Nu vă pot suporta inepţiile la nesfârşit.             Jane şi Eric nu mai scoaseră o vorbă, fiecare întrebându-se în tăcere dacă trebuie să se întristeze pentru că nu i-au putut stârni râsul „Specialistului”, ori să se bucure că obţinuseră ceea ce îşi doriseră… În cele din urmă optară pentru cea de-a doua variantă, iar detectivul schimbă vorba cu abilitate.             — La ce lucrai, Butch?             — La un program ultrasecret. Construiesc roboţi care să înlocuiască detectivii din poliţie. Am de gând să vă scot la pensie cât mai curând…             — În acest caz, sper din tot sufletul să-ţi rupi gâtul! Zise Jane, sorbind impasibilă din cana oferită. Dar ştii că e bună? Aprecie ea calitatea cafelei şi, deodată, faţa i se lumină. Nimeni n-o face ca tine…             — Cu excepţia frumoasei noastre secretare Melanie, îl înţepă Eric, ca să nui ofere legistului prea multă satisfacţie.             „Specialistul” se abţinu să comenteze această ultimă remarcă, revenind în faţa computerului său, de care era realmente îndrăgostit.             — Atunci, dacă tot nu mai aveţi ce să-mi spuneţi…, zise el, întorcându-le spatele.             În acel moment, telefonul de pe biroul său începu să târâie.             — Poartă sunt. Dr. Harrison?             — La aparat!             — Vă caută un domn doctor pe nume Buford Petersen. Zice că vă este coleg de breaslă. Să-I aduc la dumneavoastră?             — Bineînţeles, cum să nu! Roagă-I să poftească imediat, adăugă legistul, întorcându-se spre detectivi. Este fostul meu profesor de psihologie şi psihiatrie din facultate. Cred că nu l-am mai văzut de vreo zece ani.             Februarie 1999.             — În primul rând, să-ţi explic despre ce este vorba, începu dr. Bogomil să vorbească de îndată ce rămase singur cu noua lui pacientă, Troy Bender. Psihodrama nu este altceva decât o metodă de investigare şi diagnosticare, precum şi una de terapie modernă, care se foloseşte de jocul dramatic improvizat pe'o temă dată, pentru dezvăluirea gândurilor şi a atitudinilor unui pacient.             — Cu alte cuvinte…?             — Un fel de joc de societate, dacă vrei, care ne va fi foarte util la amândoi.             — Şi în ce constă acest joc?             — Ne vom închipui fel de fel de situaţii legate de copilăria ta şi de relaţiile familiale, astfel încât va fi posibil să desluşim lucruri ce s-aujntâm-plat, dar pe care tu le-ai gonit din memorie.             — Ai spus că doar ni le închipuim, doc, nu-I aşa?             — Exact!             — Atunci, să-i dăm drumul!             Andrew Bogomil se ridică de la locul său stinse două din cele patru veioze şi îşi trase aunul în faţa pacientei, pentru a o putea ve-ea mai bine.             — Să zicem că ai doi ani şi jumătate. Chiar dacă nu îţi aduci aminte de acea perioadă, încearcă să-ţi imaginezi cum erai.             — Mică, timidă, cu codiţe împletite de mama şi răsfăţată, intră Troy în pielea personajului imaginar.             — Foarte bine. Şi tata unde e?             — Nu e.             — Lipseşte de acasă cu treburi?             — Nu ştiu, dar nu e.             — Cât durează această absenţă?             — Până când mama aduce un alt tătic.             — Cum arată noul părinte?             — Frumos, vesel şi blând.             — Perfect. Deci, se poartă bine cu tine?             — Foarte bine. Ne jucăm, îmi dă să mănânc şi mă sărută înainte de culcare. Tot el e cel care mă trezeşte dimineaţa şi mă scarpină pe spate.             — Îi place să te mângâie?             — Îi place, iar eu mă simt minunat când o face. E atât de bun!             — Îl iubeşti?             — Nu ştiu. Sunt prea mică pentru a-mi da seama de asta, însă mă simt extraordinar de bine cu el.             — Cât timp a durat această fericire?             — Nu mult. La un moment dat, a dispărut din viaţa noastră şi nu l-am mai văzut. Abia mai târziu am aflat de la mama că a avut un accident de circulaţie şi a plecat în lumea celor drepţi.             — Mama ta îl iubea?             — Fără îndoială, continuă Troy să rememoreze amintiri de mult uitate.             — Nu i-ai auzit niciodată certându-se?             — Nu.             — Crezi că a fost un tată bun, ţinând cont de faptul că nu era decât unul vitreg?             — Deosebit de bun, de asta sunt sigură.             — Atunci când te mângâia, cum proceda?             — Nu înţeleg întrebarea, doc!             — Care părţi ale corpului ţi le atingea? Nu uita că e vorba doar despre un joc, Troy! Mai precis, despre o psihodramă.             — Bine. Mă mângâia pe cap, pe umeri şi pe spate.             — Nu ajungea niciodată cu mâna mai jos?             — Acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că ajungea, însă doar întâmplător.             Şi cum te săruta? Unde, vreau să zic…             — Pe obraji, câteodată pe gât şi pe mâini. Eu procedam la fel.             — Să ne oprim aici, Troy! Ţi-aş propune – desigur, dacă n-ai nimic împotrivă – să ne vedem şi mâine dimineaţă.             *             Martie 2001.             — Am onoarea, domnule profesor! Se ridică dr. Harrison în picioare, venind în întâmpinarea musafirului său. Nu v-am mai văzut de foarte multă vreme. Ce mai faceţi?             — Nu mare lucru, Butch, spre deosebire de tine. Am aflat că ai o carieră de invidiat. Felicitări!             — În mare parte, aveţi dreptate. Dar activitatea mea profesională ar fi fost mult mai laborioasă şi mai plină de succese notabile, dacă aceşti doi poliţişti n-ar fi existat, adăugă legistul, privindu-i pe colegii săi. Daţi-mi voie să vi-i prezint pe detectivii Jane Heron şi Eric Black, „spaima” Diviziei „Cazuri Speciale” în care sunt angrenat.             — Mă bucur să vă cunosc! Zise dascălul, înţe-legând gluma fostului său student. Prof. Buford Petersen, actualmente simplu psihiatru la Spitalul Central din localitate.             „Specialistul” îl invită pe noul venit să ia loc pe un scaun şi, fără a-l mai întreba, îi oferi o ceaşcă de cafea.             — Colega, noi ne retragem. O să-ţi aducem cănile mai târziu, bine?             — Dar nu e nevoie să plecaţi din pricina mea! Interveni Petersen. Ba chiar v-aş ruga, dacă este posibil, să rămâneţi! Ştiţi, intenţionez – dacă-mi veţi permite – să vă consult în legătură cu o problemă de… Specialitate, dacă mă pot exprima în acest fel.             — Domnule profesor – sări Butch de la locul său – nu-mi faceţi una ca asta! Se află pe capul meu de un sfert de oră şi parcă ar fi trecut o veşnicie…             Cu excepţia „Specialistului”, ţpţi zâmbiră, iar detectivii se aşezară cât mai comod pe locurile lor, gata să asculte o poveste interesantă. Şi aşa nu aveau ce face.             CAPITOLUL IV.             Februarie 1999.             A doua zi, Pauline o întâmpină pe Troy Bender la fel de surâzătoare ca prima dată.             — Doctorul e pe drum, doamnă. Trebuie să sosească dintr-un moment întraltul.             — Nu e nici o grabă. De fapt, eu sunt cea care a sosit mai devreme.             — Eraţi nerăbdătoare să-l întâlniţi, dacă.             — Mi permiteţi întrebarea?             — Poate că da… Nu ştiu?! Oricum, soţul meu a plecat mai devreme de acasă şi am preferat să mă aducă el în loc să chem un taxi.             — Aşa! Poftiţi cafeaua dumneavoastră! E preparată la fel ca şi ieri, cu puţin zahăr. Nu mi-aţi spus dacă v-a plăcut.             — Chiar foarte mult, Pauline! Chiar foarte mult!             Prietenia pe care această secretară simpatică i-o arăta o punea în dificultate pe Troy. Ea ştia că secretarele sunt nişte fiinţe nesuferite, indiferente, distanţe şi total lipsite de tact. Acum se convingea de contrariu. Ba mai mult, această fată chiar îi plăcea pentru felul ei deschis de a fi şi pentru naturaleţea cu care se purta.             Gândurile pacientei fură întrerupte de sosirea vijelioasă a lui Andrew Bogomil, care se miră văzând-o.             — Am întârziat cumva? Nu-i veni acestuia să creadă, consultându-şi ceasul.             — Nu, doc. Eu sunt cea care a sosit mai devreme. Tocmai despre asta discutam cu Pauline.             — Aha, înţeleg! Te rog să pofteşti în biroul meu! Începem îndată. Femeia făcu ceea ce i se ceruse şi rămase în picioare, neştiind unde să se aşeze. La un semn al lui, luă loc pe o canapea ceva mai joasă decât una normală şi aşteptă în tăcere ca el să se pregătească.             — M-am gândit mult la problemele tale, dar mai întâi spune-mi dacă ai avut vreun vis azi-noapte!             — Îmi aduc aminte doar că am adormit greu şi m-am trezit obosită. Atât…             — Troy, eu cred că putem începe şedinţele de hipnoză chiar de astăzi. Tu ce părere ai? Ts consideri pregătită?             — Nu, şi nici nu cred că voi fi vreodată, însă sunt gata să fac ce spui tu, doc!             — E bine că ai încredere-n mine. Mai bine zis, e un lucru esenţial în această muncă. Vom imprima totul pe o casetă audio, pe care o vei putea asculta mai târziu. Dar e bine să fii singură prima dată. Poate că nu vei vrea ca altcineva să-ţi cunoască secretele.             Bărbatul trase toate draperiile, astfel încât lumina zilei abia mai putea pătrunde în birou, şi lăsă luminile stinse. Apoi se aşeză pe un scaun la doar un pas de ea şi începu s-o privească intens în ochi. Îi zise:             — Acum începi să ai totală încredere-n mine! Dr. Bogomil îi vorbea calm, dar în acelaşi timp cu multă fermitate. Gesturile sale erau domoale şi simple, astfel încât să nu-i distragă atenţia pacientei. Îi puse în mâna dreaptă un disc având un diametru de circa 20 cm, apoi îi ceru să-l ridice la înălţimea ochilor şi să privească fix în centrul acestuia. Obiectul, confecţionat din plastic, avea pictate mai multe cercuri concentrice de culoare neagră, pe un fond de un alb imaculat. Contrastul deosebit de obositor o făcu pe Troy să-şi mijească ochii încă din primele secunde de concentrare.             El se ridică încetişor şi, plimbându-şi mâinile deasupra corpului ei, fără să o atingă, îi vorbi:             — Când voi spune „trei”, nu te vei mai putea scula de pe canapea. Şi cu cât vei încerca mai mult, cu atât eforturile tale vor fi mai zadarnice. Deci, când voi spune „trei”, nu te vei mai putea ridica de pe canapea, fepetă el. Şi, cu cât vei încerca mai mult, eforturile tale vor fi mai zadarnice.             După ce reluă formula de trei ori la rând, terapeutul o prinse de mâna cu care ţinea discul şi o mişcă lent, de câteva ori, în sus şi în jos, făcând-o pe Troy să închidă şi să deschidă ochii.             — Dacă vrei, poţi sta cu ochii închişi, însă nu te poţi ridica de pe canapea. Reazemă-te de spetează! Aşa. Unu…, doi…, trei! Acum vei face* tot ce-ţi ordon eu! Adăugă medicul, luându-i obiectul din mână şi pornind reportofonul aflat în apropiere.             Pacienta respira alene pe gură, stătea cu ochii închişi, iar trăsăturile feţei sale erau complet destinse, relaxate.             — Te afli în casa mamei tale şi ai trei ani împliniţi. Ce faci?             — Mă joc cu mama de-a croitoresele, răspunse Troy după un moment de ezitare.             — Tatăl tău unde e?             — Nu ştiu…, nu-l cunosc…, da' o să vină.             — Uite că a venit! Ce faceţi?             — Ne jucăm împreună. Sunt foarte fericită cu el.             — Mama a plecat la bucătărie ca să pregătească cina, iar voi doi aţi rămas să vă mai jucaţiCe faceţi?             — Tata mă ia în braţe, mă mângâie şi mă sărută.             — Îţi place?             — Nespus de mult.             — Îţi pune mâna pe piele când te mângâie?             — Da, îmi pune.             — Şi te mângâie acolo unde ţie îţi este ruşine?             — Da, mă mângâie. Acum se uită la mine altfel.             — Cum?             — Nu-mi dau seama, dar parcă ar vrea să-i dau ceva.             — Stai în braţele lui? În – Da, şi el mă leagănă.             WbrTe mişcă în poală înainte şi înapoi? Mf – Da, aşa faceJ Şi mie îmi place să mă frec de poala lui. Îl mai. Pup şi eu din când în când. Vrea mai mult de la tine, nu-i aşa?             — Da, aşa e!             — Îţi scoate rochiţa şi chiloţeii, lăsându-te în pielea goală? Îţi spune că trebuie să faci baie?             — Da, aşa face. Eu îi spun că am făcut şi ieri, dar el insistă. Vrea să fiu curată pentru el.             — Îţi pune mâna acolo?             — Unde, pe funduleţ?             — Da.             — Îmi pune mâna peste tot şi eu mă gâdil.             — Te strânge în braţe, te lipeşte de pieptul lui?             — Da, aşa se întâmplă.             — Poţi să povesteşti singură mai departe?             — Nu ştiu ce să spun.             — Continuă să te sărute?             — Da.             — Capul lui coboară spre buricul tău, apoi spre picioare şi se opreşte între pulpele tale micuţe?             — Da, aşa se întâmplă. Iar sărutările lui mă ard, atât sunt de fierbinţi. Îi spun să se oprească, dar el nu vrea. Îmi promite cadouri şi mă face să-l ascult.             — Pe urmă scoate un obiect din pantaloni?             — Da, şi eu mă sperii. Nu ştiu ce fel de joc e ăla. Mă pune să-i mângâi obiectul cu amândouă mâinile.             — Pe urmă?             — Nu mai ştiu, zise Troy, în vreme ce câtevc lacrimi începură să i se rostogolească pe obraji.             — Nu cumva te ridică de subsuori şi îţi depărtează picioarele?             — Nu ştiu! Răspunse femeia, începând să plângă şi mai tare. Nu mai ştiu nimic!             — Bine, acum te vei trezi! Zise terapeutul, oprind reportofonul. Apoi îi suflă cu putere între ochi şi bătu o dată din palme.             Troy Bender deschise ochii şi privi în gol circa un minut.             — Cum a fost, doc? Întrebă ea când se simţi complet restabilită după şedinţa de hipnoză.             — Pentru început, destul de bine, chiar promiţător, dacă pot spune aşa.             — Îmi dai casetă ca s-o ascult?             — Numai dacă insişti.             — Dar la început ai zis altceva.             — Ţi-o dau dacă insişti, ţi-am spus! N-aş vrea să te influenţeze în vreun'fel. Cel mai bine ar fi să le asculţi pe toate la sfârşitul tratamentului. Dar tu eşti cea care hotărăşte.             — Bine, doc, cum zici tu. Când ne mai vedem?             — La următoarea şedinţă de grup. Cunoşti programul. Am o rugăminte la tine. Dacă visezi, ar fi bine să-ţi notezi totul. Vom discuta împreună despre visurile tale şi vom încerca să le analizăm.             — O. K., doc, m-ai convins!

