Posts
Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 1 PARTEA ÎNTÂI   I   A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti.   Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei. În familia Oblonski era mare tulburare. Soţia aflase că bărbatul său avea legături de dragoste cu guvernanta franceză, care fusese în serviciul casei, şi-l vestise că nu mai poate trăi sub acelaşi acoperământ cu dânsul. Această stare de lucruri ţinea de trei zile şi-i apăsa greu pe soţi, pe ceilalţi membri ai familiei şi pe servitori. Toţi simţeau ca traiul lor laolaltă îşi pierduse rostul şi că sunt mai legaţi între ei oamenii care se întâlnesc întâmplător într-un han decât erau acum membrii familiei şi servitorii casei Oblonski. Doamna nu mai ieşea din odăile sale. Soţul nu mai dăduse pe acasă   de trei zile. Copiii alergau descumpăniţi prin toată casa. Englezoaica se certase cu menajera şi scrisese câteva rânduri unei prietene, rugând-o să-i caute un alt loc. Bucătarul plecase încă din ajun, la vremea mesei. Ajutoarea de bucătar şi vizitiul ceruseră socoteala. A treia zi după ceartă, prinţul Stepan Arkadici Oblonski – Stiva, cum i se spunea în societate – se trezi la ora obişnuită, adică la opt dimineaţa, dar nu în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou, pe canapeaua îmbrăcată în marochin. Îşi răsuci pe telurile canapelei trupul împlinit şi îngrijit, vrând parcă cu tot dinadinsul să mai doarmă; strânse cu putere perna în braţe şi o lipi de obraz, dar se ridică repede, rămase în capul oaselor pe canapea şi deschise ochii. „Da, da, cum a fost? se gândea Stepan Arkadici, încercând să-şi amintească visul. Da, cum a fost? Ah, da! Alabin dădea o masă la Darmstadt. Ba nu, nu la Darmstadt… ci undeva în America. Da! Dar se făcea că Darmstadt-ul se afla în America. Alabin ne dăduse un prânz pe nişte mese de sticlă. Da, da, şi mesele cântau Il mio tesoro[1]. Ba nu Il mio tesoro, ci un cântec mai frumos, şi pe mese se aflau câteva garafe mici, semănând cu nişte femei”, îşi aminti el. Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară de veselie. Căzu pe gânduri, zâmbind. „Da, a fost frumos, foarte frumos! Mai erau acolo multe lucruri atât de minunate, încât nici nu sunt cuvinte care să le zugrăvească şi nici cu mintea nu le poţi născoci când eşti treaz.” Apoi. zărind o fâşie de lumină ce se strecura la o margine a draperiei de postav, Stepan Arkadici, plin de voie bună, îşi scoase repede picioarele din aşternut, căutând din degete papucii de marochin auriu, brodaţi de soţia sa (un dar primit de ziua lui, anul trecut) şi, fără să se scoale, după un vechi obicei dobândit de vreo nouă ani, întinse mâna spre locul unde, în iatac, îi atârna halatul. Deodată se dumiri de ce nu dormise în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou. Zâmbetul îi pieri de pe faţă. Fruntea i se încruntă. „Vai, vai, vai…” gemu el, amintindu-şi cele întâmplate. Din nou i se înfăţişară în minte toate amănuntele scenei cu soţia lui, încurcătura în care se afla şi, mai chinuitor decât orice, propria-i vină. „Da! N-o să mă ierte şi nici nu mă poate ierta. Şi – ceea ce-i mai îngrozitor – tot păcatul cade asupra mea, măcar că nu-s vinovat. Aici e toată drama”, gândi el. „Vai, vai, vai!” repeta deznădăjduit, retrăind în minte momentele cele mai chinuitoare ale acestei scene. Cea mai grea a fost prima clipă, când Stepan Arkadici, întorcându-se de la teatru, vesel şi mulţumit, cu o pară mare în mână pentru soţia sa, n-o găsi în salon. Spre marea lui mirare, nu era nici în birou. O găsi în sfârşit în odaia de culcare, ţinând în mână biletul blestemat care-i dezvăluise totul. Dolly cea veşnic copleşită de griji şi de treburi – o femeie mărginită, după părerea lui – stătea ca o stană de piatră, ţinând scrisorica în mână, şi-l privea cu o expresie de groază, deznădejde şi mânie. — Ce-i asta? Asta? îl întreba ea, arătându-i biletul. Amintindu-şi toate acestea, Stepan Arkadici – cum se întâmplă adesea – era chinuit nu atât de faptele petrecute cât de felul cum răspunsese el însuşi la vorbele soţiei sale. În clipa aceea se întâmplase cu dânsul ceea ce se petrece cu oamenii prinşi pe neaşteptate asupra unei isprăvi prea ruşinoase. N-avusese timp să-şi pregătească o mină potrivită situaţiei în care se trezi în faţa soţiei după descoperirea păcatului său. Ar fi trebuit să se arate jignit, să tăgăduiască, să se scuze, să ceară iertare, să rămână chiar nepăsător – orice ar fi fost mai potrivit decât ceea ce făcuse el. Faţa lui, fără voie, prinse deodată a zâmbi (un „reflex al creierului”, se gândea Stepan Arkadici, căruia-i plăcea fiziologia) – obişnuitu-i zâmbet bun şi de aceea prostesc. Nu-şi putea ierta acest surâs nerod. Văzându-i zâmbetul, Dolly tresărise ca străpunsă de o durere fizică. Izbucni cu înflăcărare, ca de obicei, într-un şuvoi de vorbe amare şi ieşi repede din odaie. De atunci nu vroia să-şi mai vadă bărbatul. „Zâmbetul ăsta prostesc poartă toată vina”, îşi zicea Stepan Arkadici. „Dar ce-i de făcut? Ce-i de făcut?” se întreba deznădăjduit, fără să găsească răspuns.   II   Stepan Arkadici se simţea sincer faţă de el însuşi. Nu se putea înşela singur, căutând să se convingă că se căia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat de treizeci şi patru de ani, frumos şi afemeiat, nu era îndrăgostit de soţia sa, mai tânără decât dânsul numai cu un an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regreta numai un lucru: că nu se ştiuse ascunde mai bine de ca. Îşi dădea însă seama de gravitatea situaţiei sale. Îi era milă de soţie, copii şi de el însuşi. Ar fi ştiut, poate, să-şi ascundă mai bine păcatele faţă de nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că ştirea asta o va zgudui atât de puternic; dar nu se gândise niciodată serios la aşa ceva. Avusese oarecum impresia că soţia îl bănuia încă mai de mult de necredinţă, dar trecea cu vederea acest lucru. Îşi închipuise chiar că ea, femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâţită, simplă – care nu avea nicio altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună – trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare. Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel. „Vai, ce grozăvie! Vai, vai, ce grozăvie! repeta Stepan Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Şi ce frumos fusese totul până acum! Ce bine trăiam! Dolly era mulţumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream de loc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii şi de gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că femeia aceasta a fost guvernanta la noi. Nu-i frumos de loc. E chiar josnic, vulgar – să faci curte unei guvernante din casa ta. Dar ce guvernantă! (Îşi aduse pe dată aminte de ochii negri, drăcoşi ai domnişoarei Roland şi de zâmbetul ei.) Cât timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am îngăduit nimic. Iar pe deasupra, nici nu mă mai… Parcă-i un blestem! Vai, vai, vai! Dar Ce-i de făcut, ce-i de făcut?” N-avea alt răspuns afară de acela pe care viaţa îl dă îndeobşte problemelor celor mai complicate şi insolubile: să te iei cu treburile zilei, adică să uiţi. Nu mai putea căuta uitare în somn, cel puţin până la noapte. Nu mai era în stare să se întoarcă la muzica pe care o cântau garafele-femei. Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieţii. „Vom vedea!” îşi zise Stepan Arkadici şi, ridicându-se, îşi puse halatul cenuşiu cu căptuşeală de mătase azurie. Înnodă ciucurii halatului şi, după ce trase adânc aerul în coşul pieptului său lat, se apropie de fereastră, mişcându-şi vioi, ca de obicei, picioarele vânjoase, ce-i purtau cu atâta uşurinţă trupul împlinit. Ridică storul şi sună prelung. La chemarea lui veni îndată valetul Matvei – vechi prieten – care-i aduse hainele, ghetele şi o telegramă. După Matvei intră frizerul cu sculele de bărbierit. — Am hârtii de la birou? îl întrebă Stepan Arkadici luând telegrama şi aşezându-se în faţa oglinzii. — Sunt pe masă, răspunse Matvei, privindu-şi stăpânul întrebător, cu compătimire; şi după câteva clipe de aşteptare, adăugă cu un surâs şiret: A fost cineva de la birjar. Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbaseră acolo, se vedea cât de bine se înţelegeau amândoi. Privirea lui Stepan Arkadici părea să întrebe: „De ce mi-o mai spui? Ce, tu nu ştii?” Matvei îşi vârî mâinile în buzunarele hainei, îşi trase îndărăt un picior şi-şi privi stăpânul în tăcere, binevoitor, abia zâmbind. — I-am spus să vină duminica viitoare. Iar până atunci să nu se mai ostenească degeaba şi nici pe dumneavoastră să nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte pregătită. Stepan Arkadici înţelese că Matvei vroia să glumească şi să-şi dea importanţă. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind cuvintele schimonosite ca de obicei, şi faţa i se însenină. — Matvei, sora mea, Anna Arkadievna, soseşte mâine, zise el, oprind o clipă mâna lucioasă şi grasă a bărbierului, care alegea o cărare trandafirie între favoriţii săi lungi şi creţi. — Slavă Domnului, spuse Matvei, arătând prin acest răspuns că înţelege, ca şi stăpânul său, însemnătatea acestei vizite, şi anume că Anna Arkadievna, sora cea mai iubită a lui Stepan Arkadici, ar putea ajuta la împăcarea soţilor. — Singură, sau cu domnul? întrebă Matvei. Stepan Arkadici nu putea vorbi, deoarece bărbierul tocmai îi potrivea mustaţa la buza de sus; ridică un deget. Matvei dădu din cap în oglindă. — Singură. Să-i pregătesc odăile de sus? — Spune vestea Dariei Alexandrovna. Dumneaei va hotărî unde. — Dariei Alexandrovna? repetă Matvei cu oarecare îndoială. — Da, spune-i. Uite, ia telegrama şi dă-i-o. Vezi ce-o să zică. «Vreţi să faceţi o încercare», pricepu Matvei, dar nu rosti decât: — Prea bine. Stepan Arkadici, spălat, pieptănat, se pregătea să se îmbrace, când Matvei se întoarse în odaie cu telegrama în mână, călcând uşor cu cizmele-i care scârţâiau. Bărbierul plecase. — Daria Alexandrovna mi-a poruncit să vă spun că pleacă. «N-are decât să facă ce pofteşte dumnealui», adică dumneavoastră, zise Matvei, cu capul aplecat într-o parte, cu mâinile în buzunare; şi, zâmbind numai din ochi, rămase cu privirea aţintită asupra stăpânului. Stepan Arkadici tăcea. Apoi un surâs blând şi oarecum vinovat se ivi pe faţa-i frumoasă. — Ce zici, Matvei? rosti el clătinând din cap. — Lăsaţi, cucoane, că o să se dreagă lucrurile, răspunse Matvei. — O să se dreagă? — Fireşte! — Crezi? Cine-i acolo? întrebă Stepan Arkadici, auzind un foşnet de rochie în dosul uşii. — Eu sunt, se auzi un glas de femeie, răspicat şi plăcut. În uşă se ivi faţa aspră şi ciupită de vărsat a dădacei Matriona Filimonovna. — Ce-i, Matrioşa? o cercetă Stepan Arkadici, ieşindu-i în întâmpinare la uşă. Deşi vinovat în toate privinţele în ochii soţiei sale – lucru pe care-l simţea chiar el însuşi – aproape toţi ai casei erau de partea lui, până şi dădaca, cea mai bună prietenă a Dariei Alexandrovna. — Ce se aude? întrebă el cu tristeţe. — Conaşule, duceţi-vă încă o dată şi cereţi-i iertare; poate vă ajută Dumnezeu. Tare-i necăjită! Mi-e şi milă să mă uit la dumneaei. Şi-apoi, totul merge anapoda în casă. Fie-vă milă, conaşule, de copii. Cereţi-vă iertare! Ce să-i faci? Trebuie să tragi ponosul, dacă… — Dar nu mă primeşte… — Mai încercaţi. Mare-i bunul Dumnezeu! Rugaţi-vă, conaşule, rugaţi-vă lui Dumnezeu. — Bine, bine, poţi pleca, îi spuse Stepan Arkadici, roşind deodată. Apoi se întoarse către Matvei: Hai, dă-mi să mă îmbrac – şi cu o mişcare hotărâtă îşi lepădă halatul. Matvei îi şi ţinea cămaşa, desfăcută larg ca un ham. Suflă de pe ca un fir de praf nevăzut şi, cu vădită plăcere, o trecu pe trupul îngrijit al stăpânului său.   III   După ce se îmbrăcă, Stepan Arkadici se parfumă, îşi trase mânecile cămăşii şi, cu gesturile-i obişnuite, împărţi prin buzunare: ţigările, portvizitul, chibriturile, ceasul cu lanţ dublu şi brelocuri. Îşi desfăcu batista şi, simţindu-se curat, parfumat, sănătos, într-o bună dispoziţie fizică, cu toată nenorocirea lui, trecu în sufragerie cu un mers uşor săltat. Acolo îl aştepta cafeaua, iar alături – scrisorile şi hârtiile de la birou. Citi scrisorile. Una dintre ele era foarte neplăcută: i-o trimisese un negustor care voia să cumpere pădurea de pe moşia soţiei sale. Pădurea trebuia vândută; dar acum, până la împăcarea cu soţia lui, nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Era mai ales neplăcut ca în chestiunea apropiatei împăcări să se amestece un interes material. Se simţea adânc jignit numai la gândul că acest interes: vânzarea pădurii, l-ar putea îndemna să caute împăcarea cu nevastă-sa. După ce isprăvi de citit scrisorile, Stepan Arkadici trase spre el hârtiile cu treburile serviciului său, răsfoi repede două dosare, făcu câteva însemnări pe ele cu un creion mare şi, dându-le la o parte, trecu la cafea. În timp ce-şi bea cafeaua, desfăcu ziarul de dimineaţă, încă jilav, şi începu să-l citească. Primea şi citea un ziar liberal – nu unul extremist, ci cel adoptat de majoritatea opiniei publice. Deşi nici ştiinţa, nici arta, nici politica nu-l interesau în mod deosebit, Stepan Arkadici avea păreri hotărâte asupra acestor chestiuni, adică împărtăşea vederile majorităţii oamenilor şi ale ziarului său, şi nu le schimba decât o dată cu majoritatea publicului, sau, mai bine zis, nu le schimba, ci părerile se modificau de la sine, pe nesimţite, în mintea lui. Nu-şi alegea nici concepţiile, nici părerile – acestea se lipeau singure de el – aşa cum nu alegea forma pălăriei sau a redingotei, ci purta numai ceea ce era la modă. Pentru dânsul, care trăia într-o anumită societate şi simţea nevoia unei oarecare activităţi intelectuale – tendinţă ce se dezvoltă mai ales în anii maturităţii – a avea păreri era ceva tot atât de necesar ca şi a poseda pălărie. Dacă împărtăşea mai mult ideile liberale decât pe cele conservatoare, ca mulţi din cercul lui, apoi asta nu se datora faptului că găsea ideile liberale mai înţelepte, ci fiindcă acestea se potriveau mai bine cu felul său de viaţă. Partidul liberal susţinea că în Rusia totul merge rău; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici avea multe datorii, iar banii nu-i ajungeau de loc. Partidul liberal spunea că instituţia căsătoriei este învechită, că trebuie transformată şi, ce-i drept, traiul conjugal îi aducea lui Stepan Arkadici puţine plăceri, silindu-l să mintă şi să se prefacă – ceea ce era împotriva firii lui. Partidul liberal spunea sau, mai bine zis, lăsa să se înţeleagă că religia este numai un frâu pentru clasa incultă a populaţiei; şi, ce-i drept, Stepan Arkadici nu putea suporta nici măcar un scurt tedeum fără să-l doară picioarele şi nu era în stare să priceapă rostul cuvintelor solemne şi înfricoşătoare despre ceea lume, când poţi să te veseleşti atât de bine pe lumea de aici. În afară de asta, lui Stepan Arkadici, amator de