Aldous Huxley

Geniul si Zeita de Aldous Huxley Inconvenientul literaturii, spuse John Rivers, constă în caracterul ei prea logic. Realitatea nu-l are niciodată. — Niciodată? am întrebat.   — Eventual cînd e raportată la divinitate, recu- noscu el.  Niciodată  din punctul nostru  de  vedere. Literatura are unitate, are stil. Lucrurile întîmplate aievea nu au aşa ceva. Luată ca atare, existenţa re- prezintă   întotdeauna o înşiruire de lucruri   bleste- mate,   fiecare dintre ele  avînd   simultan  ceva  din Thurber1 şi Michelangelo, simultan ceva din Mickey Spillane2 şi Thomas â Kempis3. Criteriul de evaluare a realităţii este incongruenţa ei intrinsecă. Şi cînd am întrebat: Cu ce? — legănă în aer o palmă pă- trată de  culoare pămîntie  în direcţia rafturilor de cărţi. — Cu ceea ce reprezintă Cel Mai Bun din tot ce s-a gîndit sau Spus, declamă el pe un ton ce se voia parodic de rău augur. Poate părea ciudat, dar cele mai apropiate de realitate sînt întotdeauna ope- rele  literare   considerate   a   fi   cel  mai   puţin  ade- vărate. 1          James Thurber (1894—1961), umorist american.     2      Mickey Spillane (n.  1918), scriitor american de romane poliţiste.     3      Thomas â  Kempis  (1380—1471),  călugăr  german,  autor de lucrări religioase.     Şi întinzîndu-se peste braţul fotoliului, atinse co- perta unui exemplar ponosit din Fraţii Karamazov. — Este atît de puţin logic, încît e aproape realitate. Ceea ce cu greu se poate spune despre oricare lite-  ratură din categoria celor academice. Literatura din domeniul fizicii şi al chimiei. Literatura istorică. Literatura filozofică... — degetul său acuzator trecu de la Dirac1 la Toynbee2, de la Sorokin3 la Car- nap4 — şi chiar literatura biografică. Iată ultimul specimen al genului.   Luă de pe masa alăturată un volum cu o înveli- toare albastră lucioasă şi-l ţinu ridicat ca să-l pot examina.   Viaţa lui Henry Maartens, am citit cu glas tare, manifestînd tot atît interes cît se acordă unui nume  oarecare. Mi-am amintit apoi că pentru John Rivers acel nume fusese mai mult decît un nume comun. —        I-ai fost discipol, nu-i aşa? "Rivers încuviinţă din cap fără să vorbească. — Şi aceasta e biografia oficială?   — Literatura  oficială,   reflectă   el.    Imaginea  de neuitat a savantului de reclamă — cunoşti tipul — copilul retardat  cu  intelect gigant;   geniul   bolnav   1        Paul   Adien   Maurice   Dirac   (ti.   1902),   fizician   englez, laureat al premiului Nobel (1933). 2          Joseph Arnold Toynbee (n. 1889), istoric englez.     3      Pitirim   A.   Sorokin    (n.   1889),   filozof    idealist   ame- rican de origine rusă. Pornind de la behaviorism, a dezvol- tat apoi teoria „socio-culturală" integralistă.     4      Rudolph Carnap (1891—1970), logician şi filozof german stabilit din 1935 în SUA. Preocupat de fundamentele logice ale matematicii, de structura sintactico-semantică a ştiinţei, de analogia formală, de statutul metodologic ai entităţilor teoretice etc., este considerat unul din întemeietorii  logicii ştiinţei (v., ca şi pentru celelalte note asemănătoare. Mic dicţionar jilozojic, 1973).   războindu-se neîmblînzit cu dezacorduri enorme; sînditorul singuratic care era totuşi cel mai afectuos familist; profesorul distrat, cu capul în nori, dar cu inima de aur. Din păcate, însă, lucrurile nu s-au petrecut atît de simplu.              - Cu alte cuvinte, cartea conţine erori?              - Deloc, atît cît se spune este în întregime ade- vărat. Dincolo de acestea, totul nu-i decît o adu- nătură de fleacuri — sau, mai degrabă, este inexistent. — Şi poate, adăugă el, poate trebuie să fie inexistent. S-ar putea ca realitatea în totalitatea ei să fie întotdeauna mult prea puţin demnă de a fi înregistrată, prea lipsită de sens sau prea oribilă pentru a rămîne neliteraturizată. Oricum, este exas- perant pentru cineva care cunoaşte faptele, e aproa- pe o insultă să fie dus de nas cu opere romanţate de duzină.   — Aşadar, intenţionezi să corijezi cele scrise, am presupus eu. — Pentru public? ferească sfîntul! — Atunci pentru mine. In particular.   — In particular, repetă el. La urma urmelor, de ce nu? Dădu din umeri şi zîmbi.   Puţină   orgie de amintiri pentru a celebra una din rarele tale vizite.   — Oricine ar  crede că vorbeşti de un  drog pe- riculos.   — Dar într-adevăr e un drog periculos, răspunse el   Evadezi  în aduceri-aminte tot aşa cum  evadezi în gin sau amital sodic.   — Uiţi că sînt scriitor, am spus,  şi Muzele sînt fiicele Memoriei.   — Şi  Dumnezeu,  adăugă  el  repede,   nu  le   este frate. Dumnezeu nu este fiul Memoriei; el este fiul Experienţei Imediate.   Nu poţi venera un spirit în   — spirit, dacă n-o faci acum. A te delecta în trecut poate fi literatură bună. Ca înţelepciune însă, nu duce la nimic. Timpul Regăsit este Paradisul Pier- dut, iar Timpul Pierdut este Paradisul Regăsit. Lasă morţii să-şi îngroape morţii.1 Dacă vrei să trăieşti fiecare moment aşa cum ţi se înfăţişează, trebuie să mori în momentul următor. Iată cel mai impor- tant lucru ce l-am învăţat de la Helen.   Numele mi-a evocat un chip tînăr şi palid, în- cadrat de destinderea pătrată a unui clopot de păr negru, aproape egiptean, mi-a evocat de asemenea uriaşele columne aurii din Baalbek, avînd ca fundal cerul albastru şi zăpezile Libanului. In vremea aceea, lucram ca arheolog sub conducerea tatălui lui Helen. Acolo în Baalbek o cerusem în căsătorie şi fusesem refuzat.   — Dacă  s-ar  fi  căsătorit cu   mine,   aş  fi   aflat oare? am spus.   — Helen a practicat ceea ce se ferea întotdeauna să propovăduiască, răspunse Rivers. Era greu să nu înveţi de la ea.   — Dar cum rămîne cu scrisul meu, ce se întîmplă cu acele fiice ale Memoriei?   — Ar fi existat totuşi o modalitate de a lua ce-i mai bun din ambele lumi. — Un compromis?   — O sinteză, o a treia poziţie care să le includă pe celelalte două. E clar că nu poţi alege ce-i mai bun dintr-o lume, dacă nu ai învăţat între timp să iei ce-i mai bun din cealaltă. Helen a reuşit chiar să ia ce-i mai bun din viaţă în timp ce murea.   1 Fragment  din  versetul  22   al   evangheliei   după   Matei, cap. 8. 8     Am revăzut atunci cu ochiul minţii incinta Uni- versităţii Berkeley suprapusă peste imaginea Baal- bekului. în locul clopotului de păr legănîndu-se fără sunet apăru un ghem cărunt, iar în locul chi- pului de fetişcană am văzut trăsăturile uşor defor- mate ale unei femei ce îmbătrînea. Probabil că era de pe atunci bolnavă, am reflectat în sinea mea. Apoi am spus cu glas tare: — Eram la Atena cînd a murit.              îmi amintesc.  Şi adăugă: — Aş fi vrut să fi fost şi tu aici. Pentru ea — ţinea foarte mult la tine. Şi, bineînţeles, pentru tine însuţi. A muri este o artă şi la vîrsta noastră s-ar cuveni s-o învăţăm. Te ajută mult să fi văzut pe cineva care a ştiut cu adevărat cum să moară. Helen a ştiut să moară fiindcă a ştiut să trăiască —- să trăiască acum şi aici, pentru mai marea glorie a divinităţii. Şi aceasta atrage în mod necesar după sine de asemenea a muri acolo şi atunci şi mîine şi în nenorocitul nos- tru eu mărunt. în decursul trăirii, aşa cum se cu- vine, Helen murise în rate zilnice. Cînd a sosit judecata finală, practic nu mai rămăsese nimic de plătit.   După o tăcere scurtă Rivers continuă: — Inci- dental, m-am aflat şi eu în primăvară foarte aproape de judecata finală. De fapt, nici nu aş mai fi aici dacă n-ar fi existat penicilina. Pneumonia, prietena bătrîneţii. Astăzi medicina te învie ca să poţi trăi bucurîndu-te de arterioscleroză sau de cancerul prostatei. Aşa că, precum vezi, totul este cu desăvîr- şire postum. Cu excepţia mea, sînt morţi cu toţii iar eu trăiesc din timp împrumutat. Dacă voi în- drepta cele scrise, voi fi doar o fantomă vorbind despre fantome. Şi, la urma urmelor, sîntem în aju-   nul Crăciunului; o poveste cu fantome e cum nu se poate mai binevenită. In afară de asta, îmi eşti vechi prieten şi chiar dacă pui totul într-un roman, mai are oare vreo însemnătate?   Faţa sa largă, brăzdată de cute, fu luminată de ironie afectuoasă.   —      Dacă are vreo însemnătate, n-o voi face, l-am asigurat. De astă dată a izbucnit în rîs.   —      „Căci jurămintele pripite-s paie pe focul sîn- gelui"1, cită el. Mai degrabă mi-aş încredinţa fiicele lui Casanova2, decît secretele unui romancier. Febra creaţiei e mai fierbinte chiar decît cea sexuală. Cît despre jurămintele literare, ele sînt mai trecătoare decît  variantele  lor matrimoniale  sau  monastice.   Am încercat să protestez, dar n-a vrut să mă as- culte. — Dacă aş mai dori să păstrez secretul, nu ţi-aş spune nimic. Dar la publicare adu-ţi aminte, te rog, de obişnuita notă. Ştii la ce mă refer — orice asemănare ou vreo persoană în viaţă sau decedată este absolut întîmplătoare. Dar absolut!   Şi acum să ne întoarcem la familia Maartens. Am undeva o fotografie. Se ridică din fotoliu, merse la masa de scris şi deschise un sertar. Cu toţii îm- preună — Henry şi Katy, copiii şi eu. Şi ca prin minune, adăugă el după ce frunzări hîrtiile din ser- tar, e chiar acolo unde s-ar cuveni să fie.   îmi înmînă o reproducere mărită, cam ştearsă, un instantaneu înfăţişînd trei adulţi stînd în faţa unei   1        Willlam Shakespeare, Furtuna, IV, 1.   In româneşte de Leon Leviţchi.    2       Casanova   de   Seingalt,    Giovani   Giacomo    (1725—1798), aventurier şi scriitor veneţian. A scris remarcabile memorii care narează numeroasele-i cuceriri feminine. 10   case de vară — un bărbat scund şi subţirel cu păr cărunt şi nas coroiat, un uriaş tînăr fără haină, iar între ei, rîzînd, o splendidă valkirie1 cu păr blond, umeri largi şi sini proeminenţi, nepotrivit îmbră- cată într-o fustă asimetrică. La picioarele lor şedeau doi copii, un băiat de vreo nouă sau zece ani şi o soră mai mare, cu codiţe, aflată în pragul adoles- cenţei.              Cît de bătrîn arată!  au fost primele mele cu- vinte. Destul de vîrstnic pentru a fi bunicul copiilor săi.              Şi destul de copilăros, la cei cincizeci şi şase de ani, pentru a fi pruncul lui Katy. — Un incest cam complicat.   — Cu toate astea mergea, insistă Rivers, mergea atît de bine, încît ajunsese să fie o adevărată sim- bioză. Trăia prin ea. Iar ea era acolo pentru a se trăi prin ea — încarnarea maternităţii. Am privit din nou fotografia.   —      Ce amestec fascinant de stiluri! Maartens este gotic pur. Soţia sa, o eroină wagneriană. Copiii des- cind   direct   din   doamna   Moleworth.   Cît   despre tine . .., am spus ridicîndu-mi privirea spre faţa pă- trată şi pergamentoasă ce mă sfida din partea cea- laltă  a căminului  şi  lăsînd-o  înapoi  pe  fotografie, uitasem că ai fost o adevărată frumuseţe. O copie romană după Praxitele.2 —        Nu m-ai putea face un original? pleda el. Am clătinat din cap.   1        In miturile germanice, fiicele sau însoţitoarele lui Odin, căpetenia zeilor.    2       Praxitele (390—335 î.e.n.), sculptor din Atena, reprezen- tant al clasicismului Greciei antice. 11     —      Priveşte nasul, am spus. Uită-te la modelarea maxilarului. Nu e Athena, e Herculanum. Dar, din fericire, pe fete nu le interesează istoria artei. Pen- tru  toate  scopurile  amoroase  practice  erai  ceea  ce se cerea cu adevărat ?— un autentic zeu grec. Faţa lui Rivers se strîmbă.   — Se prea poate să fi arătat potrivit pentru rol, spuse el, dar de crezi cumva că-l puteam juca .. . clătină din cap.   Nici vorbă  de  Lede,  Daphne  sau Europe1  în  ceea  ce mă  privea.  Aminteşte-ţi  că  în acea vreme eram încă în întregime   produsul   unei educaţii deplorabile. Fiu de preot luteran, am rămas după vîrsta de doisprezece ani singura consolare a unei  mame  văduve.    Da,   singura  ei    consolare,   în ciuda  faptului  că  se  socotea  o  creştină  evlavioasă. Micul Johnny ocupa primul, al doilea şi al treilea loc;  Dumnezeu rămînea undeva mult în urmă.  Şi, bineînţeles,   singura   consolare   nu   avea   altceva   de ales decît să devină fiul model, studentul eminent, bursierul permanent, croindu-şi cu sudoare drumul prin colegiu  şi  cursurile postuniversitare,  fără  a-şi îngădui răgaz pentru plăceri mai rafinate în afara fotbalului  şi a  programelor  corale din colegiu,  ori pentru ceva mai înălţător  decît slujba săptămînală a reverendului Wigman.   — Dar te lăsau fetele să  le ignori?  Cu un chip ca acela? şi am arătat cu degetul spre atletul cîr- lionţat din fotografie.   1 Lede (în mitologia greacă), mama lud Castor şi Polux, a Elenei şi a Clitemnestrei. A fost sedusă de Zeus, prefăcută în lebădă. Diaphne (în mitologia greacă), nimfă de care s-a îndrăgostit Apollo. Europa (în mitologia greacă), fiica lui Agenor, regele Tirului. Zeus, transformat în taur, a răpit-o şi a dus-o în Creta. 12     Rivers rămase tăcut, apoi răspunse cu o altă în- trebare.             . Ti-a spus vreodată propria  ta   mamă   că   nu există mai minunat cadou de nuntă pe care un băr- bat îl poate aduce miresei sale decît virginitatea?              Din fericire, nu.              Ei bine, mie mi-a spus. Şi, mai mult decît atît, a făcut-o în genunchi, în cursul unei rugăciuni im- provizate, adăugă el în paranteză. îl întrecea în asta chiar şi pe tata. Frazele curgeau mai neted, limba- jul era mai autentic în iluzoriul său iz arhaic. Reuşea să discute situaţia noastră financiară sau mă putea dojeni pentru sila cu care mîncam bu- dinca de tapioca, în înseşi frazele epistolei către evrei.   Ca piesă de virtuozitate lingvistică, cele spuse erau formidabile. Din păcate, nu mă puteam gîndi la ele astfel. Interpretul era propria mea mamă, iar ocazia, solemnă. Tot ceea ce spunea cînd îi vorbea lui Dumnezeu trebuia privit cu seriozitate religioasă, îndeosebi cînd era în legătură cu marele subiect trecut sub tăcere. Mă crezi sau nu, la douăzeci şi opt de ani mai aveam darul de nuntă pentru ipote- tica mea mireasă. Se lăsă tăcerea. —        Bietul meu John, am spus în cele din urmă. Clătină din cap.   —      In realitate, era biata mea mamă. A făcut ast- fel încît totul să iasă perfect. Intîi asistent la vechea mea universitate, apoi lector şi în   cele din   urmă profesor. Nu mai era nevoie să plec de acasă nici- odată. Iar cînd voi fi avut vreo   patruzeci de   ani, urma să mă căsătorească alegîndu-mi o fată minu- nată, de religie luterană,   care ar fi   iubit-o ca pe 13   propria ei mamă. Dacă nu s-ar fi îndurat Dumnezeu John Rivers s-ar fi dus de rîpă. Dar îndurarea Domnului avea să apară — ca răzbunare, aşa cum s-a dovedit mai pe urmă. Intr-o minunată dimineaţă, la cîteva săptămîni după ce-mi luasem doctoratul, am primit o scrisoare de la Henry Maartens. Pe vremea aceea făcea studii asupra atomilor, avea ne- voie de încă un asistent cercetător, primise referinţe bune despre mine de la profesorul meu; nu-mi pu- tea oferi mai mult decît un salariu scandalos de mic — mă interesa? Pentru un fizician în devenire era o ocazie unică în viaţă. Pentru biata mea mamă plecarea mea însemna un sfîrşit definitiv. Cu sîrg, agonizant, ea se rugă pentru călăuzire. Spre eterna ei cinstire, Dumnezeu i-a spus să-mi îngăduie ple- carea.   La zece zile după aceea un taxi mă lăsa la in- trarea locuinţei familiei Maartens. îmi aduc aminte cum stăm acolo trecîndu-mă sudori reci şi încercînd să-mi fac curaj pentru a suna. Exact ca un şcolar care a comis un delict şi urmează să-l întîlnească pe director. Buna dispoziţie, creată de şansa ce mi se oferea, se evaporase demult şi în ultimele zile ale şederii mele acasă, ca şi în decursul intermi- nabilelor ore de călătorie, nu mă gîndisem decît la propria mea incapacitate. Cît timp îi va trebui lui Henry Maartens să vadă cît valorează un om ca mine? O săptămînă? O zi? Mai plauzibil o oră! Mă va dispreţui; voi fi de rîsul laboratorului. Şi lucru- rile urmau să stea tot atît de prost în afara labora- torului. Ba, cu siguranţă, putea fi chiar mai rău. Familia Maartens se oferise să mă găzduiască pînă mă voi stabili undeva de unul singur. Ce amabili- 14   +-te extraordinară! Dar şi cîtă cruzime demonică! Tn atmosfera de cultură sobră a căminului lor urma să mă dau în vileag aşa cum eram — ruşinos, stupid, iremediabil provincial. Dar între timp directorul şcolii aştepta. Am scrîşnit din dinţi şi am apăsat butonul soneriei. Uşa mi-a fost deschisă de una din acele bătrîne servitoare negrese dintr-o piesă demo- dată. Ştii, o negresă de felul aceleia care s-a născut înainte de Abolire şi a rămas pe lîngă domnişoara Belinda de atunci încolo. Interpretarea lăsa de dorit; dar era un rol care îţi cerea să fii înţelegător, şi cu toate că lui Beulah îi plăcea cabotina] ui, era nu numai o comoară; era, aşa cum aveam să aflu curînd, în multe privinţe o sfîntă. I-am explicat cine eram, iar ea mă examina în timp ce vorbeam. Se vede că i-am părut corespunzător, deoarece pe loc m-a adop- tat ca pe un membru al familiei pierdut de multă vreme, un fel de Fiu Risipitor întors din pribegie.   — Merg să vă fac un sandwich şi o cană zdravănă de cafea, insistă ea, adăugind: sînt înăuntru cu toţii. Deschise o uşă şi mă împinse înăuntru. M-am în- cordat pentru întîlnirea cu directorul şi barajul de cultură. Dar mi-a fost dat să văd o scenă care, văzută cincisprezece ani mai tîrziu, aş fi putut-o confunda cu o parodie, la scară redusă, a fraţilor Marx1. Came- ra de zi era spaţioasă şi extrem de dezordonată. Pe sofa sta întins un bărbat cărunt cu gulerul cămăşii descheiat, care, după toate probabilităţile, era pe moarte întrucît avea faţa lividă şi respiraţia şuieră- toare. In imediata apropiere, pe un balansoar, cu mîna stingă pe fruntea lui şi cu un exemplar din 1 Renumiţi comici de film americani.

