Povestiri istorice

Legenda Mănăstirii Putna Cică trăia în chilia aceasta un călugăr: Daniil Săhastru. Îi zicea lumea săhastru, pentru traiul său singur. Acesta a fost coborât din cer de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor rătăciți prin pustietatea aceasta. El nu mânca aproape nimica. Într-o seară veni peste dealul acesta, pe apa Vițeului, Ștefan și cu un argat de-al său. El a fost dovedit de dușmani și căta loc de odihnă. Și s-a așezat să se odihnească pe piatra aceea mare. Cum sta el așa, iacă vede o lumină în fereastră la săhastru, căci atunci el își făcea rugăciunea sa de seară. Îndată ei merg către chilie, căci erau tare flămânzi. Ajunși acolo, Ștefan bate în ușă. – Cine-i acolo? întreabă Daniil. – Om bun, răspunde Ștefan. – Dacă e om bun, să intre! El intră înăuntru. – Ce ai pățit, de-ai venit și pe la mine? Năcăjit și amărât cum era, nu zise nimic. – Eu știu ce-i cu tine. De mă asculți ce ți-oi spune eu, să știi că dovedești păgânătatea. Altminteri e rău! – Jur pe feciorul meu că ți-oi asculta toate poruncile! – Atunci, pune urechea la piciorul meu cel stâng! Ce auzi? – Ce s-aud? Numai plânsete și jăluiri. – Bine zici! Acestea, Ștefane, să știi că-s jăluirile țării! Pune acum urechea la piciorul meu drept! Amu ce auzi? – Amu aud cântece frumoase. – Bine zici! Pune gând că de unde ai auzit acele cântece, faci o mănăstire! – Dar unde cântă? întrebă Ștefan. – Știi unde, Ștefane!? Iacă, acolo, acel deal, suie mâine dis-de-dimineață pe el și trage cu arcul iar unde o să găsești săgeata înfiptă, să știi că de acolo s-aude cântând! – Dar amu, părinte, te rog să ne dai un pic de mâncare, că tare flămânzi suntem! – Bine, dar eu, Ștefane, nu mănânc nimic. De unde să-ți pot da ceva? – Caută, părinte, că nu ne mai putem ține pe picioare de flămânzi! Căută Daniil în toate părțile, în urmă găsi un pic de prescure din care dădu și lui Ștefan o bucățică, și argatului, și-i mai rămase și lui un pic; că era blagoslovită prescurea ce le-o dăduse. După ce au terminat ei ospățul, s-au culcat amândoi în chilie, iar săhastrul a rămas afară ca să-i păzească. Când răsări soarele, Daniil bătu la ușă: – Scoală, Ștefane, și du-te! Ei se sculară pe-ndată și se suiră sus pe deal. Scoate Ștefan arcul și trage, dar săgeata s-a împlântat hăt, în pădure. Pe-ndată, ei merseră în căutarea locului unde s-a împlântat. După lungă căutare, ei o găsesc împlântată într-un paltin bătrân. Dar cu cine să zidească el mănăstirea, când ei erau numai doi! Atunci, se duce Ștefan, noaptea, la Volovăț și ia biserica de acolo și până-n ziuă o aduce aici. Tot până-n ziuă o și proptește. Însă nici nu o proptește bine, când iată vede venind pe turci. Ei l-au văzut pe Ștefan când a adus biserica iar acum au venit să-l prindă. Ștefan, văzând aceasta, intră în biserică și se rugă lui Dumnezeu ca să-l scape. Ascultându-i ruga, dădu o ceață grea de nu vedeai la un pas. Amu, turcii se zăpăciseră și începuseră a se omorî între ei. Se bătură ei așa până-la amiaz, că nu mai rămaseră de ei decât doi ofițeri care, de frică să nu fie uciși de Ștefan, o luară la fugă. Pierind cu toții, cerul începuse să se lumineze. Ștefan, bucuros, merse la Suceava și aduse meșteri ca să zidească o mănăstire mândră. Au fost aduși și din Țara Românească mulți robi ca să locuiască pe aici. Din unul din aceia mă trag și eu. Această poveste mi-au spus-o și mie bătrânii și-o spun și eu urmașilor mei. pentru legende populare si teatru radiofonic da-ti click aici......https://latimp.eu/?s=stefan+

                                                                 Un mic ostaș al lui Decebal          Întâmplarea s-a petrecut în anul 106, în cetatea de pe stânca Piatra Roșie. Doi băieți îi căzuseră în lupta de la Tapae. Tatăl se retrăsese o dată cu toate oștile puse de Decebal să apere gurile văilor ce duceau spre așezările și întăriturile din munții Orăștiei. Acuma lupta pe meterezele cetății de la Piatra Roșie. Femeia lui cocea, în cuptoarele din reduta, turtă de mei pentru luptători. Bristena oblojea tăieturile și împunsăturile de săbii și sulițe ale ostașilor. Catur, fratele ei, ultimul copil al lor, care, până nu demult hoinărise prin poieni cu cârlanii la păscut, se afla și el în cetate. Căra cu un chiup, de dimineață și până seara, apă de la cisterna cetății. Se împuținaseră ostașii, așa că fieștecare sta zi și noapte stană neclintită unde îl așezase căpetenia lui. Acolo le duceau să îmbuce ceva ținând privirile spre adâncurile de la poala muntelui, acolo ațipeau, pe rând, o clipă, de-am-picioarele, cu ochii deschiși, ca huhurezii. Copilul își umplea chiupul, apoi trecea din om în om, turna într-un linguroi de lemn și-i da să bea celui care îi făcea semn că-i e sete. Slăbănogii, femeile, țâncii le aduceau luptătorilor bolovani, săgeți trebuitoare, vipere închise în coșercuțe, pe care să le verse în capetele vrăjmașilor. Nimeni nu sta cu mâna în gură. Fiecare avea ceva de făcut. Lui Catur asta i-o daseră în grijă: să potolească setea celor ce stau la pândă pe buzele zidurilor. — A cărat Catur apă zile, săptămâni și luni în șir. Dar în cisternă, apa a prins a se împuțina. De unde tot iei și nu mai pui, de la o vreme sg isprăvește. Cetatea le eia împresurată de romani, iar izvorul se afla tocmai la rădăcina muntelui, așa că ei nu aveau cum să mai împrospăteze cisterna. Catur a văzut și el cum scade apa de băut. „Scade apa scad și puterile de luptă”, a socotit băiatul. Începuseră a-i miji tuleiele sub nas, iar în minte se înfiripase înțelegerea lucrurilor, a întâmplărilor, a faptelor ce se petreceau în preajma lui. Îl căliseră și pe el nevoile luptelor, pe care le cunoștea de atâția ani. Vremea era și ea nemiloasă cu asediații. Daseră căldurile și setea era tot mai mare. Ostașii îi făceau băiatului din ce în ce mai des semne să le aducă apă de băut. El umplea acuma chiupul numai pe jumătate. Mai la urmă l-a umplut pe sfert. În linguroi turna tot mai puține picuri numai atât cât să le sfârâie pe limbile învăpăiate. A început să li se usuce ostașilor cerul gurii, să hârâie din gâtlejuri. Li se brăzdaseră de arșiță buzele cu tăieturi adânci și scorojeală. Copilul vedea și ofta. Împuțina mereu înlătura. O împuțina că nu mai avea de unde sa ta. Nu se mai afla decât pe fundul rezervorului, ca de un lat de mână. Catur a dosit într-un ol câteva sorbituri de apa, de care să nu afle nimenea. Să-i picure atunci când n-a mai fi în cisternă niciun strop, să-i picure pe buzele celui care dă semne de sfârșeală, unei lehuze, unui ostaș ce moare, ca să-i ușureze sfârșitul, a socotit vajnicul ortac a luptătorilor. A ascuns apoi olul într-un loc pe care-l știa numai el. Copilul aștepta ploaie. O aștepta ca să-i umple cisterna. Dar ploaia nu a venit. Cerul senin; soarele, pârjol. Ostașii așteptau să cadă noaptea rouă, pe care să o lingă de pe firele de iarbă. Dar nici rouă nu a căzut. A trecut multă vreme, în care ostașii doar că și-au amăgit setea. Ziua mai ales li se tăia răsuflarea. Din locurile lor de pândă nu s-au mișcat nici acuma. Stau gata să se azvârlă asupra romanilor care s-ar ivi sub sprânceana meterezelor. Aveau în cetate câteva dobitoace. Răgeau vacile, nechezau caii, behăiau oile. Le frigea și pe ele arșița lăuntrică. Lărmuiau și trăgeau să rupă opritorile. Omul rabdă și tace. El pricepe firea lucrurilor. Pricepe de ce trebuie să rabde. Animalul însă îi animal. Mănâncă atunci când îi e foame, bea apa când îi e sete. Când nu le are le caută. Acuma însă erau priponite la iesle. Catur le auzea și i se rupea inima de nula lor. Le ducea apă într-un hârdăiaș și le lăsa să-și moaie și ele buzele, să soarbă o înghițitură, numai câte o înghițitură. — Să le taie pe toate, a poruncit căpetenia când l-a văzut o dată pe Catur ieșind din țarcul dobitoacelor. Și le-au tăiat. Așa e la război. Romanii au simțit ce se petrece sus, în cetate. — Așa! Dar să-i mai lăsăm olecuțică până or scoate limbile de un cot, de arșiță, a zis sutașul lor. Și i-au mai lăsat, dar au întărit paza în jurul cetății. Iscodeau crenelurile, porțile cetății, povârnișurile stâncii pe care era cocoțată cetatea. Așteptau să se ivească pe metereze daci care saltă armele sus, semn că se dau de bună voie prinși în mâinile lor. Dacii nici gând n-aveau de așa ceva. Erau hotărâți să piară de sete, ori să deschidă porțile și să se năpustească asupra vrăjmașului, să moară în încăierarea cu el. Știau că așa le mai împuținează luptătorii. — Romanii! Romanii! Romaniiiii! Au huit într-o dimineață văzduhurile cetății. Străjile din turnurile de pază simțiseră încă de cu noapte țâștuieli și târșâieli pe povârnișurile muntelui. Au dat de știre căpeteniei. Căpetenia și-a slobozit pe funii, pe întuneric, iscoadele, care s-au întors cu știrea: urcă, urcă pedestrașii, împing în sus berbecii cu bot de fier, baliștile, urcă din toate părțile. Așa se face că dacii stau gata să sară asupra lor. Așteptau doar strigătele paznicilor din turnuri. Vrăjmașul se așteptase să bată doar cu berbecii în poartă o dată, de două ori, să-i facă lobdele de lemn țăndări și să dea buluc în cetate, unde să-i afle pe daci întinși la pământ, uscați de sete ca broaștele pe vreme de secetă. Când au auzit chiotele străjerilor, au înlemnit. În clipita aceea au și început să curgă de sus bolovani, rășină aprinsă, tăciuni înjârdați, ploaie de vipere, știubeie cu albine și mai ales potop de săgeți. S-a deschis și poarta cetății pe care au bujit bărboșii de i-au luat pe romani în vârfurile săbiilor, a sulițelor. A fost o încăierare în care au căzut și daci, dar s-au rostogolit pe povârniș, fără număr, vrăjmași arși, fripți, cu capetele sparte de pietroaie, cu mădularele picioarelor sfărâmate, crestați de săbiile încovoiate ale însetaților de pe metereze. La urmă, dacii au cărat în cetate