Sinteze titularizare invatatori Limba si literatura romana, Metodica, Pedagogie

2.Mijloace de învățământ 2.1. Delimitări conceptuale                                                                                                                                                                      Mijloacele de învățământ reprezintă  un ansamblu de instrumente, materiale, produse, adaptate și selecționate in mod intenţional pentru a servi nevoilor organizării și desfăşurării procesului instructiv-educativ din școală ( I. Cerghit);                                                                                                                                                                                       -Mijloacele de învățământ reprezintă  totalitatea materialelor, dispozitivelor și aparatelor, cu ajutorul cărora se realizează transmiterea și asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute' (I. Nicola).   2.2. Funcțiile mijloacelor de învățământ a. Funcția cognitivă: constă în faptul ca mijloacele de învățământ sunt instrumente prin care se comunică date, informații asupra realităţii studiate, facilitând înţelegerea, însuşirea și reţinerea acestora, prin îmbinarea obiectelor reale cu cuvântul, a scrisului cu acţiunea, a cunoaşterii senzoriale cu cunoaşterea raţională.                                                                                                                                                                             b. Funcția formativă: constă în faptul că mijloacele de învățământ permit dezvoltarea gândirii și a operațiilor acesteia, a spiritului de observaţie, atenţiei, formarea atitudinilor și convingerilor ştiinţifice, tehnice, culturale, contribuind și la formarea noţiunilor și a capacităţii de corelare interdisciplinară. Mijloacele de învățământ contribuie și la stimularea motivaţiei învățarii, determinând participarea activă a elevilor in cadrul procesului instructiv-educativ.                                                                                                                                                                              c. Funcția demonstrativă constă în faptul că prin mijloacele de învățământ li se înfăţişeaza elevilor o multitudine de aspecte ale realităţii, care sunt greu accesibile cunoaşterii directe, acest lucru contribuind la formarea corectă a reprezentărilor și dezvoltarea imaginaţiei.                                                                                                                                                                                                                          d. Funcția ergonomică - se referă la contribuţia mijloacelor de învățământ la raţionalizarea eforturilor profesorilor și elevilor, în cadrul activităților didactice. Mijloacele de învățământ vor reduce efortul de predare al cadrului didactic și efortul de învățare al elevilor.                                                                                                                                            e. Funcția de evaluare - se referă la posibilitatea pe care o oferă unele mijloace de învățământ de a obține informații despre rezultatele elevilor, nivelul performanţelor atinse.                                                                                                                                                                              f. Funcția estetică - constă în faptul că mijloacele de învățământ sunt astfel concepute și utilizate, încât să declanşeze trăiri afective, să cultive capacitatea de înţelegere și apreciere a frumosului, simțul echilibrului.   2.3. Clasificarea mijloacelor de învățământ a.  Mijloace de învățământ care cuprind mesaj didactic Sunt mijloace care redau și reproduc anumite trăsături, caracteristici, însuşiri ale obiectelor și fenomenelor realităţii ce constituie mesaj pentru activitatea de învățare. Mesajul didactic include atât informații, cât și acţiuni obiectuale. Sunt mijloace care includ numai informații, altele solicită operarea cu ele, iar altele cuprind și una și alta. În funcție de conţinutul mesajului didactic, în această categorie sunt incluse următoarele mijloace: -materiale didactice care redau în formă naturală obiectele și fenomenele realităţii (colecții de plante, roci, substante, aparate, instrumente autentice);                                                                                                                                                                                                                                                                -mijloace de învățământ sub formă de materiale grafice și figurative (hărţi, scheme, diagrame, grafice, fotografii, tablouri, planşe);                                                                                                                                                                              -mijloace sub formă de modele substitutive, funcționale, acţionale. Ele reproduc, la scară mai mică, anumite obiecte, fenomene, principii de funcționare (machete, mulaje, modelele unor maşini etc.);                                                                                                                                                                          -mijloace tehnice, audiovizuale - reprezintă ansamblul instrumentelor electrice și electromecanice de reproducere a imaginilor și sunetelor (proiecţii, emisiuni radio, înregistrări, filmul TV).   b. Mijloace de învățământ care facilitează transmiterea mesajelor didactice                                                                                                               Sunt mijloace care nu conţin mesaje, dar ajută și mijlocesc transmiterea acestor mesaje. Nu sunt legate de un anumit  tip de mesaj, dar pot fi folosite în vederea transmiterii unei game largi de mesaje. Printre mijloacele de învățământ care favorizează transmiterea mesajelor didactice, se pot enumera: -instrumente, aparate și instalaţii de laborator;                                                                                                                                                                                                         -echipamente tehnice pentru ateliere;                                                                                                                                                                                     -instrumente muzicale și aparate sportive;                                                                                                                                                                                                                   -maşini de instruire și calculatoare electronice;                                                                                                                                                                                                                -jocuri didactice;                                                                                                                                                                                                                                                                         -simulatoare didactice, instalaţii pentru laboratoare fonice. În afară de cele două grupe de mijloace, sunt utilizate și mijloacele de măsurare a rezultatelor învățării, care ajută la evaluarea randamentului școlar în unele circumstanţe educative. De asemenea, calculatorul este un mijloc distinct de învățământ, care nu poate fi încadrat in nici una din cele două categorii. Instruirea asistată de calculator (IAC) Informatizarea societăţii a determinat pătrunderea calculatorului în instituţiile de învăţământ. Calculatorul poate fi folosit în şcoală pentru activităţi de: predare – învăţare - evaluare; activităţi extraşcolare - proiecte; cercetare; administraţie, gestiune. Raportat la procesul de învăţământ, calculatorul constituie mijlocul de învăţământ cel mai nou şi mai complex. El este utilizat: în predarea informaticii, mijlocind învăţarea elevilor în utilizarea unor tehnici de comunicare; în predarea celorlalte discipline şcolare, determinând o nouă formă de concepere şi realizare a învăţării, denumită instruirea asistată de calculator (IAC) . În acest context, calculatorul devine o resursă valoroasă, care generează o serie de avantaje, precum: - posibilitatea furnizării unor informaţii de calitate, în baza unor programe elaborate de echipe multidisciplinare; - posibilitatea de a dirija învăţarea unui număr mare de elevi/studenţi, acordându-le o asistenţă pedagogică de calitate; - posibilitatea individualizării învăţării prin respectarea ritmului de lucru şi a nivelului de pregătire al fiecărui elev; - posibilitatea realizării unui învăţământ „la distanţă” pentru diferite categorii de elevi/studenţi dar şi cadre didactice. Cu ajutorul calculatorului pot fi prezentate: informaţii; aplicaţii, exerciţii, probleme; jocuri didactice; simularea unor procese/fenomene; itemi de evaluare/autoevaluare; Eficienţa instruirii asistată de calculator depinde de: calitatea programelor; competenţele didacto-metodice şi tehnice ale cadrului didactic; competenţele tehnice ale elevilor.   Avantaje ale utilizării mijloacelor audio-vizuale: -suplimentează explicațiile verbale, oferindu-le un suport intuitiv;                                                                                                                                               -îi familiarizeaza pe elevi cu o realitate greu accesibilă pe cale directă;                                                                                                                                               -provoacă și sustin motivaţii și interese cognitive; consolidează cunoștințe și abilităţi;                                                                                                                                   - eficientizează folosirea timpului de instruire. Dezavantaje ale utilizării mijloacelor audio-vizuale: -predispun la o uniformizare a perceperii și interpretării realităţii;                                                                                                                                                       -predispun la receptarea pasivă;                                                                                                                                                                                                             -produc, uneori, exagerări și denaturări ale fenomenelor.   3.Forme de organizare a activităţii didactice   În organizarea procesului de învăţământ se are în vedere îmbinarea optimă, conform obiectivelor urmărite, a trei principale forme de activitate: 3.1.Activitatea frontală, cu întreaga clasă; 3.2.Activitatea pe grupe de elevi; 3.3.Activitatea individuală.   3.1.Activitatea frontală   Formă predominantă de organizare a activităţii în lecţia tradiţională, ponderea acesteia se reduce treptat în învăţământul modern. Concomitent se schimbă şi conţinutul ei. Dacă până nu demult conţinutul activităţii frontale era orientat cu precădere spre transmiterea cunoştinţelor, profesorul şi materialul demonstrat de acesta constituind principalele surse de informaţie pentru elevi, acum, în centrul acestei forme de muncă, prinde din ce în ce mai mult contur funcţia profesorului ca organizator şi îndrumător al activităţii de învăţare pe care o realizează elevul. Astfel, activitatea cu întreaga clasă are pe de o parte menirea să  pregătească activitatea de grup sau individuală, punându-se şi delimitându-se problemele ce trebuie studiate şi clarificate, metodele ce trebuie folosite şi etapele ce trebuie parcurse. Pe de altă parte, cu colectivul întregii clase se dezbat şi rezultatele activităţii de grup şi individuale, se trag concluzii, se fac generalizări, se apreciază calitatea muncii depuse.             Activitatea frontală presupune relaţia profesorului cu întreg colectivul clasei, se lucrează în acelaşi timp cu toţi elevii angajaţi în aceeaşi activitate. Această formă de organizare asigură manifestarea rolului de conducător al profesorului cu toate consecinţele ce decurg de aici. În esenţă, un asemenea context pedagogic impune raportarea la nivelul mediu al clasei – nivel la care se află majoritatea elevilor din colectivul respectiv. Avantajul constă în faptul că, din punct de vedere intelectual, se realizează o omogenitate a colectivului, cu care se lucrează, deci conţinutul şi metodele vor fi adecvate particularităţilor tuturor elevilor din clasa respectivă.             Dezavantaje majore: dificultatea cunoaşterii elevilor posibilitatea redusă de dezvoltare a aptitudinilor individuale şi de motivaţie dificultăţi de realizare a relaţiilor de colaborare între elevii cu posibilităţi/performanţe diferite apariţia tendinţelor de dezvoltare unilateral intelectuală         3.2.Activitatea pe grupe   Superioritatea soluţionării problemelor în condiţii de grup, faţă de rezolvările individuale a fost demult confirmată de cercetările de psihologie socială.             