Punct contrapunct de Aldous Huxley Capitolul I — Ai să întârzii mult? Vocea neliniştită a lui Marjorie Carling părea că-l imploră. — Nu, n-am să-ntârzii, răspunse Walter, cu un sentiment penibil de vinovăţie, ştiind sigur că va întârzia. Îl scotea din sărite felul ei de-a vorbi, cam tărăgănat şi mult prea afectat, dacă te gândeai la situaţia ei nenorocită. — Nu veni mai târziu de miezul nopţii. Ar fi putut să-i amintească de vremea când seara nu ieşea niciodată fără ea. Ar fi putut, dar n-avea de gând. Din principiu. Nu voia nici în ruptul capului să-i smulgă dragostea cu sila. — Să zicem unu. Ştii cum sunt seratele astea. De fapt, Marjorie nu ştia, pentru simplul motiv că, nefiind măritată cu el, nu era invitată niciodată. Îşi părăsise soţul pentru Walter Bidlake, iar Carling, cu scrupulele lui de bigot, şi poate din sadism şi dorinţă de răzbunare, refuzase să divorţeze. Se împliniseră doi ani de când Walter şi Marjorie trăiau împreună. Doar doi ani ţinuse dragostea lui. Apoi, Walter încetase s-o mai iubească şi începuse să iubească pe alta. Păcatul săvârşit de Marjorie, ca şi situaţia ei neplăcută în ochii lumii îşi pierdeau unica scuză şi consolare. Şi mai era şi însărcinată. — Douăsprezece şi jumătate, îl imploră, deşi îşi dădea seama că insistenţele aveau să-l enerveze, iar el o va iubi şi mai puţin. Nu îşi putea însă stăpâni cuvintele; îl iubea prea mult, iar gelozia o chinuia prea tare. În ciuda principiilor, frazele răbufneau. Poate că ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă Marjorie ar fi avut mai puţine principii şi şi-ar fi exprimat sentimentele cu o violenţă firească. Fusese însă învăţată de mică să-şi controleze cu stricteţe manifestările. Numai oamenii fără educaţie, credea ea, făceau „scene”. Nu se abătu de la principiile ei decât când îl imploră: — Atunci la douăsprezece şi jumătate, Walter. Insistenţa ei timidă, prea slabă pentru a-l convinge, reuşi să-l irite. Marjorie îşi dădea perfect seama, dar nu putea să tacă. — Dac-am să pot. (Uite, reuşise să-l scoată din sărite; vocea lui Walter începuse să tremure de enervare.) Nu-ţi garantez, însă, aşa că s-ar putea să nu vin la ora fixată. Obsedat până la nebunie de chipul lui Lucy Tantamount, era convins că n-avea să se întoarcă la douăsprezece şi jumătate. Îşi potrivi ultima oară cravata albă. Marjorie stătea alături. Ochii ei îl scrutau din oglindă. Era atât de palidă şi de trasă la faţă, încât lumina lămpii electrice de deasupra îi umbrea obrajii supţi. Avea cearcăne mari. Nasul drept, cam lung chiar pe vremea când Marjorie arăta bine, ieşea acum jalnic în relief pe faţa descărnată. Părea urâtă, obosită şi bolnavă. Peste şase luni avea să nască. Ceea ce fusese la început o singură celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeţ de ţesuturi, un fel de vierme, un viitor peştişor cu bronhii, se agita acum în ea şi avea să devină într-o bună zi un om – un om în toată firea, care va suferi şi se va bucura, va iubi şi va urî – un om cu gândurile, amintirile şi fantezia lui. Iar ceea ce fusese o picătură gelatinoasă avea să-şi inventeze un Dumnezeu şi să-l adore; ceea ce fusese un fel de peştişor avea să creeze şi, după ce va crea, să devină un câmp de luptă, pe care se vor înfrunta binele să răul; ceea ce trăia orbeşte în ea ca un vierme parazit avea să privească la stele, să asculte muzică şi să citească versuri. Un lucru se va transforma într-o fiinţă, o grămăjoară omenească. În trupul ei se desfăşura uluitorul proces al creaţiei; Marjorie însă nu era conştientă decât de boala şi extenuarea ei; misterul creaţiei reprezenta doar oboseală, urâţenie şi o nelinişte permanentă în privinţa viitorului. Un suflet chinuit şi un trup supus neplăcerilor. La început, când recunoscuse simptomele sarcinii, fusese fericită sau, cel puţin, încercase să fie în ciuda spaimelor care o bântuiau la gândul urmărilor de ordin fizic şi social. Copilul, îşi închipuise ea, avea să-l apropie mai mult pe Walter (care începuse însă de pe atunci să se îndepărteze), să trezească în el sentimente noi, compensând astfel acel element, indiferent care ar fi fost el, ce părea să lipsească din dragostea lui. Marjorie se îngrozea la gândul durerilor şi neplăcerilor inevitabile. Dar atât durerile cât şi neplăcerile meritau să fie îndurate dacă ar fi dus la o reînnoire, la o consolidare a dragostei lui. Marjorie se simţise totuşi fericită. La început, previziunile ei păruseră să se realizeze. Ştirea că va avea un copil răscolise sentimentele lui Walter. Două, trei săptămâni fusese fericită, împăcată cu durerile şi neplăcerile. Apoi, de la o zi la alta, totul se schimbase: Walter o cunoscuse pe femeia aceea. Când nu alerga după Lucy, Walter simula, cât putea, interesul şi bunăvoinţa. Marjorie înţelegea însă că interesul şi bunăvoinţa lui erau nefireşti, că atenţia şi grija izvorau dintr-un sentiment de datorie şi că Walter ura copilul, fiindcă îl silea să fie prevenitor faţă de femeia care-l va naşte. Deoarece Walter ura copilul, începu şi ea să-l urască. Fericirea odată spulberată, temeiurile ieşiseră la suprafaţă şi puseră stăpânire pe ea. Viitorul nu-i rezerva decât dureri şi neplăceri; între timp, avea de înfruntat urâţenia, boala şi oboseala. Cum putea să câştige lupta când se afla în halul ăsta? — Walter, mă iubeşti? întrebă ea deodată. Întorcându-şi o clipă ochii căprui de la cravata albă reflectată în oglindă, Walter se uită la ochii ei cenuşii şi trişti, ce-l fixau stăruitor. Zâmbi. „De m-ar lăsa odată în pace!” Îşi strânse buzele, apoi le desfăcu, mimând un sărut. Marjorie nu-i întoarse zâmbetul. Faţa ei, stăpânită de o puternică nelinişte, rămase tristă. Privirea îi căpătă o uşoară luminozitate şi, brusc, pe gene apărură lacrimi. — N-ai putea să rămâi cu mine astă-seară? îl imploră, călcându-şi hotărârea eroică de a-i lăsa o libertate deplină şi de a nu folosi mijloace agasante pentru a-l constrânge s-o iubească. În faţa lacrimilor şi auzindu-i vocea tremurătoare şi plină de reproşuri, Walter se simţi cuprins de remuşcări, dar şi de enervare. Un fel de furie, de milă, de ruşine. „De ce nu pricepi – iată ce-ar fi vrut să-i spună, ce i-ar fi spus dacă ar fi avut curajul – de ce nu pricepi că ce-a fost între noi s-a terminat şi nu se mai poate repeta? Să spunem lucrurilor pe nume, poate că dragostea noastră n-a fost niciodată nici ce ţi-ai închipuit tu, nici ce-am încercat eu să simulez. Să fim prieteni, să fim camarazi. Îmi placi, ţin foarte mult la tine. Da’, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai cocoloşi cu dragostea ta, nu mă mai sili să te iubesc, Dac-ai şti cât de îngrozitoare poate fi dragostea pentru cineva care nu-i îndrăgostit, ce năpastă, ce blestem…” Marjorie plângea. Picătură cu picătură, lacrimile izvorau dintre pleoapele închise. Faţa ei, schimonosită de durere, tremura. Din vina lui – el era călăul. Lui Walter i se făcu silă de sine. „De ce mă las şantajat de lacrimile ei?” se întrebă şi la acest gând, i se făcu silă de ea. O lacrimă alunecă de-a lungul nasului ei prea lung. „N-are niciun drept să se poarte astfel, să fie atât de neînţelegătoare. De ce nu vrea să priceapă?” „Pentru că mă iubeşte.” „Dar n-am nevoie de dragostea ei, n-am nevoie.” Simţi că îl cuprinde furia. Nu avea dreptul să-l iubească astfel, şi, în orice caz, nu acum. „Un şantaj, îşi repetă el în gând, un şantaj. De ce trebuie să mă las şantajat de dragostea ei şi de faptul că odinioară am iubit-o – deşi mă întreb dac-am iubit-o vreodată.” Marjorie scoase o batistă şi începu să-şi şteargă ochii. Walter se ruşina de gândurile lui josnice. Ea era de vină, din cauza ei se simţea ruşinat. Ar fi trebuit să rămână lângă Carling. O aventură ar fi fost de-ajuns. Şi-ar fi petrecut după-amiezile într-un atelier de pictor. Ar fi fost romantic. „De fapt, eu am insistat să-şi lase soţul.” „Ar fi trebuit să aibă atâta cap încât să refuze. Putea să-şi închipuie că dragostea noastră n-o să ţină cât lumea.” Marjorie făcuse ce i se ceruse; renunţase la tot şi, de dragul lui, acceptase neplăcerile sociale. Un alt şantaj. Îl şantaja cu sacrificiul ei. Îl scoteau din sărite obligaţiile pe care sacrificiile ei le reclamau de la onoarea şi decenţa lui. „Dac-ar avea, într-adevăr, onoare şi decenţă nu mi-ar exploata sentimentele.” Exista însă copilul. „Cum Dumnezeu a acceptat să rămână însărcinată?” Walter ura copilul, căci îi sporea răspunderea faţă de Marjorie, cât şi sentimentul de vinovăţie că o face să sufere. O privi cum îşi şterge faţa umezită de lacrimi. Din cauza sarcinii arăta extrem de urâtă şi îmbătrânită. Cum îşi putea închipui o femeie…? Nu, în niciun caz, nu! Walter închise ochii şi clătină aproape imperceptibil din cap. Gândul acesta odios trebuia izgonit cu orice preţ. „Cum pot să mă gândesc la aşa ceva?” se întrebă el. — Mai stai, o auzi Walter din nou. Vocea ei stridentă, felul tărăgănat şi căutat de a vorbi îi deveniseră de-a dreptul insuportabile. Te rog, Walter, mai stai. Începu să hohotească. Alt şantaj. „Cum putea să fie atât de josnică?” În ciuda ruşinii şi, într-un fel din cauza ei, senzaţia penibilă pe care o încerca, în loc să dispară, se intensifică. Dezgustul faţă de ea crescu tocmai fiindcă Walter se ruşina de propria-i purtare. Senzaţia penibilă de ruşine, sila de sine, provocate tot de Marjorie, constituiau un alt motiv pentru a o detesta. Ura se transforma. în ruşine, iar ruşinea, la rândul ei, alimenta şi mai mult ura. „Ah, de ce nu mă lasă în pace?” Ajunsese să dorească acest lucru cu furie, din răsputeri; exasperarea lui creştea tocmai fiindcă trebuia stăpânită. (Walter nu avea curajul brutal să-şi exprime sentimentele; îi părea rău de Marjorie şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, ţinea la ea; era însă incapabil să-i vorbească deschis, sincer şi brutal; cruzimea lui involuntară izvora din slăbiciune.) „De ce nu mă lasă în pace?” Dacă l-ar fi lăsat în pace, Walter s-ar fi ataşat mai mult de ea, şi Marjorie ar fi fost mai fericită. Mult mai fericită. Ar fi fost spre binele ei… Deodată, îşi dădu seama de ipocrizia lui. „Şi totuşi, de ce dracu nu mă lasă să fac ce vreau?” Dar ce voia, în definitiv? O voia pe Lucy Tantamount. O voia iraţional, în ciuda idealurilor şi principiilor, o voia nebuneşte, în ciuda voinţei şi chiar a sentimentelor – căci nu o iubea pe Lucy; în fond, o ura. Un scop nobil poate justifica mijloace nedemne. Dar ce se întâmplă dacă scopul e nedemn? Din cauza lui Lucy o făcea pe Marjorie să sufere – pe Marjorie, care-l iubea, care se sacrificase pentru el, care era nefericită. Nefericirea ei era însă un şantaj. — Rămâi cu mine astă-seară, îl imploră ea din nou. Walter era gata să cedeze rugăminţilor, să renunţe la serată şi să rămână acasă. Impulsul contrar se dovedi mai puternic. Răspunse cu minciuni – minciuni doar pe jumătate, mai rele decât cele adevărate, tocmai din pricina elementului de adevăr care le conferea o justificare ipocrită. O strânse la piept. Gestul în sine era o altă ipocrizie. — Draga mea, protestă el pe tonul prefăcut al adultului care roagă un copil să fie cuminte, trebuie să merg neapărat, înţelege, are să vină şi tatăl meu acolo. Era adevărat. Bătrânul Bidlake lua totdeauna parte la seratele familiei Tantamount. Şi am de discutat ceva cu el. Afaceri, adăugă Walter cu un aer vag şi important, trăgând între ei, cu ajutorul acestui cuvânt magic, perdeaua de fum a intereselor ce privesc numai pe bărbaţi. „Minciuna, îşi spuse el, era destul de vizibilă, cu toată perdeaua de fum.” — N-ai putea să-l vezi altădată? — E ceva important, răspunse el, clătinând din cap. Şi, în afară de asta, adăugă, uitând că mai multe pretexte sună mai puţin convingător decât unul singur, Lady Edward a invitat special pentru mine pe directorul unei edituri americane. Ar putea să-mi fie util, ştii bine ce sume imense plătesc. Lady Edward îi spusese că îl va invita pe american, bineînţeles dacă acesta nu apucase să se întoarcă în Statele Unite – ea se temea însă că ar fi plecat. Plătesc ridicol de mult, continuă Walter, îngroşând perdeaua de minciuni cu amănunte lipsite de importanţă. America este singura ţară din lume unde un scriitor poate primi mai mulţi bani decât merită. Încercă să râdă. Am mare nevoie de-o sumă mai importantă ca să acopăr cele două lire pe care le primesc aici pentru o mie de cuvinte. O strânse şi mai tare în braţe şi se aplecă să o sărute. Ea îşi feri faţa. Marjorie, o imploră el, te rog, nu mai plânge. Se simţea vinovat şi nefericit. Ah, de ce Dumnezeu nu-l lăsa în pace? — Nu plânge, răspunse ea. Buzele lui întâlniră obrajii ei umezi şi reci, — Marjorie, dacă aşa vrei tu, n-am să mai plec. — Dar eu ţin morţiş să te duci, spuse ea, continuând să-şi ferească faţa. — Nu ţii. Am să rămân acasă. — Nici vorbă. Marjorie îl privi şi încercă să zâmbească. Sunt o proastă. Ar fi stupid să ratezi ocazia de-a te întâlni cu tatăl tău şi cu americanul acela. Folosite de ea ca argumente, propriile lui minciuni sunau şi mai fals şi neconvingător. Tresări aproape dezgustat. — S-aştepte, răspunse Walter cu o voce plină de mânie. Era furios pe sine pentru că inventase asemenea minciuni (de ce n-a fost în stare să-i spună cu brutalitate adevărul? În definitiv, Marjorie îl ştia), şi furios pe ea fiindcă i le reamintea. Ar fi vrut ca minciunile să se scufunde pe loc într-un hău al uitării, să dispară de parcă nu ar fi fost rostite niciodată: — Nu, nu, trebuie să te duci. Am fost o proastă. Îmi pare rău. La început, Walter se împotrivi; refuză să mai plece şi insistă să rămână acasă. Cum primejdia dispăruse, îşi putea permite luxul să insiste. Era limpede că Marjorie vorbise serios când luase hotărârea de a-l lăsa să se ducă la serată. I se oferea prilejul să facă pe nobilul şi pe mărinimosul fără să-l coste prea mult, de fapt, aproape pe gratis. Ce farsă odioasă! Intră totuşi în joc. În cele din urmă consimţi să plece, ca şi cum i-ar fi făcut un mare hatâr că nu rămâne acasă. Marjorie îi înnodă fularul de mătase, îi aduse jobenul şi mănuşile, şi îl sărută uşor la despărţire, mimând cu îndrăzneală buna dispoziţie. Avea mândria şi codul ei de onoare în materie de dragoste şi, în ciuda nefericirii şi a geloziei, se crampona de principiile ei: Walter trebuia să fie liber şi ea n-avea niciun drept să se amestece în chestiunile care nu o priveau. Pe de altă parte, era şi mai înţelept să nu se amestece. Cel puţin aşa spera ea. Walter închise uşa în urmă şi ieşi în răcoarea nopţii. Un ucigaş fugind de la locul crimei, de lângă victimă, şi încercând să se lepede de milă şi de remuşcări, nu s-ar fi simţit mai uşurat. Ajuns în stradă, răsuflă adânc. Era liber. Scăpase de amintiri şi de presimţiri. Câteva ore era liber să ignore existenţa trecutului sau a viitorului. Liber să trăiască pe placul lui, indiferent de locul unde se afla. Se amăgea, închipuindu-şi că este liber; amintirile nu-i dădeau pace. Nu era uşor să scapi. Vocea ei îl urmărea. „Dar eu ţin morţiş să te duci.” Fapta lui echivala cu o înşelătorie, cu o crimă. „Ţin morţiş.” Pe ce ton nobil protestase! Cu ce aer mărinimos acceptase în cele din urmă! Nu era numai crud, dar se complăcea şi într-un joc dublu. „Doamne sfinte, spuse el încet. Cum de-am fost în stare?” Era uimit şi scârbit de fapta sa. „De ce Dumnezeu nu-mi dă pace? De ce nu vrea să priceapă?” Din nou se simţi cuprins de o furie slabă şi inutilă. Odinioară dorise altceva. Odinioară, singura lui ambiţie fusese să nu fie lăsat în pace. Încurajase dragostea lui Marjorie. Îşi aminti căsuţa dintre dealurile golaşe, unde luni de zile locuiseră singuri. Ce perspectivă aveau asupra ţinutului Berkshire! Din păcate, satul cel mai apropiat se afla la trei kilometri. Ce greu atârna rucsacul plin de alimente! Şi ce noroi când ploua! Şi găleata care trebuia scoasă din puţ! Puţul avea peste treizeci de metri adâncime. Nici măcar în momentele când nu se îndeletnicea cu treburi obositoare, cum ar fi fost scosul apei din fântână, nu se simţise cu adevărat mulţumit. Fusese oare fericit alături de Marjorie – atât de fericit cât îşi închipuise şi cum s-ar fi cuvenit în acele împrejurări? Lucrurile urmau să se desfăşoare ca în Epipsychidion[1]; nu se întâmplase aşa tocmai pentru că râvniseră prea mult la asta, pentru că intenţionaseră să-şi modeleze sentimentele şi viaţa comună pe versurile lui Shelley. Îşi aminti vorbele cumnatului său, Philip Quarles, într-o seară, când discutaseră despre poezie: — Arta nu trebuie luată ad litteram. — Nici chiar dacă dragostea este adevărată? întrebase Walter. — Riscă să devină prea adevărată. Pură ca apa distilată. Adevărul pur e nefiresc, e o abstracţie fără corespondent în lumea reală. În natură întâlneşti permanent o mulţime de impurităţi amestecate cu adevărul esenţial. Arta emoţionează tocmai fiindcă respinge impurităţile vieţii adevărate. Nicio orgie autentică nu excită ca un roman pornografic. Într-o carte de Pierre Louys[2] toate fetele sunt tinere şi au un corp perfect. Nimeni nu sughiţe, nimănui nu-i miroase gura, nimeni nu-i obosit, plictisit, nimeni nu-şi aminteşte brusc de facturi neachitate sau de scrisori de afaceri rămase fără răspuns, ca să întrerupă astfel clipele de mare fericire. Arta îţi provoacă o senzaţie, un gând, un sentiment în stare pură, vreau să zic pură din punct de vedere chimic, nu moral, adăugase el râzând. — Dar în Epipsychidioh nu există pornografie, protestase Walter. — E adevărat, dar din punctul de vedere al chimistului, poemul e la fel de pur. Cum e sonetul acela de Shakespeare?   „Nu-s ochii dragei mele stropi de soare, Şi roşul gurii ei nu-i de coral. De-i albă neaua, sânu-i oacheş pare Şi negrul păr i-e ca o sârmă-n văl.   Ştiu roze albe, ştiu şi roze roşii. Dar nu-i socot obrajii trandafiri. Şi-s balsamuri mai dulci să le miroşi Decât e boarea întregii sale firi.”[3]   Şi-aşa mai departe. Ai luat prea în serios pe poeţi şi uite ce s-a întâmplat. Să-ţi fie învăţătură de minte. Fireşte, Philip avusese dreptate. Lunile petrecute în acea căsuţă n-avuseseră nimic comun cu Epipsychidion sau cu La Maison du Berger[4]. Se gândi la puţ şi la drumul lung, şi chiar dacă Marjorie i-ar fi aparţinut în stare pură, la ce i-ar fi folosit? Ar fi fost poate mai insuportabilă decât cu unele impurităţi. Rafinamentele ei, de pildă, aerul distant de femeie virtuoasă, diafană şi spiritualizată – toate astea, văzute de la distanţă şi teoretic, păreau admirabile. Ce se întâmpla însă când te apropiai şi treceai la fapte? Se îndrăgostise de aerul ei virtuos, de spiritualitatea ei rafinată, cultă şi diafană, se îndrăgostise şi de nefericirea ei, căci Carling, soţul lui Marjorie, era un tip imposibil. Mila făcuse din Walter un cavaler în slujba celor oropsiţi. Îşi închipuise că dragostea înseamnă discuţii, că e o comunitate şi o camaraderie spirituală. Pe vremea aceea avea doar douăzeci şi trei de ani şi era de mare puritate, acea puritate a adolescenţei când dorinţele sexuale se răzvrătesc. Tocmai absolvise Universitatea din Oxford, îndopat de poezie şi de elucubraţiile filosofilor şi misticilor. Iată adevărata dragoste. Relaţiile sexuale nu contau, erau inevitabile, deoarece, din nenorocire, fiinţele omeneşti aveau un corp ce trebuia ţinut în frâu, pe cât posibil. Marea lui puritate ca şi impulsurile înflăcărate ale tinereţii, îndrumate în mod artificial spre imitarea purităţii îngereşti, îl făcuseră să admire puritatea rafinată şi calmă care, în cazul lui Marjorie, se datora unei răceli fireşti şi unei vitalităţi congenital scăzute. — Eşti atât de bună, îi spusese el. Ţi-e atât de uşor să fii bună. Aş vrea să fiu la fel de bun ca tine. Dorinţa lui echivala, fără ca să-şi dea seama, cu aceea de a fi pe jumătate mort. Aerul lui timid, sfios şi de o adâncă sensibilitate, ascundea o vitalitate puternică. Îi venea greu, de fapt, să fie bun ca Marjorie. Încercase totuşi. Între timp, îi admirase bunătatea şi puritatea. Devotamentul şi admiraţia ei îl emoţionaseră şi îl măguliseră – cel puţin până în clipa când bunătatea ei începuse să-l plictisească, să-l scoată din sărite. Îndreptându-se spre staţia de metrou Chalk Farm îşi aminti deodată o discuţie a tatălui său cu un şofer italian despre dragoste. (Bătrânul Bidlake avea un adevărul talent să-i facă pe oameni să vorbească, fie ei servitori sau chiar muncitori. Walter îl invidia pentru acest dar.) „Unele femei, spunea şoferul, sunt ţepene ca un garderob. Sono come cassettoni!” Ce picant ştia bătrânul Bidlake să povestească anecdote! „Ce folos că e drăguţă, dacă trebuie să strângi în braţe un garderob drăguţ? Ce sens are, pentru numele lui Dumnezeu?” (Iar Marjorie, reflectă Walter, nici măcar nu era drăguţă.) „Mie îmi plac, spunea şoferul, altfel de femei, chiar dacă sunt urâte. Iubita mea, mărturisise el, e altfel. E un frullino, proprio frullino”, un drac de femeie. Iar bătrânul Bidlake clipise prin monoclu, ca un satir jovial, răutăcios şi bătrân. Un garderob sau un drac de femeie? Walter trebui să admită că împărtăşea preferinţele şoferului. În orice caz, ştia din experienţa personală că (de câte ori în dragostea „adevărată” interveneau impurităţi sexuale) nu-i plăcea prea mult tipul de femeie-garderob. De la depărtare şi teoretic, puritatea, bunătatea şi spiritualitatea rafinată arătau admirabil. Dar la apropiere, şi în contact direct, erau mai puţin atrăgătoare. Iar când mai aparţineau şi cuiva care nu te atrage, atât devotamentul cât şi admiraţia măgulitoare deveneau insuportabile. O urî confuz pe Marjorie pentru răceala, răbdarea şi aerele ei de martiră. Dragostea pentru Lucy avea ceva nebunesc şi neruşinat. Marjorie în schimb era foarte diafană şi pe jumătate moartă. Pe de o parte avea o scuză, de pe alta era de neiertat. Ultima alternativă i se păru mult mai gravă. Instinctele sexuale erau josnice, nedemne. Ce putea fi mai jalnic şi mai nedemn decât o astfel de clasificare: femei-dulap sau draci de femei? Avu impresia că aude râsul copios, senzual al tatălui său. Îngrozitor! Întreaga viaţă conştientă a lui Walter se orientase într-o direcţie contrară celei a tatălui său, opusă senzualităţii frivole şi exuberante a bătrânului. Conştiinţa îl împinse întotdeauna spre mama sa, spre puritate, rafinament şi spirit. Dar, cel puţin, jumătate din sânge provenea de la tatăl său. Acum însă cei doi ani de convieţuire cu Marjorie îl dezgustaseră complet de virtutea frigidă, provocându-i o silă cumplită, deşi se ruşina de sentimentele lui faţă de ea şi de presupusele sale porniri bestiale, cum ar fi fost, de exemplu, dragostea pentru Lucy. Dacă Marjorie l-ar fi lăsat în pace! Dacă nu i-ar mai pretinde să-i răspundă la dragostea ei neîmpărtăşită, cu care continua să-l asalteze! Dacă ar înceta cu devotamentul ei îngrozitor! Ar putea atunci să-i acorde prietenia lui – căci ţinea cu adevărat la ea. Marjorie era bună şi amabilă, credincioasă şi sinceră. Ar fi fost fericit să aibă, în schimb, prietenia ei. Dragostea ei îl înăbuşea. Iar când Marjorie, închipuindu-şi că luptă împotriva celeilalte femei se folosea chiar de armele acesteia şi, înfrângându-şi frigiditatea virtuoasă, încerca să-l recucerească cu ajutorul unor săruturi înfocate – ei bine, era ceva înfiorător, absolut înfiorător. Pe deasupra, îşi continuă Walter reflecţiile, Marjorie îl cam plictisea cu seriozitatea ei greoaie şi lipsa ei de sensibilitate. De fapt, era cam proastă, cu toată cultura ei şi poate chiar din cauza ei. E drept, avea o cultură autentică, citise cărţi, le ţinea minte. Dar pricepuse ceva? Putea, oare, să le priceapă? Observaţiile cu care întrerupea lungile, foarte lungile ei tăceri, acele observaţii docte şi serioase, erau plate, lipsite de haz, de fineţe. Bine făcea că tăcea, căci tăcerea e plină de adâncă înţelepciune şi de spirit, întocmai ca blocul de marmură nesculptat încă de mâna unui mare artist. Cei ce tac nu îşi trădează gândurile. Marjorie avea talentul de a şti să asculte cu atenţie şi înţelegere. Când ieşea din tăcerea ei, jumătate din cuvintele rostite erau citate, căci Marjorie avea memorie bună şi căpătase obiceiul de a învăţa pe dinafară maxime celebre sau pasaje remarcabile. Lui Walter îi trebuise multă vreme ca să descopere platitudinea patetică şi prostia masivă care întovărăşea tăcerile şi citatele ei. Dar când o descoperise era prea târziu. Se gândi la Carling. Un beţivan, un bigot. Trăncănea toată vremea despre veşminte preoţeşti, sfinţi şi imaculata concepţie, iar pe de altă parte se îmbăta de te apuca scârba. Dacă nu i-ar fi provocat o silă atât de groaznică, şi n-ar fi făcut un infern din viaţa lui Marjorie, ce s-ar fi întâmplat? Walter îşi imagină libertatea lui. Nu i s-ar fi făcut milă şi nu s-ar fi îndrăgostit de Marjorie. Îşi aminti ochii ei roşii şi umflaţi de plâns după unul dintre acele scandaluri oribile cu Carling. Ce porc împuţit! „Ce s-ar fi întâmplat cu mine?” se întrebă Walter deodată. Ştia că în momentul când închisese uşa, Marjorie izbucnise în plâns. Carling, cel puţin, avea scuza beţiei. „Iartă-i, Doamne, fiindcă nu ştiu ce fac.” Walter nu se îmbăta niciodată. Era sigur că în clipa aceea Marjorie plângea. „Ar trebui să mă întorc”, îşi spuse el. Iuţi pasul, până ce ajunse aproape să alerge pe stradă. Fugea de conştiinţa lui şi în acelaşi timp de grăbea să ajungă la femeia dorită. „Ar trebui să mă întorc, asta ar trebui.” Îşi continuă însă grăbit drumul, urând-o din tot sufletul, tocmai fiindcă o făcuse atât de nefericită. Un om care se uita la vitrina unei tutungerii se dădu brusc îndărăt pe când trecea Walter; se ciocniră violent. — Scuzaţi, spuse Walter, mecanic, văzându-şi mai departe de drum şi fără să se uite înapoi. — Nu te uiţi pe unde mergi? răcni furios cetăţeanul în urma lui. Ce, eşti de capul tău? Te grăbeşti de parc-ai fi câştigat la curse. Două haimanale, de pe stradă izbucniră într-un hohot de râs fioros şi batjocoritor. — Hei, tu ăla cu ţilindru, continuă dispreţuitor cetăţeanul, cuprins de ură faţă de domnul în haine de seară. Walter ar fi trebuit să se întoarcă şi să-i închidă gura cu un răspuns şi mai violent. Tatăl său l-ar fi dat gata cu o scurtă replică. Lui Walter însă nu-i rămânea decât fuga. Îi era groază de scandaluri şi se temea de oamenii vulgari. Înjurăturile cetăţeanului se pierdură în urma lui. „Ce odios!” se cutremură el. Se întoarse cu gândul la Marjorie. „De ce Dumnezeu nu e înţelegătoare? Măcar puţin înţelegătoare. De-ar avea măcar o ocupaţie cu care să-şi piardă timpul.” Nenorocirea lui Marjorie era că avea la dispoziţie prea mult timp liber ca să se gândească. Prea mult timp ca să se gândească la ea. În fond, el era vinovat, el o făcuse să renunţe la ocupaţia ei, el o obligase să i se devoteze în exclusivitate. Când o cunoscuse era asociată la o prăvălioară de artă decorativă. Unul dintre acele magazine ce înfloresc în cartierul Kensington şi reprezintă o ocupaţie demnă pentru o doamnă din societate – un amestec de artă şi amatorism. Abajururile, compania tinerelor care pictau şi mai ales devotamentul pentru doamna Cole, asociata principală, compensau în ochii lui Marjorie o căsătorie nefericită. Îşi crease o mică lume a ei, departe de Carling; o lume feminină, amintind într-un fel de un pension, unde flecărea despre rochii şi magazine, bârfea, şi contractase ceea ce elevele numeau „o pasiune” pentru o femeie mai în vârstă; pe de altă parte îşi închipuia că efectuează partea ei din munca omenirii, slujind cauza Artei. Walter o convinsese să renunţe la toate. Întâmpinase totuşi unele dificultăţi, căci pentru Marjorie fericirea de a fi devotată doamnei Cole, pentru care avea o slăbiciune, compensa aproape toate nenorocirile îndurate alături de soţul ei. Carling însă se dovedise greu de înlocuit prin doamna Cole. Walter îi oferise lui Marjorie ceea ce asociata ei nu îşi putea permite şi, evident, nici nu intenţionase – un cămin, protecţie şi un ajutor bănesc. Pe lângă asta, Walter era bărbat, şi, conform tradiţiei, un bărbat trebuia iubit chiar dacă, aşa cum constatase Walter, nu-ţi plac bărbaţii cu adevărat şi eşti atrasă în mod firesc spre compania femeilor. (Din nou, influenţa literaturii. Îşi aminti părerile lui Philip Quarles despre urmările dezastruoase ale artei asupra vieţii.) Da, era bărbat, dar un bărbat complet diferit de ceilalţi, după spusele repetate la infinit ale lui Marjorie. Pe atunci acceptase această apreciere ca o distincţie măgulitoare. Să fi fost oare aşa? Walter se îndoia. Oricum, atunci Marjorie îl considerase „altfel” şi reuşise o dublă lovitură: găsise un bărbat care totuşi nu era bărbat. Fermecată de insistenţele lui Walter, sătulă de brutalităţile lui Carling, Marjorie consimţise să părăsească prăvălioara şi în acelaşi timp pe doamna Cole, pe care Walter nu o putea suferi, spunând despre ea că e personificarea tiranică, nemiloasă şi exploatatoare a voinţei feminine. — Eşti prea talentată ca să faci pe tapiţerul amator, o lăudase el pe Marjorie, convins pe atunci sincer de capacităţile ei intelectuale. Avea să-l ajute, nu ştia deocamdată cum, în munca de creaţie literară, sau, de ce nu, să scrie şi ea. Sub înrâurirea lui se apucase să aştearnă pe hârtie eseuri şi nuvele, evident, foarte proaste. După ce o încurajase, Walter deveni mai prudent, şi nu-şi mai exprimă părerea asupra eforturilor ei. În curând, Marjorie părăsi aceste preocupări nefireşti şi inutile. Rămase doar cu Walter, care deveni raţiunea ei de a exista, temelia pe care se clădise întreaga ei viaţă. Această temelie începea să se surpe. „Dacă m-ar lăsa în pace!” se gândi Walter. Coborî să ia metroul. La intrare un om vindea ziarele de seară. „Proiectul de lege socialist e o tâlhărie. Primul scrutin.” Cuvintele săreau în ochi de pe afiş. Mulţumit c-a găsit un pretext ca să-şi schimbe şirul gândurilor, cumpără un ziar. Proiectul de lege al guvernului liberal-laburist pentru, naţionalizarea minelor trecuse de primul scrutin cu majoritatea obişnuită. Walter citi cu plăcere ştirile. Avea opinii politice înaintate. Nu aceleaşi opinii le avea şi proprietarul ziarului. Tonul articolului de fond era de o mare virulenţă. „Ticăloşii”, îşi spuse Walter în timp ce citea. Lectura îi stârni entuziasm şi simpatie faţă de obiectul atacului, precum şi o ură, ce-l umplea de satisfacţie, împotriva capitaliştilor şi a reacţionarilor. Barierele individualităţii erau pentru o clipă înlăturate, iar complexele personale abolite. Stăpânit de plăcerea luptei politice, Walter simţi cum creşte, devenind, ca să spunem aşa, mai mare decât era – mai mare şi mai simplu. „Ticăloşii”, repetă el în minte, gândindu-se la exploatatori şi la monopolişti. În staţia Camden Town un bătrânel pricăjit, cu o batistă roşie legată în jurul gâtului, se aşeză alături. Pipa bătrânului duhnea atât de înăbuşitor încât Walter se uită prin vagon ca să vadă dacă nu-şi poate găsi alt loc. Întâmplător, mai erau locuri libere. Plecarea de lângă bătrânelul cu pipa rău mirositoare ar fi putut să pară însă un act ostentativ. Cetăţeanul ar fi fost în stare să-l apostrofeze. Fumul acru îi înţepa gâtlejul; tuşi. „Trebuie să rămâi credincios gusturilor şi instinctelor tale”, obişnuia Philip Quarles să spună. O filosofie cu o bază temeinică trebuie să slujească oare la raţionalizarea sentimentelor? Dacă n-ai avut niciodată o experienţă religioasă e o nebunie să crezi în Dumnezeu. E ca şi cum ai spune că-ţi plac stridiile, deşi îţi fac rău când le mănânci. Un iz de sudoare stătută urcă spre nările lui Walter, o dată cu duhoarea mahorcii. „Socialiştii spun că e vorba de o naţionalizare, citi el în ziar, dar noi avem un nume mai scurt şi mai simplu pentru ceea ce îşi propun ei: Furt.”. Cel puţin era un furt de la hoţi, şi în folosul victimelor. Bătrânelul se aplecă şi scuipă cu mare atenţie jos, între picioare. Întinse flegma cu tocul bocancului, Walter se uită în altă parte; ar fi dorit să poată iubi pe cei exploataţi şi să urască din tot sufletul pe exploatatorii înstăriţi. Dar gusturile şi instinctele sunt accidente şi nu principii veşnice. Dar dacă principiile axiomatice nu constituie şi premisele tale personale şi majore…?   [1] Poem filosofic de Percy Bysshe Shelley (1792–1882), conţinând o expunere şi o apărare a dragostei libere între „sufletele complimentare”. Epipsychidion înseamnă în greaca veche „suflet peste suflet”. [2] Pierre Louys (1870–1925), scriitor francez, autor de romane cu violent caracter erotic. [3] Shakespeare, Sonetul CXXX. traducere de Ion Frunzetti – Sonete. Editura Tineretului, 1963. [4] Poem de Alfred de Vigny (1797–1863) dedicat vieţii liniştite şi idilice în mijlocul naturii.  