armele și uneltele de luptă, părăsite de asediatori: sulițe, căngi, scări, funii, baliști, berbeci, pe care le suiseră romanii până sub zidurile meterezelor. I-au împins de la spate în cetate pe ostașii cu coif, prinși vii în harță. Apoi au scârțâit iar țâțânile de fier neuns și peste canaturile porții comații au lăsat stinghii de lemn, de le-au proptit, cum fuseseră mai înainte. Așa erau dacii: mureau și înviau; înviau și mureau. Era destul să adulmece dușmanul, că se și sculau din zăcăreală, din groapă, și dau năvală asupra lui. Romanii nu s-au lăsat nici ei doborâți de spaimă. Au adus sub cetate alte cohorte, alte baliști, alți berbeci cu botul de fier. Au așteptat alt prilej de încăierare. Vestea despre izbânda luptătorilor pletoși de la Piatra Roșie a trecut în zbor peste colinele dealurilor și ale munților, de a ajuns în celelalte cetăți. A ajuns în cetatea de pe Vârful lui Hulpe, la Blidaru, Sarmizegetusa, unde se afla și căpetenia cea mare a dacilor. În depărtări s-au aprins, pe creștete de stânci, facle, focuri. Noaptea luminau, gata să aprindă cerul. Era semn că cei de acolo au știre despre îndrăzneala cu care i-au înfruntat ei pe cotropitori. Într-un zori, în cetatea Piatra Roșie a răsărit pe pragul unei uși ce stătuse până atunci sub lacăt, a răsărit ca din pământ regele. Venise din Sarmizegetusa. Se strecurase printre vrăjmași pe cărări dosnice. Sta în picioare și-și privea luptătorii. Unii își dau la tocilă săbiile, alții își cârpeau ițarii; unii își oblojeau tăieturile, își ferecau în scândurele oasele frânte. Străjile, străji, la locurile lor. Își uitaseră de dogoarea setei. Supt la față, Decebal părea îngândurat, dar îndârjit. Se vedea că era nedormit, neodihnit. Își muta privirile de colo colo, de la un ostaș la altul. În colțul gurii i se înfiripa un zâmbet dulce-amărui. Îi îmbărbăta din priviri. Știa lipsa mare de apă din cetate. Îi dogorea și lui gura de sete. În drum aflase apă, dar n-a voit s-o guste măcar. De vreme ce ostașii lui rabdă cu tărie, nu se cade ca el să se arate mai slab decât ei. Catar nu-i știa gândul. A adus olul dosit de el. În ol se mai aflau câțiva stropi de apă. L-a întins regelui. Regele însă l-a ferit cu dosul mâinii în lături. A arătat spre ostași. Luptătorilor li se împăienjeniseră privirile de atâta foc ce-i ardea pe dinlăuntru. Nu mai aveau chip să țină armele în mâini. Știau că cisterna e goală. Urma să o dezlege într-un fel; să se usuce de vii, ori să deschidă porțile și să dea buzna peste vrăjmaș. Să cadă ei, dar să-l mai împuțineze o dată și pe cotropitor. Alta n-aveau ce să facă. Într-un zori însă, iaca feciorul. Sta în picioare pe pragul pe care stătuse regele. Avea în brațe chiupul plin cu apă. Ostașii au chiuit una de au răsunat văzduhurile. Catur le-a potolit flăcările din măruntai cu câte o înghițitură de udătură. Le-a dat așa ca să le ajungă la toți. El știa măsura, știa câți oameni sunt. Le-a turnat atât cât să fie doar de un deget apă pe fundul linguroiului. Și, după asta, Catur a adus în fiecare dimineață un chiup plin cu apă. De unde? Asta o știa numai el. Ostașii nu l-au întrebat de unde și cum o rostuiește. Erau bucuroși că își potolesc setea și așa pot să țină, ca mai înainte, armele în mâini. Tatăl lui Catur îl lua pe băiat în zilele de luptă, lângă el, pe metereze. Îi făcuse un arc pe puterile lui, cu coarda bine întinsă și-l deprinsese să tragă în romani. — Vezi tu mogâldeața de colo? Se ascunde în tufiș. Tu să tragi între ramuri, i-a zis și omul a tras acolo.     A tras apoi și copilul. După o vreme, săgețile au prins a nimeri tocmai unde voia el. — Numai că, vezi tu, mă țâncule? Vrăjmașul are în față scut, iar pe piept platoșă pe care săgeata nu le străbate. Urmează să-l iei la ochi când stă cam într-o dungă, într-o parte, să-i țintești subsuoara. La subsuori n-are decât cheutori. Și printre cheutori este destul loc pe unde să-l străpungă fierul săgeții, l-a mai dăscălit taică-su. Copilul a luat aminte ce i-a spus bătrânul luptător și a încercat-o și pe asta. A stat la pândă, și-a luat ținta în vârful săgeții și, când dumnealui a stat olecuță mai așa, mai cu stânga spre el, zbrrrr! a slobozit moartea spre vrăjmaș de l-a mușcat sub brațul stâng. Acuma, Catur se lua la întrecere cu taică-su și cu alți luptători. Nu se lăsa mai prejos decât ei. Avea ochiul ager, brațul tare și inima de foc. Nu s-a mai despărțit de arc. Tolba îi era mereu plină cu săgeți de ale romanilor. — De unde le ai? l-a ispitit taică-su în vreme ce încerca una. — De unde le am? De acolo! Copilul a arătat cu mâna spre romani. — Cum de acolo? s-a mirat omul. Catur l-a dus pe ostaș de mână spre metereză, a îngenuncheat, și-a pus o săgeată în arc și a tras. — Trage și tu, i-a zis el. Nu, stai. Pune-i mai întâi semn. Luptătorul a făcut ce i-a spus băiatul, și-a crestat săgeata, a pus-o în arc și a tras. — Să tragă și Naparis, a cerut copilul. Naparis a făcut pe săgeata lui două crestături, a pus-o și el în arc și a tras. Băiatul a luat bine seama unde au căzut romanii țintiți de ei. În dimineața următoare, ce să vadă luptătorii? Catur sta iar acolo unde a stat regele. Ținea cu dreapta chiupul plin cu apă, iar sub brațul stâng avea săgeți și sulițe. — Ce sunt astea? L-au întrebat fârtații lui, nedumeriți. — Ce să fie? Săgeți și sulițe. Iaca și o spadă! Le-a răspuns băiatul și a aruncat brațul de arme la picioarele lor. Erau arme romane. Între ele și săgețile lor cu crestături. — De unde le ai? l-a întrebat iar taică-su înciudat. — De unde le-ați azvârlit voi. Adică, năzdrăvanul, ușurel cum era, se strecurase noaptea, pe unde numai el știa, se strecurase devale, la poala cetății. Acolo smulsese din trupurile dușmanilor căzuți săgețile trimise de daci, a mai cules de pe jos și altele, și dintr-o piramidă a smuls arme romane și, țuști cu ele în locuri dosnice, de unde a făcut calea întoarsă la ai lui, tot pe unde venise. Bătrânul luptător și-a îmbrățișat copilul. Unul l-a încărcat pe umăr și l-a purtat prin cetate, să-l vadă ostașii și să ia aminte la îndrăzneala lui. După asta, Catur a lăsat puține zile în care să nu se ducă, în amurg, în zori, ori noaptea, jos, la poala stâncii unde își umplea chiupul cu apă, smulgea din trupurile vrăjmașilor săgețile trase de ei. Știa locul unde căzuseră romanii luați în țintele lui. Acolo nu pierdea vremea bâjbâind. Făcea ce făcea cât ai bate din palme și se topea după o cotitură dosnică. Aducea acuma și săgeți și apă. Căpetenia cetății l-a luat pe băiat la întrebări: — Cine ți-a destăinuit calea? — Regele, i-a răspuns Catur fără ocol. Adică, cetatea avea o cale subpământeană pe care n-o știau decât mai marii oștilor. O săpa seră tocmai pentru lipsuri ce trebuiau împlinite în chip tainic. Galeria ducea pe sub zidurile cetății până în coasta cea mai prăpăstioasă. De acolo cobora o cărăruie adăpostită de jnepeni și mărăciniș, șerpuită pe trepte de colți de piatră, ieșiți din pământ ca acele. Adică nu era o cărăruie tăiată de mână de om, ci dibuită de copil cu piciorul. Regele îl luase pe Catur de mână și-l dusese pe acolo până la pârâul ce făcea sub umărul muntelui un ochi de apă. Și lui Catur atât i-a trebuit. Și treaba asta a dus-o copilul o bună bucată de vreme fără stânjeneală. Într-un rând însă, când a scos Catur capul din gura tunelului, l-a și tras degrabă îndărăt. La bulboana de unde lua el apă sta un roman. I-a văzut mai întâi umbra întoarsă în undă cu capul în jos. Se plimba încoace și încolo. Sta de pază. Băiatul, niciuna, nici două, a pus o săgeată în arc, a țintit și a tras. Săgeata a nemerit unde o trimisese el. S-a repezit acolo, și-a smuls de la subsuoara dușmanului săgeata, a împins în prăpastia de alături mortul, și-a umplut chiupul, apoi, ca unul ce a isprăvit ce avea de isprăvit, s-a furișat pe unde venise și așa a ajuns la ai lui, în cetate. Ziua asta a stat, de dimineață până seara, pe muchea zidului în partea de unde se zărea ochiul de apă, să vadă ce se întâmplă acolo. Romanii au adus altă santinelă. Santinela sta și privea în toate părțile. Ce să facă băiatul? Să se mai ducă? Să-și lase ortacii cu gura arsă? Să jinduiască un strop de udătură? Nu! În zorii următori, a făcut ce făcuse și ieri. Adică a ajuns iar la gura tunelului, i-a zărit în apă umbra romanului, întors cu capul în jos, a pus săgeata în arc și a tras. A smuls săgeata din stârvul lui, l-a împins și pe ăsta în prăpastie, și-a umplut chiupul și hai cu el la luptătorii din cetate. Catur ușurel era, pas de pisică avea, iuțeală în mâini tot așa, îndrăzneala nu-i lipsea, calea o știa pe de rost, așa că a dus trebușoara zi de zi, adică mai mult în zori, ori în amurg. Acuma, într-un rând, când iese din tunel, Catur se uită, se uită. La bulboană nu mai era paznic. „Ce să fie?” s-a întrebat el. S-a lăsat pe povârniș mai mult târându-se. Când să zvâcnească de după o tufă, zărește romanul. Sta la pândă sub un pietroi. În vârful săgeții nu-l mai putea lua. S-a târât pe pântece pură în dosul bolovanului, și-a smuls de după cingătoare cosorelul, a țâșnit în fața lui și, cât a-i clipi din ochi, și-a trimis vrăjmașul pe lumea cealaltă. I-a azvârlit trupul în prăpastie, a luat apă și și-a văzut de cărările lui. Dar, într-un zori, când să iasă din gura tunelului, romanul l-a și împuns cu sulița. I-a găurit pântecele. Dacul nu și-a pierdut cumpătul, i-a azvârlit olul în obraz, apoi s-a năpustit pe neașteptate asupra lui, l-a doborât la pământ, i-a cules de jos șpanga și i-a făcut și el ce-i făcuse lui vrăjmașul. Și-a pus apoi pumnul în spărtura din foaie și s-a târât cum a putut în cetate. În cetate a zăcărit pe un braț de paie. Bristena l-a oblojit într-una cu unsori și buruieni, să-l însănătoșească. Catur aștepta să se pună pe picioare, să-și ia trebușoara lui de la capăt.        

