Anthony King

Cavalerii Satanisti de Anthony King  CAPITOLUL I Ceremonia se încheiase. Luând în mână obişnuitul coşuleţ, George spuse: — E vremea să cotizaţi! Apoi trecu pe la fiecare, în parte, privind cu insistenţă la portofelul deschis al celui ce se pregătea să facă o donaţie. De cele mai multe ori, figura încruntată a persoanei care colecta aceste fonduri îi făcea pe adepţi să depună în coşuleţ o sumă considerabil mai generoasă decât cea la care se gândiseră. În cele din urmă, George se proţăpi în faţa unui bărbat al cărui portofel părea doldora de bani şi i se adresă pe un ton imperativ: — Hai, primare, că nu mai avem timp de pierdut! Uite, sunt destui care de-abia aşteaptă să contribuie! — Vine, vine! exclamă fostul primar al Los Angeles-ului. În ciuda faptului că fusese înlăturat din funcţie cu ocazia ultimelor alegeri locale, George continua să-l trateze cu deferenţă, ştiind că era cel mai generos dintre toţi adepţii. Ar fi fost în stare să facă aproape orice în schimbul unor linguşeli meşteşugite. După ce isprăvi cu strânsul banilor, George îi făcu un semn discret Victoriei, lăsând-o să înţeleagă că sosise momentul să preia ştafeta, trecând la următoarea etapă. — Comuniunea cu diavolul poate începe acum! anunţă femeia, aruncând o privire în direcţia noii adepte Katty, o tânără care păruse cam speriată încă de la începutul ceremoniei. — Dezbrăcarea, copii ai lui Satan! urlă ea, ca apucată. Rostind acest îndemn, Victoria îşi lepădă halatul lung, din mătase de culoare neagră, care îi dezveli umerii rotunzi, apoi întregul trup. Când apăru goală în faţa mulţimii, simţi un fior de plăcere la gândul că toţi bărbaţii din sală ar fi „devorat-o” la cel mai mic semn al ei. Ce-o mai însemna şi asta? se întrebă Katty. Dar, până să se dezmeticească din uimirea pe care i-o provocase tot ceea ce se întâmplase până atunci, văzu că întreaga asistenţa urmase porunca Victoriei. Toată lumea era acum în pielea goală. Chiar în stânga ei, o blondă cu sânii ca doi pepeni trecuse deja la treabă; aplecându-se puţin în faţă, se ocupa cu sârg de organul unui individ mustăcios. Între timp, un alt bărbat se apropiase de ea, pătrunzând-o cu forţă „pe la spate”. Nu e de bine… îşi spuse noua adeptă, consternată de ceea ce se petrecea în jur. Fără să mai stea pe gânduri, căută din ochi ieşirea şi o luă la fugă. N-avea de gând să lase pe nimeni să profite de ea. Dar chiar în clipa în care ieşea din sala de ceremonii, o surprinse George, ce se pregătea să intre. Bine, da’ ăsta de unde a mai răsărit? gândi Katty. Credeam că a rămas înăuntru. Fata nu apucă să mai facă nicio presupunere pentru că bărbatul o prinse de păr, trăgând-o cu putere spre el. — Unde te pregăteai să pleci, frumoaso? o întrebă. Speriată de-a binelea, Katty începu să tremure din tot corpul. În clipa următoare, însă – de parcă o fiinţă supraomenească i-ar fi dat o mână de ajutor se năpusti asupra lui şi îi „aplică” un genunchi sub abdomen. Luat prin surprindere, George nu apucase să-şi ferească organele genitale, aşa că se prăvăli pe podea, urlând de durere. Cum adversarul ei nu dădea semne că îşi va reveni prea curând, fata se linişti puţin, apoi se îndreptă cu paşi mari spre ieşirea din acel apartament superelegant, care fusese transformat într-un cuib de orgii în toată regula. După vreun sfert de oră, scrâşnind din dinţi, George reuşi să se ridice. Intră în sală ca o furie şi puse ochii pe o brunetă focoasă; se apropie de ea şi îi prinse capul în mâini, cu sălbăticie, apoi i-l împinse în abdomenul lui, arătându-i ce trebuia să facă. Fata nu aşteptă nicio altă invitaţie şi se apucă de „lucru”. La început, îi dezmierdă organul inflamat cu sărutări pătimaşe, până ce îl aduse în stare de erecţie completă. Mulţumită de această ispravă, ca la un semn, se întoarse cu spatele la partenerul ei şi îi potrivi penisul vânăt între propriile fese. George o pătrunse cu putere, făcând-o să icnească de durere. * * * În ultimele trei ore, Jane Heron şi Eric Black aproape că nu-şi dezlipiseră ochii de pe monitoarele calculatoarelor. Căutau pe internet o reţea de prostituate ce îşi deschiseseră o pagină web pentru a-şi face publicitate. — Fişierul este protejat; spuse detectivul la un moment dat. Ba chiar ultraprotejat! — Mda, ai dreptate! îi răspunse partenera sa. Cred că singura posibilitate care ne-a rămas este să ne abonăm la revista asta, In and out, pentru a obţine mai multe date despre ele. — Da, e o soluţie… însă crezi că şefu’ o să ne aprobe o asemenea cheltuială? — Nu ştiu. Oricum, n-avem nimic de pierdut dacă ne încercăm norocul. Zicând acestea, cei doi îşi părăsiră biroul, apropiindu-se de „bârlogul” căpitanului. — ’Neaţa, şeful îi dădu bineţe Jane, afişând un zâmbet seducător. — Bună dimineaţa, căpitane! rosti Eric la rândul lui. — Luaţi loc! le spuse boss-ul, fără a se mai obosi să le răspundă la salut. Spuneţi-mi repede ce vreţi de la mine! După ce îi explicară despre ce era vorba, cei doi făcură o mică pauză. — Cred că ar trebui să ne facem un abonament la porcăria asta de revistă… reluă detectivul. — Ceea ce ar implica o mărire de buget, şefu’, adăugă colega lui. Corky West rămase pe gânduri pentru câteva momente, apoi îi săgetă pe amândoi cu privirea şi urlă: — Auziţi, n-aţi vrea cumva să vă abonez şi la Playboy?! Fiind conştient că punea paie pe foc, Eric îndrăzni să murmure: — Ba da… — Afară! izbucni căpitanul. Afară, denaturaţilor! Vreţi să vă distraţi pe banii departamentului? Mă mir că nu-mi cereţi să vă fac rost şi de nişte prostituate! De obicei, spre deosebire de „bătrânul” ei tovarăş de suferinţă, Jane dădea dovadă de multă diplomaţie în relaţiile cu superiorii. De astă dată, însă, nu reuşi să se abţină. — Eu, nu… Poate el… Eu mi-aş dori un gigolo, ba chiar doi dacă e posibil… — Afară!!! ţipă cel din spatele biroului. Să nu vă mai prind pe-aici! După ce ieşiră din încăpere, cei doi parteneri se priviră unul pe celălalt, apoi izbucniră într-un râs sănătos.