Minunata lume noua de Aldous Huxley   Capitolul I   O CLĂDIRE cenuşie, scundă, de numai treizeci şi patru de etaje. Deasupra intrării, firma CENTRUL DE INCUBAŢIE ŞI CONDIŢIONARE PENTRU LONDRA CENTRALĂ, iar pe stemă, în formă de scut, deviza Statelor Unite ale Lumii: COMUNITATE, IDENTITATE, STABILITATE. Sala imensă de la parter dădea către nord. Rece, în pofida verii de afară şi a căldurii tropicale din încăpere, prin geamuri pătrundea o lumină subţire şi aspră, căutând avidă, parcă, vreun manechin drapat, ori vreo jucărie, vreo formă academică palidă, dar negăsind decât sticla, nichelul şi porţelanul cu luciu sec, tipice pentru un laborator. Răceala ca de iarnă îşi dădea mâna cu un frig iernatic. Halatele lucrătorilor erau albe, mâinile lor erau îmbrăcate în mănuşi de cauciuc de culoarea palidă a cadavrelor. Lumina era îngheţată, moartă, fantomatică. Doar de la ţevile galbene ale microscoapelor împrumuta ea o oarecare substanţă bogată şi vie, care se întindea ca untul pe tuburile lustruite, o dungă atrăgătoare lângă alta, într-o procesiune nesfârşită de-a lungul meselor de lucru. — Iar aceasta, spuse Directorul deschizând uşa, este Sala de Fertilizare. Când intră Directorul Centrului de Incubaţie şi Condiţionare, trei sute de fertilizatori, aplecaţi asupra instrumentelor lor, erau adânciţi în tăcerea prin care se putea auzi şi respiraţia lor, vreo frântură de melodie fredonată ca pentru sine sau un fluierat - atât de concentraţi şi absorbiţi erau cu toţii. O trupă întreagă de studenţi proaspeţi, foarte tineri, cu feţele trandafirii şi cu caş la gură, se ţineau foarte aproape de Director, urmându-l cu oarecare spaimă şi supunere slugarnică. Fiecare dintre studenţi avea un carnet de notiţe în care însemna cu sârg şi disperare tot ce spunea marele savant. Direct din gura celebrităţii. Era un adevărat privilegiu. Directorul Centrului de Incubaţie şi Condiţionare (DCIC) pentru Londra Centrală ţinea morţiş să-şi conducă personal fiecare serie de boboci, făcând turul diferitelor secţii ale Centrului. — Doar aşa, ca să vă dau o idee generală, le explica el. Fireşte că trebuiau să capete o idee generală, de vreme ce urmau să-şi îndeplinească inteligent munca - deşi prea multe nu trebuiau să ştie; mai bine zis era convenabil să ştie cât mai puţine, ca să poată ajunge membri adevăraţi şi fericiţi ai colectivităţii. Căci, după cum ştia toată lumea, amănuntele făuresc virtutea şi fericirea; din punct de vedere intelectual, generalităţile sunt doar un rău necesar. Nu filosofii, ci amatorii de traforaje şi colecţionarii de timbre alcătuiesc coloana vertebrală a oricărei societăţi. — Mâine - adăuga el întotdeauna, zâmbindu-le cu o bunăvoinţă uşor ameninţătoare - o să vă apucaţi serios de treabă. N-o să mai aveţi vreme de generalităţi. Dar între timp… Între timp se bucurau de un privilegiu. Direct din gura savantului în carnetul de notiţe. Băieţii scriau repede, repede, într-un ritm nebunesc. Înalt şi oarecum firav, dar ţinându-se foarte drept, Directorul înainta în încăpere. Avea bărbia cam lungă şi dinţii mari, destul de proeminenţi, pe care buzele lui groase şi frumos arcuite nu-i acopereau cu totul nici când tăcea. Să fi fost bătrân, să fi fost tânăr? Cât să fi avut: treizeci de ani? Cincizeci? Cincizeci şi cinci? Era greu de spus. Şi oricum, nici nu se punea această problemă; în acest an de stabilitate, 632 al Erei Ford, nici prin cap nu-ţi trecea să pui o asemenea întrebare. — Voi începe cu începutul, spuse DCIC şi studenţii mai zeloşi înregistrară în carnete şi această intenţie: vom începe cu începutul. Acestea - spuse el, cuprinzând într-un gest larg toată aparatura - sunt incubatoarele. Şi, deschizând o uşă bine izolată, le arătă nenumăratele stelaje cu eprubete numerotate. Le explică: — Aceasta este cota săptămânală de ovule. Ţinute la temperatura sângelui. în timp ce gameţii masculini (şi deschise o altă uşă) trebuie păstraţi la o temperatură cu două grade mai mică, 35° în loc de 37°. Căldura normală a sângelui duce la sterilitate. Berbecii ţinuţi în vată termogenă nu mai zămislesc miei. Sprijinindu-se cu umărul de un stelaj cu incubatoare, în timp ce creioanele studenţilor mâzgăleau ilizibil pagini întregi, Directorul le prezentă o scurtă descriere a proceselor moderne de fertilizare; fireşte, mai întâi le vorbi despre introducerea ei chirurgicală: — Operaţia suportată voluntar pentru binele Societăţii, ca să nu mai vorbim de faptul că este răsplătită cu o primă echivalentă cu salariul pe şase luni. Apoi continuă cu o descriere a tehnologiei folosite pentru conservarea şi menţinerea în viaţă a ovarului extras prin excizie pentru a se dezvolta în mod activ; trecu apoi la consideraţii referitoare la temperatura optimă, la concentraţia de sare, la vâscozitate; se referi la lichidul în care erau păstrate ovulele detaşate ajunse la maturitate. Apoi, conducându-şi învăţăceii către mesele de lucru, le arătă efectiv cum se extrage acest lichid din eprubete; cum este lăsat să cadă picătură cu picătură pe lamelele special încălzite ale microscoapelor; cum ovulele conţinute de acest lichid sunt cercetate pentru a nu prezenta anomalii, apoi numărate şi transformate într-un recipient poros; cum acest recipient (şi acum îi duse pe studenţi să urmărească operaţia) este cufundat într-un bulion de cultură cald, un mediu nutritiv care conţine spermatozoizi în mişcare liberă - cu o concentraţie minimă de 100.000 pe centimetru cub, după cum insistă el să le precizeze. De asemenea, le arată cum, după zece minute, recipientul este scos din lichid şi conţinutul său este examinat din nou; cum, dacă vreunul dintre ovule rămâne nefecundat, este supus din nou imersiunii, şi operaţia se repetă ori de câte ori este nevoie; cum ovulele fecundate revin în incubator. Cele de tip Alfa şi Beta rămân acolo, până la îmbutelierea lor definitivă; în schimb, cele de tip Gama, Delta şi Epsilon sunt scoase din nou afară după numai treizeci şi şase de ore, spre a fi supuse procesului Bokanovsky. — Procesul Bokanovsky, repetă Directorul şi studenţii subliniară aceste cuvinte în însemnările de pe carnete. Un ovul, un embrion, un adult - acesta este normalul. Dar un ovul supus bokanovskificării va germina, va prolifera, se va diviza. Va da opt până la nouăzeci şi şase de noi muguri, iar fiecare mugur se va dezvolta într-un embrion perfect format, şi fiecare embrion va da un adult de talie normală. Se obţin deci nouăzeci şi şase de fiinţe umane, acolo unde înainte creştea doar una. Deci un mare progres. — În esenţă, conchise DCIC, bokanovskificarea constă într-o serie de opriri ale dezvoltării. Noi întrerupem creşterea normală şi, lucru destul de paradoxal, oul reacţionează prin înmugurire. Reacţionează prin înmugurire, notară repede creioanele. Directorul arătă cu degetul: pe o bandă care înainta lent, un stativ cu eprubete intra într-o cutie mare de metal, în timp ce ieşea un alt stativ plin. Mecanismul scotea un zgomot monoton, ca al unei mâţe care toarce. Directorul le mai dădu un amănunt: trecerea eprubetelor prin mecanism durează opt minute. Opt minute de expunere puternică la raze X este maximum pe care-l pot suporta ovulele. Câteva dintre ele chiar mor; cât priveşte restul, cele mai puţin sensibile se divid în două; majoritatea scot patru muguri; unele scot opt; toate sunt repuse în incubatoare de unde mugurii încep să se dezvolte; apoi, după doua zile, eprubetele sunt răcite brusc şi verificate din nou. Mugurii dau la rândul lor doi, patru sau opt muguri; după ce-au înmugurit, sunt trataţi cu alcool până aproape de distrugere; ulterior dau din nou semne de înmugurire, iar apoi mugurii din mugurul de muguri sunt lăsaţi să se dezvolte în pace - o nouă întrerupere dovedindu-se în general fatală. În acest răstimp ovulul iniţial a avut posibilitatea de a se transforma în opt până la nouăzeci şi şase de embrioni. — Veţi recunoaşte, deci, că este un progres remarcabil faţă de ceea ce se petrece în natură. Dar nu e vorba de nişte gemeni identici - nu doar de nişte gemeni, dubleţi sau tripleţi prăpădiţi ca în vremurile de demult ale viviparităţii, când se întâmpla uneori ca vreun ovul să se dividă în mod accidental. Aici e vorba de zeci sau chiar sute de produse noi. Sute, repetă Directorul şi-şi deschise larg braţele de parcă ar fi împărţit cu generozitate pomeni. Sute! Dar unul dintre studenţi făcu prostia de a întreba în ce constă avantajul. — Vai, dragă băiete! se întoarse cu asprime Directorul împotriva lui. Dar ce, nu vezi? Chiar nu-ţi dai seama? Şi-i ridică mâna, adoptând o expresie maiestuoasă: metoda Bokanovsky reprezintă unul dintre instrumentele majore ale stabilităţii sociale! Instrumentele majore ale stabilităţii sociale. Bărbaţi standardizaţi, femei standardizate; în loturi uniforme, întregul personal al unei fabrici alcătuit din produsele unui singur ovul bokanovskificat — Nouăzeci şi şase de gemeni identici lucrând la nouăzeci şi şase de maşini identice! Glasul îi vibra de entuziasm: acum ştiţi cum stăm. Pentru prima dată în istorie avem Comunitate, Identitate, Stabilitate. Citase deci deviza întregii planete. Cuvinte măreţe. — Dacă am putea extinde nelimitat bokanovskificarea, întreaga problemă ar fi pe deplin rezolvată. Rezolvată prin fiinţe Gama standardizate, fiinţe Delta invariabile, fiinţe Epsilon uniforme. Milioane de gemeni identici. În sfârşit, se aplicase la biologie principiul producţiei în masă. — Dar, vai, clătină din cap Directorul. Nu putem extinde bokanovskificarea la nesfârşit. Se părea că limita era de nouăzeci şi şase, iar media satisfăcătoare era de şaptezeci şi doi. Fabricarea cât mai multor loturi de gemeni identici din acelaşi ovar şi cu gameţii aceluiaşi mascul - asta era tot ce puteau realiza - tragic de puţin. Şi nici asta nu era uşor: — Căci în natură e nevoie de treizeci de ani pentru ca să ajungă la maturitate două sute de ovule. Însă în momentul de faţă, aici şi acum, treaba noastră este să stabilizăm populaţia. Să tot dăm la nesfârşit, cu picătura, câte doi gemeni, vreme de un sfert de veac - ce rost ar avea? Evident, n-avea nici un rost. Dar tehnica lui Podsnap accelerase extraordinar procesul de coacere. Se puteau asigura cel puţin o sută cincizeci de ovule mature în decurs de doi ani. Fertilizarea şi bokanovskificarea - cu alte cuvinte o înmulţire cu 72 - aşa obţii o medie de aproape unsprezece mii de fraţi şi surori în o sută cincizeci de loturi de gemeni identici, toţi de aceeaşi vârstă, şi în numai doi ani. — Iar în cazuri excepţionale, izbutim să obţinem dintr-un singur ovar peste cincisprezece mii de indivizi adulţi! Făcându-i semn cu degetul unui tânăr blond şi rumen la faţă, care tocmai trecea pe acolo, îl strigă: — Domnule Foster! Tânărul rumen se apropie. Ne poţi spune care a fost recordul atins pentru un singur ovar? — În cadrul Centrului nostru, şaisprezece mii doisprezece, răspunse domnul Foster fără să şovăie măcar o clipă. Vorbea foarte iute, avea o mare vioiciune în ochii lui albaştri şi îi făcea o plăcere evidentă să citeze cifre: şaisprezece mii doisprezece din 189 loturi de embrioni identici. Dar bineînţeles că unele centre tropicale au avut realizări şi mai mari. Cel din Singapore a produs adeseori peste şaisprezece mii cinci sute; iar cel din Mombassa a atins efectiv cifra de şaptesprezece mii. însă realitatea este că se bucură de nişte avantaje speciale. Ar trebui să vedeţi ce puternic reacţionează un ovar de negresă la stimulii glandei pituitare! E de-a dreptul uimitor, când eşti deprins să lucrezi doar cu material european. Şi totuşi, adăugă el râzând (dar în ochi îi sticlea flacăra luptei, iar bărbia i se înălţa sfidător), totuşi, ne-am pus în gând să-i batem dacă putem. Chiar în momentul de faţă lucrez la un minunat ovar Delta-Minus. Are doar optsprezece luni. Încă de pe acum a dat peste douăsprezece mii şapte sute de copii, fie deja decantaţi, fie în embrion. Şi încă mai produce din plin. Cred că o să-i batem în cele din urmă. — Îmi place cum gândeşti! strigă tare Directorul şi-l bătu prieteneşte pe umăr. Vino cu noi şi împărtăşeşte-le băieţilor ăstora experienţa şi priceperea dumitale de specialist Domnul Foster zâmbi modest şi răspunse: — Cu plăcere. Îi însoţi în Sala de îmbuteliere în care activitatea intensă se desfăşura ordonat, într-un fel de zarvă armonioasă. Mai multe lifturi mici aduceau neîncetat, în valuri, din Banca de Organe din subsolul al doilea, fâşii de peritoneu proaspăt de scroafă, gata tăiate la dimensiunile corespunzătoare. Fâşş! – Poc! şi se deschideau uşiţele lifturilor: operatorii de la îmbuteliere n-aveau nevoie decât să întindă mâna, să ia fâşiile şi să le introducă gata netezite în flacon şi, înainte ca acesta să fi mers pe banda rulantă dincolo de operator, fâşş! poc! altă bucată de peritoneu ieşea din adâncuri, gata să fie introdusă într-un alt flacon, următorul din cadrul acestui nesfârşit alai lent de pe banda transportoare. Alături de Operatorii de la Îmbuteliere, se aflau Normatorii. Procesiunea înainta; unul câte unul, ovulele erau transferate din eprubetele lor în containerele mai mari; operatorii despicau cu abilitate căptuşeala peritoneului, lăsau să cadă unde trebuie ovulele în fază de morulă, turnau soluţia de ser fiziologic… şi flaconul trecea deja mai departe. Îi venea acum rândul să fie etichetat de alţi lucrători specializaţi. Ereditatea, data fecundării, apartenenţa la unul sau altul din grupurile bokanovskificate - toate aceste detalii erau transferate de pe eprubetă pe flacon. Procesiunea înainta încet - de data asta nu mai era vorba de anonimat, ci de obiecte identificate şi numite; treceau printr-o deschizătură din perete către Sala de Predestinare Socială. — Un fişier care ocupă optzeci şi opt de metri cubi, spuse încântat domnul Foster când pătrunseră în această sală. — Şi conţine toate informaţiile relevante, adăugă Directorul. — Aduse la zi, în fiecare dimineaţă. — Şi coordonate în fiecare după-amiază. — Constituind baza calculelor noastre. — Atâţia indivizi de cutare sau cutare calitate, mai explică domnul Foster. — Distribuţii în cutare sau cutare cantitate. — Ritmul optim de decantare din fiecare moment — Reciclarea promptă a rebuturilor neprevăzute. — Ultra-promptă, repetă domnul Foster. Vai, dacă aţi şti câte ore suplimentare a trebuit să lucreze după ultimul cutremur din Japonia! râse bine dispus şi clătină din cap. — Predestinatorii le trimit Fertilizatorilor toate cifrele. — Iar aceştia le furnizează embrionii ceruţi. — Şi flacoanele vin aici pentru a fi predestinate în tot amănuntul. — După care sunt trimise la Banca de Embrioni de la subsol. — Unde vom merge şi noi chiar acum. Deschizând o uşă, domnul Foster o luă înainte pentru a-i conduce pe scara care ducea la subsol. Temperatura era încă tropicală. Coborâră într-un fel de amurg din ce în ce mai dens. Două uşi şi un coridor dublu asigurau etanşeitatea subsolului faţă de orice infiltrare posibilă a luminii de afară. — Embrionii sunt ca filmul fotografic, le explică mucalit domnul Foster în timp ce deschidea a doua uşă. Nu suportă decât lamina roşie. Şi, într-adevăr, bezna copleşitoare în care-l urmară acum studenţii era vizibilă şi stacojie, ca întunericul dindărătul pleoapelor închise într-o după-amiază de vară. Flacoanele pântecoase aşezate în şiruri şi rânduri suprapuse străluceau ca nenumărate rubine, iar printre acestea se mişcau spectrele de un roşu mai întunecat al unor bărbaţi şi femei cu găvanele ochilor învineţite şi prezentând simptome de lupus. Aerul vibra uşor de zumzetul şi huruitul maşinăriilor. — Oferă-le câteva cifre, domnule Foster, îi spuse Directorul, care se plictisise să mai vorbească. Domnul Foster de-abia aştepta să le mai ofere câteva cifre. Sala era lungă de două sute douăzeci de metri, lată de două sute şi înaltă de zece. Făcu un semn în sus. Studenţii ridicară ochii către tavanul înalt, cu mişcarea găinilor care beau apă. Erau trei rafturi: cel de la nivelul pardoselii, prima galerie şi a doua galerie. Păienjenişul metalic al galeriilor suprapuse se pierdea în întuneric în toate direcţiile. În preajma lor trei fantome roşii descărcau neîncetat damigene de pe o scară rulantă. Venea dinspre Sala Predestinării Sociale. Fiecare flacon putea fi aşezat pe unul din cele cincisprezece rafturi, iar fiecare raft, deşi nu se vedea, era o bandă rulantă care se deplasa cu viteza de 33,3 centimetri pe oră. Opt metri pe zi în decurs de 267 de zile. În total 2136 de metri. Un circuit al depozitului la nivelul pardoselii, unul la cel al primei galerii, jumătate pe cea de a doua galerie, iar în cea de-a doua sute şaizeci şi şaptea dimineaţă la lumina naturală din Sala de Decantare. Existenţă independentă - chipurile. — Dar în acest interval, încheie domnul Foster, noi am reuşit să le supunem la o serie întreagă de operaţii. Da, da, chiar foarte multe - râse el triumfător şi atoateştiutor. — Îmi place cum gândeşti, îl lăudă din nou Directorul. Hai să ne continuăm turul. Dumneata, domnule Foster, le poţi explica totul. Şi domnul Foster se conformă. Le vorbi despre dezvoltarea embrionului în mediul de cultură oferit de peritoneu. Le dădu să guste din consistentul surogat de sânge cu care se hrănea embrionul. Le explică de ce trebuia stimulat cu placentină şi tyroxină. Le vorbi despre extractul de corpus luteum. Le arătă jeturi prin care acesta se injecta automat din doisprezece în doisprezece metri pe parcursul de la punctul 0 până la metrul 2.040. Le vorbi despre acele doze sporite treptat, de extract de glandă pituitară administrate pe ultimii nouăzeci şi şase de metri ai parcursului. Le descrise circulaţia maternă artificială, instalată în fiecare flacon la metrul 112; le arătă rezervorul de surogat sanguin, pompa centrifugă care menţine în circulaţie lichidul deasupra placentei şi-1 împinge prin plămânul şi prin filtrul de excreţie. Se referi la tendinţa supărătoare către anemie a embrionului, la dozele masive de extract de stomac de porc şi de ficat de mânz în stare de făt, care trebuiau administrate embrionului pentru a evita pericolele anemiei. Le arătă mecanismul simplu prin care, pe ultimii doi metri din fiecare porţiune de opt metri, toţi embrionii erau uşor clătinaţi simultan pentru a se familiariza cu mişcarea. Făcu o aluzie la gravitatea aşa-numitei „traume a decantării” şi enumera precauţiile luate pentru reducerea la minimum a acelui şoc primejdios, printr-o pregătire şi educare corespunzătoare a embrionului îmbuteliat Le mai spuse că într-un punct situat la al două sutălea metru se făceau teste pentru determinarea sexului. Le explică apoi sistemul de etichetare: un T pentru masculi, un cerc pentru femele, iar pentru cele destinate să devină sterpe - un fel de hermafrodiţi - un semn de întrebare negru pe fundal alb. — Căci, fireşte, zise domnul Foster, în marea majoritate a cazurilor, fertilitatea este pur şi simplu o pacoste. Un singur ovar fertil din o mie două sute ar fi întru totul suficient pentru scopurile noastre. Dar noi dorim să avem de unde alege. Şi bineînţeles că întotdeauna trebuie să ne lăsăm o amplă marjă de siguranţă. Ca atare, permitem dezvoltarea normală a unei cote mult mai mari, până la treizeci la sută dintre embrionii feminini. Celelalte femele primesc o doză de hormoni sexuali masculini la fiecare, douăzeci şi patru de metri de pe restul parcursului. Rezultatul: la decantare sunt ca nişte viţele sterpe, oarecum hermafrodite - perfect normale din punct de vedere structural dar sterile - afară doar de faptul că manifestă totuşi o uşoară tendinţă de a avea barbă (recunoscu el cu neplăcere). Sterilitatea lor este garantată. Şi asta ne aduce în fine eliberarea din domeniul unei simple imitaţii servile a naturii şi pătrunderea în lumea mult mai interesantă a invenţiei umane. Făcând o pauză, domnul Foster îşi frecă mâinile. Într-adevăr, nu se mulţumea, doar să clocească embrioni - lucru pe care îl putea face orice vacă. — Noi recurgem şi la predestinarea şi condiţionarea lor. Ne decantăm pruncii ca fiinţe umane socializate, Alfa sau Epsilon, ca viitori vidanjori sau ca viitori… (era cât pe-aci să spună „viitori Controlori Mondiali” dar, luând seama, spuse:) viitori Directori de Incubatoare. DCIC primi cu un zâmbet complimentul. Treceau prin dreptul metrului 320 de pe raftul 11. Un tânăr mecanic Beta-Minus lucra cu şurubelniţa şi şublerul la pompa de surogat sanguin. În timp ce răsucea şuruburile, huruitul motorului electric coborî cu un semiton, şi apoi cu încă unul. Jos, tot mai jos… O ultimă răsucire, o ochire la controlul de turaţii şi gata, Mecanicul înainta spre pompa următoare şi făcu aceeaşi operaţie de reglaj. — Băiatul ăsta reduce numărul de turaţii pe minut, explică domnul Foster. În felul acesta surogatul e furnizat mai încet; ca atare, trece prin plămâni la intervale mai lungi; deci embrionul primeşte mai puţin oxigen. Nimic nu poate fi mai bun decât lipsa de oxigen pentru a menţine un embrion sub nivelul normal. Şi domnul Foster îşi frecă iarăşi mâinile cu extremă satisfacţie. — Dar de ce trebuie să menţineţi un embrion sub nivelul normal? întrebă cu perfectă candoare un student. — Dobitocule! strigă Directorul, care nu mai scosese de mult o vorbă. Dar nu ţi-a dat prin gând că un embrion Epsilon trebuie să aibă şi o ereditate Epsilon şi un mediu Epsilon? În mod evident, aşa ceva nu-i trecuse prin cap studentului, care se ruşina cumplit — Prin oxigenare precară, obţii o castă inferioară, explică domnul Foster, citând o lozincă. Primul organ afectat este creierul, apoi scheletul. Cu 70 la sută din cantitatea normală de oxigen obţii pitici. Dacă o reduci şi mai mult, ies monştri fără ochi… După o pauză, domnul Foster conchise: — Care nu ne sunt de nici un folos. În schimb (şi vocea îi redeveni încrezătoare şi entuziastă), dacă am putea descoperi o tehnică pentru reducerea perioadei de maturizare, ce triumf, ce binefacere ar fi pentru societate! Gândiţi-vă la cal. Se gândiră. — E deja matur la vârsta de şase ani. Elefantul abia la zece ani. În schimb, omul nu este matur din punct de vedere sexual nici la treisprezece ani, iar maturitatea fizică o atinge doar la douăzeci de ani. De-aici, bineînţeles, şi acel rod al dezvoltării întârziate - inteligenţa umană. Şi apoi, după un răstimp, domnul Foster exclamă cu îndreptăţită indignare: — Dar la Epsiloni nu avem nevoie de inteligenţă umană! Şi mai rezultă din explicaţiile lui că Epsilonii n-au nevoie de inteligenţă şi nici nu o obţin. Dar cu toate că mintea de Epsilon se maturizează la zece ani, trupul de Epsilon nu este capabil de muncă decât de la optsprezece încolo. Ani îndelungaţi de imaturitate superfluă şi irosită. O, dacă dezvoltarea fizică ar putea fi accelerată până ar ajunge la fel de rapidă ca a unei vaci, ce economii imense ar realiza Comunitatea! — Imense! murmurară şi studenţii, căci entuziasmul domnului Foster era molipsitor. Apoi intră în detalii tehnice foarte specializate: vorbi despre coordonarea anormală între glandele endocrine care îi făcea pe oameni să crească atât de încet; postulă ca o explicaţie o mutaţie biologică. Dar oare efectele acesteia nu puteau fi inversate? Oare printr-o tehnică adecvată nu se putea întoarce în sens invers embrionul individual Epsilon, pentru a atinge acelaşi nivel al normalului ca şi la câini şi la vaci? Tocmai asta era problema, şi era pe cale de rezolvare.  

