Aldous Huxley

Reintoarcere in minunata Lume Noua de Aldous Huxley Prefaţă   ALDOUS HUXLEY – ÎNTRE DILEMELE EXISTENŢEI ŞI LABIRINTUL FICŢIUNII   Puţini scriitori englezi din secolul al XX-lea au fost atât de elogiaţi şi de denigraţi ca Aldous Huxley. „Niciun alt scriitor din vremea noastră nu şi-a câştigat o recunoaştere într-un mod atât de rapid şi cu o atât de mare siguranţă; în comparaţie cu ascensiunea şi acceptarea sa, cele ale d-lui Lawrence şi ale d-lui Eliot au fost treptate, aproape dureroase”. Astfel era caracterizat Huxley de către Edwin Muir încă în 19261. La mai puţin de un deceniu de la debutul său editorial, Grant Overton ţinea să remarce că primele ediţii ale cărţilor acestuia se află la mare preţuire deopotrivă printre anticari şi colecţionari, precum şi că acela care le-a scris e considerat de către cititori drept „cel mai cultivat om din Anglia […], aproape singura mare speranţă care a mai rămas literaturii engleze”2. O încercare de istorie a romanului englez, publicată în 1932, ajungea la concluzia asemănătoare că niciunui alt scriitor tânăr nu i-a fost dat să fie „mai reprezentativ pentru generaţia sa decât i-a fost dat lui Aldous Huxley”3. Şi într-adevăr, niciun alt scriitor englez din deceniul al treilea al secolului nostru nu pare să se fi bucurat de o apreciere critică mai favorabilă, chiar dacă au existat cazuri când aceste aprecieri au fost exprimate în termeni dintre cei mai surprinzători – precum etichetarea, de către Carl şi Mark Van Doren, drept „un tânăr strălucitor şi pervers”4. La rândul său, Alexander Henderson îşi va începe binecunoscuta monografie despre Huxley, publicată în 1936 şi republicată în 1964, cu afirmaţia: „Nu există vreun alt scriitor în viaţă care să merite mai mult ca Huxley să fie recitit, după cum nu există niciun altul care să poată să inspire curajul Europei în faţa titanilor literaturii americane: Hemingway, Dos Passos şi Faulkner. Puţini scriitori au lucruri mai importante de spus decât Huxley, şi niciunul nu face dovada vreunei fineţi stilistice mai mari, a unei maliţiozităţi exprimate mai politicos, a unei perfecţiuni artistice mai profunde şi mai trainice”5. Chiar şi D. H. Lawrence îi va scrie lui Huxley, cu ambigua sinceritate a scrisorilor sale: „Ai reuşit să înfăţişezi adevărul, probabil ultimul adevăr despre tine şi despre generaţia ta […] scrierea romanului Punct Contrapunct a necesitat de zece ori mai mult curaj decât am avut eu scriind Lady C. (n.n. Amantul doamnei Chatterley)”6. Dintre toţi romancierii de primă mărime, Aldous Huxley a fost adeseori considerat drept cel mai spiritual şi mai ireverenţios. Începând cu anii ’20 şi continuând cu anii ’30, notorietatea sa literară s-a manifestat îndeosebi în domeniul satirei sociale, gen pe care l-a folosit în imortalizarea unei întregi perioade şi a modului ei de viaţă7. Prima tentativă de reducere a proporţiilor acestui mit aparţine lui David Daiches, care în lucrarea The Novel and the Modern World (Romanul şi lumea modernă, 1939), precum şi în articolul Novels of Aldous Huxley (Romanele lui Aldous Huxley), publicat în revista „The New Republic”, îi contestă lui Huxley calitatea de scriitor serios, criticând „calitatea esenţialmente neorganică a aparatului tehnic folosit8” şi sugerând faptul că adevăratul Huxley trebuie căutat mai degrabă în scrierile lui eseistice. David Daiches afirmă fără ezitare că „Huxley nu e nicidecum un romancier; niciodată nu a fost în stare - şi nici nu manifestă vreun interes - să stăpânească fie şi numai elementele ce ţin de forma şi de structura literaturii […] Romanele sale sunt fie o serie de schiţări ale profilului câte unui personaj, fie simple fabulaţii sau broşuri9”. În ediţia revizuită a cărţii The Novel and the Modern World (Chicago, 1960), Daiches este şi mai tranşant în judecăţile sale de valoare, susţinând faptul că Huxley nici nu poate fi considerat romancier în sensul adevărat al cuvântului10. O armată de alţi critici, mai mult sau mai puţin competenţi, şi-au făcut un titlu de glorie din denigrarea lui, excelând în folosirea unor termeni dintre cei mai tăioşi. Exemplul extrem îl oferă R. C. Bald, care-l învinuieşte de plagiat. În opinia acestuia, „Huxley recurge - într-un mod ce depăşeşte limita oricărei decenţe - nu doar la cuvinte sau expresii din operele altor scriitori, dar şi la personajele pe care aceştia le-au creat ori la tehnicile literare folosite de aceştia11”. Cititorul interesat de scriitorul Aldous Huxley mai poate găsi, în evantaiul de opinii critice situate între cele două judecăţi amintite mai sus, şi părerea, larg împărtăşită, că cele mai bune opere scrise de acesta sunt cele dintre anii 1920 şi 1930. „Anii ’20 şi Huxley sunt inseparabili; scriitorul a contribuit la crearea atmosferei specifice acestei perioade, precum şi la schimbarea de atmosferă ce a marcat sfârşitul decadei respective”, afirmă criticul Walter Allen, adăugând că cele dintâi romane scrise de Huxley „au aproape aceeaşi prospeţime ca atunci când au fost scrise12”. G. S. Frazer se raliază acestei opinii: „Huxley a fost […] un scriitor inegal. Probabil, romanele sale de tinereţe […] sunt cele care rezistă cel mai bine13”. De asemenea, referindu-se la ultimii ani de viaţă, în care criticii au sancţionat viziunea sa ştiinţifico-religioasă palidă şi posomorâtă, comentatorul de mai sus mai observă că „dintr-un punct de vedere pur literar, cu siguranţă că Huxley a scris prea mult - mult prea multe romane, eseuri, cărţi de călătorie divagante, astfel că talentul său - real, dar nu şi excedentar sau abundent - nu a putut face faţă unei asemenea risipe14. Opinii precum cele de mai sus au dus la evaluări de-a dreptul deconcertante ale meritelor literare ale scriitorului. Astfel, în timp ce există aproape un consens în ceea ce priveşte locul lui Huxley ca moralist, mai există încă destui care se îndoiesc că acesta a fost un romancier autentic. Atitudinea aceasta se reflectă şi în multitudinea de termeni cu care îl etichetează criticii literari: „autor de romane de idei15” , „autor de satiră menippeană16” , „eseist înnăscut17”. Situaţia este şi mai mult complicată de faptul, oarecum paradoxal, că până şi între cei care-l admiră pe Aldous Huxley şi i-au examinat competent şi exhaustiv opera, apar frecvente dezacorduri în ceea ce priveşte adevărata valoarea a principalelor opere pe care acesta le-a scris. Peter Bowering, de exemplu, subliniază importanţa unui roman precum Eyeless in Gaza (Orb prin Gaza), pe care-l consideră ca având o poziţie centrală în cadrul operei lui Huxley luate ca întreg18, precum şi a unui personaj precum Dr. Miller, protagonistul cărţii respective, pe care-l socoate drept „primul dintre profeţii autentici” creaţi de Aldous Huxley19. În schimb, Jerome Meckier consideră aceeaşi carte drept un roman lipsit de virtuţi dramatice20, principalul său defect constând în eşecul încercării doctorului Miller de a fi un deus ex machina, personajul respectiv fiind „un individ palid, lipsit de culoare, neclar, ale cărui soluţii la problemele lumii par aproape simpliste21”. George Woodcock nu diferă prea mult de Bowering în opiniile sale, atunci când se referă la romanul Orb prin Gaza ca fiind, în termeni pur literari, cel mai bun roman al lui Huxley22. Vorbind despre Geniul şi zeiţa, Keith May avansează ideea că, „din unghiul unor asemănări cu alte scrieri ale lui Huxley […], Geniul şi zeiţa conţine afirmaţii ori insinuări evidente, care, într-un anumit sens, depăşesc tot ceea ce a scris înainte sau după acest roman23”. Laurence Brander ţine să laude şi el această „scriere chauceriană24”, spre deosebire de Charles M. Holmes, care crede că e vorba de „un roman slab, având parte de acelaşi eşec ca şi piesa de teatru pe care a inspirat-o25”. Island (Insula), ultimul şi mult controversatul roman al lui Huxley, l-a făcut pe Brander să scrie: „Pentru cei care s-au pregătit pentru receptarea acestui roman, citind toate textele huxleyiene care au condus la scrierea sa, el reprezintă o cât se poate de potrivită răsplată a studiului intens pe care-l reclamă26”. Charles M. Holmes însă este de cu totul altă părere, susţinând că, „citit ca un roman, ca produs al imaginaţiei artistice, Insula este un eşec, aşa cum, de altfel, cei mai mulţi dintre primii ei recenzaţi s-au şi grăbit să arate27”. Lista afirmaţiilor ce se bat cap în cap nu se rezumă la cele de mai sus. Oricât de stranie poate apărea cititorului obişnuit, lipsa de consecvenţă a operei huxleyiene este, în mai multe privinţe, expresia scrisă a lumii în care a trăit, precum şi a propriului său deghizament spiritual, versatil şi proteic. Să nu uităm nici faptul că Huxley şi-a scris opera de-a lungul a patru - dintre cele mai pline de evenimente - decade din istoria lumii occidentale, în care a putut fi martor la consecinţele exploziei demografice, la evoluţia societăţii industriale, la două războaie mondiale, precum şi la descoperirile din domeniul ştiinţei care au dus la progrese tehnologice fără precedent. Huxley a avut ocazia să contemple aceste evenimente desfăşurate pe fundalul unei tot mai mari agitaţii, al echilibrului spiritual fragil al lumii moderne. În încercările sale, câteodată disperate, de a oferi cititorilor o imagine cât mai amănunţită şi mai revelatoare a acestei lumi şi a locuitorilor ei neurastenici, Huxley a adoptat şi respins idei într-un ritm alarmant; el şi-a modificat continuu atitudinea, astfel încât exegeţii săi cu greu au mai putut ţine pasul cu uimitoarele sale transformări. Vorbeşte de la sine, în acest sens, chiar metamorfozarea sa dintr-un om de ştiinţă ateu într-un mistic înclinat spre o reconciliere a ştiinţei cu religia. Ceea ce se poate afirma cu certitudine e că mediul familial a avut pentru Huxley un efect favorabil în dezvoltarea creativităţii, fără să mai socotim şi zestrea lui ereditară28. Scriitorul a fost cel de-al treilea copil din cei patru pe care i-a avut familia Leonard Huxley şi, din punct de vedere fizic, era firav, „sensibil, avea probleme cu inima, precum şi un cap atât de mare încât până la vârsta de doi ani nici nu a fost în stare să umble29”. Masivitatea capului său i-a adus în copilărie porecla de „Ogie” (derivată de la englezescul ogre, „uriaş sau căpcăun”). Trei experienţe traumatice, suferite între vârsta de 16 şi 20 de ani, vor avea un impact deosebit asupra evoluţiei viitorului scriitor. Prima are loc în 1908, când mama îi moare de cancer. Momentul are pentru Aldous semnificaţia unei dizolvări a unităţii familiei, a unei iremediabile pierderi, făcându-l să apară dintr-odată „atât de ciudat de adult, atât de asemănător unui Arnold30”. Adolescentul de acum avea mai târziu să transfigureze literar această experienţă în paginile memorabile ale romanelor Antic Hay (Dans grotesc) şi Eyeless in Gaza (Orb prin Gaza). Cea de-a doua încercare se leagă de perioada când, studiind la Eton, e afectat de ceea ce, în cele din urmă, va primi diagnosticul de keratitis punctata, o inflamare a corneei. În pofida operaţiilor la care este supus, trebuie să se împace în cele din urmă cu gândul că va fi lipsit de vedere pentru tot restul vieţii, astfel că îşi întrerupe studiile la Eton. Rudele îl înconjoară cu toată grija şi abnegaţia de care are nevoie. Simptomatic pentru Huxley, el refuză să se lase cuprins de deznădejde şi învaţă de unul singur Braille. Orbirea temporară de care a suferit nu l-a înfrânt, un bun exemplu în acest sens oferindu-l scrisoarea pe care a scris-o mai târziu vărului său Gervas. În opinia lui Huxley, orbirea sa vremelnică (timp de aproximativ un an şi jumătate) n-a făcut altceva decât să-l împiedice să „ajungă în totalitate un gentleman englez instruit într-o şcoală privată. Soarta dă câteodată dovadă de bunătate faţă de noi chiar atunci când pare a fi neîndurătoare. Orbirea mea temporară m-a împiedicat să ajung doctor, lucru pentru care, de asemenea, îi sunt recunoscător. Fiindcă, dacă surmenajul pricinuit de activitatea mea ca ziarist m-a adus până în pragul morţii, cu siguranţă că aş fi ajuns să mor prematur consacrându-mă mult mai extenuantei profesii de doctor”. Aceasta este perioada în care scriitorul reuşeşte să-şi antreneze extraordinara sa memorie, elaborându-şi, pentru uzul propriu, „o filozofie care să însemne mai mult decât subiectivitatea berkleiană31”. Tot acum termină de scris un roman de 90000 de cuvinte, al cărui manuscris a fost pierdut. După aproximativ un an şi jumătate şi patru operaţii succesive, vederea începe să i se îmbunătăţească, rămânând însă pentru tot restul vieţii, dureros de departe de o vedere normală. Un alt eveniment care avea să-l marcheze pe Huxley a fost depresia nervoasă care l-a cuprins brusc pe fratele său Trevenen, apreciat pentru sensibilitatea şi rectitudinea lui de caracter, depresie ce l-a determinat să se sinucidă la vârsta de doar douăzeci şi patru de ani. Acesta a fost un moment decisiv al alunecării lui Aldous Huxley în binecunoscutul său scepticism32.  În pofida vederii sale slabe, Aldous Huxley devine student la Balliol College, Oxford, unde se distinge prin merite excepţionale la literatura engleză33. O vreme se foloseşte pentru citit de o lupă, până când va reuşi, pe baza metodei curative Bates, să-şi îmbunătăţească vederea şi să-şi termine studiile în 1915. Chiar şi aşa, vederea sa precară va continua să-l izoleze, îndeosebi în tinereţe, făcându-l să afirme, cu un prilej, că aceasta a fost „unicul lucru cu adevărat important din viaţa sa34”. „Keratitis punctata” avea să remarce câteodată scriitorul, drept scuză pentru dificultăţile de care se izbea în procesul comunicării, „şi-a pus amprenta asupra mea şi continuă să şi-o pună35”. După absolvirea Universităţii din Oxford, predă pentru o vreme la Eton, însă, nu după mult timp, abandonează această activitate şi se alătură colectivului editorial al revistei „Atheneum” (între anii 1919 şi 1920), iar apoi face parte din acela al revistei „The Westminster Review” (între 1920 şi 1921)36. Există numeroase indicii că Huxley a fost deosebit de neplăcut impresionat atât de activitatea didactică, cât şi de jurnalistică, preferinţa sa îndreptându-se spre scrierea de versuri. Primul său volum de poezie, The Burning Wheel (Roata în flăcări), apăruse deja în 1916, urmat un an mai târziu de Jonah (Iona), iar apoi, în 1918 şi, respectiv, în 1920, de The Defeat of Youth and Other Poems (Tinereţe înfrântă şi alte poeme), Leda (Leda). În 1925, Huxley va publica Selected Poems (Poezii alese), iar în 1929 Arabia Infelix and Other Poems (Arabia Infelix şi alte poezii), urmat în 1931 de The Cicadas and Other Poems (Greierii şi alte poezii)37. Huxley nu a fost un poet înnăscut38, geniul său literar exercitându-se în domeniul prozei - operele de acest fel fiind cele care exprimă adevărata măsură a talentului scriitorului şi pun cel mai bine în lumină biografia sa spirituală. Alexander Henderson recunoştea încă din 1936 că „atunci când scrie despre Huxley, biografului nu-i rămâne prea mult spaţiu de manevră. Viaţa prozatorului nu a fost una picarescă. Frământările, emoţiile lui au fost interioare, iar istoria acestora una psihologică. Totul a depins de modul de surprindere a evoluţiei mentale39”. În pofida aspectelor „senzaţionale” ale biografiei sale (cum ar fi „experienţele” mistice la care Huxley s-a supus, ori cele în care s-a bazat pe folosirea unor droguri precum mescalina şi LSD), în pofida numeroaselor relaţii sociale pe care le-a întreţinut (stau mărturie, în acest sens, scrisorile sale; publicate în volumul Collected Letters), în pofida unor afirmaţii proprii (de genul: „În ceea ce mă priveşte, pot tolera doar reticenţa40”), o mare parte a vieţii lui Huxley se găseşte descrisă, direct sau indirect, în operele sale. Portretul spiritual al lui Huxley ar fi însă incomplet fără o raportare a creşterii prestigiului său literar raportat la fundalul social şi cultural al epocii. Maturizarea lui Huxley coincide, în acest sens, cu anii Primului Război Mondial. Ce a însemnat pentru Anglia acest război aflăm din prezentarea concisă făcută de Brinton, Christopher şi Wolf în lucrarea Civilization in the West (Civilizaţia în Occident): „Marea Britanie a înregistrat în Primul Război Mondial peste 750.000 de morţi şi 1.500.000 de răniţi, între care mulţi tineri de perspectivă, reprezentanţi ai unei întregi generaţii. Severele pierderi economice au inclus 40% din flota comercială; datoria naţională s-a înzecit, în timp ce multe dintre investiţiile britanice făcute peste hotare au trebuit lichidate. Mecanismele comerţului exterior care au dus la prosperitatea Marii Britanii nu au putut fi refăcute imediat. Mai mult, producţia industrială a Statelor Unite, a Canadei, chiar şi a Indiei, a fost stimulată de necesităţile războiului, iar aceste ţări se aflau acum în competiţie cu Marea Britanie. În anii ’20, mecanismul industrial german, ajutat de investiţii americane, revenea în competiţie. Marea Britanie, iniţiatoarea revoluţiei industriale, îşi pierduse locul fruntaş în acest domeniu41”. Referindu-se la aceeaşi perioadă, criticul Walter Allen scrie: „După Primul Război Mondial, perioada ce se încheiase în iulie 1914 părea tot atât de îndepărtată ca şi faţa nevăzută a lunii. Războiul dusese la o fractură temporară în peisajul temporal, asemănătoare unei enorme catastrofe naturale - ştergând graniţe de mult stabilite, aruncând până în înaltul cerului semne de hotar care ani de zile fuseseră acceptate necondiţionat. Războiul a apărut ca un fel de fisură adâncă şi nemărginită între prezent şi trecut, încât prezentul şi trecutul păreau aproape, dar atât de diferite unul de celălalt. A interpus o mare prăpastie între tinerii care luptaseră pe front şi vârstnicii care rămăseseră acasă. Tot ceea ce păruse până atunci certitudine, toate lucrurile înţelese de la sine, pe care Marea Britanie le nutrise timp de o sută de ani de virtuală pace […] au fost demascate drept iluzii. Războiul a dus la o accelerare fără precedent a schimbărilor sociale. A dus la emanciparea femeii; a dus la emanciparea clasei muncitoare […] A afectat toate lucrurile şi toţi oamenii. Nimic nu a mai fost ca înainte42”. Tânăr sensibil, înzestrat cu o irezistibilă curiozitate intelectuală, Aldous Huxley a perceput din plin toate aceste schimbări - perimarea