Crime in serie de Anthony King  CAPITOLUL 1   — Şedea pe un fotoliu din living-room, cu un nou pahar de whisky sec în mână. Stării sale euforice i se adăuga emoţia aşteptării şi pulsul crescut la gândul că, peste puţin timp, va fi şi el singur cu fragila fată de alături. Asta îl excita la culme, în vreme ce joasele sale instincte sexuale îşi cereau drepturile. Când îi veni rândul, privirea lui semăna cu cea a unui vultur aflat în căutarea prăzii. Amicul, care îşi terminase treaba, trecu pe lângă el având satisfacţia imprimată pe chip. Urmări în tăcere trupul gol din faţa lui, se aplecă la urechea fetei şi îi spuse doar atât: — Târfă mică ce eşti, să vezi ce-o să ne distrăm! Apoi o lovi în moalele capul, o legă de mâini şi de picioare, după care îi introduse un căluş în gură. Când îşi reveni puţin, ţipetele ei gâtuite, gemetele şi horcăielile de agonie fură luate de cel de dincolo, drept expresii ale plăcerii erotice. Dar bărbatul de deasupra ei continua s-o lovească cu bestialitate numai în cap, muşcând-o de gât şi de umeri. Ea aproape că nici nu mai simţea durerea, scufundându-se într-un abis al acceptării suferinţei şi al resemnării. Mulţumită, bestia o întoarse cu spatele, îşi înfipse unghiile în carnea feselor ei, pentru a le depărta şi o pătrunse cu aceeaşi violenţă satanică. Când totul se termină, la scurt timp, bărbatul ieşi din cameră pe jumătate gol, congestionat la faţă şi cu un aer pierdut. — Ce s-a întâmplat? - îl întrebă prietenul de orgie, văzând sângele de pe mâinile şi pieptul lui. El îşi dădu drumul să cadă pe canapea şi rămase nemişcat câteva minute bune, incapabil să pronunţe vreun cuvânt. Celălalt se duse dincolo şi descoperi oribila realitate. Prostituata zăcea întinsă pe burtă, având gâtul, faţa şi părul pline de sânge. Învingându-şi cu greu repulsia, îi luă pulsul şi constată că era moartă, fiind străbătut în acel moment de sentimentul unei mari disperări. — Dumnezeule! * * * Era tot ce putuse murmura, trezindu-se brusc din beţie. Justin Pinder focaliză obiectivul camerei video pe „modelul” său, care-i surâdea ştrengăreşte şi provocator în acelaşi timp. Aşezată în faţa lui, pe pat, Tanja Ratzmann se urcase pe o pernă, ţinându-şi picioarele depărtate unul de altul. Se afla în pielea goală, cu excepţia unor chiloţei din dantelă care lăsau totul la vedere. Fata se mângâia singură între pulpe, suspinând la intervale regulate, cu nările lărgite din pricina emoţiei. — Te excită să mă filmezi, nu-i aşa? - zise ea cu un puternic accent german. — Întocmai, „meine liebe”, dă-i înainte! Justin o privea cu plăcere prin obiectiv cum se masturba, fascinat de trăsăturile chipului ei încărcat de dorinţă. Părul blond contrasta în mod plăcut cu pielea bronzată şi cu ochii de un albastru foarte aprins. Este întruchiparea perfectă a nemţoaicei clasice, gândi amantul înainte de a se apropia cu obiectivul de slipul ei. Tanja îşi introduse un deget expert sub dantelă, apoi încă unul şi îşi depărta picioarele până când ajunse să facă un semi-şpagat. — Îţi place mult asta? - şopti ea din nou foarte aţâţător. Hai, ştiu că te excită! Într-adevăr, era una dintre poziţiile care îl aduceau la erecţie de fiecare dată când o filma. Îl amuza să fie un pic voyeurist, iar tulburarea pe care o resimţea i se putea citi foarte uşor în priviri. Fata îşi scoase chiloţii cu aceleaşi gesturi lascive, oferind obiectivului un păr pubian castaniu, pe care îl alintă cu vârful degetelor. Era cuprinsă mai mult de propriile emoţii decât de dorinţa de a-l înfierbânta pe el. Se cunoscuseră în urmă cu circa o lună, la clubul „Hollywood Ha Ha Fest”, cu ocazia unei prezentări de modă la care o invitase stăpâna ei. De atunci începură să se vadă de două ori pe săptămână, în micul ei apartament din Mesquite Avenue, fără niciun fel de obligaţii. Era nemţoaică de origine, dar se stabilise în Phoenix, Arizona. Se mutase în Los Angeles în urmă cu un an şi jumătate ca să lucreze pentru un senator şi soţia acestuia, care îi puseseră la dispoziţie cochetul apartament. Avusese o incredibilă şansă găsind această slujbă. În schimbul locuinţei şi a 150 de dolari pe săptămână, trebuia să se ocupe de fetiţa lor de 5 ani în fiecare zi de marţi şi în week-end-uri. Îi ceruse lui Justin să o filmeze chiar de la a doua lor întâlnire erotică. Cameramanului i se păru interesant acest divertisment şi, cu timpul, începu să-i placă şi lui. Casetele realizate cu camera ei video de amatoare nu erau extraordinare, însă priceperea lui Justin în materie mai compensa din această carenţă. Toate filmele erau păstrate de Tanja într-un loc numai de ea ştiut. Susţinea că îi plăcea să le revadă de una singură, pentru a se putea admira în linişte şi intimitate. Lui nu-i fusese dat să revadă vreo imagine şi, de aceea, plăcerea sa se rezuma doar la a filma admirabilele contorsiuni de nimfă senzuală ale Tanjei. Asta până când se dezlănţuia, de fiecare dată, înflăcărată partidă de amor atât de aşteptată. Ea îi făcu semn să se apropie, cu ochii pe jumătate închişi şi picioarele larg depărtate. El o filma în continuare cu o mână, iar cu cealaltă îşi trase şliţul, apoi se dezbrăcă de tot. — Cere-o! Vreau să te aud cum o ceri! — Dă-mi-o, iubitule! Fă-mă să-mi ies din minţi! Violează-mă! Cu ochii aţintiţi asupra sexului lui, fata îşi introduse un deget înăuntru, iar pe altul îl băgă în gură, începând să-l sugă. Justin abia se mai putea abţine. Lăsă camera video să filmeze în continuare, aşezând-o pe trepied şi se apropie de ea. Îl provoca la viol. Tanja începu să îşi balanseze şoldurile, prefăcându-se că înainta spre el cu mici zvâcnituri ale bazinului care mimau sexul. Cu ochii albaştri aţintiţi asupra lui, un zâmbet îi înflori pe faţă. Îl prinse de membru şi îl trase mai aproape de ea, îl sărută apăsat pe gură, ca aproape imediat după aceea limba ei pătimaşă să înceapă a-i umbla pe la urechi, pe gât, pe piept şi din ce în ce mai jos. El nu mai rezistă tentaţiei şi îşi încleşta o mână în părul ei, împingând-o cu delicateţe, dar şi cu fermitate, înspre pulpele lui. Fata nu se împotrivi. Ştia că asta era treaba ei şi că era datoare s-o facă dacă dorea să-l mulţumească. Şi dorea, altfel nu s-ar fi întâlnit cu el de două ori pe săptămână. Dimensiunile lui nu erau deloc ieşite din comun, însă avea o putere aparte de a-şi controla ejacularea, ceea ce îl făcea aproape inepuizabil. Rezista şi o oră întreagă reprizelor de destrăbălare pe care ea le adora fără reţinere. Pe Justin îl încercă o poftă violentă de a termina aşa, însă se abţinu şi o ridică deasupra lui, prinzând-o de talie. Pubisul ei îl zgârie puţin, însă numai până când se insinua înăuntru, unde era destul de umed. Apoi o îndemnă să înceapă. Sprijinindu-se cu mâinile de pieptul lui, fata se ridica puţin, iar pe urmă se lăsa uşor să intre la loc. Apoi executa o mişcare scurtă înainte şi una înapoi, ca pe urmă să se ridice din nou, continuându-şi cu pricepere jocul preferat. Suspina. Bărbatul