glume şi pozne, îi plăcea să pună uneori în încurcătură pe câte. un om cumsecade, spunându-i: «Dacă vrei să te făleşti cu străbunii, nu trebuie să te opreşti la Riurik, renegând pe primul strămoş… maimuţa». În felul acesta, ideile liberale intraseră în obiceiurile lui Stepan Arkadici, căruia îi plăcea ziarul său ca ţigara după prânz, pentru uşoara ceaţă pe care i-o lăsa în cap. Citi articolul de fond, în care se arăta că degeaba tună şi fulgeră unii, susţinând ca radicalismul ar ameninţa să înghită toate elementele conservatoare şi că guvernul e dator să ia măsuri pentru zdrobirea hidrei revoluţionare. Dimpotrivă, «după părerea noastră, primejdia o constituie nu aşa-zisa hidră revoluţionară, ci încăpăţânarea tradiţionalismului, care frânează progresul» etc. Citi încă un articol, financiar, în care se pomenea de Bentham[2] şi de Mill[3] şi unde erau strecurate săgeţi la adresa ministerului. Cu agerimea obişnuită a minţii sale, înţelese sensul fiecărei săgeţi, de cine fusese aruncată, împotriva cui şi cu ce prilej – ceea ce-i făcu, ca totdeauna, oarecare plăcere. Astăzi, însă, plăcerea aceasta îi era otrăvită de amintirea sfaturilor Matrionei Filimonovna şi de faptul că în casă toate treburile mergeau alandala. Mai citi că, după cum se zvonea, contele Beust[4] ar fi plecat la Wiesbaden… că nu mai există păr cărunt… Citi şi publicaţia despre vânzarea unui cupeu uşor şi despre oferta de serviciu a unei tinere. Aceste informaţii nu-i dădură însă, ca mai înainte, o plăcere liniştită, ironică. După ce isprăvi ziarul, a doua ceaşcă de cafea şi franzeluţa cu unt, Stepau Arkadici se ridică, îşi scutură firimiturile de pe vestă şi, umflându-şi pieptul lat, zâmbi vesel – nu că ar fi avut în suflet vreo bucurie; zâmbetul vesel se datora unei bune digestii. Acest zâmbet voios, însă, îi reaminti totul, şi căzu iarăşi pe gânduri. În spatele uşii se auziră două glasuri de copii. (Recunoscu pe Grişa, mezinul, şi pe Tania, fetiţa cea mai mare.) Scăpaseră jos un lucru pe care-l trăgeau prin casă. — Ţi-am spus să nu urci călătorii pe acoperiş! ţipă fetiţa în englezeşte. Acum, adună-i tu! «Toate merg alandala, îşi zise Stepan Arkadici. Uite, copiii aleargă de capul lor» Se apropie de uşă şi-i strigă. Copiii lăsară lădiţa care le ţinea loc de tren şi intrară la tatăl lor. Fetiţa, pentru care tatăl avea o slăbiciune, veni în fugă, cu îndrăzneală, îl îmbrăţişa şi, râzând, rămase atârnată de gâtul lui, ca de obicei, adulmecând cu încântare mirosul cunoscut al parfumului răspândit de favoriţii lui. După ce-i sărută faţa strălucitoare de duioşie şi îmbujorată din pricina aplecării trupului, fetiţa îşi desfăcu mâinile şi vru să fugă înapoi. Tatăl însă o reţinu. — Ce face mama? o întrebă el, trecând cu mâna pe gâtul neted şi gingaş al fiicei sale. Să trăieşti! răspunse zâmbind băiatului, care-i dăduse bună dimineaţa. Era conştient că pe băiat îl iubea mai puţin. Dar totdeauna se silea să fie drept cu dânsul. Băiatul însă simţea asta şi nu răspunse la zâmbetul rece al tatălui său. — Mama? S-a sculat, răspunse fetiţa. Stepan Arkadici oftă. «Iar n-o fi dormit toată noaptea», se gândi el. — E veselă? Fetiţa ştia că între tata şi mama fusese o ceartă, că maică-sa nu putea fi veselă şi că tata trebuia să ştie asta; dar se prefăcea, punându-i întrebări cu atâta dezinvoltură. Fetiţa se îmbujora de ruşinea tatălui său, care o înţelese numaidecât şi se împurpura şi el la faţă. — Nu ştiu, zise ea. Nu ne-a pus să învăţăm. Ne-a trimis să ne plimbăm cu miss Howl la bunica. — Hai, du-te, Tanciurocika mea. Ba nu, mai stai puţin, îi spuse tatăl, reţinând-o şi mângâindu-i mânuţa gingaşă. Luă de pe cămin o cutie de bomboane, rămasă acolo de cu seară, şi-i dădu două bomboane, alegându-i-le pe cele care-i plăceau ei mai mult – una de ciocolată şi alta fondantă. — Asta-i pentru Grişa? întrebă fetiţa, arătând bomboana de ciocolată. — Da, da. Îi mai dezmierdă o dată umerii mici, o sărută la rădăcina părului şi pe gât; apoi îi dădu drumul. — Cupeul e la scară, anunţă Matvei; apoi adăugă: Vă aşteaptă o femeie cu o jalbă. — De mult? întrebă Stepan Arkadici. — De vreo jumătate de ceas. — De câte ori am dat ordin să mă anunţi numaidecât?! — Am crezut de cuviinţă să vă las măcar a lua cafeaua, răspunse Matvei cu glas îmbufnat şi prietenos totodată, care nu te putea supăra. — Hai, pofteşte-o mai repede, zise Oblonski cu o schimă de ciudă. Solicitatoarea, soţia căpitanului Kalinin, îi cerea ceva imposibil şi fără noimă. Dar Stepan Arkadici, ca de obicei, o pofti să ia loc, o ascultă cu atenţie, fără s-o întrerupă, şi-i dădu un sfat amănunţit: cui şi cum să se adreseze; mai mult: cu scrisul lui mare, răsfirat, frumos şi citeţ alcătui repede un bilet bine compus către o persoană care ar putea-o ajuta. După ce o concedie, Stepan Arkadici îşi luă pălăria şi se opri, încercând să-şi aducă aminte dacă n-a uitat ceva. Îşi dădu seama că nu uitase nimic, afară numai de ceea ce vroia să uite – de soţia lui. «Ah, da, îşi zise el, lăsându-şi capul în piept. Peste faţa sa frumoasă trecu o timbra de tristeţe. Să mă duc, să nu mă duc?» Un glas lăuntric îi spunea că nu trebuie să se ducă; totul n-avea să fie decât prefăcătorie. Legăturile dintre ei nu se puteau îndrepta, nici «drege», după cum nu era cu putinţă să-i redea soţiei farmecul tinereţii, care să-i trezească din nou dragostea, sau el să se preschimbe într-un bătrân nevolnic, care nu mai e în stare să iubească. Acum însă nu puteau ieşi din impas decât prin prefăcătorie şi minciună. Iar firea lui se împotrivea prefăcătoriei şi minciunii. «Totuşi, uneori n-ai cum să le eviţi, lucrurile nu pot rămâne aşa», se gândi el, silindu-se să se îmbărbăteze, îşi umflă pieptul, luă o ţigară, o aprinse, trase două fumuri şi o aruncă în scoica de sidef ce-i servea drept scrumieră. Străbătu cu paşi repezi salonul posomorit şi deschise uşa care dădea în odaia de culcare a soţiei sale.   [1] Comoara mea (it.). [2] Jeremy Bentham (1748 – 1832) – filosof şi jurist englez, ideolog al liberalismului. [3] John Stuart Mill (1806 – 1873) – filosof idealist şi economist englez. [4] Friedrich Ferdinand Beust (1809—1886) – om de stat austriac.  
Furnica si porumbita de Lev Tolstoi CUPRINS:             Cuvânt înainte. 5             Partea întâia.             Calul şi iapa. 9             Vulpea şi cocorul. 10             Puii maimuţei '. 12             Lupul şi veveriţa. 14             Vulturul, cioara şi ciobanul. 16             Doi cocoşi şi un vultur. 17             Drumeţii. 18             Şoarecele, cocoşul şi motanul. 20             Cocoşul de munte şi vulpea. 22             Lupul şi câinele. 24             Naufragiu. 26             Şoarecele care s-a îngrăşat. 28             Şoarecele şi broasca. 29             Broasca, şoarecele şi uliul. 30             Şoarecele de rând şi şoarecele de oraş. 31             Marea, râurile şi pâraiele. 32             Vulturul şi vulpea. 34             Pisica şi vulpea. 36             Maimuţa şi vulpea. 38             Motanul cu zurgălăi. 40             Leul şi măgarul. 42             Lupul şi vulpea. 43             Vulpea şi lupul. 44             Ţăranul şi norocul. 45             Fetiţa şi libelula. 46             Şarpele de casă şi ariciul. 47             Stăncuţa şi ulciorul. 48             Păsărica. 49             Partea a doua.             Mincinosul. 51             Furnica şi porumbiţa. 52             Stăncuţa şi porumbeii. 53             Broasca ţestoasă şi vulturul. 54             Măgarul şi calul. 56             Leul şi şoarecele. 58             Baba şi găina. 60             Găina şi ouăle de aur. 61             Câinele, cocoşul şi vulpea. 62             Dihorul. 64             Leul, ursul şi vulpea. 65             Lupul şi bătrâna. 66             Libelula şi furnicile. 68             Broasca şi leul. 69             Partea a treia.             Lupul şi cocorul. 71             Lucrătoarele şi cocoşul. 72             Câinele şi umbra sa. 73             Cerbul şi puiul de cerb. 74             Vulpea şi strugurii. 76             Găina şi rândunica. 78             Măgarul în piele de leu. 79             Viticultorul şi feciorii săi. 80             Vulpea şi ţapul. 81             Cocor şi barză. 82             Pescarul şi peştişorul. 84             Iepurii şi broaştele. – 86             Tatăl şi feciorii. 87             Partea a patra.             Vulpea.89             Ţintarul şi leul.90             Câinele şi lupul.92             Măgarul sălbatic şi cel domestic. 94             Calul şi stăpânii. 95             Lupul şi capra. 96             Cerbul. 98             Cerbul şi via. 100             Bătrânul şi moartea. 101             Leul şi vulpea. – 102             Motanul şi şoarecii. 103             Partea a cincea.             Corbul şi vulpea. 105             Cei doi prieteni. 106             Ţăranul şi duhul apelor. 108             Lupul şi iedul. 111             Leul, lupul şi vulpea. 112             Leul, măgarul şi vulpea. 114             Stuful şi măslinul. 115             Partea a şasea.             Pisica şi berbecul. 117             Iepurele. 118             Iepurele şi broasca ţestoasă. 119             Prepeliţa şi puii ei. 120             Păunul. 122             Ursul şi albinele. 124             Albinele şi trântorii. 125             Păunul şi cocorul. 126             Pitpalacul şi vânătorul. 127             Vrabia. 128             Eretele şi porumbeii. 129             Stăpânul şi lucrătorul. 130             Ulciorul şi ceaunul. 132             Liliacul. 133             Zgârcitul.'. 134             Ţăranul şi câinele. 136             Câinele cu jujeu. 137             Ciobanul. 138             Câinele pe fân. 140             Lupul şi osul. 141             Câinele şi hoţul. 142             Lupul şi iapa. 144             Vulpea şi lupul. 146             Cerbul şi calul. 147             Două broaşte. 148             Lupoaica şi porcul. 149             Taurul şi broasca. 150             Broaştele care vroiau un împărat. 151             Negustorul şi hoţii. 152             Soarele şi vântul. 153                   PARTEA ÎNTÂIA.             CALUL ŞI IAPA.             Şi ziua şi noaptea iapa se ducea în câmp, la păscut. Câtă vreme calul se îndestula noaptea, iar ziua ara. Odată, iapa îi spuse calului:             — De ce ari? Să fiu în locul tău, nu m-aş duce la arat. O da stăpânul cu biciul, dau şi eu cu copita.             A doua zi calul făcu după cum fusese sfătuit. Văzându-l dintr-o dată atât de îndărătnic, ţăranul înhămă iapa la plug.             VULPEA ŞI COCORUL.             Vulpea îl pofti pe cocor la masă şi îi aduse nişte zeamă într-o farfurie întinsă. Geaba se strădui cocorul să apuce ceva cu ciocul său lung, iar vulpea linse totul într-o clipită. A doua zi, cocorul o pofti pe vulpe la el şi îi aduse zeama într-un ulcior cu gâtul strâmt. Botul vulpii nicicum nu încăpu în ulcior, dar ciocul lung al cocorului îl goli la repezeală.             PUII MAIMUŢEI.             O maimuţă avea doi pui. Pe unul îl iubea, pe celălalt nu. Într-o zi, nişte oameni luară urmele maimuţei. Aceasta înşfăcă puiul îndrăgit şi fugi cu el, lepădându-l pe celălalt. Puiul neiubit de mamă se ascunse în hăţişul pădurii, oamenii nu dădură cu ochii de el şi trecură mai departe. Maimuţa sări într-un copac, dar, grăbită cum era, izbi odrasla cu capul de un ciot şi aceasta muri. După ce oamenii plecară, maimuţa porni să-şi caute puiul neiubit, dar nu-l mai putu găsi şi rămase şi fără acesta.             LUPUL ŞI VEVERIŢA.             Sărind în joacă de pe o creangă pe alta, veveriţa căzu drept pe spinarea unui lup adormit. Lupul sări în picioare şi vru s-o mănânce. Veveriţa se rugă:             — Lasă-mă, lupule, să plec.             Lupul îi spuse:             — Bine, am să te las, dar numai cu condiţia să-mi spui de ce voi, veveriţele, sunteţi atât de vesele. În timp ce pe mine mă încolţeşte necontenit urâtul, de câte ori mă uit la voi, vă văd zburdând şi zbenguindu-vă prin crengile de sus ale copacilor.             Veveriţa îi răspunse:             — Mai întâi lasă-mă să mă urc în copac, iar de acolo ţi-oi spune, căci aici mi-e frică de tine.             Lupul o lăsă, iar veveriţa se căţără în copac şi de acolo îi spuse:             — Urâtul te încolţeşte fiindcă eşti rău. Răutatea îţi mistuie inima. Pe când noi suntem vesele fiindcă suntem bune şi rău nu facem nimănui.             VULTURUL, CIOARA ŞI CIOBANUL.             O turmă de oi păştea pe păşune. Pe neaşteptate, apăru un vultur – se prăvăli din înaltul cerului, înşfăcă în gheare un miel şi îl duse cu dânsul. O cioară văzu întreaga întâmplare şi i se făcu şi ei de o bucăţică de carne proaspătă. Îşi spuse: „Nu-i mare scofală. Am să încerc şi eu, ba am să fac treabă mai bună. Vulturul este un prostănac, a luat un mieluţ pirpiriu, pe când eu am să iau berbecul acela gras, de colo.”             Zicând asta, cioara îşi înfipse ghearele în lâna miţoasă a berbecului şi dădu să-l ridice, dar geaba strădanie. Nu mai ştia nici cum să-şi scoată ghearele din lână. Veni ciobanul, i le smulse el din lână, suci gâtul ciorii şi o azvârli cât colo.             DOI COCOŞI ŞI UN VULTUR.             Lângă o grămadă de bălegar se băteau doi cocoşi. Unul din ei fiind mai puternic, îl bătu pe celălalt şi îl alungă de acolo. Găinile se adunară în jurul învingătorului şi prinseră a-l lăuda. Dar cocoşul vroia ca şi cei din curtea vecină să afle despre puterea şi faima sa. Atunci zbură pe acoperişul magaziei, bătu din aripi şi cântă cu glas răsunător:             — Priviţi-mă, l-am bătut pe celălalt cocoş! Nu se află alt cocoş pe lume care să se măsoare cu mine!             Nici nu apucă să-şi termine bine strigarea, că un vultur care trecea pe sus îl doborî, îl înşfăcă în gheare şi îl duse în cuibul său.             DRUMEŢII.             Un bătrân şi un tânăr mergeau pe drum. Deodată, ce să vadă: în mijlocul drumului zăcea un sac plin cu bani. Tânărul îl ridică şi spuse:             — Dumnezeu m-a procopsit.             Bătrânul grăi:             — S-ar cuveni, zic, pe din două.             Tânărul spuse:             — Nici vorbă, că nu l-am găsit împreună. Eu l-am ridicat.             Bătrânul nu-i răspunse nimic. Au mai mers câtva timp împreună. Deodată, aud în urma lor tropot de copite şi strigătele poterei:             — Cine a furat un sac cu bani?!             Tânărul se sperie şi spuse:             — Să nu dăm de vreo belea, bunicule, pentru banii găsiţi.             Bătrânul răspunse:             — Banii i-ai găsit tu, nu noi; şi beleaua de asemenea.             Potera îl înşfăcă pe flăcău şi îl duse la târg, pentru judecată, iar bătrânul se întoarse liniştit acasă.             ŞOARECELE, COCOŞUL ŞI MOTANUL.             Un şoricel se duse să se plimbe. Umblă ce umblă el prin ogradă şi se întoarse la mama.             — Am văzut, mamă, două animale. Unul era tare fioros, celălalt tare blând.             