Si restul e tacere de Aldous Huxley Aldous Huxley sau etica echilibrului   Huxley poate fi considerat drept cel mai important repre­zentant al romanului eseistic din secolul nostru. Dar el este şi un prodigios autor de eseuri propriu-zise, circumscrise tradiţiilor britanice ale speciei, definită în acest spaţiu prin varietatea tematică şi de tratament a unor probleme accen­tuate moral. Principalele volume de eseuri sînt: On the Margin (Adnotări, 1923), Jesting Pilate (Pilat glumeşte, 1926), Proper Studies (Studii adecvate, 1927, v. Pope, „Stadiul cel mai propriu omenirii e omul"), Do What You Will (Fă ce vrei, 1929), Music at Night (Muzică în noapte, 1931), Olive Tree (Măslinul, 1936), Ends and Means (Scopuri şi mij­loace, 1937), The Perennial Philosophy (Filozofia perenă, 1945), Science, Liberty and Peace (Ştiinţă, libertate şi pace, 1946), Themes and Variations (Teme şi variaţiuni, 1950), The Doors of Perception (Porţile percepţiei, 1954), Heaven and Hell (Cer şi iad, 1956), Literature and Science (Litera­tură şi ştiinţă, 1963), Shakespeare and Religion (Shake-speare şi religia, 1963). Evident, nu e cazul să se examineze aici totalitatea acestei opere, a cărei unitate e impresio­nantă, dar merită să fie evidenţiate acele trăsături defi­nitorii, ce asigură deopotrivă omogenitatea ansamblului şi individualitatea oricărui eseu prezent în această culegere. O parte apreciabilă din eseurile lui Huxley este consa­crată literaturii. Eseurile de acest tip au un caracter pro­gramatic sau sînt fine analize pro domo ale unor cărţi şi autori clasici. Altele ar interesa arta şi cultura în genere, Desigur, asemenea diferenţieri simple pot fi susţinute cu oarecare dificultate. Orice eseu literar semnat de Huxley\ poate fi considerat drept un eseu filozofic, orice eseu filo-\ zofic devine unul ştiinţific. Huxley porneşte de la un pre- \ text literar pentru a ajunge la raţionamente logice, filozo- \ fice, politice, estetice, artistice, ilustrînd legăturile dintre diferitele posibilităţi de abordare a unui obiect, disponi­bilităţile interioare ale obiectului dat şi, în genere, exce­lenţa eseului în fructificarea acestor raporturi. Cîteva idei şi principii tutelează însă orice observaţie şi orice afirma­ţie. Ideea centrală a romanelor sau nuvelelor, ce va fi regă­sită şi în eseuri, susţine existenţa unui „Adevăr Total", ex­primat în două realităţi simetrice ca unitate în diversi­tate : prin realitatea exterioară a unui univers de obiecte, fenomene şi relaţii, şi prin unitatea interioară a ceea ce se numeşte omul ca individ sau entitate. O imagine a lu­mii nu va fi autentică decît dacă va reflecta acest prin­cipiu de totalizare; contrar mai tuturor doctrinelor lite­rare ale secolului, Huxley consideră autenticitatea imposi­bilă prin condiţionarea ei de un principiu subiectiv, pen­tru că orice idee limitativă exprimă într-un fel sau altul extremismul şi parţializarea. Autenticul aparţine, para­doxal, unei convenţii, Adevărului total, constituit din tota­litatea elementelor realităţii. Realitatea percepută şi trans­misă direct, aparţine unei extreme, fie ea logică sau ilo­gică : abia manevrele de confruntare şi reunire a realită­ţilor prezente şi absente, receptate şi imaginate dau o re­prezentare a totalităţii autentice. In acest sens, adevărul total e o probabilitate superioară celei reale, bazîndu-se pe complexitatea complementară, compensatorie şi dilogică a lumii receptate şi reconstruite. Este clar că, pentru Huxley, Adevărul Total exterior ar fi o totalizare structurată de adevăruri parţiale, materiali­zată în romanele sale prin scheme muzicale dominate de contrapunct. Eseul Arta şi adevărul evident examinează natura acestor adevăruri, descoperindu-se două tipuri : ade­văruri evidente şi adevăruri mari. Evidenţele sînt nesem­nificative, indicînd capacitatea de a oferi realităţi recog-noscibile. Caracterul oricărei arte e explicat prin propor­ţia de angajare a celor două feluri de adevăruri. j O imagine simetrică este aceea a omului ca adevăr total / despre om. Un individ este totalitatea indivizilor potenţiali, materializaţi sau reprimaţi într-o sumă de ambianţe. Spri-jinindu-se pe bunul simţ tradiţional, pe cele mai sigure şi mai vechi realităţi psihologice, Huxley formulează o con­cepţie diferită de unele dogmatizări aristotelice. Omul este o unitate în diversitate, o ipostază fiind evidenţiată într-o situaţie dată. Un eseu de motivare psihologică a propriei creaţii şi a acestui punct de vedere în genere este Ochiul spectatorului, unde se porneşte de la o situaţie personală: autorul nu este un bun om de societate, pentru că el e mai bine  dotat pentru recepţia distributivă, contrapunctlcă a unei ambianţe, capacitatea sa de reacţie fiind, în aceste condiţii, aproape nulă. De aici, descrierea unui sistem de recepţie a locurilor de tranziţie care se află la temelia ar­tei moderne. Abordarea superficială a subiectului e în acest caz utilă, aprofundarea imposibilă: dar superficiul fragmentar, lacunele de informaţie, nedeterminarea favo­rizează imaginaţia constructivă şi relevă înlocuirea omni­scienţei divine inductive cu ochiul străin al omului specta­tor, demiurg prin deducţie. Poziţia unui asemenea individ e ilustrată prin Philip Quarles din Punct-contrapunct. Ea revine în Şi ochelari neputincioşi... cu o motivare socială şi psihologică mai accentuată. „Trăim într-o lume de non-sequitur-uri. Sau, mai bine zis, am trăi într-o astfel de lume dacă am fi simultan conştienţi de mai mult decît de un singur aspect al fiecărui eveniment în parte. Viaţa noastră se petrece întîi într-un compartiment impermeabil al expe­rienţei, apoi trece în altul. Artistul, dacă vrea, poate să doboare zidurile despărţitoare dintre compartimente şi, în felul acesta, să ne ofere o privelişte simultană a două sau mai multe dintre ele. Văzută astfel, realitatea pare extrem de bizară". Aici găseşte el o posibilitate a ironiei moderne, bazată pe suprapunerea a două incompatibilităţi pe care viitorul le va neutraliza poate cîndva. în eseul Pascal, argumentaţia este reluată. „Prin natura sa, nici un om nu locuieşte exclusiv într-un singur univers. Toate exis­tenţele... se desfăşoară sub cel puţin două drapele şi, de obicei, chiar sub mai multe. Pînă şi cel mai fervent pozi­tivist se Iasă uneori tîrît de valul unei emoţii mistice. Pînă şi cei mai vajnici vînători de absolut, esteţii şi idealiştii, trebuie să se preteze la compromisuri cu lumea vulgară a relativităţii..." Sau, în termenii unei asociaţii muzicale : „Muzica mea, ca şi aceea a oricărei făpturi vii şi conşti­ente, este un contrapunct, nu o melodie unitară, ci o suc­cesiune de armonii şi discordanţe. Eu sînt cînd o persoană cînd alta, aussi different de moi meme, que des autres, după cum spune La Rochefoucauld. Şi, întotdeauna po­tenţial, iar uneori chiar în realitate şi conştient, sînt doi oameni în acelaşi timp'1. De aici, turnura programatică: „O viaţă perfect omogenă înseamnă o contradicţie în termeni. Fără contraste şi diversităţi, viaţa e de neconceput. De aceea iubitorul de viaţă crede în contraste şi diversităţi, atîtea cîte sînt cu putinţă să existe; căci, nefiind un ve-nerator al morţii, asemenea hindusului, el nu vrea să aibă de-a face cu o perfecţiune care înseamnă anihilare ; şi ne-fîind ilogic, asemenea creştinilor, nu poate crede într-o per­fecţiune care nu e o Nirvana a nonexistenţei". Crezul său, bazat pe armonia realităţii interioare şi exterioare s-ar în­scrie în formula „excesului echilibrat", sau mai curînd a echilibrului format din variaţii. „Iubitorul de viaţă nu poate accepta o filozofie şi o morală care nu corespund cu faptele experienţei. Pentru el, fiecare dintre eurile sale are un drept la existenţă, are un drept la propriile sale valori. Desigur, el face tot ce-i posibil — şi aceasta ca o chesti­une de politică practică — pentru ca eul potrivit să apară la momentul potrivit... Scopul iubitorului de viaţă este acela de a stabili un echilibru vital, nu prin frînarea diver­sităţilor, nu prin moderarea exuberanţelor, ...ci dîndu-Ie frîu liber să se ciocnească una de alta. Echilibrul său este cel al exceselor contracarate, şi poate că e cel mai sănă­tos echilibru dintre toate". în sfîrşit, „...armonia vieţii — a unicei vieţi care persistă, ca o unitate treptat schimbă­toare, în timp — este o armonie construită din multe ele­mente. A suprima oricare dintre părţile diversităţii în­seamnă a mutila unitatea. O fugă are nevoie de toate vo­cile ei. Chiar în bogatul contrapunct al vieţii, fiecare mică melodie separată îşi are rolul ei indispensabil. Registrul >. muzical se încheie în om". Raţionamentele lui Huxley apar­ţin unei variante epicureice a pragmatismului britanic. Se descoperă unitatea în diversitate a lumii, apoi a omului: se extrage de aici un sistem de referinţă pentru existenţa socială şi artistică. Consecinţele lui, dezvoltate simetric în­tr-un proces de generare, sînt multiple. Cea mai impor­tantă se referă la refuzul oricărei dogme. „Accept dis­perarea lui Cariyle şi veneraţia lui Pascal faţă de moarte, aşa cum accept forma nasurilor lor sau gusturile lor pentru artă. Ceea ce le obiectez eu e pretenţia lor de a dicta lumii întregi. Refuz să mi se impună cu sila vene­raţia morţii. Şi viceversa, nu doresc să impun nimănui marca fabricii mele de adorator al vieţii". Orice teorie, operă, opinie, idee va fi confruntată de Huxley cu cele două realităţi: pe de o parte echilibrul, pe de alta extremismul ca excentricitate, dogmă, subiectivism, intoleranţă. în dogmatism se descoperă unul din cei mai nocivi factori deformatori: „în fiecare secol, teoriile pre­concepute i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e prost şi să respingă ceea ce e bun" (Breughel). Concret, în maniera celui mai englez dry-mock, el ridiculizează re­ducţia psihanalitică a omului : „Dar în literatura freudiană ortodoxă trupurile, în totalitatea lor, aproape că nici nu sînt puse în discuţie. Ce-i drept, gura şi anusul se bucură de foarte mare atenţie — dar ca şi cum între acestea două n-ar mai exista nimic altceva" (Literatură şi ştiinţă). Hux­ley nu se rezumă de obicei la amendarea unui exces, pro-punînd corecţii de armonizare a contrastelor. Dacă un ex­ces e perisabil, deformează şi sărăceşte arta, mai multe ex­cese pot fi adunate şi echilibrate într-o structură literară. Orice adevăr sau opinie poate fi compensată. Dacă există un adevăr mare şi un adevăr evident, atunci o artă desca­lifică adevărul mare prin aglutinarea Iui în adevăruri evi­dente, iar raţionalismul prin nihilismul absolut al spaimei de realitate concretă: deci reuşitele artei moderne vor fi situate între aceste extreme (Arta şi adevărul evident). Dacă un artist se află în postura unui spectator, atunci există un altul care va fi în aceea de actor: poziţia ideală le va întruni pe amîndouă (Ochiul spectatorului). „Pesimis­mul nu e mai adevărat decît optimismul şi viceversa", afirmă el în Pascal. Acceptînd autenticitatea adevărului to­tal, nu trebuie respinsă eficacitatea istorică a tragediei. Principiul suprem al artei e de natură morală; dar preci­zările sînt de echilibru: „O operă de artă e bună sau proas­tă în funcţie de calitatea caracterului care se exprimă prin ea. Asta nu înseamnă că toţi oamenii virtuoşi sînt şi buni artişti, şi nici că toţi artiştii sînt în mod convenţional vir­tuoşi". Adevărurile literare limitative, ca şi exemplificările Ade­vărului Total sînt reperate de Huxley în toate timpurile. Una dintre distincţiile importante amintite este aceea din­tre tragedie şi adevărul total. S-a ales tragedia şi pentru că prin estetica tradiţională, aceasta constituie o culme a posibilităţilor literaturii. „Arta Adevărului Total depăşeşte limitele tragediei şi ne arată, chiar dacă numai prin aluzii şi implicaţii, ce s-a petrecut înainte ca povestea tragică să fi luat fiinţă, ce se va petrece după ce se va încheia, ce se petrece concomitent cu ea în altă parte (şi acest „în altă parte" include toate părţile structurilor fizice şi mentale ale protagoniştilor care nu sînt angajaţi imediat în conflictul tragic). Tragedia este un vîrtej arbitrar izolat pe suprafaţa unui fluviu amplu, care curge majestuos, irezistibil, în ju­rul, dedesubtul, şi de fiecare parte a viitorii". Homer, Fiel-ding, Tolstoi, epopeicul în genere, Voltaire, Flaubert, Gide, Proust, Kafka, D. H. Lawrence, Hemingway ar reprezenta diferite imagini ale totalizării. Exemplele sînt inegale, diferite şi contradictorii, dar conducerea principală sufi­cient de limpede. Din artele plastice e ales Breughel, că­ruia i se consacră un eseu. Pictorul prezintă o complexi­tate contrapunctică sub toate aspectele formale şi de con­ţinut : „Lumea lui este un loc înfiorător; dar în ciuda acestui lucru, sau poate tocmai din pricina lui, bărbaţii şi femeile mănîncă, beau şi dansează; carnavalul contraca­rează postul mare şi triumfă asupra Iui, chiar dacă numai vremelnic; copiii se joacă în stradă, oamenii se căsătoresc cu mare tămbălău". Se vede că „adevărul total" huxleyan 10 >k JOC ar fi sinonim în acest caz cu grotescul în accepţia lui Bah-tin. O idee ce rezultă din exemplificări, urmărită dealtfel cu tenacitate şi în alte părţi, este reversul situaţiei prin­cipiale : artistul mare nu poate fi explicat printr-o singură teorie şi nici nu se bazează pe una singură. O opoziţie frecvent echilibrată are drept termeni raţio­nalismul şi iraţionalismul. în eseul ocazionat de apariţia primei cărţi dedicate lui Ben Jonson, dramaturgul elizabe-than este un autor care raţionalizează printr-o teorie într-o epocă de haos sau efervescenţă. Dar raţionalismul de acest tip nu e mai puţin amendabil decît opusul său: „Greşeala lui Jonson şi a clasiciştilor în general constă în presupu­nerea lor că nimic din ceea ce nu-i susceptibil de a fi su­pus unei analize logice nu merită a fi luat în consideraţie; şi adevărul este că marile triumfuri ale artei au loc într-o lume care nu e integral cea a intelectului, ci se găseşte plasată undeva între intelect şi inefabil, dar care, pentru cei ce-au pătruns în ea, e de o realitate extremă" (Ben Jon­son). într-un alt eseu, echilibrarea se face dinspre celălalt capăt: „Misterul e încîntător şi răscolitor ; dar a-l admira în mod exagerat e o nebunie. Un lucru e misterios prin simplul fapt că e necunoscut. Mistere vor exista totdeauna pentru că totdeauna vor exista lucruri necunoscute sau in­cognoscibile. Dar e preferabil să cunoaştem lucrurile cog­noscibile. Nu-i un merit să nu cunoşti ce poate fi cunoscut. Unii literaţi, de pildă, se mîndresc cu ignoranţa lor în do­meniul ştiinţei; sînt proşti şi totodată aroganţi în prostia lor" (Ochiul spectatorului). în eseul consacrat lui Pascal, se afirmă categoric: raţionalismul pur e Ia fel de impo­sibil ca şi iraţionalismul pur. în Arta şi-adevărul evident, condamnarea dezechilibrului din arta modernă se face potrivit aceloraşi criterii: „Pre-tinzînd că anumite lucruri nu există, cînd ele sînt de fapt la locul lor, cea mai mare parte a artei moderne se con­damnă singură la sărăcie, la sterilitate, la decrepitudine prematură şi la moarte". în Muzica apei se porneşte de la comentariul formal al zgomotului întîmplător al picături­lor de apă, se schiţează apoi efecte psihologiste nu fără ironie, problema esenţială fiind următoarea : dacă, totuşi, există o semnificaţie în sunetele date ? Încercarea de a găsi o semnificaţie în aleatoriu constituie un pretext pen­tru descalificarea dadaismului. Eseul Infamii subintelectu-ali analizează fenomenul snobismului, vechea obsesie bri­tanică, şi ajunge să contureze un contrapunct între mode literare:   trecerea de la ipostaza prostiei şi ignoranţei cu veleităţi intelectuale, la intelectualismul cu aparenţă con­trarie. Obiectul de exemplificare e Hemingway; fenomenul persistă şi azi, cînd autori ca Samuel Beckett l-ar repre­zenta încă mai bine. In treacăt fie amintit, analizînd sno­bismul din unghiurile cele mai diferite, eseistul subliniază nu numai negativul, ci şi utilitatea lui (Snobisme alese). Cîteva eseuri mai   ample   centralizează    aproape toate preocupările şi   procedeele de   echilibrare   ale eseistului. Unul dintre acestea este dedicat lui Pascal. Gînditorul e . judecat cu o severitate rar întîlnită, dar nu dintr-o altă poziţie extremistă, ci din aceea a omului cu toate facul­tăţile mentale şi    senzoriale    funcţionînd    normal. Acest punct de vedere permite o analiză nuanţată a omului prin operă şi invers. Materialismul dialectic fixează două pozi­ţii privind relaţiile simetrice ale ideologiei şi realităţii so­ciale : ideologia ca produs al realităţii sociale, realitatea so­cială ca proiecţie a ideologiei. Şi Huxley foloseşte ambele perspective în analiză. Mai întîi constată că ideologia lui Pascal e produsul unei realităţi sociale şi individuale. As- ;> piraţia spre absolutul imuabil este un fenomen de com­pensaţie la situaţia social-politică caracterizată prin anar­hie şi haos în Europa timpului, în care caz, creştinismul catolic asumat e numai un travesti psihologic, după cum sentimentul morţii şi fascinaţia aneantizării se explică prin precaritatea biologică a omului. Dar gînditorul îşi generali­zează ideologia individuală la scara umanităţii, şi asprimea lui Huxley e justificată. O altă opoziţie echilibrată va fi regăsită în eseul Litera­tură şi ştiinţă. Se porneşte şi aici de la opiniile extreme ale unor Leavis şi Snow, de refuz a relaţionalii şi recunoaş­terii celuilalt termen, stabilindu-se un inventar al distinc- 12 ţiilor posibile: arta nu interesează logica pură, ştiinţa nu este preocupată de sentiment, ştiinţa simplifică şi jargoni-zează, literatura complică şi individualizează, de unde re­zistenţa limbajului artistic şi perisabilitatea celui ştiinţific etc. Nu s-ar spune totuşi că aprofundarea subiectului exa­minat prin relaţiile posibile, prin respingeri şi apropierile cunoscute ale termenilor, e remarcabilă. Oricum, eseul se încheie cu ipoteza optimistă a unui viitor de armonizare a celor două posibilităţi de exprimare şi cunoaştere umană. Raporturile particulare ale poeziei cu ştiinţa revin în Şi ochelari neputincioşi... Ştiinţa e acceptabilă în poezie, dar numai ca modificator al modelelor de existenţă spirituală. Poezia poate deveni rebus prin enigmă ştiinţifică sau me­tafizică, prima fiind precară exact în măsura efemerităţii unei ştiinţe : Dante e pentru posteritate un poet cunoscut în mare parte prin pasiunea specialiştilor şi snobilor. Fără îndoială că Huxley are dreptate cînd se referă la asuma­rea serioasă a unui limbaj ştiinţific de către un poet : dar nu e mai puţin adevărat că ştiinţa, şi cu atît mai mult cea din vremea lui Dante se bazează ea însăşi pe intuiţii şi chiar raţionamente metaforice, mai ales cînd se îndepăr­tează de problemele pozitiv verificabile, de adevărurile evi­dente. Alte eseuri derivă din opoziţiile majore sau sînt ilustrări ale echilibrului. Muzică în noapte sau Şi restul e tăcere reafirmă pasiunea prozatorului pentru muzică. O distincţie utilă se face între acţiunea de a exprima şi aceea de a ex­perimenta : „Tot ceea ce este fundamental, tot ceea ce are o semnificaţie profundă pentru spiritul uman — de la senzaţia pură la intuiţia frumosului, de la plăcere şi du­rere la iubire, sau la extazul mistic şi la moarte — toate acestea pot fi doar experimentate, dar nu şi exprimate. Restul, oricînd şi pretutindeni, e tăcere". Muzica_eşte arta cea mai apropiată de inexprimabil. Inefabilul muzicii e. reformulabil numai prin degradare ; de reţinut e obser­vaţia că în artă, reformularea cu scop explicativ se .ba­zează pe efortul de exactitate, care trebuie să fie mai mare , decît a operei propriu-zise. Dincolo de idei şi opinii, este 13 r impresionantă veneraţia muzicii în sine. Huxley este poate ■ cel mai bun comentator al muzicii în beletristică din seco­lul nostru, particularitatea prezentată în acest domeniu constînd în extraordinarul aliaj de poezie şi descriere teh­nică, de transfer a sentimentului muzicii în imagini şi ficţiuni personale. Comxolus aparţine caracterologie! satirice, vizînd erudiţia snoabă care preferă rarisimul valorii notorii, dar şi jurna­lismul modern bazat pe superficialitate şi impostură. Moda confidenţelor literaţilor e descurajată în Acele trăsături intime, fn sfîrşit, în maniera eseului pragmatic practicat de Bacon, Huxley dă sfaturi asupra cărţilor ce merită a fi luate în călătorii. Asemenea sugestii trădează cunoaşte­rea exactă a psihologiei călătorului solicitat multiplu în voiaj, trăind printre obiecte, dar şi în goluri de impresie şi sentiment, ce pot fi umplute mai bine cu antologii de poe­zie, aforisme, volume enciclopedice care nu presupun o concentrare continuă, şi oferă totul prin fragmentar şi comprimat. In fond, se propune o echilibrare a extreme­lor vieţii fizice şi spirituale, negată de obicei una prin cealaltă în circumstanţele voiajului modern. Prin urmare, din opera eseistului trebuie reţinută vizi­unea de echilibrare a comportamentului uman, fie el social sau artistic, şi aceasta într-un univers infinit, dar un infinit/ al plenitudinii şi nu al neantului. Huxley nu are idei mari, nu are multe idei personale, şi s-ar putea chiar vorbi de banalitatea ideilor sale emise eseistic: dar deosebit de im­portantă este atitudinea, poziţia sa faţă de ideile tuturor epocilor. Marea sa pasiune pentru moderaţie face cît un in­ventar al tuturor ideilor. Dacă el are rezerve faţă de orice, rezerva nu e o negaţie: ceea ce e bun, util, corect, nou va fi acceptat şi funcţionalizat. Tehnica eseului său este tradiţională. Se porneşte de la un pasaj clasic, de la o idee sau o opinie străină, şi se dez­voltă atitudinea proprie, sprijinită pe observaţiile sale sau ale altora. In punctul de plecare pot fi deopotrivă Homer şi Jules Verne. Un procedeu special constă în acceptarea socratică a unei idei excesive, pentru a fi discreditată ulte- J4 rior mai eficace. In alte cazuri sînt aduse mai multe opţi­uni extremiste, postura sa fiind una de conciliere. Pretexte sînt alteori întîmplările personale, de la care, prin diferite asociaţii, se construieşte reţeaua de argumente după pro­cedeul obişnuit. Altfel, originalitatea eseului său constă in eleganţa reprimată uneori stilistic a sentimentelor, în di­simularea sau pulverizarea unui enorm bagaj enciclopedic, în manevrarea literară a unei informaţii ştiinţifice asimi­lată într-o manieră scientistă tipică. Echilibrarea acestora se face printr-un ton serios, doct, grav, sarcastic, ironic, dozarea accentuînd în orice caz intenţia demonstrativă şi educativă, morală în cel mai înalt sens al cuvîntuluî. Cititorul Iui Huxley poate confrunta ideile romancieru­lui avansate prin personaje, cu acelea ale eseistului. Va avea satisfacţiile redescoperirii unor opinii din eseuri re­încarnate în personaje sau coincidenţa dintre convingerile eseistului şi ale personajelor sale. Fără îndoială însă că explicitarea unui Weltanschauung în eseuri are nu numai un farmec anume, dar şi o importanţă decisivă pentru în­ţelegerea exactă a sensului romanelor. Şi, în sfîrşit, prin ambele materializări ale aceluiaşi spirit va fi pe deplin evi­denţiată una din cele mai proeminente personalităţi ale umanismului burghez contemporan, amestec de scepticism şi epicureism, de inteligenţă, eticism şi estetism acţionînd tenace contra tuturor formelor de mutilare a ideii de om. .!                                                      