vechilor valori şi incertitudinile epocii moderne43. Relativa stabilitate din epocile victoriană şi edwardiană nu mai exista, iar dezvoltarea unei conştiinţe sociale coincidea cu un declin al religiozităţii oamenilor. După război, a apărut o „generaţie pierdută” sau de „tineri furioşi” (chiar dacă această ultimă etichetare avea să fie inventată abia după cel de-al Doilea Război Mondial). Epoca ce a urmat a purtat nume ca „epoca anxietăţii”, „epoca aspirinei”, „epoca măcelurilor”, „epoca tranchilizantelor”44. Aceeaşi epocă a fost însă martora unei extraordinare izbucniri de energii, de imaginaţie, inventivitate şi îndrăzneală45. Nu e deloc de mirare că, în aceste condiţii, una dintre trăsăturile definitorii ale epocii care a urmat Primului Război Mondial este tocmai caracterul ei contradictoriu. Epoca a marcat şi o reacţie împotriva nedreptăţilor de ordin economic şi social (elocvente rămânând, în acest sens, utopiile lui Wells, unele dintre piesele lui Bernard Shaw, precum şi ultima trilogie scrisă de Galsworthy), iar în planul artei şi literaturii, o reacţie împotriva romantismului (îndeosebi împotriva poeziei lui Tennyson şi Swinburne) şi, nu mai puţin, o luare de atitudine împotriva realismului de tip edwardian (prin scrierile lui Conrad şi ale lui Bennett). Dacă scriitorii menţionaţi mai sus s-au mulţumit doar să pună sub semnul îndoielii valorile tradiţionale, alţii, cum ar fi James Joyce, Virginia Woolf, D. H. Lawrence, s-au rupt complet de ele. Cea mai grăitoare expresie a acestei atitudini o găsim în romanul Portret al artistului în tinereţe de James Joyce, în care Stephen Dedalus exclamă: „Tu îmi vorbeşti de naţionalitate, limbă, religie. Eu am să încerc să zbor dincolo de aceste mreje46”. Este imposibil de evaluat cu exactitate în ce măsură a fost influenţat Aldous Huxley de climatul social şi literar al epocii. Scriitorul a făcut dese referiri la autori şi la evenimente contemporane, raportându-se însă nu mai puţin şi la scriitorii din secolele anterioare. În orice caz, vremurile pe care le-a trăit şi-au adus şi ele contribuţia lor la formarea concepţiilor sale. Un aspect ce nu trebuie în niciun caz trecut cu vederea îl constituie discrepanţa dintre valorile ştiinţifice şi cele spirituale - ajunsă una dintre trăsăturile definitorii ale epocii moderne. Bertrand Russell, în cartea sa Scientific Outlook (Perspectiva ştiinţifică), publicată în 1931, definea ştiinţa drept „cunoaşterea puterii”, deosebind-o de „cunoaşterea iubirii” pe care o caută misticul, îndrăgostitul, poetul. Filozoful susţinea, în aceeaşi ordine de idei, şi că „[…] nu putem cuceri lumea în calitate de tehnicieni decât dacă renunţăm la lume ca îndrăgostiţi. Această împărţire din sufletul omenesc are însă un efect fatal asupra a tot ce e mai bun în om47”. Chiar dacă veridicitatea acestei ultime afirmaţii rămâne discutabilă, ea este, cât se poate de relevantă în ceea ce priveşte evoluţia literară a lui Huxley. Pe lângă mediul familial şi receptivitatea lui Huxley faţă de realităţile sociale, un alt factor important ce trebuie avut în vedere îl reprezintă educaţia pe care a primit-o, precum şi rolul formativ pe care l-au avut, în cazul său, lecturile. Personalitatea literară a lui Huxley îşi trage astfel seva dintr-o vastă zonă de valori spirituale, din rândul cărora nu lipsesc nici cele ale epocii elisabetane, scriitorul fiind şi un bun cunoscător şi al literaturii eline şi latine. Un alt fapt ce nu trebuie pierdut din vedere e acela că Aldous Huxley a studiat literatura engleză la Balliol College, Oxford, cu un profesor de literatură engleză celebru la vremea aceea, Sir Walter Raleigh48. În timpul unei prime etape de formare spirituală, idealismul wordsworthian, acea credinţă tulbure în existenţa unei lumi spirituale, a făcut o puternică impresie asupra lui Huxley, cunoscând, după aceea, şi o cât se poate de dramatică abordare în Those Barren Leaves (File veştede). Înainte însă de această etapă ce corespunde studiilor sale la Oxford, Huxley a fost puternic atras de John Ruskin49, îndeosebi de importanţa pe care acesta o acorda libertăţii artei50. Pe de altă parte, idealismul subiectiv ipostaziat de William Blake avea să-l marcheze şi pe Huxley, inspirându-i afirmaţii de genul „nicio filozofie nu este atât de captivantă ca aceea a lui Blake, care are talentul de a împreuna adevăruri atât de profunde şi de importante cu o atât de frumoasă împlinire a dorinţei51”. La începutul anilor ’20, vederile lui Huxley despre artă şi literatură aveau să cunoască însă o schimbare radicală. Astfel, după 1926, când s-a împrietenit cu D. H. Lawrence, Huxley a făcut eforturi deosebite pentru a îmbrăţişa credinţa lui Lawrence în viaţa instinctuală52. Strădaniile sale în această direcţie aveau să scadă totuşi în intensitate curând după moartea lui Lawrence, survenită în 1930. D. H. Lawrence a fost singurul scriitor contemporan care l-a impresionat enorm pe Huxley. Prefaţând Scrisorile lui D. H. Lawrence, Huxley avea să scrie: „într-un jurnal ţinut spasmodic, găsesc această însemnare, datată 17 decembrie 1927: Luat masa de prânz şi petrecut după-amiaza cu familia Lawrence. D.H.L. este într-o formă admirabilă. E unul dintre puţinii oameni faţă de care simt respect şi admiraţie. În ceea ce priveşte majoritatea oamenilor remarcabili pe care i-am întâlnit, simt că, în orice caz, ei aparţin aceleiaşi specii căreia îi aparţin şi eu. Dar omul acesta are ceva deosebit şi superior, prin natură şi nu doar prin mărime53”. Chiar şi trei decenii mai târziu, Huxley avea să declare că încă îi place Lawrence: „Cât de bun este, îndeosebi în povestiri. Am citit deunăzi Women in Love (Femei îndrăgostite) şi mi s-a părut iar a fi o lucrare foarte bună. Vivacitatea descrierilor de natură este uimitoare la Lawrence. […] Am fost foarte legat de Lawrence ca persoană54”. Totuşi influenţa exercitată de D. H. Lawrence asupra lui Huxley nu a putut rămâne decât una de ordin teoretic. Semnificativ este, în acest sens, fie şi numai faptul că, în Punct Contrapunct (1928), personajul Mark Rampion (D. H. Lawrence) se deosebeşte radical de Philip Quarles. În exegeza intitulată Satire and Structure (Satiră şi structură), Jerome Meckier supune unei ample analize raporturile dintre D. H. Lawrence şi Aldous Huxley, dedicând acestor aspecte un întreg capitol - „Interludiul lawrencean al lui Huxley: compromisul latin eşuat” - şi subliniind cu deosebită tărie influenţa pe care a exercitat-o Lawrence asupra creaţiei literare a lui Huxley. Totuşi subscriem mai degrabă la părerea lui George Woodcock, care respinge ideea unei atari înrâuriri, convins fiind că „influenţa lui Lawrence nu a fost mai mare decât aceea a lui Dostoievski (mult subestimată) şi, totodată, după toate probabilităţile, mai redusă decât aceea a unor scriitori contemporani precum Proust, Malraux şi, mai ales, Gide55”. Un alt lucru ce nu trebuie pierdut din vedere este pasiunea lui Huxley pentru opera lui Shakespeare56, precum şi pentru muzică57, îndeosebi pentru Beethoven şi Bach - dusă până la considerarea, cât se poate de serioasă, a muzicalizării prozei literare; lucru depăşind ca importanţă faptul că, în 1908 (moment când, în opinia lui Alexander Henderson, Huxley a început să citească literatură pentru adulţi), tradiţia artistică a anilor 1890, a tot ceea ce s-a numit „sfârşit de secol”, era încă activă58. Era la modă să mergi în Franţa în căutarea lucrurilor de prim rang. Fie că era vorba, cu precădere, de influenţa exercitată de literatura franceză, pe atunci la modă59 (situaţie, am putea spune, dintotdeauna a literaturii engleze), fie că era vorba doar de faptul că Huxley găsise prielnic contactul său cu spiritul literaturii franceze, cert e că aceasta din urmă a avut un efect determinant asupra personalităţii artistice a scriitorului englez60. Înclinăm, în această privinţă, să acceptăm drept validă a doua ipoteză, cu atât mai mult cu cât Huxley însuşi ne asigură că, în opinia sa, „întruparea saxonă şi celtică reclamă o constantă reîmpreunare cu spiritul latin61”. Acestea fiind datele problemei, este aproape imposibil să trecem cu vederea consideraţia lui André Maurois: „Aldous Huxley a fost în egală măsură un om de cultură franceză şi engleză62”. Nu a fost influenţat însă doar într-un singur mod de cultura franceză. Huxley a nutrit admiraţie pentru Benjamin Constant (şi personajul acestuia, Adolphe), şi pentru Molière, La Fontaine, Pascal, la Rochefoucauld revenind în repetate rânduri la secolul al XVIII-lea francez (Crebillon, Andrea de Nerciat, Voltaire, Rousseau şi, în special, Diderot, despre care a scris o serie de articole în revista „Atheneum” ori la care face referire în romanele sale). Diderot a ajuns să fie considerat astfel de către Huxley, la un mod superlativ, „drept singurul scriitor important care şi-a dat silinţa să se familiarizeze cu tehnologia vremii sale şi care şi-a folosit talentul în vederea comunicării cunoştinţelor sale63”. În tinereţe, Huxley a mai fost atras de unii scriitori romantici francezi, la adresa cărora, mai târziu, va ajunge să emită păreri critice nu dintre cele mai favorabile (George Sand, Alfred de Musset); pe de altă parte, simpatia sa a rămas constantă în privinţa unor prozatori şi poeţi francezi din secolul al XIX-lea precum Gerard de Nerval, Teophile Gauthier, Laurant Tailhade, Paul Verlaine şi Emile Zola, Mallarme, Rimbaud, Baudelaire şi Jules Laforgue64. Să nu uităm că în anii 1919-1920, pe când John Middleton Murry şi profesorul George Saintsbury publicau articole despre literatura franceză în revista „Atheneum”, tânărul pe atunci Aldous Huxley a avut de examinat o mulţime de noi apariţii editoriale din Franţa - pentru a se putea edifica asupra traducerii în limba engleză a unor lucrări contemporane scrise în limba franceză, expediate pe adresa revistei. Activitatea de acest gen explică numărul mare de referinţe la literatura franceză contemporană şi la reprezentanţii acesteia, ce pot fi întâlnite în eseurile sale. În 1920, pe vremea când Romain Roland era ignorat de către criticii din ţara sa, Aldous Huxley l-a elogiat într-o serie de articole publicate în revista „Atheneum”, mai târziu însă avea să fie tot mai sever în părerile sale critice despre scriitorul francez65. O foarte puternică influenţă asupra lui Aldous Huxley va fi aceea exercitată, fără îndoială, de marii maeştri francezi ai romanului. Într-o scrisoare datată 28 noiembrie 1918, scriitorul îi scrie cumnatei sale, Juliette: „Nu am mai citit în ultimul timp nimic altceva decât Flaubert şi Stendhal; cei mai de seamă francezi66”. Doi ani mai târziu, în iulie 1920, notează despre Balzac, în revista „Atheneum”: „Timp de câteva luni, cu puţine întreruperi pricinuite de urgenţa altor afaceri, am devorat operele lui Balzac. Deşi, în cazul de faţă, a devora este un cuvânt mult prea nobil şi leonin. Confruntat cu Comedia Umană, te simţi asemeni unui şoricel aflat în preajma unei bucăţi enorme de caşcaval, de forma lunii67”. Totuşi scriitorul francez care a exercitat efectiv cea mai mare influenţă asupra lui Huxley a fost André Gide68. A mai fost influenţat de Anatole France, cu care, mai presus de orice, avea în comun „frica şi ura faţă de creştinismul de tip sceptic, ce urăşte frumuseţea şi este de o seriozitate ucigătoare69”. André Maurois are dreptate când afirmă că romanele de început ale lui Huxley „amintesc de Anatole France: dialogul pe care-l poartă personajele sale spirituale şi pline de senzualitate - ţinute în foarte mare măsură sub control - este demn de Jerome Coignard sau de Bergeret70”. Deşi Aldous Huxley a susţinut că doar în tinereţe a manifestat interes pentru Anatole France, se mai poate observa totuşi destul din Anatole France şi în cele două biografii ale sale, Grey Eminence (Eminenţa cenuşie) şi The Devils of Loudun (Diavolii din Loudun). Huxley a manifestat entuziasm şi admiraţie în 1915 la contactul cu opera lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut, scriind mai târziu despre romancierul francez că „este un La Rochefoucauld la o scară de 10000 de ori mai mare71”. În Proper Studies (Studii adecvate), Huxley va fi totuşi mult mai critic în opiniile sale despre Proust, susţinând că acesta ne oferă o imagine a naturii umane „în starea ei crudă, ca să spunem aşa, fără să ne sugereze o singură dată cum ar trebui prelucrat acel material brut. […] Proust, voluptate ştiinţifică a emoţiilor, pare să nu aibă nicio ambiţie de a face mai mult decât să se cunoască pe sine; niciodată nu pare să-i fi trecut prin minte că ar putea să-şi folosească cunoştinţele şi în scopul de a deveni mai bun72”. Citatele de mai sus surprind cât se poate de elocvent evoluţia lui Huxley între anii 1925-1927. Începând prin a fi puternic atras de Proust, câteva decenii mai târziu va constata că scriitorul francez nu mai e nicidecum pe gustul său73. Nu este nevoie totuşi de un efort deosebit pentru a identifica influenţa lui Proust în Orb prin Gaza, unul dintre cele mai bune romane scrise de Huxley. Toate cele menţionate mai sus nu sunt decât cele mai evidente exemple ale opiniilor lui Huxley despre literatura franceză. El nu numai că a fost influenţat de scriitorii francezi, dar a mers până acolo încât a creat personaje ce amintesc de autori francezi ori de personaje din cărţile lor. S-au făcut frecvent referiril alter-ego-urile Doamnei Bovary prezente în romanele lui Huxley. În aceeaşi ordine de idei, se cuvine menţionat şi Spandrell (Punct Contrapunct), care pare să fi fost inspirat de Baudelaire. Cele două biografii, Grey Eminence (Eminenţa cenuşie) şi The Devils of Loudun (Diavolii din Loudun), două dintre cele mai bune, dacă nu chiar cele mai bune scrieri ale lui Huxley, se concentrează asupra istoriei Franţei. Începând cu anul în care a fost publicat primul său roman, Crome Yellow (Galben de crom), biografia spirituală a lui Huxley poate fi urmărită în cărţile acestuia. Ceea ce se manifestă astfel este tot mai pregnant scepticism, evident în romanele scrise în anii ’20: Crome Yellow, Antic Hay (Dans grotesc), File veştede, Punct Contrapunct, chiar dacă trăsătura lor precumpănitoare rămâne aceea a unui spirit de excepţie şi unor ironii scânteietoare. Scriitorul a călătorit mult, în India, Birmania, Malaiezia, Japonia, Statele Unite, Mexic, Guatemala, Honduras şi Indiile de Vest. În Europa a stat mai mult în Italia74. La începutul anilor ’30, repulsia sa faţă de fascism75 l-a adus însă în situaţia de a nu mai putea suporta viaţa în Italia şi de a prefera Franţa (La Gorguette, Sanary, Var). Mijlocul deceniului al patrulea îl găseşte implicat în mişcarea pacifistă din Anglia. În 1937, din motive de sănătate, pleacă în Statele Unite, fără nicio intenţie de a se stabili acolo. Cu excepţia unor călătorii ocazionale şi a unor vacanţe, va locui până la sfârşitul vieţii în California, cu precădere în zona Los Angeles. Viaţa în Statele Unite, deşi impresionantă din multe puncte de vedere76, nu a atras după sine sporirea dozei de optimism a autorului. Romanul After Many a Summer (După multe veri) - 1935, s-a dorit a fi, în acest sens, o satiră la adresa binecunoscutului pragmatism american. Totodată, începând cu primii ani ai deceniului cinci, devine tot mai acută dorinţa scriitorului de a duce o viaţă retrasă. Pierzându-şi credinţa în posibilitatea creării unui paradis pământesc, se implică tot mai mult în experienţe mistice, recurgând chiar şi la droguri, în vederea realizării unei desprinderi complete şi a unei contopiri personale cu „unitatea” vieţii. Această turnură pe care a luat-o viaţa lui Huxley se explică, desigur, în mare măsură prin temperamentul său, incapacitatea sa de a se implica activ în viaţa socială, precum şi prin atrocităţile pricinuite de un război de o amploare fără precedent, oferindu-i un subiect de discuţie şi de meditaţie şi intense trăiri, chiar dacă, fiziceşte vorbind, nu a putut lua parte la acesta. Scriitorul este cuprins, în egală măsură, şi de imperioasa dorinţă de a contribui la rezolvarea problemelor omenirii. Conferinţele pe care le susţine în campusurile universitare americane îi sporesc popularitatea, la fel şi sumedenia de articole pe care le dedică unei diversităţi de aspecte ale vieţii şi lumii moderne. În 1955, soţia sa, Maria, cu care se căsătorise în 1919 şi faţă de care, de la moartea lui Trevenen, ajunsese să manifeste un ataşament absolut, moare de cancer la doar trei ani după depistarea cumplitei maladii. Huxley însuşi are din nou probleme cu vederea (după ce, timp de un deceniu, capacitatea sa vizuală cunoscuse o ameliorare), iar, în 1961, suferă un atac de keratitis de pe urma căruia nu-şi va mai reveni niciodată pe deplin. Între timp însă reuşise să-şi elaboreze o filozofie proprie, care să-l ajute să abordeze cu mult stoicism vitregiile sorţii. În 1956 se căsătoreşte cu o muziciană italiană, Laura Archera, şi se dedică total scrierii a ceea ce avea să fie ultimul său roman, Island (Insula), o sinteză a concepţiei sale despre viaţă. Pe planul vieţii de zi cu zi, atât autorul, cât şi membrii familiei sale vor continua să fie urmăriţi de nenoroc. Căsătoria singurului său fiu, promiţătoare la început, se termină cu un divorţ, iar eforturile pe care le face autorul de a-şi vedea opera dramatică încununată de succes sfârşesc cu un eşec (alt semn că Huxley nu a ajuns niciodată la detaşarea dorită). Când casa i-a fost mistuită de un incendiu în 1961, tot ceea ce a reuşit să salveze a fost manuscrisul ultimului său roman, Island (Insula), întâmpinat însă cu răceală de către critici şi niciodată luat în serios de către o mare parte din cititori. Huxley s-a văzut astfel în situaţia de a lua totul de la capăt, la o vârstă înaintată. În 1960 a prezentat primele simptome ale afecţiunii care avea să-l răpună. Calmul şi consideraţia sa faţă de cei din jur au rămas exemplare pe tot parcursul declinului său fizic. A murit la 22 noiembrie 1963. Ultimele sale zile de viaţă au fost consemnate fidel de Laura Archera în This Timeless Moment (Această clipă fără sfârşit). Într-un eseu intitulat Variations on a Musical Theme (Variaţiuni pe o temă muzicală), scris în 1956, Huxley făcea următoarea observaţie: „între opera unui artist şi modul său propriu de a se comporta nu există nicio corespondenţă clară. Opera