Mama îl întrebă:             — Ia spune, cum arătau acele fiare?             Şoricelul răspunse:             Cea fioroasă umbla de colo până colo prin ogradă, avea picioarele negre, moţul roşu, ochii bulbucaţi, clonţul ca un cârlig. Când am trecut pe lângă ea, a deschis clonţul, a ridicat un picior şi a prins a răcni atât de tare, că nu ştiam unde să mă ascund.             — Acesta-i cocoşul, grăi bătrâna mamă. El nu face rău nimănui, să nu te temi de dânsul. Da' cealaltă fiară, cum arăta?             — Cealaltă stătea tolănită pe-o parte şi se încălzea la soare. Avea gâtul alb şi pufos, lăbuţele cenuşii, netede, îşi spăla cu limba blăniţa de pe piept şi dădea uşurel din coadă când se uita la mine.             Bătrâna mamă spuse:             — Prostuţule, prostuţule. Păi ăsta-i chiar motanul!             COCOŞUL DE MUNTE ŞI VULPEA.             Un cocoş de munte şedea în copac. Vulpea veni sub copac şi îi spuse:             — Bun găsit, cocoşel frumuşel şi prieten al meu. De cum am auzit al tău glăscior am şi luat-o încoace la picior, ca să văd cum o mai duci.             — Mulţumesc pentru vorbă bună, răspunse cocoşul de munte.             Vulpea se prefăcu că nu aude, şi spuse:             — Zis-ai ceva, că n-aud nimic? Ai face bine, cocoşel frumuşel şi prieten al meu, să cobori colo-n iarbă să te mai preumbli şi să schimbăm o vorbă-două împreună, că aşa nu te prea aud din copacul acela.             Cocoşul de munte răspunse:             — Frică mi-e să cobor în iarbă. Pentru noi, păsările, e cu primejdie să umblăm pe pământ.             — Nu cumva ţi-e frică de mine? Întrebă vulpea.             — Dacă nu de tine, de alte fiare mi-e frică, răspunse cocoşul de munte. Sunt tot felul de fiare.             — Să nu-ţi mai fie frică, cocoşel frumuşel şi prieten al meu, că, uite, a apărut de curând un ucaz, precum că se face pace pe întreg pământul. De acum fiarele nu s-or mai sfâşia între ele.             — Asta e bine, spuse cocoşul de munte, că uite, văd nişte câini grăbind încoace. Dacă era ca înainte vreme, ar fi trebuit să-ţi iei tălpăşiţa, dar dacă-i aşa cum spui, n-ai de ce te teme.             Auzind de câini, vulpea ciuli urechile şi se pregăti s-o ia din loc.             — Păi de ce fugi? O întrebă cocoşul de munte. Doar a apărut ucazul, câinii n-or să se atingă de tine.             — Mai ştii?! Poate n-au auzit încă de ucaz.             Şi o tuli de îndată.             LUPUL ŞI CÂINELE.             Un lup jigărit umbla pe la marginea satului şi se întâlni cu un câine gras. Lupul îl întrebă:             — Ia spune, câine, de unde dobândiţi voi demâncare?             Câinele răspunse:             — Oamenii ne hrănesc.             — Se vede treaba că la grea muncă vă pun oamenii.             — Ba deloc, răspunse câinele. Tot ce avem de făcut este să păzim curtea pe vreme de noapte.             — Numai pentru atâta lucru vă hrănesc ei aşa de bine? Se miră lupul. M-aş tocmi numaidecât într-o slujbă ca a voastră, căci nouă, lupilor, ne vine tare greu să dobândim demâncare.             — Păi atunci, haide, spuse câinele. Stăpânul are să te hrănească şi pe tine la fel.             Lupul se bucură de propunere şi porni împreună cu câinele să se tocmească în slujbă la oameni. Dar când să intre pe poartă, numai ce băgă lupul de seamă că pe grumazul câinelui părul este cam ros. Îl întrebă:             — Da' rosătura asta, câine, de unde o ai?             — O am aşa, răspunse câinele.             — Adică, cum aşa?             — Păi aşa, de la lanţ. Ziua stau legat în lanţ şi uite că acesta mi-a cam ros părul pe grumaz.             — Atunci, rămâi sănătos, câine, zise lupul. Nu mă mai duc să trăiesc printre oameni. Chiar de-oi fi mai puţin gras, da' voi trăi liber.             NAUFRAGIU.             Nişte pescari mergeau cu barca. Se stârni din senin o furtună năprasnică. Pescarii se speriară. Lepădară vâslele şi prinseră a se ruga lui Dumnezeu, să-i scape de la înec. Furtuna mâna barca pe fluviul înspumat tot mai departe de mal. Atunci un pescar bătrân le spuse:             — De ce-aţi lepădat vâslele? De vă rugaţi, din mână vâsla n-o lăsaţi.             ŞOARECELE CARE S-A ÎNGRĂŞAT.             Un şoricel roase duşumeaua şi făcu o deschizătură în ea. Trecu printr-însa şi găsi mâncare din belşug. Numai că şoarecele era tare lacom şi mâncă până se umflă. Când se lumină de ziuă, şoarecele dădu să se întoarcă acasă, dar burta umflată nu-l mai lăsă să treacă prin deschizătură.             ŞOARECELE ŞI BROASCA.             Un şoarece veni în ospeţie la broască. Broasca îl întâmpină pe mal şi prinse a-l pofti în palatul său de sub apă. Şoarecele dete să o urmeze, dar înghiţi la apă, că abia izbuti să se caţăre îndărăt pe mal şi să-şi scape zilele.             — Cât voi trăi, grăi păţitul, nu m-oi mai duce în ospeţie la necunoscuţi.             BROASCA, ŞOARECELE ŞI ULIUL.             Broasca şi şoarecele se sfădiră între ei. Urcându-se pe un muşuroi, se încăierară. Un uliu care zbura pe sus, văzând că au uitat de el, căzu asupră-le şi-i înşfăcă în gheare pe amândoi.             ŞOARECELE DE RÂND ŞI ŞOARECELE DE ORAŞ.             Un şoarece înfumurat de la oraş veni în ospeţie la un şoarece de rând. Acesta locuia în câmp şi îşi ospătă musafirul cu ce-i era la îndemână – nişte boabe de grâu şi de mazăre. Şoarecele cel înfumurat ronţăi ce ronţăi la ele şi spuse:             — De asta şi arăţi atât de jigărit, fiindcă trăieşti în sărăcie. Să vii pe la mine, ca să vezi cum trăim noi.             Şi şoarecele de rând veni la el. Aşteptară amândoi sub duşumele până căzu noaptea. Oamenii cinară şi se retraseră. Şoarecele cel înfumurat îşi introduse oaspetele printr-o deschizătură din duşumea în sufragerie şi amândoi se urcară pe masă. Şoarecele de rând nu văzuse de când se ştia pe lume atâtea bunătăţi şi nu se hotăra de care să se apuce mai întâi. El spuse:             — Ai dreptate, traiul nostru este sărăcăcios. Am să vin să locuiesc şi eu la oraş.             Abia de rosti aceste cuvinte, că masa se cutremură – un om cu o lumânare în mână dădu buzna în sufragerie şi se porni să prindă şoarecii. Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuţi în deschizătura din duşumea.             — O, nu, spuse după asta şoarecele de rând, tot mai bun este traiul nostru. Deşi n-am bucate alese, dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.             MAREA, RÂURILE ŞI PÂRAIELE.             Un ţăran se lăuda altuia că poate bea cu nemiluita. El spuse celor din jur:             — Pot bea toată marea.             — Ba n-ai să poţi.             — Ba o beau! Batem palma pe o mie de ruble că o beau toată?             A doua zi în zori, veniră la el:             — Ei, ce faci, ori te duci să bei marea, ori scoate mia de ruble!             — M-am prins să beau marea şi am s-o beau. Dar nu m-am prins să beau şi râurile care se varsă în ea. Duceţi-vă de zăgăzuiţi râurile şi pâraiele, să nu mai dea într-însa, şi atunci am s-o beau.             VULTURUL ŞI VULPEA.             Un vultur prinse un pui de vulpe şi vru să-l ducă în cuibul său. Vulpea-mamă începu să-l roage să se îndure de dânsa. Vulturul se gândi: „Ce rău îmi poate face ea mie? Am cuibul sus, tocmai în vârful pinului.             Nu ajunge ea până acolo.”             Şi duse puiul de vulpe în cuib. Vulpea fugi în câmpie, făcu rost de la oameni de un tăciune aprins la capăt şi îl aduse sub pin. Tocmai vroia să dea foc pinului, dar vulturul se rugă de ea să-l ierte şi îi aduse puiul înapoi.             PISICA ŞI VULPEA.             Pisica şi vulpea se luară cu vorba, despre cum te poţi feri de câini. Pisica spuse:             — Nu mă tem de câini, deoarece cunosc un şiretlic care nu dă greş.             Vulpea răspunse:             — Cum te poţi feri ştiind un singur şiretlic? În ce mă priveşte, cunosc şaptezeci şi şapte de şiretlicuri şi şaptezeci şi şapte de păcăleli în privinţa asta.             În timp ce tăifăsuiau ele aşa, apărură nişte vânători ai căror câini dădură buzna asupra celor două. Pisica îşi puse în aplicare şiretlicul ei: se căţără într-un copac şi câinii nu izbutiră s-o apuce; câtă vreme vulpea îşi puse în aplicare toate şiretlicurile şi păcălelile ştiute, dar nu reuşi să-i păcălească pe câini şi încăpu în colţii acestora.             MAIMUŢA ŞI VULPEA.             Fiarele pădurii o aleseseră odată pe maimuţă căpetenia lor. Vulpea veni la maimuţă şi îi spuse:             — De acum eşti căpetenia noastră şi vreau să-ţi fac un serviciu: am găsit în pădure o comoară. Vino să ţi-o arăt.             Maimuţa se bucură tare şi o porni după vulpe. Aceasta o aduse în faţa unei capcane şi îi spuse:             — E ascunsă aici, ia-o singură. N-am vrut s-o ating înaintea ta.             Maimuţa vârî laba în capcană şi se prinse în ea. Vulpea fugi în pădure, adună toate fiarele şi le-o arătă pe maimuţă.             — Priviţi, le spuse ea, ce fel de căpetenie v-aţi ales! N-are un dram de minte, de aceea a nimerit în capcană.             MOTANUL CU ZURGĂLĂI.             Nu mai era de trăit pentru şoareci din pricina motanului. În fiecare zi doi sau trei din ei cădeau în ghearele sale. Odată s-au adunat cu toţii să hotărască cum să scape de primejdie. Au vorbit ce-au vorbit, dar nu le venea nimic mai deosebit în minte. Dar iată că un şoricel luă cuvântul:             — Am să vă spun eu cum putem scăpa de motan. M-am gândit că pierim atâţia fiindcă nu ştim când acesta se apropie de noi. Trebuie să-i legăm la gât nişte zurgălăi, care să sune tare. De fiecare dată când motanul se va apropia de noi, zurgălăii ne-or da de veste şi vom putea fugi la timp.             — N-ar fi rău, spuse un şoarece bătrân, numai că cineva trebuie să şi lege zurgălăii la gâtul motanului. Te-ai gândit bine, fă tu treaba asta şi ţi-om rămâne recunoscători cu toţii.
Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi „Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie ca s‑o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui”. (Matei, V, 28).   „Ucenicii Lui i‑au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare” „El le‑a răspuns: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni care s‑au născut aşa chiar din pântecele maicii lor; sunt alţii care au fost făcuţi fameni de oameni; şi mai sunt alţii care singuri s‑au făcut fameni pentru împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta să‑l primească” Matei XIX, 10, 11, 12).     1   Era pe la începutul primăverii. Ne aflam de două zile pe drum. La fiecare staţie cei care călătoreau pe distanţe mici mereu intrau în vagon sau ieşeau. Trei călători veneau ca şi mine de la locul de unde pornise trenul: o doamnă nu prea tânără şi destul de urâtă, trasă la faţă, cu ţigara în gura, în cap cu o căciuliţă şi îmbrăcată cu un palton de croială mai mult bărbătească. Alături, tovarăşul ei, un bărbat de vreo patruzeci de ani, foarte vorbăreţ, având în jurul lui o mulţime de obiecte de voiaj nou‑nouţe. Stând mai retras, se afla un domn ale cărui mişcări dovedeau nervozitate. Era de statură mijlocie, arăta încă în puterea vârstei şi părul lui creţ părea încărunţit înainte de vreme. Ochii aveau o neobişnuită sclipire şi treceau mereu cu repeziciune de la un obiect la altul. Purta un palton uzat, dar de croială elegantă, cu guler de astrahan şi o căciulă înaltă din aceeaşi blană. Când se descheia, se zărea de sub palton o haină şi o cămaşă cu cusături ruseşti. Şi mai avea ceva ciudat: din când în când scotea nişte sunete stranii, ca o tuse sau ca un început de râs întrerupt. În tot timpul drumului se ferise vădit să lege vreo cunoştinţă. Dacă încerca cineva să intre în vorbă cu dânsul, răspundea scurt şi sec; citea, fuma uitându‑se pe fereastră, îşi sorbea ceaiul, ori se îndeletnicea cu merindele pe care le scotea dintr‑un sac vechi. Aveam totuşi impresia că singurătatea îl apăsa şi de câteva ori am vrut să intru în vorbă cu el, dar de fiecare dată când privirile noastre se întâlneau – ceea ce se întâmpla des, deoarece şedeam faţă în faţă, – întorcea capul şi începea să citească sau se uita pe fereastră. A doua zi pe înserate, cu prilejul opririi într‑o gară mare domnul cel nervos coborî să‑şi aducă apă fiartă pentru ceai. Iar domnul cu obiectele nou‑nouţe, un avocat după cum am aflat mai târziu, se duse să bea ceaiul în gară, împreună cu vecina lui de bancă, doamna care fuma şi purta palton croit bărbăteşte. În lipsa lor, au intrat în vagon, câţiva călători noi, printre care şi un bătrân înalt, cu barba rasă şi cu faţa brăzdată de zbârcituri, probabil un negustor înfăşurat într‑o şubă de dihor şi în cap cu o şapcă de stofă cu cozoroc foarte mare. Negustorul s‑a aşezat în faţa locurilor părăsite de doamnă şi de avocat, şi a intrat de îndată în vorbă cu un tânăr, care părea să fie procuristul unei firme comerciale şi care se urcase în aceeaşi gară. Locul meu venea pieziş faţă de al lor şi cum trenul stătea pe loc, am putut, în clipele când nu trecea nimeni, să prind câteva crâmpeie din cele ce‑şi spuneau. Negustorul lămuri mai întâi că se duce la moşia lui, care se află aproape de gara următoare. Apoi, ca de‑obicei, vorbiră despre preţuri, despre negoţ, despre comerţul din Moscova, pe urmă despre iarmarocul din Nijni‑Novgorod. Tânărul începu atunci să istorisească despre chefurile pe care un negustor bogat, cunoscut de amândoi le făcuse la iarmaroc. Dar bătrânul nu‑l lăsă sa isprăvească şi povesti la rându‑i despre chefurile pe care le făcuse şi el pe vremuri la Cunavin. Se vede treaba că se simţea şi acum încântat de isprăvile de la acele chefuri şi povestea cu o vădită fală cum el şi acest negustor bogat săvârşiseră în stare de beţie o trăsnaie atât de grozavă la Cunavin, încât n‑o putea spune decât în şoaptă, la ureche. Procuristul izbucni într‑un hohot de râs care răsuna în tot vagonul; bătrânul râse şi el, arătându‑şi doi dinţi galbeni. Înţelegând că nu mă puteam aştepta să aud nimic interesant, m‑am dus să mă plimb pe peron până la plecarea trenului. Când să cobor dădui peste avocat, care venea spre tren cu doamna şi discuta cu ea foarte aprins. — Nu mai ai timp, – mă înştiinţa avocatul cel vorbăreţ, – acuşi are să sune clopotul pentru a doua oară. Într‑adevăr, nici n‑ajunsesem până la capătul trenului şi se auzi clopotul. Când m‑am întors în vagon, conversaţia urma cu aceeaşi însufleţire între doamnă si avocat. Bătrânul negustor şedea tăcut în faţa lor, privind sever drept înainte şi molfăind din buze cu dezaprobare. — Apoi femeia i‑a declarat pe faţă soţului ei, – povestea avocatul zâmbind, în clipa când treceam pe lângă el, – i‑a declarat că nu poate şi nici nu vrea să trăiască cu dânsul, deoarece… N‑am izbutit să desluşesc ce a mai spus. În urma mea mai trecură alţi călători, apoi conductorul, pe urmă intră în fugă un hamal şi gălăgia dură destul de mult; conversaţia nici nu se mai auzea