o prinse de sâni şi, în vreme ce se opunea atacurilor ei, o împinse pe spate. Ea se sprijini cu mâinile de genunchii amantului, arcuindu-şi bustul sub presiunea fermă a palmelor acestuia. Cu fiecare moment ce trecea, devenea tot mai încordată. În culmea excitaţiei, jocul lor se apropia de final. Coapsele li se încleştau la intervale din ce în ce mai scurte. Tanja îşi dădu frumosul păr pe spate, continuându-şi sublimul efort cu privirea ţintuită în tavan şi dinţii strânşi. Această încordare aproape că o durea. Era ca un arc gata să se destindă. Scoase un strigăt răguşit, mijlocul începu să i se balanseze în toate părţile, haotic şi renunţă să se mai extragă din el. Era momentul mult aşteptat, iar bărbatul îşi dăduse seama de asta. Îi luă ambii sâni în aceeaşi mână şi cu cealaltă o prinse de fese, împingându-se în ea cât putu de mult. Îşi ridică uşor bazinul de pe pat şi o privi extaziat cum exploda în acelaşi timp cu el. În ultima clipă, se prăbuşi pe pieptul lui şi îl sărută apăsat, cu o pasiune demnă de o profesionistă într-ale amorului. — Ja, ja, ja! - mai articulă fata şi oftă din adâncul pieptului ei bine format. * * * Bărbatul stătea în maşina sa Volvo S 40 Sedan şi supraveghea intrarea în imobilul din Mesquite Avenue. Începea să se întunece şi să plouă mărunt. Telefonul mobil sună şi el se grăbi să răspundă. — Eu sunt! S-a mai întâmplat ceva? — Încă nu. El e tot acolo. — O.K., vezi ce faci după ce pleacă. Trebuie neapărat să obţii de la ea ceea ce ne trebuie. — Şi dacă nu vrea? — Încearcă tot ce se poate încerca! Dacă e cazul şi altfel nu se poate, scapă de ea. — Bine, nu-mi mai spune ce să fac! O să rezolv cum ştiu eu cu târfa asta împuţită! * * * Tanja Ratzmann puse o casetă cu formaţia rock „Puhdys” şi a lor muzică retro, reascultându-i pe cei doi Dieter, pe Birr şi Hertrampf pentru cine ştie a câta oară. Trase draperiile şi aprinse veioza, după care acţiona telecomanda televizorului. Avea nevoie să facă o baie cât se putea de caldă. Melodia grupului german îi desfăta auzul, deşi era dată puţin cam tare. Dar nu avea pe cine deranja, fiindcă locatarii de pe palier erau plecaţi în vacanţă, iar dedesubt nu locuia deocamdată nimeni. Se bucura oarecum că a rămas singură. Îi era dragă propria intimitate, fiindcă îi crea acea senzaţie de libertate fără de care nu putea trăi. — Iartă-mă că plec, dar n-am încotro! - se scuzase Justin Pinder puţin mai devreme. Unul dintre prietenii săi îl rugase să-l ajute la o filmare şi nu putuse să-l refuze. Ea îl înţelesese perfect: — Nu trebuie să te justifici. Vezi să nu întârzii! Intră în cadă, scoase dopul şi mai dădu puţin drumul la apa caldă. Se apucă cu o mână de nas, închise ochii şi se lăsă la fund. Ce plăcut era! Când o să termine, va comanda mâncare chinezească şi se va uita la un film pe video. Poate chiar la „Dragostea e oarbă”, cu Anthony Edwards, Jenny Seagrove şi Charles Dance, pe care îl va vedea pentru a suta oară. Cumpărase această casetă cu doi ani în urmă, când apăruse pe piaţă şi de atunci nu se mai despărţise de ea. Când era aproape gata, i se păru că aude telefonul. Din cauza muzicii nu distingea prea bine soneria acestuia. Îşi stoarse părul şi ascultă din nou. Suna, într-adevăr! Să nu fie senatorul sau soţia acestuia! Ieşi grăbită din apă, luă un halat de baie pe ea şi se repezi să răspundă: — Alo, da! Alo, e cineva acolo? închise radiocasetofonul şi repetă: — Alo, nu se aude nimic! Degeaba. Bărbatul care aşteptase plecarea lui Justin reuşise să forţeze încuietoarea intrării în apartament şi stătea într-un colţ mai întunecat al salonului, închisese telemobilul înainte de a intra, cu un zâmbet mefistofelic pe buze. Tanja simţi o prezenţă în încăpere, se răsuci şi rămase locului, cu faţa schimonosită de stupoare amestecată cu groază.

Moartea vine prin posta de Anthony King politia criminala 11 CAPITOLUL I — Bună dimineaţa, domnule judecător! îl întâmpină secretara pe onorabilul Gabriel Hanson, şeful ei, cu zâmbetul pe buze. — Hello, Ursula! Ce e nou? — Nimic deosebit. Vă aduc imediat cafeaua! Bărbatul trecut de 60 de ani intră calm în biroul său, cu care se obişnuise aşa de mult încât se simţea ca acasă, şi se instală în fotoliul ce i se potrivea perfect. Ocupa funcţia de judecător de peste 20 de ani şi se putea mândri cu o carieră strălucită. Era apreciat pentru cinstea lui şi asta îl făcea să se considere un mic dumnezeu local. La scurt timp îşi făcu apariţia şi frumoasa blondă, cu o ceaşcă de cafea aburindă în mână şi un pachet la subraţ. — Aveţi aici ziarele de dimineaţă şi un colet, domnule judecător! — Un colet? Dar de ce nu l-ai deschis tu? Nu te mai ocupi de corespondenţa mea? — Ba da, domnule, se îmbujoră ea la faţă, însă pe pachet scrie „strict personal”. Aşa că nu mi-am permis să… cred că este un manuscris, apreciind după greutate. — Bine, lasă-l aici. Într-adevăr, pachetul avea dimensiunile unei foi de hârtie de format A4 şi o înălţime de aproximativ zece centimetri. Mai întâi voi citi liniştit ziarele şi îmi voi bea cafeaua, îşi spuse judecătorul făcându-şi un plan în minte pentru începutul acelei zile. Manuscrisul mai poate aştepta, atâta vreme cât a venit prin poştă. Dacă mi l-ar fi adus cineva personal, ar fi fost cu totul altceva. Da, da, ar fi fost’ cu totul altceva! îşi întări el gândurile pentru a se convinge că proceda corect. Răsfoirea presei şi savurarea cafelei îi luară ceva mai mult de o oră, după care trase coletul în faţa sa şi studie ce era scris pe plic. Noel Randolph, silabisi onorabilul. Hm… n-am auzit de această persoană, ia să vedem de unde vine. Aha, din Montgomery, Alabama! Fără niciun pic de grabă, Gabriel Hanson cântări încă o dată. Manuscrisul, după care începu să desfacă ambalajul. În momentul în care trase conţinutul din plic, se auzi un declic abia perceptibil, urmat de o explozie îngrozitoare, care spulberă tot ce se afla pe birou şi făcu geamurile să se spargă în mii de cioburi. Totodată, zeci de bile de rulment minuscule se înfipseră în trupul judecătorului, în pereţi, în cărţile din bibliotecă şi în mobilier, proiectate de forţa considerabilă a deflagraţiei. Secretara intră ca o furtună în birou dar, înspăimântată, nu putu articula nici măcar un sunet. Îşi duse în cele din urmă o mână la gură şi începu să plângă convulsiv, cu ochii holbaţi la dezastrul din faţa ei. Onorabilul judecător Gabriel Hanson se răsturnase cu tot cu fotoliu, având pieptul sfârtecat în totalitate. Bucăţi de carne din trupul său erau împrăştiate care-ncotro. De asemenea, pe faţa şi pe membrele superioare ale victimei se puteau distinge numeroase răni, care semănau cu plăgile produse de nişte gloanţe de calibru mic. Hainele şi o mare parte a pielii sale fumegau mocnit. În jur plutea un miros greţos de sânge amestecat cu carne arsă şi exploziv plastic, după cum avea să afle secretara puţin mai târziu. Domnişoara Ursula Stillman, oripilată, simţi că greaţa şi tremurul picioarelor