artistului poate fi sublimă, iar comportarea acestuia să cuprindă orice de la nerozie şi nebunie până la crimă. Tot atât de bine, însă, comportarea unui artist poate fi impecabilă, iar opera lui neinteresantă sau de-a dreptul ratată77”. Butada de mai sus poate fi considerată şi drept o altă afirmaţie contradictorie făcută de Huxley, elocventă pentru contradicţiile din sufletul său. Chiar şi aşa, este cât se poate de clar că experienţele prin care a trecut scriitorul nu numai că i-au îmbogăţit scrierile, dar, în cele mai multe cazuri, le-au şi inspirat; proces ce trebuie considerat, totodată, ca fiind şi reversibil, scriitorul recurgând adeseori la viaţa şi la cunoştinţele sale despre lume în scopul de a le da o nouă semnificaţie prin intermediul literaturii. Unul dintre primele lucruri care-l surprind pe cititorul operei lui Huxley este modul inconsecvent în care scriitorul percepe realitatea. Începând printr-o respingere a valorilor tradiţionale, a dogmelor şi credinţelor, printr-o promovare a unui mod „raţionalist” de abordare a vieţii, scriitorul devine, odată cu trecerea anilor, tot mai conştient de necesitatea de a se elibera din încătuşarea timpului, spaţiului şi eului şi va ajunge la misticism. Astfel că, spre sfârşitul carierei sale literare, scriitorul se va descoperi făcând eforturi mari pentru a împăca modelul ştiinţific şi tehnologic apusean cu filozofia şi religia orientală - în ceea ce i se părea a fi un mod ideal de viaţă. Turnura aceasta poate apărea curioasă, având în vedere viaţa pe care a dus-o scriitorul însuşi. Chiar şi aşa, semnificaţia deplină a acestei mutaţii poate fi elucidată printr-o estimare atentă a valorii operei sale, simptomatică fiind în acest sens însăşi reacţia cititorilor şi criticilor săi, popularitatea în continuă scădere cu care s-a văzut confruntat spre sfârşitul vieţii sale. În linii mari, căutarea realităţii de către Huxley a cunoscut trei direcţii. Cea dintâi marchează primele două decenii de activitate creatoare, încheindu-se odată cu anii ’30 – când scriitorul ia atitudine împotriva valorilor tradiţionale şi supune unei analize şi critici aspre civilizaţia morală, arătând clar că învelişul ei strălucitor ascunde o serie de noţiuni şi principii false (ale religiei, patriotismului şi moralei, ale descoperirilor ştiinţifice şi impactului acestora din urmă asupra bunăstării generale). În operele mai importante din această perioadă (îndeosebi în romanele scrise în anii ’20: Galben de crom – 1921, Dans grotesc – 1923, File veştede – 1925 şi Punct Contrapunct – 1928), scriitorul dă glas deziluziei pe care i-o produce societatea occidentală. Aceeaşi deziluzie poate fi sesizată şi în opera eseistică, de exemplu, în Jesting Pilate (Ce-i adevărul?), dar, spre deosebire de opera de ficţiune, în care prevalează filozofia „lipsei de înţeles”, în Jesting Pilate scriitorul crede încă în existenţa unor valori fundamentale „veşnice” – mergând până la a afirma că valorile spirituale consacrate sunt fundamental corecte şi deci trebuie menţinute, precum şi că omul, în timp ce călătoreşte şi vede lumea, trebuie să discearnă între „perversiunile nedăunătoare şi cele care tind să nege ori să ia în derâdere valorile fundamentale”. Un lucru este sigur, lui Huxley îi e greu să accepte Estul spiritualizat şi preferă materialismul Occidentului deoarece, „în realitate – iertată ne fie exprimarea filozofică mai brutală – subtilitatea, fineţea şi complexitatea sunt atribute care aparţin materiei discutate, nu minţii”. Jesting Pilate (Ce-i adevărul?) rămâne una dintre cele mai serioase cărţi scrise de Huxley. Religia orientală – ce avea să devină obsesia ultimilor săi ani – este respinsă aici, întrucât se dovedeşte incompatibilă cu „viziunea occidentală”, raţionalistă a autorului. „Ceva mai puţină religiozitate, şi indienii ar putea avea mai multe şcoli, mai puţin praf şi mai multă hrană, chiar şi un fel de viaţă socială convenţională, bazată pe bunele maniere78”. Totodată, Huxley consideră că metafizica şi lumea cealaltă sunt invenţii pur umane, misticii neavând cum ajunge la unirea cu Dumnezeu. Un aspect deosebit de important îl constituie admiraţia pentru Buddha, cel care, dintre toţi liderii religioşi, este „cel mai puternic din punct de vedere intelectual79”. Aşadar, misticismul de tip oriental a reprezentat iniţial, pentru Huxley, resursa unei atracţii exclusiv intelectuale. Ne-am referit mai în amănunt la această ipostază a lucrărilor cu caracter eseistic, deoarece ea explică evoluţia întrucâtva neaşteptată a scriitorului, de la romanele sceptice din anii ’20 la ceea ce se poate socoti, pe bună dreptate, drept momentul hotărâtor al carierei sale literare: publicarea în 1936 a celui mai progresist roman al său, Orb prin Gaza. Romanul marchează momentul în care Huxley nu mai respinge valori, nepunând nimic în locul lor, ci încearcă să perceapă esenţele existenţei umane şi, totodată, să găsească un sens al vieţii prin cultivarea a ceea ce este mai nobil în fiinţa umană. A doua etapă de creaţie se întinde aproximativ până în 1937, când Huxley se stabileşte în Statele Unite, continuând apoi până la publicarea, în 1945, a lucrării Perennial Philosophy (Filozofia eternă), oglindind strădaniile scriitorului de a investiga posibilităţile oferite de misticism, îndeosebi de buddhism. În ultimii cincisprezece ani de viaţă, Huxley a încercat să ilustreze faptul că religia şi ştiinţa se pot asocia spre folosul omenirii. Între altele, această ultimă etapă de creaţie înregistrează timp de doi ani, 1954-1956, un interludiu elocvent pentru momentul de vârf al unei devastatoare crize spirituale trăite de Huxley, care şi-a găsit expresia literară într-un microroman, The Genius and the Goddess (Geniul şi zeiţa), publicat în 1955. Diferit din multe puncte de vedere de tot ceea ce scrisese până atunci ori avea să mai scrie, Geniul şi zeiţa ar putea servi cel mai bine drept „testament literar”, fiind cea mai buna expresie a unei „chintesenţe a huxleyianismului”. Periodicizarea de mai sus a creaţiei huxleyiene nu este scutită de subiectivism. Meritul ei constă totuşi în aceea că etapele pe care le-am delimitat urmăresc şi punctează destul de fidel evoluţia sau involuţia creaţiei lui Huxley, ţinând cont astfel de transformările ei constante, de îmbrăţişarea ori, după caz, de rapida abandonare a unor idei. Există un aspect care, oricât de subiectiv poate părea, nu trebuie nicidecum scăpat din vedere: personalitatea divizată a lui Huxley – sciziune ce avea să atragă după sine alte inconsecvenţe. Aşa cum scriitorul însuşi mărturiseşte antologic acest lucru, în poemul său Contrary to Nature and Aristotle (Opus naturii şi lui Aristotel), sufletul îi era o amphisbaena, un şarpe mitologic cu două capete, câte unul la fiecare extremitate a corpului”. O altă scriere de tinereţe, poemul Two Realities (Două realităţi), ne dezvăluie un Huxley fascinat de mulţimea de posibilităţi de receptare a realităţii. Huxley consideră că subiectivismul domină reprezentările pe care le avem despre realitate. De aici, conform punctului de vedere adoptat, posibilitatea ca acelaşi lucrul, în funcţie de „modul cum este privit”, să ne poată apărea atât comic, cât şi tragic, interesant sau plictisitor. Această diversitate de vederi este privită pe fundalul efemerităţii existenţei umane, precum simbolic exprimă poemul Out of the Window (Pe fereastră) din volumul The Defeat of Youth (Tinereţe înfrântă). O confirmare a acestui punct de vedere o găsim şi în romanul Antic Hay (Dans grotesc), în care Lypiatt vehiculează următoarea teorie, relativ frecventă în opera lui Huxley: „Fiecare dintre oameni este o farsă ambulantă şi, în acelaşi timp, o tragedie de acelaşi fel80”. Realitatea a fost considerată, prin urmare, ca purtând însemnele subiectivităţii noastre. Această realitate subiectivă reprezintă doar o parte din realitatea obiectivă care lui Huxley îi apăruse iniţial drept o lume caracterizată prin urâţenie, determinism biologic şi economic. În eseul Do What You Will (Fă ce vrei), scriitorul aduce critici lui Swift, cel care găsise inacceptabilă lumea intestinelor şi subsuorilor81, opera lui Huxley furnizând o mulţime de alte exemple în care acesta acuză scriitorii că sunt marcaţi de o viziune limitată asupra realităţii şi că trec cu privirea aspectele mai „puţin plăcute”. În Proper Studies (Studii adecvate), Huxley recunoaşte însă faptul că „realitatea este într-atât de incomensurabil de complicată, încât ne e imposibil să o înţelegem într-un mod sintetic, ca un întreg”. Scriitorul mai consideră că, neputând ajunge la o înţelegere deplină a realităţii, trebuie s-o acceptăm aşa cum e, întrucât, „viaţa nu e un joc de cuvinte încrucişate, cu rezolvare dată şi cu o recompensă pentru persoana ingenioasă care o intuieşte. Pentru enigma universului există tot atâtea răspunsuri câţi oameni sunt. Fiecare răspuns reprezintă o ipoteză de lucru în termenii căreia cel care răspunde descoperă pe cale experimentală realitatea”. În Jesting Pilate (Ce-i adevărul?), Huxley merge până la a cocheta cu ideea lipsei de scop a universului, precum şi cu aceea a lipsei de sens a oricăror încercări de a găsi o raţiune a existenţei, dat fiind faptul că, între atât de multe realităţi, acceptăm fără obiecţii „raţiunea de a ne afla acolo”. Douăzeci de ani mai târziu, în Themes and Variations (Teme şi variaţiuni), Huxley se va referi plin de amărăciune la natura existenţei umane, concluzionând că „existenţa noastră este, prin însăşi natura ei, contradictorie şi paradoxală”.94 Să nu ne pripim să credem că Huxley a trecut cu vederea rolul important pe care-l joacă ştiinţa în înţelegerea realităţii. Dar încă din 1937, în Ends and Means (Scopuri şi mijloace), scriitorul nu a lăsat niciun dubiu asupra convingerii sale că ştiinţa este capabilă doar să măsoare şi să clasifice fenomenele, nu să le ofere o explicaţie din punct de vedere moral ori estetic. În 1928, Mark Rampion, unul dintre protagoniştii romanului Punct Contrapunct, are revelaţia unei superiorităţi a instinctelor fiinţei umane, precum şi a înclinaţiei naturale a acesteia pentru educaţie şi mediul înconjurător, de asemenea, în Music at Night (Muzică nocturnă), mântuirea e definită drept „rezultatul anumitor calităţi înnăscute ale spiritului […], cu alte cuvinte, este rezultatul favoritismului şi al predestinării96”. Dincolo de ereditate, ceea ce are importanţă este şi genul de educaţie primită în copilărie. Dacă oamenii se comportă cum se cuvine, aceasta nu se datorează faptului că ei au citit lucruri despre bună purtare şi despre morală sau raţiunile metafizice de a fi virtuos, ci faptului că au fost supuşi în timpul copilăriei unei mai mult sau mai puţin sistematice educaţii comportamentale97. Ceea ce însă nu înseamnă nici pe departe că Huxley acceptă pe de-a întregul sistemul de educaţie aşa cum este dat – adeseori fiind cât se poate de tranşant în opiniile de acest fel şi mergând chiar până la recomandarea unui nou sistem de educaţie98. În unele dintre operele sale, Huxley a demonstrat fără putinţă de tăgadă că viaţa noastră se conduce după elemente situate în afara autocontrolului nostru. În Themes and Variations (Teme şi variaţiuni), vorbind despre Maine de Biran, scriitorul arată că acesta nu a putut ajunge la „mântuirea mistică”, deoarece „a fost din naştere cine a fost, datorită trupului, minţii, caracterului său, precum şi profesiei şi implicărilor sale în societate99”. Pe aceeaşi linie se înscriu şi observaţiile pe care le face Huxley în Proper Studies (Studii adecvate): „Când (un om) ajunge la vârsta conştiinţei de sine, el este deja modelat de către părinţi, de profesori, de toate ideile şi prejudecăţile societăţii în care întâmplător s-a născut100”. Lucru care totuşi nu-l împiedică să scrie în The Perennial Philosophy (Filozofia eternă), că omul dispune de puterea de a ajunge la transcenderea de sine şi că orice „doreşte cu ardoare sau gândeşte, crede şi simte, reprezintă, ca să spunem aşa, Logos-ul, prin mijlocirea căruia însuşirea fundamentală a individului dă curs actelor ei creatoare101”. Pe de altă parte, Milton Birnbaum susţine că „impresia pe care ne-o lasă reflecţiile lui Huxley despre libertatea artistului, cele de dinaintea anilor ’60, sunt expresia mai degrabă a unei dorinţe nemărturisite decât a unei convingeri clar demonstrate102”. Ceea ce explică, în mare măsură, strania combinaţie de optimism şi pesimism din operele scrise după această perioadă. „Pesimism în ceea ce priveşte lumea în general şi natura umană aşa cum este ea ilustrată de majoritatea oamenilor. Optimism legat de lucrurile care pot fi realizate de către cel care vrea aşa ceva şi ştie şi cum să acţioneze103”. Una dintre principalele resurse ale cinismului care se regăseşte în majoritatea operelor huxleyiene o reprezintă conştiinţa faptului că omul, orice ar face, nu este capabil să ajungă la o perspectivă completă asupra realităţii104. Cele mai multe lucruri pe care suntem învăţaţi să le respectăm şi să le venerăm nu sunt demne de vreo altă atitudine decât cinismul105”, afirmă Propter în After Many a Summer (După multe veri). Lipsa de încredere atât în virtuţile filozofiei, cât şi în cele ale ştiinţei (dat fiind faptul că acestea se dovedesc incapabile să explice realitatea) l-a făcut pe Huxley să se apropie de misticism, în căutarea realităţii absolute pe care o descoperă sinonimă cu realitatea divină, ori cu Trinitatea. „Realitatea ultimă este simultan transcendentă şi imanentă. Dumnezeu este creatorul şi susţinătorul lumii; împărăţia lui Dumnezeu se află totuşi şi în noi […]106”. Modul în care se poate ajunge la această realitate absolută constă în negarea lumii egoului, iar filozofia acestei realităţi absolute constituie filozofia eternă. „Philosofia perennis – termenul fost inventat de către Leibniz; dar aceasta, în sine (metafizica ce recunoaşte existenţa unei Realităţi divine, esenţială pentru lumea lucrurilor, existenţelor şi minţilor; psihologia care găseşte în suflet ceva asemănător sau chiar identic cu Realitatea divină; etnicul care plasează sfârşitul existenţei umane în cunoaşterea Temeiului imanent şi transcendent a ceea ce e viu) există din timpuri imemoriale şi este universală107”. Huxley ajunge astfel la concluzia că pierderea personalităţii reprezintă singurul leac eficace pentru o lume care nu oferă prea multe motive de mulţumire108”. Pierderea aceasta de personalitate (ori de sine) trebuie asociată cu hotărârea de a trăi în afara timpului şi a spaţiului109. Este vorba însă de o transcendere de sine ce nu poate fi realizată de către majoritatea oamenilor, care s-au cam săturat de realităţile acestei lumi, ca şi de ei înşişi, în pofida aspiraţiei lor către o transcendere de sine şi, în consecinţă, către realitatea absolută. Huxley consideră, în acest sens, că cei mai mulţi oameni manifestă o tendinţă spre transcenderea de sine, dar, într-o majoritate zdrobitoare de cazuri, tot ceea ce reuşesc e fie o „transcendenţă de sine descendentă” (folosind binecunoscutele, des frecventatele „căi magistrale” pe care le reprezintă drogurile, sexualitatea ordinară şi instinctul de turmă al maselor110, fie o „transcendenţă de sine orizontală” (reprezentată de ceva atât de trivial precum hobby-urile ori tot atât de preţios precum iubirea dintre soţi). Huxley mai observă că, dacă transcendenţa de sine orizontală nu este însoţită de un efort conştient şi susţinut în a înfăptui transcendenţa de sine ascendentă (mistică), lucrurile bune, tot binele la care se poate ajunge, vor fi amestecate cu lucrurile rele. Oricât de fascinat a fost de autonegare, Huxley nu a putut să nu înţeleagă că ea nu avea niciun fel de priză la majoritatea oamenilor. Milton Birnbaum afirmă despre Huxley că, „exceptând personajele romanului Island (Insula), toţi misticii romanelor sale sunt, într-o măsură îndeajuns de semnificativă, fie oameni în vârstă, fie complet lipsiţi de responsabilităţi familiale111”. Dificultatea enormă întâmpinată în atingerea unei transcenderi de sine se prea poate să-l fi determinat pe Huxley să recurgă la droguri112. Neîndoielnic însă, întreaga teorie a transcendeţei de sine reprezintă un indicator simptomatic pentru criza spirituală de care a fost cuprins în ultimele două decenii de viaţă. Exemplu tipic de intelectual pierdut într-o lume a ideilor, aducând astfel cu protagoniştii scrierilor lui Camil Petrescu (cum ar fi Gelu Ruscanu, din Jocul ielelor), Huxley a eşuat în încercările sale de a găsi realitatea absolută, lucru ce poate fi pus mai ales pe seama „detaşării intelectuale” care-l caracteriza. În consecinţă, orice încercare de înţelegere a lumii e sortită să ne apară utopică atunci când e privită din punctul de vedere corespunzător unei „detaşări”, respectiv al unei „neimplicări”. Lucrul acesta poate apărea şi mai paradoxal atunci când e raportat la faptul că Anthony Beavis (din romanul Orb prin Gaza) ajunge la concluzia că detaşarea personală este un ideal greşit nu doar la nivelul individului, ci şi la acela al unei „politici internaţionale”113. Ca şi Beavis, Huxley şi-a dat seama că e lipsit de experienţa directă a vieţii. „Referirea la teoria curajului, sacrificiului de sine, răbdării, fără a avea vreo cunoştinţă despre modul de a le practica” îl face pe Beavis să se simtă copleşit de ruşine. Punctul său slab (şi, prin extrapolare, al lui Huxley însuşi) este exprimat cu claritate: „Nestabilirea unor contacte, mi-am dat seama, este primejdioasă; dar, din momentul în care le stabilesc, mă descopăr făcând paradă de asta şi încercând să-i domin pe cei din jur […] printr-o etalare pur verbală a unor virtuţi pe care nu le pot pune în practică114”. Acumularea unui impresionant bagaj de cunoştinţe despre lume, aranjate cu grijă într-un fel de fişier mental, nu este totuşi echivalentul înţelegerii adecvate. Poziţia neangajată a lui Huxley este cea care generează întreaga neînţelegere, afectându-i nu doar viaţa, ci şi opera. Autorului pare să-i lipsească „empatia”, ceea ce explică de ce multe dintre personajele sale nu sunt decât faţete ale eului său115. Ideea negării de sine nu trebuie exclusă din discuţie pe motivul că ar fi pe de-a întregul lipsită de relevanţă. Ceea ce poate ea sugera, la o examinare mai atentă, e faptul că Huxley era