Activitatea de grup se foloseşte în vederea realizării unor observaţii, experienţe, lucrări practice. În funcţie de condiţiile materiale şi de timp, grupele pot executa concomitent aceeaşi lucrare sau lucrări diferite, dar care concură la elucidarea aceleiaşi probleme, deci ale căror rezultate pot fi corelate şi sintetizate.             De regulă, grupele sunt permanente, ele se consituie cel puţin pe durata unui an şcolar. În ceea ce priveşte componenţa grupelor se pare că s-a optat în special pentru organizarea unor grupe eterogene, formate din elevi buni, slabi şi mediocri. Eficienţa grupelor ar creşte dacă prof., la alcătuirea lor, ar avea în vedere în mai mare măsură, particularităţile individuale ale copiilor, aptitudinile, înclinaţiile şi interesele acestora.             Activitatea pe grupe presupune operarea subgrupării în cadrul colectivului clasei, în funcţie de obiectivele didactice.             Avantaje majore: activizează în mai mare măsură stimulează motivaţia învăţării transformă elevul în subiect al educaţiei permite valorificarea aptitudinilor şi capacităţilor individuale formează şi dezvoltă spiritul de cooperare şi deschidere spre interacţiune.   3.3Activitatea individuală               Presupune ca, în funcţie de particularităţile psihoindividuale, elevii să fie angajaţi în realizarea unor sarcini de învăţare pe măsura acestora, adecvate din acest punct de vedere; prezintă marele avantaj de a crea posibilitatea ameliorării şi dezvoltării nivelului de învăţare individual. Aplicată în învăţământul tradiţional, aproape exclusiv în sfera rezolvării temelor pentru acasă, acest tip de activitate tinde să ocupe locul pe care îl merită în procesul lecţiei, pe măsură ce îmbogăţirea bazei materiale de studiu permite acest lucru. De asemenea, elaborarea unor mijloace ajutătoare (fişe de lucru pt elevi) permite desfăşurarea de activităţi individuale.             Activitatea individuală a elevului la lecţie vizează pe lângă însuşirea independentă a unor cunoştinţe şi acomodarea acestuia cu metode de investigaţie larg utilizate în acest domeniu: observaţia, experimentul, descrierea, comparaţia, clasificarea etc. Prin activitatea independentă se verifică şi progresul realizat de elev.

Tema 1. Documente curriculare - Definitie - Etimologie - Istoric educational - Aparitii editoriale   1. Definitie : Curriculum reprezinta un traseu bine definit de instruire, curs obligatoriu de studiu, oferta educationala, toate documentele cu efect reglator, toate experientele de invatare oferite de scoala 2. Etimologia - curriculum vine de la curriculum/curricula, fie de la currere (substantin latin la singular face curriculum si la plural curricula) - limba romana a preluat acest termen, avand acum curriculum - curricumulurile - forme acceptate de limba romana. 3. Istoric educational -secolul al VI-lea si al VII-lea insemna curs de studiu obligatoriu in scoala; - prima jumatate a secolului al IX-lea in care insemna cunostintele ce se predau intr-o scoala sau universitate; - jumatatea secolului XX care inseamna programa de cunostinte și planul de învățământ - dupa 1950 avem abordari de tip modernism - 1950-1960 apar din perspectiva lui Piller principiile curriculare - 1960-1970 - in prim-plan apare si curriculumul formal si nonformal - dupa 11970 curriculum patrunde in politicile educationale. 4. Aparitii editoriale - 1902 Dewey - „Copilul si curriculum”, unde se precizează importanța informației (ce se învață dar și ce se învață) - 1918-1919 Bobbit - care vine cu ideea preluată pretutindeni, că este foarte important curriculum si nonformalș - 1950 - Tyler - care vine si structurează curriculum din perspectiva obiectivelor curriculare, continutului curricular, metodologiei curriculare și a evaluării curriculare. - apar lucrări Landsherr (Gilbert si Vivienne), Dan potolea, vasile Chiș, M. Ionescu, Musata Botoș, Dorel Ungureanu, Constantin Cucoș, M. Manolescu, Romiță Jucu, Simona Marin.   1. Documente curriculare Dacă tratăm curriculum ca ofertă educațională sau din perspectivă restransă, curriculum trebuie văzut prin documentele curriculare de politică educațională și anume: 1. plan cadru de învățământ 2. programă școlară 3. manuale școlare 4. metodologiile specifice de aplicare a acestora în învățământ În afară de documentele curriculare ce țin de politică educațională (sunt create, redactate și obligatorii) există și documente curriculare realizate de cadru didactic și care devin oficiale după ce sunt aprobate de comisia de curriculum din școală și de directorul aceteia. Din această categorie curriculară enumerăm: 1. planificarea anuală 2. planificarea semestrială 3. proiectarea didcatică 4. proiectul didactic(proiectul de activitate - grădiniță, proiectul de lecție - învățământul primar) La nivelul pedagogiei pentru invățământul preșcolar există un curriculum specific ce cuprinde planul de învățământ și programa specifică La nivelul învățământului primar există plan cadru de învățământ și programă școlară din perspectiva planului cadru de învățământ.   Planul de învățământ - Analiză de detaliu privind documentele curriculare specifice învățământului primar și preșcolar 1. Planul de învățământ - este un document de politică educațională, oficial și obligatoriu, adică gradinițele și școlile primare au obligativitatea implementării in toată integritatea sa. - concretizează și structurează conținutul învățământului pe ni8vele de școlaritate. - construcția lui având o filosofie specifică tipului de școală și vârstei copilului. Caracteristici ale planului de învățământ - exprimă politica educațională stabilită la nivel de țară. - concretizează dimensiunile profilului de formare. - concretizează pertinența conținuturilor. - organizează disciplinele pe arii curriculare. Etape de elaborare 1. etapa de expertiză științifică - se pun de acord specialiștii in TMC 2. etapa de expertiză practică - se pun de acord profesroii practicieni. 3. etapa de expertiză decizională - factorii de decizie, iau hotarârea pertinentă de aplicare Planul de învățământ pentru învățământul primar Este structurat pe 7 arii curriculare având plaje orale pe discipline și numarul de ore minim și maxim pe săptămână, cu respectarea trunchiului comun și a numărului maxim de ore săptămânale Actualmente numărul minim de ore săptămânal corespunde cu numărul de ore pentru trunchiul comun. Planurile de învățământ primar și preșcolar sunt însoțite de metodologii specifice elaborate de MEN sun ordin de ministru, ceea ce oferă obligativitae de aplicare. Programa școlară - reprezintă în fapt curriculum scris/oficial, care se utilizează în pedagogia învățământului primar și preșcolar. - din perspectiva curriculumului preșcolar trebuie sa reținem ca puncte de sprijin ale programei, obiectivele cadru, obiectivele de referință și exemple de comportamente pentru fiecare obiectiv de referință. - aceste comportamente reprezintyă și standarde de performanță în învățământul preșcolar. Programa școlară este structurată din perspectiva notei de prezentare a competențelor generale, a competențelor specifice și a exemplelor de activități de învățare și a continuturilor. Ambele programe ofera flexibilitate și dinamism pentru cadrele didactice din perspectiva formării unei personalități autonome și creative ale copilului. Manualele școlare la învățământul primar există numai începând cu clasa I, întrucât acum se învață cititul si scrisul.   Tipuri de curriculum - creează posibilitatea abordării științifice a procesului didactic - îmbracă o multitudine de forme, dar pentru grădiniță și învățământul primar trebuie sa avem în vedere curriculum național, ce de fapt cuprinde CORE CURRICULUM/CURRICULUM DE BAZĂ sau TRUNCHI COMUN și CURRICULUM LA DECIZIA ȘCOLII (C.D.S.) prin opționale de regulă. Core Curriculum se găsește într-o serie sinonimică cu curriculum de bază și curriculum trunchi comun. El include cunoștințele, abilitațile, atitudinile, competențele considerate indispensabile pentru formarea și dezvoltarea personalității umane din perspectiva învățământului primar și preșcolar. Evaluările de la învățământul primar (clasa a II-a  până la a IV_a) se realizează respectând core curriculum/trunchi comun. Core curriculum poate fi pus sub semn de egalitate cu curriculum de bază, curricumul obligatoriu, comun, general sau curricumul central. Dacă trunchiul comun este obligatoriu din perspectiva curricumului central, curricumul la decizia școluii reprezintă oferta de discipline cuprinse de regulă în curricumul opțional. Aici trebuie sa avem în vedere: - curricumul aprofundat - curricumul extins - curricumul elaborat în școală CDS creează specificitatea unității de învățământ și dă posibilitatea cadrului didactic de a veni în întâmpinarea dorințelor, intereselor, aptitudinilor copiilor. Din perspectiva pedagogiei învățământului primar și preșcolar este necesar să se cunoască următoarele rapoarte: Curriculum obligatoriu - curriculum opțional Curriculum formal - curriculum informal Curriculum național - curriculum local Cadrul didactic trebiie să știe că curiculumul nhațional completează curriculum obligatoriu, adica trunchiul comun, dând posibilittaea cadrului didactic și copiilor să se realizeze o dezvoltare a copiilor prin intervenția personalizată - pertinentă a cadrului didactic

          GRAMATICA (INVATATORI, EDUCATORI, LIMBA ROMANA)             CUPRINS           FUNCŢIILE COMUNICĂRII   STILURILE FUNCȚIONALE FONETICA   LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ   PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFIE MORFOLOGIE                       FUNCŢIILE COMUNICĂRII   Există şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele situatiei de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre factorii comunicării:  ·       emițător  - funcţia emotivă ·        receptor – funcţia conativă ·        mesaj – funcţia poetică  ·       cod  - funcţia metalingvistică ·       context (sau referent)– funcţia referenţială ·       canal de transmitere – funcţia fatică 1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVA, care trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul nostru. Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii,  exclamaţii, prin lungirea emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor, preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului. 2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte laincitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor.Funcţia conativă se concentreaza pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale şi adjective) şi imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.  3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care  limbajul se  orientează spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei verbale. Ea nu apare singură: în poezia epică, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia referenţială; în poezia lirică, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare şi functia conativa. În opera dramatică, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică. 4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedereînţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii  5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul. Funcţiareferenţială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară, trimite la context şi stabileşte referentul.  Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării.  6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea serveşte la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului.  La nivelul contactului social funcţia fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică degajată. Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă: ·        emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice  ·        conativă  în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame  ·        poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare ·        metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic  ·        referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici  ·        fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic  STILURILE FUNCȚIONALE STILUL (astăzi: mod de exprimare verbală sau scrisă)- expresia unei individualităţi COTEANU: STILUL ARTISTIC Cum transmite STILURI NONARTISTICE/FUNCŢIONALE Ce transmite Limbaj conotativ Limbaj denotativ Unicitate şi inovarea expresiei Expresie caracterizată prin folosirea unor formule şi construcţii mai mult sau mai puţin fixe, repetabile Bogăţie lexicală Concentraţie lexicală Sensuri multiple Sensuri unice   STILURILE FUNCŢIONALE - variante ale limbii literare care corespund anumitor sfere de activitate umană STILUL OFICIAL (JURIDICO-ADMINISTRATIV)- se întrebuinţează în sfera relaţiilor oficial-justiţie, administraţie, diplomaţie etc.