o vor pune la pământ dintr-un moment într-altul, însă nu se întâmplă aşa. Împleticindu-se şi sprijinindu-se de mobilele pe lângă care trecea, reuşi să ajungă cu greutate la locul ei de muncă şi să ridice receptorul, formând 911. * — Cât a trecut, prietene, de la ultima ta ispravă? — Un an încheiat, efendi. — Cred că a venit din nou timpul să ieşi din umbră şi să le faci viaţa insuportabilă câinilor ălora de americani! Ţi-ai pierdut urma, nu-i aşa? — Da, efendi. Acum locuiesc la Los Angeles şi trec drept, un american naturalizat foarte cumsecade, însurat, la casa lui şi cu o slujbă destul de bună în domeniul computerelor. Nimeni nu bănuieşte adevărata mea identitate. Acum mă aflu într-un binemeritat concediu de odihnă. — Cine mai ştie în afară de noi despre misiunile tale de pedepsire a yankeilor? — Nimeni, cu excepţia agentei pe care mi-aţi trimis-o ca să-mi fie soţie şi cu care locuiesc în permanenţă. — Foarte bine. Prietene, ţara şi credinţa noastră au din nou nevoie de tine! — La ilaha illa Allahu va Muhammadum rasulullahi![1], răspunse bărbatul îmbrăcat în galabie, după portul naţional arab. — Ai perfectă dreptate! Asta înseamnă că eşti pregătit pentru misiunile următoare. Începând de astăzi te vei ocupa de nişte persoane care defăimează credinţa islamului şi Cartea Sfântă care este Coranul. — Moarte duşmanilor lui Allah, stăpâne! — Comenzile pentru execuţii le vei primi acasă, prin Internet. După ce memorezi tot ce-ţi voi transmite, arunci toate informaţiile fără să păstrezi absolut nimic. În fiecare text voi comite trei greşeli în mod intenţionat, ca tu să fii sigur că mesajele primite provin de la mine. După a 22-a literă a textului va fi un punct, după a 3l-a literă, o virgulă, iar cu trei semne înainte de sfârşitul mesajului vei găsi o cratimă care n-are ce căuta în acel loc. Ai reţinut? — Da, stăpâne! În ce limbă vor fi redactate ordinele? — În engleză, bineînţeles. N-avem cum să fim interceptaţi, căci numai eu îţi voi cunoaşte e-mail-ul. Ar fi bine ca nici „soţia” ta să nu ştie prea multe despre modul în care primeşti instrucţiunile din ţară. E mai sigur aşa şi pentru ea şi pentru noi. — Am înţeles, dar… — Există o problemă? Spune-mi-o! — Efendi, este vorba despre legătura mea cu agenta trimisă. Ştiţi că, trăind împreună cu ea sub acelaşi acoperiş, fără să fim căsătoriţi, încalc câteva dintre cele 6666 de sure ale Coranului. — Nu-ţi face griji în această privinţă. Allah e mare şi te va ierta pentru păcatul tău. Noi toţi ne vom ruga pentru asta, căci una e să te abaţi de la învăţăturile şi poruncile Sfintei Cărţi pentru a ajuta Islamul şi alta să greşeşti cu rea credinţă. Tu şi Tavad Zubair veţi fi absolviţi de orice vinovăţie, adăugă vorbitorul. Acum, ia banii ăştia şi du-te în America pentru a-i pedepsi pe duşmanii care ne hulesc! Şi zicând acestea, îi înmână lui Rahman El-Aşari un voluminos pachet conţinând bani ai diavolului, adică bancnote de 100$. * Criminaliştii sosiţi la faţa locului erau îngroziţi de macabrul tablou ce li se înfăţişa privirilor. De multă vreme nu le mai fusese dat poliţiştilor să vadă aşa ceva. Din încăperea alăturată încă răzbătea până la ei plânsul înăbuşit al secretarei Ursula Stillman. Suflul exploziei izbise pieptul judecătorului cu o viteză de câteva ori mai mare decât a luminii, provocându-i moartea instantaneu. Magistratul nu apucase să zică nici „pâs” înainte de a ajunge în lumea celor drepţi. — Este clar că avem de-a face cu o bombă artizanală judecând după urmele pe care le vedem pe corpul victimei, pe mobilier şi pereţi, aprecie unul dintre criminaliştii prezenţi. — Da, fu de acord colegul său. Se pare că aceasta se afla chiar pe biroul onorabilului, iar el a detonat-o fără nicio bănuială. Ca proiectile s-au folosit bile de rulment cu diametrul de 2 milimetri. — Dacă în birou ar fi fost mai multe persoane, cu siguranţă că am fi avut de-a face cu un adevărat măcel. — Mi-e teamă că acest caz ne cam depăşeşte. Vreau să spun că nu pare a fi de competenţa noastră. — Sincer să fiu, nici n-aş vrea să fie. Hai mai bine să anunţăm Biroul Federal de Investigaţii (F.B.I.) şi să ne spălăm pe mâini! — Mai bine să-l informăm pe şeful nostru direct despre caz, sugerându-i să-l sune pe directorul Departamentului Poliţiei Los Angeles (D.P.L.A.), Larry Tillman. E treaba lui dacă anunţă Internele, F.B.I.-ul, Pentagonul sau îşi pune la treabă propria divizie.. — Ai dreptate! Hai să sigilăm locul şi să plecăm naibii de-aici! Pentru orice eventualitate lăsăm şi un poliţist de pază, ca să nu se distrugă probele. — Şi cu secretara ce facem? — Să-i comunice poliţistului adresa ei şi să se ducă acasă. Acum nu e de niciun folos nimănui.   [1] Nu există Dumnezeu afară de Dumnezeu şi Mohamed este trimisul lui! (n.t.)

Teroare in masonerie de Anthony King politia criminala 13 CAPITOLUL 1   — Ticălos nenorocit! Lasă că te aranjez eu imediat! Bărbatul se afla în nesimţire, ca urmare a însemnatei cantităţi de heroină ce îi fusese strecurată în paharul din care băuse. În mod normal ar fi scăpat cu viaţă, dacă ar fi beneficiat de asistenţă medicală sau dacă ar fi avut un dram de noroc. Însă lucrurile nu au stat deloc aşa. Leşinat fiind, a fost târât în camera de baie şi aruncat în cada goală. — Până aici ţi-a fost, scârnăvie! Ai să plăteşti cu vârf şi îndesat răul pe care mi l-ai făcut mie şi familiei mele! Cuţitul mare de bucătărie începu să taie jugulara victimei, scoţând un sunet straniu, aducător de moarte. Sângele ţâşni în toate părţile, gâlgâind, ca o fântână arteziană. Lama ascuţită a continuat să secţioneze, până când ţeasta onorabilului domn Kevin Lee-Heale a fost îndepărtată de corp. Apoi a fost introdusă într-un sac de plastic şi aruncată într-un colţ al încăperii. Dar activitatea neobositului cuţit nu s-a oprit aici. După ce carnea a fost despicată, a venit rândul unui ferăstrău manual să continue oroarea. Sângele curgea în valuri, iar cada era înroşită în totalitate. Trupul nefericitului fusese hăcuit în şapte părţi. Cinci saci fuseseră puşi deoparte deja. Urmau alţi doi… * * * Era a doua zi când întreg Departamentul Poliţiei Los Angeles se afla în alertă maximă. Telefoanele zbârnâiau neîncetat şi toată lumea era nervoasă. Dar căpitanul Corky West, şeful Diviziei „Cazuri Speciale”, îi întrecea pe toţi cu urletele sale de-a dreptul isterice. Nimeni n-avea curajul să-i iasă în cale. Îşi consultă ceasul. Era trecut de ora 09:00. — Detectiv Heron, partenerul tău încă n-a binevoit să sosească? — Cred că este pe drum, şefu’. — Nu trebuia să fi ajuns până la ora asta? Sau poate că şi-a luat vreun concediu de odihnă, iar eu nu ştiu?! Ca să nu mai toarne gaz pe foc, Jane Heron preferă să tacă. Din întreaga divizie, ea era cea care se înţelegea cel mai bine cu căpitanul West. Desigur, cu excepţia frumoasei şi… graţioasei Melanie Pullman, secretara acestuia, care nu-i ieşea niciodată din cuvânt. Înainte de a reintra în bârlogul său, boss-ul ordonă: — Când detectivul Eric Black ajunge la sediu, vă aştept de urgenţă la mine. Să vină şi sergentul Mann. — Da, domnule! Nervozitatea comandantului diviziei era pe deplin justificată. Nu în fiecare zi se descopereau fragmente de cadavre umane răspândite prin tot Los Angelesul. De asemenea, foarte rar se întâmpla ca primarul metropolei şi guvernatorul statului California să se intereseze în mod direct de un caz poliţienesc, aşa cum o făceau acum. La ora 09:15, detectivul Eric Black intră în birou cu o mină ce trăda bună dispoziţie. Aprinzându-şi o ţigaretă Camel fără filtru, le dădu bineţe tuturor: — Bună dimineaţa, dragii mei colegi! Ce-aţi mai întreprins în lipsa mea? — Au fost descoperite fragmente dintr-un corp uman, eroule! îl întâmpină Steve Mann, departe de a fi în apele sale. Îţi aminteşti? Probabil că ai şi uitat, nu? — Şi ce-i cu asta? — Nu mare lucru, răspunse Jane la fel de caustic. Aproape în fiecare zi e ciopârţit câte cineva în oraşul nostru… — De aceea sunteţi atât de abătuţi? Bine, dar moartea face parte din viaţă. Nu trebuie să vă lăsaţi impresionaţi cu una, cu două… Doar sunteţi nişte profesionişti ai asasinatelor! — Dacă nu ţi-e frică de moarte, roagă-te ca păcatele să-ţi fie iertate şi hai la şefu’ în birou! Abia aşteaptă sosirea ta. Apropo, unde ai fost până acum? Nu ţi-a sunat ceasul deşteptător la ora exactă sau iarăşi nu ai dormit acasă? — Ba da este răspunsul la ambele întrebări, însă am trecut puţin pe la biserică. Trebuia să mă spovedesc şi să mă rog. E vreo problemă? — Doar aceea că nu te ştiam credincios, îi replică partenera lui. Te-ai pocăit? Ai îmbrăţişat religia mormonilor? — Sunt catolic de la naştere, însă încerc să mă las… Dar mai bine să mergem la căpitan! Poate reuşim să-i stricăm ziua, ca de obicei. — Nicio nădejde! I-a stricat-o altcineva înaintea ta. * * * Directorul poliţiei, Larry Tillman, nu ştia cu exactitate de ce fusese convocat la primarul oraşului, însă anunţata prezenţă a guvernatorului Rick Myles îi dădea mult de bănuit. Macabrele pachete găsite în Parcul Central şi în spatele celei mai impunătoare pagode din cartierul chinezesc puteau constitui un motiv bine întemeiat. Primit de îndată, Tillman a fost luat la rost chiar de la intrarea în fastuosul birou al edilului-şef din Los Angeles: — Bine că ai venit, directore! Te aşteptam cu sufletul la gură ca să ne dai nişte explicaţii. Pe guvernatorul Myles cred că-l cunoşti. — Da, domnule. Am onoarea, domnule guvernator! — Cred că nu trebuie să-ţi mai spun pentru ce te-am chemat, zise acesta. Situaţia este deosebit de gravă la această oră. Ca să nu îi enerveze, comandantul tuturor poliţiştilor din oraş făcu un gest evaziv din mână, care putea însemna orice. Preferă să tacă. — Îţi e clar că nu putem tolera ceea ce se întâmplă în Los Angeles, nu-i aşa? vorbi şi primarul, arătându-se astfel cât se poate de interesat de problemă. Presa poate afla adevărul în orice moment, iar atunci s-a zis cu noi. — Aşa e, domnule. — Ei? continuă guvernatorul, din ce în ce mai iritat. Ce indicii deţineţi? Aveţi vreun suspect? Când puneţi mâna pe odiosul criminal? Deci, asta era! se dumiri Tillman în gând. E vorba despre cadavrul secţionat. — Suntem în alertă maximă, iar subordonaţii mei investighează cazul 24 de ore din 24. — Şi? — Şi până acum nu avem indicii precise, însă ne străduim să le găsim, încercă directorul să dreagă busuiocul. Legistul nostru se străduieşte să identifice victima, ca să avem un punct de plecare solid în cercetările noastre. — Abia acum? sări ca ars guvernatorul. Dar au trecut deja două zile de la descoperirea unei mâini şi a unui picior! — Informaţia este exactă, însă doctorului Butch Harrison nu-i sunt suficiente aceste fragmente umane pentru a afla identitatea victimei. — Şi altul mai bun ca el nu există în acest stat? — Iertaţi-mi îndrăzneala, însă nu cred că există vreun specialist mai competent în toată America, riscă Tillman un punct de vedere care, în mod sigur – date fiind circumstanţele nu putea fi pe placul şefilor săi ierarhici. — Atunci de ce nu află ce are de aflat? — Pentru că are prea puţine date, domnule primar. — Bine, bine. Spune-mi cum aveţi de gând să procedaţi în continuare! — Cu maximă operativitate. Cazul se află în fruntea listei noastre de priorităţi. Toţi angajaţii lucrează la asta. Fără excepţie. — Foarte bine, se arătă mulţumit pentru prima dată guvernatorul Myles. Vreau să-l informaţi pe primar despre mersul anchetei în fiecare dimineaţă şi seară. El mă va ţine la curent. Directore, bagă-ţi oamenii în priză şi nu mă dezamăgi! — Am înţeles, domnule guvernator! Voi face tot ce este posibil ca să rezolvăm situaţia în timp record. Vă asigur! * * * — Bine că aţi venit! zise căpitanul Corky West, ridicându-se ca un resort de la birou. Luaţi loc! Noutăţi? Dar cum cei doi detectivi şi sergentul Mann ridicară din umeri, şeful continuă: — Mobilizaţi-vă toţi informatorii, promiteţi recompense substanţiale din fondurile poliţiei, şantajaţi eventualii martori, faceţi percheziţii fără mandat, într-un cuvânt procedaţi cum credeţi de cuviinţă, însă aduceţi-mi urgent date despre odiosul asasin care a ucis cu sânge rece şi a împrăştiat fragmentele cadavrului prin oraş! Atât vă cer! Altfel e de rău pentru noi toţi. Mare lucru! gândi Eric Black, ironic. Dacă mă uit bine la unghiile de la piciorul găsit în spatele pagodei chinezeşti, îmi dau seama cine e victima şi apoi nu mai e decât un pas de furnică până la aflarea asasinului. Meseria de poliţist e una dintre cele mai simple… — Directorul D.P.L.A. tocmai s-a întors de la o întâlnire cu guvernatorul statului şi cu primarul oraşului, informându-mă telefonic că e de rău. Din acest moment nu mai dormiţi acasă, ci la sediu, mâncarea o comandaţi secretarei mele şi aveţi câte o maşină la dispoziţie pentru orice deplasare. Dar vreau rezultate! S-a înţeles? — Da, şefu’! îndrăzni Jane să rostească. Dar mai bine ne deplasăm cu propriile automobile, ca să nu batem la ochi pe unde mergem. Ar fi suficient să ne decontaţi benzina… — Dr. Harrison a descoperit ceva la autopsie? schimbă vorba West. — Nu încă, pentru că nu efectuează propriu-zis o autopsie, răspunse Steve Mann. Nu are decât o mână şi un picior de cercetat. — Staţi pe capul lui şi, la nevoie, scoateţi-l din sărite! Lucrează mai bine sub presiune. Orice indiciu poate fi preţios. — Şi pentru el e valabilă mobilizarea non-stop? — Noaptea poate dormi acasă, însă o maşină de-a noastră va fi parcată în faţa locuinţei lui. La cel mai mic semnal, trebuie să se îmbarce. Preveniţi-l în legătură cu această dispoziţie! — Îi spun eu! se oferi Eric Black, adăugând mai mult pentru sine: O să-i facă mare plăcere… — Acum, la treabă! Vreau rapoartele voastre de trei ori pe zi sau de fiecare dată când se iveşte o noutate. Nu ignoraţi acest ordin, aşa cum vă e obiceiul, pentru că şi eu trebuie să-mi informez superiorii la intervale de timp bine stabilite. Şi-acum, afară!  