din pricina vuietului. Când se făcu linişte, şi glasul avocatului răzbătu din nou, firul discuţiei trecuse, pesemne, de la un caz concret, la consideraţii cu caracter general. Avocatul era de părere că problema divorţului ocupă în prezent opinia publică din întreaga Europă, şi că la noi apar din ce în ce mai des asemenea cazuri. Dându‑şi seama că se aude numai vocea lui, avocatul îşi curmă expunerile şi se adresă bătrânului. — În vremurile vechi altfel mergeau lucrurile, nu‑i aşa? – întrebă el, zâmbind prietenos. Negustorul vru să răspundă ceva, dar în aceeaşi clipă trenul porni şi bătrânul, scoţându‑şi şapca, începu să‑şi facă cruce şi să murmure o rugăciune. Avocatul, întorcându‑şi privirea în altă parte, aştepta respectuos. După ce‑şi isprăvi rugăciunea şi după ce‑şi făcu de trei ori semnul crucii, bătrânul îşi puse şapca potrivind‑o drept şi îndesând‑o în cap, apoi se aşeză mai bine pe locul lui şi începu să vorbească. — Aşa ceva se întâmpla şi înainte vreme, stimate domn, însă mai rar, – spuse el. – Dar după cum merg astăzi treburile nici nu se poate să fie altfel. Oamenii prea sunt tobă de carte. Trenul mărindu‑şi viteza, roţile bocăneau în locurile de împreunare a şinelor şi nu era chip să aud lămurit, dar cum ţineam să nu‑mi scape nimic, m‑am dat mai aproape. Vecinul meu, domnul nervos, cu ochii strălucitori, părea deasemenea dornic să audă şi el, căci fără să se ridice de la locul lui trăgea cu urechea. — Dar ce‑i de vină cartea? – întrebă doamna zâmbind uşor. – Oare ar fi mai bine să se căsătorească oamenii ca pe vremuri, fără ca logodnicii să se fi văzut măcar la ochi? urmă ea, răspunzând cum fac de obicei doamnele, nu la vorbele pe care le‑a rostit interlocutorul, ci la cele pe care presupunea ea că le va rosti. – Fără să ştie dacă se iubesc, nici dacă s‑ar putea iubi; fără să ştie nimic, femeile se măritau cu primul venit, iar pe urmă o duceau într‑un chin toată viaţa. Asta era mai bine, după părerea dumitale? – întrebă ea uitându‑se mai mult la mine şi la avocat, decât la bătrânul cu care discuta. — Prea au ajuns tobă de carte, – repetă negustorul, privind‑o cu dispreţ şi lăsându‑i întrebarea fără răspuns. — Aş dori să ştiu cum explici dumneata legătura dintre învăţătură şi neînţelegerile din căsnicie, – zise avocatul, stăpânindu‑şi un surâs. Negustorul vru să spună ceva, dar doamna îl întrerupse… — Ei, s‑au dus timpurile acelea — Lasă‑l te rog să‑şi spună gândul – interveni avocatul. — Toate prostiile vin din învăţătură, – glăsui neînduplecat bătrânul. — Oamenii care nu se iubesc se pomenesc căsătoriţi de alţii, iar pe urmă lumea se miră că nu trăiesc în bună înţelegere, – se grăbi să isprăvească doamna, aruncându‑ne pe rând câte o privire: avocatului, mie şi chiar procuristului care se ridicase de la locul lui şi, sprijinindu‑se pe spătarul canapelei, zâmbea, ascultând. – Numai animalele pot fi împerechiate aşa cum vrea stăpânul. Pe când oamenii, dimpotrivă, au înclinaţiile şi sentimentele lor, – încheie ea, vrând fără îndoială să‑l înţepe pe negustor. — Greşeşti vorbind aşa, stimată doamnă, – spuse bătrânul, – animalul e animal, pe când omul trăieşte după legi. — Dar cum să trăieşti cu un om, dacă nu‑i dragoste? – se repezea mereu doamna să‑şi proclame ideile, care i se păreau fără îndoială foarte noi. — Înainte‑vreme lumea nici nu punea asemenea întrebări, – rosti convingător bătrânul – abia acuma a intrat aşa ceva în obiceiurile noastre. E destul să se întâmple te miri ce, că femeia se burzuluieşte numaidecât şi declară scurt: „Plec de la tine”. Chiar şi la ţărani a pătruns moda asta. „Na, zice, uite ia‑ţi cămăşile şi nădragii, că eu plec cu Vanca; el are părul mai creţ decât al tău”. Atunci mai încearcă de judecă, dacă îţi dă mâna. Dar mai întâi de toate, femeia trebuie să ştie de frică. Procuristul privi spre avocat, spre doamnă şi spre mine, stăpânindu‑şi zâmbetul şi stând gata ca după atitudinea noastră să zeflemisească sau să aprobe vorbele negustorului. — Ce fel de frică? – întrebă doamna — Păi, uite ce fel: să se teamă de bărbat! iată ce fel de frică. — Ehei, dragă tătucule, vremurile acelea s‑au dus pentru vecie! – zise doamna cu oarecare răutate. — Nu, stimată doamnă, vremurile acelea nu‑s chiar aşa de duse cum ni se pare. Precum, din coasta bărbatului a fost făcută Eva, aşa va rămâne şi în vecii vecilor! – decretă bătrânul scuturând din cap atât de grav şi de triumfător încât procuristul hotărî pe loc că victoria e de partea negustorului şi râse zgomotos. — Fireşte, acesta e felul de a judeca al bărbaţilor, – zise doamna, nedându‑se bătută şi cuprinzându‑ne cu privirea. – V‑aţi acordat singuri toată libertatea, iar pe femeie vreţi s‑o ţineţi închisă într‑un turn. Întrucât vă priveşte, vă puteţi îngădui orice, nu‑i aşa? — Nu spune nimeni una ca asta. Însă de pe urma relei purtări a bărbatului în afară de casă, nu se adaugă nimic la familie, pe când soţia e un vas fragil – urmă negustorul. Tonul convingător al negustorului părea să câştige treptat pe ascultători; dar doamna, măcar că se simţea destul de încurcată, nu se dădea încă bătută. — Fie şi cum zici, însă cred că şi. Dumneata eşti de părere că şi femeia e o creatură umană şi are aceleaşi sentimente ca şi bărbatul. Ce trebuie să facă dacă nu‑şi iubeşte soţul? — Nu‑l iubeşte!? – repetă ameninţător negustorul, mişcând din sprâncene şi din buze. – Să n‑ai nicio grijă, va învăţa să‑l iubească. Acest argument neaşteptat îi plăcu în chip deosebit procuristului, care scoase un chicotit de aprobare. — Nu, nu va învăţa să‑l iubească, – se înverşuna doamna, – dacă nu există iubire – dragoste cu sila nu se poate. — Ei, şi dacă soţia îşi va înşela bărbatul, atunci ce te faci? – sări şi avocatul. — Aşa ceva nu se cuvine, – zise negustorul, – pentru asta trebuie pază. — Dar dacă se întâmplă totuşi, cu toată paza, atunci ce‑i de făcut? Căci de întâmplat se întâmplă. — Într‑o anumită lume poate că se întâmplă, însă la noi, nu, – spuse bătrânul. Urmă o tăcere. Procuristul se mişcă, se dădu mai aproape, şi vrând probabil să nu rămână mai prejos de ceilalţi începu, zâmbind mereu: — Mda? uite – aşa i s‑a întâmplat o poznă şi unui băiat de la noi. Asta e greu de înghiţit. A nimerit şi el o femeie de cele stricate. Şi femeia, niciuna, nici două şi‑a dat în petec. La început cu un contabil. Băiatul, om serios şi deştept căută s‑o aducă pe calea cea dreaptă cu binişorul. Ea nici gând să se potolească. Îi făcea omului tot felul de şotii. S‑a apucat să‑i fure şi banii. Atunci a început şi el s‑o bată. Şi ce credeţi, de ce o bătea, de ce se făcea mai rea. S‑a dat în dragoste, să‑mi iertaţi cuvântul, cu un nebotezat, cu un evreu. Ce era să facă omul? A lăsat‑o. Acum el duce o viaţă de holtei iar ea bate uliţele… — Pentru că e un prost! – zise bătrânul. – Dacă de la început ar fi ţinut‑o de scurt, ar fi trăit şi în ziua de azi cu ea. Ascultă‑mă pe mine. De la început trebuie să ţii strâns hăţurile. Să nu laşi femeii frâu slobod în casă, cum nu laşi calul slobod pe drumul mare. În clipa aceea intră conductorul şi ceru biletele pentru gara următoare. Bătrânul întinse biletul. — M‑da‑da, pe femei trebuie să le ţii din scurt la vreme, altfel totul se prăbuşeşte. — Dar cum rămâne atunci eu cele ce povesteai chiar dumneata adineauri despre chefurile oamenilor însuraţi la iarmarocul din Cunavin? – întrebai eu, nemaiputându‑mă stăpâni. — Asta‑i cu totul altceva, – zise negustorul şi se adânci în tăcere. Gând se auzi fluieratul locomotivei, se sculă, îşi scoase sacul de sub bancă, îşi încheie şuba şi, ridicându‑şi şapca ieşi pe platforma vagonului.   2   De îndată ce bătrânul ieşi, discuţia se încinse pe mai multe glasuri. — Unchiaşul e de modă veche – zise procuristul. — Un adevărat domostroi[1], – încuviinţă doamna. – Ce concepţii sălbatice despre femeie şi despre căsnicie! — Da, suntem încă departe de concepţia europeană asupra căsniciei, – recunoscu şi avocatul. — Căci lucrul principal, pe care nu‑l înţeleg astfel de oameni, – urmă doamna, – este că o căsnicie fără dragoste nu e căsnicie, că numai dragostea sfinţeşte căsnicia şi pe adevărata căsnicie este numai aceea sfinţită de dragoste. Procuristul zâmbea şi era numai urechi, căutând să‑şi întipărească în minte cât mai multe asemenea vorbe înţelepte, pentru a le folosi mai târziu. Pe la jumătatea tiradei rostită de doamnă, se auzi la spatele meu ceva ca un început de râs sau ca un plâns întrerupt; întorcându‑ne privirile într‑acolo, văzurăm că vecinul meu, domnul singuratic, cu păr cărunt şi ochi strălucitori, se apropiase neobservat în timpul discuţiei, care părea să aibă un interes deosebit pentru dânsul. Stătea în picioare, sprijinit cu mâinile de spătarul băncii şi arăta peste măsură de turburat – : se aprinsese la faţă şi îi zvâcnea un muşchi de la obraz. — Dar ce dragoste… dragoste… ce dragoste… este aceea care sfinţeşte căsnicia? – întrebă el, încâlcind vorbele. Băgând de seamă cât de turburat este noul interlocutor, doamna îşi dădu toată silinţa să‑i răspundă cât mai blând şi mai lămurit. — Dragostea adevărată… dacă există asemenea dragoste între bărbat şi femeie, atunci e cu putinţă şi căsnicia, – zise doamna. — Da, dar ce înţelegem prin dragoste adevărată? – întrebă domnul cu ochi strălucitori, zâmbind încurcat şi cu sfială. — Ştie oricine ce înseamnă dragoste, – declară doamna, vrând să încheie discuţia. — Iată, eu nu ştiu, – mărturisi domnul. – Şi aş fi curios să aflu ce definiţie dai dumneata… — Cum aşa? e foarte simplu, – zise doamna, dar rămase pe gânduri. – Dragostea? dragostea este o preferinţă exclusivă a unui bărbat sau a unei femei faţă de o persoană de celălalt sex. — Preferinţă pentru cât timp? Pentru o lună? Pentru două zile, pentru o jumătate de ceas? – întrebă domnul cărunt, apoi râse. — Nu, dă‑mi voie, dumneata probabil vorbeşti despre altceva. — Nu, despre acelaşi lucru. — Doamna spune, – intră în vorbă avocatul, – că o căsnicie trebuie să rezulte în primul rând din ataşament, din dragoste dacă vrei. Şi că numai dacă acest sentiment există, numai în acest caz căsnicia reprezintă ceva, ca să zicem aşa, sfânt. Apoi mai spune că orice căsnicie, la temelia căreia nu se află un ataşament firesc – dragoste, dacă vrei – nu conţine nicio obligaţie morală. Am înţeles bine? – întrebă el pe doamnă. Printr‑o înclinare a capului doamna încuviinţă. — Apoi… – voi avocatul să‑şi urmeze discursul, dar celălalt călător, ai cărui ochi ardeau acum ca focul şi care se vedea că abia se poate stăpâni, îl întrerupse: — Nu, şi eu tot despre aceasta vorbesc, despre preferinţa unui bărbat pentru o femeie sau a unei femei pentru un bărbat cu excluderea tuturor celorlalţi oameni, dar întreb: preferinţă pentru câtă vreme? — Pentru câtă vreme? pentru mult timp, uneori pentru toată viaţa, – spuse doamna, strângând din umeri. — Atât doar că asta se întâmplă în romane, iar în viaţă, – niciodată. În viaţă, această preferinţă exclusivă durează câţiva ani şi încă foarte rar; de cele mai multe ori se mărgineşte la câteva luni, sau chiar săptămâni, zile, ore, – reluă el, dându‑şi seama că stârneşte mirarea tuturor şi părând bucuros de acest lucru. — Vai, ce vorbeşti! Dar de loc! Nu, nu, dă‑mi voie! – începurăm tustrei deodată. Chiar şi procuristul scoase un sunet de dezaprobare. — Da, ştiu, – strigă mai tare decât noi toţi domnul cel cărunt, – dumneavoastră vorbiţi despre ceea ce credeţi că există pe când eu vorbesc despre ceea ce este. Orice bărbat simte faţă de orice femeie frumoasă, ceea ce dumneavoastră numiţi dragoste. — Dar dumneata spui lucruri îngrozitoare! Aşa dar nu există între oameni sentimentul acela care se cheamă dragoste şi care ne este dat nu pentru câteva luni sau câţiva ani, ci pentru toată viaţa? — Nu, nu există! Chiar dacă am admite că un bărbat ar prefera o femeie pentru toată viaţa, femeia, după toate probabilităţile, va prefera pe altul. Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi cât o fi lumea, – decise el, scoţându‑şi tabachera şi aprinzându‑şi o ţigară. — Totuşi, poate exista şi reciprocitate, – făcu avocatul. — Nu, nu poate să existe, – răspunse domnul cărunt. – aşa cum nu se poate ca într‑un car de mazăre să vezi aşezându‑se alături două boabe pe care le‑ai însemnat de mai înainte. Şi în afară de asta aici nu e vorba numai de o simplă improbabilitate, ci de ceva sigur, de saturaţie. A iubi toată viaţa o femeie ori un bărbat este ca şi cum ai spune că o lumânare poate arde o viaţă întreagă, – zise el trăgând cu sete din ţigară. — Dar dumneata vorbeşti numai de dragostea trupească Nu admiţi dragostea bazată pe identitate de idealuri, pe înrudire spirituală? – întrebă doamna. — Înrudire spirituală! – identitate de idealuri! – repetă el, scoţând acelaşi sunet ciudat. – Dar atunci nu văd de ce oamenii se culcă împreună! – Fie‑mi iertată grosolănia. Căci nu e un motiv să te culci, împreună, fiindcă ai un singur şi acelaşi ideal – zise el râzând nervos. — Dar dă‑mi voie, – obiectă avocatul, – faptele contrazic spusele dumitale. Căsnicia există, o constatăm, dacă nu pentru întreaga omenire, măcar pentru majoritatea cea mai însemnată căsnicia e regulă şi mulţi soţi trăiesc în mod cinstit o viaţă îndelungată şi unită. Domnul cărunt râse din nou. — Să avem iertare. Mai întâi dumneata spui că la temelia căsniciei e dragostea, iar atunci când eu îmi exprim îndoiala cu privire la existenţa dragostei în afară de cea senzuală, dumneata îmi demonstrezi existenţa dragostei prin faptul că există căsnicii. Dar căsnicia din vremurile noastre nu e decât o înşelătorie! — Nu, dă‑mi voie, – se împotrivi avocatul, – eu constat doar că există şi că vor exista căsnicii. — Există. Dar de ce există? Au existat şi există pentru oamenii care văd în căsnicie ceva misterios, o sfântă taină care‑i obligă în faţa lui Dumnezeu. Pentru dânşii există. Pe când pentru noi, nu. În societatea noastră oamenii se însoară fără a vedea în căsnicie altceva decât împreunarea; nu poate deci rezulta decât sau ipocrizie sau violenţă. Când e ipocrizie e mai uşor de suportat. Soţul şi soţia înşeală numai pe ceilalţi, lăsând să se creadă că trăiesc în monogamie, pe când de fapt trăiesc în poligamie sau poliandrie. E destul de rău, fireşte, dar totuşi mai merge. Când însăşi aceasta se întâmplă de cele mai dese ori, – soţul şi soţia şi‑au luat obligaţia formală de a trăi împreună toată viaţa şi se urăsc reciproc, începând chiar din a doua lună, când vor să se despartă şi totuşi rămân împreună, atunci începe acel infern înfricoşător din pricina căruia oamenii iau darul beţiei, se împuşcă, ucid şi se otrăvesc ori prefac în otravă viaţa lor şi a altora – rosti el din ce în ce mai repede, nedând nimănui răgaz să spuie o vorbă şi înfierbântându‑se tot mai tare. Toţi tăceau. Se simţeau stingheriţi. — Da, fără îndoială, există episoade critice în viaţa conjugală, – mărturisi avocatul, vrând să curme o discuţie care devenise neplăcut de aprinsă. — După cum văd m‑ai recunoscut cine sunt? – întrebă deodată domnul nervos, cu glas scăzut şi parcă mai calm. — Nu, n‑am avut plăcerea. — Plăcerea nu e aşa de mare. Eu sunt Pozdnîşev, acela care a trecut printr‑un asemenea episod critic la care ai făcut dumneata aluzie, episod în care mi‑am ucis soţia, – spuse el, săgetând pe fiecare dintre noi cu privirea. Nimeni nu găsi ce să mai spună şi tăcură cu toţii. — Ei, nu‑i nimic, – zise el, producând iarăşi sunetul ciudat. — Adică, iertaţi‑mă!