conştient de necesitatea depăşirii limitărilor egoismului, în căutarea valorilor supreme. Numai că, în loc să-şi fi identificat aspiraţiile cu cele ale comunităţii (din păcate, scriitorul având prea puţină experienţă de acest fel), el a căutat un înţeles doar în infinit şi atemporalitate. Paradoxul, resimţit cât se poate de dureros de către Huxley, consta în motivaţia ultimă de a elabora o filozofie eternă, oferind semenilor o cale de ieşire dintr-o existenţă haotică, şi de accedere la o existenţă superioară. În ultimul său roman, Island (Insula), Huxley a încercat să demonstreze – nu foarte convingător – că o unire a ştiinţei şi artei occidentale cu religia orientală (filozofia buddhistă) reprezintă scopul căutărilor sale de o viaţă. Ironic, în această unire dintre religie şi ştiinţă, cea de-a doua e considerată ca fiind producătoare de „moksha medicine”, adică de „revelatorul realităţii”, „pilula adevărului şi frumuseţii”116, o idee pe care am întâlnit-o deja în romanul Minunata lume nouă, unde tot un produs chimic, SOMA, era sursa păcii sufleteşti. De ce totuşi nu a crezut Huxley pe deplin în ştiinţă? Un răspuns ar putea fi cel oferit de eseul Science, Liberty and Peace (Ştiinţa, libertatea şi pacea), în care scriitorul afirmă că, „în pofida instruirii de care dispun oamenii de ştiinţă şi tehnicienii (probabil, datorate într-adevăr caracterului îngust, specializat al instruirii lor), aceştia rămân întru totul capabili de cele mai primejdios de iraţionale prejudecăţi; în plus, ei nu sunt nici imuni la manifestările unei propagande înşelătoare. Aceiaşi oameni care resping superstiţiile […] nu au nicio reţinere în a accepta şi recunoaşte infailibilitatea ministrului de externe din ţara lor, precum şi caracterul cvasidivin al conducătorului acesteia»”117. Se înţelege de la sine că lipsa unei ideologii politice autentice l-a determinat pe Huxley să vadă în religia orientală partenerul ideal al ştiinţei în acea uniune care ar fi putut guverna societatea ideală din romanul Island (Insula). Dacă aşa stau lucrurile, căutarea valorilor, în care Huxley s-a angajat, precum şi încercarea lui de a ajunge la o înţelegere absolută a realităţii nu s-au încheiat niciodată. Opiniile unui critic precum Keith May par a fi, în acest sens, cele mai apropiate de adevăr: „El [Huxley] nu a ajuns niciodată un mistic autentic, ci a rămas un scriitor profesionist (cele două vocaţii fiind, probabil, incompatibile)”118. Huxley a murit la 22 noiembrie 1963, dar moartea sa a trecut aproape neobservată de presa americană. Ironia hazardului făcuse ca în aceeaşi zi să fie asasinat preşedintele John Fitzgerald Kennedy. În plus, ca şi cum acesta nu era un caz singular de rupere a echilibrului social, într-o succesiune rapidă în timp aveau să urmeze asasinarea lui Martin Luther King şi asasinarea lui Robert Kennedy. Moartea lui Huxley a survenit, astfel, într-un context socio-istoric care – pe fundalul contrastant al unei turbulenţe tot mai mari a vieţii sociale – a scos şi mai mult în evidenţă preocuparea sa de o viaţă cu principiile morale. Orice încercare de analiză a posibilei interdependenţe dintre căutarea de către Huxley a unui ideal moral şi, apoi, pesimismul indus de o civilizaţie ale cărei tot mai impresionante performanţe tehnologice aveau drept consecinţă dezumanizarea şi alienarea, scoate în evidenţă una dintre trăsăturile distinctive ale operei sale: „dilema morală”. În calitate de moralist, care se foloseşte de literatură ca mijloc de diseminare a unor idei, Aldous Huxley s-a preocupat, înainte de toate, de exprimarea „Adevărului întreg”, al cărui efect cathartic îl considera a fi cel mai durabil119. Cu toate astea, cititorul care se apropie cu superficialitate şi prejudecăţi de proza lui Huxley ar ajunge la concluzia falsă că ea se remarcă mai degrabă printr-o lipsă de sens, decât prin vreo căutare a „adevărului întreg”; cu atât mai mult cu cât scriitorul a făcut el însuşi cândva o confesiune în acest sens. „În ceea ce mă priveşte”, afirmase Huxley cu acel prilej, „ca, de altfel, şi pentru neîndoios marea majoritate a contemporanilor noştri, filozofia lipsei de sens a reprezentat, esenţialmente, un mijloc de câştigare a unei libertăţi”120. Ceea ce impune încă de la o primă lectură a operei lui Huxley e copleşitoarea confuzie morală ce apare în cele mai multe dintre romanele lui121. Dar, aşa cum a afirmat A. C. Ward, „[…] dezgustul şi disperarea acestuia nu sunt dirijate împotriva vieţii umane ca atare, ci doar împotriva degradării vieţii pe care o observă în jurul său […] Aldous Huxley poate fi considerat drept un scriitor nedecadent şi moral, deoarece există permanent, în fundalul cărţilor sale, sugestia că există un mod de viaţă mai dezirabil şi că acesta trebuie găsit»”122. Motiv în plus ca şi noi să subscriem integral la tentativa lui Peter Browning de a plasa romanul Orb prin Gaza (primul roman în care existenţa umană tinde să îşi recupereze un înţeles) în centrul operei scriitorului privite ca întreg123. De la primul său roman, Galben de crom (1921), şi până la Orb prin Gaza (1936), tema regenerării morale poate fi regăsită în latenţa ei în lucrări precum Dans grotesc – 1923, File veştede – 1925, Punct Contrapunct – 1928 şi Brave New World (Minunata lume nouă) – 1932. Urmărind această secvenţă cronologică, cititorul atent nu poate să nu observe că personajele care lipsesc din aceste romane sunt tocmai cele mântuitoare, cele care exprimă bunăvoinţă, capabile să indice o ieşire din marasmul confuziei morale. Desigur, putem întâlni şi în opera huxleyiană profeţi precum Scogan (Galben de crom), Coleman (Dans grotesc), Cardan (File veştede), dar, în pofida inteligenţei lor sclipitoare, precum şi a unor interesante silogisme, aceştia pot fi cu greu consideraţi exemple de comportament demne de urmat. Mark Rampion (din Punct Contrapunct), personajul care în multe privinţe a fost inspirat de figura reală a lui D. H. Lawrence, este primul care evidenţiază convingător necesitatea unei schimbări fundamentale în comportarea oamenilor moderni. Chiar şi aşa, unii exegeţi124, influenţaţi de bună seamă de D. H. Lawrence, îl consideră pe Mark Rampion ca fiind neconvingător125 ori, în cel mai bun caz, îl privesc ca marcând o fază trecătoare din cariera literară a lui Huxley. Adevărul e că Rampion constituie un model ce poate fi imitat, dar care (pe fundalul romanului şi al incapacităţii lui Huxley de a evidenţia altfel decât la modul teoretic proslăvirea vieţii de către Lawrence), nu are idee de dificultăţile majore cu care se confruntă alte personaje huxleyiene, rămânând un profet izolat. Căutarea, de către Gumbril Jr., a unui mod superior de viaţă apare prematură. Totuşi un personaj precum Calamy (din File veştede) renunţă cât se poate de semnificativ la o societate salonardă şi la conversaţiile ei sterile, încercând să ajungă, în cadrul unei existenţe contemplative, la un nivel superior de înţelegere a vieţii. Primul personaj cu adevărat convingător este Dr. Miller, din Orb prin Gaza, sub a cărui îndrumare, Anthony Beavis, un om pierdut din punct de vedere moral, face primii paşi pe calea mântuirii. El reprezintă prototipul „personajelor virtuoase, adulte, care nu se ataşează de nimeni”, cele care vor deţine o poziţie centrală în opera lui Huxley, întrucât, precum însuşi scriitorul afirmă, „exemplul literar se dovedeşte a fi un instrument redutabil în modelarea caracterului. Problema este însă că majoritatea exemplelor noastre literare […] reprezintă doar idealizări ale omului senzual de rând126”. Propter din După multe veri şi Bruni Rontini (din Time Must Have a Stop – Timpul trebuie să aibă sfârşit) au fost personaje create cu intenţia de a îndrepta situaţia de mai sus – căutând izbăvirea în misticism, dar care, spre deosebire de Dr. Miller, sunt mai degrabă ipostazieri palide ale unor principii, decât salvatori autentici. Tema convertirii rămâne însă o temă care nu va fi epuizată decât în ultimul roman al lui Huxley, Insula. Tema regenerării morale nu este abordată, aşadar, într-un singur fel în beletristica huxleyiană. Calamy se retrage în munţi, unde poate medita fără a fi deranjat. Cititorul simte însă că viaţa solitară nu poate contribui defel la găsirea unei soluţii etern valabile, lucru de care îşi dau seama şi celelalte personaje din roman. Primul pas a fost totuşi făcut; unul după altul, toate celelalte personaje aflate în căutarea mântuirii morale fac acelaşi lucru, mai întâi printr-o dezavuare a societăţii corupte. Nota aceasta de respingere poate fi întâlnită în toate operele importante ale lui Huxley. În paralel însă se poate observa şi o amplificare a tendinţei lui Huxley de a vedea în utopii un debuşeu pentru aspiraţiile sale sociale. Idealul lui Scogan, legat de statul raţional – această formă deghizată a Republicii lui Platon – este atins în Brave New World (Minunata lume nouă). Concluzia acestei cărţi nu lasă loc niciunei ambiguităţi: o societate de sclavi mecanizaţi este cu totul incompatibilă cu izbăvirea individului în sine. Ape and Essence (Maimuţa şi esenţa) oferă exact reversul acestei situaţii. Aici, după cum observă criticul Peter Bowering, „în ajunul unui război termonuclear, idealul suprauman al ştiinţei şi progresului se prăbuşeşte sub presiunea unui regres subuman127”. Ar fi cu totul eronat să vedem doar latura sumbră a utopiilor. Există destule aspecte pozitive ale utopianismului, legate îndeosebi de felul în care se resimte vieţuirea în comunităţile izolate care nu atentează la libertatea spiritului uman. Dovezi elocvente, în acest sens, furnizează existenţa armonioasă pe care o duce Sir Hercules Lapith (în Galben de crom), Londra din vremea lui Christopher Wren (Dans grotesc), experimentele lui Propter în domeniul vieţii transcendentale (După multe veri), precum şi paradisul pământesc regăsit în Pala – acolo unde o filozofie bazată pe toate aspectele existenţei umane să fie o parte integrantă a vieţii de fiecare zi. Toate exemplele de mai sus se vor dovedi, în ultimă instanţă, efemere – Huxley sesizând faptul că nimic nu poate transcende existenţa lor istorică trecătoare. Ceea ce nu înseamnă şi că o căutare a unui mod de viaţă mai bun – dacă nu ideal – nu a fost tema majoră (şi, poate, singura cu adevărat importantă) a romanelor lui Huxley. Această căutare a fost influenţată considerabil de conflictul existenţei lui ca om şi ca scriitor, o presupusă incompatibilitate între ştiinţă şi religie. Pentru Anthony Beavis (din Orb prin Gaza), ştiinţa a făcut ca dogmele creştine să fie inacceptabile din punct de vedere intelectual, iar descoperirile ştiinţifice (în măsura în care acestea reprezentau într-adevăr aşa ceva) au dus la dispariţia moralităţii. În felul acesta, provocarea adresată valorilor morale, aşa cum i se va fi impus aceasta lui Huxley însuşi începând din anii ’20, constituia o provocare prin excelenţă ideologică, o problemă de dialectică făcând apel mai degrabă la intelect decât la emoţii. Acesta e şi motivul pentru care orice încercare de a analiza transformarea treptată a lui Huxley într-un moralist trebuie să pornească de la examinarea acelor idei care, în cazul său, au antrenat o criză morală, iar apoi şi a celor care, sub presiunea unei lipse de sens i-au alimentat dorinţa de a găsi un mod de viaţă mai bun.

Frunze uscate de Aldous Huxley HUXLEY MORALISTUL     Poate că proza lui Huxley trece în lume printr-o criză de popularitate. Se găsesc cîteva explicaţii. Huxley a adoptat o schemă literară care constituia o noutate într-o vreme, acum patru sau cinci decenii. Dar în linia formalului romanesc, s-au produs ulterior inovaţii mult mai complicate, dacă nu şi rnai im­portante. Apoi, opera sa îşi bazează un procent din personalitate pe ceea ce, în genere, se numeşte livresc. Livrescul este prezent la Huxley la diverse nivele şi, dacă nu la toate, la unele supără. Recunoaştem o linie narativă „livrescă", rezistentă timpului, şi per­sonaje.— suport pentru idei, personaje ce devin prin aceasta li­vreşti, realizînd un proces de devalorizare de care însuşi autorul era conştient în teoriile romanului, inteoduse rnai oriunde. Există, în sfîrşit, un caracter de lexicon artistic al probei lui Huxley, Oricare dintre romanele sale conţine sute sau mii de trimiteri la autori de literatură, de opere aparţinînd artelor vizuale, la idei politice şi oameni politici, la savanţi şi ştiinţe, la filozofi şi filo­zofii. Aceste trimiteri se pot împărţi în două mari categorii : vechi şi noi. Or, ambele suferă un anumit proces de deteriorare. Ideile lui Huxley privitoare Ia prima categorie definesc atmosfera eu­ropeană de pînă la primul război mondial şi au marele neajuns că, nefiind suficient de vechi, par" cu totul banale, şi sînt cu ade­vărat curente. Ideile despra fenomenele mai noi au- un defect asemănător : fiind îndrăzneţe pentru epoca respectivă, ele devin inactuale prin inactualitatea relativă a numelor de care sînt le­gate. Fără doar şi poate că atunci cînd trimiterile vor fi sufi­cient de bine uitate, Huxley îşi va regăsi suta toate raporturile o nouă modernitate, şi el va poseda tot ceea ce se cere unui autor serios : adică toate acele date capabile să formeze o ma­gazie de documente ale unei epoci. Pînă atunci, să vedem cart  sint  posibilităţile  de  supravieţuire  a  prozei  sale.  prin  ce  poate] lnc& atrage Huxley pe cititorii contemporani.                                    I Aceasta este cu putinţă printr-o anumită plastică a grupului j uman, prin caractere, şi prin ideile morale profesate. Huxley este creatorul  unei   caracterologii ;  în   acest  domeniu,   el  face  destul pentru ca opera sa să intereseze moralismul. Caracterologia sa va avea evidente temeiuri sociale, morale, -mistice, literare şi ştiin­ţifice. Din punct de vedere sociologic, se poate constata că nici un alt autor englez nu a dat o imagine' mai  adecvată  a lumii artistice şi semiartistice naţionale din prima jumătate a acestui secol. Din punct de vedere literar, se va observa că, seîectîndu-şi parcimonios materia umană, Huxley conservă predilecţiile carac-terologiei umorale engleze, gustul pentru hobbpi pentru   nonsens, pentru satiric şi grotesc, adică tot ceea ce particularizează o lite­ratură de la Swift la Sheridan, şi de la Shakespeare şi Ben Jon-son la Thackeray şi Wilde.  Dm punct de vedere ştiinţific, pro­zatorul optează   pentru   tipologia    fundamentată    pozitivist,   dar teoriile acceptate pot suporta,  iarăşi,  trimiteri foarte  depărtate. în  sfîrşit,  aspectele  morale se bizuie  pe utilitarismul  englez Ia început, şi ajung a susţine,sau a se susţine prin doctrinele mistice orientale. Desigur, a urmări opera din punctul terminus al evo­luţiei ei e mai instructiv şi mai clar. La un prim nivel, descrierea personajelor create de Huxley s-ar putea face mai lesne pornind de la unele lecturi ale auto­rului,  mărturisite destul de tardiv.  Lui Huxley, comportamentul uman îi pare cel mai exact clasificat de către doctorul William Sheldon în The Varities of  Human Physique şi în The Varities of  Temperament.  Sheldon   delimitează   trei   clase  umane  princi­pale, despre care îşi ia măsura de precauţie să afirme că nu apar în  realitate în stare pură,  dar că ele se ilustrează prin • mani­festări ale echilibrului sau dezechilibrului comportamental. Tem­peramentul viscerotonic,  asociat  cu fizicul  endomorf,  are o  tră­sătură dominantă în sistemul intestinal ; în condiţii favorabile el evoluează  în  direcţia  amplorii  formelor,   grăsimii  şi   .greutăţii. Omul  va iubi  confortul,  luxul ; gurmanderia  e condiţionată, de consumul hranei în grup.   Amabilitatea   nu   cunoaşte   distincţii, solitudinea nu e suportată, dificultăţile pretind ajutorul semenÎT Ier, oamenii interesează mai mult decît activitatea, tipul se orien­tează către copilărie şi relaţiile familiale. Temperamentul somatotonic e asociat fizicului mezomorf ; trăsătura principală o dă musculatura. Omul e viguros, activ, afirmă prestanţa, mişcarea, aventura fizică, nevoia de risc, indi­ferenţa la durere, energia şi rapiditatea în decizie, setea de putere şt dominare, curajul în luptă, spiritul competitiv, claustro-fobia, insensibilitatea psihologică. Pentru el, scopul scuză mijloa­cele, activitatea interesează mai mult decît oamenii ; este orien­tat către preocupările tineretului. Temperamentul cerebrotonic, asociat cu fizicul ectomorf se defineşte prin predominanţa sistemului nervos, de unde sensibi­litatea extremă. Se observă reţinerea în atitudine şi mişcare ; intensitatea deosebită a reacţiilor fiziologice duee Ja sexualitatea exacerbată. Alte particularităţi sînt : predilecţia pentru existenţa privată, excesul de atenţie şi înţelegere, tăinuirea sentimentelor şi reţinerea emotivă, aversiunea faţă de grup, timiditatea şi inhi­biţia afirmării oratorice, agorafobia, rezistenţa la formarea obişnuinţelor şi incapacitatea de rutina, tendinţa spre introver-siime, conştiinţa proceselor mentale proprii, nevoia de singurâiate în caz de dificultăţi, orientarea către scopurile mr.luriUitii <\ bă­trâneţii. Lectura oricăreia dintre operele lui Huxley dă toarte precis măsura atenţiei acordate caracterologici canonizate. Aceasi.'i for­malizare cuprinde pe Philip Quarles şi pe Rampion, pe Bidlake şi pe Herbert Comfrfiy, pe Zoe şi pe Coleman, pe Calamy şi pe Cardan, pe oricare alt personaj. Prin aceste convenţii prozatorul îşi obţine un prim nivel al verosimilului, şi al stabilirii reacţiilor în conflict. Iată un exemplu luat cu totul la întîmplare djn Foint Counter Point {Contrapunct — 1928). Lui Philip Quarles îi moare băiatul. Spandrell îi prezintă condoleanţele. Huxley notează : „Philip mormăi ceva şi păru stingherit ca şi cum s-ar fi aflat htir-o situaţie penibilă. Nu putea suferi ca cineva să se amestece vi durerea lui îngrozitoare, li aparţinea, tainică, sacră. Suferea clnd Torhea despre ea, se ruşina". în funcţie de un anumit mo­ment social şi religios, artistic sau moral, omul oricărei categorii va fi obligat să se manifeste dezechilibrat sau prin multilatera­litatea echilibrului plenar. Dezechilibrul este însă predominant în lume, şi el este ilustrat prin diferitele tipuri de contradicţii ale dualităţii, prin măşti, prin discontinuitatea funcţiilor tempe­ramentale.