                     Războiul înfricoșat din iulie 1476, la Valea Albă, s-a dat, și cumpăna a stat vremelnic de partea puterilor lui Mahom. Pierit-a acolo floarea vitejilor. Pulbere s-a ales, și din hânsarii cavaleriei ușoare, și din cavaleria grea. Tara Moldovei era arsă din cer până-n pământ. Focul dezlănțuit s-a adăugat arșiței grozave de iulie, încât cimitir era lumea, de la Dunăre la brazda Pocuției.            Și după ce cumpăna s-a înclinat de partea puterilor urgiei, și după ce apele Pârăului Alb s-au întunecat de sângele curs, Ștefan Voievod a privit gurile tunurilor moldovenești încă fumegând. S-a uitat la artileriștii morți între roți, la hânsarii adormiți de veci o dată cu caii lor, s-a uitat la arcași, la arbaletieri și întunecată jale l-a cuprins… Ochii lui au și lepădat un șirag de lacrimi către soarele răsărind. A gemut înspăimântător asupra tăcutului câmp de luptă: — Oh, feciorii Moldovei mele!…          Dar unui bărbat vrednic nu-i stă bine să-l vadă soarele lăcrimând: a pornit numaidecât, însoțit doar de câțiva supraviețuitori. Întâi s-a gândit să treacă brazda Moldovei, să ceară ajutor de la rigi și crai, dar știa că cuvântul lor ține cât frunza-n vânt… Trebuia să se bizuie și acum numai pe țară[1], trebuia să cheme în ajutor ultimii stropi de vlagă ai țărișoarei lui, ce s-ar fi putut asemăna cu o căprioară, încolțită și de tigru, și de leopard, și de leu în același timp.          Cine asculta noaptea codrii, bine și adânc, auzea cornul voievodului. Semăna cu mugetul zimbrului. Era ca o chemare ultimă la încercarea vitejiei. Ecourile preluau chemarea și o duceau în tuspatru zările, ori încotro se aflau sate răzlețe sau bejenari. Trimisese voievodul și câțiva călăreți, pe drumurile ferite, să afle țară pribeagă prin hârtoape și munți, și s-o cheme la încordarea ultimă… Și încet-încet rămășițele de țară se adunau pâlc lângă pâlc, pe când cotropitorii nici nu gândeau… Sultanul Mahomed al 11-lea împresurase în vremea asta, cu o parte din oaste, Suceava.          Dar cetatea Sucevii se da greu! Rezistau eroic și tunarii, și arcașii de la meterez! Văzând deci că nu-i treabă ușoară, Mahom sultanul a poruncit să se sape șanțuri și mai adânci, căci aveau să țină cetatea împresurată mult, până ce toată vietatea avea să piară de foame și sete… Dar n-au mai apucat să vadă cum se predă cuibul vulturilor Moldovei! Foamea s-a arătat în rândurile oștilor împresurătoare. Secera și setea, căci fântânile erau otrăvite, iar râușorul Sucevei aproape secase. Mai apoi, urgiei foamei și setei i s-a adăugat a treia, și cea mai grozavă, ciuma, și a prins și ea să secere în șanțurile împresurătoare!        Sultanul Mahom nu se mai gândea acum decât la un drum de scăpare din această Bogdanie neagră[2]! Și-a chemat căpeteniile într-o noapte, la cortul întunecimii sale! Căpeteniile numaidecât au venit, și au căzut cu fața la pământ, bătând temenea spre secera lunii și spre tuiurile[3] de pe ușa cortului. — Ce aveți de spus? s-a stropșit Mahom. Am învins Cara-Bogdania sau nu? — Am învins-o! au răspuns căpeteniile într-un glas. — Pe totdeauna? — Pe totdeauna! a răspuns un pașă. Ștefan, Voievodul, a și pierit la Valea Albă… — Ba, Moldova n-ați învins-o, iar Ștefan cel Mare n-a murit! s-a auzit un glas de la meterez, și o piatră a astupat gura ce grăise.         Au huit tunurile de pe ziduri – au răspuns tunurile de pe colinele împrejmuitoare. Mahom a poruncit tuturor să sară la un iureș ultim, dar nu i-au răspuns decât gemetele răniților și muribunzilor. Și peste șanțurile potopite de foamete și ciumă, tunarii Sucevei vărsau ghiulele, și ploua cu pietre, și săgețile întunecau soarele.         Apoi, într-o noapte, apărătorii cetății au auzit cum cotropitorii prind a părăsi șanțurile lăsându-și răniții, muribunzii și morții— și apucă repede spre sud, la Dunăre…         Curgeau ca un puhoi, nemaipomenit de lung, și lat, și învălmășit. Mâncaseră vitele de povară și caii, încât cu greu își duceau armele și mai cu seamă tunurile… Cum se repezeau la fântâni, să bea, dădeau de-o mocirlă neagră, stoarsă până la strop de alți însetați, din alte coloane în fugă. Nu se mai uitau că-n jurul fântânilor se aflau morți, doborâți de otrava băută: își înfigeau gurile și ei în mocirla din pumnii tremurânzi, și o mâncau hulpav, și după un timp își dădeau ochii peste cap…         Așa mărșuia în coborâșul spre Dunăre oastea lui Mahom! Și cu cât timpul trecea, grija întuneca și mai tare fruntea cotropitorului: unde se afla Ștefan, domnul Bogdaniei? De ce în tot lungul acestei țări nimeni și nimic nu se arată? Astfel gândind, Mahom tot căta spre munții și codrii plini de întuneric. Simțea că primejdia dintr-acolo va veni, și poruncea bulucurilor să mărșuiască mai strânse, mai repede… Cercetașii zăreau uneori, înainte, departe, călărimi, dar toate dispăreau ca niște năluciri, în umbre. Și cornuri se auzeau… Și chemări de clopote… Dar cum se opreau cotropitorii să le asculte mai bine, încetau și cornurile și clopotele. Mahom gândea însă: „Cum ar putea renaște așa de repede Neagra Bogdanie, arsă din cer până-n pământ, și cu eroii ei morți la Valea Albă?” Cum putea renaște Neagra Bogdanie, cotropitorii aveau s-o afle numaidecât… II          Într-un sătișor de pe apa Trotușului, într-o noapte, a ajuns un om pribeag. S-a arătat întâi la un foc din margine. Bejenarii i-au văzut ciubotele rupte, sumanul, pălăria brașovenească, obrajii încrețiți de niște griji negre. L-au poftit la foc, și cu sfială i s-au plecat, când s-a răsucit în loc și i-a fulgerat în cornul de la șold piatra scumpă. Îl însoțea un feciorel, îmbrăcat la fel, tot în suman, cu pălărie brașovenească și cu ciubote rupte. Amândoi s-au pierdut în întuneric, tăcuți, așa cum ajunseseră la focul de pe malul apei. S-au oprit în mijlocul satului, în crucea drumurilor, în fața unei case înconjurată de garduri înalte, cade întărituri, și de porni uriași, negri. — Aici… a spus pribeagul cel bătrân. Bate în poartă. — Bat! Dar parcă are să deschidă? a răspuns feciorelul. Cine deschide pe o cumpănă ca asta? — Bate în poartă! a spus încă o dată pribeagul bătrân. Cine doarme pe-o cumpănă ca asta?         Feciorelul a bătut des și apăsat, dar numai pustiul a răspuns după gardurile înalte. S-a stârnit o cucuvaie… — Bate mai tare… a poruncit iar pribeagul bătrân. Dacă jiu răspunde nici a treia oară… — …atunci… — …înseamnă că mama Vrancea a murit! Mai bate o dată! — Bat, cum să nu bat? Iată… Feciorelul a bătut a treia oară, mai tare, și au răspuns numai pustiul și țipătul cucuvaei. — Nu răspunde…         Se vede ca nu răspunde… Să încercăm și cu glasul cornului… Sfârșind cuvântul, pribeagul bătrân și-a scos cornul de la șold. Când și l-a ridicat spre gură, feciorelul i s-a plecat cu sfială, amintindu-i că și cornul se uscase de sete și-și pierduse tăria glasului, așa încât ar trebui să-i toarne măcar un strop de vin în mu stuc. — Dar ai vin? a întrebat pribeagul bătrân, bucuros. — Mai sunt doi stropi: unul pentru gura cornului, celălalt pentru inima Mariei Tale… — Îți mulțumesc pentru am îndoi! a răspuns pribeagul, și i-a venit un pic inima la loc, și după ce a dat cornului să bea, și-a ferit mustața într-o parte și-n alta, și și-a ridicat chiupul cu vin spre gură… Apoi cornul a sunat o dată, înalt, până-n tăria cerului, pe urmă a coborât într-o aulice molcomă. Și, cum a tăcut cornul, pribegii i-au ascultat ecourile, rostogolindu-se până-n adânc iniile întunericului, ca o ciurdă de zimbri… Și nici acum poarta nu s-a deschis.           