… n‑am să vă mai plictisesc, — Nu, vai de mine… – zise avocatul, fără să‑şi dea prea bine seama ce a vrut să spună prin acest „vai de mine”. Dar Pozdnîşev, fără să‑l mai asculte, întoarse brusc spatele şi se duse să‑şi ia locul. Domnul şi doamna începură să vorbească ceva în şoaptă. Eu şedeam alături de Pozdnîşev şi tăceam negăsind ce să spun. Ca să citesc era prea întuneric, de aceea închisei ochii, prefăcându‑mă că vreau să dorm. Stăturăm astfel tăcuţi până la staţia următoare. În gară, domnul cu doamna au trecut în alt vagon, după cum luaseră înţelegere mai dinainte cu conductorul. Procuristul se cuibări pe bancă şi adormi. Pozdnîşev fuma într‑una şi bea ceaiul, pe care‑l opărise încă din gara precedentă. Când deschisei ochii şi‑i aruncai o privire, mi se adresă deodată cu hotărâre şi cu iritare: — Poate, că‑ţi este neplăcut să stai cu mine. Acum când ştii cine sunt? În cazul acesta n‑am decât să mă duc de aici. — Nu. Te rog. — Atunci vrei să iei un ceai? Numai că e cam tare. – Îmi turnă ceai. – Dânşii pretind… şi nu fac decât să mintă într‑una. – zise el. — Ce anume? – am întrebat. — Despre acelaşi lucru, despre dragostea lor şi despre ceea ce este ea. Poate vrei să dormi? — Nu mi‑e somn deloc. — Vrei atunci să‑ţi povestesc cum tocmai această dragoste m‑a dus la ceea ce mi s‑a întâmplat? — Fireşte, dacă nu‑ţi vine greu. — Nu, mai degrabă îmi vine greu să tac. Dar bea ceaiul Sau e prea tare? Ceaiul era într‑adevăr ca berea, dar am băut un pahar. În vremea aceasta trecu conductorul. Domnul cărunt îl urmări în tăcere cu ochii plini de iritare şi nu începu să vorbească, decât după ce conductorul se depărta.   [1] Un cod patriarhal, sever întocmit în Rusia în secolul al XV‑lea şi cuprinzând poveţe cu privire la organizarea familiei şi a casei.  
Anna Karenina de Lev Tolstoi volumul 2 PARTEA A TREIA   I   Serghei Ivanovici Koznîşev, în loc să plece ca de obicei în străinătate, să se odihnească după munca lui intelectuală, se duse la ţară, la fratele său, către sfârşitul lunii mai. Socotea că nu era viaţă mai frumoasă decât viaţa la ţară şi venise să se bucure cu Levin de ea. Acestuia îi păru foarte bine, cu atât mai mult, cu cât nu-l aştepta pe fratele său Nikolai. Dar, cu toată dragostea şi respectul pentru Serghei Ivanovici, Levin nu se simţea în apele lui când fratele său venea la ţară. Îl stingherea, ba chiar îi displăcea felul lui de a privi această viaţă. Pentru Levin, satul era centrul vieţii sale, adică un loc de bucurii, necazuri şi de muncă. Pentru Serghei Ivanovici, însă, satul nu era decât locul de odihnă după muncă şi antidot sigur împotriva atmosferei viciate a oraşului, antidot pe care-l lua cu plăcere, conştient de eficacitatea sa. Lui  Levin satul îi era drag fiindcă reprezenta un câmp de activitate incontestabil folositoare. Lui Serghei Ivanovici îi plăcea cu deosebire tocmai din pricină că acolo putea să nu facă nimic. De altfel şi felul lui Serghei Ivanovici de a vedea poporul îl cam nemulţumea pe Levin. Serghei Ivanovici spunea că iubeşte şi cunoaşte poporul. Stătea de vorbă adesea cu mujicii – lucru pe care ştia să-l facă frumos, fără să se prefacă şi fără să se strâmbe. Din fiecare convorbire de soiul acesta el trăgea concluzii generale în favoarea poporului, căutând totodată a dovedi că-l cunoaşte. Aceste judecăţi superficiale îi displăceau lui Levin. Pentru dânsul, poporul nu era decât factorul principal în munca lor comună, în ciuda respectului şi a iubirii lui adânci pentru mujic – pe care le-a supt, desigur, cum spunea el, o dată cu laptele doicii, o ţărancă – şi deşi lucra cot la cot cu sătenii în munca lor comună, deşi rămânea încântat uneori de puterea, blândeţea şi spiritul de dreptate al acestor oameni, totuşi se întâmpla adeseori, când această muncă cerea şi alte însuşiri de la dânşii, să se înfurie împotriva ţăranilor. Îl exasperau nepăsarea, lipsa de disciplină, beţia şi năravul lor de a minţi. De l-ar fi întrebat cineva dacă iubeşte poporul, n-ar fi ştiut în ruptul capului ce să răspundă, îl iubea şi în acelaşi timp nu-l iubea – ca de altfel pe toţi oamenii în genere. Bineînţeles, bun din fire cum era, mai mult iubea decât nu iubea pe oameni – deci şi poporul. Nu putea însă spune că iubeşte sau nu iubeşte poporul ca despre ceva distinct de el, deoarece nu numai că trăia în mijlocul lui şi că toate interesele sale erau legate de popor, dar el însuşi se socotea ca o parte din popor. Nu vedea în acesta, după cum nu vedea nici în propria-i fiinţă, însuşiri şi cusururi deosebite şi nu putea să nu se socotească una cu poporul! Pe lângă aceasta, deşi trăise multa vreme în cele mai strânse legături cu ţăranii, ca proprietar şi ca mijlocitor al lor, mai ales ca sfătuitor (ţăranii aveau încredere întrânsul şi veneau să-i ceară sfatul de la o depărtare de patruzeci de verste), el n-avea o părere bine desluşită despre popor. La întrebarea dacă cunoaşte poporul, i-ar fi fost tot atât de greu să răspundă ca şi la întrebarea dacă-l iubeşte. A spune că-l cunoaşte, ar fi însemnat în acelaşi timp să pretindă că cunoaşte oamenii. Avea prilejul să vadă şi să cunoască fel de fel de oameni, printre care şi mujici. Pe aceştia din urmă îi socotea oameni buni, interesanţi şi descoperea mereu la dânşii tot alte trăsături de caracter, schimbându-şi părerile de mai înainte asupra lor şi înlocuindu-le cu alte păreri. Dimpotrivă, Serghei Ivanovici – după cum iubea şi lăuda viaţa de la ţară, în opoziţie cu viaţa de la oraş, care nu-i plăcea – tot aşa iubea şi poporul, în opoziţie cu lumea mondenă, pe care n-o iubea. De asemenea, el socotea că poporul se deosebeşte de ceilalţi oameni în genere. În mintea lui metodică se cristalizaseră cu precizie anumite forme ale vieţii poporului, scoase în parte din însăşi viaţa poporului, mai cu seamă însă din contrastele faţă de celelalte clase. Nu-şi schimba niciodată părerea despre popor şi atitudinea binevoitoare faţă de dânsul. În divergenţele de păreri care se năşteau între cei doi fraţi cu prilejul discuţiilor despre popor, Serghei Ivanovici ieşea totdeauna învingător. Îl biruia pe fratele său, fiindcă avea noţiuni bine definite despre caracterul, însuşirile şi gusturile poporului. Levin însă n-avea nicio părere bine definită şi statornicită; de aceea era prins mereu în contrazicere cu sine însuşi în aceste discuţii. Pentru Serghei Ivanovici, fratele său mezin era un băiat simpatic, avec le coeur bien placé[1] (cum se exprima el în franţuzeşte), dar cu mintea, deşi destul de ageră, influenţată de impresiile momentului şi de aceea plină de contradicţii. Cu indulgenţa unui frate mai mare, el îi explica uneori valoarea lucrurilor, însă nu-i plăcea să discute cu dânsul, fiindcă-l dobora prea uşor. Konstantin Levin îl privea pe fratele său ca pe un om de o mare inteligenţă şi de o vastă erudiţie, nobil în cel mai înalt înţeles al cuvântului, înzestrat cu capacitatea de a lupta pentru binele obştesc; dar, cu cât înainta în vârstă şi cu cât îşi cunoştea mai bine fratele, cu atât mai des simţea în fundul sufletul său că această capacitate de a lupta în vederea binelui obştesc, de care el însuşi se credea lipsit cu totul, poate că nici nu era de fapt o calitate, ci dimpotrivă, o lipsă. Poate o lipsă nu de dorinţe şi de gusturi frumoase, cinstite şi nobile, ci o lipsă de forţă vitală – ceea ce se numeşte inimă, de acea năzuinţă care sileşte pe om să aleagă, dintre toate căile vieţii care i se deschid înainte, una singură şi să nu se abată de la ea. Cu cât îşi cunoştea mai bine fratele, cu atât mai mult observa Levin că Serghei Ivanovici, ca şi mulţi alţi militanţi pentru binele obştesc, nu era împins de inimă spre aceasta, ci de raţiune. E frumos să te îndeletniceşti cu asemenea lucruri, îşi ziceau, ei, şi se purtau în consecinţă! Levin îşi întări această părere, văzând că fratele său nu punea mai mult la inimă problemele binelui general şi ale nemuririi sufletului decât ale unei partide de şah sau iscusita structură a unei maşini noi. Afară de aceasta, pe Levin îl stingherea prezenţa fratelui său la ţară, fiindcă – mai cu seamă vara – era mereu prins de gospodărie. Nu-i ajungea ziua lungă de vară ca să facă tot ce trebuia, în timp ce Serghei Ivanovici se odihnea. Dar, deşi se odihnea, adică nu lucra la cartea lui, era atât de obişnuit cu activitatea intelectuală, încât îi plăcea să-şi exprime într-o formă frumoasă şi concisă ideile ce-i veneau în minte şi ţinea să aibă pe cineva care să-l asculte. Fratele său îi era cel mai obişnuit şi mai firesc auditor. De aceea, cu toate că relaţiile lor erau simple, libere şi prieteneşti, lui Levin îi venea greu să-l lase singur. Serghei Ivanovici prefera să se întindă pe iarbă şi să stea aşa, prăjindu-se la soare şi flecărind alene. — N-ai să mă crezi, îi spunea el lui Levin, ce plăcere îmi face lenea asta ucraineană. Nicio idee în minte, capul deşert ca o minge. Konstantin Levin se plictisea să şadă şi să asculte, mai ales când ştia că în lipsa lui se cară gunoi pe un câmp nepregătit şi că, nefiind supravegheaţi, oamenii ar putea să-l arunce Dumnezeu ştie cum… N-au să înşurubeze bine nici cormanele la pluguri, ci au să le scoată, şi pe urmă au să spună că plugurile de fier sunt o născocire proastă, că plugul de lemn e sfânt – şi aşa mai departe. — Nu mai umbla atâta pe căldură, îi spunea Serghei Ivanovici. — Nu. Trebuie numai să trec o clipă pe la birou şi mă întorc îndată, răspundea Levin şi fugea la câmp.   II   În cele dintâi zile ale lui iunie se întâmplă ca Agafia Mihailovna, bătrâna dădacă, acum menajeră, în timp ce ducea la pivniţă un borcan cu ciuperci marinate chiar atunci, să alunece deodată şi să cadă, scrântindu-şi mâna din încheietură. Curând îşi făcu apariţia medicul zemstvei, un tânăr guraliv, care abia îşi isprăvise studiile. Examina mâna, spuse că nu e scrântită, puse o compresă şi, rămânând la masă, se arăta încântat să stea de vorbă eu vestitul Serghei Ivanovici Koznîşev. Îi povesti, ca să-şi arate părerile înaintate asupra lucrurilor, toate bârfelile din judeţ şi se plânse de proasta situaţie a zemstvei. Serghei Ivanovici îl ascultă cu luare-aminte, îi puse întrebări şi, stârnit de noul auditor, se înflăcăra şi făcu câteva observaţii juste şi convingătoare, preţuite cu respect de tânărul medic. În sfârşit se însufleţise ca totdeauna după o discuţie strălucită şi înflăcărată – lucru cunoscut de fratele său. După plecarea doctorului, Serghei Ivanovici îşi exprimă dorinţa de a se duce cu undiţa la gârlă. Îi plăcea să pescuiască şi se mândrea oarecum că poate să-i placă o îndeletnicire aşa de stupidă. Levin, care trebuia să-şi vadă arăturile şi păşunile, se arătă gata să-şi ducă fratele cu cabrioleta. Era în toiul verii, tocmai vremea când se vede bine ce recoltă va fi şi încep grijile însămânţărilor de toamnă. Se apropia cositul. Secara dăduse toată în spic şi, verde-cenuşie, cu spicul încă uşor, se legăna în vânt. Ovăzul verde, cu tufe de iarbă galbenă presărate prin el, răsărise neregulat pe ogoarele târzii. Floarea hrişcăi, semănată de timpuriu, se scutura acoperind pământul. Pârloagele bătătorite, ca piatra, de vite, cu poteci lăsate printre ele, pe care nu le înturna plugul, erau pe jumătate arate. Grămezile de băligar, scoase la câmp şi uscate deasupra, îşi amestecau în zori izul cu mireasma ierburilor în floare, pline de nectar. Iar în aşezături, fâneţele curăţate, împestriţate cu grămezile negre ale tulpinilor de măcriş plivit, se întindeau ca o mare, aşteptând să fie cosite. Era vremea când în muncile agricole se făcea un scurt popas înainte de seceriş, care vine la rând în fiecare an, chemând toate puterile norodului. Recolta era minunată; iar zilele de vară erau senine şi calde, cu nopţi scurte, înrourate… Fraţii trebuiau să treacă prin pădure ca să ajungă la fâneţe. Serghei Ivanovici admira tot timpul frumuseţea pădurii, cu frunziş bogat. Arăta fratelui său ba un tei bătrân, întunecat în partea umbroasă, smălţat cu codiţe galbene, gata să înflorească, ba mlădiţele tinere ale copacilor, crescute în anul acela, strălucind ca smaragdul. Lui Levin nu-i plăcea să vorbească sau să asculte vorbindu-se despre frumuseţile naturii. Pentru dânsul, cuvintele despuiau de frumuseţe ceea ce vedea. Încuviinţând ceea ce spunea fratele său, Konstantin Dmitrici începu să se gândească la altceva. După ce trecură pădurea, atenţia lui se îndreptă asupra unei pârloage de pe o movilă, aici acoperită cu iarbă galbenă, dincolo bătătorită şi împărţită în pătrăţele – parte arată, parte plină de grămezi de gunoi. Trecu un şir de căruţe, şi Levin le numără şi rămase mulţumit că se va căra tot ceea ce trebuia. Când văzu fâneţele, gândul lui sări la cosit. Cositul fânului îl interesa totdeauna în chip deosebit. Apropiindu-se de fâneaţă, Konstantin opri calul. Roua dimineţii mai stăruia pe iarba înaltă şi deasă. Ca să nu-şi ude picioarele, Serghei Ivanovici rugă pe Levin să-l ducă cu cabrioleta, prin fâneaţă, până la un tufiş de răchită, unde «cădeau» bibani. Oricât de rău îi părea să calce iarba, Konstantin intră în fâneaţă. Iarba înaltă se înfăşură, moale, în jurul roţilor şi pe picioarele calului, presărând cu seminţe spiţele şi butucii uzi ai cabrioletei. Fratele său se aşeză sub o tufă şi-şi desfăşură undiţele, iar Levin îşi duse calul mai departe, să-l lege, şi intră în marea de ierburi verzi-cenuşii, neclătinate de vânt. În locurile inundabile, iarba mătăsoasă, cu seminţe care dădeau în copt, îi ajungea până aproape de brâu. După ce străbătu fâneaţă de-a curmezişul, Levin ieşi la drum, unde întâlni un bătrân cu un ochi umflat, care ducea o roiniţă cu albine. — Ce e? Nu cumva le-ai prins, Fomici? îl întrebă Levin. — Da de unde, Konstantin Dmitrici! Sunt ale mele. De-am putea să ni le păzim pe-ale noastre! Au plecat a doua oară… Bogdaproste că le-au prins băieţii care ară la dumneavoastră. Au deshămat un cal şi le-au ajuns… — Ei, ce spui, Fomici? Să cosim, ori să mai aşteptăm? — Ce să spun? După noi ar fi să aşteptăm până la Sân Petru. Da dumneavoastră cosiţi totdeauna mai devreme. Să vă ajute Dumnezeu! Iarba-i bună. Au să aibă vitele unde paşte. — Dar ce crezi despre vreme? — Asta-i în mâna lui Dumnezeu. Poate că o să fie şi vreme frumoasă… Levin se întoarse la fratele său. Nu «cădea» nimic. Dar Serghei Ivanovici nu se plictisea şi era în cea mai bună dispoziţie sufletească. Levin îşi dădea seama că, aţâţat de discuţia cu doctorul, Serghei avea chef de vorbă. El, dimpotrivă, ar fi vrut să plece cât mai repede acasă pentru a porunci pe a doua. zi adunarea cosaşilor, hotărând dacă va începe ori nu cositul – grija lui de căpetenie acum. — Ce zici? Mergem? îl întrebă Levin. — De ce să ne grăbim? Să mai stăm. Ia uite cum te-ai udat! Cu toate că peştele nu cade la undiţă, e frumos aici. Orice vânătoare e frumoasă, fiindcă se petrece în natură. Ce minunată e apa asta, luceşte ca oţelul! zise Serghei. Malurile acoperite de ierburi, aduse el, îmi aduc aminte de o ghicitoare. Ştii care? Iarba spune apei: legănate suntem, legănate, şi de vânt bătute… — Nu cunosc ghicitoarea asta, răspunse posac Levin.   