Aldous Huxley

Minunata lume noua de Aldous Huxley   Capitolul I   O CLĂDIRE cenuşie, scundă, de numai treizeci şi patru de etaje. Deasupra intrării, firma CENTRUL DE INCUBAŢIE ŞI CONDIŢIONARE PENTRU LONDRA CENTRALĂ, iar pe stemă, în formă de scut, deviza Statelor Unite ale Lumii: COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE. Sala imensă de la parter dădea către nord. Rece, în pofida verii de afară şi a căldurii tropicale din încăpere, prin geamuri pătrundea o lumină subţire şi aspră, căutând avidă, parcă, vreun manechin drapat, ori vreo jucărie, vreo formă academică palidă, dar negăsind decât sticla, nichelul şi porţelanul cu luciu sec, tipice pentru un laborator. Răceala ca de iarnă îşi dădea mâna cu un frig iernatic. Halatele lucrătorilor erau albe, mâinile lor erau îmbrăcate în mănuşi de cauciuc de culoarea palidă a cadavrelor. Lumina era îngheţată, moartă, fantomatică. Doar de la ţevile galbene ale microscoapelor împrumuta ea o oarecare substanţă bogată şi vie, care se întindea ca untul pe tuburile lustruite, o dungă atrăgătoare lângă alta, într-o procesiune nesfârşită de-a lungul meselor de lucru. — Iar aceasta, spuse Directorul deschizând uşa, este Sala de Fertilizare. Când intră Directorul Centrului de Incubaţie şi Condiţionare, trei sute de fertilizatori, aplecaţi asupra instrumentelor lor, erau adânciţi în tăcerea prin care se putea auzi şi respiraţia lor, vreo frântură de melodie fredonată ca pentru sine sau un fluierat - atât de concentraţi şi absorbiţi erau cu toţii. O trupă întreagă de studenţi proaspeţi, foarte tineri, cu feţele trandafirii şi cu caş la gură, se ţineau foarte aproape de Director, urmându-l cu oarecare spaimă şi supunere slugarnică. Fiecare dintre studenţi avea un carnet de notiţe în care însemna cu sârg şi disperare tot ce spunea marele savant. Direct din gura celebrităţii. Era un adevărat privilegiu. Directorul Centrului de Incubaţie şi Condiţionare (DCIC) pentru Londra Centrală ţinea morţiş să-şi conducă personal fiecare serie de boboci, făcând turul diferitelor secţii ale Centrului. — Doar aşa, ca să vă dau o idee generală, le explica el. Fireşte că trebuiau să capete o idee generală, de vreme ce urmau să-şi îndeplinească inteligent munca - deşi prea multe nu trebuiau să ştie; mai bine zis era convenabil să ştie cât mai puţine, ca să poată ajunge membri adevăraţi şi fericiţi ai colectivităţii. Căci, după cum ştia toată lumea, amănuntele făuresc virtutea şi fericirea; din punct de vedere intelectual, generalităţile sunt doar un rău necesar. Nu filosofii, ci amatorii de traforaje şi colecţionarii de timbre alcătuiesc coloana vertebrală a oricărei societăţi. — Mâine - adăuga el întotdeauna, zâmbindu-le cu o bunăvoinţă uşor ameninţătoare - o să vă apucaţi serios de treabă. N-o să mai aveţi vreme de generalităţi. Dar între timp… Între timp se bucurau de un privilegiu. Direct din gura savantului în carnetul de notiţe. Băieţii scriau repede, repede, într-un ritm nebunesc. Înalt şi oarecum firav, dar ţinându-se foarte drept, Directorul înainta în încăpere. Avea bărbia cam lungă şi dinţii mari, destul de proeminenţi, pe care buzele lui groase şi frumos arcuite nu-i acopereau cu totul nici când tăcea. Să fi fost bătrân, să fi fost tânăr? Cât să fi avut: treizeci de ani? Cincizeci? Cincizeci şi cinci? Era greu de spus. Şi oricum, nici nu se punea această problemă; în acest an de stabilitate, 632 al Erei Ford, nici prin cap nu-ţi trecea să pui o asemenea întrebare. — Voi începe cu începutul, spuse DCIC şi studenţii mai zeloşi înregistrară în carnete şi această intenţie: vom începe cu începutul. Acestea - spuse el, cuprinzând într-un gest larg toată aparatura - sunt incubatoarele. Şi, deschizând o uşă bine izolată, le arătă nenumăratele stelaje cu eprubete numerotate. Le explică: — Aceasta este cota săptămânală de ovule. Ţinute la temperatura sângelui. în timp ce gameţii masculini (şi deschise o altă uşă) trebuie păstraţi la o temperatură cu două grade mai mică, 35° în loc de 37°. Căldura normală a sângelui duce la sterilitate. Berbecii ţinuţi în vată termogenă nu mai zămislesc miei. Sprijinindu-se cu umărul de un stelaj cu incubatoare, în timp ce creioanele studenţilor mâzgăleau ilizibil pagini întregi, Directorul le prezentă o scurtă descriere a proceselor moderne de fertilizare; fireşte, mai întâi le vorbi despre introducerea ei chirurgicală: — Operaţia suportată voluntar pentru binele Societăţii, ca să nu mai vorbim de faptul că este răsplătită cu o primă echivalentă cu salariul pe şase luni. Apoi continuă cu o descriere a tehnologiei folosite pentru conservarea şi menţinerea în viaţă a ovarului extras prin excizie pentru a se dezvolta în mod activ; trecu apoi la consideraţii referitoare la temperatura optimă, la concentraţia de sare, la vâscozitate; se referi la lichidul în care erau păstrate ovulele detaşate ajunse la maturitate. Apoi, conducându-şi învăţăceii către mesele de lucru, le arătă efectiv cum se extrage acest lichid din eprubete; cum este lăsat să cadă picătură cu picătură pe lamelele special încălzite ale microscoapelor; cum ovulele conţinute de acest lichid sunt cercetate pentru a nu prezenta anomalii, apoi numărate şi transformate într-un recipient poros; cum acest recipient (şi acum îi duse pe studenţi să urmărească operaţia) este cufundat într-un bulion de cultură cald, un mediu nutritiv care conţine spermatozoizi în mişcare liberă - cu o concentraţie minimă de 100.000 pe centimetru cub, după cum insistă el să le precizeze. De asemenea, le arată cum, după zece minute, recipientul este scos din lichid şi conţinutul său este examinat din nou; cum, dacă vreunul dintre ovule rămâne nefecundat, este supus din nou imersiunii, şi operaţia se repetă ori de câte ori este nevoie; cum ovulele fecundate revin în incubator. Cele de tip Alfa şi Beta rămân acolo, până la îmbutelierea lor definitivă; în schimb, cele de tip Gama, Delta şi Epsilon sunt scoase din nou afară după numai treizeci şi şase de ore, spre a fi supuse procesului Bokanovsky. — Procesul Bokanovsky, repetă Directorul şi studenţii subliniară aceste cuvinte în însemnările de pe carnete. Un ovul, un embrion, un adult - acesta este normalul. Dar un ovul supus bokanovskificării va germina, va prolifera, se va diviza. Va da opt până la nouăzeci şi şase de noi muguri, iar fiecare mugur se va dezvolta într-un embrion perfect format, şi fiecare embrion va da un adult de talie normală. Se obţin deci nouăzeci şi şase de fiinţe umane, acolo unde înainte creştea doar una. Deci un mare progres. — În esenţă, conchise DCIC, bokanovskificarea constă într-o serie de opriri ale dezvoltării. Noi întrerupem creşterea normală şi, lucru destul de paradoxal, oul reacţionează prin înmugurire. Reacţionează prin înmugurire, notară repede creioanele. Directorul arătă cu degetul: pe o bandă care înainta lent, un stativ cu eprubete intra într-o cutie mare de metal, în timp ce ieşea un alt stativ plin. Mecanismul scotea un zgomot monoton, ca al unei mâţe care toarce. Directorul le mai dădu un amănunt: trecerea eprubetelor prin mecanism durează opt minute. Opt minute de expunere puternică la raze X este maximum pe care-l pot suporta ovulele. Câteva dintre ele chiar mor; cât priveşte restul, cele mai puţin sensibile se divid în două; majoritatea scot patru muguri; unele scot opt; toate sunt repuse în incubatoare de unde mugurii încep să se dezvolte; apoi, după doua zile, eprubetele sunt răcite brusc şi verificate din nou. Mugurii dau la rândul lor doi, patru sau opt muguri; după ce-au înmugurit, sunt trataţi cu alcool până aproape de distrugere; ulterior dau din nou semne de înmugurire, iar apoi mugurii din mugurul de muguri sunt lăsaţi să se dezvolte în pace - o nouă întrerupere dovedindu-se în general fatală. În acest răstimp ovulul iniţial a avut posibilitatea de a se transforma în opt până la nouăzeci şi şase de embrioni. — Veţi recunoaşte, deci, că este un progres remarcabil faţă de ceea ce se petrece în natură. Dar nu e vorba de nişte gemeni identici - nu doar de nişte gemeni, dubleţi sau tripleţi prăpădiţi ca în vremurile de demult ale viviparităţii, când se întâmpla uneori ca vreun ovul să se dividă în mod accidental. Aici e vorba de zeci sau chiar sute de produse noi. Sute, repetă Directorul şi-şi deschise larg braţele de parcă ar fi împărţit cu generozitate pomeni. Sute! Dar unul dintre studenţi făcu prostia de a întreba în ce constă avantajul. — Vai, dragă băiete! se întoarse cu asprime Directorul împotriva lui. Dar ce, nu vezi? Chiar nu-ţi dai seama? Şi-i ridică mâna, adoptând o expresie maiestuoasă: metoda Bokanovsky reprezintă unul dintre instrumentele majore ale stabilităţii sociale! Instrumentele majore ale stabilităţii sociale. Bărbaţi standardizaţi, femei standardizate; în loturi uniforme, întregul personal al unei fabrici alcătuit din produsele unui singur ovul bokanovskificat — Nouăzeci şi şase de gemeni identici lucrând la nouăzeci şi şase de maşini identice! Glasul îi vibra de entuziasm: acum ştiţi cum stăm. Pentru prima dată în istorie avem Comunitate, Identitate, Stabilitate. Citase deci deviza întregii planete. Cuvinte măreţe. — Dacă am putea extinde nelimitat bokanovskificarea, întreaga problemă ar fi pe deplin rezolvată. Rezolvată prin fiinţe Gama standardizate, fiinţe Delta invariabile, fiinţe Epsilon uniforme. Milioane de gemeni identici. În sfârşit, se aplicase la biologie principiul producţiei în masă. — Dar, vai, clătină din cap Directorul. Nu putem extinde bokanovskificarea la nesfârşit. Se părea că limita era de nouăzeci şi şase, iar media satisfăcătoare era de şaptezeci şi doi. Fabricarea cât mai multor loturi de gemeni identici din acelaşi ovar şi cu gameţii aceluiaşi mascul - asta era tot ce puteau realiza - tragic de puţin. Şi nici asta nu era uşor: — Căci în natură e nevoie de treizeci de ani pentru ca să ajungă la maturitate două sute de ovule. Însă în momentul de faţă, aici şi acum, treaba noastră este să stabilizăm populaţia. Să tot dăm la nesfârşit, cu picătura, câte doi gemeni, vreme de un sfert de veac - ce rost ar avea? Evident, n-avea nici un rost. Dar tehnica lui Podsnap accelerase extraordinar procesul de coacere. Se puteau asigura cel puţin o sută cincizeci de ovule mature în decurs de doi ani. Fertilizarea şi bokanovskificarea - cu alte cuvinte o înmulţire cu 72 - aşa obţii o medie de aproape unsprezece mii de fraţi şi surori în o sută cincizeci de loturi de gemeni identici, toţi de aceeaşi vârstă, şi în numai doi ani. — Iar în cazuri excepţionale, izbutim să obţinem dintr-un singur ovar peste cincisprezece mii de indivizi adulţi! Făcându-i semn cu degetul unui tânăr blond şi rumen la faţă, care tocmai trecea pe acolo, îl strigă: — Domnule Foster! Tânărul rumen se apropie. Ne poţi spune care a fost recordul atins pentru un singur ovar? — În cadrul Centrului nostru, şaisprezece mii doisprezece, răspunse domnul Foster fără să şovăie măcar o clipă. Vorbea foarte iute, avea o mare vioiciune în ochii lui albaştri şi îi făcea o plăcere evidentă să citeze cifre: şaisprezece mii doisprezece din 189 loturi de embrioni identici. Dar bineînţeles că unele centre tropicale au avut realizări şi mai mari. Cel din Singapore a produs adeseori peste şaisprezece mii cinci sute; iar cel din Mombassa a atins efectiv cifra de şaptesprezece mii. însă realitatea este că se bucură de nişte avantaje speciale. Ar trebui să vedeţi ce puternic reacţionează un ovar de negresă la stimulii glandei pituitare! E de-a dreptul uimitor, când eşti deprins să lucrezi doar cu material european. Şi totuşi, adăugă el râzând (dar în ochi îi sticlea flacăra luptei, iar bărbia i se înălţa sfidător), totuşi, ne-am