Punct contrapunct de Aldous Huxley Capitolul I — Ai să întârzii mult? Vocea neliniştită a lui Marjorie Carling părea că-l imploră. — Nu, n-am să-ntârzii, răspunse Walter, cu un sentiment penibil de vinovăţie, ştiind sigur că va întârzia. Îl scotea din sărite felul ei de-a vorbi, cam tărăgănat şi mult prea afectat, dacă te gândeai la situaţia ei nenorocită. — Nu veni mai târziu de miezul nopţii. Ar fi putut să-i amintească de vremea când seara nu ieşea niciodată fără ea. Ar fi putut, dar n-avea de gând. Din principiu. Nu voia nici în ruptul capului să-i smulgă dragostea cu sila. — Să zicem unu. Ştii cum sunt seratele astea. De fapt, Marjorie nu ştia, pentru simplul motiv că, nefiind măritată cu el, nu era invitată niciodată. Îşi părăsise soţul pentru Walter Bidlake, iar Carling, cu scrupulele lui de bigot, şi poate din sadism şi dorinţă de răzbunare, refuzase să divorţeze. Se împliniseră doi ani de când Walter şi Marjorie trăiau împreună. Doar doi ani ţinuse dragostea lui. Apoi, Walter încetase s-o mai iubească şi începuse să iubească pe alta. Păcatul săvârşit de Marjorie, ca şi situaţia ei neplăcută în ochii lumii îşi pierdeau unica scuză şi consolare. Şi mai era şi însărcinată. — Douăsprezece şi jumătate, îl imploră, deşi îşi dădea seama că insistenţele aveau să-l enerveze, iar el o va iubi şi mai puţin. Nu îşi putea însă stăpâni cuvintele; îl iubea prea mult, iar gelozia o chinuia prea tare. În ciuda principiilor, frazele răbufneau. Poate că ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă Marjorie ar fi avut mai puţine principii şi şi-ar fi exprimat sentimentele cu o violenţă firească. Fusese însă învăţată de mică să-şi controleze cu stricteţe manifestările. Numai oamenii fără educaţie, credea ea, făceau „scene”. Nu se abătu de la principiile ei decât când îl imploră: — Atunci la douăsprezece şi jumătate, Walter. Insistenţa ei timidă, prea slabă pentru a-l convinge, reuşi să-l irite. Marjorie îşi dădea perfect seama, dar nu putea să tacă. — Dac-am să pot. (Uite, reuşise să-l scoată din sărite; vocea lui Walter începuse să tremure de enervare.) Nu-ţi garantez, însă, aşa că s-ar putea să nu vin la ora fixată. Obsedat până la nebunie de chipul lui Lucy Tantamount, era convins că n-avea să se întoarcă la douăsprezece şi jumătate. Îşi potrivi ultima oară cravata albă. Marjorie stătea alături. Ochii ei îl scrutau din oglindă. Era atât de palidă şi de trasă la faţă, încât lumina lămpii electrice de deasupra îi umbrea obrajii supţi. Avea cearcăne mari. Nasul drept, cam lung chiar pe vremea când Marjorie arăta bine, ieşea acum jalnic în relief pe faţa descărnată. Părea urâtă, obosită şi bolnavă. Peste şase luni avea să nască. Ceea ce fusese la început o singură celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeţ de ţesuturi, un fel de vierme, un viitor peştişor cu bronhii, se agita acum în ea şi avea să devină într-o bună zi un om – un om în toată firea, care va suferi şi se va bucura, va iubi şi va urî – un om cu gândurile, amintirile şi fantezia lui. Iar ceea ce fusese o picătură gelatinoasă avea să-şi inventeze un Dumnezeu şi să-l adore; ceea ce fusese un fel de peştişor avea să creeze şi, după ce va crea, să devină un câmp de luptă, pe care se vor înfrunta binele să răul; ceea ce trăia orbeşte în ea ca un vierme parazit avea să privească la stele, să asculte muzică şi să citească versuri. Un lucru se va transforma într-o fiinţă, o grămăjoară omenească. În trupul ei se desfăşura uluitorul proces al creaţiei; Marjorie însă nu era conştientă decât de boala şi extenuarea ei; misterul creaţiei reprezenta doar oboseală, urâţenie şi o nelinişte permanentă în privinţa viitorului. Un suflet chinuit şi un trup supus neplăcerilor. La început, când recunoscuse simptomele sarcinii, fusese fericită sau, cel puţin, încercase să fie în ciuda spaimelor care o bântuiau la gândul urmărilor de ordin fizic şi social. Copilul, îşi închipuise ea, avea să-l apropie mai mult pe Walter (care începuse însă de pe atunci să se îndepărteze), să trezească în el sentimente noi, compensând astfel acel element, indiferent care ar fi fost el, ce părea să lipsească din dragostea lui. Marjorie se îngrozea la gândul durerilor şi neplăcerilor inevitabile. Dar atât durerile cât şi neplăcerile meritau să fie îndurate dacă ar fi dus la o reînnoire, la o consolidare a dragostei lui. Marjorie se simţise totuşi fericită. La început, previziunile ei păruseră să se realizeze. Ştirea că va avea un copil răscolise sentimentele lui Walter. Două, trei săptămâni fusese fericită, împăcată cu durerile şi neplăcerile. Apoi, de la o zi la alta, totul se schimbase: Walter o cunoscuse pe femeia aceea. Când nu alerga după Lucy, Walter simula, cât putea, interesul şi bunăvoinţa. Marjorie înţelegea însă că interesul şi bunăvoinţa lui erau nefireşti, că atenţia şi grija izvorau dintr-un sentiment de datorie şi că Walter ura copilul, fiindcă îl silea să fie prevenitor faţă de femeia care-l va naşte. Deoarece Walter ura copilul, începu şi ea să-l urască. Fericirea odată spulberată, temeiurile ieşiseră la suprafaţă şi puseră stăpânire pe ea. Viitorul nu-i rezerva decât dureri şi neplăceri; între timp, avea de înfruntat urâţenia, boala şi oboseala. Cum putea să câştige lupta când se afla în halul ăsta? — Walter, mă iubeşti? întrebă ea deodată. Întorcându-şi o clipă ochii căprui de la cravata albă reflectată în oglindă, Walter se uită la ochii ei cenuşii şi trişti, ce-l fixau stăruitor. Zâmbi. „De m-ar lăsa odată în pace!” Îşi strânse buzele, apoi le desfăcu, mimând un sărut. Marjorie nu-i întoarse zâmbetul. Faţa ei, stăpânită de o puternică nelinişte, rămase tristă. Privirea îi căpătă o uşoară luminozitate şi, brusc, pe gene apărură lacrimi. — N-ai putea să rămâi cu mine astă-seară? îl imploră, călcându-şi hotărârea eroică de a-i lăsa o libertate deplină şi de a nu folosi mijloace agasante pentru a-l constrânge s-o iubească. În faţa lacrimilor şi auzindu-i vocea tremurătoare şi plină de reproşuri, Walter se simţi cuprins de remuşcări, dar şi de enervare. Un fel de furie, de milă, de ruşine. „De ce nu pricepi – iată ce-ar fi vrut să-i spună, ce i-ar fi spus dacă ar fi avut curajul – de ce nu pricepi că ce-a fost între noi s-a terminat şi nu se mai poate repeta? Să spunem lucrurilor pe nume, poate că dragostea noastră n-a fost niciodată nici ce ţi-ai închipuit tu, nici ce-am încercat eu să simulez. Să fim prieteni, să fim camarazi. Îmi placi, ţin foarte mult la tine. Da’, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai cocoloşi cu dragostea ta, nu mă mai sili să te iubesc, Dac-ai şti cât de îngrozitoare poate fi dragostea pentru cineva care nu-i îndrăgostit, ce năpastă, ce blestem…” Marjorie plângea. Picătură cu picătură, lacrimile izvorau dintre pleoapele închise. Faţa ei, schimonosită de durere, tremura. Din vina lui – el era călăul. Lui Walter i se făcu silă de sine. „De ce mă las şantajat de lacrimile ei?” se întrebă şi la acest gând, i se făcu silă de ea. O lacrimă alunecă de-a lungul nasului ei prea lung. „N-are niciun drept să se poarte astfel, să fie atât de neînţelegătoare. De ce nu vrea să priceapă?” „Pentru că mă iubeşte.” „Dar n-am nevoie de dragostea ei, n-am nevoie.” Simţi că îl cuprinde furia. Nu avea dreptul să-l iubească astfel, şi, în orice caz, nu acum. „Un şantaj, îşi repetă el în gând, un şantaj. De ce trebuie să mă las şantajat de dragostea ei şi de faptul că odinioară am iubit-o – deşi mă întreb dac-am iubit-o vreodată.” Marjorie scoase o batistă şi începu să-şi şteargă ochii. Walter se ruşina de gândurile lui josnice. Ea era de vină, din cauza ei se simţea ruşinat. Ar fi trebuit să rămână lângă Carling. O aventură ar fi fost de-ajuns. Şi-ar fi petrecut după-amiezile într-un atelier de pictor. Ar fi fost romantic. „De fapt, eu am insistat să-şi lase soţul.” „Ar fi trebuit să aibă atâta cap încât să refuze. Putea să-şi închipuie că dragostea noastră n-o să ţină cât lumea.” Marjorie făcuse ce i se ceruse; renunţase la tot şi, de dragul lui, acceptase neplăcerile sociale. Un alt şantaj. Îl şantaja cu sacrificiul ei. Îl scoteau din sărite obligaţiile pe care sacrificiile ei le reclamau de la onoarea şi decenţa lui. „Dac-ar avea, într-adevăr, onoare şi decenţă nu mi-ar exploata sentimentele.” Exista însă copilul. „Cum Dumnezeu a acceptat să rămână însărcinată?” Walter ura copilul, căci îi sporea răspunderea faţă de Marjorie, cât şi sentimentul de vinovăţie că o face să sufere. O privi cum îşi şterge faţa umezită de lacrimi. Din cauza sarcinii arăta extrem de urâtă şi îmbătrânită. Cum îşi putea închipui o femeie…? Nu, în niciun caz, nu! Walter închise ochii şi clătină aproape imperceptibil din cap. Gândul acesta odios trebuia izgonit cu orice preţ. „Cum pot să mă gândesc la aşa ceva?” se întrebă el. — Mai stai, o auzi Walter din nou. Vocea ei stridentă, felul tărăgănat şi căutat de a vorbi îi deveniseră de-a dreptul insuportabile. Te rog, Walter, mai stai. Începu să hohotească. Alt şantaj. „Cum putea să fie atât de josnică?” În ciuda ruşinii şi, într-un fel din cauza ei, senzaţia penibilă pe care o încerca, în loc să dispară, se intensifică. Dezgustul faţă de ea crescu tocmai fiindcă Walter se ruşina de propria-i purtare. Senzaţia penibilă de ruşine, sila de sine, provocate tot de Marjorie, constituiau un alt motiv pentru a o detesta. Ura se transforma. în ruşine, iar ruşinea, la rândul ei, alimenta şi mai mult ura. „Ah, de ce nu mă lasă în pace?” Ajunsese să dorească acest lucru cu furie, din răsputeri; exasperarea lui creştea tocmai fiindcă trebuia stăpânită. (Walter nu avea curajul brutal să-şi exprime sentimentele; îi părea rău de Marjorie şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, ţinea la ea; era însă incapabil să-i vorbească deschis, sincer şi brutal; cruzimea lui involuntară izvora din slăbiciune.) „De ce nu mă lasă în pace?” Dacă l-ar fi lăsat în pace, Walter s-ar fi ataşat mai mult de ea, şi Marjorie ar fi fost mai fericită. Mult mai fericită. Ar fi fost spre binele ei… Deodată, îşi dădu seama de ipocrizia lui. „Şi totuşi, de ce dracu nu mă lasă să fac ce vreau?” Dar ce voia, în definitiv? O voia pe Lucy Tantamount. O voia iraţional, în ciuda idealurilor şi principiilor, o voia nebuneşte, în ciuda voinţei şi chiar a sentimentelor – căci nu o iubea pe Lucy; în fond, o ura. Un scop nobil poate justifica mijloace nedemne. Dar ce se întâmplă dacă scopul e nedemn? Din cauza lui Lucy o făcea pe Marjorie să sufere – pe Marjorie, care-l iubea, care se sacrificase pentru el, care era nefericită. Nefericirea ei era însă un şantaj. — Rămâi cu mine astă-seară, îl imploră ea din nou. Walter era gata să cedeze rugăminţilor, să renunţe la serată şi să rămână acasă. Impulsul contrar se dovedi mai puternic. Răspunse cu minciuni – minciuni doar pe jumătate, mai rele decât cele adevărate, tocmai din pricina elementului de adevăr care le conferea o justificare ipocrită. O strânse la piept. Gestul în sine era o altă ipocrizie. — Draga mea, protestă el pe tonul prefăcut al adultului care roagă un copil să fie cuminte, trebuie să merg neapărat, înţelege, are să vină şi tatăl meu acolo. Era adevărat. Bătrânul Bidlake lua totdeauna parte la seratele familiei Tantamount. Şi am de discutat ceva cu el. Afaceri, adăugă Walter cu un aer vag şi important, trăgând între ei, cu ajutorul acestui cuvânt magic, perdeaua de fum a intereselor ce privesc numai pe bărbaţi. „Minciuna, îşi spuse el, era destul de vizibilă, cu toată perdeaua de fum.” — N-ai putea să-l vezi altădată? — E ceva important, răspunse el, clătinând din cap. Şi, în afară de asta, adăugă, uitând că mai multe pretexte sună mai puţin convingător decât unul singur, Lady Edward a invitat special pentru mine pe directorul unei edituri americane. Ar putea să-mi fie util, ştii bine ce sume imense plătesc. Lady Edward îi spusese că îl va invita pe american, bineînţeles dacă acesta nu apucase să se întoarcă în Statele Unite – ea se temea însă că ar fi plecat. Plătesc ridicol de mult, continuă Walter, îngroşând perdeaua de minciuni cu amănunte lipsite de importanţă. America este singura ţară din lume unde un scriitor poate primi mai mulţi bani decât merită. Încercă să râdă. Am mare nevoie de-o sumă mai importantă ca să acopăr cele două lire pe care le primesc aici pentru o mie de cuvinte. O strânse şi mai tare în braţe şi se aplecă să o sărute. Ea îşi feri faţa. Marjorie, o imploră el, te rog, nu mai plânge. Se simţea vinovat şi nefericit. Ah, de ce Dumnezeu nu-l lăsa în pace? — Nu plânge, răspunse ea. Buzele lui întâlniră obrajii ei umezi şi reci, — Marjorie, dacă aşa vrei tu, n-am să mai plec. — Dar eu ţin morţiş să te duci, spuse ea, continuând să-şi ferească faţa. — Nu ţii. Am să rămân acasă. — Nici vorbă. Marjorie îl privi şi încercă să zâmbească. Sunt o proastă. Ar fi stupid să ratezi ocazia de-a te întâlni cu tatăl tău şi cu americanul acela. Folosite de ea ca argumente, propriile lui minciuni sunau şi mai fals şi neconvingător. Tresări aproape dezgustat. — S-aştepte, răspunse Walter cu o voce plină de mânie. Era furios pe sine pentru că inventase asemenea minciuni (de ce n-a fost în stare să-i spună cu brutalitate adevărul? În definitiv, Marjorie îl ştia), şi furios pe ea fiindcă i le reamintea. Ar fi vrut ca minciunile să se scufunde pe loc într-un hău al uitării, să dispară de parcă nu ar fi fost rostite niciodată: — Nu, nu, trebuie să te duci. Am fost o proastă. Îmi pare rău. La început, Walter se împotrivi; refuză să mai plece şi insistă să rămână acasă. Cum primejdia dispăruse, îşi putea permite luxul să insiste. Era limpede că Marjorie vorbise serios când luase hotărârea de a-l lăsa să se ducă la serată. I se oferea prilejul să facă pe nobilul şi pe mărinimosul fără să-l coste prea mult, de fapt, aproape pe gratis. Ce farsă odioasă! Intră totuşi în joc. În cele din urmă consimţi să plece, ca şi cum i-ar fi făcut un mare hatâr că nu rămâne acasă. Marjorie îi înnodă fularul de mătase, îi aduse jobenul şi mănuşile, şi îl sărută uşor la despărţire, mimând cu îndrăzneală buna dispoziţie. Avea mândria şi codul ei de onoare în materie de dragoste şi, în ciuda nefericirii şi a geloziei, se crampona de principiile ei: Walter trebuia să fie liber şi ea n-avea niciun drept să se amestece în chestiunile care nu o priveau. Pe de altă parte, era şi mai înţelept să nu se amestece. Cel puţin aşa spera ea. Walter închise uşa în urmă şi ieşi în răcoarea nopţii. Un ucigaş fugind de la locul crimei, de lângă victimă, şi încercând să se lepede de milă şi de remuşcări, nu s-ar fi simţit mai uşurat. Ajuns în stradă, răsuflă adânc. Era liber. Scăpase de amintiri şi de presimţiri. Câteva ore era liber să ignore existenţa trecutului sau a viitorului. Liber să trăiască pe placul lui, indiferent de locul unde se afla. Se amăgea, închipuindu-şi că este liber; amintirile nu-i dădeau pace. Nu era uşor să scapi. Vocea ei îl urmărea. „Dar eu ţin morţiş să te duci.” Fapta lui echivala cu o înşelătorie, cu o crimă. „Ţin morţiş.” Pe ce ton nobil protestase! Cu ce aer mărinimos acceptase în cele din urmă! Nu era numai crud, dar se complăcea şi într-un joc dublu. „Doamne sfinte, spuse el încet. Cum de-am fost în stare?” Era uimit şi scârbit de fapta sa. „De ce Dumnezeu nu-mi dă pace? De ce nu vrea să priceapă?” Din nou se simţi cuprins de o furie slabă şi inutilă. Odinioară dorise altceva. Odinioară, singura lui ambiţie fusese să nu fie lăsat în pace. Încurajase dragostea lui Marjorie. Îşi aminti căsuţa dintre dealurile golaşe, unde luni de zile locuiseră singuri. Ce perspectivă aveau asupra ţinutului Berkshire! Din păcate, satul cel mai apropiat se afla la trei kilometri. Ce greu atârna rucsacul plin de alimente! Şi ce noroi când ploua! Şi găleata care trebuia scoasă din puţ! Puţul avea peste treizeci de metri adâncime. Nici măcar în momentele când nu se îndeletnicea cu treburi obositoare, cum ar fi fost scosul apei din fântână, nu se simţise cu adevărat mulţumit. Fusese oare fericit alături de Marjorie – atât de fericit cât îşi închipuise şi cum s-ar fi cuvenit în acele împrejurări? Lucrurile urmau să se desfăşoare ca în Epipsychidion[1]; nu se întâmplase aşa tocmai pentru că râvniseră prea mult la asta, pentru că intenţionaseră să-şi modeleze sentimentele şi viaţa comună pe versurile lui Shelley. Îşi aminti vorbele cumnatului său, Philip Quarles, într-o seară, când discutaseră despre poezie: — Arta nu trebuie luată ad litteram. — Nici chiar dacă dragostea este adevărată? întrebase Walter. — Riscă să devină prea adevărată. Pură ca apa distilată. Adevărul pur e nefiresc, e o abstracţie fără corespondent în lumea reală. În natură întâlneşti permanent o mulţime de impurităţi amestecate cu adevărul esenţial. Arta emoţionează tocmai fiindcă respinge impurităţile vieţii adevărate. Nicio orgie autentică nu excită ca un roman pornografic. Într-o carte de Pierre Louys[2] toate fetele sunt tinere şi au un corp perfect. Nimeni nu sughiţe, nimănui nu-i miroase gura, nimeni nu-i obosit, plictisit, nimeni nu-şi aminteşte brusc de facturi neachitate sau de scrisori de afaceri rămase fără răspuns, ca să întrerupă astfel clipele de mare fericire. Arta îţi provoacă o senzaţie, un gând, un sentiment în stare pură, vreau să zic pură din punct de vedere chimic, nu moral, adăugase el râzând. — Dar în Epipsychidioh nu există pornografie, protestase Walter. — E adevărat, dar din punctul de vedere al chimistului, poemul e la fel de pur. Cum e sonetul acela de Shakespeare?   „Nu-s ochii dragei mele stropi de soare, Şi roşul gurii ei nu-i de coral. De-i albă neaua, sânu-i oacheş pare Şi negrul păr i-e ca o sârmă-n văl.   Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşii. Dar nu-i socot obrajii trandafiri. Şi-s balsamuri mai dulci să le miroşi Decât e boarea întregii sale firi.”[3]   Şi-aşa mai departe. Ai luat prea în serios pe poeţi şi uite ce s-a întâmplat. Să-ţi fie învăţătură de minte. Fireşte, Philip avusese dreptate. Lunile petrecute în acea căsuţă n-avuseseră nimic comun cu Epipsychidion sau cu La Maison du Berger[4]. Se gândi la puţ şi la drumul lung, şi chiar dacă Marjorie i-ar fi aparţinut în stare pură, la ce i-ar fi folosit? Ar fi fost poate mai insuportabilă decât cu unele impurităţi. Rafinamentele ei, de pildă, aerul distant de femeie virtuoasă, diafană şi spiritualizată – toate astea, văzute de la distanţă şi teoretic, păreau admirabile. Ce se întâmpla însă când te apropiai şi treceai la fapte? Se îndrăgostise de aerul ei virtuos, de spiritualitatea ei rafinată, cultă şi diafană, se îndrăgostise şi de nefericirea ei, căci Carling, soţul lui Marjorie, era un tip imposibil. Mila făcuse din Walter un cavaler în slujba celor oropsiţi. Îşi închipuise că dragostea înseamnă discuţii, că e o comunitate şi o camaraderie spirituală. Pe vremea aceea avea doar douăzeci şi trei de ani şi era de mare puritate, acea puritate a adolescenţei când dorinţele sexuale se răzvrătesc. Tocmai absolvise Universitatea din Oxford, îndopat de poezie şi de elucubraţiile filosofilor şi misticilor. Iată adevărata dragoste. Relaţiile sexuale nu contau, erau inevitabile, deoarece, din nenorocire, fiinţele omeneşti aveau un corp ce trebuia ţinut în frâu, pe cât posibil. Marea lui puritate ca şi impulsurile înflăcărate ale tinereţii, îndrumate în mod artificial spre imitarea purităţii îngereşti, îl făcuseră să admire puritatea rafinată şi calmă care, în cazul lui Marjorie, se datora unei răceli fireşti şi unei vitalităţi congenital scăzute. — Eşti atât de bună, îi spusese el. Ţi-e atât de uşor să fii bună. Aş vrea să fiu la fel de bun ca tine. Dorinţa lui echivala, fără ca să-şi dea seama, cu aceea de a fi pe jumătate mort. Aerul lui timid, sfios şi de o adâncă sensibilitate, ascundea o vitalitate puternică. Îi venea greu, de fapt, să fie bun ca Marjorie. Încercase totuşi. Între timp, îi admirase bunătatea şi puritatea. Devotamentul şi admiraţia ei îl emoţionaseră şi îl măguliseră – cel puţin până în clipa când bunătatea ei începuse să-l plictisească, să-l scoată din sărite. Îndreptându-se spre staţia de metrou Chalk Farm îşi aminti deodată o discuţie a tatălui său cu un şofer italian despre dragoste. (Bătrânul Bidlake avea un adevărul talent să-i facă pe oameni să vorbească, fie ei servitori sau chiar muncitori. Walter îl invidia pentru acest dar.) „Unele femei, spunea şoferul, sunt ţepene ca un garderob. Sono come cassettoni!” Ce picant ştia bătrânul Bidlake să povestească anecdote! „Ce folos că e drăguţă, dacă trebuie să strângi în braţe un garderob drăguţ? Ce sens are, pentru numele lui Dumnezeu?” (Iar Marjorie, reflectă Walter, nici măcar nu era drăguţă.) „Mie îmi plac, spunea şoferul, altfel de femei, chiar dacă sunt urâte. Iubita mea, mărturisise el, e altfel. E un frullino, proprio frullino”, un drac de femeie. Iar bătrânul Bidlake clipise prin monoclu, ca un satir jovial, răutăcios şi bătrân. Un garderob sau un drac de femeie? Walter trebui să admită că împărtăşea preferinţele şoferului. În orice caz, ştia din experienţa personală că (de câte ori în dragostea „adevărată” interveneau impurităţi sexuale) nu-i plăcea prea mult tipul de femeie-garderob. De la depărtare şi teoretic, puritatea, bunătatea şi spiritualitatea rafinată arătau admirabil. Dar la apropiere, şi în contact direct, erau mai puţin atrăgătoare. Iar când mai aparţineau şi cuiva care nu te atrage, atât devotamentul cât şi admiraţia măgulitoare deveneau insuportabile. O urî confuz pe Marjorie pentru răceala, răbdarea şi aerele ei de martiră. Dragostea pentru Lucy avea ceva nebunesc şi neruşinat. Marjorie în schimb era foarte diafană şi pe jumătate moartă. Pe de o parte avea o scuză, de pe alta era de neiertat. Ultima alternativă i se păru mult mai gravă. Instinctele sexuale erau josnice, nedemne. Ce putea fi mai jalnic şi mai nedemn decât o astfel de clasificare: femei-dulap sau draci de femei? Avu impresia că aude râsul copios, senzual al tatălui său. Îngrozitor! Întreaga viaţă conştientă a lui Walter se orientase într-o direcţie contrară celei a tatălui său, opusă senzualităţii frivole şi exuberante a bătrânului. Conştiinţa îl împinse întotdeauna spre mama sa, spre puritate, rafinament şi spirit. Dar, cel puţin, jumătate din sânge provenea de la tatăl său. Acum însă cei doi ani de convieţuire cu Marjorie îl dezgustaseră complet de virtutea frigidă, provocându-i o silă cumplită, deşi se ruşina de sentimentele lui faţă de ea şi de presupusele sale porniri bestiale, cum ar fi fost, de exemplu, dragostea pentru Lucy. Dacă Marjorie l-ar fi lăsat în pace! Dacă nu i-ar mai pretinde să-i răspundă la dragostea ei neîmpărtăşită, cu care continua să-l asalteze! Dacă ar înceta cu devotamentul ei îngrozitor! Ar putea atunci să-i acorde prietenia lui – căci ţinea cu adevărat la ea. Marjorie era bună şi amabilă, credincioasă şi sinceră. Ar fi fost fericit să aibă, în schimb, prietenia ei. Dragostea ei îl înăbuşea. Iar când Marjorie, închipuindu-şi că luptă împotriva celeilalte femei se folosea chiar de armele acesteia şi, înfrângându-şi frigiditatea virtuoasă, încerca să-l recucerească cu ajutorul unor săruturi înfocate – ei bine, era ceva înfiorător, absolut înfiorător. Pe deasupra, îşi continuă Walter reflecţiile, Marjorie îl cam plictisea cu seriozitatea ei greoaie şi lipsa ei de sensibilitate. De fapt, era cam proastă, cu toată cultura ei şi poate chiar din cauza ei. E drept, avea o cultură autentică, citise cărţi, le ţinea minte. Dar pricepuse ceva? Putea, oare, să le priceapă? Observaţiile cu care întrerupea lungile, foarte lungile ei tăceri, acele observaţii docte şi serioase, erau plate, lipsite de haz, de fineţe. Bine făcea că tăcea, căci tăcerea e plină de adâncă înţelepciune şi de spirit, întocmai ca blocul de marmură nesculptat încă de mâna unui mare artist. Cei ce tac nu îşi trădează gândurile. Marjorie avea talentul de a şti să asculte cu atenţie şi înţelegere. Când ieşea din tăcerea ei, jumătate din cuvintele rostite erau citate, căci Marjorie avea memorie bună şi căpătase obiceiul de a învăţa pe dinafară maxime celebre sau pasaje remarcabile. Lui Walter îi trebuise multă vreme ca să descopere platitudinea patetică şi prostia masivă care întovărăşea tăcerile şi citatele ei. Dar când o descoperise era prea târziu. Se gândi la Carling. Un beţivan, un bigot. Trăncănea toată vremea despre veşminte preoţeşti, sfinţi şi imaculata concepţie, iar pe de altă parte se îmbăta de te apuca scârba. Dacă nu i-ar fi provocat o silă atât de groaznică, şi n-ar fi făcut un infern din viaţa lui Marjorie, ce s-ar fi întâmplat? Walter îşi imagină libertatea lui. Nu i s-ar fi făcut milă şi nu s-ar fi îndrăgostit de Marjorie. Îşi aminti ochii ei roşii şi umflaţi de plâns după unul dintre acele scandaluri oribile cu Carling. Ce porc împuţit! „Ce s-ar fi întâmplat cu mine?” se întrebă Walter deodată. Ştia că în momentul când închisese uşa, Marjorie izbucnise în plâns. Carling, cel puţin, avea scuza beţiei. „Iartă-i, Doamne, fiindcă nu ştiu ce fac.” Walter nu se îmbăta niciodată. Era sigur că în clipa aceea Marjorie plângea. „Ar trebui să mă întorc”, îşi spuse el. Iuţi pasul, până ce ajunse aproape să alerge pe stradă. Fugea de conştiinţa lui şi în acelaşi timp de grăbea să ajungă la femeia dorită. „Ar trebui să mă întorc, asta ar trebui.” Îşi continuă însă grăbit drumul, urând-o din tot sufletul, tocmai fiindcă o făcuse atât de nefericită. Un om care se uita la vitrina unei tutungerii se dădu brusc îndărăt pe când trecea Walter; se ciocniră violent. — Scuzaţi, spuse Walter, mecanic, văzându-şi mai departe de drum şi fără să se uite înapoi. — Nu te uiţi pe unde mergi? răcni furios cetăţeanul în urma lui. Ce, eşti de capul tău? Te grăbeşti de parc-ai fi câştigat la curse. Două haimanale, de pe stradă izbucniră într-un hohot de râs fioros şi batjocoritor. — Hei, tu ăla cu ţilindru, continuă dispreţuitor cetăţeanul, cuprins de ură faţă de domnul în haine de seară. Walter ar fi trebuit să se întoarcă şi să-i închidă gura cu un răspuns şi mai violent. Tatăl său l-ar fi dat gata cu o scurtă replică. Lui Walter însă nu-i rămânea decât fuga. Îi era groază de scandaluri şi se temea de oamenii vulgari. Înjurăturile cetăţeanului se pierdură în urma lui. „Ce odios!” se cutremură el. Se întoarse cu gândul la Marjorie. „De ce Dumnezeu nu e înţelegătoare? Măcar puţin înţelegătoare. De-ar avea măcar o ocupaţie cu care să-şi piardă timpul.” Nenorocirea lui Marjorie era că avea la dispoziţie prea mult timp liber ca să se gândească. Prea mult timp ca să se gândească la ea. În fond, el era vinovat, el o făcuse să renunţe la ocupaţia ei, el o obligase să i se devoteze în exclusivitate. Când o cunoscuse era asociată la o prăvălioară de artă decorativă. Unul dintre acele magazine ce înfloresc în cartierul Kensington şi reprezintă o ocupaţie demnă pentru o doamnă din societate – un amestec de artă şi amatorism. Abajururile, compania tinerelor care pictau şi mai ales devotamentul pentru doamna Cole, asociata principală, compensau în ochii lui Marjorie o căsătorie nefericită. Îşi crease o mică lume a ei, departe de Carling; o lume feminină, amintind într-un fel de un pension, unde flecărea despre rochii şi magazine, bârfea, şi contractase ceea ce elevele numeau „o pasiune” pentru o femeie mai în vârstă; pe de altă parte îşi închipuia că efectuează partea ei din munca omenirii, slujind cauza Artei. Walter o convinsese să renunţe la toate. Întâmpinase totuşi unele dificultăţi, căci pentru Marjorie fericirea de a fi devotată doamnei Cole, pentru care avea o slăbiciune, compensa aproape toate nenorocirile îndurate alături de soţul ei. Carling însă se dovedise greu de înlocuit prin doamna Cole. Walter îi oferise lui Marjorie ceea ce asociata ei nu îşi putea permite şi, evident, nici nu intenţionase – un cămin, protecţie şi un ajutor bănesc. Pe lângă asta, Walter era bărbat, şi, conform tradiţiei, un bărbat trebuia iubit chiar dacă, aşa cum constatase Walter, nu-ţi plac bărbaţii cu adevărat şi eşti atrasă în mod firesc spre compania femeilor. (Din nou, influenţa literaturii. Îşi aminti părerile lui Philip Quarles despre urmările dezastruoase ale artei asupra vieţii.) Da, era bărbat, dar un bărbat complet diferit de ceilalţi, după spusele repetate la infinit ale lui Marjorie. Pe atunci acceptase această apreciere ca o distincţie măgulitoare. Să fi fost oare aşa? Walter se îndoia. Oricum, atunci Marjorie îl considerase „altfel” şi reuşise o dublă lovitură: găsise un bărbat care totuşi nu era bărbat. Fermecată de insistenţele lui Walter, sătulă de brutalităţile lui Carling, Marjorie consimţise să părăsească prăvălioara şi în acelaşi timp pe doamna Cole, pe care Walter nu o putea suferi, spunând despre ea că e personificarea tiranică, nemiloasă şi exploatatoare a voinţei feminine. — Eşti prea talentată ca să faci pe tapiţerul amator, o lăudase el pe Marjorie, convins pe atunci sincer de capacităţile ei intelectuale. Avea să-l ajute, nu ştia deocamdată cum, în munca de creaţie literară, sau, de ce nu, să scrie şi ea. Sub înrâurirea lui se apucase să aştearnă pe hârtie eseuri şi nuvele, evident, foarte proaste. După ce o încurajase, Walter deveni mai prudent, şi nu-şi mai exprimă părerea asupra eforturilor ei. În curând, Marjorie părăsi aceste preocupări nefireşti şi inutile. Rămase doar cu Walter, care deveni raţiunea ei de a exista, temelia pe care se clădise întreaga ei viaţă. Această temelie începea să se surpe. „Dacă m-ar lăsa în pace!” se gândi Walter. Coborî să ia metroul. La intrare un om vindea ziarele de seară. „Proiectul de lege socialist e o tâlhărie. Primul scrutin.” Cuvintele săreau în ochi de pe afiş. Mulţumit c-a găsit un pretext ca să-şi schimbe şirul gândurilor, cumpără un ziar. Proiectul de lege al guvernului liberal-laburist pentru, naţionalizarea minelor trecuse de primul scrutin cu majoritatea obişnuită. Walter citi cu plăcere ştirile. Avea opinii politice înaintate. Nu aceleaşi opinii le avea şi proprietarul ziarului. Tonul articolului de fond era de o mare virulenţă. „Ticăloşii”, îşi spuse Walter în timp ce citea. Lectura îi stârni entuziasm şi simpatie faţă de obiectul atacului, precum şi o ură, ce-l umplea de satisfacţie, împotriva capitaliştilor şi a reacţionarilor. Barierele individualităţii erau pentru o clipă înlăturate, iar complexele personale abolite. Stăpânit de plăcerea luptei politice, Walter simţi cum creşte, devenind, ca să spunem aşa, mai mare decât era – mai mare şi mai simplu. „Ticăloşii”, repetă el în minte, gândindu-se la exploatatori şi la monopolişti. În staţia Camden Town un bătrânel pricăjit, cu o batistă roşie legată în jurul gâtului, se aşeză alături. Pipa bătrânului duhnea atât de înăbuşitor încât Walter se uită prin vagon ca să vadă dacă nu-şi poate găsi alt loc. Întâmplător, mai erau locuri libere. Plecarea de lângă bătrânelul cu pipa rău mirositoare ar fi putut să pară însă un act ostentativ. Cetăţeanul ar fi fost în stare să-l apostrofeze. Fumul acru îi înţepa gâtlejul; tuşi. „Trebuie să rămâi credincios gusturilor şi instinctelor tale”, obişnuia Philip Quarles să spună. O filosofie cu o bază temeinică trebuie să slujească oare la raţionalizarea sentimentelor? Dacă n-ai avut niciodată o experienţă religioasă e o nebunie să crezi în Dumnezeu. E ca şi cum ai spune că-ţi plac stridiile, deşi îţi fac rău când le mănânci. Un iz de sudoare stătută urcă spre nările lui Walter, o dată cu duhoarea mahorcii. „Socialiştii spun că e vorba de o naţionalizare, citi el în ziar, dar noi avem un nume mai scurt şi mai simplu pentru ceea ce îşi propun ei: Furt.”. Cel puţin era un furt de la hoţi, şi în folosul victimelor. Bătrânelul se aplecă şi scuipă cu mare atenţie jos, între picioare. Întinse flegma cu tocul bocancului, Walter se uită în altă parte; ar fi dorit să poată iubi pe cei exploataţi şi să urască din tot sufletul pe exploatatorii înstăriţi. Dar gusturile şi instinctele sunt accidente şi nu principii veşnice. Dar dacă principiile axiomatice nu constituie şi premisele tale personale şi majore…?   [1] Poem filosofic de Percy Bysshe Shelley (1792–1882), conţinând o expunere şi o apărare a dragostei libere între „sufletele complimentare”. Epipsychidion înseamnă în greaca veche „suflet peste suflet”. [2] Pierre Louys (1870–1925), scriitor francez, autor de romane cu violent caracter erotic. [3] Shakespeare, Sonetul CXXX. traducere de Ion Frunzetti – Sonete. Editura Tineretului, 1963. [4] Poem de Alfred de Vigny (1797–1863) dedicat vieţii liniştite şi idilice în mijlocul naturii.  