MARIAN POPA TRAGEDIA Şl ADEVĂRUL TOTAL AU FOST ŞASE LA NUMĂR, CEI MAI BUNI ŞI c-ei mai bravi dintre însoţitorii eroului. Intorcîndu-se de la postul său de observaţie la proră, Odiseu a avut numai bine timpul să-i vadă înălţaţi în văzduh, zbătîndu-se, să le audă răcnetele, să-şi audă numele strigat cu deznădejde. Supravieţuitorii nu puteau face alta decît să privească neajutoraţi, în timp ce Scila : „.........la intrare Dihania-i înghiorţăie iar dînşii Cu ţipete se întindeau spre mine în zbucium fioros...1 Şi Odiseu adaugă că a fost cea mai cumplită şi mai jalnică privelişte din toate cîte i-a fost dat să vadă : „Oricît am pătimit pe mare". 2 Şi-i putem da crezare ; descrierea succintă a lui Homer (comparaţia poetică e o intercalare ulteri­oară) ne convinge. Mai tîrziu, cînd primejdia a trecut, Odiseu şi soţii lui au- coborît să înnopteze pe ţărm şi, de cum au pus piciorul pe pămîntul sicilian, şi-au pregătit cina — şi-au pregătit-o, ne asigură Homer, „cu-n-grijire". 1  Homer — Odiseea cîntul XII (trad. G. Murnu — Edi­tura de Stat pt. Literatură şi Artă). 2  Ibidem. 17 L în Cîntul XII din Odiseea întîlnim următoarele versuri : Iar cînd de-ajuns mîncară şi băură, Plîngeau gîndind la dragii lor tovarăşi Răpiţi din vas şi-nfulecaţi de Scila, Şi-i plînseră mereu pîn-adormiră.1 Adevărul, tot adevărul şi numai adevărul — şi cit de rar îl întîlnim înfăţişat în literaturile an­tice. Fragmente de adevăr, da ; fiecare carte bună ne oferă fragmente de adevăr — altfel n-ar fi o carte bună. Dar adevărul total, nu. Dintre marii scriitori ai trecutului, incredibil de puţini ni l-au oferit. Homer — Homer din Odiseea — este unul dintre  aceştia puţini. „Adevărul ?" veţi întreba dumneavoastră. „Un adevăr, de pildă, ca: 2 + 2 = 4? Sau ca: „Regina Victoria s-a urcat pe tron în anul 1837 ?" Sau ca : „Lumina se propagă cu o viteză de 187.000 mile pe secundă ?" Nu, evident, asemenea adevăruri nu veţi afla în literatură. „Adevărul" de care vă vorbeam adineauri nu este, de fapt, deeît o acceptabilă verosimilitudine. Cînd experienţele narate într-o bucată literară co­respund îndeajuns de aproape experienţelor noas­tre reale sau celor pe care le-aş numi potenţiale — adică trăirilor pe care simţim (ca rezultat al unui proces mai mult sau mai puţin explicit de inducţie pe baza faptelor cunoscute) că le-am fi putut par­curge — atunci spunem, în mod inexact : „Poves­tea asta e adevărată." Dar, de bună seamă, nu asta e totul. Relatarea unui caz într-un manual de psihologie este, ştiinţific^ adevărată, în măsura în care redă cu acurateţe arîu-mite  fapte  particulare.  Dar  cititorul o  poate  găsi 1 Ibidem. 18 „adevărată" şi în ceea ce-l priveşte pe el însuşi — cu alte cuvinte i se poate părea acceptabilă, proba­bilă, corespunzînd trăirilor lui reale sau potenţiale. Dar un manual de psihologie nu e o operă de artă — sau poate fi doar în mod incidental şi, în orice caz, numai în al doilea rînd. Simpla verosimilitudine, simpla corespondenţă dintre experienţa evocată de scriitor şi cea pe care şi-o poate aminti sau imagina cititorul, nu este de ajuns pentru a face o operă de artă să pară „adevărată". Arta bună conţine în ea un soi de superadevăr — adică e mai probabilă, mai acceptabilă decît însuşi faptul real.  Şi  e firesc să '■. fie aşa ; pentru că artistul e înzestrat cu o sensibi­litate şi o putere de comunicare, cu o capacitate de ,' a „transpune" lucrurile, pe care faptele în sine şi cei cărora li se întîmplă aceste fapte nu le au. Ex­perienţa ne învaţă numai ceea ce poate fi învăţat, ori învăţămintele nu sînt nici pe departe atît de numeroase pe cît ne-ar lăsa să credem proverbul favorit al tatălui doamnei Micawber1: Artiştii sînt eminenţi învăţători şi eminenţi învăţăcei. Ei extrag din fapte mult mai mult sens decît majoritatea oa­menilor, şi sînt capabili să transmită ceea ce au ex- 1 tras cu o deosebită forţă de penetraţie, care răzbate adînc în spiritul cititorului. Una dintre reacţiile noastre cele mai obişnuite în faţa unei scrieri literare îşi găseşte expresia în ur­mătoarea formulă : „Asta-i ce-am simţit şi am gîn-dit întotdeauna şi eu, numai că n-am fost în stare să o exprim prin cuvinte, nici măcar faţă de mine însumi." Şi acum e momentul să explic ce-am vrut să în­ţeleg cînd am afirmat că Homer e un scriitor care ne comunică Adevărul Total. Am înţeles că trăirile 1 Aluzie la un celebru personaj  din David Copperfield de   Ch.   Dickens,   întruchiparea   optimismului   incorijibil. redate de el corespund destul de îndeaproape trăi­rilor noastre reale sau potenţiale — şi corespund trăirilor noastre nu numai într-un anumit sector limitat, ci de-a lungul întregului proces de evoluţie a fiinţei noastre fizice şi spirituale. Şi am mai vrut să spun că Homer redă aceste trăiri cu o forţă de penetraţie artistică menită să le facă deosebit de acceptabile şi de convingătoare. Atît, deocamdată, despre adevăr în literatură. Adevărul lui Homer, repet, este Adevărul Total. Gîndiţi-vă numai cum ar fi încheiat oricare altul dintre marii poeţi scena atacului Scilei asupra co­răbiei în trecere. Reţineţi, şase oameni au fost răpiţi şi înfulecaţi în faţa ochilor prietenilor îngro­ziţi. In orice alt poem în afară de Odiseea, cum s-ar fi comportat supravieţuitorii ? De bună seamă ar fi jelit, aşa cum îi face şi Homer să jelească. Dar îna­inte de bocete, şi-ar fi pregătit ei oare cina, ba mai mult, şi-ar fi pregătit-o „cu-ngrijire" ? Ar fi băut ei şi ar fi mîncat pe săturatelea înainte de a jeli ? Şi apoi, după bocete, sau chiar în timp ce boceau, s-ar fi lăsat furaţi de somn ? Nu, categoric n-ar fi făcut nimic din toate acestea. Ar fi jelit, văicărin-du-se de propria-le soartă şi de cea a prietenilor lor, şi cîntul s-ar fi încheiat tragic, pe vaietele lor. Homer, însă, preferă să spună Adevărul Total. El ştie că şi oamenii crunt îndureraţi trebuie să mă-nînce ; ştie că foamea e un tiran mai aprig decît durerea şi că nevoia de a o potoli trece înaintea lacrimilor. Şi mai ştie că oamenii dibaci fac „cu îngrijire" tot ceea ce fac şi se bucură de împli­nirile lor, chiar atunci cînd tocmai le-au fost înfu-,. lecaţi prietenii, chiar atunci cînd împlinirile constau doar în a pregăti merindele pentru cină. Şi mai ştie că atunci cînd burta-i plină (şi numai cînd are burta plină), omul îşi poate îngădui să jelească, şi că vaie­tele, după cină, sînt aproape un rafinament. Şi, în sfîrşit, mai ştie că, aşa cum foamea e mai tare decît 20 lacrimile, tot astfel şi oboseala, cînd îşi face drum, mătură totul în calea ei şi îneacă amărăciunea într-un somn cu atît mai dulce cu cît poartă în sine uitarea pricinilor de jale. Într-un cuvînt, Homer a refuzat să-şi trateze tema în mod tragic. A preferat să spună Adevărul Total. Alt autor care preferă să spună Adevărul Total e Fielding. Tom Jones este una dintre puţinele cărţi odiseice care s-au scris în Europa de la Eschil în­coace ; odiseică în sensul că nu e niciodată tragică ; nici un moment — nici chiar cînd se întîmplă in ea lucruri dureroase, dezastruoase, patetice sau fru­moase. Şi se întîmplă ; Fielding, ca şi Homer, admite toate faptele, nu se sustrage de la nimic. Şi tocmai pentru că aceşti autori nu se sustrag de la nimic, cărţile lor nu sînt tragice. Deoarece, printre faptele de la care nu se sustrag, se numără şi nimicurile care, în viaţa reală, temperează situaţiile şi caracte­rele pe care autorii de tragedii stăruie să le distileze de orice impuritate chimică. Gîndiţi-vă, de pildă, la întîmplarea Sophiei Western, această tînără atît de fermecătoare, aproape desăvîrşită. E limpede că Fielding o adora (se spune că a creat-o după imagi­nea primei lui soţii, pe care a iubit-o mult). Dar în ciuda adoraţiei lui, a refuzat să o trans­forme într-una din făpturile acelea pure din punct de vedere chimic şi distilate, care evoluează şi suferă în lumea tragediei. Hangiul care o coboară în braţe de pe cal pe ostenita Sophia — ce nevoie era ca acest hangiu să se poticnească şi să cadă ? în nici o tragedie nu-s-ar fi prăbuşit sub greutatea ei (nu, aşa ceva n-ar fi fost cu putinţă). In primul rînd, pentru că în contextul tragediei greutatea corpului uman e lipsită de orice semnificaţie ; eroinele tra­gediei sînt deasupra legilor gravitaţiei. Dar asta nu e tot; rog cititorul să-şi aducă aminte de urmările acestei căderi. Intinzîndu-se lat pe spate, hangiul o trage pe Sophia peste el — pîntecele lui fiind însă 21 ca o pernă, din fericire fata n-a păţit nimic rău. Dar de căzut a căzut cu capul în jos. Capul în jos pre­supune picioarele în sus; şi deci o momentană dezvăluire a celor mai ameţitoare farmece ; ţopîr-lanii din uşa hanului s-au hlizit sau au hohotit gro­solan ; biata Sophia, cînd au ridicat-o de jos, era roşie ca para focului, chinuită de ruşine şi de pu­doare ultragiată. Nici o improbabilitate intrinsecă în acest incident marcat, realmente, de toate semnele adevărului lite­rar. Dar oricît ar fi de adevărat, e un incident care pentru nimic în lume nu ar putea surveni unei eroine de tragedie. In ruptul capului nu i s-ar îngă­dui să aibă loc. Fielding însă a refuzat să-i dea veto-ul tragedia­nului ; el unul nu se eschivează de la nimic — nici de la intruziunea unor mici absurdităţi, lipsite de orice semnificaţie, în cursul idilei sau al tragicului, nici de la nimicurile dureroase, la fel de absurde, cu care viaţa întrerupe cursul fericirii. El nu vrea să fie tragedian. Şi, fără îndoială, această scurtă şi sidefie străfulgerare a fermecătorului posterior al Sophiei a fost de ajuns ca să pună pe fugă Muza Tragediei din Tom Jones, după cum, cu mai bine de douăzeci şi cinci de secole în urmă, priveliştea unor oameni trăsniţi de durere, care mai întîi mănîncă şi apoi îşi aduc aminte să se vaiete, după care îşi zvîntă lacri­mile în somn, au alungat-o din Odiseea. Domnul I. A. Richardsi afirmă în Principii de critică literară că o tragedie bună este impermeabilă la ironie şi la nimicuri lipsite de noimă — că poate să absoarbă în substanţa ei orice, continuînd să ră-mînă o tragedie. într-adevăr, domnul Richards face din această capacitate de a absorbi netragicul şi antitragicul o piatră de încercare a valorii tragice. 1 Iyor Armstrong Richards (n.  1893—), critic literar şi estetician englez. 22 Supuse la asemenea test, toate tragediile greceşti, franceze şi aproape toate cele elizabetane se dovedesc deficitare. Numai cele mai bune dintre dramele sha-kespeareane rezistă la probă. Cel puţin aşa afirmă domnul Richards. Să aibă dreptate ? Eu adeseori mă îndoiesc. Tra­gediile lui Shakespeare, e drept, sînt străbătute de ironie şi adeseori de un cinism înspăimîntător ; dar cinismul nu-i decît idealismul eroic întors cu căptu­şeala pe faţă, după cum ironia este un fel de negativ fotografic al romantismului eroic. înnegriţi tot ce-i alb în Troilus şi albiţi tot ce-i negru, şi-l veţi obţine pe Thersit. Răsturnaţi, Othello şi Desdemona devin Iago. Negativul dalbei Ofelia este ironia lui Hamlet, este ingenua obscenitate a propriilor ei cîntece de nebună ; după cum cinismul Regelui Lear nebun, este replica în negru a Cordeliei. Dar nu se poate afirma că umbra neagră, negativul fotografic al unui obiect, este total lipsit de raport cu acesta. Ironiile şi cinismul lui Shakespeare slu­jesc să adîncească universul său tragic, dar nu să-l şi lărgească. Dacă l-ar fi lărgit, aşa cum mărunţişu­rile homerice lărgesc universul Odiseei, atunci lumea tragediei shakespeareane ar fi încetat automat să existe. De pildă, o scenă care l-ar înfăţişa pe îndureratul Macduff luîndu-şi cina, devenind, pe măsură ce-şi bea whisky-ul, tot mai întristat la gîndul soţiei şi copiilor săi ucişi şi apoi, cu gene încă înlăcrimate, lăsîndu-se furat de somn, ar fi destul de conformă cu viaţa ; dar n-ar fi conformă cu arta tragediei. Introducerea unei asemenea scene ar schimba cu totul calitatea piesei ; tratată în stil odiseic, Macbeth ar înceta să mai fie o tragedie. Sau luaţi cazul Desdemonei. Remarcile de un ci­nism bestial ale lui Iago, cu privire la caracterul Desdemonei, nu sînt nicidecum lipsite de raport cu tragedia. Ele ne înfăţişează imaginile pe negativ ale 23 adevăratei ei firi şi ale sentimentelor ce nutreşte pentru Othello. Dar şi aceste imagini pe negativ sînt tot ale ei, în ele pot fi recunoscute caracteristicile eroinei — victimă a unei tragedii. Pe cînd, dacă Desdemona, coborînd pe ţărmul Cyprului, s-ar fi răsturnat cu picioarele în sus, pre­cum nu mai puţin încîntătoarea Sophia, şi ar fi dez­văluit privirilor inconvenienţa lenjeriei din secolul al şaisprezecelea, piesa n-ar mai fi fost Othello pe care o ştim noi. Dacă Iago ar prăsi o întreagă fa­milie de mici cinici, iar doza de amărăciune şi de în­verşunată negare din piesă ar fi dublată sau chiar întreită, Othello ar rămîne, în esenţă, tot Othello. Dar numai cîteva mărunte neconcordanţe de tip Fielding şi ar fi de ajuns ca s-o distrugă — s-o dis­trugă, desigur, ca tragedie ; pentru că nimic n-ar împiedica-o să rămînă o admirabilă dramă de alt tip. Realitatea este că tragedia şi ceea ce am numit eu Adevărul Total sînt noţiuni incompatibile ; se exclud una pe cealaltă. Există unele lucruri pe care nici cele mai bune tragedii, nici măcar cele shakespea-reane, nu le pot absorbi. Pentru a crea o tragedie, artistul trebuie să izoleze un singur element din totalitatea experienţei umane şi să-l folosească, exclusiv, în chip de material. Tra­gedia este ceva care s-a separat de Adevărul Total, e distilată din el, ca să spunem aşa, precum se disti­lează o esenţă din floarea vie. Tragedia este pură din punct de vedere chimic. De aci provine forţa ei de a acţiona prompt şi intens asupra afectivităţii noastre. Astfel, pornografia pură din punct de vedere chi­mic (în rarele ocazii cînd se întîmplă să fie scrisă convingător, de către cineva înzestrat cu darul „transpunerii" lucrurilor) constituie un drog cu ac­ţiune emoţională rapidă, de o forţă incomparabil mai mare decît cea a Adevărului Total despre senzuali- 24 tate, sau chiar (pentru mulţi) decît cea a însăşi reali­tăţii carnale şi tangibile. Tocmai datorită acestei purităţi chimice îşi împli­neşte tragedia atît de eficient funcţia ei de catharsis. Rafinează, amendează, dă un stil vieţii noastre emo­ţionale, şi o face cu rapiditate şi cu forţă. Puse în contact cu tragedia, elementele făpturii noastre se rînduiesc, cel puţin pentru moment, într-un tipar de ordine şi frumuseţe, aşa cum pilitura de fier se rînduieşte sub influenţa unui magnet. Dincolo de toate variaţiile sale individuale, fundamental, tiparul este întotdeauna acelaşi. După ce-am citit sau ascul­tat o tragedie, ne ridicăm cu simţămîntul că : f      j      Amicii noştri sînt extazul, chinul s       ";      Şi iubirea, şi-a omului nebiruită minte ; şi cu convingerea plină de eroism că şi noi am rămîne de nebiruit dac-am fi supuşi la chinuri, ba chiar, în culmea agoniei şi noi ne-am păstra iubirea neştirbită, ba chiar am învăţa să cunoaştem extazul. Tocmai pentru că ne infuzează asemenea senti­mente, tragedia este socotită atît de valoroasă. Dar care sînt meritele artei Adevărului Total ? Ce ne infuzează ea din ceea ţe .merită a fi infuzat ? Haideţi să încercăm să descop'&rmi/' Arta Adevărului Total depăşeşte Mmitele tragediei şi ne arată, chiar dacă numai prin aluzii şi implicaţii, ce s-a petrecut înainte ca povestea tragică să fi luat fiinţă, ce se va petrece după ce se \ta încheia, ce se petrece concomitent cu ea în altă parte (şi acest „în altă parte" include toate părţile structurilor fizice şi mintale ale protagoniştilor care nu sînt angajaţi ime­diat în conflictul tragic.) Tragedia este un vîrtej, arbitrar izolat, pe supra­faţa unui fluviu amplu, care curge majestuos, ire­zistibil, în jurul, dedesubtul, şi de fiecare parte a viitorii. Arta Adevărului Total încearcă să sugereze 25 curgerea întregului fluviu, precum şi a vîrtejului. E cu totul distinctă de tragedie, deşi poate să conţină, printre alte componente, şi toate elementele din care-i alcătuită tragedia. („Unul şi acelaşi lucru", plasat în contexte diferite, îşi pierde identitatea şi devine, pentru spiritul receptor, o suită de lucruri diferite). în arta Adevărului Total chinul poate fi la fel de real, iubirea şi spiritul omenesc la fel de nebiruite, de admirabile, de elevate ca şi în tragedie. De pildă, victimele Scilei suferă la fel de sfîşietor ca şi Hippolyte cel devorat de monştri din Phedre ; supliciul mintal al lui Tom Jones cînd crede că a pierdut-o pe Sophia, şi că a pierdut-o din vina lui, nu-i cu nimic mai prejos de cel al lui Othello, după uciderea   Desdemonei.   (Faptul   că   puterea   de   „a transpune" a lui Fielding nu o egalează nicidecum pe cea a lui Shakespeare este, desigur, accidental). Dar autorii Adevărului Total plasează supliciile şi implacabilităţile într-un alt context, mai larg, făcîn-du-le prin aceasta să înceteze de a mai fi intrinsec identice cu supliciile  şi  implacabilităţile  tragediei, în consecinţă, arta Adevărului Total produce asu­pra noastră un efect cu totul diferit de cel al tra­gediei. Niciodată după ce citim o operă a Adevărului Total nu încercăm o senzaţie de eroică exaltare ; ci una de resemnare, de acceptare (şi acceptarea poate fi eroică). Fiind impură din punct de vedere chimic, arta Adevărului Total nu ne poate emoţiona cu ace­eaşi rapiditate şi pregnanţă ca tragedia sau ca oricare artă pură din punct de vedere chimic. Cred, însă, că efectele ei sînt mai durabile. Exaltarea care urmează lecturii sau ascultării unei tragedii este de natura unei   beţii   trecătoare.   Făptura   noastră   nu   poate păstra multă vreme tiparul impus de tragedie. înde­părtaţi magnetul şi toată pilitura de  fier care iar talmeş-balmeş. Dar tiparul acceptării şi resemnării pe care ni-l impune literatura Adevărului Total, deşi poate mai puţin frumos ca model este (probabil toc­mai din această pricină) mai stabil. Catharsis-ul tragediei e violent şi apocaliptic ; catharsis-ul litera­turii Adevărului Total e mai blînd şi mai durabil.