-, fiind reprezentat de o categorie largă de texte (legi, hotărâri judecătoreşti, regulamente de funcţionare a instituţiilor, documente politice, corespondenţa oficială, petiţiile şi memoriile cetăţenilor, curriculum vitae, procesul-verbal, cererea, formularul, interviul de angajare etc.) şi are următoarele particularităţi: Are funcţie referenţială Emiţătorul este specializat, receptorul este, de obicei, specializat, dar şi nespecializat, cel care vrea să cunoască legea Respectarea normelor limbii literare Obiectivitate Lipsa afectivităţii şi a expresivităţii Enunţuri cu formă impersonală Vocabular specializat Folosirea neologismelor, dar nu în număr la fel de mare ca în stilul ştiinţific Limbaj accesibil Claritate, precizie, concizie, proprietate Utilizarea cuvintelor cu sens denotativ Mod de expunere formal Setereotipie: utilizarea de clişee lingvistice-formule gata consacrate/ formule tip (vezi cererea) Scop utilitar, informare, educare Respectarea unor reguli de prezentare grafică (împărţirea textului în paragrafe, alineate, articole) STILUL (TEHNICO-)STIINTIFIC este folosit în studii şi lucrări ştiinţifice şi are următoarele caracteristici: Are funcţie exclusiv referenţială Transmite informaţii ştiinţifice, tehnice, Respectarea normelor limbii literare Obiectivitate, folosirea pluralului autorului, întrucât acesta evită referirea la propria persoană Claritate, precizie, concizie Emiţătorul este specializat, iar receptorul poate fi specializat sau nespecializat Utilizarea unei terminologii specifice fiecărui domeniu şi tehnicii, precum şi a neologismelor, multe de circulaţie internaţională Folosirea cuvintelor mai ales cu sensul lor propriu/ denotativ monosemantism Lipsa figurilor de stil Utilizarea citatului ca punct de plecare într-o argumentare Completarea conţinutului cu mijloace extralingvistice: harti, desene etc. Scop informativ, de educare Structura logică a propoziţiilor şi a frazelor Tipuri de mesaje: referatul, comentariul, analiza de text, paralela STILUL BELETRISTIC (LITERAR ARTISTIC) este specific operelor literare în proză şi în versuri (+memorii, jurnale, eseuri, memorii, amintiri etc.) şi are următoarele trăsături: Mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi Caracterul individual al stilului Bogăţie expresivă şi forţă de sugestie, obţinute prin folosirea figurilor de stil şi a procedeelor artistice, a cuvintelor polisemantice şi cu sens figurat/ conotativ; Preluarea unor elemente de la celelalte stiluri la nivelul limbajului-arhaisme, neologisme, elemente de jargon şi argou, regionalisme, termeni ştiinţifici etc. Încărcătură emoţională Căutarea originalităţii în exprimare Respectarea, în general, a normelor limbii literare, scriitorul îşi ia o mare libertate Eufonia, ambiguitatea, sugestia, expresivitatea, originalitatea Scop estetic 4.      STILUL PUBLICISTIC este caracteristic mijloacelor de comunicare în masă: ziare, reviste, televiziune, radio, având funcţia de mediatizare a evenimentelor, şi are următoarele particularităţi: are funcţie conativă stil puţin unitar respectarea normelor limbii literare limbaj accesibil lexic bogat, variat adaptabilitate la inovaţie, reflectată în folosirea unor neologisme la modă utilizarea unor figuri de stil, a unor construcţii expresive (de exemplu. formulări şocante, eliptice, pentru a atrage atenţia cititorului etc.) varietate de forme: articol, ştire, reclamă, comunicat,  interviu, reportaj, corespondenţă, cronică etc. folosirea de mijloace extralingvistice: fotografii, caricaturi etc. scop informativ, dar şi persuasiv de influenţare a opiniei publice se poate adresa raţiunii sau afectivităţii 5.     STILUL COLOCVIAL (după unii) este întrebuinţat în sfera relaţiilor particulare, în planul vieţii cotidiene şi este caracterizat prin: încălcare frecventă a normelor limbii literare utilizare de mijloace nonverbale în comunicarea orală exprimare relaxată, nesupravegheată naturaleţe, expresivitate, pitoresc întrebuinţarea de termeni argotici, a elementelor de jargon, a regionalismelor, a proverbelor şi a zicătorilor folosirea clişeelor la modă, formule de salut, ticuri verbale, neologisme la modă Încărcătură emoţională   FONETICA   Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulate. Vocalele din limba româna Vocala este un sunet al vorbirii din limba romana, la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească nici un obstacol în cale. Vocala A Se scrie și se pronunță  a, nu ea, după literele ș și j în rădăcina cuvântului: șa, șade, șapte, șase, deja, jale, jar (nu șea, șeade, șeapte, șease, dejea, jeale, jear). Vocalele în hiat din Limba Româna Vocalele in hiat reprezinta fenomenul fonetic constând în întâlnirea a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, fie în interiorul unui cuvânt, fie între două cuvinte alăturate. Diftongii din Limba Româna Pronunțare în aceeași silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete sau mai multe sunete format dintr-o vocală și o semivocală care se pronunță în aceeași silabă sau cuvantare. Triftongii din Limba Româna Triftongii reprezina un grup de trei sunete diferite care formează o singură silabă. Consoanele din Limba Româna Consoanele din limba romana reprezinta acel sunet al vorbirii produs la trecerea curentului de aer prin canalul fonator atunci cand întâmpină obstacole. Despartirea in silabe în limba româna Când în limba româna un cuvânt nu se termină într-un rând, se vor trece în rândul următor numai silabele ( compuse din litere din alfabet) întregi. Despartirea in silabe a unor cuvinte are scopul de a pune in evidenta structura acelor cuvinte (in silabe) si in cazul poeziei metrica sa. Despartirea in silabe se face cu ajutorul semnului ortografic numit cratima si are o anumita valoare stilistica: Ex. Im-be-ci-lu-le! In Ortografia romana se pune mai mare importanta insa pe despartirea cuvintelor de la capat de rand care nu coincid intotdeauna cu despartirea in silabe a cuvintelor. Despărțirea în silabe a cuvintelor sau silabisirea se face astfel: a) dacă vocala e urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba următoare: le-ge, o-ră; b) dintre două vocale succesive (în hiat), prima aparține silabei dinainte, a doua celei următoare: ce-re-a-le, lu-a; i și u semivocale, între două vocale, trec la silaba următoare: ba-ia, no-uă; c) dacă vocala e urmată de două sau mai multe consoane, prima consoană aparține silabei dinainte, cealaltă – sau celelate – silabei următoare (excepțiile se vor vedea mai jos): ac-ti, as-tăzi, mul-te, os-cior, as-pru, con-tra, mon-stru; d) când prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua este lsau r, amândouă consoanele trec la silaba următoare: a-bre-vi-a, a-cru, co-dru, a-fla, a-gro-nom, si-hlă, su-plu, a-tlet, li-tru, de-vre-me; e)grupurile ct, cț și pt, pț precedate de consoane se despart: onc-tu-os, punc-taj, func-ți-e, sanc-ți-u-ne, somp-tu-os, pre-emp-ți-u-ne; f)cuvântul jertfă se desparte jert-fă; g)la cuvintele compuse (din doua sau mai multe litere din alfabet – limba romana) și la cele derivate cu prefixe, precum și la unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoană), despărțirea în silabe se face, de preferință, ținându-se seama de părțile componente, atunci când cuvântul e analizabil: de-spre (nu des-pre), drept-unghi (nu drep-tunghi), in-egal (nu i-negal), ne-stabil (nu nes-tabil), sub-linia (nu su-blinia), vârst-nic (nu vâr-stinc). Despartirea grupurilor de cuvinte si a abrevierilor Pentru pastrarea unitatii lor nu se despart la sfarsitul randului (ci trec integral pe randul urmator) urmatoarele: – abrevierile se scrie lagat (ex. UNESCO) sau despartit prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c – anul curent) ori prin cratima (lt.-maj., S-V); - derivatele scrise cu cratima de la abrevieri: R.A.T.B-ist (NU R.A.T.B- ist, R. A.T.B.-ist); Derivatele devenite cuvinte urmeaza regimul cuvintelor: ce-fe-rist. - numele proprii de persoane : Vasilescu, Ali el-Kabar (NU Va-si-le-scu, Ali el-Ka-bar); - numerele ordinale scrise cu cifre si litere: XI-lea, 6-a (NU XI- lea, 6- a); Se recomanda sa nu se separe de pe un rand la altul, ci sa se treaca impreuna pe urmatorul rand: - numele (sau abrevierile sau prescuratile prenumelor) si numele de familie: Vasile Marinescu, V. Marinescu - notatiile care includ abrevieri: 11 km, art. 14 Se tolereaza plasarea pe randuri diferite a prescurtarilor de nume generice si a numelor proprii din denumirile unor institutii, indiferent de ordinea lor: Roman S.A., SC Firma-mea SA., dar si F.C. Dinamo Formarea cuvintelor in Limba Româna Scrierea cuvintelor în limba româna derivate și compuse, a locuțiunilor și a grupurilor relativ stabile de cuvinte pune unele probleme specifice, greutatea de a distinge uneori între formații apartinând uneia sau alteia dintre aceste categorii putând crea și dificultați suplimentare. Reguli generale: – derivatele se scriu în limba româna într-un cuvânt (situațiile în care unprefix sau un sufix se scrie cu cratima sau separate sunt rare) folosind cuvintele din alfabet; - compusele se scriu în limba româna, în funcție de partea de vorbire căreia îi aparțin și de gradul de sudură a compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt, cu cratima sau în cuvinte separate; -formațiile din sau cu elemente de compunere se scriu intr-un cuvânt; - locuțiunile se scriu in general in cuvinte separate, mai rar cu virgula sau cu cratima, -grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu în cuvinte separate;       Sufixe si prefixe din limba româna   Sufixul în limba româna Sufixul este o îmbinare de sunete (litere din alfabet) sau un singur sunet care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi   Prefixul în limba româna Prefixul sau afixul reprezinta literele din alfabet sau grupul de litere, care se atașează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat cu forme gramaticale noi (nu este obligatoriu)   LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ Sinonimie Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens. Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le considerăm identice. Câmpul de expansiune sinonimică este o  modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului polisemantic dar  şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice.  Exemplu de câmp de expansiune  sinonimică:  a ridica (o greutate)               = a sălta = a înălţa;  a ridica (mânecile)                 = a sufleca;  a ridica (o casă)                      = a zidi = a construi;  a ridica (masele)                    = a mobiliza = a strânge = a aduna;  a ridica (preţurile)                 = a creşte = a urca = a  mări;  a ridica(o pedeapsă)             = a suspenda = a desfiinţa  = a anula;  a (se) ridica, (de pe scaun)   = a se scula, a se sălta;  a (se) ridica (la luptă)            = a se răzvrăti, a se  răscula.  Tipologia sinonimelor  Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele  trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente de sens comune (de  preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica  (Dicţionar de  ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel:  a)      sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură  de sens (au aceeaşi definiţie semantică):    azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar;  mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a  luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat;  b)      sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o  componentă de sens graduală:    teamă = frică ( „grad  nedeterminat") şi spaimă = groază („grad maxim", alături  de componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat") faţă de genial („grad maxim") şi isteţ = ager („grad mic"), alături de trăsături comune celor cinci  sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa"); c)       sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea  = podea    -    trăsătură  de sens comună: „partea de jos a unei încăperi";    -   trăsătură  de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din orice  material"(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite  contexte;  d)      sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice,  dar limitate cantitativ:    cald, călduţ, căldicel, fierbinte,  clocotit, canicular    -    se  definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură";    -    se  regrupează  prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad  nedeterminat"; călduţ = căldicel „grad mic"; fierbinte „grad mare"; canicular „grad maxim"; clocotit (tor) „grad  maxim" + „proces de fierbere"; dogoritor „grad maxim" +  „emanaţie de căldură". Antonimie  Definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165) Există o antonimie logică, obiectivă, care este  implicată în lucruri din realitatea extralingvistică: noapte - zi, iarnă - vară, dimineaţă - seara, şi o antonimie pe care  o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi  altul prost,sensul antonimelor bun - prost reflectă o apreciere  subiectivă. De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic  acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare(iarnă - vară,  dimineaţă - seară, bărbat - femeie, viaţă - moarte, îngheţ - dezgheţ), cât  şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră  şi ce uşoară este valiza gri"). Antonimele sunt fixate perechi şi,  de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare.  De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare,  tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.  