III   — Ştii, m-am gândit la tine, urmă Serghei Ivanovici. Ceea ce se petrece în judeţul vostru e din cale-afară de fără noimă. Mi-a spus-o doctorul. Băiatul ăsta nu-i prost de loc! Ţi-am spus-o şi ţi-o mai spun: faci rău că nu te duci la adunări şi, îndeobşte, că te-ai depărtat de zemstvă. Dacă oamenii cumsecade au să se dea la o parte, totul are să meargă bineînţeles anapoda. Dăm bani, dar banii merg pe lefuri. Şi n-avem nici şcoli, nici felceri, nici moaşe, nici farmacii… N-avem nimic. — Am încercat, dar nu mai pot! spuse Levin încet şi în silă. Ce vrei să fac? — Cum nu mai poţi? Mărturisesc că nu te înţeleg. Nu admit nici nepăsarea, nici nepriceperea. Atunci să fie cumva numai din lene? — Niciuna, nici alta. Am încercat şi am văzut ca nu pot face nimic, răspunse Levin. Nu prea asculta cu luare-aminte ceea ce spunea fratele său. Uitându-se peste gârlă, pe arătură, Levin zări ceva negru, însă nu se putu lămuri dacă era un cal sau logofătul călare. — Dar de ce nu poţi face nimic? Ai încercat o dată. N-ai izbutit din punctul tău de vedere şi te-ai şi resemnat. Se poate să n-ai amor-propriu! — Nu concep amorul-propriu în privinţa asta, zise Levin adânc atins de cuvintele fratelui său. Dacă la universitate mi s-ar fi spus că alţii înţeleg calculul integral, iar eu nu-l înţeleg, atunci ar fi putut fi vorba de amor-propriu. Dar aici e nevoie în primul rând să fii încredinţat că ai însuşirile care se cer pentru astfel de treburi şi mai ales să crezi că aceste lucruri sunt foarte importante. — Cum? Vrei să spui că nu sunt importante? îl întreba Serghei Ivanovici, jignit ca fratele sau socotea neînsemnat un lucru care-l preocupa pe el şi fiindcă nici nu asculta bine ce-i spunea. — Mie nu mi se par importante şi nu mă pasionează, ce să fac? răspunse Levin, desluşind că ceea ce zărise era logofătul, care fără îndoială dăduse drumul oamenilor de la arat. Aceştia întorceau plugurile. «Oare au şi isprăvit aratul?» gândi el. — Dar ascultă ce-ţi spun, urmă fratele cel mai mare, a cărui faţă frumoasă şi inteligentă se întunecă. Totul are o margine. E foarte bine să fii un original, un om sincer, şi să nu-ţi placă făţărnicia, ştiu asta… Dar ceea ce spui tu ori n-are sens, ori are un sens foarte urât. Cum poţi socoti neînsemnat faptul că poporul acesta pe care-l iubeşti, după cum susţii… «N-am susţinut niciodată», îşi zise în gând Konstantin Levin. — …moare fără niciun ajutor medical. Nişte babe nepricepute moşesc copiii şi-i lasă să moară, poporul e împotmolit în neştiinţă şi e la cheremul oricărui conţopist. Iar tu ai în mână mijlocul de a-i veni în ajutor, dar n-o faci, fiindcă din punctul tău de vedere asta n-are nicio importanţă. Serghei Ivanovici îi puse dilema: — Ori eşti atât de înapoiat, încât nu eşti în stare să-ţi dai seama de tot ce-ai putea face, ori nu vrei să faci nimic, ca să nu-ţi tulburi liniştea, vanitatea sau mai ştiu eu ce… Konstantin Levin simţi că nu-i mai rămăsese decât să se resemneze sau să-şi recunoască lipsa de interes pentru binele obştesc – ceea ce-l jigni şi-l necăji. — Poate şi una, şi alta, rosti Levin cu hotărâre. Nu văd că s-ar putea… — Cum? Administrând banii mai cu socoteală, nu s-ar putea da un ajutor medical? — Cred că nu… Faţă de cele patru mii de verste pătrate ale judeţului nostru, cu viscolele noastre şi cu noroaiele de primăvară, cu perioadele de muncă, nu văd putinţa de a se da ajutor medical peste tot. De altfel, n-am nicio încredere în medicină… — Alta!… N-ai dreptate… Am să-ţi dau mii de exemple… Dar şcolile? — La ce ne trebuie şcoli? — Ce spui? Te mai poţi îndoi de foloasele învăţăturii de carte? Dacă-i bună pentru tine, e bună şi pentru alţii. Konstantin Levin se simţea strâns cu uşa; de aceea se înfierbântă şi exprimă, fără să vrea, adevăratul motiv al nepăsării sale faţă de binele obştesc. — Toate astea poate-s bune, dar de ce să mă îngrijesc de înfiinţarea unor centre medicale de care n-am să mă folosesc niciodată şi de înfiinţarea unor şcoli unde n-am să-mi trimit copiii… unde nici ţăranii nu vor să şi-i trimită? Şi încă nici nu sunt încredinţat că trebuie trimişi – încheie Levin. Pe Serghei Ivanovici îl surprinse acest punct de vedere neaşteptat în legătură cu problema pe care o discutau, dar îşi făcu numaidecât un nou plan de atac. Tăcu un răstimp. Scoase din apă o undiţă, o aruncă în altă parte şi, zâmbind, se întoarse către fratele său: — Dă-mi voie… Mai întâi ai avut nevoie de centrul sanitar. Ai chemat chiar azi un medic al zemstvei pentru Agafia Mihailovna. — Totuşi, cred că o să rămână cu mâna strâmbă. — Vom vedea… Apoi un mujic cu carte ţi-ar fi un muncitor mai folositor, mai de preţ. — Ba nu, răspunse hotărât Konstantin Levin. Întreabă pe cine vrei, un muncitor cu carte lucrează mai prost. Apoi nici drumurile nu se pot drege; iar podurile, cum le construieşti, cum ţi le fură. — De fapt, zise încruntat Serghei Ivanovici, căruia nu-i plăcea să fie contrazis, mai ales când interlocutorul sărea de la una la alta şi aducea argumente noi, fără nicio legătură între ele, încât nu mai ştia la ce să răspundă, de fapt, nu e vorba de asta. Recunoşti că învăţământul e folositor poporului? — Recunosc, scăpă vorba Levin şi se gândi numaidecât că nu spusese ceea ce gândise. Simţi că, recunoscând aceasta, Serghei Ivanovici avea să întoarcă această vorbă împotrivă-i şi să-l constrângă a recunoaşte iarăşi că se contrazice. În ce chip îi va dovedi acest lucru nu ştia exact; ştia însă ca o va face neapărat, logic, şi aşteptă argumentarea lui. Argumentul a fost mult mai simplu decât se aşteptase Konstantin Levin. — Dacă-l recunoşti folositor, reluă Serghei Ivanovici, nu se poate, ca om cinstit, să nu ţii la această operă şi să nu vrei a lupta pentru ea. — Dar dacă nu recunosc această operă drept bună? răspunse Levin, roşind. — Cum? Dar adineauri ai spus… — Adică dacă n-o recunosc nici bună, nici cu putinţă! — Nu poţi să-ţi dai seama de asta, dacă nu-ţi dai osteneală să încerci. — Ei, să zicem, făcu Levin, deşi era de altă părere, să zicem că e aşa. Nu văd totuşi motivul pentru care m-aş strădui. — Adică cum? — Uite, dacă am început să vorbim, dă-mi o explicaţie din punct de vedere filosofic, adăugă Levin. — Nu înţeleg ce are a face asta cu filosofia! răspunse Serghei Ivanovici pe un ton care i se păru lui Levin că ar fi o tăgadă a dreptului său de a discuta filosofie. Aceasta îl scoase din fire. — Uite de ce, răspunse Levin cu aprindere. Cred că motorul tuturor acţiunilor noastre este. totuşi, interesul personal. Astăzi, ca nobil, nu văd în instituţiile zemstvei nimic care să ajute la buna mea stare. Drumurile nu sunt mai bune, şi nici nu pot fi. Caii mei mă duc şi pe drumuri proaste. Doctor şi centru sanitar nu-mi trebuie. N-am nevoie de judecător de pace. Nu apelez şi n-am să apelez niciodată la el. Şcolile nu numai că nu-mi sunt de niciun folos, dar îmi sunt dăunătoare – cum ţi-am mai spus. Pentru mine, instituţiile zemstvei se reduc la obligaţia să plătesc câte optsprezece copeici de deseatină, să merg la oraş, să dorm în ploşniţe şi să ascult tot felul de prostii şi de porcării, fără a fi împins de niciun interes personal. — Dă-mi voie, îl întrerupse Serghei Ivanovici. Niciun interes personal nu ne-a împins să luptăm pentru dezrobirea ţăranilor, dar cu toate acestea am luptat. — Nu! îl întrerupse Konstantin din ce în ce mai înfierbântat. Dezrobirea ţăranilor a fost altceva. Acolo a fost un interes personal. Am vrut să lepădăm jugul acesta, care ne apăsa pe noi, pe toţi oamenii cumsecade. Dar să fii delegat, să discuţi de câţi vidanjori e nevoie şi cum trebuie să se aşeze conductele într-un oraş în care nu stai! Să fii jurat şi să judeci un mujic care a furat o şuncă, ascultând şase ceasuri toate prostiile îndrugate de apărători şi de procurori! Să auzi pe preşedinte întrebând pe Moş Alioşa cel nătâng: «Recunoşti, domnule acuzat, faptul furtului de şuncă?» — «Ha?» Şi Konstantin Levin, în focul vorbei, începu să imite pe preşedinte şi pe Alioşa cel nătâng, fără să-şi dea seama că se abătuse de la subiect. Serghei Ivanovici ridică din umeri. — Ei, ce vrei să spui cu asta? — Vreau să spun numai că drepturile care mă privesc pe mine, care-mi ating interesele, le voi apăra oricând, din toate puterile mele. Atunci când jandarmii ne făceau percheziţii şi ne citeau scrisorile, nouă, studenţilor… eram gata să-mi apăr din răsputeri dreptul la învăţătură şi la libertate. Înţeleg serviciul militar, care atinge soarta copiilor şi a fraţilor mei, însăşi soarta mea. Sunt dispus să discut ceea ce ma priveşte pe mine. Să discut însă cum să repartizezi patruzeci de mii de ruble ale zemstvei sau să judec pe Alioşa cel nătâng, asta nu înţeleg şi nici nu pot s-o fac. Konstantin Levin vorbea de parcă i s-ar fi rupt zăgazul cuvintelor. Serghei Ivanovici zâmbi. — Dar mâine, dacă eşti dat în judecată, ţi-ar plăcea să fii judecat de vechea curte criminală? — N-am să fiu dat în judecată. N-am să spintec niciodată pe nimeni şi n-am nevoie de aşa ceva. Uite, urmă Levin sărind iarăşi la un alt subiect, să ştii că instituţiile zemstvei noastre şi celelalte de acelaşi fel seamănă pentru mine cu crengile de mesteacăn pe care le înfigem în pământ de Rusalii, în chip de pădure. Pădurile au crescut de la sine în Europa, iar mestecenii aceştia, eu nu-i pot uda din toată inima şi nici să cred în ei. Serghei Ivanovici ridică doar din umeri, arătându-şi prin acest gest nedumerirea: de unde au răsărit în discuţia lor mestecenii? Cu toate că înţelesese numaidecât ceea ce vroia să spună cu asta fratele său. — Iartă-mă, dar aşa nu se poate discuta, zise Serghei. Levin însă vroia să-şi justifice cusurul pe care şi-l cunoştea, şi anume: nepăsarea faţă de binele obştesc. De aceea adăugă: Cred că nicio activitate nu poate fi trainică, dacă nu se întemeiază pe interesul personal. E un adevăr general, filosofic, urmă el, repetând într-adins cuvântul filosofic, ca şi cum ar fi vrut să arate că şi el are dreptul, ca oricare altul, să discute filosofie. Serghei Ivanovici zâmbi din nou. «Are şi el o filosofie a lui, în slujba pornirilor sale», se gândi Koznîşev. — Lasă filosofia, zise Serghei. Scopul principal al filosofiei din toate veacurile a fost tocmai să găsească legătura care trebuie neapărat să existe între interesul personal şi cel obştesc. Dar asta e altceva; eu ţin să-ţi rectific comparaţia. Mestecenii despre care vorbeşti nu sunt înfipţi în pământ, ci o parte din ei sunt răsădiţi, iar altă parte – semănaţi. Trebuie să-i îngrijeşti cu băgare de seamă. Numai acele popoare au viitor, care-şi dau scama şi preţuiesc ceea ce e însemnat şi valoros în instituţiile lor, numai acele popoare pot fi numite istorice. Serghei Ivanovici mută chestiunea în domeniul filozofico-istoric, inaccesibil lui Levin, şi-i dovedi slăbiciunea punctului său de vedere. — În ceea ce priveşte faptul că treburile astea nu-ţi plac, te rog să mă ierţi, dar aici sunt de vină lenea noastră rusească şi boieria. Sunt convins că la tine e vorba de o rătăcire vremelnică. Are să-ţi treacă. Levin tăcea. Se simţea înfrânt din toate punctele de vedere. Îşi dădea seama, în acelaşi timp, ca fratele său nu înţelesese ceea ce vroise el să spună. Dar nu ştia de ce nu fusese înţeles: fiindcă nu se exprimase limpede, sau fiindcă fratele său nu vroise sau nu fusese în stare să-l înţeleagă. Nu încercă însă să adâncească gândurile acestea şi, fără să-şi mai contrazică fratele, începu să se gândească la cu totul altceva, la treburile lui personale. Serghei Ivanovici înfăşură ultima undiţă, dezlegă calul şi amândoi fraţii plecară.   [1] Cu inima la locul ei (fr.).  
Invierea de Lev Tolstoi Matei, Cap. 18, versetul 21. Atunci a venit la el Petru şi i-a zis: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi eu ierta-voi lui? Oare până de şapte ori?”   Matei, Cap. 18, versetul 22. Îi răspunde Iisus: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”.   Matei. Cap. 7, versetul 3. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar de bârna din ochiul tău nu-ţi dai seama?   Ioan. Cap. 8, versetul 7. Cine dintre voi este fără de păcat să arunce cel dântâi piatra asupra ei.   Luca. Cap. 6, versetul 40. Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit fi-va ca învăţătorul său.     