Doua sau trei gratii de Aldous Huxley C uvântul „pisălog” are o etimologie îndoielnică. Unii oameni, care sunt cunoscători în materie, afirmă că acest cuvânt ar deriva de la verbul care exprimă noţiunea de a zdrobi, de a pătrunde – prin străduinţa loviturilor continue. Un pisălog este individul care încearcă să pătrundă dincolo prin gândurile cuiva, ca prin ceva materializat, cel care-ţi răscoleşte neostenit îndelunga răbdare, căutând să răzbească prin straturile de voită surzenie, lipsă de atenţie şi căutată indiferenţă politicoasă, cu care zadarnic încerci să te aperi, căci el te pisează mereu şi neostenit, până când reuşeşte să pătrundă în intimitatea fiinţei tale. Sunt însă şi alţi cunoscători în materie care afirmă că acest cuvânt derivă de la franţuzescul bourrer, a înfunda, a îndopa, a sătura. Dacă această derivaţie ar fi corectă, atunci pisălogul este cel care te îndoapă cu peroraţiile lui greoaie şi plicticoase, care caută să-ţi bage cu sila pe gât personalitatea lui, ca pe nişte bulgări de seu pe care esofagul refuză să le înghită. Cu alte cuvinte te îndoapă, iar tu – ca să întrebuinţăm o metaforă intrată în domeniul public, „începi să te saturi de el”. Sunt gata să primesc ambele aceste explicaţii ca fiind corecte, deoarece pisălogii nu numai că te pisează, dar te şi îndoapă. Sunt exact ca burghiele dentiştilor, dar în acelaşi timp şi ca baliga de grajd. Aceştia însă pot fi caracterizaţi şi cu o a treia definiţie pe care nu s-ar putea să o aplici unui plicticos sau ursuz: se ţin scai. Tocmai din pricina asta, cu toate că eu nu simt filolog, îmi voi permite să propun şi a treia derivaţie a acestui cuvânt: de la noţiunea de a se lipi de cineva, a se ţine scai, a nu-l slăbi. Prin urmare a se lipi, a îndopa, a plictisi sunt calităţi pe care implicit le are un pisălog, câteşitrei aceste presupuse derivaţiuni etimologice. Deci s-ar putea admite că fiecare dintre ele este corectă.   Herbert Comfrey era înainte de toate şi de orice un pisălog de care nu puteai scăpa. Se lipea de oricine avea nenorocul să aibă de-a face cu el; se lipea atât de bine, încât ar fi fost peste putinţă să mai scapi de el. Era un pisălog de natură vegetală şi pasivă, nu un pisălog activ şi corosiv. Din fericire Herbert nu era un om prea vorbăreţ, căci prea era un tip leneş şi limfatic pentru aşa ceva. Era o fire extrem de sociabilă, întocmai ca un uriaş câine sentimental pe care nu-l poţi lăsa niciodată singur. Se ţinea de oameni exact cum se ţine un câine, şi dacă pot întrebuinţa o metaforă, exact ca şi un câine se făcea şi el covrig la picioarele lor, în faţa vetrei. Şi exact ca şi câinele, nici el nu scotea nicio vorbă. Se simţea fericit în tovărăşia ta şi atâta tot; se simţea mulţumit că poate merge alături de tine pe acelaşi drum, sau că poate moţăi sub fotoliul în care te-ai aşezat. Nu cerea nici să-i dai prea multă atenţie; tot ce cerea, era să-l laşi să se bucure de mulţumirea pe care o vedea reflectată pe obrazul tău şi să se încălzească de plăcerea că te ştie aproape de el. Dacă se întâmpla ca o dată pe săptămână să-l mângâi pe cap şi să-i spui ceva similar, cu ceea ce ai spune unui câine: „Bravo, Herbert, eşti un căţel cuminte”, începea să dea din coadă – la figurat – şi se simţea pe deplin fericit. Pentru unii dintre prietenii mei – cei repeziţi, nerăbdători şi mai ales nervoşi – prezenţa bietului Herbert era ceva ce-i scotea din sărite. Chiar calităţile lui – caracterul său admirabil, liniştea şi credinţa lui nestrămutată – îi făceau să se înfurie. Până şi felul în care arăta omul acesta. Îi făcea să-şi piardă cumpătul. Vederea feţei lui bucălate şi zâmbitoare, trupul îndesat şi membrele lui cu mişcări încete îi enervau şi începeau să dea din mâini, ca un coteţ de găini speriate. Am cunoscut oameni care după ce au petrecut trei zile la rând în aceeaşi casă cu Herbert şi-au făcut bagajele pe furiş şi s-au repezit la gară, ca să ia primul tren, spre o direcţie necunoscută, la depărtare de sute de kilometri, numai ca să poată scăpa de el. Întrucât mă priveşte pe mine, bietul Herbert mă pisa nu-i vorbă, dar nu atât de îngrozitor şi de insuportabil. Eu sunt un temperament îndelung răbdător şi am nişte nervi care nu cedează cu una cu două. Aş putea chiar să afirm că într-o anumită măsură omul acesta îmi plăcea; era un dulău atât de credincios, de cumsecade şi de blând. De faţă cu el, prezenţa lui mută mă făcea foarte curând să-l consider ca inexistent sau ca pe o simplă mobilă, aşa că de multe ori mă surprindeam făcând un gest, ca şi când aş fi vrut să-mi aşez ceaşca goală de cafea pe capul lui, în timp ce el sta aşezat la picioarele mele pe parchet (când avea posibilitatea, el se aşeza întotdeauna pe parchet), sau să-mi scutur cenuşa ţigării pe gulerul hainei lui care părea că-mi face cu ochiul. Pe vremea când eram copii, Herbert şi cu mine am fost la şcoală împreună. Dar de vreme ce fiecare dintre noi era în gazdă la alt profesor, şi cum el era mai mare decât mine (pe vremea aceea doi ani de vârstă erau o mare deosebire), cred că n-am stat niciodată de vorbă împreună. Cu toate acestea, Herbert a intrat în viaţa mea de mai târziu numai datorită împrejurării că am fost la şcoală împreună. Întoarcerea lui în viaţa mea a fost un îndoit dezastru. În existenţa mea îşi făcea loc un pisălog, a cărui prezenţă însemna că alungă, fie chiar pentru un timp trecător, o altă fiinţă care, indiferent de celelalte calităţi pe care le avea, era tocmai contrariul însuşirii care s-ar putea numi pisălogeală. Întâmplarea despre care vreau să vă povestesc s-a petrecut în cafeneaua din Passage du Panorama din Paris. Trecuse mai bine de un ceas de când eu şi Kingham ne aşezaserăm împreună la o masă şi stăm de vorbă, sorbind vermut. Caracteristic pentru Kingham era că el le făcea pe amândouă: vorbea şi bea vermuturi fără întrerupere. Un alt amănunt tot atât de caracteristic pentru el era faptul că-mi reproşa tocmai mie, între altele, că-mi pierd timpul şi-mi înţelenesc spiritul, îndeletnicindu-mă cu aceste două ocupaţii. — Stai în cafenea pe scaun, spunea el, şi începi să înşiri la vorbe fără niciun rost, despre tot ce-ţi trece prin minte. Asta nu pentru că ai avea nu ştiu ce idei, care să te frământe, căci tu nu îndrăzneşti să te gândeşti la nimic. Dimpotrivă, faci totul numai să nu trebuiască să te gândeşti la ceva. Cauţi să te afli în treabă, alergând de colo până colo, ca să vizitezi oameni pe care nu-i poţi suporta şi care nu te interesează câtuşi de puţin; baţi cârciumă după cârciumă şi cauţi să te otrăveşti singur – şi toate acestea numai din cauză că nu ai îndrăzneala să faci şi tu un efort pentru a îndeplini ceva serios şi folositor. În oarecare măsură acesta este rezultatul trândăviei, dar şi al lipsei unui crez – indiferent la ce se referă acest crez. Garçon! Îşi mai comandă un vermut. Aceasta este una dintre metehnele moderne, continuă el, marea ispită a oricărui tânăr şi a oricărei femei tinere şi inteligente, care-şi dau seama de ceea ce văd în jurul lor. Tot ce este uşuratic şi în aparenţă distractiv, şi ameţitor îi ispiteşte – societatea, conversaţia, băutura, neastâmpărul. Tot ceea ce este dificil şi important, tot ceea ce necesită cumpănire şi efort li se pare nesuferit. Aceasta este consecinţa războiului, fără să mai vorbim de consecinţele păcii. Dar, în orice caz, fenomenul acesta s-ar fi manifestat în mod treptat, chiar dacă n-ar fi fost simplă consecinţă a altor fenomene. Viaţa modernă a contribuit ca această stare de spirit să devină inevitabilă. N-ai decât să te uiţi la tinerii care n-au: avut niciun fel de legătură cu războiul – pe vremea războiului ei nu erau decât nişte copii –, sunt mai răi decât ceilalţi. A sosit timpul să ne oprim, să facem ceva. Tu nu-ţi dai seama că nu mai poţi continua în felul acesta? Nu vezi realitatea din faţa ta? Îl văzui că se apleacă peste masă şi se uită supărat la mine. Prietenul meu detesta aceste vicii pe care mi le atribuia mie, şi le detesta cu o violenţă neobişnuită, tocmai din cauză că aceste vicii erau în realitate ale lui. Vorbea despre slăbiciunile pe care nu le putea suferi, dar pe care Re ştia că mocnesc într-însul – şi, cu toată sila pe care i-o pricinuiau, îi era peste putinţă să scape de ele. Kingham era băiat frumos când se întâmpla să se supere. Avea nişte ochi negri, minunaţi şi foarte strălucitori; părul lui era castaniu, cu fir subţire şi bogat; o bărbuţă tăiată scurt şi ceva mai deschisă decât culoarea părului îi acoperea partea de jos a obrazului şi nu se potrivea deloc cu tinereţea şi paloarea înfăţişării lui. În toată fiinţa lui era ceva de extaz şi de entuziasm. Dacă n-aş fi fost o fire atât de calmă cred că m-aş fi aprins la fiecare izbucnire a lui. Dar fiind aşa cum sunt cu adevărat, nu-mi era deloc greu să-mi păstrez calmul şi judecata limpede în faţa oricărei impetuozităţi de-a lui. Cred că într-o anumită măsură liniştea mea îl fascina. Prezenţa mea îl scotea din fire, dar cu toate acestea continua să suporte tovărăşia mea, (pentru că aceasta îi dădea ocazia să-mi facă reproşuri, susţinând sus şi tare că în cazul meu nu mai este nicio nădejde de a mă putea îndrepta. Fireşte, nici eu nu suportam cu plăcere aceste scene, căci, deşi îmi vorbea adeseori fără niciun fel de alegere sau sfială (acuzându-mă, ca şi în cazul de faţă, de slăbiciuni care erau, de fapt, ale lui şi care-l făceau să se revolte), această disecţie era de multe ori dureros de exactă şi minuţioasă. Nu puteam să rămân indiferent la atacurile lui, dar cu toate acestea îmi făcea plăcere să stăm amândoi de vorbă. Ne enervam unul pe altul în mod reciproc, dar totuşi eram prieteni. Cred că de astă dată, auzind pe Kingham despre ce vorbeşte, am început să zâmbesc. Sfinte Doamne, eu nu sunt deloc un adept al regimului sec şi nu mi se întâmplă niciodată să-mi fie silă sau să-mi pară rău de timpul pierdut într-o conversaţie plăcută, chiar despre nimicuri. Dar în raport cu Kingham – şi mai ales cu Kingham cel de la 1920 – eu sunt un model de bărbat sârguitor, de exactitate la datorie şi de sobrietate. Nu vreau să mă laud, dar eu sunt din fire burghez şi nimic altceva. Sunt tot atât de incapabil să duc o viaţă dezordonată pe cât sunt – hai să zicem – de incapabil să scriu şi eu o carte bună. Kingham însă avea din naştere amândouă aceste talente şi tocmai din cauza aceasta peroraţia lui, întru cât mă privea pe mine, mi se părea absurdă. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să zâmbesc din cauza cuvintelor lui, dar se vede că ilaritatea pricinuită de atitudinea lui se oglindea destul de limpede pe obrazul meu, căci îl văzui numaidecât că este apucat de o furie violentă. — Poate-ţi închipui că-mi arde de glume? ţipă el şi lovi cu pumnul în masa de marmură. Ascultă-mă ce-ţi spun, ceea ce faci tu acum este un păcat săvârşit împotriva Duhului Sfânt. Ceva de neiertat. Auzi, să-ţi înţeleneşti talentul în băutură. Lua-o-ar… s-o ia de Biblie, adăugă el din ce în ce mai violent. Cum se face că nu poţi vorbi niciodată despre ceva serios fără să pomeneşti de ea. — Probabil din cauză că Biblia este o carte serioasă, îndrăznii eu să răspund. — Vorbeşti de parcă tu ai fi în stare să înţelegi aşa ceva, răspunse Kingham. Ascultă ce-ţi apun eu, continuă el, pe un ton impresionant… Dar exact în clipa aceasta Herbert îşi făcu intrarea pentru a doua oară în viaţa mea. Simţii că o mână mi s-a aşezat pe umeri şi ridicând ochii văzui în faţa mea un om străin. — Ce faci, Wilkes, zise străinul. Nu mă mai recunoşti! Mă uitai cu mai multă atenţie la el şi trebui să admit că nu se înşela deloc. Eu nu-l cunoşteam. — Eu sunt Comfrey, declară străinul. Herbert Comfrey. Eu am fost la Dunhill, nu-ţi mai aduci aminte? Tu erai la Struther, nu-i aşa? Adică s-ar putea să-l fi chemat şi Lane? Auzind numele acestor pedagogi care jucaseră un rol atât de important în copilăria mea, câteva compartimente ascunse ale creierului meu, care stăteau de mult închise, se deschiseseră dintr-o dată, ca la un gest magic. În faţa mea începură să se profileze tulburi sălile de studii, cu pupitrele pătate de cerneală, terenurile de fotbal şi de crichet, cele cinci terenuri de tenis, capela şcolii, şi din ceaţa acestor amintiri ale vieţii mele de şcolar începea să se desprindă statura greoaie a lui Comfrey, băiatul acela dolofan care sta la Dunhill. — O, sigur că-mi aduc aminte, răspunsei eu, strângându-i mâna. Cu coada ochiului văzui pe Kingham că începe să se încrunte. Cum de ţi-ai mai adus aminte de mine? — Dragul meu, eu îmi aduc aminte de toată lumea, îmi răspunse el. Am constatat ceva mai târziu că vorbele acestea ale lui nu erau deloc aruncate aşa la întâmplare; îşi aducea de fapt aminte, îşi aducea aminte de toţi oamenii pe care i-a cunoscut şi de cele mai mărunte incidente din viaţa lui. Avea o miraculoasă facultate de a ţine minte numele tuturor regilor şi capilor de familie – memoria oamenilor care nu citesc niciodată nimic, nu judecă şi nici nu se gândesc şi a căror minte este, prin urmare, pe deplin liberă să se poată ocupa de viziuni retrospective. Mie nu mi se întâmplă niciodată să uit înfăţişarea unui om pe care l-am văzut o dată, adăugă el şi, fără să mai aştepte invitaţia, se aşeză la masă. Kingham se lăsă indignat pe spătarul scaunului. Pe urmă, îmi trânti o lovitură de picior pe sub masă. Mă uitai la el şi făcui o uşoară strâmbătură, ca să-i dau să înţeleagă că eu nu port nicio vină pentru cele ce se întâmplă. Încercai să îngân câteva cuvinte de prezentare, mai mult de formă. Kingham nu zise nimic, ci se mulţumi să se întunece şi mai mult la faţă, în timp ce dădu mâna cu Herbert. Cât despre Herbert, nici el nu părea cu nimic mai cordial. Este adevărat că zâmbi, cu acelaşi zâmbet amabil şi vag, dar cu toate acestea nu zise nimic şi aproape nici nu se uită la Kingham. Părea grăbit să se întoarcă spre mine cât mai repede, ca să înceapă să-mi vorbească despre vechea noastră şcoală. Amintirile din timpul şcolii erau singurul subiect care-l făcea pe Herbert să fie mai vorbăreţ. Din simplu pisălog inofensiv, amintirile acestea aveau facultatea să-l transforme într-un pisălog incisiv, întocmai ca burghiul unui dentist care-ţi perforează măselele. Ţinea la şcoala la care învăţase şi era de părere că toţi foştii elevi să fie unul cu altul în relaţii de constantă prietenie. Am băgat de seamă că în general oamenii care au o individualitate a lor proprie numai rareori se întâmplă să păstreze şi pentru restul vieţii prieteniile legate pe băncile şcolii. Faptul este cât se poate de firesc. Probabil e foarte greu ca pe băncile şcolii să poţi lega prietenii pe care ai dori să le păstrezi şi în anii bărbăţiei, după ce vârsta te-a despărţit de colegii tăi, şi ar fi aproape peste putinţă ca întâlnindu-i mai târziu să-i mai poţi recunoaşte. Micile asociaţii, ale căror membri sunt legaţi unul de altul numai datorită faptului că aceştia au fost odinioară colegi de şcoală, sunt de obicei cele mai şterse şi mai lipsite de personalitate. Ar fi foarte greu să se întâmple altfel, căci oamenii care nu găsesc un motiv mai temeinic, decât acesta, pentru a strânge raporturile dintre ei sunt de obicei persoane lipsite de valoare şi de importanţă. Bietul Herbert, care-şi închipuia că singur faptul că am purtat chipiul şi tunica vărgată ale aceleiaşi scoli este un motiv destul de puternic pentru o prietenie intimă, era un specimen caracteristic al oamenilor din soiul acesta. Luai o atitudine cât se poate de rece şi de respingătoare. Dar fu în zadar, Herbert începu să vorbească şi vorbea… vorbea… fără să se mai oprească. Îţi mai aduci aminte de meciul pasionant din 1910 cu şcoala din Winchester? De felul în care a fost tăvălit bietul domn Cutler? De întâmplarea aceea memorabilă când Pye s-a urcat în timpul nopţii pe acoperişul capelei de la şcoală şi a spânzurat o oală de noapte pe unul dintre turnuleţele clădirii? Mă uitai înspăimântat la Kingham. Furia întipărită la început pe obrazul lui făcuse loc unei expresii de dispreţ; cu ochii închişi se lăsase pe spătarul scaunului pe care îl proptise numai pe picioarele dinapoi. Kingham nu frecventase niciodată o şcoală publică. Avusese norocul (sau chiar nenorocul) să nu se nască gentleman de profesie. Era mândru de acest amănunt şi uneori chiar făcea paradă de asta. Faptul acesta însă nu-l împiedica deloc să fie de o sensibilitate morbidă de câte ori se vorbea ceva ce ar fi putut să fie interpretat drept o aluzie la originea lui. Era mereu terorizat de eventualitatea unei insulte ce i-ar fi putut veni din partea „gentlemen”-ilor. Insulte aruncate în treacăt, fie în mod chiar neintenţionat sau nevoit, în perfectă necunoştinţă de cauză – în sfârşit, orice fel de insultă posibilă era de ajuns pentru a-l face să tremure de furie şi de durere. Nu o dată îl văzusem pierzându-şi firea din cauza unor cuvinte spuse cu totul fără rea intenţie. Te pomeneşti că va considera drept insultă până şi amintirile inocente ale lui Herbert despre vechea noastră şcoală? Ar fi fost capabil şi de o astfel de atitudine. Mă aşteptam dintr-un moment într-altul la o erupţie sau ieşire violentă din partea lui. Dar, de astă dată, scena care a urmat nu se desfăşură de faţă cu altă lume. După ce ascultă câteva minute la anecdotele debitate de Herbert, Kingham se ridică de la masă şi, după ce se scuză cu ironică politeţe, ne spuse la amândoi bună seara. Pusei mâna pe braţul lui şi încercai să-l opresc. — Mai stai puţin, te rog! — Mii de scuze! Zâmbi şi ducându-şi o mână la inimă, se înclină în faţa noastră şi dispăru, lăsându-mă (în paranteză fie zis, acesta la el era un obicei nelipsit), să-i plătesc eu consumaţia. Noi, vechii camarazi de şcoală, râmaserăm singuri.   