Cavalerii Satanisti de Anthony King  CAPITOLUL I Ceremonia se încheiase. Luând în mână obişnuitul coşuleţ, George spuse: — E vremea să cotizaţi! Apoi trecu pe la fiecare, în parte, privind cu insistenţă la portofelul deschis al celui ce se pregătea să facă o donaţie. De cele mai multe ori, figura încruntată a persoanei care colecta aceste fonduri îi făcea pe adepţi să depună în coşuleţ o sumă considerabil mai generoasă decât cea la care se gândiseră. În cele din urmă, George se proţăpi în faţa unui bărbat al cărui portofel părea doldora de bani şi i se adresă pe un ton imperativ: — Hai, primare, că nu mai avem timp de pierdut! Uite, sunt destui care de-abia aşteaptă să contribuie! — Vine, vine! exclamă fostul primar al Los Angeles-ului. În ciuda faptului că fusese înlăturat din funcţie cu ocazia ultimelor alegeri locale, George continua să-l trateze cu deferenţă, ştiind că era cel mai generos dintre toţi adepţii. Ar fi fost în stare să facă aproape orice în schimbul unor linguşeli meşteşugite. După ce isprăvi cu strânsul banilor, George îi făcu un semn discret Victoriei, lăsând-o să înţeleagă că sosise momentul să preia ştafeta, trecând la următoarea etapă. — Comuniunea cu diavolul poate începe acum! anunţă femeia, aruncând o privire în direcţia noii adepte Katty, o tânără care păruse cam speriată încă de la începutul ceremoniei. — Dezbrăcarea, copii ai lui Satan! urlă ea, ca apucată. Rostind acest îndemn, Victoria îşi lepădă halatul lung, din mătase de culoare neagră, care îi dezveli umerii rotunzi, apoi întregul trup. Când apăru goală în faţa mulţimii, simţi un fior de plăcere la gândul că toţi bărbaţii din sală ar fi „devorat-o” la cel mai mic semn al ei. Ce-o mai însemna şi asta? se întrebă Katty. Dar, până să se dezmeticească din uimirea pe care i-o provocase tot ceea ce se întâmplase până atunci, văzu că întreaga asistenţa urmase porunca Victoriei. Toată lumea era acum în pielea goală. Chiar în stânga ei, o blondă cu sânii ca doi pepeni trecuse deja la treabă; aplecându-se puţin în faţă, se ocupa cu sârg de organul unui individ mustăcios. Între timp, un alt bărbat se apropiase de ea, pătrunzând-o cu forţă „pe la spate”. Nu e de bine… îşi spuse noua adeptă, consternată de ceea ce se petrecea în jur. Fără să mai stea pe gânduri, căută din ochi ieşirea şi o luă la fugă. N-avea de gând să lase pe nimeni să profite de ea. Dar chiar în clipa în care ieşea din sala de ceremonii, o surprinse George, ce se pregătea să intre. Bine, da’ ăsta de unde a mai răsărit? gândi Katty. Credeam că a rămas înăuntru. Fata nu apucă să mai facă nicio presupunere pentru că bărbatul o prinse de păr, trăgând-o cu putere spre el. — Unde te pregăteai să pleci, frumoaso? o întrebă. Speriată de-a binelea, Katty începu să tremure din tot corpul. În clipa următoare, însă – de parcă o fiinţă supraomenească i-ar fi dat o mână de ajutor se năpusti asupra lui şi îi „aplică” un genunchi sub abdomen. Luat prin surprindere, George nu apucase să-şi ferească organele genitale, aşa că se prăvăli pe podea, urlând de durere. Cum adversarul ei nu dădea semne că îşi va reveni prea curând, fata se linişti puţin, apoi se îndreptă cu paşi mari spre ieşirea din acel apartament superelegant, care fusese transformat într-un cuib de orgii în toată regula. După vreun sfert de oră, scrâşnind din dinţi, George reuşi să se ridice. Intră în sală ca o furie şi puse ochii pe o brunetă focoasă; se apropie de ea şi îi prinse capul în mâini, cu sălbăticie, apoi i-l împinse în abdomenul lui, arătându-i ce trebuia să facă. Fata nu aşteptă nicio altă invitaţie şi se apucă de „lucru”. La început, îi dezmierdă organul inflamat cu sărutări pătimaşe, până ce îl aduse în stare de erecţie completă. Mulţumită de această ispravă, ca la un semn, se întoarse cu spatele la partenerul ei şi îi potrivi penisul vânăt între propriile fese. George o pătrunse cu putere, făcând-o să icnească de durere. * * * În ultimele trei ore, Jane Heron şi Eric Black aproape că nu-şi dezlipiseră ochii de pe monitoarele calculatoarelor. Căutau pe internet o reţea de prostituate ce îşi deschiseseră o pagină web pentru a-şi face publicitate. — Fişierul este protejat; spuse detectivul la un moment dat. Ba chiar ultraprotejat! — Mda, ai dreptate! îi răspunse partenera sa. Cred că singura posibilitate care ne-a rămas este să ne abonăm la revista asta, In and out, pentru a obţine mai multe date despre ele. — Da, e o soluţie… însă crezi că şefu’ o să ne aprobe o asemenea cheltuială? — Nu ştiu. Oricum, n-avem nimic de pierdut dacă ne încercăm norocul. Zicând acestea, cei doi îşi părăsiră biroul, apropiindu-se de „bârlogul” căpitanului. — ’Neaţa, şeful îi dădu bineţe Jane, afişând un zâmbet seducător. — Bună dimineaţa, căpitane! rosti Eric la rândul lui. — Luaţi loc! le spuse boss-ul, fără a se mai obosi să le răspundă la salut. Spuneţi-mi repede ce vreţi de la mine! După ce îi explicară despre ce era vorba, cei doi făcură o mică pauză. — Cred că ar trebui să ne facem un abonament la porcăria asta de revistă… reluă detectivul. — Ceea ce ar implica o mărire de buget, şefu’, adăugă colega lui. Corky West rămase pe gânduri pentru câteva momente, apoi îi săgetă pe amândoi cu privirea şi urlă: — Auziţi, n-aţi vrea cumva să vă abonez şi la Playboy?! Fiind conştient că punea paie pe foc, Eric îndrăzni să murmure: — Ba da… — Afară! izbucni căpitanul. Afară, denaturaţilor! Vreţi să vă distraţi pe banii departamentului? Mă mir că nu-mi cereţi să vă fac rost şi de nişte prostituate! De obicei, spre deosebire de „bătrânul” ei tovarăş de suferinţă, Jane dădea dovadă de multă diplomaţie în relaţiile cu superiorii. De astă dată, însă, nu reuşi să se abţină. — Eu, nu… Poate el… Eu mi-aş dori un gigolo, ba chiar doi dacă e posibil… — Afară!!! ţipă cel din spatele biroului. Să nu vă mai prind pe-aici! După ce ieşiră din încăpere, cei doi parteneri se priviră unul pe celălalt, apoi izbucniră într-un râs sănătos.