Clasificarea antonimelor: 1.     în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe! ale limbii,Ed.  Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 56):    -     antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ /  soţie;    -    antonime scalare, care admit gradarea şi  care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu / mic;  fierbinte / cald/rece:    -     antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit;    -    antonime contrarii: a urca / a coborî;    -    antonime reciproce: a cumpăra / a  vinde etc.  2.     în  funcţie de structura cuvântului:    -    antonime cu radicali diferiţi: corect - greşit; frig -  căldură, întuneric - lumină; trecut- viitor; a veni - apleca;    -     antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect - incorect; disciplinat - indisciplinat; noroc - nenoroc; moral a imoral; reversibil - ireversibil; hipotensiv - hipertensiv;  cărticică -cărţoaie; căscioară - căsoaie etc.  Aceste antonime au o marcă  formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se  formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-,  i-, des-, dez-, dis-, de- etc. Paronimie  Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte  asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa    de formă se reduce la numai un  sunet sau două). Se organizează pe baza apropierii formale în „serii  paronimice".  Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o  formă gramaticală a acestuia, ci între formele-tip ale aceleiaşi părţi de vorbire:    -  substantive: (abilitate -  agilitate);    -  adjective: (etic - epic);    -  verbe: (a deconta - a decanta). • Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor     (prefixe şi prefixoide):    anti- / ante-;      pre-/ pro-;      în-/ in-;       homeo-/ homo-   Dublete paronimice: atlas - atlaz, argou -  argon, adsorbţie - absorbţie, conjunctură - conjectură, locatar -  locator.  Triplete paronimice:         atitudine - aptitudine - altitudine, a migra - a emigra - a imigra, a releva - a reliefa - a revela. Atracţia paronimică este  o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care  constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă  (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage" pe cel care este mai puţin  cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale:  „analizăliterală" în loc de „analiză literară". În  situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau triplet)  este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat,  posibilitatea erorii lingvistice este mai mare.  Termenii ştiinţifici din limbajele  specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în sfera  „atracţiei paronimice". Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin  limbajelor specializate (elipsă - eclipsă, etic -epic, glacial -  glaciar, a evoca - a invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.  Omonimie  Definiţie:   Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite. Nivele de reprezentare:   -lexical (omonimie lexicală):    lin = „uşor";   lin = „specie de  peşte". -gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală):    el cântă (pers.  a IlI-a, sg.) =   ei cântă(pers.  a III-a, pl.);    un (nişte)=   articol nehotărât;    un (doi)=   numeral;    un (altul)=   adjectiv pronominal.  -sintactic:  chemarea profesorului =„profesorul cheamă"  sau „profesorul   este  chemat". Cauzele omonimiei lexicale: a) convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două  cuvinte diferite ca  sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie  împrumuturi din limbi diferite):   casă (< lat. casa) =   „clădire  destinată pentru a servi de locuinţă omului";   casă (< it. cassa) =   „dulap, lădiţă pentru bani", „loc unde  se fac plăţi".   lin (< lat. lenis)=   „domol, uşor";    lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte".   b) divergenţă  semantică (apariţia  unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt polisemantic îndepărtat de  sensul de bază, astfel încât legătura semantică nu se mai poate vedea):    calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în  anumite organe   ale omului (renal, vezicular etc.)";    calcul (< lat. calculus) = „socoteală,  operaţie matematică". Diferenţierea sensurilor se face prin formele  diferite de plural (omonimie parţială):    calcul / calculi = „pietricele";    calcu / calcule = „socoteli".  c) derivarea lexicală:   sunătoare = „nume de plantă";    sunătoare = „care produce sunete" (sună + sufix  -ător);   fierăriei = „lucruri de fier" (fier + sufix  colectiv  -arie);  fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se   vinde fier" (fierar + sufix nume  de loc  -ie). Omonimele  Definitie: sunt cuvinte înregistrate în articole de  dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă identică, între sensurile  cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).   Clasificarea omonimelor:  A. După  gradul de identitate formală:  a)omonime  totale (au toate formele identice):    mai adverb;    mai  substantiv  = „lună";   coş (coşuri)      = „obiect împletit din papură, rafie  sau nuiele";  coş  (coşuri)      =  „bubuliţă purulentă care se formează pe piele". b) omonime parţiale (sunt  identice numai unele forme flexionare):    - diferenţiere  semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni,  cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri.    - diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa  morfologică: cer (substantiv);  cer(verb, indicativ prezent).  B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de  posibilitatea de a se întâlni în   aceleaşi domenii sau contexte):   a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat  pentru a se evita   confuzia de sens):    păcurar =  „vânzător de păcură",     păcurar = „păstor",    caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2  = „păstor" cu „cioban",    rămânând ca „păcurar" să denumească  „vânzătorul de păcură".  b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context):    a afecta = „a atribui o sumă de  bani" („Guvernul a afectat suma de   ...pentru...");    a afecta = „a manifesta o stare  sufletească negativă ca urmare a unui   eveniment neplăcut" („Este afectat de vestea primită").  C. După  apartenenţa morfologică: a) omonime  lexico-gramaticale:    - aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv;    cer = verb;    vine = substantiv, forma de plural de la vână;    vine = verb.    - provin din conversiune:    absolut  (adj.) - absolut (subst.) - absolut (adv.);  muncitor j(adj.) - muncitor (subst.) Observaţie:  Omonimele lexico-gramaticale provenite din  conversiune sunt numeroase, pentru că limba română se numără printre limbile în  care fenomenul conversiunii este foarte frecvent. Fenomenul  omonimiei este acceptat numai în  cazul în care cuvintele respective îşi schimbă şi  sensul lexical, nu numai valoarea morfologică.  b) gramaticale (aparţin  aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme flexionare  diferite):   lucrează  = verb  intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.;  lucrează = verb  indicativ prezent, pers. a III-a, pl.;  lucrează = verb  imperativ, pers. a II-a, sg. Câmpuri semantice Câmpul lexico-semantic constituie o clasă de cuvinte reunite prin componente de sens comune, dar între care se stabilesc diferenţe (opoziţii) semantice. Câmpul este o clasă relativ deschisă, alcătuită riguros de specialişti şi, în mod aproximativ, de vorbitorii obişnuiţi. EXEMPLE:  - numele de rudenie (aproximativ 50 de termeni în limba română)   - numele de culori (peste 200 de termeni în limba română)   - denumirile animalelor domestice şi sălbatice  - denumirile fenomenelor sonore ş.a. Asocierea cuvintelor în câmpuri prezintă avantajul de a reţine mai precis diferenţele între termeni. De exemplu, a striga  este corelat cu a vorbi, amândouă desemnând „sunete articulate" emise cu „diferenţe de intensitate" în schimb a răcni, a rage, desemnează „sunete nearticulate", „emise cu intensitate mare". PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFIE PUNCTUAŢIA  - un sistem de semne grafice care reglementează organizarea textului în propoziţii şi fraze;  - ne arată intonaţia, pauzele, întreruperea şirului vorbirii etc. ORTOGRAFIA - semne grafice auxiliare folosite la nivelul CUVÂNTULUI; - semnele ortografice leagă sau separă cuvinte, redau pronunţarea cuvintelor, marchează căderea                                              unor litere dintr-un cuvânt etc.                         În analiza semnelor de punctuaţie şi ortografie se urmăreşte : 1. nivelul sintactic si 2. nivelul stilistic S.G. DENUMIRE SEMN GRAFIC     NIVELUL SINTACTIC                   NIVELUL STILISTIC [ . ] PUNCTUL a) Ca semn de punctuaţie: -se pune la sfârşitul propoziţiilor enunţiative (afirmative sau negative):  Maria citeşte.  Maria nu citeşte. b) Ca semn ortografic este folosit după majoritatea abrevierilor: ex.: etc.; ian.; nr.  Marchează pauza ce se face între propoziţii/fraze independente ca sens.         [? ] SEMNUL ÎNTREBĂRII Semn de punctuaţie; - se pune la sfârşitul propoziţiilor/frazelor interogative (afirmative sau negative)  – Unde mergi?  - Nu ai învăţat?  Marchează intonaţia propoziţiilor interogative:  -  Dar tu ştii pentru ce loc e concurs, Ghiţă? (I. L. Caragiale, Triumful talentului) - Şi... nu te doare capul când citeşti? (Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată) [!] SEMNUL EXCLAMĂRII Semn de punctuaţie; - se foloseşte după interjecţii sau vocative:  -Ho,ho! Câţi pofteşti. (I. Creangă, Ivan Turbincă)  - Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! (I. L. Caragiale, Triumful) - se pune la sfârşitul pripoziţiilor/frazelor exclamative sau imperative (afirmative sau negative)  - Ce frumoasă eşti! -  Nu este adevărat! -  Vino, băiatule!   Interjecţiile şi vocativele exprimă stări efective: - bucurie   - revoltă    Marchează intonaţia; [,] VIRGULA a) Ca semn de punctuaţie desparte - părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei 1.Desparte termenii unei enumeraţii:  Am cumpărat cireşe, mere, pere şi banane. 2.Desparte un substantiv de o apoziţie/ apoziţia de restul propoziţiei.  Zeus, fiul lui Cronos, ... 3. Desparte un substantivul în vocativ de restul propoziţiei. Şi-n tine, călătorule-o să plouă  (Ion Pillat, Iarnă) Priveşte-le,nebunule, deaproape! (Radu Stanca, Arhimede şi soldatul)   * - O Doamne, ce copile obositor / Oftează gerul. (Ana Blandiana, Întrebări) Prima virgulă are rolul de a izola subst. în vocativ de restul enunţului. Cea de-a doua virgulă separă vorbirea directă de vorbirea indirectă.   - delimitează propoziţii în cadrul frazei: 2.Desparte propoziţia incidentă de restul propoziţiei - Sunt o vulpe, zise vulpea. 3.Desparte propoziţiile coordonte/subordonate de restul propoziţiilor:  A venit, dar nu a spus nimic.  Că eşti un om onest, o ştie oricine. 4. Marchează juxtapunerea;  M-ai ajutat, te voi ajuta şi eu. b) Ca semn ortografic se foloseşte ca şi cratima; ea leagă cuvinte: foarte, foarte;  cioc, cioc;  singur, singurel; etc.       Marchează pauza din rostire                             Desparte vorbirea directă de vorbirea indirectă            În enunţul dat, virgula se foloseşte pentru a izola o construcţie incidentă reprezentând cuvintele naratorului (zise vulpea) de restul enunţului, alcătuit din cuvintele personajului (Sunt o vulpe).   [;]   PUNCTUL ŞI VIRGULA   Semn de punctuaţie Acest semn este mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, deoarece depinde de cel care scrie textul. Este folosit pentru claritatea unităţilor sintactice, în cadrul enunţurilor lungi. [:] DOUĂ PUNCTE Semn de punctuaţie Se foloseşte înaintea: -  vorbirii directe: Goe zice cu ton de comandă: - Mam mare, de ce nu mai vine? (I.L.Caragiale) - citării unui text; - unei enumerării: Iubita mea avea ten ciocolatiu, ochi verzi, nas cârn şi un râs dumnezeiesc. - unei explicaţii: Avea o singură problemă: să ajungă la timp. - unei concluzii: S-a antrenat zilnic: va învinge.   [-] LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ Semn de punctuaţie Linia de dialog marchează începutul vorbirii directe: -Mamă, sună! Linia de pauză delimitează: - construcţia incidentă: ...osul – la început numai plesnit – s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripă moartă. (I.A.Brătescu-Voineşti, Puiul) -  o apoziţie: Şi singur un nor mai sclipeşte           pe ceruri – un păstrăv de-argint.  (Ion Pilat, Imagini, toamna)   Linia de pauză marchează: -elipsa unui verb copulativ sau a predicatului.           Construcţia incidentă ne oferă o explicaţie suplimentară.     Pune în relief o metaforă: aerul toamnei este atât de limpede, încât norul care pluteşte pe cer pare un păstrăv argintiu dintr-o apă de munte.     Ex.:  Din punctul de vedere al copacilor, / soarele-i de-o dungă de căldură, / oamenii – o emoţie copleşitoare... (N.Stănescu, Laudă omului)   Omiterea verbului copulativ a fi este semnul unui limbaj poetic concentrat, dens. [...] PUNCTELE DE SUSPENSIE Semn de punctuaţie - marchează o pauză mare în cursul vorbirii; - marchează lipsa unor propoziţii sau fraze: Şi mai întâi poezia este un product de lux al vieţii intelectuale, une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Staël.