pus în gând să-i batem dacă putem. Chiar în momentul de faţă lucrez la un minunat ovar Delta-Minus. Are doar optsprezece luni. Încă de pe acum a dat peste douăsprezece mii şapte sute de copii, fie deja decantaţi, fie în embrion. Şi încă mai produce din plin. Cred că o să-i batem în cele din urmă. — Îmi place cum gândeşti! strigă tare Directorul şi-l bătu prieteneşte pe umăr. Vino cu noi şi împărtăşeşte-le băieţilor ăstora experienţa şi priceperea dumitale de specialist Domnul Foster zâmbi modest şi răspunse: — Cu plăcere. Îi însoţi în Sala de îmbuteliere în care activitatea intensă se desfăşura ordonat, într-un fel de zarvă armonioasă. Mai multe lifturi mici aduceau neîncetat, în valuri, din Banca de Organe din subsolul al doilea, fâşii de peritoneu proaspăt de scroafă, gata tăiate la dimensiunile corespunzătoare. Fâşş! – Poc! şi se deschideau uşiţele lifturilor: operatorii de la îmbuteliere n-aveau nevoie decât să întindă mâna, să ia fâşiile şi să le introducă gata netezite în flacon şi, înainte ca acesta să fi mers pe banda rulantă dincolo de operator, fâşş! poc! altă bucată de peritoneu ieşea din adâncuri, gata să fie introdusă într-un alt flacon, următorul din cadrul acestui nesfârşit alai lent de pe banda transportoare. Alături de Operatorii de la Îmbuteliere, se aflau Normatorii. Procesiunea înainta; unul câte unul, ovulele erau transferate din eprubetele lor în containerele mai mari; operatorii despicau cu abilitate căptuşeala peritoneului, lăsau să cadă unde trebuie ovulele în fază de morulă, turnau soluţia de ser fiziologic… şi flaconul trecea deja mai departe. Îi venea acum rândul să fie etichetat de alţi lucrători specializaţi. Ereditatea, data fecundării, apartenenţa la unul sau altul din grupurile bokanovskificate - toate aceste detalii erau transferate de pe eprubetă pe flacon. Procesiunea înainta încet - de data asta nu mai era vorba de anonimat, ci de obiecte identificate şi numite; treceau printr-o deschizătură din perete către Sala de Predestinare Socială. — Un fişier care ocupă optzeci şi opt de metri cubi, spuse încântat domnul Foster când pătrunseră în această sală. — Şi conţine toate informaţiile relevante, adăugă Directorul. — Aduse la zi, în fiecare dimineaţă. — Şi coordonate în fiecare după-amiază. — Constituind baza calculelor noastre. — Atâţia indivizi de cutare sau cutare calitate, mai explică domnul Foster. — Distribuţii în cutare sau cutare cantitate. — Ritmul optim de decantare din fiecare moment — Reciclarea promptă a rebuturilor neprevăzute. — Ultra-promptă, repetă domnul Foster. Vai, dacă aţi şti câte ore suplimentare a trebuit să lucreze după ultimul cutremur din Japonia! râse bine dispus şi clătină din cap. — Predestinatorii le trimit Fertilizatorilor toate cifrele. — Iar aceştia le furnizează embrionii ceruţi. — Şi flacoanele vin aici pentru a fi predestinate în tot amănuntul. — După care sunt trimise la Banca de Embrioni de la subsol. — Unde vom merge şi noi chiar acum. Deschizând o uşă, domnul Foster o luă înainte pentru a-i conduce pe scara care ducea la subsol. Temperatura era încă tropicală. Coborâră într-un fel de amurg din ce în ce mai dens. Două uşi şi un coridor dublu asigurau etanşeitatea subsolului faţă de orice infiltrare posibilă a luminii de afară. — Embrionii sunt ca filmul fotografic, le explică mucalit domnul Foster în timp ce deschidea a doua uşă. Nu suportă decât lamina roşie. Şi, într-adevăr, bezna copleşitoare în care-l urmară acum studenţii era vizibilă şi stacojie, ca întunericul dindărătul pleoapelor închise într-o după-amiază de vară. Flacoanele pântecoase aşezate în şiruri şi rânduri suprapuse străluceau ca nenumărate rubine, iar printre acestea se mişcau spectrele de un roşu mai întunecat al unor bărbaţi şi femei cu găvanele ochilor învineţite şi prezentând simptome de lupus. Aerul vibra uşor de zumzetul şi huruitul maşinăriilor. — Oferă-le câteva cifre, domnule Foster, îi spuse Directorul, care se plictisise să mai vorbească. Domnul Foster de-abia aştepta să le mai ofere câteva cifre. Sala era lungă de două sute douăzeci de metri, lată de două sute şi înaltă de zece. Făcu un semn în sus. Studenţii ridicară ochii către tavanul înalt, cu mişcarea găinilor care beau apă. Erau trei rafturi: cel de la nivelul pardoselii, prima galerie şi a doua galerie. Păienjenişul metalic al galeriilor suprapuse se pierdea în întuneric în toate direcţiile. În preajma lor trei fantome roşii descărcau neîncetat damigene de pe o scară rulantă. Venea dinspre Sala Predestinării Sociale. Fiecare flacon putea fi aşezat pe unul din cele cincisprezece rafturi, iar fiecare raft, deşi nu se vedea, era o bandă rulantă care se deplasa cu viteza de 33,3 centimetri pe oră. Opt metri pe zi în decurs de 267 de zile. În total 2136 de metri. Un circuit al depozitului la nivelul pardoselii, unul la cel al primei galerii, jumătate pe cea de a doua galerie, iar în cea de-a doua sute şaizeci şi şaptea dimineaţă la lumina naturală din Sala de Decantare. Existenţă independentă - chipurile. — Dar în acest interval, încheie domnul Foster, noi am reuşit să le supunem la o serie întreagă de operaţii. Da, da, chiar foarte multe - râse el triumfător şi atoateştiutor. — Îmi place cum gândeşti, îl lăudă din nou Directorul. Hai să ne continuăm turul. Dumneata, domnule Foster, le poţi explica totul. Şi domnul Foster se conformă. Le vorbi despre dezvoltarea embrionului în mediul de cultură oferit de peritoneu. Le dădu să guste din consistentul surogat de sânge cu care se hrănea embrionul. Le explică de ce trebuia stimulat cu placentină şi tyroxină. Le vorbi despre extractul de corpus luteum. Le arătă jeturi prin care acesta se injecta automat din doisprezece în doisprezece metri pe parcursul de la punctul 0 până la metrul 2.040. Le vorbi despre acele doze sporite treptat, de extract de glandă pituitară administrate pe ultimii nouăzeci şi şase de metri ai parcursului. Le descrise circulaţia maternă artificială, instalată în fiecare flacon la metrul 112; le arătă rezervorul de surogat sanguin, pompa centrifugă care menţine în circulaţie lichidul deasupra placentei şi-1 împinge prin plămânul şi prin filtrul de excreţie. Se referi la tendinţa supărătoare către anemie a embrionului, la dozele masive de extract de stomac de porc şi de ficat de mânz în stare de făt, care trebuiau administrate embrionului pentru a evita pericolele anemiei. Le arătă mecanismul simplu prin care, pe ultimii doi metri din fiecare porţiune de opt metri, toţi embrionii erau uşor clătinaţi simultan pentru a se familiariza cu mişcarea. Făcu o aluzie la gravitatea aşa-numitei „traume a decantării” şi enumera precauţiile luate pentru reducerea la minimum a acelui şoc primejdios, printr-o pregătire şi educare corespunzătoare a embrionului îmbuteliat Le mai spuse că într-un punct situat la al două sutălea metru se făceau teste pentru determinarea sexului. Le explică apoi sistemul de etichetare: un T pentru masculi, un cerc pentru femele, iar pentru cele destinate să devină sterpe - un fel de hermafrodiţi - un semn de întrebare negru pe fundal alb. — Căci, fireşte, zise domnul Foster, în marea majoritate a cazurilor, fertilitatea este pur şi simplu o pacoste. Un singur ovar fertil din o mie două sute ar fi întru totul suficient pentru scopurile noastre. Dar noi dorim să avem de unde alege. Şi bineînţeles că întotdeauna trebuie să ne lăsăm o amplă marjă de siguranţă. Ca atare, permitem dezvoltarea normală a unei cote mult mai mari, până la treizeci la sută dintre embrionii feminini. Celelalte femele primesc o doză de hormoni sexuali masculini la fiecare, douăzeci şi patru de metri de pe restul parcursului. Rezultatul: la decantare sunt ca nişte viţele sterpe, oarecum hermafrodite - perfect normale din punct de vedere structural dar sterile - afară doar de faptul că manifestă totuşi o uşoară tendinţă de a avea barbă (recunoscu el cu neplăcere). Sterilitatea lor este garantată. Şi asta ne aduce în fine eliberarea din domeniul unei simple imitaţii servile a naturii şi pătrunderea în lumea mult mai interesantă a invenţiei umane. Făcând o pauză, domnul Foster îşi frecă mâinile. Într-adevăr, nu se mulţumea, doar să clocească embrioni - lucru pe care îl putea face orice vacă. — Noi recurgem şi la predestinarea şi condiţionarea lor. Ne decantăm pruncii ca fiinţe umane socializate, Alfa sau Epsilon, ca viitori vidanjori sau ca viitori… (era cât pe-aci să spună „viitori Controlori Mondiali” dar, luând seama, spuse:) viitori Directori de Incubatoare. DCIC primi cu un zâmbet complimentul. Treceau prin dreptul metrului 320 de pe raftul 11. Un tânăr mecanic Beta-Minus lucra cu şurubelniţa şi şublerul la pompa de surogat sanguin. În timp ce răsucea şuruburile, huruitul motorului electric coborî cu un semiton, şi apoi cu încă unul. Jos, tot mai jos… O ultimă răsucire, o ochire la controlul de turaţii şi gata, Mecanicul înainta spre pompa următoare şi făcu aceeaşi operaţie de reglaj. — Băiatul ăsta reduce numărul de turaţii pe minut, explică domnul Foster. În felul acesta surogatul e furnizat mai încet; ca atare, trece prin plămâni la intervale mai lungi; deci embrionul primeşte mai puţin oxigen. Nimic nu poate fi mai bun decât lipsa de oxigen pentru a menţine un embrion sub nivelul normal. Şi domnul Foster îşi frecă iarăşi mâinile cu extremă satisfacţie. — Dar de ce trebuie să menţineţi un embrion sub nivelul normal? întrebă cu perfectă candoare un student. — Dobitocule! strigă Directorul, care nu mai scosese de mult o vorbă. Dar nu ţi-a dat prin gând că un embrion Epsilon trebuie să aibă şi o ereditate Epsilon şi un mediu Epsilon? În mod evident, aşa ceva nu-i trecuse prin cap studentului, care se ruşina cumplit — Prin oxigenare precară, obţii o castă inferioară, explică domnul Foster, citând o lozincă. Primul organ afectat este creierul, apoi scheletul. Cu 70 la sută din cantitatea normală de oxigen obţii pitici. Dacă o reduci şi mai mult, ies monştri fără ochi… După o pauză, domnul Foster conchise: — Care nu ne sunt de nici un folos. În schimb (şi vocea îi redeveni încrezătoare şi entuziastă), dacă am putea descoperi o tehnică pentru reducerea perioadei de maturizare, ce triumf, ce binefacere ar fi pentru societate! Gândiţi-vă la cal. Se gândiră. — E deja matur la vârsta de şase ani. Elefantul abia la zece ani. În schimb, omul nu este matur din punct de vedere sexual nici la treisprezece ani, iar maturitatea fizică o atinge doar la douăzeci de ani. De-aici, bineînţeles, şi acel rod al dezvoltării întârziate - inteligenţa umană. Şi apoi, după un răstimp, domnul Foster exclamă cu îndreptăţită indignare: — Dar la Epsiloni nu avem nevoie de inteligenţă umană! Şi mai rezultă din explicaţiile lui că Epsilonii n-au nevoie de inteligenţă şi nici nu o obţin. Dar cu toate că mintea de Epsilon se maturizează la zece ani, trupul de Epsilon nu este capabil de muncă decât de la optsprezece încolo. Ani îndelungaţi de imaturitate superfluă şi irosită. O, dacă dezvoltarea fizică ar putea fi accelerată până ar ajunge la fel de rapidă ca a unei vaci, ce economii imense ar realiza Comunitatea! — Imense! murmurară şi studenţii, căci entuziasmul domnului Foster era molipsitor. Apoi intră în detalii tehnice foarte specializate: vorbi despre coordonarea anormală între glandele endocrine care îi făcea pe oameni să crească atât de încet; postulă ca o explicaţie o mutaţie biologică. Dar oare efectele acesteia nu puteau fi inversate? Oare printr-o tehnică adecvată nu se putea întoarce în sens invers embrionul individual Epsilon, pentru a atinge acelaşi nivel al normalului ca şi la câini şi la vaci? Tocmai asta era problema, şi era pe cale de rezolvare.  