Crime in serie de Anthony King  CAPITOLUL 1   — Şedea pe un fotoliu din living-room, cu un nou pahar de whisky sec în mână. Stării sale euforice i se adăuga emoţia aşteptării şi pulsul crescut la gândul că, peste puţin timp, va fi şi el singur cu fragila fată de alături. Asta îl excita la culme, în vreme ce joasele sale instincte sexuale îşi cereau drepturile. Când îi veni rândul, privirea lui semăna cu cea a unui vultur aflat în căutarea prăzii. Amicul, care îşi terminase treaba, trecu pe lângă el având satisfacţia imprimată pe chip. Urmări în tăcere trupul gol din faţa lui, se aplecă la urechea fetei şi îi spuse doar atât: — Târfă mică ce eşti, să vezi ce-o să ne distrăm! Apoi o lovi în moalele capul, o legă de mâini şi de picioare, după care îi introduse un căluş în gură. Când îşi reveni puţin, ţipetele ei gâtuite, gemetele şi horcăielile de agonie fură luate de cel de dincolo, drept expresii ale plăcerii erotice. Dar bărbatul de deasupra ei continua s-o lovească cu bestialitate numai în cap, muşcând-o de gât şi de umeri. Ea aproape că nici nu mai simţea durerea, scufundându-se într-un abis al acceptării suferinţei şi al resemnării. Mulţumită, bestia o întoarse cu spatele, îşi înfipse unghiile în carnea feselor ei, pentru a le depărta şi o pătrunse cu aceeaşi violenţă satanică. Când totul se termină, la scurt timp, bărbatul ieşi din cameră pe jumătate gol, congestionat la faţă şi cu un aer pierdut. — Ce s-a întâmplat? - îl întrebă prietenul de orgie, văzând sângele de pe mâinile şi pieptul lui. El îşi dădu drumul să cadă pe canapea şi rămase nemişcat câteva minute bune, incapabil să pronunţe vreun cuvânt. Celălalt se duse dincolo şi descoperi oribila realitate. Prostituata zăcea întinsă pe burtă, având gâtul, faţa şi părul pline de sânge. Învingându-şi cu greu repulsia, îi luă pulsul şi constată că era moartă, fiind străbătut în acel moment de sentimentul unei mari disperări. — Dumnezeule! * * * Era tot ce putuse murmura, trezindu-se brusc din beţie. Justin Pinder focaliză obiectivul camerei video pe „modelul” său, care-i surâdea ştrengăreşte şi provocator în acelaşi timp. Aşezată în faţa lui, pe pat, Tanja Ratzmann se urcase pe o pernă, ţinându-şi picioarele depărtate unul de altul. Se afla în pielea goală, cu excepţia unor chiloţei din dantelă care lăsau totul la vedere. Fata se mângâia singură între pulpe, suspinând la intervale regulate, cu nările lărgite din pricina emoţiei. — Te excită să mă filmezi, nu-i aşa? - zise ea cu un puternic accent german. — Întocmai, „meine liebe”, dă-i înainte! Justin o privea cu plăcere prin obiectiv cum se masturba, fascinat de trăsăturile chipului ei încărcat de dorinţă. Părul blond contrasta în mod plăcut cu pielea bronzată şi cu ochii de un albastru foarte aprins. Este întruchiparea perfectă a nemţoaicei clasice, gândi amantul înainte de a se apropia cu obiectivul de slipul ei. Tanja îşi introduse un deget expert sub dantelă, apoi încă unul şi îşi depărta picioarele până când ajunse să facă un semi-şpagat. — Îţi place mult asta? - şopti ea din nou foarte aţâţător. Hai, ştiu că te excită! Într-adevăr, era una dintre poziţiile care îl aduceau la erecţie de fiecare dată când o filma. Îl amuza să fie un pic voyeurist, iar tulburarea pe care o resimţea i se putea citi foarte uşor în priviri. Fata îşi scoase chiloţii cu aceleaşi gesturi lascive, oferind obiectivului un păr pubian castaniu, pe care îl alintă cu vârful degetelor. Era cuprinsă mai mult de propriile emoţii decât de dorinţa de a-l înfierbânta pe el. Se cunoscuseră în urmă cu circa o lună, la clubul „Hollywood Ha Ha Fest”, cu ocazia unei prezentări de modă la care o invitase stăpâna ei. De atunci începură să se vadă de două ori pe săptămână, în micul ei apartament din Mesquite Avenue, fără niciun fel de obligaţii. Era nemţoaică de origine, dar se stabilise în Phoenix, Arizona. Se mutase în Los Angeles în urmă cu un an şi jumătate ca să lucreze pentru un senator şi soţia acestuia, care îi puseseră la dispoziţie cochetul apartament. Avusese o incredibilă şansă găsind această slujbă. În schimbul locuinţei şi a 150 de dolari pe săptămână, trebuia să se ocupe de fetiţa lor de 5 ani în fiecare zi de marţi şi în week-end-uri. Îi ceruse lui Justin să o filmeze chiar de la a doua lor întâlnire erotică. Cameramanului i se păru interesant acest divertisment şi, cu timpul, începu să-i placă şi lui. Casetele realizate cu camera ei video de amatoare nu erau extraordinare, însă priceperea lui Justin în materie mai compensa din această carenţă. Toate filmele erau păstrate de Tanja într-un loc numai de ea ştiut. Susţinea că îi plăcea să le revadă de una singură, pentru a se putea admira în linişte şi intimitate. Lui nu-i fusese dat să revadă vreo imagine şi, de aceea, plăcerea sa se rezuma doar la a filma admirabilele contorsiuni de nimfă senzuală ale Tanjei. Asta până când se dezlănţuia, de fiecare dată, înflăcărată partidă de amor atât de aşteptată. Ea îi făcu semn să se apropie, cu ochii pe jumătate închişi şi picioarele larg depărtate. El o filma în continuare cu o mână, iar cu cealaltă îşi trase şliţul, apoi se dezbrăcă de tot. — Cere-o! Vreau să te aud cum o ceri! — Dă-mi-o, iubitule! Fă-mă să-mi ies din minţi! Violează-mă! Cu ochii aţintiţi asupra sexului lui, fata îşi introduse un deget înăuntru, iar pe altul îl băgă în gură, începând să-l