Droguri si moarte la Los Angeles de Anthony King politia criminala 1 CAPITOLUL 1   — Aleargă! Ai pierdut circa patru secunde la ultimul tur de pistă. Cu toată durerea din gamba dreaptă, cuprinsă de crampe, Camille îi zâmbi în fugă antrenorului ei din ultimii doi ani. Şi proaspăt amant de numai trei luni. Mara, buna ei prietenă încă din copilărie, care nu lipsea de la niciun antrenament, darmite de la vreo competiţie oficială, încerca şi ea să o încurajeze: — Hai, Cami, ştiu că poţi! Mai ai doar două ture de stadion. Arena, pe care îşi desfăşura activitatea şi clubul privat de atletism al lui Dennis Burrell, era situată în Westwood, Los Angeles, un cartier mare cât un oraş. Mai precis, acesta era amplasat aproximativ la mijlocul distanţei dintre Hollywood şi Oceanul Pacific, în apropiere de Universitatea California din Los Angeles. Atletismul era viaţa ei. Camille Schulze începuse să fie îndrăgostită de acest sport încă din copilărie, încântată fiind de competiţiile de anvergură televizate, dintre care nu scăpa niciuna. Din pricina acestei nevinovate pasiuni îşi cam neglijase şcoala, dar părinţii ei – oameni destul de înstăriţi – rezolvaseră situaţia, angajând pentru fiica lor un fel de meditator-preparator, care o ajuta în fiecare zi la lecţii. Acesta reuşi să o stăpânească până la bacalaureat, pe care fata îl luă la mustaţă, cum s-ar spune. Dar, deîndată ce termină cu această neplăcută activitate, Camille se dedică în întregime atletismului, mai exact probelor de fond şi semifond, la care constituţia sa robustă îi asigura o carieră promiţătoare. Aşadar, îşi abandonă definitiv studiile şi se înscrise la clubul privat al lui Burrell, care nu concepea, după propriile-i spuse, să nu scoată din ea o mare campioană. Ce-i drept, spre acest ideal o stimulau talentul său, o voinţă de fier şi o putere de muncă fenomenală. Păcat că nu poseda o musculatură prea robustă a picioarelor! Avea nevoie doar de puţin succes ca să reuşească, iar antrenorul şi prietena ei cea mai bună, Mara Bachman, o încurajau încontinuu în acest sens, cu toate cele trei entorse pe care le suferise în ultimii doi ani. Poate şi din cauza acestor accidente ieşise prima în puţine competiţii şi acestea nu prea importante, însă era destul de tânără la cei 20 de ani ai săi, iar norocul i-ar mai fi putut surâde o bună bucată de timp. Burrell justifica lipsa temporară de rezultate notabile, incriminând masa musculară a Camillei ca fiind insuficient dezvoltată. Ceea ce putea fi rezolvat printr-un regim alimentar adecvat marilor campioni şi prin multă muncă. De aceeaşi parte a baricadei se afla şi tatăl vitreg al fetei, medicul Rutger Schulze, ce ţinea foarte mult la antrenor şi la munca pe care acesta o depunea pentru succesul fiicei sale adoptive. Deoarece se căsătorise cu actuala sa soţie pe vremea când Cami abia împlinise 3 anişori, doctorul şi-ar fi dorit şi el un copil, de preferinţă un băiat, dar soarta nu fusese de partea lui. Până la urmă se mulţumise cu o familie destul de fericită şi suficient de bine situată financiar, compusă din numai trei persoane. — Mai ai o singură tură, poţi recupera acum ca să ieşi prima! – îi mai strigă o dată Dennis de pe marginea pistei. Cu Mara Bachman era prietenă încă de la grădiniţă şi nu se despărţiseră niciodată, iar părinţii lor erau buni amici. Ele erau considerate de toată lumea ca două faţete inseparabile ale aceleiaşi entităţi. Şi totuşi erau atât de diferite! Pe cât era Cami de sportivă şi de puţin atrasă de spiritualitate, în ciuda inteligenţei ei înnăscute, pe atât de ocupată era prietena ei de lecturare a mormane de cărţi cu titluri imposibile. Pe lângă asistarea carierei prietenei ei, Mara – deşi avea părinţi bogaţi, care o ajutau financiar – îşi câştiga existenţa din scenarii de scurt metraj pentru televiziune şi radio. — Acum eşti în linie dreaptă! Trage tare la sprint! – o încuraja de astă dată prietena, când atleta trecu prin faţa ei cu chipul marcat de efortul depus. În mod paradoxal, seducătoarea Camille nu îşi bătea capul cu felul în care arăta, în vreme ce erudita Mara era cochetă ca o doamnă de salon şi ştia să îşi pună foarte bine în valoare farmecele feminine. * * * Să câştige! Să iasă prima dintre cele trei alergătoare mult mai în vârstă decât ea şi mai puţin pregătite fizic. Închise ochii pentru două secunde. Trebuia să-şi joace rolul până la capăt. Acum urma sprintul final. Numai de-ar lăsa-o această blestemată de crampă musculară şi inexplicabila greutate pe care o resimţea în zona gambelor! Ştia că va câştiga. Trebuia să câştige, altfel nu se putea. Totuşi, picioarele nu o ajutau deloc să le ajungă din urmă pe adversarele ei din acea partidă neoficială de 3.000 m. Nu mai putea, dar n-avea cum să abandoneze. Nu o făcuse niciodată până atunci şi nici acum nu avea aşa ceva în gând. Poate din cauza furiei sale neputincioase nu era în stare să le întreacă pe cele două, care parcă se mai depărtaseră puţin de ea. Gata, pierduse. Ea trecuse ultima linia de sosire. Îşi luă sacul de sport şi prosopul, îndreptându-se, fără să privească pe nimeni, spre vestiare. Nu îşi putea da seama ce era cu ea. Probabil un duş va fi şi reconfortant şi consolator, se gândi Camille, care abia mai răsufla, de parcă ar fi avut o mare greutate pe piept. — Oare ce să fie cu Cami? – îl întrebă Mara pe Dennis, în drumul lor spre cabine. — O pasă proastă, nimic altceva. Aşa se întâmplă cu toţi marii campioni. — Poate fi din pricina mâncării? — Nici să nu-ţi treacă prin minte aşa ceva! Ştii foarte bine că ea nu pune în gură înainte de alergare decât o cafea neagră. Camille nu mai avea crampe, însă simţea cum greutatea din gambe urca în braţe şi mai acut în ceafă. Niciodată nu mai avusese asemenea simptome. Intră sub duş, dar starea de rău persista, ba mai mult, se amplifica de la un minut la altul, încet-încet, izolând-o de tot ce era în jurul ei. Prin crăpătura uşii apăru capul îngrijorat al Marei: — Cum merge? — Nu prea grozav, parcă aş cântări tone, nu 58 kg. — Eşti furioasă că n-ai reuşit să învingi, nu-i aşa? Nu te mai gândi la asta. Data viitoare va fi mult mai bine, ai să vezi! — Bineînţeles că am draci, oricine ar avea în locul meu, dar este ceva ce nu pricep. Ai vrea să-l chemi puţin pe Dennis? — Desigur, imediat. * * * Burrell nu era numai antrenor, ci avea pregătirea necesară şi ca preparator fizic sportiv. Mara pătrunse în vestiarul bărbaţilor, pentru a-l căuta pe antrenor. Acesta se pregătea şi el pentru duş, având în jurul taliei doar un prosop înnodat. Corpul frumos încă, la cei 40 de ani ai lui, o făcu pe fată să aibă unele gânduri nu tocmai catolice la adresa bărbatului, dar nu i-ar fi făcut, pentru nimic în lume, aşa ceva celei mai bune prietene pe care o avea. Cu toate că nu era prima oară când o încercau simţăminte erotice în prezenţa lui. — Ce s-a întâmplat? — Nu ştiu. Ea nu se simte bine deloc şi te-a chemat. Nu mai e nimeni la duşuri. — Bine, mulţumesc! – mai spuse antrenorul şi se îndreptă, oarecum grăbit, spre locul în care se afla eleva şi amanta lui. Prin aburi, Camille abia se mai putea ţine pe picioare. — Ce e cu tine? – se interesă Dennis. — Nu ştiu, mă simt atât de greoaie, respir cu dificultate, iar membrele îmi sunt amorţite. Mai devreme erau doar gambele, dar acum şi