[…]   (Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867)       - subliniază ultimul cuvânt antepus lor: Mulţi copii îşi zic încet: „Dacă aş putea face cutare!” şi aşteaptă cu nerăbdare fericita zi a libertăţii...şi a prostiilor. (Hector Malot, Singur pe lume) Indică o întrerupere în cadrul vorbirii datorată intervenţiei neaşteptate a unui interlocutor: E vorba de o problemă mult mai mre, să nu-şi piardă oamenii credinţa în... - În ce mama dracului? A urlat Costică. (D.R.Popescu) - indică vorbirea incoerentă: Nu ştiu ce să spun...cred că are dreptate...poate că..., dar, totuşi... Marchează intenţia eului liric de a ne lăsa pe noi să terminăm gândul, ideea. Sâmburele crud al morţii e-n viaţă... Şi-n mărire/  Afli germenii căderei. […]  (Mihai Eminescu, Memento mori) Evidenţiază o pauză afectivă care subliniază ideea de libertate a vârstei copilăriei. [ -] CRATIMA a) Ca semn de punctuaţie se foloseşte în: -repetiţii: încet-încet a început să meargă. - expresii sau numerale care arată o aproximare: tura-vura; talmeş balmeş; două-trei zile; şapte-opt copii. -între cuvinte care arată limitele unei distanţe ori ale unui interval de timp: şoseaua Bucureşti – Ploieşti;  perioada 1 mai – 1 iunie.   b) Ca semn ortografic se foloseşte în interiorul unui cuvânt sau între cuvinte pentru a lega sau despărţi elementele; 1. Marchează elidarea unor litere: jelui-m-aş; ţi-l 2. Leagă elementele unui cuvânt compus: bună-credinţă; după-masă; pierde-vară. 3.Uneşte elementele unei locuţiuni: calea-valea,  4. Leagă un substantiv de adjectivul posesiv (gradele de rudenie sau relaţiile sociale): mă-sa, ta-su; măria-sa. 5. Leagă articolul hotărât enclitic de: - numele literelor: X-ul -substantive provenite din numerale cardinale: 10-le -substantiv provenit din abreviere: pH-ul 6. Leagă formaţia –lea/-a la numeralul ordinal scris cu cifre: al X-lea; a V-a. 7. În abrevieri: d-ta; P-ţa; N-V. 8. Leagă interjecţii repetate: ho-ho-ho; bla-bla-bla. 9. Nu leagă cuvinte, ci evită formarea hiatului: E-un gândăcel urât şi prost (Otilia Cazimir, Licuriciul)     Indică rostirea fluentă, fără pauză a cuvintelor.             1 Ex.: Lumea senină, / Luna cea plină / Şi marea lină /  Icoană-i sunt.    (M.Eminescu, Prin tăcute nopţi) Cratima etermină rostirea legată a două părţi de vorbire diferite (subst. şi pronume) prin elidarea sunetului î, în scopul păstrării ritmului şi măsurii versului (a muzicalităţii)                       9.Evitarea hiatului duce la un ritm rapid de rostire. [’] APOSTROFUL Singurul semn exclusiv ortografic. - marchează absenţa accidentală a unor sunete/grupuri de sunete/cifre  Dar cerul e atât de greu de stele / C-atârnă uneori pân`la pământ (Ana Blandiana, Despre ţara din care venim) Apostroful marchează căderea accidentală a sunetului ă.  Notează realităţi fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, un tempo rapid sau deficienţe ale unor vorbitori. ` 89;  vin`;  da`;  fiin`că eu sunt slab;  cea mai `naltă.    [„”] GHILIMELELE Semn de punctuaţie care semnalează: 1. Reproducerea unui enunţ spus sau scris de cineva: Viziunea poetului este transcrisă nu o dată sub semnul unei evidente detaşări: „ Treburile lumii acesteia / Sunt bătute de vânturi ca trestia”     2. Cuvinte care sunt folosite cu alt sens decât cel obişnuit: Valoarea „estetică”a unei asemenea lucrări nu ne impresionează. 3. Existenţa sensului figurat al unui cuvânt.   1. Fol, fol, fol, o mestecă... <<E, cum dai măslinele, dragă cutare?...>> <<Atât>>...<< Scump, scump de tot la a;a vremuri. Vremuri grele!>> (B.Ştefănescu Delavrancea, Hagi Tudose) Ghilimelele marchează vorbirea indirectă a personajului principal. 2. Arată ironia cu care se rosteşte cuvântul estetică.   3.Evidenţiază faptul că naratorul / eul liric nu se referă la sensul sensul propriu, ci la sensul figurat al unui cuvânt: Nu înţelesei numaidecât ce putea să însemne cuvintele „Dicţionar universal”; dar deschizându-l la întâmplare, simţii obrajii îmbujorându-se de plăcerea descoperirii [...] „Biblia” asta avea să-mi explice toate acelea peste care treceam cu amarnică întristare. (Panait Istrati, Căpitan Mavromati) „Biblie” – cate fundamentală posesoare a tuturor răspunsurilor   [( )] PARANTEZELE Semne de punctuaţie ce marchează: -  un plus de informaţie în interiorul unei propoziţii/fraze; - o explicaţie       - în piesele de teatru se dau între paranteze rotunde indicaţiile scenice:   Ex.: Mă înrebam câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub epresia atât de schimbătoare a feţei (căci erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). (Mircea Eliade, Maitrey) Paranteza încadrează o intervenţie a personajului-narator,  care explică o afirmaţie anterioară.   MORFOLOGIE   ♦ SUBSTANTIVUL este partea de vorbire flexibila, care denumeste fiinte, lucruri, fenomene ale naturii, actiuni, stari etc.       1. Felul substantivelor Dupa inteles (natura denumirii):       -compuse (masa, scolar, prieten)                                                             -proprii (Maria, Venus, Arad) Dupa alcatuire (forma):                     -simple (casa, Iasi, om)                                                             -compuse (prin contopire: untdelemn)                                                                                       (prin alaturare: zi-lumina) %Atentie!       1.Substantivele simple pot fi primare (carte, perna etc.) sau derivate cu sufixe (bunatate, geamgiu, indoiala etc.)  2.Substantivele compuse sunt formate din doua sau mai multe cuvinte cu sens unitar.  3.Se scriu cu cratima substantivele compuse dintr-un substantiv in N si unul in G (floarea-soarelui) din doua substantive legate prin prepozitie (cal-de-mare),  dintr-un substantiv si un adjectiv (argint-viu), dintr-un substantiv si un verb (gura-casca) 4.Se scriu intr-un cuvant substantivele compuse in care componentele nu-si mai pastreaza individualitatea morfologica (bunavointa) G-D (bunavointei, NU bunei vointe) 5.Substantivele proprii de scriu cu majuscula, indiferent de locul pe care il ocupa in propozitie sau fraza. 2.Genul substantivelor In limba  romana substantivul are trei genuri: masculin, feminin, neutru Genul masculin pentru fiinte de sex barbatesc sau lucruri care, prin obisnuinta, sunt socotite masculine (om, cal, pom). Genul feminin pentru fiinte de sex femeiesc sau lucruri considerate, prin traditie, feminine (pisica, floare, carte). Genul neutru, in general, nume de lucruri (cer, stilou, nume). ¬Substantive epicene - acele nume de animale, pasari sau insecte care au o singura forma pentru masculin si feminin (gandac, tantar, fluture, elefant etc.) ¬Substantive mobile - nume de fiinte care au o forma pentru masculin (copil, profesor) si alta pentru feminin (copila, profesoara) ¬Motiunea - procesul cu ajutorul caruia se formeaza substantivele feminine din cele masculine si/sau invers (elev/eleva, rata/ratoi etc.). Cele mai frecvente sufixe motionale sunt: feminine (-a,  -ita, -easca, -ca, -oaica, -toare), masculine (-oi, -an). 3. Numarul substantivelor Substantivele din limba romana prezinta forme de singular (elev, scoala) si de plural (elevi, scoli) Masculin Feminin Neutru singular plural singular plural singular Plural Æ/pom        i/pomi             a/clasa           e/clase    Æ/parc    -uri/parcuri u/codru i/codri a/banca i/banci Æ/oras e/orase e/munte i/munti e/parte i/parti u/lucru -uri/lucruri a/tata i/tati Æ/manta le/mantale u/cadru e/cadre     a/marfa uri/marfuri u/curcubeu e/curcubeie     e/vreme -uri/vremuri u/studiu i/studii Æ- desinenta zero   ·     Substantive defective de numar: -cu forme numai la singular (nume de materii, insusiri, stari sau ape, munti, persoane, locuri), comune (grau, var) si proprii (Siret Traian); -cu aceeasi forma si la singular si la plural (pui, tei, unchi, invatatoare, nume); -cu forme numai la plural (unele nume de materii, nume de locuri, munti) comune (icre, calti), proprii (Iasi, Balcani). ·     Substantive cu forme multiple de singular (oapete/oaspe; pantece/pantec) sau de plural cu acelasi inteles (boli/boale; coli/coale), cu inteles diferit (coarne/corni/cornuri) ·     Substantive colective (a caror forma de singular are inteles de plural):             -substantive simple (primare): hoarda, herghelie, stol, turma, trib etc.             -substantive derivate: alunis, frunzis, taranime, stejaris etc. %Atentie! Forma de plural a unor nume de materie (alamuri, dulceturi, matasuri etc) defective, in mod normal, de acest numar, are sensul unui plural colectiv, indicand soiuri, sortimente sau bucati din materia respectiva   Declinarea substantivului                                   Declinarea substantivelor nearticulate sau articulate nehotarat      Declinarea substantivelor articulate hotarat Cazul Masculin Feminin Neutru Singular Plural Singular Plural Singular Plural N Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele G Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor D Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor Ac Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele V Leule! Leilor! - - - -     Declinarea substantivelor proprii (nume de persoane)                                        Declinarea substantivelor proprii nume geografice compuse a) doua substantive in acelasi caz: N-Ac Targu-Jiu; G-D Targu-Jiului b) doua substantive, al doilea in genitiv: N-Ac Vatra Dornei; G-D  Vetrei Dornei c) doua propozitii legate prin prepozitie: N-Ac Curtea de Arges; G-D Curtii de Arges d) un substantiv si un adjectiv: N-Ac Valea Lunga; G-D Vaii Lungi  4.Cazurile substantivului Nominativ (cine? ce?)             -subiect: Lui i se cuvine aceasta cinste.             -nume predicativ (intotdeauna in relatie cu un verb copulativ): Radu este un copil bun.             -apozitie(atribut apozitional): Raul Mures a iesit din matca. Obs. Exemplele se pot construi usor daca se folosesc adverbele : adica, anume, chiar, tocmai. Mihai [adica] nepotul meu a implinit un an. Acuzativ             -atribut substantival prepozitional (care? ce fel de?) - Apa de la munte este rece. (care apa?) Obs. Nu face greseala sa pui intrebarea: de unde?           -nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ, iar substantivul e insotit de prepozitie) - Florile sunt pentru mama.             -complement direct (pe cine? ce?) - Il intreb pe Mihai.             -complement indirect (prepozitii + cine? ce?) - Vorbim despre cazuri.             -complement de agent (de cine? de catre cine?) - Intrebarea a fost pusa de Alina. Obs. Urmeaza dupa un verb la diateza pasiva sau dupa un participiu.             -complement circumstantial de loc (unde? cu sau fara prepozitii, incotro?) - Vine de la padure.             -complement circumstantial de timp (cand? cu sau fara prepozitii, cat timp?) - A lipsit de acasa o saptamana.             -complement circumstantial de mod (cum?,  cat?, in ce fel?) - Copiii vin in grupuri. Alearga ca vantul. (complement circumstantial de mod comparativ)             -complement circumstantial de cauza (din ce cauza?) - Codrul clocoti de zgomot             -complement circumstantial de scop (in ce scop?) - A plecat in oras pentru cumparaturi. Genitiv             -atribut substantival genitival (al,a,ai,ale cui?) - Interventia colegei a fost salutara.             -nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ si este insotit de articol genitival:al,a,ai,ale) - Pamantul este al taranilor. Obs.Substantivele in genitiv pot indeplini si alte functii sintactice daca sunt precedate de prepozitii sau locutiuni prepozitionale, forma articulata: asupra, contra, impotriva, inapoia, deasupra, dedesubtul, in susul, in josul, in fundul, din cauza etc.             -complement indirect - Toti s-au ridicat contra propunerii lui.             -complement circumstantial de loc - Vizitatorii se uitau in fundul pesterii             -complement circumstantial de timp - A ajuns la gara inaintea sosirii trenului             -complement circumstantial de cauza - A intarziat din cauza vremii.             -atribut substantial prepositional - Gradina din fata casei era inundata de verdeata Dativ             -complement indirect (cui?) Padurii ii lipseste cantecul pasarilor. Obs.Substantivele in dativ pot indeplini si alte functii sintactice, daca sunt precedate de prepozitiile: gratie, datorita, multumita, potrivit, conform, contrar, aidoma, asemenea -complement circumstantial de loc (dativ locativ) - Stai locului, copile! -complement circumstantial de mod - A raspuns conform asteptarilor noastre             -nume predicativ - El este aidoma fratelui tau.             -atribut substantival prepozitional (care?) - Interventia conform planului a condus la reusita.             -atribut substantival (cui?) - Preot desteptarii noastre / Oferirea de premii olimpicilor a fost televizata. (de obicei dupa infinitivul lung) -complement indirect cu prepozitie - Am reusit datorita Ioanei. -complement circumstantial de cauza - A intarziat din cauza ploii. Vocativ             -nu are functie sintactica; se desparte prin virgula de restul cuvintelor, indiferent de locul pe care-l ocupa in propozitie - Ioana,vino afara!  ♦ VERBUL este partea de vorbire flexibila in raport cu modul, timpul, persoana si numarul, care exprima actiuni, stari sau calitati privite ca procese in derulare. 1.Clasificarile verbului a) dupa rolul sintactic si morfologic:             -predicative: indeplinesc singure, la un mod personal, functia de predicat verbal (a citi, a merge, a vedea etc)             -copulative: leaga numele predicativ de subiect si indeplinesc la un mod personal, impreuna cu numele predicativ, rolul de predicat nominal (a fi, a deveni, a se face)             -auxiliare: ajuta la formarea modurilor si timpurilor compuse, precum si a diatezei pasive (a fi, a vrea, a avea) b) dupa posibilitatea de a avea complement direct:             -tranzitive: care pot avea complement direct (a face, a iubi etc)             -intranzitive: care nu pot avea complement direct (a alerga, a fi, a merge etc.) c) dupa referirea la persoana:             -personale: au forma pentru toate persoanele (a cauta, a citi etc.)             -impersonale: nu au subiect si, deobicei, au numai forma de persoana a III-a(a ploua, a ninge, a se zice etc.)             -unipersonale: se folosesc numai la persoana a III-a (a latra, a macai, a oua etc.) a trebui este unipersonal ca forma si impersonal prin continut. 2.Locutiunile verbale Grupuri de cuvinte, care contin in mod obligatoriu un verb, cu sens unitar si cu trasaturi morfologice si sintactice specifice verbului. Structura locutiunilor verbale:             -verb + prepozitie + substantiv: a avea de gand             -verb + interjectie: a face tusti             -verb + substantiv: a-si pazi gura / paziti-va gura! (pronume intre verb si substantiv)             -verb + etc.: a o lua la sanatoasa, a-si aduce aminte ·  cele mai frecvente verbe intalnite in locutiunile verbale: a face, a da, a lua, a avea, a pune, a trage, a baga. %Atentie! O locutiune verbala se recunoaste daca:             -se poate substitui printr-un singur cuvant (a o lua la fuga = a fugi)             -intelesul unitar este altul decat sensul fiecareia dintre componente;             -exista un cuvant care, luat izolat, nu are inteles clar (a-si aduce aminte; aminte=?)  3.Diateza verbului Categorie gramaticala specifica verbului care exprima raportul dintre subiect, verb si obiect: diatezele activa, pasiva si reflexiva Diateza activa: arata ca subiectul face actiunea exprimata de verb, fara a suferi consecintele acesteia; se formeaza din tema verbului de conjugat la care se adauga terminatiile modurilor si timpurilor respective. Diateza pasiva: arata ca subiectul sufera actiunea facuta de complementul de agent (exprimat sau subinteles); se formeaza din participiul verbului de conjugat precedat de diateza activa a verbului auxiliar a fi; diateza pasiva au doar verbele care la diateza activa sunt tranzitive; Diateza reflexiva: arata ca subiectul face actiunea si tot el o sufera; se formeaza din diateza activa a verbului de conjugat precedat de pronumele reflexiv in dativ sau acuzativ cu rol de marca morfologica. 4.Modurile verbului Categoria gramaticala verbala care indica forma pe care o ia verbul pentru a arata felul cum considera vorbitorul actiunea. Modurile:-personal: daca are forme distincte pentru exprimarea persoanei;                 -nepersonal: daca prezinta actiunea fara referire la persoana care o savarseste;                 -predicativ: daca verbul poate indeplini functia de predicat;                 -nepredicativ: daca verbul nu poate indeplini functia de predicat; Moduri personale, predicative:             -indicativ: exprima o actiune prezentata de vorbitor ca reala, sigura (eu lucrez, tac, culeg, fug);             -conjunctiv: exprima o actiune realizabila, posibila in prezent, ireala in trecut (eu sa lucrez, sa tac, sa culeg, sa fug; eu sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit);             -conditional-optativ: exprima o actiune realizabila in functie de o conditie (eu as lucra, as tacea, as culege, as fugi);             -imperativ: exprima un ordin, un indemn, un sfat, o rugaminte (lucreaza! taci! culege! fugi!);  Modurile nepersonale, nepredicative:             -infinitiv: exprima actiunea in mod general, denumeste numele actiunii (a citi, a lucra etc.);             -gerunziu: exprima o actiune in desfasurare, fara referire precisa la momentul vorbirii (citind, lucrand etc.);             -participiu: denumeste sub forma de adjectiv actiunea suferita de un obiect (citit, vazut, citit etc.);             -supin: forma verbala omonima cu participiul, avand in plus prepozitiile de, la, pentru si sinonima cu infinitivul (de mancat, pentru citit, la cules etc.);  5.Timpurile verbale Categorie gramaticala verbala care exprima momentul sau durata savarsirii actiunii. Timpurile indicativului             -prezent: actiune simultana cu momentul vorbirii (lucrez, tac, culeg, fug);             -imperfect: actiune trecuta, neterminata in momentul la care se refera vorbirea (lucram, taceam,  culegeam, fugeam);             -perfecul simplu: actiune trecuta, incheiata in trecut (lucrai, tacui, culesei ,fugii);             -perfectul compus: actiune trecuta, terminata, fara a preciza momentul incheierii  fata de prezent (am lucrat, am tacut, am cules, am fugit);             -mai mult ca perfectul: actiune trecuta, incheiata inaintea altei actiuni trecute (lucrasem, tacusem, culesesem, fugisem);             -viitorul: actiune ce se petrece dupa momentul vorbirii (voi lucra, voi tacea, voi culege, voi fugi);             -viitorul anterior: actiune care se va petrece in viitor si se va incheia inaintea unei alte actiuni viitoare (voi fi lucrat, voi fi tacut, voi fi cules, voi fi fugit); Timpurile conjunctivului             -prezent: sa lucrez, sa tac, sa culeg, sa fug;             -perfect: sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit; Timpurile conditional -optativului             -prezent: as lucra, as tacea, as culege, as fugi;             -perfect: as fi lucrat, as fi tacut, as fi cules, as fi fugit; ÜNu uita! Imperativul, desi este mod predicativ, nu are forme decat pentru prezent. %Atentie! Dintre modurile nepredicative doar infinitivul are forme distincte pentru timp, prezent si perfect,  celelalte moduri neavand forme pentru mai multe timpuri.  6.Conjugarea verbului Flexiunea verbului dupa diateza, mod, timp, persoana si numar se numeste conjugare. ÜNu uita! Dupa terminatia infinitivului (forma de dictionar a verbelor) verbele se clasifica in patru conjugari: Conjugarea I: verbe terminate in -a (a lucra, a canta, a visa etc.) Conjugarea II: verbe terminate in -ea (a placea, a vedea etc.) Conjugarea III: verbe terminate in -e (a bate, a merge, a spune etc.) Conjugarea IV: verbe terminate in -i sau -i (a fugi, a dori, a cobori, a hotari etc.) ÜNu uita! Conjugarea verbelor regulate la diateza reflexiva este aproape identica cu cea de la diateza activa. Paradigmele verbale sunt aceleasi, adaugandu-se in fata verbului pronumele reflexiv in dativ si acuzativ cu exceptia imperativului si gerunziului,cand pronumele sta dupa verb. Diateza reflexiva este defectiva de participiu si supin. Conjugarea verbelor auxiliare: a fi, a avea, a vrea %Atentie!  1. Verbele a fi si a avea au la prezentul indicativ serii paralele de forme – prima, cu valoare predicativa, a doua, specializata ca auxiliar. (Noi avem o carte. / Noi am venit.) 2. Forme ca vrei, vroiesc etc., rezultate din contaminarea verbelor a vrea si a voi, sunt neliterare. 3. La perfectul simplu, toate cele trei verbe au cate doua serii de forme, ambele corecte. 4. La imperativ (pozitiv si negativ), a avea are doua forme, ambele corecte. Forma aibi / n-aibi este invechita.   1. Forme simple Modul Timpul Verbul A fi A avea (auxiliar) A vrea (auxiliar) Indicativ Prezent Sunt, is, -s, s- Esti Este, e, ii, -i, i- Suntem Sunteti Sunt, is, -s, s- Am Ai Are Avem Aveti au Am A A Am Ati au Vreau Vrei Vrea Vrem Vreti vor Voi Vei Va Vom Veti Vor Imperfect Eram Erai Era Eram Erati erau Aveam Aveai Avea Aveam Aveati aveau Vream Vreai Vrea Vream Vreati Vreau Perfect simplu Fusei (fui) Fusesi (fusi) Fuse (fu) Fuseram (furam) Fuserati (furati) Fusera (fura) Avusei (avui) Avusesi (avusi) Avuse (avu) Avuseram (avuram) Avuserati (avurati) Avusera (avura) Vrusei (vrui) Vrusesi (vrusi) Vruse (vru) Vruseram (vrura) Vruserati (vrurati) Vrusera (vrura)   Mai mult ca perfect Fusesem Fusesesi Fusese Fuseseram Fuseserati Fusesera Avusesem Avusesesi Avusese Avuseseram Avuseserati avusesera Vrusesem Vrusesesi Vrusese Vruseseram Vruseserati Vrusesera Conjunctiv Prezent Sa fiu Sa fii Sa fie Sa fim Sa fiti Sa fie Sa am Sa ai Sa aiba Sa avem Sa aveti Sa aiba Sa vreau Sa vrei Sa vrea Sa vrem Sa vreti Sa vrea Pozitiv Imperativ negativ   Fii!          Fiti!   Nu fi!     Nu fiti! Ai!    Aveti! Nu avea! N-avea! N-ai! Nu aveti! N-aveti!    -      - Infinitiv   A fi A avea A vrea Gerunziu   Fiind Avand Vrand Participiu   Fost (a), fosti, foste Avut (a), avuti, avute Vrut (a), vruti, vrute Supin   De fost De avut De vrut           2. Forme compuse (se formeaza dupa aceleasi reguli ca si verbele regulate) Modul Timpul Verbul A fi A avea (auxiliar) A vrea (auxiliar) Indicativ Perfect compus Am fost Am avut Am vrut Viitor Voi fi Voi avea Voi vrea Viitor anterior Voi fi fost Voi fi avut Voi fi vrut Conditional – optativ Prezent As fi As avea As vrea Perfect As fi fost As fi avut As fi vrut Conjunctiv Perfect Sa fi fost Sa fi avut Sa fi vrut Infinitiv Perfect A fi fost A fi avut A fi vrut    ♦ PRONUMELE este parte de vorbire flexibila care tine locul unui substantiv. Feluri: personal, de politete, reflexiv, de intarire, posesiv, demonstrativ, nehotarat, interogativ, relativ si  negative. Observatii:             1.Pronumele personal, de politete si reflexiv nu devin niciodata adjective.             2.Pronumele de intarire, posesiv, demonstrativ, nehotarat, interogativ, relativ si  negativ pot fi adjective.             3.Pronumele personal, de politete, reflexiv, de intarire si  posesiv au forme dupa persoana. 1.PRONUMELE PERSONAL Observatii:             1.Forme neaccentuate se intalnesc doar in cazurile Ac. si D.             2.Vocativ are numai persoana a II-a: tu! voi!             3.Genitiv - numai persoana aIII-a: lui, ei, lor.             4.Persoanele I si a II-a nu au forme dupa gen : eu, tu, noi, voi             5.Pronumele dansa, dansul, dansii, dansele sunt pronume personale, nu de politete.             Functii sintactice             -subiect:                                               N: Tu ajungi primul.             -nume predicativ in:                           N: Fratele meu este el.                                                                         Ac: Intrebarea este pentru tine.                                                                         G: Cartea este a lui.             -atribut pronominal in:                       N (apozitie): Invitatul,adica el, sa pofteasca in casa.                                                                         G: Sfatul lui doveseste intelepciune.                                                                               Cartea din fata lui este a mea.                                                                         D: Copilu-i statea linistit. (dativ posesiv)             -complement direct in:                       Ac: Te intreb si pe tine despre acest lucru.             -complement indirect in:                   Ac: A vorbit cu mine.                                                                         D: Lui i-am dat o carte.                                                                         G: (cu prepozitie) Napasta a cazut asupra ei.             -complement circumstantial de loc in:Ac: Merge la voi.                                            G: (cu prep. sau loc prep.) S-a asezat in fata lui.(ei, lor)                                            D: (insotit de prep. sau loc. prep. cu forma nearticulata): In fata-mi se asezase o persoana importanta.             -complement circumstantial de mod in: Ac - A raspuns ca tine.             -complement circumstantial de cauza: G - N-a venit din pricina lui. Situatii in care pronumele personal nu are functii sintactice:             -in V (tu! voi!)             -dativul etic: Vor sa mi-l omoare             -cand are valoare neutra:        A luat-o la fuga                                                              Da-i inainte fara grija! 