sugă. Justin abia se mai putea abţine. Lăsă camera video să filmeze în continuare, aşezând-o pe trepied şi se apropie de ea. Îl provoca la viol. Tanja începu să îşi balanseze şoldurile, prefăcându-se că înainta spre el cu mici zvâcnituri ale bazinului care mimau sexul. Cu ochii albaştri aţintiţi asupra lui, un zâmbet îi înflori pe faţă. Îl prinse de membru şi îl trase mai aproape de ea, îl sărută apăsat pe gură, ca aproape imediat după aceea limba ei pătimaşă să înceapă a-i umbla pe la urechi, pe gât, pe piept şi din ce în ce mai jos. El nu mai rezistă tentaţiei şi îşi încleşta o mână în părul ei, împingând-o cu delicateţe, dar şi cu fermitate, înspre pulpele lui. Fata nu se împotrivi. Ştia că asta era treaba ei şi că era datoare s-o facă dacă dorea să-l mulţumească. Şi dorea, altfel nu s-ar fi întâlnit cu el de două ori pe săptămână. Dimensiunile lui nu erau deloc ieşite din comun, însă avea o putere aparte de a-şi controla ejacularea, ceea ce îl făcea aproape inepuizabil. Rezista şi o oră întreagă reprizelor de destrăbălare pe care ea le adora fără reţinere. Pe Justin îl încercă o poftă violentă de a termina aşa, însă se abţinu şi o ridică deasupra lui, prinzând-o de talie. Pubisul ei îl zgârie puţin, însă numai până când se insinua înăuntru, unde era destul de umed. Apoi o îndemnă să înceapă. Sprijinindu-se cu mâinile de pieptul lui, fata se ridica puţin, iar pe urmă se lăsa uşor să intre la loc. Apoi executa o mişcare scurtă înainte şi una înapoi, ca pe urmă să se ridice din nou, continuându-şi cu pricepere jocul preferat. Suspina. Bărbatul o prinse de sâni şi, în vreme ce se opunea atacurilor ei, o împinse pe spate. Ea se sprijini cu mâinile de genunchii amantului, arcuindu-şi bustul sub presiunea fermă a palmelor acestuia. Cu fiecare moment ce trecea, devenea tot mai încordată. În culmea excitaţiei, jocul lor se apropia de final. Coapsele li se încleştau la intervale din ce în ce mai scurte. Tanja îşi dădu frumosul păr pe spate, continuându-şi sublimul efort cu privirea ţintuită în tavan şi dinţii strânşi. Această încordare aproape că o durea. Era ca un arc gata să se destindă. Scoase un strigăt răguşit, mijlocul începu să i se balanseze în toate părţile, haotic şi renunţă să se mai extragă din el. Era momentul mult aşteptat, iar bărbatul îşi dăduse seama de asta. Îi luă ambii sâni în aceeaşi mână şi cu cealaltă o prinse de fese, împingându-se în ea cât putu de mult. Îşi ridică uşor bazinul de pe pat şi o privi extaziat cum exploda în acelaşi timp cu el. În ultima clipă, se prăbuşi pe pieptul lui şi îl sărută apăsat, cu o pasiune demnă de o profesionistă într-ale amorului. — Ja, ja, ja! - mai articulă fata şi oftă din adâncul pieptului ei bine format. * * * Bărbatul stătea în maşina sa Volvo S 40 Sedan şi supraveghea intrarea în imobilul din Mesquite Avenue. Începea să se întunece şi să plouă mărunt. Telefonul mobil sună şi el se grăbi să răspundă. — Eu sunt! S-a mai întâmplat ceva? — Încă nu. El e tot acolo. — O.K., vezi ce faci după ce pleacă. Trebuie neapărat să obţii de la ea ceea ce ne trebuie. — Şi dacă nu vrea? — Încearcă tot ce se poate încerca! Dacă e cazul şi altfel nu se poate, scapă de ea. — Bine, nu-mi mai spune ce să fac! O să rezolv cum ştiu eu cu târfa asta împuţită! * * * Tanja Ratzmann puse o casetă cu formaţia rock „Puhdys” şi a lor muzică retro, reascultându-i pe cei doi Dieter, pe Birr şi Hertrampf pentru cine ştie a câta oară. Trase draperiile şi aprinse veioza, după care acţiona telecomanda televizorului. Avea nevoie să facă o baie cât se putea de caldă. Melodia grupului german îi desfăta auzul, deşi era dată puţin cam tare. Dar nu avea pe cine deranja, fiindcă locatarii de pe palier erau plecaţi în vacanţă, iar dedesubt nu locuia deocamdată nimeni. Se bucura oarecum că a rămas singură. Îi era dragă propria intimitate, fiindcă îi crea acea senzaţie de libertate fără de care nu putea trăi. — Iartă-mă că plec, dar n-am încotro! - se scuzase Justin Pinder puţin mai devreme. Unul dintre prietenii săi îl rugase să-l ajute la o filmare şi nu putuse să-l refuze. Ea îl înţelesese perfect: — Nu trebuie să te justifici. Vezi să nu întârzii! Intră în cadă, scoase dopul şi mai dădu puţin drumul la apa caldă. Se apucă cu o mână de nas, închise ochii şi se lăsă la fund. Ce plăcut era! Când o să termine, va comanda mâncare chinezească şi se va uita la un film pe video. Poate chiar la „Dragostea e oarbă”, cu Anthony Edwards, Jenny Seagrove şi Charles Dance, pe care îl va vedea pentru a suta oară. Cumpărase această casetă cu doi ani în urmă, când apăruse pe piaţă şi de atunci nu se mai despărţise de ea. Când era aproape gata, i se păru că aude telefonul. Din cauza muzicii nu distingea prea bine soneria acestuia. Îşi stoarse părul şi ascultă din nou. Suna, într-adevăr! Să nu fie senatorul sau soţia acestuia! Ieşi grăbită din apă, luă un halat de baie pe ea şi se repezi să răspundă: — Alo, da! Alo, e cineva acolo? închise radiocasetofonul şi repetă: — Alo, nu se aude nimic! Degeaba. Bărbatul care aşteptase plecarea lui Justin reuşise să forţeze încuietoarea intrării în apartament şi stătea într-un colţ mai întunecat al salonului, închisese telemobilul înainte de a intra, cu un zâmbet mefistofelic pe buze. Tanja simţi o prezenţă în încăpere, se răsuci şi rămase locului, cu faţa schimonosită de stupoare amestecată cu groază.