mâinile mă înţeapă. O fi ceva cu circulaţia sângelui? El ezită puţin, după care îşi atârnă prosopul într-un cuier şi intră în cabină alături de Camille, pe care o luă imediat în braţe. Fata se sprijinea de el mai mult decât stătea pe propriile picioare. Antrenorul îi puse mâna sub sânul stâng şi aproape imediat îşi dădu cu părerea, încercând să o liniştească: — Ai puţină tahicardie, probabil şi o oarecare hipoglicemie. Ţi-am repetat de atâtea ori că nicio alergare, indiferent de distanţă, nu trebuie luată în glumă. Dovadă rezultatul cu care te-ai ales astăzi! — Bine, dar eu am făcut tot ce am putut. — Aiurea! De fapt, eu sunt de vină. Nu trebuia să te las să intri pe pistă decât după un mic dejun sănătos. Te-ai fi simţit cu totul altfel acum. Şi învingătoare pe deasupra. — Eşti sigur că nu e ceva grav? — Grav pe dracu’! Ai doar 20 de ani şi un organism de elefant. Ce poate fi grav într-o atare situaţie? O masă bună şi totul o să treacă. — Dennis, nu cumva mi-ai dat nişte mizerii să înghit? — Te referi la droguri? Ce, eşti nebună? — Iartă-mă! Nici eu nu mai ştiu ce spun de când am pierdut cursa în faţa acelor epave. De vină este, probabil, nemărginitul meu orgoliu. Pe viitor o să încerc să mă controlez mai bine. — În acea zi vei fi o mare campioană! — Hai, nu mai vorbi cu mine ca şi cum ai sta la palavre cu un copil. — Am observat de câtăva vreme că nu mai eşti o fetişcană… — Şi-atunci, ce mai aştepţi? Nu crezi că ar fi timpul să mă faci bine? Doar eşti şi preparatorul meu fizic! Dennis îi închise gura cu o scurtă sărutare, după care îi lăsă căile respiratorii libere, pentru a putea trage aer în piept cât mai bine. Iar mâinile sale puternice începură să alunece alene pe trupul ei tânăr şi viguros. Orice s-ar spune, nu era un bărbat care să rămână indiferent lângă o tânără superbă precum Camille. Parcă executa un ritual, se gândi el, dar nu lăsă această imagine să-l distragă de la ceea ce avea de dus la bun sfârşit atunci şi acolo. În vreme ce apa cădea pe ei, Dennis o îmbrăţişa cu o pasiune nedisimulată, urmărindu-i conturul trupului, poate puţin cam solid în partea din spate şi mai jos, până pe la genunchi. Ea gemea, înclinându-şi capul când într-o parte, când în cealaltă. De aceea, bărbatul o întoarse de-a binelea cu spatele la el, o sărută pe gât şi pe umeri, prinzându-i apoi cu hotărâre sânii puternici – poate puţin prea puternici – în mâini. Şi Camille era pasionată de amor, cu toate că nu se putea declara o expertă la acest capitol. Majoritatea cunoştinţelor sale erotice mai sofisticate se legau, în special, de numele partenerului ei; însă tot ceea ce făcea, făcea cu mare pasiune. — Dragul meu, nu-i aşa că mă iubeşti şi mă vrei? – îl întrebă ea, ameţită cum era şi dornică de amor. Bineînţeles că bărbatul nu îi dădu niciun răspuns, întorcând-o din nou cu faţa la el şi muşcându-i lobul unei urechi. Ea îşi ridicase deja un picior şi, reuşind cu greu să-şi menţină echilibrul, îl încolăci pe amantul ei pe după şolduri. Avea neapărată nevoie de sex, iar amândoi ştiau acest lucru. Şi Dennis era pregătit de a trece la atac. Făcuse amor cu ea de zeci de ori, dar niciodată nu se săturase. O luă în braţe până la urmă, iar fata, cu o grimasă de bucurie pe chip, îi zâmbi recunoscătoare, petrecându-şi braţele în jurul gâtului lui. Ochii ei căprui, întredeschişi, căutau privirea bărbatului, sorbind-o cu mare dragoste. Începu să împingă, metodic şi rar, rezemând-o pe Camille cu spatele de peretele faianţat şi flexându-şi puţin genunchii. Sub strânsoarea braţelor lui, fata se unduia atât cât putea, scâncind din ce în ce mai excitată. Îşi strânse puternic pleoapele şi începu să articuleze un fel de rugăminţi fierbinţi – sau, poate, cuvinte de dragoste – însă vorbele ei nu mai erau inteligibile, semănând mai mult cu un bolborosit. El îşi acceleră ritmul, intrând din ce în ce mai mult, iar ea se prinse cu o mână de braţul duşului, pentru a fi mai uşoară şi a-i da o mână de ajutor. Pe lângă zgomotul apei care cădea asupra lor, nu se mai auzeau decât gâfâielile bărbatului şi plesniturile feselor Camillei de faianţa udă. Ea vru să scoată un ţipăt de plăcere, însă ceea ce îi ieşi din gâtlej fu un horcăit, care nu îl făcu pe Dennis să îşi tempereze elanul. Ba dimpotrivă, pătrunderea lui implacabilă devenea din ce în ce mai violentă, amândoi ştiind că acest lucru nu le era dizgraţios defel. În culmea extazului, Burrell tresări. Amanta lui avusese cu siguranţă orgasm, apoi, corpul ei se cabrase spasmodic de câteva ori, ca în cele din urmă fata să se lase greoaie pe umerii lui, lunecându-i din mâini pe podea. El opri duşul, încercă s-o ridice şi, îngrijorat, o mai palpă o dată sub sânul stâng. Inima Camillei Schulze încetase să mai bată. CAPITOLUL 2   Două luni mai târziu, aproape de sfârşitul lui octombrie, detectivul Jane Heron de la Poliţia Criminală, Divizia „Cazuri Speciale”, lăsă pe birou dosarul studiat pe jumătate, care fusese adus de şeful ei, căpitanul Corky West. Un lucru era clar pentru Jane: cafeaua din secţia de poliţie nu putea fi băută decât atunci când oboseala te făcea să nu-i mai simţi gustul. Avea o aromă înfiorătoare. Tocmai de aceea îşi luă sacul şi îşi căută maşina în parcare: ştia ea, la câteva străduţe depărtare, un mic bar în care se putea bea un espresso adevărat. Totodată, făceau acolo şi nişte sandvişuri excelente, iar în acea dimineaţă nu pusese nimic în gură. Trecuseră puţin peste trei săptămâni de când se întorsese din scurtul ei week-end, petrecut în compania lui Dan Anderson, ocazie cu care îşi încheiase relaţia cu acest ultim amant. Era prea posesiv, pretenţios şi egoist pentru gustul ei. De atunci avusese parte doar de rutina insuportabilă de la „Cazuri Speciale”. Niciun dosar mai acătării care să-i scoată în evidenţă aptitudinile de detectiv, alături de coechipierul ei, simpaticul şi inteligentul Eric Black, ce adesea se dovedea foarte puţin simpatic şi prea puţin inteligent – după criteriile ei de clasificare a bărbaţilor. Nici măcar nişte skin-heads nu mai profanaseră morminte de animale din cimitirul aflat pe una dintre colinele care împrejmuiesc Los Angeles-ul. Sau măcar nişte asasini, acolo, care să-i mai dezmorţească puţin pe amândoi. Doar nu se pocăiseră cu toţii în noul mileniu! Ajunsă la cafeneaua „Monica’s”, îl salută pe serviabilul patron Jimmy H., după care ocupă o masă la fereastră. Îndată o şi reperă pe fata aşezată la câţiva metri distanţă, pe care nu o observa pentru prima dată pe urmele ei. Aceasta, frumuşică foc, îi întrerupse şirul gândurilor şi o făcu să se întrebe: „Ce-o vrea de la mine, căci mă urmăreşte de câteva zile?” O văzuse de trei ori în ultima săptămână şi asta în condiţiile în care nu era în permanenţă atentă să observe dacă o urmărea sau nu cineva. De obicei, ea era urmăritoarea. Nu mai avu răbdarea de a o mai întâlni şi în alte rânduri, iar după ce primi comanda, bău cafeaua din trei înghiţituri şi muşcă sănătos de două ori din sandvişul cu şuncă şi caşcaval. Apoi, îşi luă sticla cu apă minerală într-o mână şi se îndreptă spre „codiţa” ei, aşezându-se fără să ceară permisiunea la aceeaşi masă. Aşteptă. Fata dădea semne de timiditate şi cu greu reuşea să susţină privirea uşor ironică a Janei. În cele din urmă îndrăzni, cu o voce blândă şi