Și a mai sunat o dată cornul, și glasul lui n-a mai urcat la tărie, ci parcă adâncul pământului ofta… Și poarta tot nu s-a deschis. Și nu s-a deschis nici când a răsunat a treia oară, mai adânc, mai prelung, până ce toate văile Trotușului se umpluseră de chemări de corn; erau ca niște ciurde de zimbri, îndepărtându-se în fugă cumplită, ca rostogolirile de tunet, înconjurând jur împrejur zarea și întorcându-se și pierind în vecinătatea casei tăcute… — Se vede că mama Vrancea. A murit… a spus oftând pribeagul bătrân. Să mergem…     — Să mergem…       Dar n-au apucat a porni. Drugi au sunat, repeziți la o parte de pe porți. Un glas amarnic de femeie striga, întreba: — Hei, Hai! He-he-hei… Dar unde ești, Doamne? Sau am visat, sau am înnebunit, sau a sunat cornul lui Ștefan Vodă?… Unde ești, Ștefan Vodă? Hei! Hei! Acum erai aici! Dar nu, nu se poate: numai un corn din Țara Moldovei mugește ca zimbrul… — Cu drept grăit-ai… a răspuns pribeagul bătrân. Un singur corn sună cu atâta jale… Pace și sănătate, mamă Vrancea! — Doamne, Măria Ta! a răcnit mama Vrancea, căzând în genunchi și sărutându-i poala sumanului. Dacă nu mi-ai fi domn și stăpân, te-as lua în brațe și te-aș săruta… Poftim în răzășia mea… — Mulțumim domniei tale, mamă Vrancea! Te urmez, căci ni-i foame și sete… și inima ne sângeră de jale…         Cum au intrat în ogradă, drugii au fost repeziți la loc pe porți, și mama Vrancea a deschis ușa larg, și făclii luceau, curând, în casa de răzeș, largă, însă cu pereții goliți de scorțuri și lăicere. — Umblu și adun țară… a glăsuit Ștefan Voievod, după ce s-a ospătat din belșug, împreună cu soțul său. De bună seamă, ai auzit, mamă, jalea Moldovei întâmplată la Valea Albă… Acolo mi-au rămas hânsarii, și pedestrimea, și Mahom însuși mi-a împresurat cetatea străbunilor, Suceava! — Am auzit, Măria Ta, de toate nenorocirile! He-he-hei, Doamne! Păcat că nu mai trăiește Toader al meu, că altfel se rânduiau cumpenele timpului… Dar ce drum ai, Doamne? — Pornim mai departe, să adunăm țara… — Prea bine, Doamne! Văd însă că stai slab, și cu încălțările… Am să caut într-o ladă, numai dac-oi nimeri pe întuneric locul unde-am îngropat-o… Mai sunt în ea niște încălțări și niște îmbrăcări, de pe când trăia Toader… Ți-l amintești? — Cum l-aș putea uita? a răspuns Ștefan Voivod, și a stat o clipită cu ochii țintiți în timp, la o vijelie petrecută la Podul înalt lângă Vaslui. Toader? Se poate să-l fi uitat, mamă Vrancea? Venise la bătălie cu șase feciori… Dar ce-ți fac feciorii? — Sunt sus în munte… După ce Toader al meu a pierit la Podul înalt, răpus chiar de paloșul beglerbegului[4]… — …îmi amintesc! Toader, soțul domniei tale a dărâmat întâi calul acelui beglerbeg, secerându-i picioarele cu un drug… — …da, Doamne! Pe urmă a fost paznicul oștilor, cu răsplata vrednicilor! Feciorii mei s-au întors toți, cu tatăl lor mort, dus pe pat de sulițe! Sub căpătâi i-ai fost pus chiar Măria Ta, cu mâna Mariei Tale, hrisov de vrednicie, și dovadă în veac că a știut să apere pământul strămoșesc! Iar feciorilor mei le-ai dat scuteală în veci de bir și oaste… — Așa este! Scutiți să fie și de-acum înainte, în vecii-vecilor… Iar acum, te rugăm, mamă Vrancea, stinge făcliile, să furăm timpului un pui de somn… Numaidecât făcliile s-au stins.         Cum oaspeții au adormit, mama Vrancea a ieșit în tmdă. A luat de după ușă buciumul mare. L-a scos în prag. I-a turnat în gură borș acru și o oală mare de vin. Pe urmă l-a luat pe umăr și a urcat pe-un dâmb. Întâi, buciumul a dat un geamăt, o chemare de probă. Și mama Vrancea a prins după aceea să sune din bucium, cu toată puterea ei de zmeoaică:   „Coborâți! Coborâți! Repede! Repede!”         Și, nu după mult, s-a auzit răspunsul din creasta muntelui, din alte buciume, ca niște suspine sau ca niște fâlfâiri de pasăre pe apele nopții:   „Până-n zori, venim! Până-n zori, venim…”        Și-n vremea asta, Ștefan Voievod dormea profund, și ca prin vis auzea aulitul buciumului ei. Și după ce aulitul s-a alinat, el a adormit mai profund, după atâtea zile și săptămâni de pribegie. În răstimpuri ofta prin somn: — Oh, Moldovă a inimii mele…   III        Cum soarele a dat primul fulger apelor Trotușului, Măria Sa a sărit din așternut, gata de drum, parcă rușinat că-l apucase lumina dormind. Numaidecât s-a mirat tare, văzând la căpătâiul patului îmbrăcări de răzeș noi-nouțe, mirosind a busuioc, și alături cu patul cizme cu botfori roșii, brașovenești, cu bold sclipitor în față și cu pinteni ușor zornăitori. Două tolbe, cu pită proaspătă și cu caș, stăteau, de asemenea, alături, pe la iță, iar pe masă se afla gata pregătită gustarea de dimineață și o ploscă cu vin, destul de pântecoasă. Apa din cană mirosea a dumbravnic, încât când și-a clătit cu ea fața și gura, Ștefan Voievod a simțit toată puterea pădurilor Moldovei: parcă întinerise la loc, dintr-odată, absorbind tinerețea dintr-un stejar cu rădăcinile până-n adâncul timpului și pământului și cu coama până-n soare…        Mama Vrancea sta sfioasă la ușă, așteptând îngăduință să intre. Zâmbea cald, ca orice mamă când își pregătește feciorul de drum lung, și ofta des, bodogănind cine știe ce, ca să-și acopere jalea… — Iată, Măria Ta! De la mine puțin, de la alții mai mult! Îți stă bine îmbrăcarea de răzeș, căci tu, Doamne, ești doar răzeșul cel mare, părintele răzeșilor Moldovei! Sameni, Doamne, cu Toader al meu, și când te-am văzut acum o clipită, îmbrăcat așa, mi-a venit să te îmbrățișez și să te sărut… Dar nu despre asta-i vorba, Măria Ta! Altceva dau eu pământului Moldovei: dacă binevoiești, uită-te afară…          Ștefan Voievod s-a uitat deodată pe fereastră, și s-a dat un pas înapoi. S-a frecat pe la ochi, să alunge o nălucire, o amăgeală… Ce era asta? Când se adunaseră cele șase cete de călăreți, sub streașină codrului? Cine erau căpeteniile, feciorii aceia pietroși, la cușme cu pană de vultur și cu bold? — Iată, Doamne… a continuat mama Vrancea, plângând de bucurie. Prin hrisov i-ai scutit de bir și moarte, dar cum să stea la scuteală, când pământul strămoșesc geme? Ți-i dau, Doamne: du-i la fapte de vitejie… și ce va mai fi vom mai vedea…          Ștefan Voievod nu s-a putut stăpâni: i-a apucat mina dreaptă și i-a sărutat-o adânc, rostind: — Îți mulțumesc, mamă… Și, sfârșind, Ștefan Voievod și-a zdrobit o lacrimă între gene, apoi a ieșit în pridvor, drept în bătaia zorilor. S-au descoperit cele șase cete. Într-un glas au strigat: — Întru mulți ani să trăiești, Măria Ta… Du-ne la fapte de vitejie! — Numaidecât, fii ai Vrancei! a răspuns Ștefan Voievod, și feciorelul ce-l însoțea i-a adus la prag un armăsar negru: — Încalecă, Doamne, că ne apucă ziua albă… — Du-i la fapte de vitejie… spunea în vremea asta mama Vrancea, uitându-se la feciorii ei, pe rând, și râzând printre lacrimi. Poate i-ai uitat, de la Podul înalt, Doamne! Sa ți-i amintesc eu: pe primul, cel voinic cât zmeul, și semănând ca doi stropi de apă cu taică-su, Costache îl cheamă! Pe al doilea, cel cu fața brăzdată de paloș, și cruciș și curmeziș, Dragoș îl cheamă. Pe al treilea, cel fioros sub cușmă, Vasilică îl cheamă! Pe al patrulea, cel cu ochii iuți, îl cheamă Gheorghiță! Pe al cincilea, cel cam cârn, îl cheamă Onofrei! Iar al șaselea, Doamne, poartă numele lui Făt-Frumos din basm, adică Ion îl cheamă, și uite-l Măria Ta, că abia se ține în șa, de iute ce-i…          Și, cu cât rostea numele feciorilor ei, mama Vrancea, cu toată înfățișarea și glasul de zmeoaică, simțea cum o podidește tot mai tare plânsul. — Dar pe mine, mamă, cum de m-ai uitat la număr? s-a auzit deodată un glas subțirel. Ce-i asta, bădie Costache? Ce te uiți așa de iau la mine? Ei, da: am fugit de la monahia Bistriței, de la cărturărie, căci Moldova are nevoie și de brațul meu… Mirare mare au arătat cei șase frați, dar mai mare, Vrancea și