Geniul si Zeita de Aldous Huxley Inconvenientul literaturii, spuse John Rivers, constă în caracterul ei prea logic. Realitatea nu-l are niciodată. — Niciodată? am întrebat.   — Eventual cînd e raportată la divinitate, recu- noscu el.  Niciodată  din punctul nostru  de  vedere. Literatura are unitate, are stil. Lucrurile întîmplate aievea nu au aşa ceva. Luată ca atare, existenţa re- prezintă   întotdeauna o înşiruire de lucruri   bleste- mate,   fiecare dintre ele  avînd   simultan  ceva  din Thurber1 şi Michelangelo, simultan ceva din Mickey Spillane2 şi Thomas â Kempis3. Criteriul de evaluare a realităţii este incongruenţa ei intrinsecă. Şi cînd am întrebat: Cu ce? — legănă în aer o palmă pă- trată de  culoare pămîntie  în direcţia rafturilor de cărţi. — Cu ceea ce reprezintă Cel Mai Bun din tot ce s-a gîndit sau Spus, declamă el pe un ton ce se voia parodic de rău augur. Poate părea ciudat, dar cele mai apropiate de realitate sînt întotdeauna ope- rele  literare   considerate   a   fi   cel  mai   puţin  ade- vărate. 1          James Thurber (1894—1961), umorist american.     2      Mickey Spillane (n.  1918), scriitor american de romane poliţiste.     3      Thomas â  Kempis  (1380—1471),  călugăr  german,  autor de lucrări religioase.     Şi întinzîndu-se peste braţul fotoliului, atinse co- perta unui exemplar ponosit din Fraţii Karamazov. — Este atît de puţin logic, încît e aproape realitate. Ceea ce cu greu se poate spune despre oricare lite-  ratură din categoria celor academice. Literatura din domeniul fizicii şi al chimiei. Literatura istorică. Literatura filozofică... — degetul său acuzator trecu de la Dirac1 la Toynbee2, de la Sorokin3 la Car- nap4 — şi chiar literatura biografică. Iată ultimul specimen al genului.   Luă de pe masa alăturată un volum cu o înveli- toare albastră lucioasă şi-l ţinu ridicat ca să-l pot examina.   Viaţa lui Henry Maartens, am citit cu glas tare, manifestînd tot atît interes cît se acordă unui nume  oarecare. Mi-am amintit apoi că pentru John Rivers acel nume fusese mai mult decît un nume comun. —        I-ai fost discipol, nu-i aşa? "Rivers încuviinţă din cap fără să vorbească. — Şi aceasta e biografia oficială?   — Literatura  oficială,   reflectă   el.    Imaginea  de neuitat a savantului de reclamă — cunoşti tipul — copilul retardat  cu  intelect gigant;   geniul   bolnav   1        Paul   Adien   Maurice   Dirac   (ti.   1902),   fizician   englez, laureat al premiului Nobel (1933). 2          Joseph Arnold Toynbee (n. 1889), istoric englez.     3      Pitirim   A.   Sorokin    (n.   1889),   filozof    idealist   ame- rican de origine rusă. Pornind de la behaviorism, a dezvol- tat apoi teoria „socio-culturală" integralistă.     4      Rudolph Carnap (1891—1970), logician şi filozof german stabilit din 1935 în SUA. Preocupat de fundamentele logice ale matematicii, de structura sintactico-semantică a ştiinţei, de analogia formală, de statutul metodologic ai entităţilor teoretice etc., este considerat unul din întemeietorii  logicii ştiinţei (v., ca şi pentru celelalte note asemănătoare. Mic dicţionar jilozojic, 1973).   războindu-se neîmblînzit cu dezacorduri enorme; sînditorul singuratic care era totuşi cel mai afectuos familist; profesorul distrat, cu capul în nori, dar cu inima de aur. Din păcate, însă, lucrurile nu s-au petrecut atît de simplu.              - Cu alte cuvinte, cartea conţine erori?              - Deloc, atît cît se spune este în întregime ade- vărat. Dincolo de acestea, totul nu-i decît o adu- nătură de fleacuri — sau, mai degrabă, este inexistent. — Şi poate, adăugă el, poate trebuie să fie inexistent. S-ar putea ca realitatea în totalitatea ei să fie întotdeauna mult prea puţin demnă de a fi înregistrată, prea lipsită de sens sau prea oribilă pentru a rămîne neliteraturizată. Oricum, este exas- perant pentru cineva care cunoaşte faptele, e aproa- pe o insultă să fie dus de nas cu opere romanţate de duzină.   — Aşadar, intenţionezi să corijezi cele scrise, am presupus eu. — Pentru public? ferească sfîntul! — Atunci pentru mine. In particular.   — In particular, repetă el. La urma urmelor, de ce nu? Dădu din umeri şi zîmbi.   Puţină   orgie de amintiri pentru a celebra una din rarele tale vizite.   — Oricine ar  crede că vorbeşti de un  drog pe- riculos.   — Dar într-adevăr e un drog periculos, răspunse el   Evadezi  în aduceri-aminte tot aşa cum  evadezi în gin sau amital sodic.   — Uiţi că sînt scriitor, am spus,  şi Muzele sînt fiicele Memoriei.   — Şi  Dumnezeu,  adăugă  el  repede,   nu  le   este frate. Dumnezeu nu este fiul Memoriei; el este fiul Experienţei Imediate.   Nu poţi venera un spirit în   — spirit, dacă n-o faci acum. A te delecta în trecut poate fi literatură bună. Ca înţelepciune însă, nu duce la nimic. Timpul Regăsit este Paradisul Pier- dut, iar Timpul Pierdut este Paradisul Regăsit. Lasă morţii să-şi îngroape morţii.1 Dacă vrei să trăieşti fiecare moment aşa cum ţi se înfăţişează, trebuie să mori în momentul următor. Iată cel mai impor- tant lucru ce l-am învăţat de la Helen.   Numele mi-a evocat un chip tînăr şi palid, în- cadrat de destinderea pătrată a unui clopot de păr negru, aproape egiptean, mi-a evocat de asemenea uriaşele columne aurii din Baalbek, avînd ca fundal cerul albastru şi zăpezile Libanului. In vremea aceea, lucram ca arheolog sub conducerea tatălui lui Helen. Acolo în Baalbek o cerusem în căsătorie şi fusesem refuzat.   — Dacă  s-ar  fi  căsătorit cu   mine,   aş  fi   aflat oare? am spus.   — Helen a practicat ceea ce se ferea întotdeauna să propovăduiască, răspunse Rivers. Era greu să nu înveţi de la ea.   — Dar cum rămîne cu scrisul meu, ce se întîmplă cu acele fiice ale Memoriei?   — Ar fi existat totuşi o modalitate de a lua ce-i mai bun din ambele lumi. — Un compromis?   — O sinteză, o a treia poziţie care să le includă pe celelalte două. E clar că nu poţi alege ce-i mai bun dintr-o lume, dacă nu ai învăţat între timp să iei ce-i mai bun din cealaltă. Helen a reuşit chiar să ia ce-i mai bun din viaţă în timp ce murea.   1 Fragment  din  versetul  22   al   evangheliei   după   Matei, cap. 8. 8     Am revăzut atunci cu ochiul minţii incinta Uni- versităţii Berkeley suprapusă peste imaginea Baal- bekului. în locul clopotului de păr legănîndu-se fără sunet apăru un ghem cărunt, iar în locul chi- pului de fetişcană am văzut trăsăturile uşor defor- mate ale unei femei ce îmbătrînea. Probabil că era de pe atunci bolnavă, am reflectat în sinea mea. Apoi am spus cu glas tare: — Eram la Atena cînd a murit.              îmi amintesc.  Şi adăugă: — Aş fi vrut să fi fost şi tu aici. Pentru ea — ţinea foarte mult la tine. Şi, bineînţeles, pentru tine însuţi. A muri este o artă şi la vîrsta noastră s-ar cuveni s-o învăţăm. Te ajută mult să fi văzut pe cineva care a ştiut cu adevărat cum să moară. Helen a ştiut să moară fiindcă a ştiut să trăiască —- să trăiască acum şi aici, pentru mai marea glorie a divinităţii. Şi aceasta atrage în mod necesar după sine de asemenea a muri acolo şi atunci şi mîine şi în nenorocitul nos- tru eu mărunt. în decursul trăirii, aşa cum se cu- vine, Helen murise în rate zilnice. Cînd a sosit judecata finală, practic nu mai rămăsese nimic de plătit.   După o tăcere scurtă Rivers continuă: — Inci- dental, m-am aflat şi eu în primăvară foarte aproape de judecata finală. De fapt, nici nu aş mai fi aici dacă n-ar fi existat penicilina. Pneumonia, prietena bătrîneţii. Astăzi medicina te învie ca să poţi trăi bucurîndu-te de arterioscleroză sau de cancerul prostatei. Aşa că, precum vezi, totul este cu desăvîr- şire postum. Cu excepţia mea, sînt morţi cu toţii iar eu trăiesc din timp împrumutat. Dacă voi în- drepta cele scrise, voi fi doar o fantomă vorbind despre fantome. Şi, la urma urmelor, sîntem în aju-   nul Crăciunului; o poveste cu fantome e cum nu se poate mai binevenită. In afară de asta, îmi eşti vechi prieten şi chiar dacă pui totul într-un roman, mai are oare vreo însemnătate?   Faţa sa largă, brăzdată de cute, fu luminată de ironie afectuoasă.   —      Dacă are vreo însemnătate, n-o voi face, l-am asigurat. De astă dată a izbucnit în rîs.   —      „Căci jurămintele pripite-s paie pe focul sîn- gelui"1, cită el. Mai degrabă mi-aş încredinţa fiicele lui Casanova2, decît secretele unui romancier. Febra creaţiei e mai fierbinte chiar decît cea sexuală. Cît despre jurămintele literare, ele sînt mai trecătoare decît  variantele  lor matrimoniale  sau  monastice.   Am încercat să protestez, dar n-a vrut să mă as- culte. — Dacă aş mai dori să păstrez secretul, nu ţi-aş spune nimic. Dar la publicare adu-ţi aminte, te rog, de obişnuita notă. Ştii la ce mă refer — orice asemănare ou vreo persoană în viaţă sau decedată este absolut întîmplătoare. Dar absolut!   Şi acum să ne întoarcem la familia Maartens. Am undeva o fotografie. Se ridică din fotoliu, merse la masa de scris şi deschise un sertar. Cu toţii îm- preună — Henry şi Katy, copiii şi eu. Şi ca prin minune, adăugă el după ce frunzări hîrtiile din ser- tar, e chiar acolo unde s-ar cuveni să fie.   îmi înmînă o reproducere mărită, cam ştearsă, un instantaneu înfăţişînd trei adulţi stînd în faţa unei   1        Willlam Shakespeare, Furtuna, IV, 1.   In româneşte de Leon Leviţchi.    2       Casanova   de   Seingalt,    Giovani   Giacomo    (1725—1798), aventurier şi scriitor veneţian. A scris remarcabile memorii care narează numeroasele-i cuceriri feminine. 10   case de vară — un bărbat scund şi subţirel cu păr cărunt şi nas coroiat, un uriaş tînăr fără haină, iar între ei, rîzînd, o splendidă valkirie1 cu păr blond, umeri largi şi sini proeminenţi, nepotrivit îmbră- cată într-o fustă asimetrică. La picioarele lor şedeau doi copii, un băiat de vreo nouă sau zece ani şi o soră mai mare, cu codiţe, aflată în pragul adoles- cenţei.              Cît de bătrîn arată!  au fost primele mele cu- vinte. Destul de vîrstnic pentru a fi bunicul copiilor săi.              Şi destul de copilăros, la cei cincizeci şi şase de ani, pentru a fi pruncul lui Katy. — Un incest cam complicat.   — Cu toate astea mergea, insistă Rivers, mergea atît de bine, încît ajunsese să fie o adevărată sim- bioză. Trăia prin ea. Iar ea era acolo pentru a se trăi prin ea — încarnarea maternităţii. Am privit din nou fotografia.   —      Ce amestec fascinant de stiluri! Maartens este gotic pur. Soţia sa, o eroină wagneriană. Copiii des- cind   direct   din   doamna   Moleworth.   Cît   despre tine . .., am spus ridicîndu-mi privirea spre faţa pă- trată şi pergamentoasă ce mă sfida din partea cea- laltă  a căminului  şi  lăsînd-o  înapoi  pe  fotografie, uitasem că ai fost o adevărată frumuseţe. O copie romană după Praxitele.2 —        Nu m-ai putea face un original? pleda el. Am clătinat din cap.   1        In miturile germanice, fiicele sau însoţitoarele lui Odin, căpetenia zeilor.    2       Praxitele (390—335 î.e.n.), sculptor din Atena, reprezen- tant al clasicismului Greciei antice. 11     —      Priveşte nasul, am spus. Uită-te la modelarea maxilarului. Nu e Athena, e Herculanum. Dar, din fericire, pe fete nu le interesează istoria artei. Pen- tru  toate  scopurile  amoroase  practice  erai  ceea  ce se cerea cu adevărat ?— un autentic zeu grec. Faţa lui Rivers se strîmbă.   — Se prea poate să fi arătat potrivit pentru rol, spuse el, dar de crezi cumva că-l puteam juca .. . clătină din cap.   Nici vorbă  de  Lede,  Daphne  sau Europe1  în  ceea  ce mă  privea.  Aminteşte-ţi  că  în acea vreme eram încă în întregime   produsul   unei educaţii deplorabile. Fiu de preot luteran, am rămas după vîrsta de doisprezece ani singura consolare a unei  mame  văduve.    Da,   singura  ei    consolare,   în ciuda  faptului  că  se  socotea  o  creştină  evlavioasă. Micul Johnny ocupa primul, al doilea şi al treilea loc;  Dumnezeu rămînea undeva mult în urmă.  Şi, bineînţeles,   singura   consolare   nu   avea   altceva   de ales decît să devină fiul model, studentul eminent, bursierul permanent, croindu-şi cu sudoare drumul prin colegiu  şi  cursurile postuniversitare,  fără  a-şi îngădui răgaz pentru plăceri mai rafinate în afara fotbalului  şi a  programelor  corale din colegiu,  ori pentru ceva mai înălţător  decît slujba săptămînală a reverendului Wigman.   — Dar te lăsau fetele să  le ignori?  Cu un chip ca acela? şi am arătat cu degetul spre atletul cîr- lionţat din fotografie.   1 Lede (în mitologia greacă), mama lud Castor şi Polux, a Elenei şi a Clitemnestrei. A fost sedusă de Zeus, prefăcută în lebădă. Diaphne (în mitologia greacă), nimfă de care s-a îndrăgostit Apollo. Europa (în mitologia greacă), fiica lui Agenor, regele Tirului. Zeus, transformat în taur, a răpit-o şi a dus-o în Creta. 12     Rivers rămase tăcut, apoi răspunse cu o altă în- trebare.             . Ti-a spus vreodată propria  ta   mamă   că   nu există mai minunat cadou de nuntă pe care un băr- bat îl poate aduce miresei sale decît virginitatea?              Din fericire, nu.              Ei bine, mie mi-a spus. Şi, mai mult decît atît, a făcut-o în genunchi, în cursul unei rugăciuni im- provizate, adăugă el în paranteză. îl întrecea în asta chiar şi pe tata. Frazele curgeau mai neted, limba- jul era mai autentic în iluzoriul său iz arhaic. Reuşea să discute situaţia noastră financiară sau mă putea dojeni pentru sila cu care mîncam bu- dinca de tapioca, în înseşi frazele epistolei către evrei.   Ca piesă de virtuozitate lingvistică, cele spuse erau formidabile. Din păcate, nu mă puteam gîndi la ele astfel. Interpretul era propria mea mamă, iar ocazia, solemnă. Tot ceea ce spunea cînd îi vorbea lui Dumnezeu trebuia privit cu seriozitate religioasă, îndeosebi cînd era în legătură cu marele subiect trecut sub tăcere. Mă crezi sau nu, la douăzeci şi opt de ani mai aveam darul de nuntă pentru ipote- tica mea mireasă. Se lăsă tăcerea. —        Bietul meu John, am spus în cele din urmă. Clătină din cap.   —      In realitate, era biata mea mamă. A făcut ast- fel încît totul să iasă perfect. Intîi asistent la vechea mea universitate, apoi lector şi în   cele din   urmă profesor. Nu mai era nevoie să plec de acasă nici- odată. Iar cînd voi fi avut vreo   patruzeci de   ani, urma să mă căsătorească alegîndu-mi o fată minu- nată, de religie luterană,   care ar fi   iubit-o ca pe 13   propria ei mamă. Dacă nu s-ar fi îndurat Dumnezeu John Rivers s-ar fi dus de rîpă. Dar îndurarea Domnului avea să apară — ca răzbunare, aşa cum s-a dovedit mai pe urmă. Intr-o minunată dimineaţă, la cîteva săptămîni după ce-mi luasem doctoratul, am primit o scrisoare de la Henry Maartens. Pe vremea aceea făcea studii asupra atomilor, avea ne- voie de încă un asistent cercetător, primise referinţe bune despre mine de la profesorul meu; nu-mi pu- tea oferi mai mult decît un salariu scandalos de mic — mă interesa? Pentru un fizician în devenire era o ocazie unică în viaţă. Pentru biata mea mamă plecarea mea însemna un sfîrşit definitiv. Cu sîrg, agonizant, ea se rugă pentru călăuzire. Spre eterna ei cinstire, Dumnezeu i-a spus să-mi îngăduie ple- carea.   La zece zile după aceea un taxi mă lăsa la in- trarea locuinţei familiei Maartens. îmi aduc aminte cum stăm acolo trecîndu-mă sudori reci şi încercînd să-mi fac curaj pentru a suna. Exact ca un şcolar care a comis un delict şi urmează să-l întîlnească pe director. Buna dispoziţie, creată de şansa ce mi se oferea, se evaporase demult şi în ultimele zile ale şederii mele acasă, ca şi în decursul intermi- nabilelor ore de călătorie, nu mă gîndisem decît la propria mea incapacitate. Cît timp îi va trebui lui Henry Maartens să vadă cît valorează un om ca mine? O săptămînă? O zi? Mai plauzibil o oră! Mă va dispreţui; voi fi de rîsul laboratorului. Şi lucru- rile urmau să stea tot atît de prost în afara labora- torului. Ba, cu siguranţă, putea fi chiar mai rău. Familia Maartens se oferise să mă găzduiască pînă mă voi stabili undeva de unul singur. Ce amabili- 14   +-te extraordinară! Dar şi cîtă cruzime demonică! Tn atmosfera de cultură sobră a căminului lor urma să mă dau în vileag aşa cum eram — ruşinos, stupid, iremediabil provincial. Dar între timp directorul şcolii aştepta. Am scrîşnit din dinţi şi am apăsat butonul soneriei. Uşa mi-a fost deschisă de una din acele bătrîne servitoare negrese dintr-o piesă demo- dată. Ştii, o negresă de felul aceleia care s-a născut înainte de Abolire şi a rămas pe lîngă domnişoara Belinda de atunci încolo. Interpretarea lăsa de dorit; dar era un rol care îţi cerea să fii înţelegător, şi cu toate că lui Beulah îi plăcea cabotina] ui, era nu numai o comoară; era, aşa cum aveam să aflu curînd, în multe privinţe o sfîntă. I-am explicat cine eram, iar ea mă examina în timp ce vorbeam. Se vede că i-am părut corespunzător, deoarece pe loc m-a adop- tat ca pe un membru al familiei pierdut de multă vreme, un fel de Fiu Risipitor întors din pribegie.   — Merg să vă fac un sandwich şi o cană zdravănă de cafea, insistă ea, adăugind: sînt înăuntru cu toţii. Deschise o uşă şi mă împinse înăuntru. M-am în- cordat pentru întîlnirea cu directorul şi barajul de cultură. Dar mi-a fost dat să văd o scenă care, văzută cincisprezece ani mai tîrziu, aş fi putut-o confunda cu o parodie, la scară redusă, a fraţilor Marx1. Came- ra de zi era spaţioasă şi extrem de dezordonată. Pe sofa sta întins un bărbat cărunt cu gulerul cămăşii descheiat, care, după toate probabilităţile, era pe moarte întrucît avea faţa lividă şi respiraţia şuieră- toare. In imediata apropiere, pe un balansoar, cu mîna stingă pe fruntea lui şi cu un exemplar din 1 Renumiţi comici de film americani.