Geniul si Zeita de Aldous Huxley Inconvenientul literaturii, spuse John Rivers, constă în caracterul ei prea logic. Realitatea nu-l are niciodată. — Niciodată? am întrebat.   — Eventual cînd e raportată la divinitate, recu- noscu el.  Niciodată  din punctul nostru  de  vedere. Literatura are unitate, are stil. Lucrurile întîmplate aievea nu au aşa ceva. Luată ca atare, existenţa re- prezintă   întotdeauna o înşiruire de lucruri   bleste- mate,   fiecare dintre ele  avînd   simultan  ceva  din Thurber1 şi Michelangelo, simultan ceva din Mickey Spillane2 şi Thomas â Kempis3. Criteriul de evaluare a realităţii este incongruenţa ei intrinsecă. Şi cînd am întrebat: Cu ce? — legănă în aer o palmă pă- trată de  culoare pămîntie  în direcţia rafturilor de cărţi. — Cu ceea ce reprezintă Cel Mai Bun din tot ce s-a gîndit sau Spus, declamă el pe un ton ce se voia parodic de rău augur. Poate părea ciudat, dar cele mai apropiate de realitate sînt întotdeauna ope- rele  literare   considerate   a   fi   cel  mai   puţin  ade- vărate. 1          James Thurber (1894—1961), umorist american.     2      Mickey Spillane (n.  1918), scriitor american de romane poliţiste.     3      Thomas â  Kempis  (1380—1471),  călugăr  german,  autor de lucrări religioase.     Şi întinzîndu-se peste braţul fotoliului, atinse co- perta unui exemplar ponosit din Fraţii Karamazov. — Este atît de puţin logic, încît e aproape realitate. Ceea ce cu greu se poate spune despre oricare lite-  ratură din categoria celor academice. Literatura din domeniul fizicii şi al chimiei. Literatura istorică. Literatura filozofică... — degetul său acuzator trecu de la Dirac1 la Toynbee2, de la Sorokin3 la Car- nap4 — şi chiar literatura biografică. Iată ultimul specimen al genului.   Luă de pe masa alăturată un volum cu o înveli- toare albastră lucioasă şi-l ţinu ridicat ca să-l pot examina.   Viaţa lui Henry Maartens, am citit cu glas tare, manifestînd tot atît interes cît se acordă unui nume  oarecare. Mi-am amintit apoi că pentru John Rivers acel nume fusese mai mult decît un nume comun. —        I-ai fost discipol, nu-i aşa? "Rivers încuviinţă din cap fără să vorbească. — Şi aceasta e biografia oficială?   — Literatura  oficială,   reflectă   el.    Imaginea  de neuitat a savantului de reclamă — cunoşti tipul — copilul retardat  cu  intelect gigant;   geniul   bolnav   1        Paul   Adien   Maurice   Dirac   (ti.   1902),   fizician   englez, laureat al premiului Nobel (1933). 2          Joseph Arnold Toynbee (n. 1889), istoric englez.     3      Pitirim   A.   Sorokin    (n.   1889),   filozof    idealist   ame- rican de origine rusă. Pornind de la behaviorism, a dezvol- tat apoi teoria „socio-culturală" integralistă.     4      Rudolph Carnap (1891—1970), logician şi filozof german stabilit din 1935 în SUA. Preocupat de fundamentele logice ale matematicii, de structura sintactico-semantică a ştiinţei, de analogia formală, de statutul metodologic ai entităţilor teoretice etc., este considerat unul din întemeietorii  logicii ştiinţei (v., ca şi pentru celelalte note asemănătoare. Mic dicţionar jilozojic, 1973).   războindu-se neîmblînzit cu dezacorduri enorme; sînditorul singuratic care era totuşi cel mai afectuos familist; profesorul distrat, cu capul în nori, dar cu inima de aur. Din păcate, însă, lucrurile nu s-au petrecut atît de simplu.              - Cu alte cuvinte, cartea conţine erori?              - Deloc, atît cît se spune este în întregime ade- vărat. Dincolo de acestea, totul nu-i decît o adu- nătură de fleacuri — sau, mai degrabă, este inexistent. — Şi poate, adăugă el, poate trebuie să fie inexistent. S-ar putea ca realitatea în totalitatea ei să fie întotdeauna mult prea puţin demnă de a fi înregistrată, prea lipsită de sens sau prea oribilă pentru a rămîne neliteraturizată. Oricum, este exas- perant pentru cineva care cunoaşte faptele, e aproa- pe o insultă să fie dus de nas cu opere romanţate de duzină.   — Aşadar, intenţionezi să corijezi cele scrise, am presupus eu. — Pentru public? ferească sfîntul! — Atunci pentru mine. In particular.   — In particular, repetă el. La urma urmelor, de ce nu? Dădu din umeri şi zîmbi.   Puţină   orgie de amintiri pentru a celebra una din rarele tale vizite.   — Oricine ar  crede că vorbeşti de un  drog pe- riculos.   — Dar într-adevăr e un drog periculos, răspunse el   Evadezi  în aduceri-aminte tot aşa cum  evadezi în gin sau amital sodic.   — Uiţi că sînt scriitor, am spus,  şi Muzele sînt fiicele Memoriei.   — Şi  Dumnezeu,  adăugă  el  repede,   nu  le   este frate. Dumnezeu nu este fiul Memoriei; el este fiul Experienţei Imediate.   Nu poţi venera un spirit în   — spirit, dacă n-o faci acum. A te delecta în trecut poate fi literatură bună. Ca înţelepciune însă, nu duce la nimic. Timpul Regăsit este Paradisul Pier- dut, iar Timpul Pierdut este Paradisul Regăsit. Lasă morţii să-şi îngroape morţii.1 Dacă vrei să trăieşti fiecare moment aşa cum ţi se înfăţişează, trebuie să mori în momentul următor. Iată cel mai impor- tant lucru ce l-am învăţat de la Helen.   Numele mi-a evocat un chip tînăr şi palid, în- cadrat de destinderea pătrată a unui clopot de păr negru, aproape egiptean, mi-a evocat de asemenea uriaşele columne aurii din Baalbek, avînd ca fundal cerul albastru şi zăpezile Libanului. In vremea aceea, lucram ca arheolog sub conducerea tatălui lui Helen. Acolo în Baalbek o cerusem în căsătorie şi fusesem refuzat.   — Dacă  s-ar  fi  căsătorit cu   mine,   aş  fi   aflat oare? am spus.   — Helen a practicat ceea ce se ferea întotdeauna să propovăduiască, răspunse Rivers. Era greu să nu înveţi de la ea.   — Dar cum rămîne cu scrisul meu, ce se întîmplă cu acele fiice ale Memoriei?   — Ar fi existat totuşi o modalitate de a lua ce-i mai bun din ambele lumi. — Un compromis?   — O sinteză, o a treia poziţie care să le includă pe celelalte două. E clar că nu poţi alege ce-i mai bun dintr-o lume, dacă nu ai învăţat între timp să iei ce-i mai bun din cealaltă. Helen a reuşit chiar să ia ce-i mai bun din viaţă în timp ce murea.   1 Fragment  din  versetul  22   al   evangheliei   după   Matei, cap. 8. 8     Am revăzut atunci cu ochiul minţii incinta Uni- versităţii Berkeley suprapusă peste imaginea Baal- bekului. în locul clopotului de păr legănîndu-se fără sunet apăru un ghem cărunt, iar în locul chi- pului de fetişcană am văzut trăsăturile uşor defor- mate ale unei femei ce îmbătrînea. Probabil că era de pe atunci bolnavă, am reflectat în sinea mea. Apoi am spus cu glas tare: — Eram la Atena cînd a murit.              îmi amintesc.  Şi adăugă: — Aş fi vrut să fi fost şi tu aici. Pentru ea — ţinea foarte mult la tine. Şi, bineînţeles, pentru tine însuţi. A muri este o artă şi la vîrsta noastră s-ar cuveni s-o învăţăm. Te ajută mult să fi văzut pe cineva care a ştiut cu adevărat cum să moară. Helen a ştiut să moară fiindcă a ştiut să trăiască —- să trăiască acum şi aici, pentru mai marea glorie a divinităţii. Şi aceasta atrage în mod necesar după sine de asemenea a muri acolo şi atunci şi mîine şi în nenorocitul nos- tru eu mărunt. în decursul trăirii, aşa cum se cu- vine, Helen murise în rate zilnice. Cînd a sosit judecata finală, practic nu mai rămăsese nimic de plătit.   După o tăcere scurtă Rivers continuă: — Inci- dental, m-am aflat şi eu în primăvară foarte aproape de judecata finală. De fapt, nici nu aş mai fi aici dacă n-ar fi existat penicilina. Pneumonia, prietena bătrîneţii. Astăzi medicina te învie ca să poţi trăi bucurîndu-te de arterioscleroză sau de cancerul prostatei. Aşa că, precum vezi, totul este cu desăvîr- şire postum. Cu excepţia mea, sînt morţi cu toţii iar eu trăiesc din timp împrumutat. Dacă voi în- drepta cele scrise, voi fi doar o fantomă vorbind despre fantome. Şi, la urma urmelor, sîntem în aju-   nul Crăciunului; o poveste cu fantome e cum nu se poate mai binevenită. In afară de asta, îmi eşti vechi prieten şi chiar dacă pui totul într-un roman, mai are oare vreo însemnătate?   Faţa sa largă, brăzdată de cute, fu luminată de ironie afectuoasă.   —      Dacă are vreo însemnătate, n-o voi face, l-am asigurat. De astă dată a izbucnit în rîs.   —      „Căci jurămintele pripite-s paie pe focul sîn- gelui"1, cită el. Mai degrabă mi-aş încredinţa fiicele lui Casanova2, decît secretele unui romancier. Febra creaţiei e mai fierbinte chiar decît cea sexuală. Cît despre jurămintele literare, ele sînt mai trecătoare decît  variantele  lor matrimoniale  sau  monastice.   Am încercat să protestez, dar n-a vrut să mă as- culte. — Dacă aş mai dori să păstrez secretul, nu ţi-aş spune nimic. Dar la publicare adu-ţi aminte, te rog, de obişnuita notă. Ştii la ce mă refer — orice asemănare ou vreo persoană în viaţă sau decedată este absolut întîmplătoare. Dar absolut!   