Ștefan Voievod! — Cine-i, și al cui e puiul? a pus întrebare Măria Sa. — Puiul? Care pui? a răspuns nou-venitul. Pui am fost, Doamne… Sunt Mitruț, al șaptelea fecior al Vrancei! De când sunt unii oameni opriți să purceadă la fapte de vitejie? Vreau, Măria Ta, mamă, și fraților, să merg la luptă… — Ba, fă bine și te astâmpără… a răspuns Vrancea, albă de spaimă. Tu, la luptă? Ești crud încă, și drumu-i lung! Poate ostile Moldovei vor ajunge tocmai la Țăligrad[5]! — Apoi, tocmai de aceea am fugit de la monahie, căci vreau să merg piuă la Țăligrad și eu… îngăduit fie-mi, Măria Ta, să mă alătur scuturilor tale… Iată, am și eu arme tari… Mitruț și-a și arătat voievodului spada și scutul, și calul înșeuat gata, lăsat mai la fereală. — Dar știi mânui spada? l-a întrebat. Ștefan Voievod, zâmbind stins. — Bineînțeles, Doamne… — Ba, știe mai bine mânui cărțile, Măria Ta! Căci doar de aceea l-am dat tocmai la monahia Bistriței, să iasă caligraf… Nu știe mânui arme! Nu-l crede…         Și grăind, mama Vrancea se îngălbenise rău, de teamă că voievodul îl va primi pe vânturatecul Mitruț în oaste — Îngăduiești, Măria Ta? întrebă Mitruț, a treia oară. Mă poți pune la o probă, dacă te îndoiești de vrednicia mea… — Hai! s-a auzit deodată glasul ca de zmeu al lui Costache. Ți-arăt eu ție cum se fuge de la învățătură… — Ți-arăt eu… s-a auzit glasul lui Onofrei. — Nu-i nevoie de nicio prubă… a răspuns Ștefan Voievod, în timp ce Mitruț se și oțăra spre spadele celor doi frați. Țara Moldovei, dragul meu Prâslea mititel, arc nevoie și de aprigi mânuitor de penițe de vultur. Rămâi la vatră! Întoarce-te la învățătură… — Ascult, Doamne, a răspuns Mitruț, cu un surâs șiret bine ascuns sub cușma cu bold. — Să aibă iertare, Măria Ta… a spus mama Vrancea, și plângea mai tare, și strângea degeaba, în pumnul vrednic să sfarme cremene, lacrimile, ca pe niște grăunțe dese, aurii în soarele dimineții. Prâslea cel mic părea o fată de voievod, coborâtă dintr-o zugrăveală veche: fața cu zâmbetul sfios, mâinile albe și subțiri, părul inelat căzându-i de sub coif pe umerii de fată, straiele alese, de domnișor, toate arătau că Mitruț învață cărturărie și stă la umbră… — Măcar să-mi petrec frații, Doamne… se ruga el, îngenuncheat în fața lui Ștefan Voievod. Îi petrec drum de-o poștă, și mă întorc… — Fie-i îngăduit aceasta! a răspuns Ștefan Voievod către Vrancea și către feciorii ei. Dar să-ți ții cuvântul, Prâsleo… — Se poate altfel, Doamne? A întors răspuns Prâslea. Am doar când vedea și turcime năvălitoare și Țaligradul… — Să aveți grijă de Mitruț, să nu meargă prea departe! Striga mama Vrancea. — Numai până la Țăligrad… a răspuns Mitruț, râzând. — Să aveți grijă, să se întoarcă într-un ceas, sănătos… a strigat ea, din nou, în timp ce pilcurile ieșeau de sub streașină codrului și se rânduiau în urma voievodului.         Apoi, mama Vrancea și-a scăpat capul în piept. N-a plâns. A gemut numai, ca o zmeoaică. Ură mai neagră a cuprins-o împotriva cotropitorilor. Își va mai vedea feciorii?… Chiar din clipa aceea a și început a-i aștepta. Auzea tropote necontenite: poate treceau alte și alte călărimi ale Moldovei, poate își auzea doar bătăile inimii.   IV         Bulucurile turcești se zvârcoleau mai departe în jos spre Dunăre, mai uscate de foame și sete, și, dintr-odată, pe când nimeni nu se aștepta, Țara Moldovei s-a trezit ca un singur cuget și ca un singur gând. Primul semnal l-a dat natura, bubuind din tunetele îngrozitoare, trăsnind și fulgerând – și au început clopotele, cornurile și buciumele, și nu se vedea nici în cer nici în pământ… Călărim i și pedestrimi au apărut deodată, cu mii de spade și lănci, iar arbaletele și tunurile nu mai aveau număr… Printre cornurile chemătoare se deslușea unul cu muget ca al zimbrului, și se auzea numai în frunte, mereu unde vrăjmașii erau mai mulți și toate pilcurile se orientau după chemarea lui…          Ștefan Voievod încerca să-l prindă viu pe întunecimea Sa Mahom, și-l urmau pas cu pas, mișcare cu mișcare, feciorii a ramei! Amarnic învârtea un drug prins în laț Costache! Dar aprigul luptător mereu parcă avea o nălucire: de un timp încoace, în toiul luptelor, pe la popasurile pentru strângerea răniților, mereu i se năzărea o față cunoscută, un feciorel frumos ca o fată, semănând așa de bine cu Prâslea!… Sta locului Costache, cât sta, să se uite, dar feciorelul fie că-și lăsa capul în piept, fie că și-l întorcea repede în alta parte, sau dacă era toiul zbuciumului se avânta repede înainte… — Știți bine că Prâslea s-a dus acasă? Nu cumva l-a păcălit pe Vasilică? E adevărat că i-ai dus până la Adjud? — Numaidecât, Costache. Dar ce, te-au apucat iar vedeniile? L-am dus până aproape de casă…       Și Costache iar își învârtea drugul grozav, și Gheorghiță și Onofrei îl urmau cu spadele grele, ca la aprigile vânători de mistreți și lupi! — Pe dânșii, mă! Nu-i lăsați, mă! Dați ca-n câini, mă! După câtva timp cotropitorii fugeau spre brazda celeilalte țări românești, către Brăila și Galați, la Dunăre, la galioanele de salvare… — Opriții, mă! Nu-i lăsați, mă! Dar să știți că Mitruț a fost, fraților! Jur că l-am văzut pe Prâslea! Nu-i? Unde-i? Că acum era la spatele nostru… S-a întors acasă, cum a făgăduit, sau văd cu năluci? — S-a întors, dar mai mult cu sila s-a întors… Cel puțin așa spune Vasile, că el l-a dus înapoi, până la apa Trotușului! — Și? Și? Vasile s-a întors, iar Mitruț a apucat spre casă!… — Hm! Mare lucru ar fi… a încheiat Costache, și se tot freca pe la ochi, să sperie nălucirea. — Hei, Costache, ești chior? De ce lași capcânul să fugă pe lângă tine? Arde-l! Așa! N-ai grijă! Prâslea e acum acasă la sânul mămuchii…         Dar Costache a boldit deodată niște ochi mari cât cepele, spre o latură a câmpului de luptă, drept pe malul Șiretului: iatagane și hangere îl îngrămădeau pe Prâslea, și-l împingeau spre râu… — Dar acela cine-i? Nu-i el? Ha? Prâslea! Hei, Prâslea… Hai, repede în ajutorul lui, că-l spintecă harapii lui Maliom… Prâslea, ține-te bine, că venim… venim… Toți și-au dat seama, deodată, că se rupseseră de pilcul lui Ștefan Voievod, și vrăjmași mulți îi înconjurau… — Pe dânșii, mă! a răcnit Costache, luându-și calul în pinteni și parcă zburând cu dânsul… Nu era mai bine dacă-l însoțea unul din noi pe Prâslea până acasă? Căci doar e mic… Dați! Dați, mă! Dați! Dați!        Și astfel, schimbând sudalme și miluind vrăjmașii cu moarte, cei șase frați treceau ca vijelia înainte, în ajutorul lui Prâslea neascultătorul… Și bătălia s-a învălmășit mereu înainte, spre Dunăre, și acum se auzeau și tunurile de pe galioanele turcești. Spadele românești, când se îndesau, când răreau în jurul lui Ștefan Voievod, în timp ce bulucurile lui Mahom se aruncau pe corăbii sau de-a dreptul în apa Dunării        Deodată, Ștefan Voievod n-a mai simțit lângă dânsul puterea celor șase feciori – dar i-a zărit, departe, luptând unul contra zece. Și pe urmă nu i-a mai văzut. Și bătălia sfârșindu-se o dată cu seara, Ștefan Voievod a văzut cumpăna stând toată de partea săbiilor Moldovei. Și s-a purces la îngroparea morților și la alinarea celor răniți. Pieriseră cei șase feciori ai Vrancei. Ștefan Voievod a îngenuncheat și lângă Costache, și lângă Onofrei, și lângă Dragoș. La urmă a întrebat: — Dar care, Prâslea? N-o fi venit și el, înapoi, de la Adjud?        Dar de unul, Prâslea, nu auzise nimeni. Singurii care știau cine era acel Prâslea, dormeau demult, alături, somnul cel lung. Ștefan Voievod a poruncit oștilor descoperirea în fața eroilor. Și ostile s-au descoperit în tăcere, pe urmă a poruncit sa se pregătească numaidecât șase scuturi, și să fie bine împodobite, cu flori și ierburi. Și ostile i-au așezat pe cei șase feciori ai Vrancei pe scuturi și au pornit, în frunte cu voievodul, spre apa T retușului. Sunau prelung surlele și cornurile.         