Minunata lume noua de Aldous Huxley   Capitolul I   O CLĂDIRE cenuşie, scundă, de numai treizeci şi patru de etaje. Deasupra intrării, firma CENTRUL DE INCUBAŢIE ŞI CONDIŢIONARE PENTRU LONDRA CENTRALĂ, iar pe stemă, în formă de scut, deviza Statelor Unite ale Lumii: COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE. Sala imensă de la parter dădea către nord. Rece, în pofida verii de afară şi a căldurii tropicale din încăpere, prin geamuri pătrundea o lumină subţire şi aspră, căutând avidă, parcă, vreun manechin drapat, ori vreo jucărie, vreo formă academică palidă, dar negăsind decât sticla, nichelul şi porţelanul cu luciu sec, tipice pentru un laborator. Răceala ca de iarnă îşi dădea mâna cu un frig iernatic. Halatele lucrătorilor erau albe, mâinile lor erau îmbrăcate în mănuşi de cauciuc de culoarea palidă a cadavrelor. Lumina era îngheţată, moartă, fantomatică. Doar de la ţevile galbene ale microscoapelor împrumuta ea o oarecare substanţă bogată şi vie, care se întindea ca untul pe tuburile lustruite, o dungă atrăgătoare lângă alta, într-o procesiune nesfârşită de-a lungul meselor de lucru. — Iar aceasta, spuse Directorul deschizând uşa, este Sala de Fertilizare. Când intră Directorul Centrului de Incubaţie şi Condiţionare, trei sute de fertilizatori, aplecaţi asupra instrumentelor lor, erau adânciţi în tăcerea prin care se putea auzi şi respiraţia lor, vreo frântură de melodie fredonată ca pentru sine sau un fluierat - atât de concentraţi şi absorbiţi erau cu toţii. O trupă întreagă de studenţi proaspeţi, foarte tineri, cu feţele trandafirii şi cu caş la gură, se ţineau foarte aproape de Director, urmându-l cu oarecare spaimă şi supunere slugarnică. Fiecare dintre studenţi avea un carnet de notiţe în care însemna cu sârg şi disperare tot ce spunea marele savant. Direct din gura celebrităţii. Era un adevărat privilegiu. Directorul Centrului de Incubaţie şi Condiţionare (DCIC) pentru Londra Centrală ţinea morţiş să-şi conducă personal fiecare serie de boboci, făcând turul diferitelor secţii ale Centrului. — Doar aşa, ca să vă dau o idee generală, le explica el. Fireşte că trebuiau să capete o idee generală, de vreme ce urmau să-şi îndeplinească inteligent munca - deşi prea multe nu trebuiau să ştie; mai bine zis era convenabil să ştie cât mai puţine, ca să poată ajunge membri adevăraţi şi fericiţi ai colectivităţii. Căci, după cum ştia toată lumea, amănuntele făuresc virtutea şi fericirea; din punct de vedere intelectual, generalităţile sunt doar un rău necesar. Nu filosofii, ci amatorii de traforaje şi colecţionarii de timbre alcătuiesc coloana vertebrală a oricărei societăţi. — Mâine - adăuga el întotdeauna, zâmbindu-le cu o bunăvoinţă uşor ameninţătoare - o să vă apucaţi serios de treabă. N-o să mai aveţi vreme de generalităţi. Dar între timp… Între timp se bucurau de un privilegiu. Direct din gura savantului în carnetul de notiţe. Băieţii scriau repede, repede, într-un ritm nebunesc. Înalt şi oarecum firav, dar ţinându-se foarte drept, Directorul înainta în încăpere. Avea bărbia cam lungă şi dinţii mari, destul de proeminenţi, pe care buzele lui groase şi frumos arcuite nu-i acopereau cu totul nici când tăcea. Să fi fost bătrân, să fi fost tânăr? Cât să fi avut: treizeci de ani? Cincizeci? Cincizeci şi cinci? Era greu de spus. Şi oricum, nici nu se punea această problemă; în acest an de stabilitate, 632 al Erei Ford, nici prin cap nu-ţi trecea să pui o asemenea întrebare. — Voi începe cu începutul, spuse DCIC şi studenţii mai zeloşi înregistrară în carnete şi această intenţie: vom începe cu începutul. Acestea - spuse el, cuprinzând într-un gest larg toată aparatura - sunt incubatoarele. Şi, deschizând o uşă bine izolată, le arătă nenumăratele stelaje cu eprubete numerotate. Le explică: — Aceasta este cota săptămânală de ovule. Ţinute la temperatura sângelui. în timp ce gameţii masculini (şi deschise o altă uşă) trebuie păstraţi la o temperatură cu două grade mai mică, 35° în loc de 37°. Căldura normală a sângelui duce la sterilitate. Berbecii ţinuţi în vată termogenă nu mai zămislesc miei. Sprijinindu-se cu umărul de un stelaj cu incubatoare, în timp ce creioanele studenţilor mâzgăleau ilizibil pagini întregi, Directorul le prezentă o scurtă descriere a proceselor moderne de fertilizare; fireşte, mai întâi le vorbi despre introducerea ei chirurgicală: — Operaţia suportată voluntar pentru binele Societăţii, ca să nu mai vorbim de faptul că este răsplătită cu o primă echivalentă cu salariul pe şase luni. Apoi continuă cu o descriere a tehnologiei folosite pentru conservarea şi menţinerea în viaţă a ovarului extras prin excizie pentru a se dezvolta în mod activ; trecu apoi la consideraţii referitoare la temperatura optimă, la concentraţia de sare, la vâscozitate; se referi la lichidul în care erau păstrate ovulele detaşate ajunse la maturitate. Apoi, conducându-şi învăţăceii către mesele de lucru, le arătă efectiv cum se extrage acest lichid din eprubete; cum este lăsat să cadă picătură cu picătură pe lamelele special încălzite ale microscoapelor; cum ovulele conţinute de acest lichid sunt cercetate pentru a nu prezenta anomalii, apoi numărate şi transformate într-un recipient poros; cum acest recipient (şi acum îi duse pe studenţi să urmărească operaţia) este cufundat într-un bulion de cultură cald, un mediu nutritiv care conţine spermatozoizi în mişcare liberă - cu o concentraţie minimă de 100.000 pe centimetru cub, după cum insistă el să le precizeze. De asemenea, le arată cum, după zece minute, recipientul este scos din lichid şi conţinutul său este examinat din nou; cum, dacă vreunul dintre ovule rămâne nefecundat, este supus din nou imersiunii, şi operaţia se repetă ori de câte ori este nevoie; cum ovulele fecundate revin în incubator. Cele de tip Alfa şi Beta rămân acolo, până la îmbutelierea lor definitivă; în schimb, cele de tip Gama, Delta şi Epsilon sunt scoase din nou afară după numai treizeci şi şase de ore, spre a fi supuse procesului Bokanovsky. — Procesul Bokanovsky, repetă Directorul şi studenţii subliniară aceste cuvinte în însemnările de pe carnete. Un ovul, un embrion, un adult - acesta este normalul. Dar un ovul supus bokanovskificării va germina, va prolifera, se va diviza. Va da opt până la nouăzeci şi şase de noi muguri, iar fiecare mugur se va dezvolta într-un embrion perfect format, şi fiecare embrion va da un adult de talie normală. Se obţin deci nouăzeci şi şase de fiinţe umane, acolo unde înainte creştea doar una. Deci un mare progres. — În esenţă, conchise DCIC, bokanovskificarea constă într-o serie de opriri ale dezvoltării. Noi întrerupem creşterea normală şi, lucru destul de paradoxal, oul reacţionează prin înmugurire. Reacţionează prin înmugurire, notară repede creioanele. Directorul arătă cu degetul: pe o bandă care înainta lent, un stativ cu eprubete intra într-o cutie mare de metal, în timp ce ieşea un alt stativ plin. Mecanismul scotea un zgomot monoton, ca al unei mâţe care toarce. Directorul le mai dădu un amănunt: trecerea eprubetelor prin mecanism durează opt minute. Opt minute de expunere puternică la raze X este maximum pe care-l pot suporta ovulele. Câteva dintre ele chiar mor; cât priveşte restul, cele mai puţin sensibile se divid în două; majoritatea scot patru muguri; unele scot opt; toate sunt repuse în incubatoare de unde mugurii încep să se dezvolte; apoi, după doua zile, eprubetele sunt răcite brusc şi verificate din nou. Mugurii dau la rândul lor doi, patru sau opt muguri; după ce-au înmugurit, sunt trataţi cu alcool până aproape de distrugere; ulterior dau din nou semne de înmugurire, iar apoi mugurii din mugurul de muguri sunt lăsaţi să se dezvolte în pace - o nouă întrerupere dovedindu-se în general fatală. În acest răstimp ovulul iniţial a avut posibilitatea de a se transforma în opt până la nouăzeci şi şase de embrioni. — Veţi recunoaşte, deci, că este un progres remarcabil faţă de ceea ce se petrece în natură. Dar nu e vorba de nişte gemeni identici - nu doar de nişte gemeni, dubleţi sau tripleţi prăpădiţi ca în vremurile de demult ale viviparităţii, când se întâmpla uneori ca vreun ovul să se dividă în mod accidental. Aici e vorba de zeci sau chiar sute de produse noi. Sute, repetă Directorul şi-şi deschise larg braţele de parcă ar fi împărţit cu generozitate pomeni. Sute! Dar unul dintre studenţi făcu prostia de a întreba în ce constă avantajul. — Vai, dragă băiete! se întoarse cu asprime Directorul împotriva lui. Dar ce, nu vezi? Chiar nu-ţi dai seama? Şi-i ridică mâna, adoptând o expresie maiestuoasă: metoda Bokanovsky reprezintă unul dintre instrumentele majore ale stabilităţii sociale! Instrumentele majore ale stabilităţii sociale. Bărbaţi standardizaţi, femei standardizate; în loturi uniforme, întregul personal al unei fabrici alcătuit din produsele unui singur ovul bokanovskificat — Nouăzeci şi şase de gemeni identici lucrând la nouăzeci şi şase de maşini identice! Glasul îi vibra de entuziasm: acum ştiţi cum stăm. Pentru prima dată în istorie avem Comunitate, Identitate, Stabilitate. Citase deci deviza întregii planete. Cuvinte măreţe. — Dacă am putea extinde nelimitat bokanovskificarea, întreaga problemă ar fi pe deplin rezolvată. Rezolvată prin fiinţe Gama standardizate, fiinţe Delta invariabile, fiinţe Epsilon uniforme. Milioane de gemeni identici. În sfârşit, se aplicase la biologie principiul producţiei în masă. — Dar, vai, clătină din cap Directorul. Nu putem extinde bokanovskificarea la nesfârşit. Se părea că limita era de nouăzeci şi şase, iar media satisfăcătoare era de şaptezeci şi doi. Fabricarea cât mai multor loturi de gemeni identici din acelaşi ovar şi cu gameţii aceluiaşi mascul - asta era tot ce puteau realiza - tragic de puţin. Şi nici asta nu era uşor: — Căci în natură e nevoie de treizeci de ani pentru ca să ajungă la maturitate două sute de ovule. Însă în momentul de faţă, aici şi acum, treaba noastră este să stabilizăm populaţia. Să tot dăm la nesfârşit, cu picătura, câte doi gemeni, vreme de un sfert de veac - ce rost ar avea? Evident, n-avea nici un rost. Dar tehnica lui Podsnap accelerase extraordinar procesul de coacere. Se puteau asigura cel puţin o sută cincizeci de ovule mature în decurs de doi ani. Fertilizarea şi bokanovskificarea - cu alte cuvinte o înmulţire cu 72 - aşa obţii o medie de aproape unsprezece mii de fraţi şi surori în o sută cincizeci de loturi de gemeni identici, toţi de aceeaşi vârstă, şi în numai doi ani. — Iar în cazuri excepţionale, izbutim să obţinem dintr-un singur ovar peste cincisprezece mii de indivizi adulţi! Făcându-i semn cu degetul unui tânăr blond şi rumen la faţă, care tocmai trecea pe acolo, îl strigă: — Domnule Foster! Tânărul rumen se apropie. Ne poţi spune care a fost recordul atins pentru un singur ovar? — În cadrul Centrului nostru, şaisprezece mii doisprezece, răspunse domnul Foster fără să şovăie măcar o clipă. Vorbea foarte iute, avea o mare vioiciune în ochii lui albaştri şi îi făcea o plăcere evidentă să citeze cifre: şaisprezece mii doisprezece din 189 loturi de embrioni identici. Dar bineînţeles că unele centre tropicale au avut realizări şi mai mari. Cel din Singapore a produs adeseori peste şaisprezece mii cinci sute; iar cel din Mombassa a atins efectiv cifra de şaptesprezece mii. însă realitatea este că se bucură de nişte avantaje speciale. Ar trebui să vedeţi ce puternic reacţionează un ovar de negresă la stimulii glandei pituitare! E de-a dreptul uimitor, când eşti deprins să lucrezi doar cu material european. Şi totuşi, adăugă el râzând (dar în ochi îi sticlea flacăra luptei, iar bărbia i se înălţa sfidător), totuşi, ne-am pus în gând să-i batem dacă putem. Chiar în momentul de faţă lucrez la un minunat ovar Delta-Minus. Are doar optsprezece luni. Încă de pe acum a dat peste douăsprezece mii şapte sute de copii, fie deja decantaţi, fie în embrion. Şi încă mai produce din plin. Cred că o să-i batem în cele din urmă. — Îmi place cum gândeşti! strigă tare Directorul şi-l bătu prieteneşte pe umăr. Vino cu noi şi împărtăşeşte-le băieţilor ăstora experienţa şi priceperea dumitale de specialist Domnul Foster zâmbi modest şi răspunse: — Cu plăcere. Îi însoţi în Sala de îmbuteliere în care activitatea intensă se desfăşura ordonat, într-un fel de zarvă armonioasă. Mai multe lifturi mici aduceau neîncetat, în valuri, din Banca de Organe din subsolul al doilea, fâşii de peritoneu proaspăt de scroafă, gata tăiate la dimensiunile corespunzătoare. Fâşş! – Poc! şi se deschideau uşiţele lifturilor: operatorii de la îmbuteliere n-aveau nevoie decât să întindă mâna, să ia fâşiile şi să le introducă gata netezite în flacon şi, înainte ca acesta să fi mers pe banda rulantă dincolo de operator, fâşş! poc! altă bucată de peritoneu ieşea din adâncuri, gata să fie introdusă într-un alt flacon, următorul din cadrul acestui nesfârşit alai lent de pe banda transportoare. Alături de Operatorii de la Îmbuteliere, se aflau Normatorii. Procesiunea înainta; unul câte unul, ovulele erau transferate din eprubetele lor în containerele mai mari; operatorii despicau cu abilitate căptuşeala peritoneului, lăsau să cadă unde trebuie ovulele în fază de morulă, turnau soluţia de ser fiziologic… şi flaconul trecea deja mai departe. Îi venea acum rândul să fie etichetat de alţi lucrători specializaţi. Ereditatea, data fecundării, apartenenţa la unul sau altul din grupurile bokanovskificate - toate aceste detalii erau transferate de pe eprubetă pe flacon. Procesiunea înainta încet - de data asta nu mai era vorba de anonimat, ci de obiecte identificate şi numite; treceau printr-o deschizătură din perete către Sala de Predestinare Socială. — Un fişier care ocupă optzeci şi opt de metri cubi, spuse încântat domnul Foster când pătrunseră în această sală. — Şi conţine toate informaţiile relevante, adăugă Directorul. — Aduse la zi, în fiecare dimineaţă. — Şi coordonate în fiecare după-amiază. — Constituind baza calculelor noastre. — Atâţia indivizi de cutare sau cutare calitate, mai explică domnul Foster. — Distribuţii în cutare sau cutare cantitate. — Ritmul optim de decantare din fiecare moment — Reciclarea promptă a rebuturilor neprevăzute. — Ultra-promptă, repetă domnul Foster. Vai, dacă aţi şti câte ore suplimentare a trebuit să lucreze după ultimul cutremur din Japonia! râse bine dispus şi clătină din cap. — Predestinatorii le trimit Fertilizatorilor toate cifrele. — Iar aceştia le furnizează embrionii ceruţi. — Şi flacoanele vin aici pentru a fi predestinate în tot amănuntul. — După care sunt trimise la Banca de Embrioni de la subsol. — Unde vom merge şi noi chiar acum. Deschizând o uşă, domnul Foster o luă înainte pentru a-i conduce pe scara care ducea la subsol. Temperatura era încă tropicală. Coborâră într-un fel de amurg din ce în ce mai dens. Două uşi şi un coridor dublu asigurau etanşeitatea subsolului faţă de orice infiltrare posibilă a luminii de afară. — Embrionii sunt ca filmul fotografic, le explică mucalit domnul Foster în timp ce deschidea a doua uşă. Nu suportă decât lamina roşie. Şi, într-adevăr, bezna copleşitoare în care-l urmară acum studenţii era vizibilă şi stacojie, ca întunericul dindărătul pleoapelor închise într-o după-amiază de vară. Flacoanele pântecoase aşezate în şiruri şi rânduri suprapuse străluceau ca nenumărate rubine, iar printre acestea se mişcau spectrele de un roşu mai întunecat al unor bărbaţi şi femei cu găvanele ochilor învineţite şi prezentând simptome de lupus. Aerul vibra uşor de zumzetul şi huruitul maşinăriilor. — Oferă-le câteva cifre, domnule Foster, îi spuse Directorul, care se plictisise să mai vorbească. Domnul Foster de-abia aştepta să le mai ofere câteva cifre. Sala era lungă de două sute douăzeci de metri, lată de două sute şi înaltă de zece. Făcu un semn în sus. Studenţii ridicară ochii către tavanul înalt, cu mişcarea găinilor care beau apă. Erau trei rafturi: cel de la nivelul pardoselii, prima galerie şi a doua galerie. Păienjenişul metalic al galeriilor suprapuse se pierdea în întuneric în toate direcţiile. În preajma lor trei fantome roşii descărcau neîncetat damigene de pe o scară rulantă. Venea dinspre Sala Predestinării Sociale. Fiecare flacon putea fi aşezat pe unul din cele cincisprezece rafturi, iar fiecare raft, deşi nu se vedea, era o bandă rulantă care se deplasa cu viteza de 33,3 centimetri pe oră. Opt metri pe zi în decurs de 267 de zile. În total 2136 de metri. Un circuit al depozitului la nivelul pardoselii, unul la cel al primei galerii, jumătate pe cea de a doua galerie, iar în cea de-a doua sute şaizeci şi şaptea dimineaţă la lumina naturală din Sala de Decantare. Existenţă independentă - chipurile. — Dar în acest interval, încheie domnul Foster, noi am reuşit să le supunem la o serie întreagă de operaţii. Da, da, chiar foarte multe - râse el triumfător şi atoateştiutor. — Îmi place cum gândeşti, îl lăudă din nou Directorul. Hai să ne continuăm turul. Dumneata, domnule Foster, le poţi explica totul. Şi domnul Foster se conformă. Le vorbi despre dezvoltarea embrionului în mediul de cultură oferit de peritoneu. Le dădu să guste din consistentul surogat de sânge cu care se hrănea embrionul. Le explică de ce trebuia stimulat cu placentină şi tyroxină. Le vorbi despre extractul de corpus luteum. Le arătă jeturi prin care acesta se injecta automat din doisprezece în doisprezece metri pe parcursul de la punctul 0 până la metrul 2.040. Le vorbi despre acele doze sporite treptat, de extract de glandă pituitară administrate pe ultimii nouăzeci şi şase de metri ai parcursului. Le descrise circulaţia maternă artificială, instalată în fiecare flacon la metrul 112; le arătă rezervorul de surogat sanguin, pompa centrifugă care menţine în circulaţie lichidul deasupra placentei şi-1 împinge prin plămânul şi prin filtrul de excreţie. Se referi la tendinţa supărătoare către anemie a embrionului, la dozele masive de extract de stomac de porc şi de ficat de mânz în stare de făt, care trebuiau administrate embrionului pentru a evita pericolele anemiei. Le arătă mecanismul simplu prin care, pe ultimii doi metri din fiecare porţiune de opt metri, toţi embrionii erau uşor clătinaţi simultan pentru a se familiariza cu mişcarea. Făcu o aluzie la gravitatea aşa-numitei „traume a decantării” şi enumera precauţiile luate pentru reducerea la minimum a acelui şoc primejdios, printr-o pregătire şi educare corespunzătoare a embrionului îmbuteliat Le mai spuse că într-un punct situat la al două sutălea metru se făceau teste pentru determinarea sexului. Le explică apoi sistemul de etichetare: un T pentru masculi, un cerc pentru femele, iar pentru cele destinate să devină sterpe - un fel de hermafrodiţi - un semn de întrebare negru pe fundal alb. — Căci, fireşte, zise domnul Foster, în marea majoritate a cazurilor, fertilitatea este pur şi simplu o pacoste. Un singur ovar fertil din o mie două sute ar fi întru totul suficient pentru scopurile noastre. Dar noi dorim să avem de unde alege. Şi bineînţeles că întotdeauna trebuie să ne lăsăm o amplă marjă de siguranţă. Ca atare, permitem dezvoltarea normală a unei cote mult mai mari, până la treizeci la sută dintre embrionii feminini. Celelalte femele primesc o doză de hormoni sexuali masculini la fiecare, douăzeci şi patru de metri de pe restul parcursului. Rezultatul: la decantare sunt ca nişte viţele sterpe, oarecum hermafrodite - perfect normale din punct de vedere structural dar sterile - afară doar de faptul că manifestă totuşi o uşoară tendinţă de a avea barbă (recunoscu el cu neplăcere). Sterilitatea lor este garantată. Şi asta ne aduce în fine eliberarea din domeniul unei simple imitaţii servile a naturii şi pătrunderea în lumea mult mai interesantă a invenţiei umane. Făcând o pauză, domnul Foster îşi frecă mâinile. Într-adevăr, nu se mulţumea, doar să clocească embrioni - lucru pe care îl putea face orice vacă. — Noi recurgem şi la predestinarea şi condiţionarea lor. Ne decantăm pruncii ca fiinţe umane socializate, Alfa sau Epsilon, ca viitori vidanjori sau ca viitori… (era cât pe-aci să spună „viitori Controlori Mondiali” dar, luând seama, spuse:) viitori Directori de Incubatoare. DCIC primi cu un zâmbet complimentul. Treceau prin dreptul metrului 320 de pe raftul 11. Un tânăr mecanic Beta-Minus lucra cu şurubelniţa şi şublerul la pompa de surogat sanguin. În timp ce răsucea şuruburile, huruitul motorului electric coborî cu un semiton, şi apoi cu încă unul. Jos, tot mai jos… O ultimă răsucire, o ochire la controlul de turaţii şi gata, Mecanicul înainta spre pompa următoare şi făcu aceeaşi operaţie de reglaj. — Băiatul ăsta reduce numărul de turaţii pe minut, explică domnul Foster. În felul acesta surogatul e furnizat mai încet; ca atare, trece prin plămâni la intervale mai lungi; deci embrionul primeşte mai puţin oxigen. Nimic nu poate fi mai bun decât lipsa de oxigen pentru a menţine un embrion sub nivelul normal. Şi domnul Foster îşi frecă iarăşi mâinile cu extremă satisfacţie. — Dar de ce trebuie să menţineţi un embrion sub nivelul normal? întrebă cu perfectă candoare un student. — Dobitocule! strigă Directorul, care nu mai scosese de mult o vorbă. Dar nu ţi-a dat prin gând că un embrion Epsilon trebuie să aibă şi o ereditate Epsilon şi un mediu Epsilon? În mod evident, aşa ceva nu-i trecuse prin cap studentului, care se ruşina cumplit — Prin oxigenare precară, obţii o castă inferioară, explică domnul Foster, citând o lozincă. Primul organ afectat este creierul, apoi scheletul. Cu 70 la sută din cantitatea normală de oxigen obţii pitici. Dacă o reduci şi mai mult, ies monştri fără ochi… După o pauză, domnul Foster conchise: — Care nu ne sunt de nici un folos. În schimb (şi vocea îi redeveni încrezătoare şi entuziastă), dacă am putea descoperi o tehnică pentru reducerea perioadei de maturizare, ce triumf, ce binefacere ar fi pentru societate! Gândiţi-vă la cal. Se gândiră. — E deja matur la vârsta de şase ani. Elefantul abia la zece ani. În schimb, omul nu este matur din punct de vedere sexual nici la treisprezece ani, iar maturitatea fizică o atinge doar la douăzeci de ani. De-aici, bineînţeles, şi acel rod al dezvoltării întârziate - inteligenţa umană. Şi apoi, după un răstimp, domnul Foster exclamă cu îndreptăţită indignare: — Dar la Epsiloni nu avem nevoie de inteligenţă umană! Şi mai rezultă din explicaţiile lui că Epsilonii n-au nevoie de inteligenţă şi nici nu o obţin. Dar cu toate că mintea de Epsilon se maturizează la zece ani, trupul de Epsilon nu este capabil de muncă decât de la optsprezece încolo. Ani îndelungaţi de imaturitate superfluă şi irosită. O, dacă dezvoltarea fizică ar putea fi accelerată până ar ajunge la fel de rapidă ca a unei vaci, ce economii imense ar realiza Comunitatea! — Imense! murmurară şi studenţii, căci entuziasmul domnului Foster era molipsitor. Apoi intră în detalii tehnice foarte specializate: vorbi despre coordonarea anormală între glandele endocrine care îi făcea pe oameni să crească atât de încet; postulă ca o explicaţie o mutaţie biologică. Dar oare efectele acesteia nu puteau fi inversate? Oare printr-o tehnică adecvată nu se putea întoarce în sens invers embrionul individual Epsilon, pentru a atinge acelaşi nivel al normalului ca şi la câini şi la vaci? Tocmai asta era problema, şi era pe cale de rezolvare.