PARTEA ÎNTÂI. I. Oricât se străduiau oamenii, îngrămădiţi câteva sute de mii pe o palmă de loc, să sluţească pământul pe care se înghesuiau, acoperindu-l cu piatră pentru a nu mai putea rodi nimic, smulgând orice firicel de iarbă ce se- neumeta să răsară, îmbâcsind văzduhul cu fum de cărbune şi petrol, ciopârţind copacii şi alungând din preajma lor toate animalele şi păsările – primăvara era tot primăvară, chiar şi la oraş. Soarele încălzea, iarba dădea colţ verde şi se înălţa oriunde n-o stârpea mâna omului, nu numai prin parcuri, dar şi printre dalele de piatră; mestecenii, plopii, mălinii îşi desfăceau frunzuliţele lipicioase şi înmiresmate; pe ramurile mugurate ale teilor plesneau bobocii plini de sevă; stăncuţele, vrăbiile, porumbeii ca în fiecare primăvară îşi clădeau voios cuiburile, iar muştele, înviorate de căldura soarelui, bâzâiau pe lângă ziduri. Plantele, păsările, gâzele, copiii, toţi erau veseli. Numai oamenii – cei vârstnici, cei în toată firea – nu încetau a se înşela şi a se chinui unii pe alţii şi pe ei înşişi. Pentru ei nu această dimineaţă de primăvară, această frumuseţe a lumii, dăruită de Dumnezeu spre fericirea tuturor vietăţilor – frumuseţe aducătoare de pace, bună înţelegere şi dragoste între oameni – era ceva sfânt şi însemnat, ci sfânt şi însemnat era ceea ce născociseră ei înşişi, pentru a se înstăpâni unii deasupra celorlalţi. Astfel, de pildă, în cancelaria închisorii guberniale nu erau socotite un lucru sfânt şi însemnat bucuria şi înduioşarea pe care primăvara le dăruieşte tuturor animalelor şi oamenilor; sfânt şi însemnat era faptul că în ajun se primise o dispoziţie scrisă, cu număr, antet şi parafă, prin care se ordona ca a doua zi dimineaţă, pe 28 aprilie, la ceasurile nouă, să fie aduşi la tribunal trei arestaţi – un bărbat şi două femei – deţinuţi în prevenţie. Una dintre aceste femei, socotită drept o primejdioasă criminală, trebuia să fie adusă singură. Deci, conformându-se acestei dispoziţii, pe 28 aprilie, la ceasurile opt, gardianul-şef al închisorii intră în coridorul întunecos şi urât mirositor al secţiei de femei. În urma lui venea pe acelaşi coridor o femeie cu părul cărunt şi creţ, cu faţa obosită, îmbrăcată într-o bluză cu galoane la mâneci şi strânsă cu o cingătoare cu paspoal albastru pe margine. Era supraveghetoarea-şefă. — După Maslova ai venit? întrebă ea, apropiindu-se o dată cu gardianul de serviciu de una dintre uşile celulelor ce dădeau pe coridor. Gardianul, zornăindu-şi cheile, descuie lacătul, deschise uşa celulei, din care răbufni un miros şi mai greu decât cel de pe coridor, şi strigă: — Maslova, la tribunal! Apoi închise iar uşa şi rămase locului, aşteptând. Până şi în curtea închisorii se simţea aerul proaspăt, înviorător al câmpiilor, adus de vânt în oraş. Pe coridor însă te apăsa o duhoare grea, fetidă, de excremente, catran şi putregai, care trezea în sufletul oricărui nou- venit un sentiment de tristeţe şi descurajare. Simţi aceasta până şi temnicera, deşi era deprinsă cu aerul stricat, căci intrând de afară pe coridor, o năpădiră deodată un fel de oboseală şi o dorinţă de somn. Din celulă se auzeau o larmă de glasuri femeieşti şi lipăit de picioare desculţe. — Haide, Maslova, mişcă mai repejor. N-auzi! strigă gardianul-şef prin uşa celulei. Peste câteva clipe, o femeie tânără, nu prea înaltă şi cu un piept bogat, ieşi pe uşă cu pas hotărât, se întoarse repede în loc şi se opri lângă gardianul-şef. Purta un halat cenuşiu, tras peste o fustă şi o bluză albă. În picioare avea ciorapi de bumbac şi cipici de puşcăriaşă, iar pe cap era legată cu un batic alb, de sub care se zăreau câţiva cârlionţi negri, scoşi cu siguranţă dinadins. Faţa femeii era palidă, albă, de o albeaţă caracteristică oamenilor care stau multă vreme închişi între ziduri şi care aminteşte albul mugurilor de cartofi ce încolţesc în beci. La fel de albe erau şi palmele mici şi late şi gâtul plin ce ieşea din gulerul larg al halatului. Acest obraz de o paloare mată te impresiona mai ales prin ochii negri, strălucitori, cu pleoapele puţin umflate, dar foarte vii, dintre care unul privea uşor saşiu. Femeia se ţinea dreaptă, cu pieptul plin scos în afară. Ajunsă în coridor, îşi lăsă uşor capul pe spate, se uită drept în ochii gardianului-şef şi rămase nemişcată, pregătită să îndeplinească orice poruncă. Gardianul-şef era gata să încuie camera, când se ivi prin crăpătura uşii un cap de femeie, descoperit, cu părul cărunt, cu faţa severă, palidă şi zbârcită. Bătrâna începu   să-i turuie ceva Maslovei, dar gardianul îi împinse uşa-n nas şi capul se făcu nevăzut. Dinăuntru se auziră hohote de râs. Maslova zâmbi şi ea şi se întoarse spre ferestruica zăbrelită a celulei. Bătrâna lipi capul de partea cealaltă a zăbrelelor şi zise cu glas răguşit: — Vezi să nu spui nimic de prisos; ţine-o una şi bună. — De s-ar sfârşi odată într-un fel; mai rău ca acum nu poate să fie, spuse Maslova, scuturând din cap. — Sigur c-o să se sfârşească într-un fel, şi nu în două, interveni gardianul cu superioritate de şef, încredinţat că are mult haz. După mine, marş! Ochiul din ferestruică dispăru, iar Maslova ieşi până în mijlocul coridorului şi, cu paşi mărunţi şi repezi, porni în urma gardianului-şef. Coborâră nişte trepte de piatră, trecură pe lângă celulele bărbaţilor – şi mai gălăgioase încă, şi mai puturoase ca ale femeilor – urmăriţi de ochi curioşi, pironiţi la ferestruicile uşilor, şi intrară în cancelarie, unde îi aşteptau doi gardieni înarmaţi. Slujbaşul din cancelarie îi întinse unuia dintre ei o hârtie duhnind a tutun şi-i spuse, arătând spre puşcăriaşă: — Ia-o în primire. Gardianul, un mujic de pe la Nijni-Novgorod, cu faţa roşie, ciupită de vărsat, vârî hârtia în manşeta mantalei şi, arătând cu capul spre deţinută, zâmbi şi-i făcu cu ochiul tovarăşului său, un ciuvaş cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Deţinuta şi cei doi gardieni coborâră alte trepte, îndreptându-se spre ieşirea principală. În poarta mare se deschise o uşiţă şi cei doi soldaţi cu puşcăriaşa, părăsiră curtea închisorii şi o porniră de-a lungul străzilor pavate ale oraşului. Birjarii, negustorii, bucătăresele, muncitorii, funcţionarii aflaţi pe stradă se opreau din mers, privind cu curiozitate puşcăriaşa; unii dădeau din cap, gândind: „Ian vezi unde ajungi, când nu eşti cinstit, cum suntem noi!” Copiii se uitau îngroziţi la răufăcătoare, liniştindu-se numai la gândul că e păzită de jandarmi şi nu mai poate pricinui niciun rău. Un ţăran, care tocmai vânduse nişte cărbuni şi se cinstise cu ceai la ceainărie, se apropie de ea, îşi făcu semnul crucii şi-i întinse un bănuţ. Femeia roşi, îşi lăsă capul în piept şi bolborosi ceva. Simţind privirile aţintite asupra sa, puşcăriaşa se uita cu coada ochiului, fără să-şi întoarne capul şi pe neobservate, la cei ce o priveau; atenţia oamenilor, pe care o stârnea în treacăt persoana ei, o înveselea. O înveselea şi aerul curat de primăvară, mai ales în comparaţie cu cel al închisorii. Era însă dureros să păşească pe caldarâm cu picioarele dezobişnuite să umble şi încălţate cu cipici lăbărţaţi de puşcăriaşă, aşa că încerca să calce cât mai cu fereală pe piatra caldarâmului, pe care o simţea dureros sub tălpi. Trecând prin faţa unui depozit de făină, era cât pe ce să dea peste unul dintre porumbeii ce ţopăiau nestingheriţi pe acolo; porumbelul se ridică în zbor şi, bătând din aripi, trecu pe lângă urechea puşcăriaşei, lăsând în urma lui o uşoară adiere. Puşcăriaşa zâmbi, apoi, amintindu-şi de starea în care se afla, oftă din adâncul sufletului.   ÎI. Povestea puşcăriaşei Maslova era dintre cele mai obişnuite. Maslova era fiica unei slujnice-iobage, nemăritate, care trăia pe lângă maică-sa, văcăriţă, în satul a două moşieriţe surori, amândouă fete bătrâne. Această femeie nemăritată dădea naştere în fiecare an unui copil şi, cum se întâmplă adesea la ţară, copilul era botezat şi în scurtă vreme murea de foame întrucât mama refuza să hrănească pruncul nedorit, care o încurca şi o împiedica să muncească. Aşa i-au murit cinci copii. Toţi au fost botezaţi, apoi lăsaţi să moară prin înfometare. Al şaselea copil, făcut cu un ţigan în trecere prin partea locului, a fost o fetiţă, care ar fi avut aceeaşi soartă, dacă nu se întâmpla ca una dintre domnişoarele bătrâne să intre într-o bună zi în staul, ca să dojenească văcăriţele pentru mirosul neplăcut de grajd pe care-l avea frişca. Acolo se afla culcată lehuza cu un prunc de toată frumuseţea lângă ea. Bătrâna domnişoară dojeni femeile şi pentru frişcă, şi pentru faptul c-a fost lăsată o femeie să nască în staul şi se pregătea tocmai să plece, când dădu cu ochii de copilaş; acesta îi plăcu atât de mult, încât se oferi să-i fie naşă. Boteză fetiţa, iar apoi, fiindu-i milă de ea, îi dădu în mai multe rânduri mamei, lapte şi bani, şi aşa se întâmplă că a rămas copila în viaţă. Domnişoarele bătrâne chiar îi spuneau „salvata”. Copila avea trei ani când maică-sa a căzut bolnavă şi a murit. Bunica, bătrâna văcăriţă, îşi creştea anevoie nepoţica, şi atunci bătrânele domnişoare o luară la ele. Fetiţa cu ochi negri se făcuse neobişnuit de vioaie şi frumuşică şi bătrânelor domnişoare le era drag de ea. Cea mai tânără şi mai bună la suflet dintre bătrânele domnişoare se numea Sofia Ivanovna. Ea era naşa fetiţei. Cea mai în vârstă, Maria Ivanovna, era o femeie mai aspră din fire. Sofia Ivanovna dichisea fetiţa, o învăţa să citească şi voia s-o ia copil de suflet. Maria Ivanovna era de părere că fetiţa trebuie să ajungă o slujnică destoinică şi de aceea era severă cu ea, o pedepsea şi chiar o bătea când era în toane rele. Astfel crescută de cele două moşieriţe, fiecare cu punctul ei de vedere, fetiţa ajunsese până la urmă pe jumătate slujnică, pe jumătate copil de suflet. Şi numele îi era pe potriva stării sale: nu i se spunea alintător – Katenka, dar nici grosolan – Katka, ci într-un fel intermediar – Katiuşa. Fata cosea, deretica odăile, curăţa icoanele cu praf de cretă, prăjea, râşnea şi servea cafeaua, spăla mărunţişuri şi uneori şedea împreună cu domnişoarele şi le citea. O peţeau destui flăcăi, ea însă nu-l voia pe niciunul dintre ei, simţind că traiul lângă un om care munceşte din greu n-ar fi prea fericit pentru ea, care gustase din huzurul vieţii boiereşti. Aşa a dus-o până la vârsta de şaisprezece ani. Când păşi în al şaptesprezecelea, sosi în vizită la domnişoarele ei un nepot de-al lor, student, prinţ bogat, şi Katiuşa se îndrăgosti de el, lucru pe care nu îndrăznea să-l mărturisească nici măcar sieşi. Peste doi ani, acelaşi nepot, în drum spre front, se abătu iar pe la mătuşile lui, zăbovi la ele patru zile şi în ajunul plecării o seduse pe Katiuşa. A doua zi îi strecură în palmă o hârtie de o sută   de ruble şi-şi văzu de drum. După cinci luni de la plecarea lui, fata se încredinţă că este însărcinată. Din ziua aceea, nimic nu i-a mai tihnit, fiind stăpânită doar de un singur gând: cum să scape de ruşinea ce o pândea; începu să le slujească în silă pe domnişoare, ba chiar, într-o bună zi – fără să ştie nici ea cum de s-a întâmplat — Îşi ieşi din fire. Le aruncă domnişoarelor în obraz o seamă de grosolănii, lucru de care se căi apoi şi le ceru să-i dea drumul să plece. Domnişoarele, foarte nemulţumite de ea, i-au împlinit voia. Plecând de la ele, fata se tocmi slujnică la şeful de secţie, unde nu rămase decât trei luni, pentru că poliţaiul, un bătrân de cincizeci de ani, începu să-i dea târcoale şi, într-o bună zi, când omul se arătă mai îndrăzneţ, ea îşi pierdu cumpătul, îl făcu tâmpit şi diavol bătrân şi-l îmbrânci cu atâta furie în piept, încât îl trânti la podea. Fu dată afară pentru mojicie. Nu mai avea cum să-şi caute alt loc, căci i se apropia sorocul, astfel că se aciuă în sat, la o văduvă, care făcea negoţ de vin şi era şi moaşă. Naşterea fu uşoară. Numai că moaşa, care moşise în sat o femeie bolnavă, o molipsi de febra puerperală; iar pruncul, un băieţel, fu trimis la un leagăn de copii, unde după spusele bătrânei care îl dusese, se prăpădi imediat ce ajunse acolo. Toată averea Katiuşei, când s-a mutat la moaşă, era de o sută douăzeci şi şapte de ruble: douăzeci şi şapte câştigate de ea şi o sută primite de la seducătorul ei. Când plecă însă de la moaşă, nu mai avea decât şase ruble. Nu ştia să chibzuiască banii – cheltuia pentru ea şi dădea şi altora, oricui i-ar fi cerut. Moaşa îi ceru pentru două luni de găzduire, mâncare şi ceai – patruzeci de ruble; douăzeci şi cinci de ruble cheltuise cu trimisul copilului, patruzeci de ruble îi mai ceruse moaşa împrumut, să-şi cumpere o vacă, vreo douăzeci de ruble se duseră aşa, pe zaharicale şi pe rochii, astfel că, o dată sănătoasă, Katiuşa se trezi fără niciun ban şi trebui să-şi caute un loc de muncă. Îl găsi la şeful ocolului silvic. Acesta era un om însurat, dar, ca şi poliţaiul, din prima zi începu să-i dea târcoale Katiuşei. Ei îi era silă de el şi căuta să-l ocolească. Omul era însă mai viclean decât Katiuşa şi mai cu experienţă şi, în calitate de stăpân, putea s-o trimită unde avea chef. Până la urmă prinse o clipă prielnică şi îşi bătu joc de ea. Nevastă-sa află şi într-o bună zi, prinzându-şi bărbatul în odaia Katiuşei, sări s-o bată. Aceasta nu se lasă şi se încinse o păruială, în urma căreia fata fu izgonită din casă, fără să primească nicio leţcaie. Atunci Katiuşa plecă la oraş, unde trase la o mătuşă de-a ei. Bărbatul mătuşii era legător de cărţi şi cândva o dusese bine, acum însă îşi pierduse toţi muşteriii, căzuse în patima beţiei şi dădea ultimul gologan pe băutură. Mătuşa ţinea o mică spălătorie, din al cărei venit îşi hrănea copiii şi pe beţivul de bărbatu-său. Maslovei îi propuse să intre la ea ca spălătoreasă. Văzând însă ce viaţă trudnică duceau femeile care lucrau la mătuşă-sa, Maslova se codi, căutându-şi între timp pe la birourile de plasare un loc de servitoare. Până la urmă se tocmi la o cucoană care avea doi băieţi, elevi de liceu. După o săptămână de lucru, băiatul cel mare, un tânăr cu mustăcioară, elev în clasa a şasea de liceu, îşi lăsă baltă învăţătura şi începu să se lege de Maslova. Maică-sa o învinovăţi de toată întâmplarea pe Maslova şi îi făcu   socoteala. Tot căutând fără succes un alt loc, se întâmplă într-o bună zi să întâlnească la biroul de plasare o cucoană simandicoasă, cu braţele şi degetele dolofane încărcate de brăţări şi inele. Cucoana, aflând că Maslova e în căutarea unui loc, îi dădu adresa ei, invitând-o să treacă pe la ea. Maslova se duse. Cucoana o primi călduros, o ospătă cu plăcintuţe şi cu o băutură dulce, apoi îşi trimise servitoarea undeva cu un bileţel. Spre seară apăru un domn înalt, cu părul lung şi sur şi cu o barbă căruntă; bătrânul vizitator se aşeză îndată lângă Maslova şi, zâmbind şi privind-o cu ochi aprinşi, începu s-o cerceteze şi să glumească împreună cu ea. Stăpâna casei îl chemă într-o odaie alăturată şi Maslova o auzi spunându-i: „E prospeţică, de la ţară”. Apoi, stăpâna o chemă pe Maslova şi-i spuse că domnul este scriitor, că are bani foarte mulţi şi că n-o să precupeţească nimic, dacă ea va şti să-i fie pe plac. Fata fuse pe placul lui şi scriitorul îi dădu douăzeci şi cinci de ruble, promiţându-i c-or să se mai vadă deseori. Banii se topiră foarte repede, o parte la plata găzduirii la mătuşă-sa şi restul pe o rochie nouă, pălărioară şi panglici. Peste câteva zile, scriitorul trimise pentru a doua oară după ea. Maslova se duse. El îi dădu iarăşi douăzeci şi cinci de ruble şi-i propuse să se mute într-o locuinţă separată. Locuind în casa închiriată de scriitor, Maslova se îndrăgosti de un băiat de prăvălie, om foarte vesel care locuia în aceeaşi curte. I-o spuse chiar ea scriitorului şi se mută într-un mic apartament. Flăcăul însă, care-i făgăduise s- o ia în căsătorie, plecă într-o bună zi la Nijni, fără să-i spună nimic, părăsind- o, şi Maslova rămase singură. Vru să-şi păstreze mai departe locuinţa, însă nu i s-a îngăduit. Inspectorul de poliţie îi declară că nu poate trăi aşa mai departe decât dacă îşi face condicuţă şi se prezintă periodic la controlul medical. Atunci Maslova se întoarse iarăşi la mătuşă-sa. Aceasta, văzând-o cu rochie nouă, cu pelerină şi pălărie, o primi cu respect şi nu mai îndrăzni să-i ofere un loc de spălătoreasă la ea, socotind că nepoată-sa s-a ridicat pe o treaptă socială mai înaltă. Pentru Maslova, de fapt, nici nu se mai punea alternativa de a fi spălătoreasă. Se uita acum cu milă la viaţa de ocnaşe pe care o duceau la mătuşă-sa spălătoresele, palide, cu braţele slabe, dintre care unele se oftigiseră, tot spălând şi călcând în aburi şi căldură de treizeci de grade, cu ferestrele larg deschise vara şi iarna, şi se îngrozea la gândul că ar fi putut să intre şi ea într-o asemenea ocnă. Tocmai în această perioadă deosebit de grea, când Maslova nu izbutea să-şi găsească niciun