Și cu cât se apropiau de sate, îi întâmpinau clopotele în cântări de aramă. Și se opreau des în drumul lor, și îngropați morții și adunau răniții. Ieșeau la marginea drumurilor satele și cetățile, să se uite la feciorii Vrancei, și să-și dea seama ce jertfă dăduse. Ea, pentru pământul strămoșesc. Natura reînvia, mai puternică, după urgia pârjolurilor, iar ploaia căzută la timp înviorase totul, de la spin până la ținta luceafărului. Și după un timp s-a învălmășit alaiul, spre Adjud, pe apa Șiretului, S-au așternut ostile la hodină. Și pe când îngropau alți și alți morți, l-au deosebit pe unul cu obraz de fată și cu ciuboțele de domniță! Avea un hanger înfipt în inimă. Pierise cu capul pe-o piatră din râu, dar întors spre cer, și zâmbea Prâslea, zâmbea și acum, către soare și ciocârlii, în timp ce Ștefan Voievod plângea de i se scutura zaua… — Oh, feciorelul tatei! Neascultătorule! îl jeluia Măria Sa, sărutându-i obrajii reci, sărutându-i apoi din inimă hangerul. Ce voi spune maicii tale, neascultătorule?         Și plângeau oștile mocnit, în timp ce Ștefan Voievod îl ducea pe Prâslea în brațe, spre al șaptelea scut. Și răsunau cornurile. Și de la Adjud la Par au, și pe toată valea Trotușului, băteau clopotele, și nu se afla om să nu întrebe cine-i domnița cu ciuboțele, întinsă așa de frumos pe scutul al șaptelea… Și popor se aduna lângă popor, să urmeze alaiul, și bucium lângă bucium se aduna, și corn lângă corn, și parcă țara toată urca spre răzeșia Vrancei…   V        Ca să se mai ia cu treaba, și să-și mai uite gândurile, mama Vrancea începuse a-i pregăti lui Prâslea merinde de drum, numaidecât, căci îndată ce se întorcea, trebuia sa ia din nou calea monahiei! Dar trecea timpul și el nu se mai întorcea… Într-o zi, aluatul dospea în copaia mare și focul în cuptor trosnea. „Cu cât îl trimit pe Mitruț înapoi mai repede, cu atât mai bine va fi… își spunea ea, căci dacă soarta războiului se schimbă și cumpăna sta de-a binelea de partea lui Mahom? Valea noastră va fi și ea stropșită de istov, și va trebui să pierim toți, însă Mitruț trebuie să scape, să ne urce săra în ța neamului în veac…”         Așa gândea mama Vrancea, frământând aluatul și mărind focul în cuptor, însă cu ochii sta numai spre fereastră… Și timpul trecea. Demult Mitruț ar fi trebuit să fi ajuns acasă… Soarele trecuse de amiază, demult, și pe cinci umbrele codrului se lungeau, potopind văile, ea a sărit ca arsă, auzind un călăreț… A sărit la fereastră! a țipat: — Mitruț! Mitru! Dar călărețul nici n-a întors capul. Era un vestitor de-al lui Ștefan Voievod. Striga: — Fiți gata! Bătălia a început…         Mama Vrancea s-a întunecat ca noaptea. A văzut că Mitruț nu mai vine… Aștepta apoi zi și noapte și asculta foșnetele și glasul vântului și ușoara larmă a depărtărilor. Deseori, când apele vuiau prea tare, ori când vântul dărâma arbori bătrâni prin tăuri[6], ea sărea speriată, ieșea în prag și până la ziuă asculta inima tăcerilor. Trecători răzleți, oșteni sloboziți la vatră îi dăduseră veste despre sfârșitul cumpătului, și știa că Moldova era acum liberă… Dar feciorii ei? Veneau pe scut sau sub scut? „Numai de-ar trăi Prâslea… oh, dragul mamei Prâslea…”          Uneori câinii ei ciobănești, coborîți din munte, apucau în lungul drumului, urlând de dorul stăpânilor. Într-o zi, câinii i s-au întors la prag urlând, și ea a cetit în urlet semnul de moarte. „Ce bine ar fi dacă s-ar întoarce măcar Prâslea cel mic…” gândea ea.          Câinii au apucat iar la drum, și s-au întors abia după o zi. Și când s-a uitat ea pe culmea dealului, departe, departe, a deslușit pulbere și oști oprite… Erau ca o pădure sub flamuri multicolore. De ce se opriseră, oare? Mama Vrancea a scos în prag buciumul mare. I-a turnat întâi în muștuc cuvenitele porții de vin și borș. Apoi și l-a potrivit la gură. A întrebat spre oști:   „Ce-i, feciori? Ce-i, feciori? Veniți? Veniți? Veniți? Veniți?”   Au răspuns la vreme peste zece mii de buciume și cornuri:   „Venim… venim… Venim… venim…”   Și mama Vrancea le-a întrebat pe toate:   „Dar feciorii mei? Dar el, Prâslea mititel?”   Buciumele și cornurile nu i-au mai răspuns. Băteau numai clopotele pe văi și câinii urlau. Și a întrebat iar mama Vrancea:   „Unde-i el, Prâslea mititel?”          Atunci s-a auzit cornul lui Ștefan Voievod, ca mugetul zimbrului. Suna a vitejie, arătând mamei Vrancea că și Prâslea pierise pentru țară… — Dar e liberă Moldova! a spus mama Vrancea, și plângea în hohote, însă s-a stăpânit cum s-au zărit flamurile din capul alaiului. — V-am dăruit pământului străbun, dragii mei fii… a strigat ea, mai apoi, privindu-și feciorii, și toți șapte dormeau adânc și lin, între ostile așezate pe două rânduri.         Buciumele tăcuseră. — Fapta lor va dăinui până-n veacul veacului… a rostit Ștefan Voievod. Pe trupurile lor care au avut atâta putere, pe cele șapte inimi ale fiilor domniilor tale, mamă, vom clădi nu șapte cetăți, căci și cetățile se destramă; pe inimile lor de eroi vom ridica șapte munți… — Oh, Prâslea! Prâslea… neascultătorule… plângea mama Vrancea, potrivindu-i mai bine la căpătâi frunze binemirositoare de dumbravnic și captalan. Ștefan Voievod a poruncit unui fecior de casă să-i aducă arbaleta… Și cum i s-a adus arbaleta, Măria Sa a ochit un dâmb, pentru Costache; și a mai ochit unul, pentru Onofrei; și încă unul, pentru Dragoș; și încă unul, pentru Ion.              Iar la urmă, pentru Prâslea, a ochit o colină gătită cu flori ca o mireasă… Și au pornit scuturile cu eroii. Și cornurile Moldovei sunau petrecându-i, și cânta arama tocmai în înaltul cerului. Vulturi în șirag s-au arătat, în număr de șapte, planând asupra celor șapte coline.              Și după aceea, poruncit-a Ștefan Voievod oștilor și întregului popor să aducă pământ și să înalțe munți peste mormintele eroilor. Și cărau ostile pământ, cu scuturile și cu coifurile, și munții se înălțau, și mama Vrancea se uita mândră, cum se ridică fiilor ei amintire, nu pentru timpuri, ci pentru cât va dura pământul. Și după ce munții s-au înălțat cât zborul șoimului, poruncit-a Ștefan Voievod să se planteze pe ei păduri. Și s-au plantat păduri. Și e adevărat că de atunci au trecut secoli în număr de cinci, dar călătorii prin țara Vrane ci au tot aruncat pe cei șapte munți pământ încât munții s-au tot ridicat, până au fost așa cum sunt în ziua de azi! Și nimic nu-i mai armonios ca susurul vuitului prin codru din munții Vrancei… Și când răsar stelele mai ales în nopțile limpezi de toamnă, parcă-s focurile taberelor lui Ștefan Voievod, răsărite din eternitate.          Legenda Vrancei și a feciorilor ei a ajuns până la noi, din om în om, cale de cinci sute de ani. Am ascultat-o și noi, și am scris-o, pentru ca de la noi să meargă mai departe… înainte însă de a o scrie, ne-am dus în munții Vrancei și am respirat adânc aerul tare, mirosind a dumbravnic și captalan. Într-o noapte, mi s-a părut chiar că aud două chemări. Suna una puternic, parc-ar fi cântat din bucium o zmeoaică; a doua îi da răspuns și semăna cu mugetul zimbrului.          M-am înfiorat, deși știam bine că oricât vor exista codri și va bate vântul, și oricât va susura frunza, se vor auzi mereu, și buciumul Vrancei și zimbrul lui Ștefan Voievod.     [1] Ţară — popor.   [2] Nume dat Moldovei de cotropitorii otomani.   [3] Tui – steag făcut de obicei din coadă de cal.   [4] Beglerbeg — cuvânt de origine turcă, înseamnă căpetenia unei provincii.   [5] Ţăligrad — Istambul.   [6] Tău – apă stătătoare, puțin adâncă.  