Şi acum să ne întoarcem la familia Maartens. Am undeva o fotografie. Se ridică din fotoliu, merse la masa de scris şi deschise un sertar. Cu toţii îm- preună — Henry şi Katy, copiii şi eu. Şi ca prin minune, adăugă el după ce frunzări hîrtiile din ser- tar, e chiar acolo unde s-ar cuveni să fie.   îmi înmînă o reproducere mărită, cam ştearsă, un instantaneu înfăţişînd trei adulţi stînd în faţa unei   1        Willlam Shakespeare, Furtuna, IV, 1.   In româneşte de Leon Leviţchi.    2       Casanova   de   Seingalt,    Giovani   Giacomo    (1725—1798), aventurier şi scriitor veneţian. A scris remarcabile memorii care narează numeroasele-i cuceriri feminine. 10   case de vară — un bărbat scund şi subţirel cu păr cărunt şi nas coroiat, un uriaş tînăr fără haină, iar între ei, rîzînd, o splendidă valkirie1 cu păr blond, umeri largi şi sini proeminenţi, nepotrivit îmbră- cată într-o fustă asimetrică. La picioarele lor şedeau doi copii, un băiat de vreo nouă sau zece ani şi o soră mai mare, cu codiţe, aflată în pragul adoles- cenţei.              Cît de bătrîn arată!  au fost primele mele cu- vinte. Destul de vîrstnic pentru a fi bunicul copiilor săi.              Şi destul de copilăros, la cei cincizeci şi şase de ani, pentru a fi pruncul lui Katy. — Un incest cam complicat.   — Cu toate astea mergea, insistă Rivers, mergea atît de bine, încît ajunsese să fie o adevărată sim- bioză. Trăia prin ea. Iar ea era acolo pentru a se trăi prin ea — încarnarea maternităţii. Am privit din nou fotografia.   —      Ce amestec fascinant de stiluri! Maartens este gotic pur. Soţia sa, o eroină wagneriană. Copiii des- cind   direct   din   doamna   Moleworth.   Cît   despre tine . .., am spus ridicîndu-mi privirea spre faţa pă- trată şi pergamentoasă ce mă sfida din partea cea- laltă  a căminului  şi  lăsînd-o  înapoi  pe  fotografie, uitasem că ai fost o adevărată frumuseţe. O copie romană după Praxitele.2 —        Nu m-ai putea face un original? pleda el. Am clătinat din cap.   1        In miturile germanice, fiicele sau însoţitoarele lui Odin, căpetenia zeilor.    2       Praxitele (390—335 î.e.n.), sculptor din Atena, reprezen- tant al clasicismului Greciei antice. 11     —      Priveşte nasul, am spus. Uită-te la modelarea maxilarului. Nu e Athena, e Herculanum. Dar, din fericire, pe fete nu le interesează istoria artei. Pen- tru  toate  scopurile  amoroase  practice  erai  ceea  ce se cerea cu adevărat ?— un autentic zeu grec. Faţa lui Rivers se strîmbă.   — Se prea poate să fi arătat potrivit pentru rol, spuse el, dar de crezi cumva că-l puteam juca .. . clătină din cap.   Nici vorbă  de  Lede,  Daphne  sau Europe1  în  ceea  ce mă  privea.  Aminteşte-ţi  că  în acea vreme eram încă în întregime   produsul   unei educaţii deplorabile. Fiu de preot luteran, am rămas după vîrsta de doisprezece ani singura consolare a unei  mame  văduve.    Da,   singura  ei    consolare,   în ciuda  faptului  că  se  socotea  o  creştină  evlavioasă. Micul Johnny ocupa primul, al doilea şi al treilea loc;  Dumnezeu rămînea undeva mult în urmă.  Şi, bineînţeles,   singura   consolare   nu   avea   altceva   de ales decît să devină fiul model, studentul eminent, bursierul permanent, croindu-şi cu sudoare drumul prin colegiu  şi  cursurile postuniversitare,  fără  a-şi îngădui răgaz pentru plăceri mai rafinate în afara fotbalului  şi a  programelor  corale din colegiu,  ori pentru ceva mai înălţător  decît slujba săptămînală a reverendului Wigman.   — Dar te lăsau fetele să  le ignori?  Cu un chip ca acela? şi am arătat cu degetul spre atletul cîr- lionţat din fotografie.   1 Lede (în mitologia greacă), mama lud Castor şi Polux, a Elenei şi a Clitemnestrei. A fost sedusă de Zeus, prefăcută în lebădă. Diaphne (în mitologia greacă), nimfă de care s-a îndrăgostit Apollo. Europa (în mitologia greacă), fiica lui Agenor, regele Tirului. Zeus, transformat în taur, a răpit-o şi a dus-o în Creta. 12     Rivers rămase tăcut, apoi răspunse cu o altă în- trebare.             . Ti-a spus vreodată propria  ta   mamă   că   nu există mai minunat cadou de nuntă pe care un băr- bat îl poate aduce miresei sale decît virginitatea?              Din fericire, nu.              Ei bine, mie mi-a spus. Şi, mai mult decît atît, a făcut-o în genunchi, în cursul unei rugăciuni im- provizate, adăugă el în paranteză. îl întrecea în asta chiar şi pe tata. Frazele curgeau mai neted, limba- jul era mai autentic în iluzoriul său iz arhaic. Reuşea să discute situaţia noastră financiară sau mă putea dojeni pentru sila cu care mîncam bu- dinca de tapioca, în înseşi frazele epistolei către evrei.   Ca piesă de virtuozitate lingvistică, cele spuse erau formidabile. Din păcate, nu mă puteam gîndi la ele astfel. Interpretul era propria mea mamă, iar ocazia, solemnă. Tot ceea ce spunea cînd îi vorbea lui Dumnezeu trebuia privit cu seriozitate religioasă, îndeosebi cînd era în legătură cu marele subiect trecut sub tăcere. Mă crezi sau nu, la douăzeci şi opt de ani mai aveam darul de nuntă pentru ipote- tica mea mireasă. Se lăsă tăcerea. —        Bietul meu John, am spus în cele din urmă. Clătină din cap.   —      In realitate, era biata mea mamă. A făcut ast- fel încît totul să iasă perfect. Intîi asistent la vechea mea universitate, apoi lector şi în   cele din   urmă profesor. Nu mai era nevoie să plec de acasă nici- odată. Iar cînd voi fi avut vreo   patruzeci de   ani, urma să mă căsătorească alegîndu-mi o fată minu- nată, de religie luterană,   care ar fi   iubit-o ca pe 13   propria ei mamă. Dacă nu s-ar fi îndurat Dumnezeu John Rivers s-ar fi dus de rîpă. Dar îndurarea Domnului avea să apară — ca răzbunare, aşa cum s-a dovedit mai pe urmă. Intr-o minunată dimineaţă, la cîteva săptămîni după ce-mi luasem doctoratul, am primit o scrisoare de la Henry Maartens. Pe vremea aceea făcea studii asupra atomilor, avea ne- voie de încă un asistent cercetător, primise referinţe bune despre mine de la profesorul meu; nu-mi pu- tea oferi mai mult decît un salariu scandalos de mic — mă interesa? Pentru un fizician în devenire era o ocazie unică în viaţă. Pentru biata mea mamă plecarea mea însemna un sfîrşit definitiv. Cu sîrg, agonizant, ea se rugă pentru călăuzire. Spre eterna ei cinstire, Dumnezeu i-a spus să-mi îngăduie ple- carea.   La zece zile după aceea un taxi mă lăsa la in- trarea locuinţei familiei Maartens. îmi aduc aminte cum stăm acolo trecîndu-mă sudori reci şi încercînd să-mi fac curaj pentru a suna. Exact ca un şcolar care a comis un delict şi urmează să-l întîlnească pe director. Buna dispoziţie, creată de şansa ce mi se oferea, se evaporase demult şi în ultimele zile ale şederii mele acasă, ca şi în decursul intermi- nabilelor ore de călătorie, nu mă gîndisem decît la propria mea incapacitate. Cît timp îi va trebui lui Henry Maartens să vadă cît valorează un om ca mine? O săptămînă? O zi? Mai plauzibil o oră! Mă va dispreţui; voi fi de rîsul laboratorului. Şi lucru- rile urmau să stea tot atît de prost în afara labora- torului. Ba, cu siguranţă, putea fi chiar mai rău. Familia Maartens se oferise să mă găzduiască pînă mă voi stabili undeva de unul singur. Ce amabili- 14   +-te extraordinară! Dar şi cîtă cruzime demonică! Tn atmosfera de cultură sobră a căminului lor urma să mă dau în vileag aşa cum eram — ruşinos, stupid, iremediabil provincial. Dar între timp directorul şcolii aştepta. Am scrîşnit din dinţi şi am apăsat butonul soneriei. Uşa mi-a fost deschisă de una din acele bătrîne servitoare negrese dintr-o piesă demo- dată. Ştii, o negresă de felul aceleia care s-a născut înainte de Abolire şi a rămas pe lîngă domnişoara Belinda de atunci încolo. Interpretarea lăsa de dorit; dar era un rol care îţi cerea să fii înţelegător, şi cu toate că lui Beulah îi plăcea cabotina] ui, era nu numai o comoară; era, aşa cum aveam să aflu curînd, în multe privinţe o sfîntă. I-am explicat cine eram, iar ea mă examina în timp ce vorbeam. Se vede că i-am părut corespunzător, deoarece pe loc m-a adop- tat ca pe un membru al familiei pierdut de multă vreme, un fel de Fiu Risipitor întors din pribegie.   — Merg să vă fac un sandwich şi o cană zdravănă de cafea, insistă ea, adăugind: sînt înăuntru cu toţii. Deschise o uşă şi mă împinse înăuntru. M-am în- cordat pentru întîlnirea cu directorul şi barajul de cultură. Dar mi-a fost dat să văd o scenă care, văzută cincisprezece ani mai tîrziu, aş fi putut-o confunda cu o parodie, la scară redusă, a fraţilor Marx1. Came- ra de zi era spaţioasă şi extrem de dezordonată. Pe sofa sta întins un bărbat cărunt cu gulerul cămăşii descheiat, care, după toate probabilităţile, era pe moarte întrucît avea faţa lividă şi respiraţia şuieră- toare. In imediata apropiere, pe un balansoar, cu mîna stingă pe fruntea lui şi cu un exemplar din 1 Renumiţi comici de film americani.