protector, se întâlni cu o proxenetă, care căuta fete pentru casele de toleranţă. Cu fumatul, Maslova se deprinsese de mult, iar în ultimul timp al legăturii sale cu băiatul de prăvălie şi după ce acesta o părăsise, se obişnuise să mai şi bea. Băutura îi plăcea nu numai la gust, ci mai ales fiindcă o ajuta să-şi uite toate suferinţele îndurate şi-i dădea o îndrăzneală şi un sentiment al propriei demnităţi, care-i lipseau când era trează. Când nu bea, era întotdeauna copleşită de tristeţe şi ruşine. Proxeneta o pofti cu mătuşa ei la o masă şi, după ce o îmbătă pe Maslova, îi propuse să lucreze în cea mai bună casă din oraş, arătându-i toate avantajele şi privilegiile acestei situaţii. Maslova trebuia să aleagă între   situaţia umilitoare de servitoare, în care avea să fie, fără îndoială, urmărită de stăruinţele bărbaţilor şi, deci, împinsă spre legături adulterine tainice şi temporare, şi o situaţie asigurată, liniştită, legiferată, cu alte cuvinte, o prostituţie pe faţă, protejată de lege şi bine plătită; ea o alese pe cea din urmă. Apoi i se părea că în felul acesta se va răzbuna pe seducătorul său, pe băiatul de prăvălie şi pe toţi cei care îi făcuseră rău. O mai ispitea un lucru, care de fapt a fost hotărâtor – proxeneta îi spuse că va putea să-şi comande orice rochie va dori: de catifea, de tafta, de mătase, rochii de bal, decoltate, cu umeri şi braţe goale. Şi când se văzu în închipuire îmbrăcată cu o rochie galbenă de mătase, cu decolteul garnisit cu catifea neagră, Maslova nu mai putu rezista şi-şi dădu actul de identitate proxenetei. Aceasta, chiar în aceeaşi seară, tocmi o birjă şi o duse într-o casă foarte cunoscută, ţinută de o oarecare Kitaeva. Din clipa aceea, începu pentru Maslova acea viaţă de neîncetată încălcare a poruncilor dumnezeieşti şi omeneşti, pe care o duc sute şi sute de mii de femei, nu numai cu autorizaţia conducerii statului, preocupată de binele cetăţenilor, dar chiar sub protecţia ei; viaţa care se sfârşeşte pentru nouă femei din zece cu boli chinuitoare, bătrâneţe prematură şi moarte. Dimineaţa şi ziua, somn greu după orgiile nopţii. Pe la ceasurile trei, patru, trezirea moleşită într-un pat murdar; sifon şi cafea după beţie; trândăveală searbădă prin odăi, în capot, cămaşă sau halat, aruncând câte o privire pe fereastră, de după perdea; vorbe urâte, schimbate leneş cu colegele; apoi spălatul, parfumatul şi unsul trupului, pomădatul părului, probarea rochiilor, cearta din pricina lor cu patroana; cercetarea în oglindă, sulemenitul feţei, al sprâncenelor; îmbuibarea cu mâncăruri grase şi cu dulciuri; apoi îmbrăcatul în rochii de mătase, ţipătoare şi decoltate; ieşirea în salonul împodobit, puternic luminat; venirea oaspeţilor; muzică, dans, bomboane, vin, tutun şi prostituţie practicată cu bărbaţi tineri, de vârstă mijlocie, adolescenţi, şi bătrâni ramoliţi, burlaci, oameni însuraţi, negustori, vânzători, bolnavi, beţi, treji, grosolani sau drăgăstoşi, militari, civili, studenţi, liceeni – oameni de toate vârstele, caracterele, obârşiile. Larmă, glume, bătăi, muzică, vin şi tutun, tutun şi vin şi iar muzică din seară până în zori. Şi abia dimineaţa, eliberarea de toate şi somnul greu şi adânc. Şi aşa zi de zi, toată săptămâna. Apoi, la sfârşitul fiecărei săptămâni, vizita la secţia sanitară de sector, unde funcţionarii şi doctorii statului, uneori cu seriozitate şi rigoare, alteori cu chef de glumă, jignind pudoarea firească dată ca pavăză împotriva răului oamenilor şi chiar animalelor, făceau controlul acestor femei, eliberându-le permisul scris de a săvârşi mai departe, împreună cu complicii lor, de-a lungul săptămânii viitoare, aceleaşi păcate cu care se îndeletniciseră toată săptămâna trecută. Şi începea o altă săptămână, la fel cu cea de mai înainte. Şi aşa în fiecare zi, iarnă, vară, în zilele de lucru, ca şi în cele de sărbătoare. Astfel a trăit Maslova şapte ani. În timpul acesta a schimbat două case de toleranţă şi a fost o dată internată la spital. În al şaptelea an de vieţuire prin case de toleranţă şi la opt ani după primul ei pas greşit, în vârstă fiind de douăzeci şi şase de ani, se întâmplă acel fapt pentru care fusese arestată şi   era dusă acum la judecată, după şase luni de închisoare printre hoţi şi criminali. III. În timp ce Maslova, istovită de atâta mers, se apropia cu escorta sa de clădirea tribunalului districtual, nepotul fostelor ei stăpâne, prinţul Dmitri Ivanovici Nehliudov, cel care o sedusese, stătea încă tolănit în patul lui înalt, cu saltea de puf peste somiera cu arcuri, între cearşafuri mototolite, într-o cămaşă de noapte de olandă, curată, cu piepţii în cute fine frumos călcate, şi fuma alene o ţigară. Cu privirea pironită în gol se gândea la cele ce avea de făcut în acea zi şi la cele întâmplate cu o zi înainte. Amintindu-şi de seara din ajun, petrecută la Korceaghini, oameni bogaţi şi cu vază, cu a căror fiică toată lumea aştepta să se căsătorească, Nehliudov oftă şi, aruncând ţigara, vru să scoată alta dintr-un portţigaret de argint, dar se răzgândi; îşi coborî din pat picioarele albe şi îngrijite, dibui papucii, îşi aruncă pe umeri halatul de mătase, şi cu paşi greoi, grăbiţi, se îndreptă spre odaia de toaletă alăturată, pătrunsă de miros de apă de colonie, parfum, creme şi pomezi. Îşi spălă dinţii, mulţi dintre ei plombaţi, periindu-i cu un praf anume, îi dăţi cu apă de gură parfumată, apoi începu să se spele şi să se frece cu felurite prosoape. Se spălă pe mâini cu săpun parfumat, îşi curăţă cu periuţa unghiile lungi. Îşi spălă la un lavoar mare de marmură faţa şi gâtul plin şi trecu într-o altă odaie vecină, unde îl aştepta duşul. După ce îşi răcori cu apă rece trupul alb, musculos şi cam îngreuiat de grăsime, se şterse cu un prosp mare, pluşat, se îmbrăcă în rufăria imaculată şi frumos călcată, se încălţă cu ghetele lustruite lună şi se aşeză în faţa oglinzii unde începu să-şi perie, cu două perii odată, bărbuţa neagră, cârlionţată, şi părul inelat, uşor rărit pe frunte. Toate lucrurile lui – rufăria, hainele, încălţămintea, cravatele, acele, butonii – erau de cea mai bună calitate, fine, discrete, trainice şi scumpe. Nehliudov luă din vreo duzină de cravate şi tot atâtea ace pe cele dintâi care-i picară sub mână – cândva preocuparea de a le alege era ceva nou pentru el şi-i făcea plăcere, acum însă nu mai prezenta niciun interes – îşi îmbrăcă hainele periate, pregătite pe un scaun, şi se îndreptă, dacă nu destul de înviorat cel puţin curat şi parfumat, spre sufrageria mare al cărei parchet fusese lustruit chiar în ajun de către trei mujici; se găseau acolo un bufet enorm de stejar şi o masă mare, tot de stejar, cu picioare masive, sculptate în formă de labe de leu, care-i dădeau un aspect impunător. Pe această masă, acoperită cu o faţă de masă subţire, scrobită, cu monograma brodată, îl aşteptau un ibric mare de argint cu cafea aromată, zaharniţa tot de argint, un castronaş cu caimac şi un coşuleţ cu pâiniţe calde, pişcoturi şi pesmeciori. Lângă tacâm erau scrisorile abia primite, ziarele şi ultimul număr din Revue des deux mondes. Tocmai când Nehliudov se pregătea să-şi deschidă corespondenţa, în uşă se arătă o femeie în vârstă, cam grasă, în doliu, cu o eşarfă de dantelă pe cap, ce-i acoperea cărarea, în jurul căreia părul se rărise. Era Agrafena Petrovna, camerista răposatei mame a lui Nehliudov – moartă nu de mult chiar în această casă – şi care rămase acum pe lângă fiu în calitate de menajeră.   Agrafena Petrovna petrecuse în răstimpuri cu mama lui Nehliudov vreo zece ani în străinătate şi avea ţinuta şi purtările unei cucoane. Locuia în casa Nehliudovilor din copilărie şi-l ştia pe Dmitri Ivanovici încă de pe vremea când acesta era încă Mitenka. — Bună dimineaţa, Dmitri Ivanovici. — Bună ziua, Agrafena Petrovna. Ce noutăţi ai? întrebă Nehliudov în glumă. — O scrisoare de la prinţesă, de la cea bătrână sau de la cea tânără, nu ştiu. A adus-o de mult camerista, aşteaptă răspunsul la mine în odaie, spuse Agrafena Petrovna, întinzându-i scrisoarea şi zâmbind cu înţeles. — Bine, îndată, răspunse Nehliudov, luând scrisoarea şi, băgând de seamă zâmbetul Agrafenei Petrovna, se posomorî. Zâmbetul Agrafenei Petrovna însemna că scrisoarea era de la tânăra prinţesă Korceaghina, pe care, socotea ea, Nehliudov avea de gând s-o ia în căsătorie. Şi tocmai această presupunere, exprimată prin zâmbetul Agrafenei Petrovna, îi era neplăcută lui Nehliudov. — Atunci să-i spun să aştepte. Agrafena Petrovna, ochind măturica de adunat firmiturile de pe masă, care nu era aşezată la locul ei, o mută unde se cuvenea, şi ieşi maiestuos din odaie. Nehliudov deschise scrisoarea parfumată şi începu s-o citească. „Ţinând seama de obligaţia pe care mi-am luat-o de a fi memoria dumitale – era scris pe o foaie groasă de hârtie cenuşie, dinţată pe margini, cu un scris ascuţit, dar lăbărţat, – îţi amintesc că astăzi, 28 aprilie, trebuie să fii la curtea cu juri şi deci nu ne vei putea însoţi dimpreună cu Kolosov la galeria de tablouri, după cum, cu obişnuita dumitale uşurătate, ne-ai promis ieri; a moins que vous ne soyez dispose a payer a la cour d’assises les 300 rubles d’amende, que vous vous refusez pour voire cheval1 pentru faptul de a nu te fi prezentat la vreme. Mi-am adus aminte de aceasta ieri, îndată ce-ai plecat. Aşadar, ţine minte. Prinţesa M. Korceaghina” Pe partea cealaltă era adăugat:, Maman vous fait dire que votre couvert vous attendra jusqu’ a la nuit. Venez absolument a quelle heure que cela soit.2 M. K.” Nehliudov se încruntă. Biletul se încadra şi el în acea tactică iscusită, dusă de două luni de către prinţesa Korceaghina, cu scopul de a-l învălui tot mai strâns într-o reţea de nevăzute legături. Iar Nehliudov, pe lângă nehotărârea în faţa căsătoriei, obişnuită oamenilor nu prea tineri şi nici prea îndrăgostiţi, mai avea un motiv puternic, care-l împiedica să facă acum o cerere în căsătorie, chiar dacă s-ar fi decis la aceasta. Motivul nu era faptul de a fi sedus-o pe Katiuşa cu zece ani în urmă şi de a fi părăsit-o – lucrul acesta era cu totul uitat şi nu putea constitui pentru el o piedică de a se căsători; motivul era legătura sentimentală pe care o avea cu o femeie măritată, pe care o rupsese de fapt, deşi dânsa socotea că nu s-a sfârşit totul între ei.   Nehliudov era foarte timid cu femeile, dar tocmai timiditatea lui trezise în această femeie măritată dorinţa de a-l cuceri. Doamna era soţia mareşalului nobilimii din ţinutul unde luase şi Nehliudov parte la alegeri. Ea îl atrăsese într-o aventură sentimentală, care pe zi ce trecea era pentru Nehliudov mai pasionată şi în acelaşi timp mai respingătoare. La început, Nehliudov nu putuse rezista ispitei, iar apoi, simţindu-se vinovat faţă de ea, nu putuse rupe legătura fără încuviinţarea ei. Acesta era motivul care-l făcea să nu se simtă liber a cere mâna tinerei prinţese Korceaghina, chiar dacă ar fi dorit-o. Pe masă, în faţa lui, tocmai se găsea o scrisoare de la soţul acestei femei. Văzând ştampila poştei şi recunoscând scrisul, Nehliudov roşi şi simţi în aceeaşi clipă înviorarea pe care o încerca ori de câte ori îl pândea vreo primejdie. Tulburarea lui era însă neîntemeiată: soţul, mareşalul nobilimii din ţinutul în care Nehliudov îşi avea cele mai mari proprietăţi, îl înştiinţa că la sfârşitul lunii mai va avea loc o adunare extraordinară a zemstvei şi-l ruga să vină neapărat donner un coup d’epaule3 la această adunare, unde aveau să fie puse probleme importante în chestiunea şcolilor şi a drumurilor vicinale, la discutarea cărora se prevedea o serioasă opoziţie a reacţiunii. Mareşalul era un liberal şi împreună cu alţi câţiva nobili care-i împărtăşeau ideile, lupta împotriva reacţiunii instalate în timpul lui Alexandru al III-lea şi, fiind absorbit cu totul de această luptă, nu ştia nimic despre necazurile sale casnice. Nehliudov îşi aminti de toate clipele chinuitoare legate într-un fel sau altul de acest om: îşi aminti cum îşi închipuise o dată că soţul a aflat totul şi cum se pregătise să se bată în duel cu el, foarte hotărât să tragă în aer; apoi de o scenă înfiorătoare, în care ea, într-un acces de disperare, alergase să se înece în iazul din grădină, iar el fugise s-o caute. „Nu pot să mă duc nicăieri, nici să fac nimic, până ce nu voi avea răspunsul ei”, gândi Nehliudov. Cu o săptămână în urmă îi scrisese o scrisoare categorică, în care îşi recunoştea vina şi se arăta gata s-o ispăşească în orice chip ar voi ea, totuşi, spre binele ei chiar, socotea legătura lor ruptă pentru totdeauna. La această scrisoare tot aştepta răspuns. Faptul că el întârzia era, într-un fel, un semn bun. Dacă n-ar fi primit să rupă legătura, i-ar fi răspuns, desigur de mult, sau ar fi venit personal cum mai făcuse de atâtea ori. Nehliudov auzise că se afla acum la ei un oarecare ofiţer care-i făcea curte, ceea ce pe de o parte îi stârnea gelozia, iar pe de altă parte îl bucura, dându-i speranţa că se va putea elibera de această minciună apăsătoare. A doua scrisoare era de la administratorul-şef al moşiilor sale. Acesta îi scria că trebuie neapărat să vină personal ca să ia în primire moştenirea şi, afară de asta, să hotărască în ce fel va fi administrată averea mai departe – ca pe timpul răposatei prinţese sau aşa cum îi propusese el pe vremuri prinţesei înseşi şi îi propunea acum prinţului: mărind inventarul şi lucrând tot pământul care se dădea până acum în dijmă ţăranilor în nume propriu. Administratorul scria că acest fel de exploatare ar fi mult mai rentabil. Îşi cerea totodată scuze pentru mica întârziere a expedierii celor trei mii de ruble, pe care se cuvenea să le trimită la fiecare întâi ale lunii, şi aveau să vină cu poşta următoare. Întârzierea se datora ţăranilor rău   platnici, care în delăsarea lor ajunseseră până acolo, încât se văzu silit să apeleze la autorităţi. Scrisoarea îl bucură şi-l supără totodată. Îl bucură şi-i făcea plăcere să se simtă proprietarul unei averi considerabile, dar faptul îl şi supăra fiindcă în prima tinereţe fusese un entuziast adept al lui Herbert Spencer4 şi, mare proprietar de pământ, fusese adânc impresionat de ideile acestuia din Social Statics5, care afirmau că dreptatea nu admite proprietatea individuală asupra pământului. Cu sinceritatea şi dârzenia caracteristică tinereţii, nu numai că susţinuse atunci, în discuţii, că pământul nu poate fi obiectul proprietăţii private, nu numai că, la universitate fiind, scrisese o lucrare pe această temă, dar chiar dăruise ţăranilor o mică moşioară care-i aparţinea lui, ca moştenire de la tatăl său, nevrând să contravină convingerilor sale. Acum, devenind prin moştenirea averii mamei sale un latifundiar, avea de ales: ori să renunţe la proprietatea sa, cum făcuse acum zece ani cu cele două sute de deseatine moştenite de la tatăl său, ori să-şi recunoască tacit concepţiile de până atunci drept false şi greşite.