Moartea vine prin posta de Anthony King politia criminala 11 CAPITOLUL I — Bună dimineaţa, domnule judecător! îl întâmpină secretara pe onorabilul Gabriel Hanson, şeful ei, cu zâmbetul pe buze. — Hello, Ursula! Ce e nou? — Nimic deosebit. Vă aduc imediat cafeaua! Bărbatul trecut de 60 de ani intră calm în biroul său, cu care se obişnuise aşa de mult încât se simţea ca acasă, şi se instală în fotoliul ce i se potrivea perfect. Ocupa funcţia de judecător de peste 20 de ani şi se putea mândri cu o carieră strălucită. Era apreciat pentru cinstea lui şi asta îl făcea să se considere un mic dumnezeu local. La scurt timp îşi făcu apariţia şi frumoasa blondă, cu o ceaşcă de cafea aburindă în mână şi un pachet la subraţ. — Aveţi aici ziarele de dimineaţă şi un colet, domnule judecător! — Un colet? Dar de ce nu l-ai deschis tu? Nu te mai ocupi de corespondenţa mea? — Ba da, domnule, se îmbujoră ea la faţă, însă pe pachet scrie „strict personal”. Aşa că nu mi-am permis să… cred că este un manuscris, apreciind după greutate. — Bine, lasă-l aici. Într-adevăr, pachetul avea dimensiunile unei foi de hârtie de format A4 şi o înălţime de aproximativ zece centimetri. Mai întâi voi citi liniştit ziarele şi îmi voi bea cafeaua, îşi spuse judecătorul făcându-şi un plan în minte pentru începutul acelei zile. Manuscrisul mai poate aştepta, atâta vreme cât a venit prin poştă. Dacă mi l-ar fi adus cineva personal, ar fi fost cu totul altceva. Da, da, ar fi fost’ cu totul altceva! îşi întări el gândurile pentru a se convinge că proceda corect. Răsfoirea presei şi savurarea cafelei îi luară ceva mai mult de o oră, după care trase coletul în faţa sa şi studie ce era scris pe plic. Noel Randolph, silabisi onorabilul. Hm… n-am auzit de această persoană, ia să vedem de unde vine. Aha, din Montgomery, Alabama! Fără niciun pic de grabă, Gabriel Hanson cântări încă o dată. Manuscrisul, după care începu să desfacă ambalajul. În momentul în care trase conţinutul din plic, se auzi un declic abia perceptibil, urmat de o explozie îngrozitoare, care spulberă tot ce se afla pe birou şi făcu geamurile să se spargă în mii de cioburi. Totodată, zeci de bile de rulment minuscule se înfipseră în trupul judecătorului, în pereţi, în cărţile din bibliotecă şi în mobilier, proiectate de forţa considerabilă a deflagraţiei. Secretara intră ca o furtună în birou dar, înspăimântată, nu putu articula nici măcar un sunet. Îşi duse în cele din urmă o mână la gură şi începu să plângă convulsiv, cu ochii holbaţi la dezastrul din faţa ei. Onorabilul judecător Gabriel Hanson se răsturnase cu tot cu fotoliu, având pieptul sfârtecat în totalitate. Bucăţi de carne din trupul său erau împrăştiate care-ncotro. De asemenea, pe faţa şi pe membrele superioare ale victimei se puteau distinge numeroase răni, care semănau cu plăgile produse de nişte gloanţe de calibru mic. Hainele şi o mare parte a pielii sale fumegau mocnit. În jur plutea un miros greţos de sânge amestecat cu carne arsă şi exploziv plastic, după cum avea să afle secretara puţin mai târziu. Domnişoara Ursula Stillman, oripilată, simţi că greaţa şi tremurul picioarelor o vor pune la pământ dintr-un moment într-altul, însă nu se întâmplă aşa. Împleticindu-se şi sprijinindu-se de mobilele pe lângă care trecea, reuşi să ajungă cu greutate la locul ei de muncă şi să ridice receptorul, formând 911. * — Cât a trecut, prietene, de la ultima ta ispravă? — Un an încheiat, efendi. — Cred că a venit din nou timpul să ieşi din umbră şi să le faci viaţa insuportabilă câinilor ălora de americani! Ţi-ai pierdut urma, nu-i aşa? — Da, efendi. Acum locuiesc la Los Angeles şi trec drept, un american naturalizat foarte cumsecade, însurat, la casa lui şi cu o slujbă destul de bună în domeniul computerelor. Nimeni nu bănuieşte adevărata mea identitate. Acum mă aflu într-un binemeritat concediu de odihnă. — Cine mai ştie în afară de noi despre misiunile tale de pedepsire a yankeilor? — Nimeni, cu excepţia agentei pe care mi-aţi trimis-o ca să-mi fie soţie şi cu care locuiesc în permanenţă. — Foarte bine. Prietene, ţara şi credinţa noastră au din nou nevoie de tine! — La ilaha illa Allahu va Muhammadum rasulullahi![1], răspunse bărbatul îmbrăcat în galabie, după portul naţional arab. — Ai perfectă dreptate! Asta înseamnă că eşti pregătit pentru misiunile următoare. Începând de astăzi te vei ocupa de nişte persoane care defăimează credinţa islamului şi Cartea Sfântă care este Coranul. — Moarte duşmanilor lui Allah, stăpâne! — Comenzile pentru execuţii le vei primi acasă, prin Internet. După ce memorezi tot ce-ţi voi transmite, arunci toate informaţiile fără să păstrezi absolut nimic. În fiecare text voi comite trei greşeli în mod intenţionat, ca tu să fii sigur că mesajele primite provin de la mine. După a 22-a literă a textului va fi un punct, după a 3l-a literă, o virgulă, iar cu trei semne înainte de sfârşitul mesajului vei găsi o cratimă care n-are ce căuta în acel loc. Ai reţinut? — Da, stăpâne! În ce limbă vor fi redactate ordinele? — În engleză, bineînţeles. N-avem cum să fim interceptaţi, căci numai eu îţi voi cunoaşte e-mail-ul. Ar fi bine ca nici „soţia” ta să nu ştie prea multe despre modul în care primeşti instrucţiunile din ţară. E mai sigur aşa şi pentru ea şi pentru noi. — Am înţeles, dar… — Există o problemă? Spune-mi-o! — Efendi, este vorba despre legătura mea cu agenta trimisă. Ştiţi că, trăind împreună cu ea sub acelaşi acoperiş, fără să fim căsătoriţi, încalc câteva dintre cele 6666 de sure ale Coranului. — Nu-ţi face griji în această privinţă. Allah e mare şi te va ierta pentru păcatul tău. Noi toţi ne vom ruga pentru asta, căci una e să te