2.PRONUMELE DE POLITETE -are numai forme pentru persoanele aII-a si aIII-a pers. aII-a:       N-Ac: dumneata, dumneavoastra                         G-D: dumitale pers. aIII-a:     N-Ac-G-D: dumnealui, dumneaei, dumnealor Observatii:             -alte pronume de politete: Domnia ta (sa, lui, voastra), Maria ta (sa, lui, voastra), Inaltimea ta (sa, lui, voastra)                         Excelenta ta (sa, lui, voastra). - folosite mai rar in vorbirea contemporana -forme afective : mata, mataluta, matalica, talica, matale             -functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui personal (exceptii atr. pron. in D. si compl. circum. de loc in D) 3. PRONUMELE REFLEXIV Observatii:      -are forme proprii numai pentru pers. aIII-a, cazurile D si Ac                                     D: sie, siesi/isi, si                         Ac: (pe) sine/ se                         -pentru persoana I si aII-a imprumuta formele de la pronumele personale:                                     D: imi, iti, ne, va (imi amintesc…)                                     Ac: ma, te, ne, va (ma gandesc…)                         -formele de mai sus devin reflexive numai daca au aceeasi persoana cu verbul:                                     te gandesti (pron. – pers. a II-a, vb. – pers. a IIa)                                     ma framant (pron. – pers. I, vb. – pers. I)   Functii sintactice:             -complement direct:               Ac: Te privesti in oglinda.             -complement indirect:            D: Iti cumperi o carte.                                                              Ac: Rar vorbea despre sine             -atribut pronominal:               Ac: Lauda de sine ……                                                              D: (dativ posesiv) Si-a certat copiii (copiii-si)                                                                                           Mi-am aranjat cartile (cartile) Observatii: Cand nu are functie sintactica, pronumele reflexiv se analizeaza impreuna cu verbul, fiind marca diatezei reflexive.                   Forma accentuata de Ac., insotita de art. hot. se substantivizeaza (Si-a soptit in sinea lui). 4.PRONUMELE SI ADJECTIVUL DE INTARIRE Forme:             -masculin, singular:   (eu) insumi     fiu (m.sg) - vocala u- insumi (m.sg.)                                                 (tu) insuti                                                 (el) insusi             -feminin, singular:     (eu) insami     fiica (f.sg.) - vocala a-insami (f.sg.)                                                 (tu) insati                                                 (ea) insasi             -masculin, plural:       (noi) insine     fii (m.pl) - vocala i-insisi (m.pl.)                                                 (voi) insiva                                                 (ei) insisi             -feminin, plural:         (noi) insene     fiice (f.pl) - vocala e-insene (f.pl.)                                                 (voi) inseva                                                 (ele) insesi, insele Observatii: 1.Se greseste mai ales la folosirea vocalelor u,a,i,e aflate in fata formelor: -mi, -ti, -si, -ne, -va, -le 2.Pronumele de intarire se foloseste rar in limba actuala. De cele mai multe ori, ele insotesc un pronume sau un substantiv devenind adjective de intarire, de aceea functia sintactica este de atribut adjectival. 3.Atentie la acord: Dan, Maria si Elena, ei insisi… (masculinul are prioritate) Eu, tu si el, noi insine…(persoana I are prioritate asupra celorlalte, iar persoana aII-a asupra persoanei aIII-a) 4.Insusi poate fi inlocuit de adverbul chiar sau de alte sinonime (singur, propriu, personal, in persoana) 5.PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEGATIV Forme: N-Ac: nimeni, nimenea          N-Ac: nici unul, nici una, nici unii, nici unele G-D: nimanui                         G-D: nici unuia, nici uneia, nici unora          nimic, nimica -Ca adjective se intalnesc formele: nici o, nici un, nici unui, nici unei, nici unor. -Aceleasi functii sintactice ca si celelalte pronume Observatii:             1. Aceste pronume trebuie folosite in propozitii negative.             2.In exemplul: N-a stiut nici unul, nici altul. - cuvantul subliniat este conjunctie, deci nu intra in alcatuirea unui pronume negativ.                          6.PRONUMELE SI ADJECTIVUL POSESIV -Are forme dupa persoana si dupa numarul si genul obiectelor posedate:             ex.       al meu, al tau, al sau                           a mea, a ta, a sa                         ai nostri, ai vostri                               ale noastre, ale voastre             Formele se obtin cu ajutorul atricolului posesiv genitival: al, a, ai, ale Observatie: Pronumele lui, ei, lor  sunt personale, nu posesive Functii sintactice:             -subiect:                      N - Ai mei au ajuns acasa.             -nume predicativ:       N - Caietul acesta este al meu.                                                 Ac - Florile sunt pentru ai mei.             -atribut pronominal    Ac - Rar am vazut o privire ca a ta.                                                 G - Sfatul alor mei mi-a fost de folos.             -complement direct:   Ac - I-am vazut pe ai vostri.             -complement indirect:Ac - Se gandea la ai sai.                                                 D - Le povestesc alor mei.                                                 G - Toti s-au ridicat impotriva alor tai.             -complement de agent:Ac - A fost chemat de ai sai.             -compl. circum. de loc:Ac - Vin de la ai mei.                        -atribut adjectival:      N - Cartea ta este aici.                                                 Ac - Locuieste pe strada mea.                                                 D - Caietului tau ii lipseste o foaie.                                                 G - Dorinta mamei mele e sfanta.                                                 V - O, copilul meu, fii mereu intelept! Observatie: Pentru a afla cazul adjectivului posesiv nu se pun intrebarile al, a, ai, ale cui? ci  se stabileste cazul substantivului cu care s-a acordat adjectivul, care preia genul, numarul si cazul substantivului determinat. 7. PRONUMELE SI ADJECTIVUL DEMONSTRATIV Forme:             -de apropiere: acesta, aceasta, acestia, acestea, asta, asta, aista, aiasta, etc.             -de diferentiere: celalalt, cealalta, ceilalti, celelalte,etc.             -de departare: acela, aceea (f.sg.), aceia (m.pl.), acelea, aia, ala, etc.             -de identitate: acelasi, aceeasi, aceiasi, aceleasi Functii sintactice: aceleasi ca si la celelalte pronume, iar ca adjectiv una singura: atribut adjectival Observatii:      1. “Acela” are si o forma mai redusa “cel”, care poate aparea numai in prezenta unui determinant obligatoriu (cel de acolo, cei prezenti)                         2. Alte forme populare: asta, ista, aista, cesta, ala, alalalt, aia, istalalt.                         3. Formele de feminin aceasta, asta, aceea intra si in componenta locutiunilor adverbiale (pentru asta, pe langa asta, cu toate acestea).  8. PRONUMELE SI ADJECTIVUL NEHOTARAT Forme: simple: unul, una, unii, unele                        altul, alta, altii, altele              atat, atata, atatia, atatea                      tot, toata, toti, toate              mult, putin, cutare compuse (elemente de compunere: -va, -ori, -fie, -oare, -orisi, -vre, etc.) cineva, careva, ceva, catva, fiecine, oarecine, orisicine, altcineva, vreunul, etc. Observatii: 1.Pronumele nehotarate in componenta carora intra cuvantul “cine” nu devin niciodata adjective. 2.Urmatoarele pronume nehotarate isi modifica forma atunci cand devin adjective:  unul-un           una-o               altul-alt           alta-alta            vreunul-vreun            vreuna-vreo 3. Functii sintactice ale pronumelor nehotarate: subiect, nume predicativ, atribut, complement, iar a adjectivelor nehotarate: atribut adjectival. 9.PRONUMELE SI ADJECTIVUL INTEROGATIV tine locul unui cuvant asteptat ca raspuns la intrebare. Forme:            N: cine?                         N-Ac: care?                N-Ac: ce?                    N-Ac: cat? cata? cati? cate? Ac: (pe) cine?               G-D: caruia?                G-D: nu are forme      G-D: cator? D: cui?                                    careia? G: (al,a,ai,ale) cui?                 carora? Functii sintactice:             -subiect:            N: Cine vine? (Andrei vine.)  -nume predicativ         N: Care este sora ta? (Sora mea este aceasta.)                                      Ac: Pentru cine sunt cartile? (Cartile sunt pentru Dan.)                                      G: Ai cui sunt acesti copii? (Acesti copii sunt ai vecinei.)  -atribut pronominal:   G: Ai cui bani lipseau? (Lipseau banii Mariei.) -complement direct:    Ac: Pe cine ai chemat? (Am chemat-o pe sora ta.) -complement indirect:Ac: Despre cine vorbeai? (Vorbeam despre bunica.)                                     D: Cui i-ai povestit?(Ioanei i-am povestit.) -compl.de agent:         Ac: De cine ai fost ajutata? (Am fost ajutata de colegi.) -compl. circum. de loc:Ac: La cine ai fost? (Am fost la vecini) Observatii:             1.Pronumele interogativ cine? nu devine adjectiv.             2.Toate adjectivele interogative au aceeasi functie sintactica de atribut adjectival.                         N: Care carte -ti lipseste?                         Ac: Despre ce intamplare povestesti?                         D: Carui copil i te adresezi?                         G: Raspunsul carui coleg ti-a placut?             3. Pronumele interogativ CE este invariabil  4. Pronumele au functia sintactica, cazul, numarul si genul de la substantivul pe care il inlocuiesc.   10.PRONUMELE SI ADJECTIVUL RELATIV Forme:             a)simple:  N:cine              N-Ac: care?       N-Ac: ce?               N-Ac: cat? cata? cati? cate?                            Ac:(pe) cine     G-D:caruia?       G-D:nu are forme   G-D: cator?                          D:cui                          careia?                             G: (al,a,ai,ale) cui     carora?             b)compuse                  m.sg.              f.sg.                 m.pl.                f.pl.                         N-Ac:              cel ce            ceea ce            cei ce               cele ce                         D-G:                celui ce        celei ce                        celor ce Functii sintactice: aceleasi cu ale pronumelui interogativ, doar ca exemplele trebuie introduse in fraze, in asa fel, incat pronumele sa devina relativ (el leaga o propozitie secundara de regenta ei). Functia poate fi aflata prin inlocuirea substantivelor pe care le substituie. Ex:      -subiect:                      Stiu / cine vine.             -nume predicativ:       Am aflat/ care este sora mea.             -atribut pronominal:   Ma intereseaza/ ai cui bani lipseau. Obs.     1. In anumite situatii pronumele relative pot deveni echivalente ca sens cu pronumele nehotarate (S-a dus care pe unde a apucat). 2. Pronumele relative pot intra in componenta unor locutiuni, expresii pronominale si adverbiale (care mai de care, care pe care, cine stie, cine stie cand, din ce in ce, cate si mai cate).    ♦ ARTICOLUL             Partea de vorbire flexibila care insoteste un substantiv, aratand in ce masura acesta e cunoscut vorbitorului. 1. CLASIFICAREA ARTICOLULUI a) dupa inteles: - articol hotarat (propriu-zis) - arata ca obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorului sau considerat ca atare.  - articol nehotarat - prezinta obiectul denumit de substantiv ca nefiind bine cunoscut vorbitorului. - articol posesiv (genitival) - leaga substantivul care denumeste posesorul de obiectul posedat. - articol demonstrative (adjectival) - leaga un substantiv de substantivul regent.             b) dupa pozitie: - articol enclitic - se lipeste la sfarsitul cuvantului (omul ,cartea) articol proclitic - se afla in fata substantivului determinat (un caiet, niste carti) %Atentie!      1. Articolul luat separat (fara cuvantul care il insoteste) nu are sens.                         2. Articolul poate insoti - un substantiv (poezia, un om, lui Mihai) un adjectiv (silitorul elev, floarea cea frumoasa) un numeral (al doilea, a treia)                         3.Articolul se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste (singur nu are functie sintactica).                         4.Articolul are forme omonime cu alte parti de vorbire, dar poate fi depistat cu usurinta comparand opozitiile de numar (un caiet/niste caiete, un caiet/doua caiete; (articol-numeral))                    2. ARTICOLUL HOTARAT Se ataseaza substantivului, direct sau cu ajutorul unei vocale de legatura, aratand ca obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorului Forme flexionare: Cazul Masculin Feminin Neutru Singular Plural Singular Plural Singular Plural N-Ac -l -i -a -le -l -le G-D -lui -lor -ei -lor -lui -lor   Cazul Masculin Feminin Neutru Singular Plural Singular Plural Singular Plural N-Ac elevul Elevii Eleva Elevele Scaunul Scaunele G-D Elevului Elevilor Elevei Elevelor Scaunului Scaunelor V Elevule! Elevilor! Elevo! Elevelor! Scaunule! Scaunelor! %Atentie!      1.Articolul hotarat apare ca element constructiv in structura unor pronume - dansul, dansa, in aceste cazuri nefiind analizabil.                         2.Prin articulare, unele adverbe si locutiuni adverbiale se transforma in prepozitii si locutiuni prepozitionale (inaintea, inapoia, in fata).                         