Frunze uscate de Aldous Huxley HUXLEY MORALISTUL     Poate că proza lui Huxley trece în lume printr-o criză de popularitate. Se găsesc cîteva explicaţii. Huxley a adoptat o schemă literară care constituia o noutate într-o vreme, acum patru sau cinci decenii. Dar în linia formalului romanesc, s-au produs ulterior inovaţii mult mai complicate, dacă nu şi rnai im­portante. Apoi, opera sa îşi bazează un procent din personalitate pe ceea ce, în genere, se numeşte livresc. Livrescul este prezent la Huxley la diverse nivele şi, dacă nu la toate, la unele supără. Recunoaştem o linie narativă „livrescă", rezistentă timpului, şi per­sonaje.— suport pentru idei, personaje ce devin prin aceasta li­vreşti, realizînd un proces de devalorizare de care însuşi autorul era conştient în teoriile romanului, inteoduse rnai oriunde. Există, în sfîrşit, un caracter de lexicon artistic al probei lui Huxley, Oricare dintre romanele sale conţine sute sau mii de trimiteri la autori de literatură, de opere aparţinînd artelor vizuale, la idei politice şi oameni politici, la savanţi şi ştiinţe, la filozofi şi filo­zofii. Aceste trimiteri se pot împărţi în două mari categorii : vechi şi noi. Or, ambele suferă un anumit proces de deteriorare. Ideile lui Huxley privitoare Ia prima categorie definesc atmosfera eu­ropeană de pînă la primul război mondial şi au marele neajuns că, nefiind suficient de vechi, par" cu totul banale, şi sînt cu ade­vărat curente. Ideile despra fenomenele mai noi au- un defect asemănător : fiind îndrăzneţe pentru epoca respectivă, ele devin inactuale prin inactualitatea relativă a numelor de care sînt le­gate. Fără doar şi poate că atunci cînd trimiterile vor fi sufi­cient de bine uitate, Huxley îşi va regăsi suta toate raporturile o nouă modernitate, şi el va poseda tot ceea ce se cere unui autor serios : adică toate acele date capabile să formeze o ma­gazie de documente ale unei epoci. Pînă atunci, să vedem cart  sint  posibilităţile  de  supravieţuire  a  prozei  sale.  prin  ce  poate] lnc& atrage Huxley pe cititorii contemporani.                                    I Aceasta este cu putinţă printr-o anumită plastică a grupului j uman, prin caractere, şi prin ideile morale profesate. Huxley este creatorul  unei   caracterologii ;  în   acest  domeniu,   el  face  destul pentru ca opera sa să intereseze moralismul. Caracterologia sa va avea evidente temeiuri sociale, morale, -mistice, literare şi ştiin­ţifice. Din punct de vedere sociologic, se poate constata că nici un alt autor englez nu a dat o imagine' mai  adecvată  a lumii artistice şi semiartistice naţionale din prima jumătate a acestui secol. Din punct de vedere literar, se va observa că, seîectîndu-şi parcimonios materia umană, Huxley conservă predilecţiile carac-terologiei umorale engleze, gustul pentru hobbpi pentru   nonsens, pentru satiric şi grotesc, adică tot ceea ce particularizează o lite­ratură de la Swift la Sheridan, şi de la Shakespeare şi Ben Jon-son la Thackeray şi Wilde.  Dm punct de vedere ştiinţific, pro­zatorul optează   pentru   tipologia    fundamentată    pozitivist,   dar teoriile acceptate pot suporta,  iarăşi,  trimiteri foarte  depărtate. în  sfîrşit,  aspectele  morale se bizuie  pe utilitarismul  englez Ia început, şi ajung a susţine,sau a se susţine prin doctrinele mistice orientale. Desigur, a urmări opera din punctul terminus al evo­luţiei ei e mai instructiv şi mai clar. La un prim nivel, descrierea personajelor create de Huxley s-ar putea face mai lesne pornind de la unele lecturi ale auto­rului,  mărturisite destul de tardiv.  Lui Huxley, comportamentul uman îi pare cel mai exact clasificat de către doctorul William Sheldon în The Varities of  Human Physique şi în The Varities of  Temperament.  Sheldon   delimitează   trei   clase  umane  princi­pale, despre care îşi ia măsura de precauţie să afirme că nu apar în  realitate în stare pură,  dar că ele se ilustrează prin • mani­festări ale echilibrului sau dezechilibrului comportamental. Tem­peramentul viscerotonic,  asociat  cu fizicul  endomorf,  are o  tră­sătură dominantă în sistemul intestinal ; în condiţii favorabile el evoluează  în  direcţia  amplorii  formelor,   grăsimii  şi   .greutăţii. Omul  va iubi  confortul,  luxul ; gurmanderia  e condiţionată, de consumul hranei în grup.   Amabilitatea   nu   cunoaşte   distincţii, solitudinea nu e suportată, dificultăţile pretind ajutorul semenÎT Ier, oamenii interesează mai mult decît activitatea, tipul se orien­tează către copilărie şi relaţiile familiale. Temperamentul somatotonic e asociat fizicului mezomorf ; trăsătura principală o dă musculatura. Omul e viguros, activ, afirmă prestanţa, mişcarea, aventura fizică, nevoia de risc, indi­ferenţa la durere, energia şi rapiditatea în decizie, setea de putere şt dominare, curajul în luptă, spiritul competitiv, claustro-fobia, insensibilitatea psihologică. Pentru el, scopul scuză mijloa­cele, activitatea interesează mai mult decît oamenii ; este orien­tat către preocupările tineretului. Temperamentul cerebrotonic, asociat cu fizicul ectomorf se defineşte prin predominanţa sistemului nervos, de unde sensibi­litatea extremă. Se observă reţinerea în atitudine şi mişcare ; intensitatea deosebită a reacţiilor fiziologice duee Ja sexualitatea exacerbată. Alte particularităţi sînt : predilecţia pentru existenţa privată, excesul de atenţie şi înţelegere, tăinuirea sentimentelor şi reţinerea emotivă, aversiunea faţă de grup, timiditatea şi inhi­biţia afirmării oratorice, agorafobia, rezistenţa la formarea obişnuinţelor şi incapacitatea de rutina, tendinţa spre introver-siime, conştiinţa proceselor mentale proprii, nevoia de singurâiate în caz de dificultăţi, orientarea către scopurile mr.luriUitii <\ bă­trâneţii. Lectura oricăreia dintre operele lui Huxley dă toarte precis măsura atenţiei acordate caracterologici canonizate. Aceasi.'i for­malizare cuprinde pe Philip Quarles şi pe Rampion, pe Bidlake şi pe Herbert Comfrfiy, pe Zoe şi pe Coleman, pe Calamy şi pe Cardan, pe oricare alt personaj. Prin aceste convenţii prozatorul îşi obţine un prim nivel al verosimilului, şi al stabilirii reacţiilor în conflict. Iată un exemplu luat cu totul la întîmplare djn Foint Counter Point {Contrapunct — 1928). Lui Philip Quarles îi moare băiatul. Spandrell îi prezintă condoleanţele. Huxley notează : „Philip mormăi ceva şi păru stingherit ca şi cum s-ar fi aflat htir-o situaţie penibilă. Nu putea suferi ca cineva să se amestece vi durerea lui îngrozitoare, li aparţinea, tainică, sacră. Suferea clnd Torhea despre ea, se ruşina". în funcţie de un anumit mo­ment social şi religios, artistic sau moral, omul oricărei categorii va fi obligat să se manifeste dezechilibrat sau prin multilatera­litatea echilibrului plenar. Dezechilibrul este însă predominant în lume, şi el este ilustrat prin diferitele tipuri de contradicţii ale dualităţii, prin măşti, prin discontinuitatea funcţiilor tempe­ramentale.

Doua sau trei gratii de Aldous Huxley C uvântul „pisălog” are o etimologie îndoielnică. Unii oameni, care sunt cunoscători în materie, afirmă că acest cuvânt ar deriva de la verbul care exprimă noţiunea de a zdrobi, de a pătrunde – prin străduinţa loviturilor continue. Un pisălog este individul care încearcă să pătrundă dincolo prin gândurile cuiva, ca prin ceva materializat, cel care-ţi răscoleşte neostenit îndelunga răbdare, căutând să răzbească prin straturile de voită surzenie, lipsă de atenţie şi căutată indiferenţă politicoasă, cu care zadarnic încerci să te aperi, căci el te pisează mereu şi neostenit, până când reuşeşte să pătrundă în intimitatea fiinţei tale. Sunt însă şi alţi cunoscători în materie care afirmă că acest cuvânt derivă de la franţuzescul bourrer, a înfunda, a îndopa, a sătura. Dacă această derivaţie ar fi corectă, atunci pisălogul este cel care te îndoapă cu peroraţiile lui greoaie şi plicticoase, care caută să-ţi bage cu sila pe gât personalitatea lui, ca pe nişte bulgări de seu pe care esofagul refuză să le înghită. Cu alte cuvinte te îndoapă, iar tu – ca să întrebuinţăm o metaforă intrată în domeniul public, „începi să te saturi de el”. Sunt gata să primesc ambele aceste explicaţii ca fiind corecte, deoarece pisălogii nu numai că te pisează, dar te şi îndoapă. Sunt exact ca burghiele dentiştilor, dar în acelaşi timp şi ca baliga de grajd. Aceştia însă pot fi caracterizaţi şi cu o a treia definiţie pe care nu s-ar putea să o aplici unui plicticos sau ursuz: se ţin scai. Tocmai din pricina asta, cu toate că eu nu simt filolog, îmi voi permite să propun şi a treia derivaţie a acestui cuvânt: de la noţiunea de a se lipi de cineva, a se ţine scai, a nu-l slăbi. Prin urmare a se lipi, a îndopa, a plictisi sunt calităţi pe care implicit le are un pisălog, câteşitrei aceste presupuse derivaţiuni etimologice. Deci s-ar putea admite că fiecare dintre ele este corectă.   Herbert Comfrey era înainte de toate şi de orice un pisălog de care nu puteai scăpa. Se lipea de oricine avea nenorocul să aibă de-a face cu el; se lipea atât de bine, încât ar fi fost peste putinţă să mai scapi de el. Era un pisălog de natură vegetală şi pasivă, nu un pisălog activ şi corosiv. Din fericire Herbert nu era un om prea vorbăreţ, căci prea era un tip leneş şi limfatic pentru aşa ceva. Era o fire extrem de sociabilă, întocmai ca un uriaş câine sentimental pe care nu-l poţi lăsa niciodată singur. Se ţinea de oameni exact cum se ţine un câine, şi dacă pot întrebuinţa o metaforă, exact ca şi un câine se făcea şi el covrig la picioarele lor, în faţa vetrei. Şi exact ca şi câinele, nici el nu scotea nicio vorbă. Se simţea fericit în tovărăşia ta şi atâta tot; se simţea mulţumit că poate merge alături de tine pe acelaşi drum, sau că poate moţăi sub fotoliul în care te-ai aşezat. Nu cerea nici să-i dai prea multă atenţie; tot ce cerea, era să-l laşi să se bucure de mulţumirea pe care o vedea reflectată pe obrazul tău şi să se încălzească de plăcerea că te ştie aproape de el. Dacă se întâmpla ca o dată pe săptămână să-l mângâi pe cap şi să-i spui ceva similar, cu ceea ce ai spune unui câine: „Bravo, Herbert, eşti un căţel cuminte”, începea să dea din coadă – la figurat – şi se simţea pe deplin fericit. Pentru unii dintre prietenii mei – cei repeziţi, nerăbdători şi mai ales nervoşi – prezenţa bietului Herbert era ceva ce-i scotea din sărite. Chiar calităţile lui – caracterul său admirabil, liniştea şi credinţa lui nestrămutată – îi făceau să se înfurie. Până şi felul în care arăta omul acesta. Îi făcea să-şi piardă cumpătul. Vederea feţei lui bucălate şi zâmbitoare, trupul îndesat şi membrele lui cu mişcări încete îi enervau şi începeau să dea din mâini, ca un coteţ de găini speriate. Am cunoscut oameni care după ce au petrecut trei zile la rând în aceeaşi casă cu Herbert şi-au făcut bagajele pe furiş şi s-au repezit la gară, ca să ia primul tren, spre o direcţie necunoscută, la depărtare de sute de