Povești despre Vlad-Vodă Țepeș [I] Vlad -vodă Țepeș avea, o țiitoare. Casa ei era într-o mahala înfundată și singuratecă din Tirgoviște. Nici apele nu simțea pe vodă cînd mergea la dînsa. Căzuse păcatele pe această femeie să placă lui vodă Țepeș. Acesta avea pentru ea dragostea trebuinței și nimic mai mult.   Biata femeie se silea în tot chipul să facă lui vodă pe voie. El priimia toate semnele de iubire ce-i arăta, și oarecare veselie se arăta pe fața lui cînd era lîngă dînsa.   Într-una din zile pe cînd îl văzu mai posomorît, vru să-l facă a i se însenina fața oarecum și se încumese a-i spune o minciună:   — Măria-ta, ai să te înveselești cînd ți-oi spune o veste nouă!   — Și ce veste ai să-mi spui?   — A intrat șoricelul în putineiul cu lapte…   — Ce va să zică asta? întrebă vodă rînjind.   — Va să zică, măria-ta, că mă simt îngreunată..   — Astfel de vorbe să nu-mi mai trăncănești!   Muierea știa cum se pedepsesc minciunile la vodă Țepeș și voia să se arate acum că drept spusese:   — Așa este, măria-ta, cum zisei.   — Aceasta n-are să fie, răspunse vodă, încruntînd sprîncenele.   — Și dacă ar fi, nădăjduiesc că măria-sa se va bucura, cuteză a mai zice femeia.   — Ți-am spus că aceasta n-are să fie! Îi zise vodă răstit, bătînd din picior. Îți voi arăta că nu va fi!   Și scoțînd paloșul, îi spintecă burta de sus pînă jos ca să vază dacă a spus drept ori a mințit. Pe cînd trăgea de moarte, vodă îi zise:   — Vezi că n-are să fie!   El ieși, iar dînsa rămase dîndu-și sufletul în chinuri de durere, pentru că a fost spus o minciună voind să-și înveselească iubitul…   [II] A fost odată niște vremuri foarte, dară drept. Pe hoți, pe mincinoși și pe leneși nu-i putea suferi. El făcu tot ce putu spre a conceni ăst soi de oameni din țară. Și de-ar fi domnit mai lung, spun că era să ajungă ca să curețe pămîntul de niște asemenea iasme și poate să și facă să nu se mai nască altele asemenea loruși. Dară aș! unde este norocul ăla?   Pe vremea aceea un neguțător din cetatea Florența în Italia mergea la țara lui, cu multe scumpeturi nestimate și cu o mare sumă de bănet. El trebuia să treacă prin Tîrgoviște, pentru că acolo era scaunul domniei pe vremea aceea. Și fiindcă auzise pe turci spuind ce pățiseră din mîna lui Vlad-vodă Țepeș, el credea că românii sunt niște căpcăuni, sau cel mai puțin niște tîlhari de codru.   Cum ajunse în Tîrgoviște se duse drept la vodă, cu un dar bogat, și-i zise:   — Măria-ta, ursita m-a dus să trec prin țara pe care o stăpînești măria-ta, cu tot avutul meu, agonisit printr-o muncă jidovească de mai mulți ani în părțile răsăritului. Țara aceasta este creștinească. Și ca să nu se zică în Apus, unde mă duc, că un creștin a fost jefuit de creștini, după ce a fost scăpat cu fața curată de iataganul păgînilor, cu genuchi plecate rog pe măria-ta să te înduri a-mi da cîțiva slujitori ca să-mi fie de pază pînă voi pleca.   Vodă, iute ca focul cum era el, încruntă sprîncenele cînd auzi cererea ce i se face și zise:   — Ține-ți darul, creștine. Eu îți poruncesc să-ți duci tot avutul pe oricare din maidanuri, pe oricare din ulițe, la verice (sic!) răspîntie ce ți se vor părea mai singuratice și mai dosnice, și acolo să-l lași pînă dimineața fără paznici, fără privighetori. Și de ți se va întîmplă vro pagubă, eu sunt răspunzător.   Nu era de glumit. Porunca lui vodă trebuia să se îndeplinească, că era foc și pîrjol.   Florentinul, cu inima înghețată de frică, se supuse poruncii. Toată noaptea nu dormi de grije și de îndoială. A doua zi negustorul își veni în fire cînd își găsi avutul precum îl lăsase. Se uita și parcă tot nu-i venea să crează. Merse deci la vodă și-i spuse că tot avutul lui l-a găsit neclintit și, lăudîndu-i țara, spuse că asemenea lucruri n-a văzut în nici o țară din cîte a străbătut, deși călătorește din tinerețe.   — Cît face darul ce mi-ai fost adus? întrebă vodă.   Neguțătorul se cam cîrmea și se cam codea a spune. Vodă stărui. După ce află prețul, plăti pînă într-una vodă, apoi îi zise:   — Spune pe oriunde vei merge ce-ai văzut în țara mea.   [III] Era Vlad-vodă Țepeș om cu doxă la cap și-i plăcea rînduiala, nevoie mare. Unde să fi văzut el vrun ostaș desmățat, cu țoalele puse pe dînsul ca cu furca? Tiii! că era stingere! Lui îi plăcea să vază pe oameni curați și dichisiți, știi spilcă! Nu se stăveau pe lîngă dînsul oameni de cei care se tot încurcă de toate alea și-s mototoli la lucru. Mai cu seamă cînd vedea cîte vro desmîțătură ori destrăbălătură, se făcea foc și pară. Într-una din zile întîlni un țăran, carele avea o cămașe scurtă. I se vedeau ițarii lipiți pe picioare și se cunoștea cît de colo tiparul coapselor și al țurloaielor. Se oțărî măria-sa cînd îl văzu așa, cît un lucru mare. Și porunci numaidecît să-l cheme.   — Însurat ești tu, măi creștine? îl întrebă vodă.   — Însurat, măria-ta.   — Nevastă-ta trebuie să fie d-alea de care tînjește pămîntul sub dînsa. Cum de să nu mi-ți facă ea cămașe care să-ți acopere pulpele? Nu este vrednică a trăi în țara mea! Să se dea pierzării!   — Mila măriei-tale, dară eu sunt mulțumit de dînsa, am găsit-o acasă și este cinstită.   — Vei fi mai mulțumit cu alta; tu te vezi a fi om de omenie și harnic.   Doi slujbași trimiși de vodă aduse pe biata femeie cu nepusă masă. Vodă porunci de o trase în țeapă. Apoi aducînd o altă femeie o dete in căsătorie bărbatului rămas văduv, după ce ii arătă ce pățise femeia dintîi, și spuse și pentru care pricină căzuse peste dînsa urgia domnească cea neîmpăcată.   Spun, măre, că această femeie lucra de n-avea vreme nici să mînce. Își punea pîinea pe un umăr și sarea pe altul și așa lucra. Se silea, biet, să-și facă bărbatul mai mulțumit decît cu muierea dintîi, ca să nu cază în urgia lui vodă. O fi izbutit?   Bine că nu domnește și in zilele noastre vrun Țepeș, căci multă cheltuială de țepe ar avea să facă, țepe de care să scape pămîntul de trintorițe sub care tînjește locul unde șed ele.   [IV] -Erau niște timpuri în care pentru orice crimă, judecat-nejudecat, se da pierzării omul. Bine că suntem departe de niște asemenea timpi. Bine că s-au dus ca să nu se mai întoarcă. Bine că am ajuns să fim, povestea ăluia, cu judecata, iar nu cu lopata.   Niște boieri răzvrătitori, din porunca lui Vlad-vodă Țepeș, fură puși în țeapă. După cîtva timp aducîndu-și aminte vodă de dînșii, pofti să meargă la fața locului ca să se încredințeze cu inșiși ochii lui cum au fost pedepsiți. Poate c-o fi voit să vază dacă cunoaște pe mulți din ei. Pe lîngă vodă mai era și alți boieri din cei rămași credincioși domnului lor. Unul din acești boieri, ori că era și el amestecat în boclucul ce făcuse cei uciși, sau că era rubedenie cu careva din ei, și ca să nu se dea de gol că mila i-a cuprins sufletul, ori că i s-a muiat inima, se încumese a zice:   — Măria-ta, te-ai coborît din palat. Acolo aerul este curat, aci jos este smreduit. Mirosul cel greu să nu-ți supere sănătatea.   — Vrei să zici că pute? întrebă vodă, întorcîndu-se iute către dînsul și țintind căutăturile asupră-i.   — Așa, măria-ta, și ai face bine să te depărtezi de un loc care poate să fie vătămător sănătății unui domn carele voiește binele supușilor săi.   Pasămite vodă pătrunsese în ascunsurile inimii acestui boier, sau ca să astupe gurile celorlalți, strigă:   — Slujitori! O țeapă de trei ori mai lungă decît toate cele ce vedeți să-mi f ăurați numaidecît, ca să puneți într-însa pe jupînul ăsta, ca să nu mai simță putoarea de jos…   Se rugă de iertăciune bietul boier, dete în genuchi; vru să-i sărute mîinile pe amîndouă părțile… Totul fu în deșert. După un scurt timp se zvîrcolea într-o țeapă mai naltă decît toate și gemea și se văieta de ți se sfîșia rărunchii.   [V] Un venetic de călugăr grec, ca mulți ce de curînd începuse a cutreiera țara, ce-i cășunase lui pe un biet preeot de mir român, om drept și cu frica lui Dumnezeu, că-l clevetea cît îi lua gura. De cîte ori se întîlneau, se luau la cuvinte, și se încingea între dînșii o filonichie cam înfierbîntată. Călugărul grec prostia pe preot și cartigorisea pe români. Preotul îi răspundea:   — Dacă ți se par românii proști și nedegroșiți, de ce nu te duci în țara ta, la cațaonii tăi cei supțiri și pirpirii? Cine te-a adus oare sau cine te-a chemat de ai căzut ca rîia pe capul nostru? Ajungînd și la urechile lui vodă vestea despre acești doi clerici, măria-sa Vlad-vodă Țepeș pofti să-i vază și îndată porunci ca în cutare zi să se afla la palat.   La ziua anumită ei veniră. Pe unul l-a primit într-o cămară, iară pe celălalt într-alta. Călugărul grec se umfla în pene și se mîndrea că l-a chemat vodă. Vezi că nu știa că era chemat și preotul mirean. Acesta se minuna și se crucia cum de aflase vodă de dînsul și-și pusese în gînd ca de cumva îl va găsi în niscaiva toane bune să puie o vorbă și pentru poporenii săi. Vodă voi însă să le ispitească inimile și să le cunoască cugetele, căci măria-sa era un mehenghiu de om întru acestea. Intrînd în cămara unde era grecul, măria-sa îl întrebă:   — Cinstite părinte, cutreieri țara mea pentru trebile bisericii. Ai avut prilej să vorbești și cu bun și cu rău, și cu bogat și cu sărac. Spune-mi rogu-te, ce zic oamenii despre mine?   La o astfel de întrebare, călugărul socotea că a pus mîna pe chilipir. Și cu o vulpenie pe care numai un grec este în stare să o întrebuințeze, răspunse cu un grai mieros și prefăcut:   — Mărite doamne, de la un capăt al țării la celălalt, toată lumea binecuvîntează numele măriei-tale. Ea este mulțumită de măria-ta. Spune că așa domn bun n-a mai stat de cînd este Țara Românească. La care eu adaug că un lucru îți mai trebuiește: adică să cauți mai blînd și să-ți reverși milostivirile tale către nevrednicii robi ai mărieitale cari vin din părțile locurilor sînte și să le dai ajutor ca să poată aduce mîngîiere la nenorocirile ce bîntuie pe călugării acelor sînte lavre din partea păgînilor. Și atunci numele măriei-tale îl vor încununa îngerii cu slavă nepieritoare.   — Minți! nemernicule ca o cutră ce ești! strigă vodă răstit și încruntînd din sprîncene.   Se vede că știa el ce știa; căci și zicătoarea spune că soarele de e soare și tot nu poate să încălzească lumea toată. Și deschizînd ușa zise slujbașilor ce stau de pază:   — Slujitori! Această ființă vicleană și netrebnică cu moarte să se omoare.   Porunca lui vodă se împlini numaidecît. Călugărul fu tras în țeapă.   Intrînd și la preotul de mir, care nu știa nimic din cele ce se întîmplase, vodă îl întrebă și pe dînsul:   — Spune-mi, părinte, ce zice lumea de mine?   — Ce să zică, mărite doamne? Iacă poporimea de la țară pînă acum n-a cîrtit de fel. De curînd însă a început a te blestema pe toate cărările, zicînd că nu le mai împuținezi podvezile ce au apucat de la domnii de dinaintea mărieitale.   — Adevăr ai grăit, îi zise vodă cu grai îmbunat. Mă voi gîndi la aceasta. Tu să fii duhovnicul curții mele de aci înainte! Mergi în pace.   [VI] Povestea spune că pe vremea lui Vlad-vodă Țepeș se înmulțise leneșii, nevoie mare. Ca să trăiască trebuia să mănînce; căci nemilostiva burtă cerea. Și ca să mănînce umblau în prosteală. Cerșiau și cu cerșitul trăiau fără să muncească.   Dacă vrun sghimboiaș de om, căruia îi place să sghimboișească și să se amestece în toate alea ca pătrunjelul, dacă vrun om, cum zisei, întreba pe cîte vrunui din acești cerșitori de ce nu lucrează și ei ceva, unii răspundeau:   — Dară nu umblu toată ziua? Însă dacă nu găsesc de lucru, ce sunt eu de vină?   Unora ca acestora sghimboiașul le da în nas cu zicătoarea: „Mă duc să mă bag la stăpîn, dar-ar Dumnezeu să nu găsesc“. Alții iarăși găseau nod în papură că: cojocarul își scoate ochii toată ziua și noaptea, și cînd colo nu se alege cu nimic; croitorul muncește toată viața și agoniseala lui este cît o umbră de ac; pantofarul se cocoșează și se gheboșește pînă îmbătrînește și cînd moare tot cu talerul îl îngroapă… Și astfel potriveau ei cîte vrun cusur pentru toate meseriile.   Ajungînd la urechile lui vodă, și văzînd și însuși cu ochii mulțimea de calici, mai toți oameni buni de muncă, se luă de gînduri: „Numai prin sudoarea feței sale spune la carte, că-și va agonisi omul cele spre hrana sa“, își zise Vlad-vodă. „Acești oameni trăiesc din sudoarea altora. Prin urmare sunt nefolositori omenirii. Aceasta e un fel de tîlhărie. Tîlharul de codru, ce e drept, îți cere punga. De ești mai iute de mînă și mai voinic, scapi de el. Aceștia însă îți ia avutul cu încetinelul și cu milogire, dară îți ia mereu. Așadar sunt mai răi decît furii. Să se stîrpească ast soi de oameni din țara mea!“   Și după ce se mai răsgîndi, porunci să se dea sfară în țară ca la o zi anumită să se adune toți cerșitorii laolaltă, că are să le împartă vodă cîte un rînd de haine și să le dea o masă înfricoșată.   La ziua otărîtă gemea Tîrgoviștea de mulțimea calicilor ce venise. Slujitorii domnești le împărți cîte un rînd de haine noui; apoi îi duse în niște case mari unde erau pregătite mesele. Se minunară cerșitorii de dărnicia lui vodă și vorbiau între sine:   — Adevărat milă domnească!   — Tot din spinarea poporenilor este și astă pomană! Nu care cumva că dă vodă ceva din punga lui?   — S-a schimbat, vodă, mă, nu mai este cum îl știți voi!   — Lupul părul își schimbă, dară năravul ba.   Se puseră la masă. Aci, ce să vezi dumneata? Bucate ca la masa domnească. Vinuri tot d-alea bunele, ce te culcă la pămînt.   Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mîncară și băură cu lăcomie. Cei mai mulți se îmbătară de dedeau pe brînci. Tocmai cînd li se amestecă limbile, cum se zice, și nu se înțelegeau între dînșii, odată se pomeniră cu foc de patru părți. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porți ca să iasă, însă porțile erau zăvorite. Focul înainta, vulvoarea se ridica în sus ca niște zmei înflăcărați. Țipete, chiote, vaiete ieșiau din gurile tuturor cerșitorilor închiși acolo. Dară unde vrea să știe văpaia ceva de plîngerile oamenilor? Se aruncau unii asupra altora. Se îmbrățișau. Cereau ajutor. Dară nu era urcche omenească care să-i asculte. Începură a se zvîrcoli în chinurile vulvotaiei ce-i învăpăia. Fumul înăbuși pe unii. jăratecul făcu scrum pe alții, flăcările pirjoli pe cei mai mulți. Cînd se potoli focul nu mai era suflet de om viu.   Și credeți că s-a stîrpit neamul calicesc? Fugiți de-acolo; nu mai credeți toate fleacurile! Căutați în giuru-vă și vă încredințați. Astăzi chiar nu este vremea mai brează decît atunci. Cerșitorii se vor sfîrși odată cu lumea.   [VII] În vremea de demult, pe cînd domnia în țară vodă Vlad Țepeș, un neguțător ce se afla in călătorie pre la noi, puse de se strigă pe răspîntii că a fost pierdută o pungă cu o mie de lei. El făgăduia o sută de lei celui ce o va găsi și i-o va aduce. Nu trecu mult și un creștin, om cu frica lui Dumnezeu, cum se aflau românii pe vremea lui Țepeș-vodă, se arătă dînsului și-i zise:   — Jupîne negustor, mergînd pre cale, la întorsura răscrucilor de din dosul pescăriilor, am găsit punga aceasta.   Eu dau cu socoteala că a dumitale trebuie să fie, deoarece am auzit strigîndu-se că ai fi pierdut o pungă cu bani.   — Adevărat, a mea este, și-ți mulțumesc că mi-ai adus-o. Apucîndu-se negustorul să numere banii, se frămînta cu mintea cum ar face să nu dea suta de lei cea făgăduită. După ce numără banii, la care se uita omul cu mirare, văzînd ce face, îi puse la loc în pungă, și zice celui ce îi o adusese:   — Am numărat, dragul meu, banii și am văzut că d-ta ți-ai oprit făgăduiala. În loc de o mie de lei, am găsit nouă sute. Și bine ai făcut, căci era dreptul dumitale. Iți mulțumesc încă o dată că m-ai cortorosit de ananghia în care era să caz, și Dumnezeu să te ție.   — Jupîne negustor, răspunse creștinul, rău și fără cale zici d-ta că-ți lipsește din pungă o sută de lei. Eu nici n-am dezlegat-o măcar să mă uit într-însa și nici că știu cîți bani sunt într-însa. Cum am găsit-o, așa ți-am adus-o.   — Îți spusei, mai zise neguțătorul, cu grai scurt și cam în dodele, că am pierdut punga cu o mie de lei; tu mi-ai adus-o numai cu nouă sute. Asta e! Dacă voi mai mult, nu pot da. Și apoi cînd e la cea de pe urmă, dă jalbă și mă trage la carvasara.   Omul se roși pînă în albul ochilor de rușine, cînd văzu că îl și bănuiește, îl și marțafoiește. Nu mai zise nici pis, ci ieși luîndu-și rămas bun și se duse drept la vodă de se tîngui:   — Măria-ta, zise el, nu mi-e de suta de lei cea făgăduită, ci mi-e mai mult că mă bănuiește a nu fi om de omenie, cînd eu știu că am fost curat ca argintul lămurit și nici prin gînd nu mi-a trecut măcar să mă ating de al altuia.   Vodă pricepu tertipurile neguțătorului, căci era un mehenghiu de om și porunci să i-l aducă. Fiind de față și jeluitorul și pîrîtul, vodă ieși la judecată. El ascultă și pe unul și pe altul. Și punînd vorbele ambilor în cumpăna dreptății, văzu în care parte bate. Apoi, uitîndu-se țintă în ochii neguțătorului zise:   — Jupîne negustor, la curtea mea nu se știe ce este minciuna. Ea este prigonită crîncen. Tu ai pierdut o pungă cu o mie de lei și ai găsit cu cale să pui să se strige pe la răspîntii. Punga ce ți-a adus creștinul ăsta era cu nouă sute de lei. Lucrul era învederat că aceasta nu era punga ce tu ai pierdut. Cu ce drept ai priimit-o? Să dai dară punga înapoi omului ce a găsit-o, și să aștepți pînă ți se va găsi punga ce tu ai pierdut. Iară tu, creștine, adaose vodă, întorcîndu-se către tînguitor, să păstrezi punga pînă ce se va arăta cel ce a pierdut-o.   Așa se și făcu căci nu era chip să se facă într-altfel. Vlad-vodă Țepeș judecase. Neguțătorul o păți și se căi toată viața lui de fapta cea neomenoasă ce săvîrși. Ce să zici? Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. Voind a păcăli pe cel ce îi găsise punga, se păcăli însuși pe sine.

Dreptatea lui Vlad Țepeș Vlad -vodă Țepeș aflase că un călugăr grec umblă prin țară în prostit, că e limbut și cîrtitor. Și dorind ca să-l cunoască, merse într-o duminecă la biserică. Acolo obicinuia și călugărul a merge.   Acesta, văzînd pe vodă, vru să-și arate procopseala. Se urcă în anvon și începu să învețe pe poporeni cu cuvinte din Evangelie că nu este bine să hrăpească ceea ce este al altuia; că nu este bine să se bucure cineva la averea aproapelui.   Vodă, carele auzise din zvon, ce poamă de om este, cum că unele zice și altele face, îl pofti la masă la dînsul.   Nu este hîrtie și cerneală ca să se scrie bucuria ce avu călugărul. Socotea că a apucat pe Dumnezeu de un picior și se îngîmfa; căci socotea că procopseala Iui l-a făcut să dobîndească un asemenea har.   Vodă se așeză alături cu dînsul. Îl întrebă fel de fel de lucruri din Scriptură. Pe cînd însă vorbea călugărul, vodă făcea mereu la dumicați și și-i punea dinainte. Călugărul, cu umilința lui cea prefăcută, se silea să răspunză la întrebările lui vodă, cum să-i placă, cu gînd ca doar de va putea apuca și de la dînsul ceva. Nu băga însă de seamă ce face vodă.   Începînd să mănînce, îl împinse păcatele de luă un dumicat de al lui vodă și-l băgă în gură.   N-apucă să-l amestece bine și vodă îl apuci de mînă, zicîndu-i răstit:   — Tîlharule, te-a.m prins! În biserică povățuiești pe poporeni să nu se bucure la averea altuia, să nu apuce lucrul străin și tu faci mai rău decît un lotru. Tu-mi iei de dinainte, la masa mea chiar, dumicații făcuți de mine; nu ești vrednic să trăiești în țara mea.   Și, uitîndu-se crunt la slujitori, adăogă:   — Să se dea pierzării această vită îmbăierată!   Se rugă bietul călugăr de iertare, dete în genuchi, dară unde fură urechi ca să-l auză, sau ochi ca să-l vază! Toate fură în deșert, rugăciunile lui nu se ascultară.   Doi slujitori îl înhățară și-l ridicară de la masa domnească. Peste o jumătate de ceas bănănăia în vîrful unei țepe.