destul de nehotărâtă: — Numele meu este Mara Bachman. Poliţista nu zise nimic, aşteptând ca interlocutoarea ei să continue. — Nu ştiam cum să intru în vorbă cu dumneavoastră, de aceea v-am tot urmărit; văd că v-aţi dat seama. — O.K., pentru că am luat eu iniţiativa, profită şi spune-mi ce ai de spus! — Coafeza dumneavoastră, Ritta, m-a sfătuit să vă abordez şi ea mi-a spus cum arătaţi şi unde vă pot găsi. Văd că părul v-a mai crescut puţin. Aşa era. Nu mai fusese la Ritta de vreo patru luni de zile, când se tunsese fistichiu, din cauza unei anchete întortocheate, în care trebuia să semene cât de cât cu o anumită persoană dispărută. — Într-adevăr, răspunse Jane, trecându-şi cochet mâna prin plete şi înghiţind ultimul dumicat din gustosul sandviş. Va trebui să fac o vizită la coafor în curând, pentru a mai tăia puţin din vârfuri. Mi-e jenă să merg cu dezastrul pe care-l am în cap la un salon mai scump. Deci, o cunoşti pe Ritta. Iată un punct comun! Mai departe? — Este esteticiana mea preferată – continuă Mara Bachman – şi, cu timpul, ne-am împrietenit. — Ce nevoie ai de o esteticiană cu frumuseţea şi tinereţea de care te bucuri din plin? — Tatăl meu, care este un om de afaceri foarte priceput, spune că atunci când dispui de un capital, trebuie să ştii neapărat să-l fructifici. — De acord. Şi de ce m-ai căutat? Mara continua să ezite. — Hai să fim serioase, draga mea, continuă poliţista. De câteva zile mă tot urmăreşti, iar Ritta nu te-ar fi trimis la mine fără un motiv bun. Aşadar, dă-i drumul, că doar începutul va fi un pic mai greu. Tânăra oftă din rărunchi. Se vedea că obrajii ei prinseseră ceva mai multă culoare. — Vă spune ceva numele de Camille Schulze? — Desigur, atleta care a murit subit, sub duş, după o probă de semifond, în braţele amantului şi, totodată, a antrenorului ei. Asta parcă se întâmpla prin august, nu-i aşa? — Exact. — Am auzit că era o alergătoare ce promitea foarte mult, iar constituţia sa fizică nu putea da nimănui de bănuit în legătură cu destinul tragic de care a avut parte. O criză cardiacă atât de puternică, încât să provoace moartea unei sportive de numai 20 de ani – greu de crezut! — Aşa gândesc şi eu! – se bucură Mara că trecuse de momentul penibil al demarării delicatei discuţii cu poliţista. Cami era cea mai bună prietenă a mea. Îmi era aproape o soră, cu care am fost împreună de când mergeam la grădiniţă şi până în urmă cu două luni. Mai e ceva: ea nu suferea de inimă, asta n-aţi spus-o. — Într-adevăr, aşa e. Dar eu zic să nu ne mai rotim în jurul cozii. Crezi că a fost asasinată? — Poate cuvântul este cam dur. S-ar putea să fie vorba doar despre o omucidere involuntară sau circumstanţială. — Faci aluzie la vreun dopaj nefericit, Mara? — Cam aşa ceva. E un gând care nu îmi dă pace şi basta. Dar, în orice caz, indiferent ce s-a întâmplat în realitate, Cami nu avea habar. Nu ar fi intrat niciodată într-o asemenea încurcătură, date fiind ţelurile ei foarte înalte, iar dacă totuşi, ar fi făcut-o, eu sunt prima căreia i s-ar fi destăinuit. Mie îmi spunea absolut totul. — Cum poţi fi atât de sigură? — V-am spus că eram ca două surori. Nu aveam niciun fel de secrete una faţă de cealaltă, iar eu participam la toate antrenamentele şi concursurile ei. Ar mai fi de adăugat că prietena mea, acum decedată, suferea de un orgoliu exagerat. N-ar fi acceptat niciodată ca un artificiu să o ajute în succesul pe care ea dorea să îl atingă prin propriile forţe. — Bun. Şi după părerea ta cine a făcut-o? — N-aş putea fi sigură de identitatea celui care i-a provocat moartea, dar cu siguranţă că antrenorul şi amantul ei, Dennis Burrell, este implicat într-o măsură covârşitoare. Camille îl iubea la nebunie şi credea foarte mult în el. — Ai ceva dovezi în acest sens? — Tocmai asta e problema, mărturisi Mara cu vocea sugrumată de emoţie. — În acest caz, e clar că nu poate fi deschisă o anchetă oficială. — Păi, acesta-i motivul pentru care v-am şi căutat pe dumneavoastră! Ritta mi-a spus că lucraţi în cadrul unui serviciu special al poliţiei şi că sunteţi singura care aţi putea să mă ajutaţi. — Este adevărat că lucrez la „Cazuri Speciale”, însă această tragedie nu este de resortul nostru. Îmi pare rău! — Chiar dacă vă spun că unul dintre amicii lui Burrell, cu care este foarte probabil ca acesta să fi făcut afaceri, se numeşte Simon Molland? Mâna Janei Heron strânse involuntar sticla de apă minerală, iar plasticul scoase un zgomot sinistru, îşi reaminti imediat că îi vorbise coafezei Ritta despre această persoană, care jonglase cu întreaga poliţie din Los Angeles, ba chiar îşi bătuse joc de mai multe secţii redutabile din alte mari oraşe. Nimeni nu fusese în stare să-l înfunde, nici măcar FBI-ul, care avea un dosar frumuşel despre el, însă fără vreo probă incriminatorie de nezdruncinat în faţa instanţei de judecată şi a Juriului celor 12. Devenită pe loc atentă, poliţista îi ceru fetei: — Te rog să fii puţin mai precisă! — La câteva zile după moartea Camillei, la ieşirea de la ceremonia incinerării, Burrell a dispărut pe tăcute, ca şi cum ar fi avut o întâlnire care nu suporta nicio amânare. Având în vedere bănuielile mele şi poate mult prea pătimaşe – am găsit că acest comportament era bizar şi l-am urmărit. Avea, într-adevăr, o întâlnire cu un tip dubios, într-o cafenea din apropiere de Hollywood Wax Museum. — Iartă-mă că te întrerup. Ştii că în muzeul la care te-ai referit se găsesc peste 185 de figuri de ceară înfăţişând diverse personalităţi, printre care şi Marilyn Monroe, a cărei moarte a rămas până astăzi un mister? Dar, mai bine continuă! — Când cei doi s-au despărţit, după un sfert de oră, l-am urmărit pe tip şi i-am notat numărul maşinii. Din păcate, nu am reuşit să-i disting aproape deloc figura. Dar am un amic care lucrează la serviciul circulaţiei rutiere şi el mi-a spus că respectivul automobil aparţine unui oarecare Simon Molland, mare mafiot din lumea interlopă internaţională. Cum nu prea sunt interesată de presa scrisă sau de TV, acest nume nu mi-a spus nimic, până când m-am destăinuit Rittei. — Tot ce ai spus până acum mi se pare foarte interesant. Ai putea să îmi faci un mic rezumat asupra circumstanţelor exacte ale morţii Camillei Schulze şi asupra celor ce s-au mai întâmplat în zilele următoare? — Fără îndoială! Vocea Marei stătea să dea în plâns din când în când, dar tânăra se stăpânea cu stoicism. Poliţista aprecie sinceritatea fetei ca reală, însă trebuia avut în vedere ca nu cumva intensitatea durerii ei să-i perturbe facultatea de analiză şi expunere a derulării faptelor. O îndemnă să continue. — Eram pe teren şi urmăream o cursă amicală de 3.000 m, la care Camille participa în compania a două atlete mult mai în vârstă şi mai trecute decât ea, începu Mara. Jane hotărî că trebuia neapărat să-şi anunţe partenerul, Eric Black, despre cele aflate şi să-l convingă pe căpitanul West să le dea lor cazul. Dacă era, într-adevăr amestecat Simon Molland, trebuia acţionat cu maximum de discreţie şi rapiditate. Se despărţi de Mara Bachman după ce aceasta îşi termină povestea şi îi notă coordonatele, pentru a o putea găsi mai târziu. La despărţire, căldura cu care frumoasa tânără îi strânse mâna era mai mult decât elocventă. Fata îşi punea mari speranţe în ajutorul poliţistei.