kilometri, numai ca să poată scăpa de el. Întrucât mă priveşte pe mine, bietul Herbert mă pisa nu-i vorbă, dar nu atât de îngrozitor şi de insuportabil. Eu sunt un temperament îndelung răbdător şi am nişte nervi care nu cedează cu una cu două. Aş putea chiar să afirm că într-o anumită măsură omul acesta îmi plăcea; era un dulău atât de credincios, de cumsecade şi de blând. De faţă cu el, prezenţa lui mută mă făcea foarte curând să-l consider ca inexistent sau ca pe o simplă mobilă, aşa că de multe ori mă surprindeam făcând un gest, ca şi când aş fi vrut să-mi aşez ceaşca goală de cafea pe capul lui, în timp ce el sta aşezat la picioarele mele pe parchet (când avea posibilitatea, el se aşeza întotdeauna pe parchet), sau să-mi scutur cenuşa ţigării pe gulerul hainei lui care părea că-mi face cu ochiul. Pe vremea când eram copii, Herbert şi cu mine am fost la şcoală împreună. Dar de vreme ce fiecare dintre noi era în gazdă la alt profesor, şi cum el era mai mare decât mine (pe vremea aceea doi ani de vârstă erau o mare deosebire), cred că n-am stat niciodată de vorbă împreună. Cu toate acestea, Herbert a intrat în viaţa mea de mai târziu numai datorită împrejurării că am fost la şcoală împreună. Întoarcerea lui în viaţa mea a fost un îndoit dezastru. În existenţa mea îşi făcea loc un pisălog, a cărui prezenţă însemna că alungă, fie chiar pentru un timp trecător, o altă fiinţă care, indiferent de celelalte calităţi pe care le avea, era tocmai contrariul însuşirii care s-ar putea numi pisălogeală. Întâmplarea despre care vreau să vă povestesc s-a petrecut în cafeneaua din Passage du Panorama din Paris. Trecuse mai bine de un ceas de când eu şi Kingham ne aşezaserăm împreună la o masă şi stăm de vorbă, sorbind vermut. Caracteristic pentru Kingham era că el le făcea pe amândouă: vorbea şi bea vermuturi fără întrerupere. Un alt amănunt tot atât de caracteristic pentru el era faptul că-mi reproşa tocmai mie, între altele, că-mi pierd timpul şi-mi înţelenesc spiritul, îndeletnicindu-mă cu aceste două ocupaţii. — Stai în cafenea pe scaun, spunea el, şi începi să înşiri la vorbe fără niciun rost, despre tot ce-ţi trece prin minte. Asta nu pentru că ai avea nu ştiu ce idei, care să te frământe, căci tu nu îndrăzneşti să te gândeşti la nimic. Dimpotrivă, faci totul numai să nu trebuiască să te gândeşti la ceva. Cauţi să te afli în treabă, alergând de colo până colo, ca să vizitezi oameni pe care nu-i poţi suporta şi care nu te interesează câtuşi de puţin; baţi cârciumă după cârciumă şi cauţi să te otrăveşti singur – şi toate acestea numai din cauză că nu ai îndrăzneala să faci şi tu un efort pentru a îndeplini ceva serios şi folositor. În oarecare măsură acesta este rezultatul trândăviei, dar şi al lipsei unui crez – indiferent la ce se referă acest crez. Garçon! Îşi mai comandă un vermut. Aceasta este una dintre metehnele moderne, continuă el, marea ispită a oricărui tânăr şi a oricărei femei tinere şi inteligente, care-şi dau seama de ceea ce văd în jurul lor. Tot ce este uşuratic şi în aparenţă distractiv, şi ameţitor îi ispiteşte – societatea, conversaţia, băutura, neastâmpărul. Tot ceea ce este dificil şi important, tot ceea ce necesită cumpănire şi efort li se pare nesuferit. Aceasta este consecinţa războiului, fără să mai vorbim de consecinţele păcii. Dar, în orice caz, fenomenul acesta s-ar fi manifestat în mod treptat, chiar dacă n-ar fi fost simplă consecinţă a altor fenomene. Viaţa modernă a contribuit ca această stare de spirit să devină inevitabilă. N-ai decât să te uiţi la tinerii care n-au: avut niciun fel de legătură cu războiul – pe vremea războiului ei nu erau decât nişte copii –, sunt mai răi decât ceilalţi. A sosit timpul să ne oprim, să facem ceva. Tu nu-ţi dai seama că nu mai poţi continua în felul acesta? Nu vezi realitatea din faţa ta? Îl văzui că se apleacă peste masă şi se uită supărat la mine. Prietenul meu detesta aceste vicii pe care mi le atribuia mie, şi le detesta cu o violenţă neobişnuită, tocmai din cauză că aceste vicii erau în realitate ale lui. Vorbea despre slăbiciunile pe care nu le putea suferi, dar pe care Re ştia că mocnesc într-însul – şi, cu toată sila pe care i-o pricinuiau, îi era peste putinţă să scape de ele. Kingham era băiat frumos când se întâmpla să se supere. Avea nişte ochi negri, minunaţi şi foarte strălucitori; părul lui era castaniu, cu fir subţire şi bogat; o bărbuţă tăiată scurt şi ceva mai deschisă decât culoarea părului îi acoperea partea de jos a obrazului şi nu se potrivea deloc cu tinereţea şi paloarea înfăţişării lui. În toată fiinţa lui era ceva de extaz şi de entuziasm. Dacă n-aş fi fost o fire atât de calmă cred că m-aş fi aprins la fiecare izbucnire a lui. Dar fiind aşa cum sunt cu adevărat, nu-mi era deloc greu să-mi păstrez calmul şi judecata limpede în faţa oricărei impetuozităţi de-a lui. Cred că într-o anumită măsură liniştea mea îl fascina. Prezenţa mea îl scotea din fire, dar cu toate acestea continua să suporte tovărăşia mea, (pentru că aceasta îi dădea ocazia să-mi facă reproşuri, susţinând sus şi tare că în cazul meu nu mai este nicio nădejde de a mă putea îndrepta. Fireşte, nici eu nu suportam cu plăcere aceste scene, căci, deşi îmi vorbea adeseori fără niciun fel de alegere sau sfială (acuzându-mă, ca şi în cazul de faţă, de slăbiciuni care erau, de fapt, ale lui şi care-l făceau să se revolte), această disecţie era de multe ori dureros de exactă şi minuţioasă. Nu puteam să rămân indiferent la atacurile lui, dar cu toate acestea îmi făcea plăcere să stăm amândoi de vorbă. Ne enervam unul pe altul în mod reciproc, dar totuşi eram prieteni. Cred că de astă dată, auzind pe Kingham despre ce vorbeşte, am început să zâmbesc. Sfinte Doamne, eu nu sunt deloc un adept al regimului sec şi nu mi se întâmplă niciodată să-mi fie silă sau să-mi pară rău de timpul pierdut într-o conversaţie plăcută, chiar despre nimicuri. Dar în raport cu Kingham – şi mai ales cu Kingham cel de la 1920 – eu sunt un model de bărbat sârguitor, de exactitate la datorie şi de sobrietate. Nu vreau să mă laud, dar eu sunt din fire burghez şi nimic altceva. Sunt tot atât de incapabil să duc o viaţă dezordonată pe cât sunt – hai să zicem – de incapabil să scriu şi eu o carte bună. Kingham însă avea din naştere amândouă aceste talente şi tocmai din cauza aceasta peroraţia lui, întru cât mă privea pe mine, mi se părea absurdă. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să zâmbesc din cauza cuvintelor lui, dar se vede că ilaritatea pricinuită de atitudinea lui se oglindea destul de limpede pe obrazul meu, căci îl văzui numaidecât că este apucat de o furie violentă. — Poate-ţi închipui că-mi arde de glume? ţipă el şi lovi cu pumnul în masa de marmură. Ascultă-mă ce-ţi spun, ceea ce faci tu acum este un păcat săvârşit împotriva Duhului Sfânt. Ceva de neiertat. Auzi, să-ţi înţeleneşti talentul în băutură. Lua-o-ar… s-o ia de Biblie, adăugă el din ce în ce mai violent. Cum se face că nu poţi vorbi niciodată despre ceva serios fără să pomeneşti de ea. — Probabil din cauză că Biblia este o carte serioasă, îndrăznii eu să răspund. — Vorbeşti de parcă tu ai fi în stare să înţelegi aşa ceva, răspunse Kingham. Ascultă ce-ţi apun eu, continuă el, pe un ton impresionant… Dar exact în clipa aceasta Herbert îşi făcu intrarea pentru a doua oară în viaţa mea. Simţii că o mână mi s-a aşezat pe umeri şi ridicând ochii văzui în faţa mea un om străin. — Ce faci, Wilkes, zise străinul. Nu mă mai recunoşti! Mă uitai cu mai multă atenţie la el şi trebui să admit că nu se înşela deloc. Eu nu-l cunoşteam. — Eu sunt Comfrey, declară străinul. Herbert Comfrey. Eu am fost la Dunhill, nu-ţi mai aduci aminte? Tu erai la Struther, nu-i aşa? Adică s-ar putea să-l fi chemat şi Lane? Auzind numele acestor pedagogi care jucaseră un rol atât de important în copilăria mea, câteva compartimente ascunse ale creierului meu, care stăteau de mult închise, se deschiseseră dintr-o dată, ca la un gest magic. În faţa mea începură să se profileze tulburi sălile de studii, cu pupitrele pătate de cerneală, terenurile de fotbal şi de crichet, cele cinci terenuri de tenis, capela şcolii, şi din ceaţa acestor amintiri ale vieţii mele de şcolar începea să se desprindă statura greoaie a lui Comfrey, băiatul acela dolofan care sta la Dunhill. — O, sigur că-mi aduc aminte, răspunsei eu, strângându-i mâna. Cu coada ochiului văzui pe Kingham că începe să se încrunte. Cum de ţi-ai mai adus aminte de mine? — Dragul meu, eu îmi aduc aminte de toată lumea, îmi răspunse el. Am constatat ceva mai târziu că vorbele acestea ale lui nu erau deloc aruncate aşa la întâmplare; îşi aducea de fapt aminte, îşi aducea aminte de toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi de cele mai mărunte incidente din viaţa lui. Avea o miraculoasă facultate de a ţine minte numele tuturor regilor şi capilor de familie – memoria oamenilor care nu citesc niciodată nimic, nu judecă şi nici nu se gândesc şi a căror minte este, prin urmare, pe deplin liberă să se poată ocupa de viziuni retrospective. Mie nu mi se întâmplă niciodată să uit înfăţişarea unui om pe care l-am văzut o dată, adăugă el şi, fără să mai aştepte invitaţia, se aşeză la masă. Kingham se lăsă indignat pe spătarul scaunului. Pe urmă, îmi trânti o lovitură de picior pe sub masă. Mă uitai la el şi făcui o uşoară strâmbătură, ca să-i dau să înţeleagă că eu nu port nicio vină pentru cele ce se întâmplă. Încercai să îngân câteva cuvinte de prezentare, mai mult de formă. Kingham nu zise nimic, ci se mulţumi să se întunece şi mai mult la faţă, în timp ce dădu mâna cu Herbert. Cât despre Herbert, nici el nu părea cu nimic mai cordial. Este adevărat că zâmbi, cu acelaşi zâmbet amabil şi vag, dar cu toate acestea nu zise nimic şi aproape nici nu se uită la Kingham. Părea grăbit să se întoarcă spre mine cât mai repede, ca să înceapă să-mi vorbească despre vechea noastră şcoală. Amintirile din timpul şcolii erau singurul subiect care-l făcea pe Herbert să fie mai vorbăreţ. Din simplu pisălog inofensiv, amintirile acestea aveau facultatea să-l transforme într-un pisălog incisiv, întocmai ca burghiul unui dentist care-ţi perforează măselele. Ţinea la şcoala la care învăţase şi era de părere că toţi foştii elevi să fie unul cu altul în relaţii de constantă prietenie. Am băgat de seamă că în general oamenii care au o individualitate a lor proprie numai rareori se întâmplă să păstreze şi pentru restul vieţii prieteniile legate pe băncile şcolii. Faptul este cât se poate de firesc. Probabil e foarte greu ca pe băncile şcolii să poţi lega prietenii pe care ai dori să le păstrezi şi în anii bărbăţiei, după ce vârsta te-a despărţit de colegii tăi, şi ar fi aproape peste putinţă ca întâlnindu-i mai târziu să-i mai poţi recunoaşte. Micile asociaţii, ale căror membri sunt legaţi unul de altul numai datorită faptului că aceştia au fost odinioară colegi de şcoală, sunt de obicei cele mai