abaţi de la învăţăturile şi poruncile Sfintei Cărţi pentru a ajuta Islamul şi alta să greşeşti cu rea credinţă. Tu şi Tavad Zubair veţi fi absolviţi de orice vinovăţie, adăugă vorbitorul. Acum, ia banii ăştia şi du-te în America pentru a-i pedepsi pe duşmanii care ne hulesc! Şi zicând acestea, îi înmână lui Rahman El-Aşari un voluminos pachet conţinând bani ai diavolului, adică bancnote de 100$. * Criminaliştii sosiţi la faţa locului erau îngroziţi de macabrul tablou ce li se înfăţişa privirilor. De multă vreme nu le mai fusese dat poliţiştilor să vadă aşa ceva. Din încăperea alăturată încă răzbătea până la ei plânsul înăbuşit al secretarei Ursula Stillman. Suflul exploziei izbise pieptul judecătorului cu o viteză de câteva ori mai mare decât a luminii, provocându-i moartea instantaneu. Magistratul nu apucase să zică nici „pâs” înainte de a ajunge în lumea celor drepţi. — Este clar că avem de-a face cu o bombă artizanală judecând după urmele pe care le vedem pe corpul victimei, pe mobilier şi pereţi, aprecie unul dintre criminaliştii prezenţi. — Da, fu de acord colegul său. Se pare că aceasta se afla chiar pe biroul onorabilului, iar el a detonat-o fără nicio bănuială. Ca proiectile s-au folosit bile de rulment cu diametrul de 2 milimetri. — Dacă în birou ar fi fost mai multe persoane, cu siguranţă că am fi avut de-a face cu un adevărat măcel. — Mi-e teamă că acest caz ne cam depăşeşte. Vreau să spun că nu pare a fi de competenţa noastră. — Sincer să fiu, nici n-aş vrea să fie. Hai mai bine să anunţăm Biroul Federal de Investigaţii (F.B.I.) şi să ne spălăm pe mâini! — Mai bine să-l informăm pe şeful nostru direct despre caz, sugerându-i să-l sune pe directorul Departamentului Poliţiei Los Angeles (D.P.L.A.), Larry Tillman. E treaba lui dacă anunţă Internele, F.B.I.-ul, Pentagonul sau îşi pune la treabă propria divizie.. — Ai dreptate! Hai să sigilăm locul şi să plecăm naibii de-aici! Pentru orice eventualitate lăsăm şi un poliţist de pază, ca să nu se distrugă probele. — Şi cu secretara ce facem? — Să-i comunice poliţistului adresa ei şi să se ducă acasă. Acum nu e de niciun folos nimănui.   [1] Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu şi Mohamed este trimisul lui! (n.t.)

Teroare in masonerie de Anthony King politia criminala 13 CAPITOLUL 1   — Ticălos nenorocit! Lasă că te aranjez eu imediat! Bărbatul se afla în nesimţire, ca urmare a însemnatei cantităţi de heroină ce îi fusese strecurată în paharul din care băuse. În mod normal ar fi scăpat cu viaţă, dacă ar fi beneficiat de asistenţă medicală sau dacă ar fi avut un dram de noroc. Însă lucrurile nu au stat deloc aşa. Leşinat fiind, a fost târât în camera de baie şi aruncat în cada goală. — Până aici ţi-a fost, scârnăvie! Ai să plăteşti cu vârf şi îndesat răul pe care mi l-ai făcut mie şi familiei mele! Cuţitul mare de bucătărie începu să taie jugulara victimei, scoţând un sunet straniu, aducător de moarte. Sângele ţâşni în toate părţile, gâlgâind, ca o fântână arteziană. Lama ascuţită a continuat să secţioneze, până când ţeasta onorabilului domn Kevin Lee-Heale a fost îndepărtată de corp. Apoi a fost introdusă într-un sac de plastic şi aruncată într-un colţ al încăperii. Dar activitatea neobositului cuţit nu s-a oprit aici. După ce carnea a fost despicată, a venit rândul unui ferăstrău manual să continue oroarea. Sângele curgea în valuri, iar cada era înroşită în totalitate. Trupul nefericitului fusese hăcuit în şapte părţi. Cinci saci fuseseră puşi deoparte deja. Urmau alţi doi… * * * Era a doua zi când întreg Departamentul Poliţiei Los Angeles se afla în alertă maximă. Telefoanele zbârnâiau neîncetat şi toată lumea era nervoasă. Dar căpitanul Corky West, şeful Diviziei „Cazuri Speciale”, îi întrecea pe toţi cu urletele sale de-a dreptul isterice. Nimeni n-avea curajul să-i iasă în cale. Îşi consultă ceasul. Era trecut de ora 09:00. — Detectiv Heron, partenerul tău încă n-a binevoit să sosească? — Cred că este pe drum, şefu’. — Nu trebuia să fi ajuns până la ora asta? Sau poate că şi-a luat vreun concediu de odihnă, iar eu nu ştiu?! Ca să nu mai toarne gaz pe foc, Jane Heron preferă să tacă. Din întreaga divizie, ea era cea care se înţelegea cel mai bine cu căpitanul West. Desigur, cu excepţia frumoasei şi… graţioasei Melanie Pullman, secretara acestuia, care nu-i ieşea niciodată din cuvânt. Înainte de a reintra în bârlogul său, boss-ul ordonă: — Când detectivul Eric Black ajunge la sediu, vă aştept de urgenţă la mine. Să vină şi sergentul Mann. — Da, domnule! Nervozitatea comandantului diviziei era pe deplin justificată. Nu în fiecare zi se descopereau fragmente de cadavre umane răspândite prin tot Los Angelesul. De asemenea, foarte rar se întâmpla ca primarul metropolei şi guvernatorul statului California să se intereseze în mod direct de un caz poliţienesc, aşa cum o făceau acum. La ora 09:15, detectivul Eric Black intră în birou cu o mină ce trăda bună dispoziţie. Aprinzându-şi o ţigaretă Camel fără filtru, le dădu bineţe tuturor: — Bună dimineaţa, dragii mei colegi! Ce-aţi mai întreprins în lipsa mea? — Au fost descoperite fragmente dintr-un corp uman, eroule! îl întâmpină Steve Mann, departe de a fi în apele sale. Îţi aminteşti? Probabil că ai şi uitat, nu? — Şi ce-i cu asta? — Nu mare lucru, răspunse Jane la fel de caustic. Aproape în fiecare zi e ciopârţit câte cineva în oraşul nostru… — De aceea sunteţi atât de abătuţi? Bine, dar moartea face parte din viaţă. Nu trebuie să vă lăsaţi impresionaţi cu una, cu două… Doar sunteţi nişte profesionişti ai asasinatelor! — Dacă nu ţi-e frică de moarte, roagă-te ca păcatele să-ţi fie iertate şi hai la şefu’ în birou! Abia