Dimineaţa următoare trândăvii multă vreme în pat. Cam pe la unsprezece mă pomenii cu Kingham că dă buzna în cameră. Scena la care mă aşteptasem seara trecută mi-o desfăşură de astă dată cu îndoită violenţă. Un altul în locul lui, după ce ar fi dormit o noapte, după pretinsa insultă, a doua zi s-ar fi trezit liniştit şi şi-ar fi dat seama că incidentul nu merită atenţie. Cu Kingham însă se întâmplase tocmai invers. Toată noaptea se zvârcolise în aşternut, aşa că amănuntele, la început aproape imperceptibile, luaseră acum proporţii uriaşe. Adevărul era că lui Kingham îi plăceau scenele. Îi plăcea să simtă emoţiile, fie că acestea erau ale lui proprii, fie că asistă la emoţiile altora. Îi făcea plăcere să se bălăcească în acest gen de pasiuni, căci în astfel de împrejurări simţea că trăieşte şi el cu adevărat, că este un fel de supraom, când poate împroşca pe toţi cei din jurul lui. Scenele pe care le provoca îl îmbătau şi i se păreau atât de delicioase încât era incapabil să-şi mai dea seama de urmările pe care ar putea să le aibă – dar poate ar fi mult mai aproape de adevăr dacă aş spune că el prevedea aceste consecinţe (căci, vorbind din punct de vedere intelectual, n-am întâlnit încă om care să aibă o viziune atât de limpede ca amicul meu Kingham), dar căuta anume să nu ţină seama de ele. Când afirm că avea o mare uşurinţă de a improviza astfel de scene nu am câtuşi de puţin intenţia să afirm că ar fi simulat vreodată o emoţie. Sentimentele lui erau sincere – sincere şi violente, dar stimulate cu prea multă uşurinţă. Afară de asta, îi făcea plăcere să-şi cultive şi să-şi stimuleze aceste emoţii. De pildă, ceea ce la altul ar fi fost o simplă nemulţumire trecătoare, ascunsă graţie stăpânirii de sine şi care mai târziu ar fi fost susceptibilă de o modificare, datorită impresiilor ulterioare, la Kingham devenea adevărată furie pe care nimic nu o mai putea calma. De multe ori, aceste scene furioase erau pricinuite de greşelile celor care le provocau. Dar greşeala odată comisă, Kingham n-ar fi admis pentru nimic în lume că ar putea să fie vorba despre o greşeală – afară bineînţeles de cazul când pornirea lui instinctivă de a se umili, ar fi fost mult mai puternică decât dorinţa de a se afirma. De asemenea, avea uneori momente, de emotivitate imuabilă în faţa altora. O simplă impresie mai violentă era suficientă pentru a-l duce în mod irezistibil şi fără să mai ţină socoteală de celelalte impresii, care astfel rămâneau în umbră. Calităţile lui intelectuale parcă ar fi fost lovite de orbire şi-ţi făcea impresia că anume caută să nu ţină seamă, de alte amănunte mai evidente, astfel că până la o nouă reculegere, cel vizat nu mai producea asupra lui Kingham decât o serie de reacţii dinainte determinate. În timp ce se apropia de patul meu, mi-am dat seama, după lividitatea feţei lui, că voi avea de petrecut un penibil sfert de ceas. — Ce mai faci? întrebai eu, căutând să fiu de o cordialitate cât mai indiferentă. — Am ştiut despre tine întotdeauna că nu eşti decât un snob intelectual, începu Kingham, cu glasul încet şi solemn, în timp ce-şi apropie un scaun de patul meu. Nu mi-aş fi închipuit însă niciodată că ai putea să fii un snob vulgar, din clasa cetăţenilor de periferie. Făcui o strâmbătură, care în romanele franţuzeşti este exprimată cu un semn de întrebare. — Eu ştiu că tatăl meu a fost tinichigiu, continuă el, şi că eu mi-am făcut educaţia pe cheltuiala statului şi cu ajutorul burselor pentru ajutorarea minorilor săraci, dar merituoşi. Ştiu că eu vorbesc cu accent de mahala şi nu cu accentul celor de la Eton şi Oxford. Ştiu că am maniere proaste, că nu mă pricep să mănânc la masă cu eleganţă şi că nu mă spăl îndeajuns pe dinţi. (Niciuna dintre afirmaţiile acestea nu erau adevărate, dar în aceste clipe lui Kingham îi convenea să-şi închipuie contrariul. Dorea să se simtă înjosit, pentru a putea reacţiona cu şi mai multă violenţă. Se insulta pe sine însuşi, pentru a putea să-mi atribuie mie aceste insulte, din cauza cărora suferea, şi pentru ca astfel să aibă o scuză pentru supărarea pe care mi-o arăta). Ştiu foarte bine că eu sunt un mitocan şi un pierde-vară. (Cuvintele acestea le pronunţa cu o savoare extraordinară, ca şi când ar fi simţit mulţumirea pe care i-o pricinuia tortura la care se supunea). Ştiu că eu sunt un intrus şi că sunt tolerat numai din cauză că sunt inteligent. Un fel de paiaţă sau de maimuţă dresată, pentru a distra pe gentilomi. Ştiu toate acestea şi ştiu de asemenea că le ştii şi tu. Mi-am închipuit, însă, că tu nu ai nimic împotrivă ca noi să fim în relaţii, ca doi oameni pur şi simplu, nu ca specimene ale claselor superioare şi ale celor inferioare. Am fost destul de prost pentru ca să-mi pot închipui că tu ţii la mine cu toate acestea. Îmi închipuisem că tu mă preferi chiar oamenilor din categoria ta. Aceasta dovedeşte încă o dată cât sunt eu de găgăuţă. Nici nu apare bine un gentleman, un fost camarad de şcoală, nu-i aşa (începu să vorbească pe tonul obişnuit în comediile care ridiculizează felul de a vorbi al studenţilor de la universităţile de elită), şi te-ai şi repezit în calea lui, ca să-l iei în braţe, fără să-ţi mai pese de prietenul tău care este un simplu intrus şi pe care-l uiţi definitiv. După ce termină, începu să râdă cu ferocitate. — Dragă Kingham, zic eu, ce te determină să faci pe imbecilul de faţă cu mine? Dar Kingham, care probabil ştia tot atât de bine ca şi mine că el face pe imbecilul, continuă pe un ton şi mai violent. Începuse să facă pe imbecilul şi era încântat de rolul pe care şi-l asumase. Schimbând puţin tactica, începu să debiteze câteva adevăruri relative la mine – de astă dată însă afirmaţiile lui erau reale. La urmă începui şi eu să mă supăr. — Te poftesc să-ţi dai osteneala şi să ieşi afară. — O, stai că n-am terminat încă. — Şi să nu mai intri până când îţi va trece accesul acesta de isterie. Te porţi exact ca o fată bătrână când îşi dă seama că ar avea nevoie de un bărbat. — Cum îţi spuneam, continuă Kingham cu glasul ceva mai blând şi mai mieros de otrăvit, în raport invers cu violenţa şi supărarea care se puteau ghici din cuvintele mele, marele tău defect este incapacitatea spirituală de care suferi. Morala ta, arta ta, nu este altceva decât un fel de incapacitate organizată pe sisteme. Concepţia ta despre viaţă – este şi ea o dovadă de incapacitate. Forţa ta însăşi, aşa cum se prezintă – oribila ta rezistenţă pasivă – este întemeiată şi ea tot pe incapacitate. — Ceea ce nu mă va împiedica să te iau de guler şi să te arunc, pe scări, dacă n-o ştergi imediat din camera mea. Una este când omul îşi formulează o părere despre sine însuşi, dar cu totul altceva este să auzi această părere spusă de altul. Eu ştiam despre mine că sunt din fire burghez, dar, când l-am auzit pe Kingham că-mi spune acest lucru şi vorbele pe care le întrebuinţa, aveam senzaţia că iau cunoştinţă de un adevăr cu totul nou şi îngrozitor de neplăcut. — Stai, răspunse Kingham cu glasul domol şi cu o linişte care te scotea din fire, stai o clipă, încă o vorbă, înainte de plecare. — Ieşi! strigai eu. Ieşi numaidecât! Se auzi o bătaie în uşă. Pe urmă se deschise. Chipul dolofan şi uriaş al lui Herbert Comfrey apăru în prag şi-şi roti privirea în largul camerei. — Cred că nu vă deranjez, zise Herbert şi rânji la noi. — O, nu, deloc, nune deranjezi deloc, ripostă Kingham. Sări în picioare şi, cu un gest de excesivă politeţe, îi oferi scaunul său. Eu tocmai mă pregăteam să plec. Ia loc, te rog, ia loc. Pe urmă încercă să-l împingă pe Herbert spre scaun. — Serios, n-aş vrea… protestă Herbert politicos. Kingham însă i-o tăie scurt: — Acum vă las să staţi amândoi de vorbă, căci sunteţi vechi prieteni, zise el. La revedere, la revedere! Îmi pare foarte rău că n-am putut să-ţi mai spun cel din urmă cuvânt pe care l-aş mai fi avut de spus înainte de plecare… Herbert făcu o mişcare greoaie, pentru a se ridica de pe scaun: — În cazul acesta cred că va fi mai bine să plec. Eu nu bănuiam… vă rog să mă iertaţi… Îmi pare rău. Kingham însă îi puse amândouă mâinile pe umeri şi-l sili să se aşeze din nou. — Nu, te rog, stai! stărui el. Nu te mişca, deoarece eu şi aşa plec Apoi se repezi la pălărie şi ieşi din cameră. — Ce om ciudat, se miră Herbert. Cine este? — Un prieten, răspund eu. Supărarea îmi trecuse şi începui să mă gândesc dacă spusesem adevărul numindu-l prieten. Dar gândul că Kingham ar putea să nu-mi fie prieten se datora numai prezenţei acestui imbecil dolofan oare se aşezase alături de patul meu. Mă uitai îngândurat la Herbert. Îl văzui că-mi zâmbeşte cu toată bunătatea. Ar fi fost peste putinţă să te superi pe un astfel de om.   În orice caz, pentru moment ruptura între mine şi Kingham fu definitivă, căci trebuiră să treacă mai bine de doi ani până când ne întâlnirăm din nou. Pierzând însă pe Kingham, câştigasem pe Herbert Comfrey – şi-l câştigasem definitiv. Din clipa aceea viaţa mea la Paris nu mai fu numai a mea, ci trebui sa o împart cu amicul meu Comfrey. Se întâmplase ca tocmai pe vremea aceea să nu fie legat de nimeni, exact ca şi un câine rămas fără stăpân, în naivitatea lui era sincer convins că eu mă simt tot atât de mulţumit în tovărăşia lui, pe cât se simţea şi el într-a mea. Se instala în hotelul unde stăteam eu, aşa că tot timpul cât l-am petrecut după aceea la Paris aproape n-am avut ocazia să rămân niciodată singur. Ştiu că ar fi trebuit să fiu faţă de Herbert cât se poate de categoric, ar fi trebuit să fiu brutal cu el, să-i spun să se ducă dracului şi să-l azvârl cu o lovitură de picior pe scară. Dar nu mă lăsa inima să fac aşa ceva. (Şi acesta este un simptom al incapacităţii mele spirituale. Concepţia mea morală – incapacitate organizată pe sisteme… Ştiu, ştiu). Herbert abuza de mine, devenisem prada lui, iar eu ca un Brahman care lasă ca toate existenţele parazitare să-i sugă sângele, de la ţânţari până la tigrul care-l sfâşie, îl suportam să mi-l sugă şi el pe al meu. Singurul gest mai îndrăzneţ pe care-l făceam era că uneori fugeam din calea lui. Din fericire, Herbert era un om căruia nu-i plăcea să se scoale de dimineaţă. Cred că nici glasul Trâmbiţelor de Apoi nu ar fi putut să-l determine să se dea jos din pat înainte de orele zece. Când simţeam nevoia să mă bucur şi eu de o zi de libertate, dădeam ordin să mi se aducă de mâncare la orele opt de dimineaţă şi părăseam imediat hotelul, lăsând pe Herbert dormind. Seara, când mă întorceam acasă dintr-o astfel de vacanţă, îl găseam că mă aşteaptă la mine în cameră, ca un câine credincios. Îmi făcea de fiecare dată impresia că m-a aşteptat toată ziua, din zori (adică ceea ce pentru el reprezenta zorile era exact ora amiezii) până la miezul nopţii. Era întotdeauna atât de mulţumit că mă vede acasă, încât mă simţeam aproape copleşit de ruşine, ca şi când purtarea mea faţă de el ar fi fost un act de perfidie. Începeam să-i cer iertare şi să-i explic. Trebuise să plec foarte devreme de acasă, pentru a discuta cu cineva despre o anumită chestiune; pe urmă a trebuit să mă întâlnesc cu un alt cunoscut care mă invitase la masă; în timpul după-amiezii a trebuit să mă duc la vechea mea prietenă, doamna Dubois, ca să luăm ceaiul împreună. Când am ieşit de la ea, m-am întâlnit cu Langlois şi-am luat masa împreună, ca pe urmă să ne ducem la un concert. În sfârşit, după cum vedea şi el, mi-ar fi fost peste putinţă să mă întorc acasă cu un minut mai devreme. Explicaţiile acestea i le dădeam drept răspuns la remuşcările pe care le simţeam în adâncul conştiinţei mele. Bietul Herbert nu se plângea niciodată, ci era foarte mulţumit să mă vadă că m-am întors. Îmi era peste putinţă să nu-mi dau seama că tenacitatea credinţei care-l lega de mine sfârşise prin a-i acorda anumite drepturi asupra mea şi că, într-o anumită măsură, eu eram responsabil faţă de el. Evident, aşa ceva era absurd, era lipsit de orice măsură şi chiar ridicol. Care să fie motivul care să mă poată determina pe mine, victima, să-mi fie milă de persecutorul meu? Mi se părea ridicol şi cu toate acestea eram sigur că eu simt pentru el un fel de milă. Eu am fost întotdeauna un ora cu inimă bună şi incapabil să mă port rău faţă de cineva.   Sosi şi vremea când trebui să mă întorc la Londra. Herbert, care avea avere tocmai de ajuns pentru ca să se poată dispensa de obligaţia de a lucra ceva sau de a fi undeva la o oră precisă din zi, îşi făcu şi el bagajele şi se urcă în acelaşi tren. Fu un drum cât se poate de neplăcut; trenul era plin de călători şi marea destul de furioasă, ca să-mi vină greaţă. Când mă urcai pe puntea vaporului, după ce intrarăm în portul Dover, înfăţişarea trandafirie a lui Herbert mă făcu să-mi ies din fire. Dacă nu m-aş fi simţit atât de rău, aş fi inventat vreun pretext ca să mă cert cu el. Dar nu aveam energia necesară pentru aşa ceva. În acelaşi timp însă trebuie să recunosc fără înconjur că Herbert se dovedi de mare folos, în timp ce se ocupa de bagaje. Faptele îmi dovediră foarte curând că, în loc să mă revolt împotriva bietului Herbert, ar fi trebuit să-i fiu recunoscător că nu este cu ceva mai rău decât era cu adevărat. La urma urmelor, Herbert nu era altceva decât un pisălog care se ţinea scai, unul care nu te slăbea deloc. S-ar fi putut tot atât de bine să cad pe mâna unui pisălog care să mă ciocănească fără încetare, nu numai să se ţină scai de pulpana hainei mele. Ar fi putut să, fie, de pildă, cum este cumnatul său, John Peddley; în cazul acesta nu-mi mai rămâneau decât trei alternative: asasinatul, sinuciderea sau exilul! Eram nemulţumit de prezenţa lui Herbert, în timp ce traversam portul Dover. Peste câteva ceasuri însă văzui că ar fi trebuit să-i fiu recunoscător, din cauză că nu era mai rău decât era în realitate. Pe cheiul din Dover ne întâlnirăm cu John Peddley. Peddley era un pisălog activ, cred că unul dintre cei mai activi pisălogi pe care i-am cunoscut; era un pisălog neostenit care căuta să-ţi bage pe gât cu sila toată personalitatea lui. Vorbea fără încetare şi cunoştinţele pe care le avea despre subiecte cu totul lipsite de orice interes, mi se păreau cu adevărat fabuloase. Toate cunoştinţele mele în legătură cu sistemul bancar din Elveţia, despre îngrăşămintele artificiale, despre legea asigurărilor sociale, despre creşterea porcilor, despre fostul Sultan al Turciei, despre raţionalizarea producţiei zahărului în timpul războiului, se datorează informaţiilor primite de la Peddley. Era înspăimântător, cu adevărat înspăimântător; ar fi peste putinţă să găseşti o altă expresie pentru a-l caracteriza. Mi-e peste putinţă să-mi închipui un al doilea om pe pământ, cu care aş fi mai puţin dispus să petrec un ceas împreună. Şi cu toate acestea, Peddley era un om extrem de amabil şi plin de toate calităţile. Avea o inimă foarte bună. Era energic şi capabil. Era chiar inteligent. Ar fi fost peste putinţă să-l asculţi vorbind despre asigurările sociale sau despre îngrăşămintele artificiale, fără să-ţi dai seama că este complet stăpân pe subiectul despre care-ţi vorbeşte. Dar, afară de asta, un avocat atât de strălucit ca Peddley ar fi peste putinţă să fie un prost. Cel puţin aceasta era părerea noastră a celor care nu făceam parte din corpul avocaţilor. Ceea ce-l făcea pe omul acesta să fie atât de insuportabil era tocmai geniul lui atât de neobişnuit, de a se ocupa numai de banalităţi, pedanteria lui gata întotdeauna să se afirme, glasul lui, instinctul lui social extrem de dezvoltat şi, la urmă de tot, insensibilitatea lui. Geniul lui de a se preocupa de lucruri banale îl condamna să se gândească la subiecte care nu puteau interesa pe nimeni; chiar dacă se întâmpla să discute din când în când despre câte o problemă mult mai interesantă decât sistemul bancar elveţian, avea totuşi calitatea de a o expune în aşa fel, încât subiectul să pară cât se poate de banal. Graţie unui proces de alchimie inversată, era în stare să transforme în plumb până şi aurul pur. Slăbiciunea lui de a se afirma, dublată de un anumit instinct pedagogic, îl făcea să aspire la ambiţia de a deveni pentru semenii lui un fel de profesor; îi plăcea să se audă pe sine însuşi vorbind. Şi ce glas avea! Nu era lipsit de muzicalitate, dar era un glas sonor, puternic şi persistent. Răsunetul glasului său te făcea să tresari şi provoca o învălmăşeală de unde în creierul tău. Îmi era peste putinţă să ascult la ce spune mai mult de câteva minute, fără să simt că-mi vine ameţeală şi să mă simt zăpăcit. Dacă aş fi fost determinat să-mi trăiesc viaţa alături de omul acesta şi să-l aud mereu vorbind, cred că la un moment dat aş fi început şi eu să mă învârtesc pe loc – fără să mă mai pot opri – cum fac şoarecii dansatori din Japonia. Glasul lui Peddley acţiona asupra simţurilor semicirculare. La asta se mai adăuga şi sociabilitatea lui. Era un fel de pasiune, un fel de viciu; nu era în stare să trăiască altfel decât în tovărăşia semenilor săi. Pentru el era o adevărată tortură să fie condamnat să stea singur. Adulmeca de departe tovărăşia cuiva, exact cum fiara îşi adulmecă prada. Dar, amănunt destul de straniu, omul acesta nu urmărea şi nici nu ţinea să aibă o prietenie sau să fie în relaţii intime cu cineva. După cât ştiu eu, el n-avea prieteni, în strictul înţeles al cuvântului. El nu urmărea decât să facă cunoştinţe şi să aibă auditori; tot ce avea omul acesta în viaţa socială erau cunoştinţe şi ascultători, împotriva voinţei lor. La începutul cunoştinţei mele cu Peddley, mă întrebasem de multe ori ce face omul acesta când simte nevoia să-şi mărturisească preocupările şi gândurile intime cuiva care să-l poată înţelege. Nu mult după aceea însă am început să mă îndoiesc de faptul că Peddley ar avea o viaţă intimă care să merite să vorbeşti despre ea. Numai rareori se întâmpla, când datorită unei explozii catastrofale învelişul existenţei lui publice era înlăturat, să ducă şi el o viaţă strict intimă. Când evenimentele se desfăşurau normal, urmându-şi drumul lor obişnuit, viaţa lui se limita să se manifeste numai la suprafaţă, în birou, la club, la masă şi se simţea cât se poate de mulţumit dacă se întâmpla să aibă pe cineva care să fie dispus să-l asculte. Puţin îl interesa dacă auditorii lui îl ascultau cu vădită şi extremă indiferenţă. Exact ca şi Herbert – şi ca majoritatea pisălogilor – nu da decât o relativă atenţie celor pe care-i obliga să-i suporte prezenţa. Vedea că sunt în faţa lui, că fiziceşte stau alături de el, şi atât îi era de ajuns. Sentimentele şi gândurile lor nu-l interesau câtuşi de puţin. Această indiferenţă, dublată de arzătoarea lui sociabilitate, reprezentau însăşi puterea lui. Era astfel în stare să-şi adulmece victimele şi să le tortureze, fără niciun fel de remuşcare. În fond, dacă s-ar întâmpla ca lupul să ţină seama de sentimentele mielului, ar fi peste (putinţă să nu devină vegetarian. Lupul însă nu ţine seamă de nimic. Se gândeşte numai la foamea lui şi la gustul pe care-l are carnea de miel. Tot aşa se întâmpla şi cu John Peddley. Incapabil să-şi dea seama de groaza pe care o inspira victimelor lui, de chinurile morale prin care trebuiau să treacă, îşi vedea de drumul lui, fără să se oprească şi fără să simtă niciun fel de remuşcare.