şterse şi mai lipsite de personalitate. Ar fi foarte greu să se întâmple altfel, căci oamenii care nu găsesc un motiv mai temeinic, decât acesta, pentru a strânge raporturile dintre ei sunt de obicei persoane lipsite de valoare şi de importanţă. Bietul Herbert, care-şi închipuia că singur faptul că am purtat chipiul şi tunica vărgată ale aceleiaşi scoli este un motiv destul de puternic pentru o prietenie intimă, era un specimen caracteristic al oamenilor din soiul acesta. Luai o atitudine cât se poate de rece şi de respingătoare. Dar fu în zadar, Herbert începu să vorbească şi vorbea… vorbea… fără să se mai oprească. Îţi mai aduci aminte de meciul pasionant din 1910 cu şcoala din Winchester? De felul în care a fost tăvălit bietul domn Cutler? De întâmplarea aceea memorabilă când Pye s-a urcat în timpul nopţii pe acoperişul capelei de la şcoală şi a spânzurat o oală de noapte pe unul dintre turnuleţele clădirii? Mă uitai înspăimântat la Kingham. Furia întipărită la început pe obrazul lui făcuse loc unei expresii de dispreţ; cu ochii închişi se lăsase pe spătarul scaunului pe care îl proptise numai pe picioarele dinapoi. Kingham nu frecventase niciodată o şcoală publică. Avusese norocul (sau chiar nenorocul) să nu se nască gentleman de profesie. Era mândru de acest amănunt şi uneori chiar făcea paradă de asta. Faptul acesta însă nu-l împiedica deloc să fie de o sensibilitate morbidă de câte ori se vorbea ceva ce ar fi putut să fie interpretat drept o aluzie la originea lui. Era mereu terorizat de eventualitatea unei insulte ce i-ar fi putut veni din partea „gentlemen”-ilor. Insulte aruncate în treacăt, fie în mod chiar neintenţionat sau nevoit, în perfectă necunoştinţă de cauză – în sfârşit, orice fel de insultă posibilă era de ajuns pentru a-l face să tremure de furie şi de durere. Nu o dată îl văzusem pierzându-şi firea din cauza unor cuvinte spuse cu totul fără rea intenţie. Te pomeneşti că va considera drept insultă până şi amintirile inocente ale lui Herbert despre vechea noastră şcoală? Ar fi fost capabil şi de o astfel de atitudine. Mă aşteptam dintr-un moment într-altul la o erupţie sau ieşire violentă din partea lui. Dar, de astă dată, scena care a urmat nu se desfăşură de faţă cu altă lume. După ce ascultă câteva minute la anecdotele debitate de Herbert, Kingham se ridică de la masă şi, după ce se scuză cu ironică politeţe, ne spuse la amândoi bună seara. Pusei mâna pe braţul lui şi încercai să-l opresc. — Mai stai puţin, te rog! — Mii de scuze! Zâmbi şi ducându-şi o mână la inimă, se înclină în faţa noastră şi dispăru, lăsându-mă (în paranteză fie zis, acesta la el era un obicei nelipsit), să-i plătesc eu consumaţia. Noi, vechii camarazi de şcoală, râmaserăm singuri.   Dimineaţa următoare trândăvii multă vreme în pat. Cam pe la unsprezece mă pomenii cu Kingham că dă buzna în cameră. Scena la care mă aşteptasem seara trecută mi-o desfăşură de astă dată cu îndoită violenţă. Un altul în locul lui, după ce ar fi dormit o noapte, după pretinsa insultă, a doua zi s-ar fi trezit liniştit şi şi-ar fi dat seama că incidentul nu merită atenţie. Cu Kingham însă se întâmplase tocmai invers. Toată noaptea se zvârcolise în aşternut, aşa că amănuntele, la început aproape imperceptibile, luaseră acum proporţii uriaşe. Adevărul era că lui Kingham îi plăceau scenele. Îi plăcea să simtă emoţiile, fie că acestea erau ale lui proprii, fie că asistă la emoţiile altora. Îi făcea plăcere să se bălăcească în acest gen de pasiuni, căci în astfel de împrejurări simţea că trăieşte şi el cu adevărat, că este un fel de supraom, când poate împroşca pe toţi cei din jurul lui. Scenele pe care le provoca îl îmbătau şi i se păreau atât de delicioase încât era incapabil să-şi mai dea seama de urmările pe care ar putea să le aibă – dar poate ar fi mult mai aproape de adevăr dacă aş spune că el prevedea aceste consecinţe (căci, vorbind din punct de vedere intelectual, n-am întâlnit încă om care să aibă o viziune atât de limpede ca amicul meu Kingham), dar căuta anume să nu ţină seama de ele. Când afirm că avea o mare uşurinţă de a improviza astfel de scene nu am câtuşi de puţin intenţia să afirm că ar fi simulat vreodată o emoţie. Sentimentele lui erau sincere – sincere şi violente, dar stimulate cu prea multă uşurinţă. Afară de asta, îi făcea plăcere să-şi cultive şi să-şi stimuleze aceste emoţii. De pildă, ceea ce la altul ar fi fost o simplă nemulţumire trecătoare, ascunsă graţie stăpânirii de sine şi care mai târziu ar fi fost susceptibilă de o modificare, datorită impresiilor ulterioare, la Kingham devenea adevărată furie pe care nimic nu o mai putea calma. De multe ori, aceste scene furioase erau pricinuite de greşelile celor care le provocau. Dar greşeala odată comisă, Kingham n-ar fi admis pentru nimic în lume că ar putea să fie vorba despre o greşeală – afară bineînţeles de cazul când pornirea lui instinctivă de a se umili, ar fi fost mult mai puternică decât dorinţa de a se afirma. De asemenea, avea uneori momente, de emotivitate imuabilă în faţa altora. O simplă impresie mai violentă era suficientă pentru a-l duce în mod irezistibil şi fără să mai ţină socoteală de celelalte impresii, care astfel rămâneau în umbră. Calităţile lui intelectuale parcă ar fi fost lovite de orbire şi-ţi făcea impresia că anume caută să nu ţină seamă, de alte amănunte mai evidente, astfel că până la o nouă reculegere, cel vizat nu mai producea asupra lui Kingham decât o serie de reacţii dinainte determinate. În timp ce se apropia de patul meu, mi-am dat seama, după lividitatea feţei lui, că voi avea de petrecut un penibil sfert de ceas. — Ce mai faci? întrebai eu, căutând să fiu de o cordialitate cât mai indiferentă. — Am ştiut despre tine întotdeauna că nu eşti decât un snob intelectual, începu Kingham, cu glasul încet şi solemn, în timp ce-şi apropie un scaun de patul meu. Nu mi-aş fi închipuit însă niciodată că ai putea să fii un snob vulgar, din clasa cetăţenilor de periferie. Făcui o strâmbătură, care în romanele franţuzeşti este exprimată cu un semn de întrebare. — Eu ştiu că tatăl meu a fost tinichigiu, continuă el, şi că eu mi-am făcut educaţia pe cheltuiala statului şi cu ajutorul burselor pentru ajutorarea minorilor săraci, dar merituoşi. Ştiu că eu vorbesc cu accent de mahala şi nu cu accentul celor de la Eton şi Oxford. Ştiu că am maniere proaste, că nu mă pricep să mănânc la masă cu eleganţă şi că nu mă spăl îndeajuns pe dinţi. (Niciuna dintre afirmaţiile acestea nu erau adevărate, dar în aceste clipe lui Kingham îi convenea să-şi închipuie contrariul. Dorea să se simtă înjosit, pentru a putea reacţiona cu şi mai multă violenţă. Se insulta pe sine însuşi, pentru a putea să-mi atribuie mie aceste insulte, din cauza cărora suferea, şi pentru ca astfel să aibă o scuză pentru supărarea pe care mi-o arăta). Ştiu foarte bine că eu sunt un mitocan şi un pierde-vară. (Cuvintele acestea le pronunţa cu o savoare extraordinară, ca şi când ar fi simţit mulţumirea pe care i-o pricinuia tortura la care se supunea). Ştiu că eu sunt un intrus şi că sunt tolerat numai din cauză că sunt inteligent. Un fel de paiaţă sau de maimuţă dresată, pentru a distra pe gentilomi. Ştiu toate acestea şi ştiu de asemenea că le ştii şi tu. Mi-am închipuit, însă, că tu nu ai nimic împotrivă ca noi să fim în relaţii, ca doi oameni pur şi simplu, nu ca specimene ale claselor superioare şi ale celor inferioare. Am fost destul de prost pentru ca să-mi pot închipui că tu ţii la mine cu toate acestea. Îmi închipuisem că tu mă preferi chiar oamenilor din categoria ta. Aceasta dovedeşte încă o dată cât sunt eu de găgăuţă. Nici nu apare bine un gentleman, un fost camarad de şcoală, nu-i aşa (începu să vorbească pe tonul obişnuit în comediile care ridiculizează felul de a vorbi al studenţilor de la universităţile de elită), şi te-ai şi repezit în calea lui, ca să-l iei în braţe, fără să-ţi mai pese de prietenul tău care este un simplu intrus şi pe care-l uiţi definitiv. După ce termină, începu să râdă cu ferocitate. — Dragă Kingham, zic eu, ce te determină să faci pe imbecilul de faţă cu mine? Dar Kingham, care probabil ştia tot atât de bine ca şi mine că el face pe imbecilul, continuă pe un ton şi mai violent. Începuse să facă pe imbecilul şi era încântat de rolul pe care şi-l asumase. Schimbând puţin tactica, începu să debiteze câteva adevăruri relative la mine – de astă dată însă afirmaţiile lui erau reale. La urmă începui şi eu să mă supăr. — Te poftesc să-ţi dai osteneala şi să ieşi afară. — O, stai că n-am terminat încă. — Şi să nu mai intri până când îţi va trece accesul acesta de isterie. Te porţi exact ca o fată bătrână când îşi dă seama că ar avea nevoie de un bărbat. — Cum îţi spuneam, continuă Kingham cu glasul ceva mai blând şi mai mieros de otrăvit, în raport invers cu violenţa şi supărarea care se puteau ghici din cuvintele mele, marele tău defect este incapacitatea spirituală de care suferi. Morala ta, arta ta, nu este altceva decât un fel de incapacitate organizată pe sisteme. Concepţia ta despre viaţă – este şi ea o dovadă de incapacitate. Forţa ta însăşi, aşa cum se prezintă – oribila ta rezistenţă pasivă – este întemeiată şi ea tot pe incapacitate. — Ceea ce nu mă va împiedica să te iau de guler şi să te arunc, pe scări, dacă n-o ştergi imediat din camera mea. Una este când omul îşi formulează o părere despre sine însuşi, dar cu totul altceva este să auzi această părere spusă de altul. Eu ştiam despre mine că sunt din fire burghez, dar, când l-am auzit pe Kingham că-mi spune acest lucru şi vorbele pe care le întrebuinţa, aveam senzaţia că iau cunoştinţă de un adevăr cu totul nou şi îngrozitor de neplăcut. — Stai, răspunse Kingham cu glasul domol şi cu o linişte care te scotea din fire, stai o clipă, încă o vorbă, înainte de plecare. — Ieşi! strigai eu. Ieşi numaidecât! Se auzi o bătaie în uşă. Pe urmă se deschise. Chipul dolofan şi uriaş al lui Herbert Comfrey apăru în prag şi-şi roti privirea în largul camerei. — Cred că nu vă deranjez, zise Herbert şi rânji la noi. — O, nu, deloc, nune deranjezi deloc, ripostă Kingham. Sări în picioare şi, cu un gest de excesivă politeţe, îi oferi scaunul său. Eu tocmai mă pregăteam să plec. Ia loc, te rog, ia loc. Pe urmă încercă să-l împingă pe Herbert spre scaun. — Serios, n-aş vrea… protestă Herbert politicos. Kingham însă i-o tăie scurt: — Acum vă las să staţi amândoi de vorbă, căci sunteţi vechi prieteni, zise el. La revedere, la revedere! Îmi pare foarte rău că n-am putut să-ţi mai spun cel din urmă cuvânt pe care l-aş mai fi avut de spus înainte de plecare… Herbert făcu o mişcare greoaie, pentru a se ridica de pe scaun: — În cazul acesta cred că va fi mai bine să plec. Eu nu bănuiam… vă rog să mă iertaţi… Îmi pare rău. Kingham însă îi puse amândouă mâinile pe umeri şi-l sili să se aşeze din nou. — Nu, te rog, stai! stărui el. Nu te mişca, deoarece eu şi aşa plec Apoi se repezi la pălărie şi ieşi din cameră. — Ce om ciudat, se miră Herbert. Cine este? — Un prieten, răspund eu. Supărarea îmi trecuse şi începui să mă gândesc dacă spusesem adevărul numindu-l prieten. Dar gândul că Kingham ar putea să nu-mi fie prieten se datora numai prezenţei acestui imbecil dolofan oare se aşezase alături de patul meu. Mă uitai îngândurat la Herbert. Îl văzui că-mi zâmbeşte cu toată bunătatea. Ar fi fost peste putinţă să te superi pe un astfel de om.   