aşteaptă sosirea ta. Apropo, unde ai fost până acum? Nu ţi-a sunat ceasul deşteptător la ora exactă sau iarăşi nu ai dormit acasă? — Ba da este răspunsul la ambele întrebări, însă am trecut puţin pe la biserică. Trebuia să mă spovedesc şi să mă rog. E vreo problemă? — Doar aceea că nu te ştiam credincios, îi replică partenera lui. Te-ai pocăit? Ai îmbrăţişat religia mormonilor? — Sunt catolic de la naştere, însă încerc să mă las… Dar mai bine să mergem la căpitan! Poate reuşim să-i stricăm ziua, ca de obicei. — Nicio nădejde! I-a stricat-o altcineva înaintea ta. * * * Directorul poliţiei, Larry Tillman, nu ştia cu exactitate de ce fusese convocat la primarul oraşului, însă anunţata prezenţă a guvernatorului Rick Myles îi dădea mult de bănuit. Macabrele pachete găsite în Parcul Central şi în spatele celei mai impunătoare pagode din cartierul chinezesc puteau constitui un motiv bine întemeiat. Primit de îndată, Tillman a fost luat la rost chiar de la intrarea în fastuosul birou al edilului-şef din Los Angeles: — Bine că ai venit, directore! Te aşteptam cu sufletul la gură ca să ne dai nişte explicaţii. Pe guvernatorul Myles cred că-l cunoşti. — Da, domnule. Am onoarea, domnule guvernator! — Cred că nu trebuie să-ţi mai spun pentru ce te-am chemat, zise acesta. Situaţia este deosebit de gravă la această oră. Ca să nu îi enerveze, comandantul tuturor poliţiştilor din oraş făcu un gest evaziv din mână, care putea însemna orice. Preferă să tacă. — Îţi e clar că nu putem tolera ceea ce se întâmplă în Los Angeles, nu-i aşa? vorbi şi primarul, arătându-se astfel cât se poate de interesat de problemă. Presa poate afla adevărul în orice moment, iar atunci s-a zis cu noi. — Aşa e, domnule. — Ei? continuă guvernatorul, din ce în ce mai iritat. Ce indicii deţineţi? Aveţi vreun suspect? Când puneţi mâna pe odiosul criminal? Deci, asta era! se dumiri Tillman în gând. E vorba despre cadavrul secţionat. — Suntem în alertă maximă, iar subordonaţii mei investighează cazul 24 de ore din 24. — Şi? — Şi până acum nu avem indicii precise, însă ne străduim să le găsim, încercă directorul să dreagă busuiocul. Legistul nostru se străduieşte să identifice victima, ca să avem un punct de plecare solid în cercetările noastre. — Abia acum? sări ca ars guvernatorul. Dar au trecut deja două zile de la descoperirea unei mâini şi a unui picior! — Informaţia este exactă, însă doctorului Butch Harrison nu-i sunt suficiente aceste fragmente umane pentru a afla identitatea victimei. — Şi altul mai bun ca el nu există în acest stat? — Iertaţi-mi îndrăzneala, însă nu cred că există vreun specialist mai competent în toată America, riscă Tillman un punct de vedere care, în mod sigur – date fiind circumstanţele nu putea fi pe placul şefilor săi ierarhici. — Atunci de ce nu află ce are de aflat? — Pentru că are prea puţine date, domnule primar. — Bine, bine. Spune-mi cum aveţi de gând să procedaţi în continuare! — Cu maximă operativitate. Cazul se află în fruntea listei noastre de priorităţi. Toţi angajaţii lucrează la asta. Fără excepţie. — Foarte bine, se arătă mulţumit pentru prima dată guvernatorul Myles. Vreau să-l informaţi pe primar despre mersul anchetei în fiecare dimineaţă şi seară. El mă va ţine la curent. Directore, bagă-ţi oamenii în priză şi nu mă dezamăgi! — Am înţeles, domnule guvernator! Voi face tot ce este posibil ca să rezolvăm situaţia în timp record. Vă asigur! * * * — Bine că aţi venit! zise căpitanul Corky West, ridicându-se ca un resort de la birou. Luaţi loc! Noutăţi? Dar cum cei doi detectivi şi sergentul Mann ridicară din umeri, şeful continuă: — Mobilizaţi-vă toţi informatorii, promiteţi recompense substanţiale din fondurile poliţiei, şantajaţi eventualii martori, faceţi percheziţii fără mandat, într-un cuvânt procedaţi cum credeţi de cuviinţă, însă aduceţi-mi urgent date despre odiosul asasin care a ucis cu sânge rece şi a împrăştiat fragmentele cadavrului prin oraş! Atât vă cer! Altfel e de rău pentru noi toţi. Mare lucru! gândi Eric Black, ironic. Dacă mă uit bine la unghiile de la piciorul găsit în spatele pagodei chinezeşti, îmi dau seama cine e victima şi apoi nu mai e decât un pas de furnică până la aflarea asasinului. Meseria de poliţist e una dintre cele mai simple… — Directorul D.P.L.A. tocmai s-a întors de la o întâlnire cu guvernatorul statului şi cu primarul oraşului, informându-mă telefonic că e de rău. Din acest moment nu mai dormiţi acasă, ci la sediu, mâncarea o comandaţi secretarei mele şi aveţi câte o maşină la dispoziţie pentru orice deplasare. Dar vreau rezultate! S-a înţeles? — Da, şefu’! îndrăzni Jane să rostească. Dar mai bine ne deplasăm cu propriile automobile, ca să nu batem la ochi pe unde mergem. Ar fi suficient să ne decontaţi benzina… — Dr. Harrison a descoperit ceva la autopsie? schimbă vorba West. — Nu încă, pentru că nu efectuează propriu-zis o autopsie, răspunse Steve Mann. Nu are decât o mână şi un picior de cercetat. — Staţi pe capul lui şi, la nevoie, scoateţi-l din sărite! Lucrează mai bine sub presiune. Orice indiciu poate fi preţios. — Şi pentru el e valabilă mobilizarea non-stop? — Noaptea poate dormi acasă, însă o maşină de-a noastră va fi parcată în faţa locuinţei lui. La cel mai mic semnal, trebuie să se îmbarce. Preveniţi-l în legătură cu această dispoziţie! — Îi spun eu! se oferi Eric Black, adăugând mai mult pentru sine: O să-i facă mare plăcere… — Acum, la treabă! Vreau rapoartele voastre de trei ori pe zi sau de fiecare dată când se iveşte o noutate. Nu ignoraţi acest ordin, aşa cum vă e obiceiul, pentru că şi eu trebuie să-mi informez superiorii la intervale de timp bine stabilite. Şi-acum, afară!