În orice caz, pentru moment ruptura între mine şi Kingham fu definitivă, căci trebuiră să treacă mai bine de doi ani până când ne întâlnirăm din nou. Pierzând însă pe Kingham, câştigasem pe Herbert Comfrey – şi-l câştigasem definitiv. Din clipa aceea viaţa mea la Paris nu mai fu numai a mea, ci trebui sa o împart cu amicul meu Comfrey. Se întâmplase ca tocmai pe vremea aceea să nu fie legat de nimeni, exact ca şi un câine rămas fără stăpân, în naivitatea lui era sincer convins că eu mă simt tot atât de mulţumit în tovărăşia lui, pe cât se simţea şi el într-a mea. Se instala în hotelul unde stăteam eu, aşa că tot timpul cât l-am petrecut după aceea la Paris aproape n-am avut ocazia să rămân niciodată singur. Ştiu că ar fi trebuit să fiu faţă de Herbert cât se poate de categoric, ar fi trebuit să fiu brutal cu el, să-i spun să se ducă dracului şi să-l azvârl cu o lovitură de picior pe scară. Dar nu mă lăsa inima să fac aşa ceva. (Şi acesta este un simptom al incapacităţii mele spirituale. Concepţia mea morală – incapacitate organizată pe sisteme… Ştiu, ştiu). Herbert abuza de mine, devenisem prada lui, iar eu ca un Brahman care lasă ca toate existenţele parazitare să-i sugă sângele, de la ţânţari până la tigrul care-l sfâşie, îl suportam să mi-l sugă şi el pe al meu. Singurul gest mai îndrăzneţ pe care-l făceam era că uneori fugeam din calea lui. Din fericire, Herbert era un om căruia nu-i plăcea să se scoale de dimineaţă. Cred că nici glasul Trâmbiţelor de Apoi nu ar fi putut să-l determine să se dea jos din pat înainte de orele zece. Când simţeam nevoia să mă bucur şi eu de o zi de libertate, dădeam ordin să mi se aducă de mâncare la orele opt de dimineaţă şi părăseam imediat hotelul, lăsând pe Herbert dormind. Seara, când mă întorceam acasă dintr-o astfel de vacanţă, îl găseam că mă aşteaptă la mine în cameră, ca un câine credincios. Îmi făcea de fiecare dată impresia că m-a aşteptat toată ziua, din zori (adică ceea ce pentru el reprezenta zorile era exact ora amiezii) până la miezul nopţii. Era întotdeauna atât de mulţumit că mă vede acasă, încât mă simţeam aproape copleşit de ruşine, ca şi când purtarea mea faţă de el ar fi fost un act de perfidie. Începeam să-i cer iertare şi să-i explic. Trebuise să plec foarte devreme de acasă, pentru a discuta cu cineva despre o anumită chestiune; pe urmă a trebuit să mă întâlnesc cu un alt cunoscut care mă invitase la masă; în timpul după-amiezii a trebuit să mă duc la vechea mea prietenă, doamna Dubois, ca să luăm ceaiul împreună. Când am ieşit de la ea, m-am întâlnit cu Langlois şi-am luat masa împreună, ca pe urmă să ne ducem la un concert. În sfârşit, după cum vedea şi el, mi-ar fi fost peste putinţă să mă întorc acasă cu un minut mai devreme. Explicaţiile acestea i le dădeam drept răspuns la remuşcările pe care le simţeam în adâncul conştiinţei mele. Bietul Herbert nu se plângea niciodată, ci era foarte mulţumit să mă vadă că m-am întors. Îmi era peste putinţă să nu-mi dau seama că tenacitatea credinţei care-l lega de mine sfârşise prin a-i acorda anumite drepturi asupra mea şi că, într-o anumită măsură, eu eram responsabil faţă de el. Evident, aşa ceva era absurd, era lipsit de orice măsură şi chiar ridicol. Care să fie motivul care să mă poată determina pe mine, victima, să-mi fie milă de persecutorul meu? Mi se părea ridicol şi cu toate acestea eram sigur că eu simt pentru el un fel de milă. Eu am fost întotdeauna un ora cu inimă bună şi incapabil să mă port rău faţă de cineva.   Sosi şi vremea când trebui să mă întorc la Londra. Herbert, care avea avere tocmai de ajuns pentru ca să se poată dispensa de obligaţia de a lucra ceva sau de a fi undeva la o oră precisă din zi, îşi făcu şi el bagajele şi se urcă în acelaşi tren. Fu un drum cât se poate de neplăcut; trenul era plin de călători şi marea destul de furioasă, ca să-mi vină greaţă. Când mă urcai pe puntea vaporului, după ce intrarăm în portul Dover, înfăţişarea trandafirie a lui Herbert mă făcu să-mi ies din fire. Dacă nu m-aş fi simţit atât de rău, aş fi inventat vreun pretext ca să mă cert cu el. Dar nu aveam energia necesară pentru aşa ceva. În acelaşi timp însă trebuie să recunosc fără înconjur că Herbert se dovedi de mare folos, în timp ce se ocupa de bagaje. Faptele îmi dovediră foarte curând că, în loc să mă revolt împotriva bietului Herbert, ar fi trebuit să-i fiu recunoscător că nu este cu ceva mai rău decât era cu adevărat. La urma urmelor, Herbert nu era altceva decât un pisălog care se ţinea scai, unul care nu te slăbea deloc. S-ar fi putut tot atât de bine să cad pe mâna unui pisălog care să mă ciocănească fără încetare, nu numai să se ţină scai de pulpana hainei mele. Ar fi putut să, fie, de pildă, cum este cumnatul său, John Peddley; în cazul acesta nu-mi mai rămâneau decât trei alternative: asasinatul, sinuciderea sau exilul! Eram nemulţumit de prezenţa lui Herbert, în timp ce traversam portul Dover. Peste câteva ceasuri însă văzui că ar fi trebuit să-i fiu recunoscător, din cauză că nu era mai rău decât era în realitate. Pe cheiul din Dover ne întâlnirăm cu John Peddley. Peddley era un pisălog activ, cred că unul dintre cei mai activi pisălogi pe care i-am cunoscut; era un pisălog neostenit care căuta să-ţi bage pe gât cu sila toată personalitatea lui. Vorbea fără încetare şi cunoştinţele pe care le avea despre subiecte cu totul lipsite de orice interes, mi se păreau cu adevărat fabuloase. Toate cunoştinţele mele în legătură cu sistemul bancar din Elveţia, despre îngrăşămintele artificiale, despre legea asigurărilor sociale, despre creşterea porcilor, despre fostul Sultan al Turciei, despre raţionalizarea producţiei zahărului în timpul războiului, se datorează informaţiilor primite de la Peddley. Era înspăimântător, cu adevărat înspăimântător; ar fi peste putinţă să găseşti o altă expresie pentru a-l caracteriza. Mi-e peste putinţă să-mi închipui un al doilea om pe pământ, cu care aş fi mai puţin dispus să petrec un ceas împreună. Şi cu toate acestea, Peddley era un om extrem de amabil şi plin de toate calităţile. Avea o inimă foarte bună. Era energic şi capabil. Era chiar inteligent. Ar fi fost peste putinţă să-l asculţi vorbind despre asigurările sociale sau despre îngrăşămintele artificiale, fără să-ţi dai seama că este complet stăpân pe subiectul despre care-ţi vorbeşte. Dar, afară de asta, un avocat atât de strălucit ca Peddley ar fi peste putinţă să fie un prost. Cel puţin aceasta era părerea noastră a celor care nu făceam parte din corpul avocaţilor. Ceea ce-l făcea pe omul acesta să fie atât de insuportabil era tocmai geniul lui atât de neobişnuit, de a se ocupa numai de banalităţi, pedanteria lui gata întotdeauna să se afirme, glasul lui, instinctul lui social extrem de dezvoltat şi, la urmă de tot, insensibilitatea lui. Geniul lui de a se preocupa de lucruri banale îl condamna să se gândească la subiecte care nu puteau interesa pe nimeni; chiar dacă se întâmpla să discute din când în când despre câte o problemă mult mai interesantă decât sistemul bancar elveţian, avea totuşi calitatea de a o expune în aşa fel, încât subiectul să pară cât se poate de banal. Graţie unui proces de alchimie inversată, era în stare să transforme în plumb până şi aurul pur. Slăbiciunea lui de a se afirma, dublată de un anumit instinct pedagogic, îl făcea să aspire la ambiţia de a deveni pentru semenii lui un fel de profesor; îi plăcea să se audă pe sine însuşi vorbind. Şi ce glas avea! Nu era lipsit de muzicalitate, dar era un glas sonor, puternic şi persistent. Răsunetul glasului său te făcea să tresari şi provoca o învălmăşeală de unde în creierul tău. Îmi era peste putinţă să ascult la ce spune mai mult de câteva minute, fără să simt că-mi vine ameţeală şi să mă simt zăpăcit. Dacă aş fi fost determinat să-mi trăiesc viaţa alături de omul acesta şi să-l aud mereu vorbind, cred că la un moment dat aş fi început şi eu să mă învârtesc pe loc – fără să mă mai pot opri – cum fac şoarecii dansatori din Japonia. Glasul lui Peddley acţiona asupra simţurilor semicirculare. La asta se mai adăuga şi sociabilitatea lui. Era un fel de pasiune, un fel de viciu; nu era în stare să trăiască altfel decât în tovărăşia semenilor săi. Pentru el era o adevărată tortură să fie condamnat să stea singur. Adulmeca de departe tovărăşia cuiva, exact cum fiara îşi adulmecă prada. Dar, amănunt destul de straniu, omul acesta nu urmărea şi nici nu ţinea să aibă o prietenie sau să fie în relaţii intime cu cineva. După cât ştiu eu, el n-avea prieteni, în strictul înţeles al cuvântului. El nu urmărea decât să facă cunoştinţe şi să aibă auditori; tot ce avea omul acesta în viaţa socială erau cunoştinţe şi ascultători, împotriva voinţei lor. La începutul cunoştinţei mele cu Peddley, mă întrebasem de multe ori ce face omul acesta când simte nevoia să-şi mărturisească preocupările şi gândurile intime cuiva care să-l poată înţelege. Nu mult după aceea însă am început să mă îndoiesc de faptul că Peddley ar avea o viaţă intimă care să merite să vorbeşti despre ea. Numai rareori se întâmpla, când datorită unei explozii catastrofale învelişul existenţei lui publice era înlăturat, să ducă şi el o viaţă strict intimă. Când evenimentele se desfăşurau normal, urmându-şi drumul lor obişnuit, viaţa lui se limita să se manifeste numai la suprafaţă, în birou, la club, la masă şi se simţea cât se poate de mulţumit dacă se întâmpla să aibă pe cineva care să fie dispus să-l asculte. Puţin îl interesa dacă auditorii lui îl ascultau cu vădită şi extremă indiferenţă. Exact ca şi Herbert – şi ca majoritatea pisălogilor – nu da decât o relativă atenţie celor pe care-i obliga să-i suporte prezenţa. Vedea că sunt în faţa lui, că fiziceşte stau alături de el, şi atât îi era de ajuns. Sentimentele şi gândurile lor nu-l interesau câtuşi de puţin. Această indiferenţă, dublată de arzătoarea lui sociabilitate, reprezentau însăşi puterea lui. Era astfel în stare să-şi adulmece victimele şi să le tortureze, fără niciun fel de remuşcare. În fond, dacă s-ar întâmpla ca lupul să ţină seama de sentimentele mielului, ar fi peste (putinţă să nu devină vegetarian. Lupul însă nu ţine seamă de nimic. Se gândeşte numai la foamea lui şi la gustul pe care-l are carnea de miel. Tot aşa se întâmpla şi cu John Peddley. Incapabil să-şi dea seama de groaza pe care o inspira victimelor lui, de chinurile morale prin care trebuiau să treacă, îşi vedea de drumul lui, fără să se oprească şi fără să simtă niciun fel de remuşcare.