3.Substantivele feminine nume proprii de origine autohtona, terminate in vocala “A” se articuleaza hotarat enclitic (cartea Mariei, Ioanei) iar cele de origine straina se articuleaza hotarat proclitic (cartea lui Jeni, lui Carmen).                         4.Substantivele articulate hotarat care denumesc momentele zilei sau diviziuni de timp isi schimba valoarea gramaticala si devin adverbe (ziua, seara, joia, vara).                         5.Cand sunt precedate de prepozitii substantivele in Ac. nu se articuleaza (merge la scoalã), dar se articuleaza cand sunt insotite de un atribut (merge la scoala de muzica).                                              3. ARTICOLUL NEHOTARAT Insoteste un substantiv, precedandu-l intotdeauna, aratand obiectul definit de acesta nu este cunoscut vorbitorului. Forme flexionare: Cazul Masculin Feminin Neutru Singular Plural Singular Plural Singular Plural N-Ac Un elev Niste elevi O eleva Niste eleve Un scaun Niste scaune G-D Unui elev Unor elevi Unei eleve Unor eleve Unui scaun Unor scaune   Observatii: 1. Formele  UN si O ale articolului hotarat sunt omonime cu cele ale numeralului cardinal si ale adjectivului pronominal nehotarat. Se pot deosebi in context:  UN si O sunt:                         a) articole, cand le corespunde NISTE (o carte/niste carti)                         b) numerale, cand la plural le corespunde un numeral (un elev/ doi elevi)                         c) adjective pronominale nehotarate, cand la plural intra in corelatie cu unii, unele (o carte/unele carti)     2.Cand insoteste alte parti de vorbire, articolul nehotarat le transforma in substantive (du-te-vino/un du-te-vino).     3.Articolul nehotarat poate transforma numele proprii in nume comune (Hercule/ un hercule).     4.Forma de plural a articolului nehotarat NISTE poate fi folosita si la forma de singular a unor substantive, conferindu-i un sens deosebit (un peste/ niste peste/niste pesti) fata de pluralul articulat     5.Cuvantul niste cu intelesul “cativa”, “un pic de” nu e articol, ci adjectiv pronominal nehotarat.  4. ARTICOLUL POSESIV (GENITIVAL) Se aseaza inintea unui substantiv sau pronume in G, inaintea unui adjectiv posesiv sau a unui numeral ordinal si leaga, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului; se numeste  posesiv, deoarece indica posesia (apartenenta) si genitival deoarece intra in componenta intrebarii genitivului. Observatii:     1.Forma de G-D alor apare numai in structura pronumelui posesiv la G-D (Port de grija alor mei)                        2.La numeralul ordinal, al, a este element constitutiv, indicand, impreuna cu articolul hotarat, genul acestuia (al treilea/ a treia)   Atentie:Formele articolului posesiv al, a, ai, ale se scriu intotdeauna intr-un singur cuvant. Nu le confundati cu secventele omonime ca:  -prepozitia la infinitiv a + pronume personale neaccentuate la Ac sau D (a-i vedea/ a-I vedea)  -prepozitia a + le (pronume personal in D. sau Ac, plural, feminin)  5. ARTICOLUL DEMONSTRATIV (ADJECTIVAL) Leaga un adjectiv de substantivul regent; ajuta la substantivizarea adjectivului si a numeralului (cei tari,cei doi, celde-al doilea)si la formarea superlativului relativ (cel mai bun) Forme flexionare Cazul Masculin Feminin Singular Plural Singular Plural N – Ac Cel Cei Cea Cele D Celui Celor Celei celor     Observatii:       1. Articolul demonstrativ se analizeaza impreuna cu partea de vorbire pe care o insoteste  2.Cel apare frecvent ca termen regent, insotit de un determinant obligatoriu, deci, in aceste situatii, cel are valoarea pronominala (Cel de aici/ cea de acolo)  3.Formele articolului demonstrativ se scriu totdeauna in singur cuvant si trebuie deosebite de secventele omonime     -pronume interogativ-relativ ce + pronume neaccentuat in D, Ac (ce-l intrebi? / ce-i spui?)                                      -pronume ce + le (pronume neaccentuat de D si Ac pl.) (ce le dai/ ce le spui) 4. Articolul demonstrativ (adjectival) are flexiune de gen, numar si caz asemanatoare cu a pronumelui demonstrativ de departare acela, de care se deosebeste prin absenta elementului initial si a celui final a   ♦ ADJECTIVUL Partea de vorbire flexibila care exprima insusirea unui obiect si se acorda in gen, numar si caz cu substantivul determinat Observatii: Adjectivul poate exprima: -proprietati ale obiectelor sau fiintelor (greu, mic, usor, luminos) -materia din care este facut un obiect (metalia, lemnos) -elementele constitutive ale unei colectivitati (taranesc, studentesc) -referirea la posesor sau la origine (casa olteneasca)                                                 Clasificarea adjectivelor dupa forma: - variabile - cu 2 terminatii - la sg. au o forma pentru masculin si alta pentru feminin (bun / buna) cu o terminatie - la sg. au aceeasi forma pentru masculin si feminin (casa / baiat mare) invariabile  - provenite din adverbe (gata, asa, astfel)   - provenite din imprumuturi vechi (ditai, sadea)                                       - provenite din imprumuturi desemnand culori (crem, bleu, maro)             b) dupa origine: - propriu-zise(verde, bun, inalt)                            -pronominale -posesive (caietul meu/tau/sau)                                                              -demonstrative (fata aceasta/aceea)                                                              -interogative ( care fata?)                                                              -nehotarate (unii baieti/ unele fete)                                                              -relative (ce fata )                                                              -negative (nici un om)                                                              -de intarire (fata insasi) Observatii: Adjectivele variabile, cu o terminatie, se termina, de obicei in vocala E din punct de vedere semantic:   -calificative-primare (simple)- bun, frumos, albastru                    -derivate cu ajutorul sufixelor (timpuriu, tineresc)                    -determinative (provenite din alte parti de vorbire)                    - pronominale -posesive (cartea mea/ta/sa)                    -demonstrative (cartea aceasta/aceea)                    -interogative ( care mama?)                    -nehotarate(unii baieti/ unele fete)                    -relative( ce carte )                    -negative(nici o fapta)                    -de intarire (el insusi)                    -numerale (trei elevi)                    -participiale (pagina scrisa)                    -gerunziale (masca razanda)                    -adverbiale (barbat bine) d)dupa numarul formelor flexionare realizate in declinare:             -cu 4 forme flexionare (in functie de gen, numar si caz) -propriu-zise (bun, simplu)                                                                                                                 -participiale (iubit)                                                                                                       -gerunzia le (suferind)             -cu 3 forme flexionare  -cele terminate in consoanele  C si G (lung, adanc)                                                   -derivate cu sufixele -TOR, -ESC, -IU (satesc,cenusiu)             -cu 2 forme flexionare  -terminate in E (dulce)                                                   -terminate in consoana palatala (vechi, dibaci)                                                   -terminate in diftong (balai, rotofei)             -invariabile (maro, eficace, motrice) Observatii:      1.De regula se aseaza dupa substantive (sunt postpuse)                         2.Din punct de vedere sintactic, adjectivul poate avea urmatoarele functii:                                     -atribut(adjectival) - baiat bun, floare frumoasa                                     -nume predicativ (cand determina un verb copulativ) - Ana este cuminte.                                     -diferite feluri de complemente (determina un verb predicativ) - Din verde s-a facut galben.                         3.Din punct de vedere stilistic, adjectivele sunt epitete 4.Sufixe adjectivale frecvente: -esc, -tor,-ean,-iu,-aret,-nic,-os              5.In categoria adjective calificative intra si locutiunile adjectivale(cu scaun la cap,de geniu)              6.Adjectivul poate sta si inaintea substantivului, de topica depinzand si articularea sa   2. Flexiunea adjectivului In functie de flexiune, adjectivele sunt variabile si invariabile; cele variabile se modifica dupa gen, numar si caz, prin desinente, insotite sau nu de alternante fonetice. Desinente de gen (la singular): Masculin/Neutru – Feminin -u -u -                     --a -e -a –e simplu-a / albastru-a / auriu-e/ cenusiu-e / bun-a / frumos-frumoasa / amarui-e / vechi-e                  Modificari dupa cazuri: Observatii:Adjectivul sta dupa substantiv, sau poate sa preceada substantivul.                         1.Cand adjectivul sta dupa substantiv, el nu se articuleaza.                         2.Cand adjectivul sta inaintea substantivului, el capata o semnificatie speciala care ii mareste expresivitatea.                         3.Unele adjective au o topica fixa in raport cu substantivul. De exemplu adjectivele pronominale stau numai in fata substantivului (oricare om) precum adj. “biet”. Pe de alta parte adjectivele provenite din participii stau numai dupa substantiv  (pomul laudat).                         4.Unele adjective isi schimba sensul in functie de topica (are o parte buna - opusa lui rea / O buna parte nu au - o parte dintr-un intreg)                         5.Adjectivele invariabile au o singura forma pentru toate genurile, numerele si cazurile. Din aceasta categorie fac parte adjectivele nume de culori (bej, crem), adjectivele terminate in -CE (eficace), adjectivele cuvinte vechi in limba (sadea, gata,ditamai). 3.Gradele de comparatie Sunt forme pe care le ia adjectivul pentru a arata in ce masura un obiect poseda o insusire in raport cu alte obiecte sau cu alte momente ale existentei sale; nu se exprima prin desinente, ci prin constructii sintactice speciale. Gradul pozitiv (exprima o insusire a obiectului fara a o raporta la un alt obiect sau la alt moment) - cer senin,  nor negru. Gradul comparative (exprima insusirea unui obiect in raport cu insusirile unui alt obiect, stabilind raporturi de egalitate sau inegalitate)             -de superioritate (mai scump)             -de egalitate (la fel de scump)             -de inferioritate (mai putin scump). Gradul superlativ      -relativ (exprima insusirile la cel mai inalt sau cel mai scazut grad, prin comparatie cu alt obiect)                                   -de superioritate (cel mai scump)                                   -de inferioritate (cel mai putin scump)                                   -absolut (arata gradul cel mai inalt sau mai scazut grad, fara a compara obiectul) foarte scump.                                              Mijloace afective de formare a superlativului absolut -adverbe si loc. adverbiale cu valoare expresiva (extraordinar, extrem, grozav, nemaipomenit, nespus, din cale-afara, cu totul si cu totul) -adverbe, adjective, substantive si locutiuni ce exprima notiuni dezagreabile, intensificand negativ sau pozitiv insusirea (destept nevoie mare, sarac lipit, putred de bogat, atat amar de vreme) -repetitia adjectivului (desteptul desteptilor, o apa adanca, adanca) -constructii exclamative (Cat de mare e!) -procedee lexicale, prin derivarea adjectivului la grad pozitiv cu prefixe sau sufixe cu sens superlativ (arhi-, super-, extra-,ultra-,supra-,prea-,-isim) -procedee fonetice prin lungirea vocalei (o apa adaaaaaaaaaaanca!) Adjective fara grade de comparatie -adjectivele care la origine sunt vechi comparative sau superlative (inferior, superior, major, minor, oportun, posterior, ulterior, extrem, maxim, minim,suprem) -adjectivele care exprima insusiri ale caror sens nu poate fi modificat prin comparatie (asemenea, complet, desavarsit, deplin, intreg, mort, unic, ultim, oral) -adjective din domeniul stiintei (adipoasa, hidrofila, acvatic, energetica) Functii sintactice: -atribut adjectival (se intalneste in toate cele 5 cazuri): Mama draga, iarta-ma!             -nume predicativ: Florile sunt uscate.             -complement indirect: Din rosie s-a facut galbena             -complement circumstantial de timp: Il cunoasc de mic.             -complement circumstantial de cauza: De lenes ce era ,nici mancarea n-o gusta.             ♦ NUMERALUL Partea de vorbire flexibila care exprima un numar, o determinare numerica a obiectelor, ordinea sau distributia lor prin numarare. Clasificarea numeralului: a)cardinal:      -propriu-zise- exprima un numar abstract sau un numar de obiecte. Pot fi simple (unu, doi) sau compuse (unsprezece)  -colective: exprima insotirea, ideea de grup (amandoi, tustrei)  -multiplicative: arata de cate ori creste o cantitate sau se mareste o actiune (indoit,intreit)  -distributive: exprima repartizarea si gruparea numerica a obiectelor (cate unul)  -adverbiale (de repetitie):indica de cate ori se indeplineste o actiune (o data, de doua ori)  -fractionare: o zecime,  miime  b)ordinal: exprima ordinea prin numarare a obiectelor sau actiunilor intr-o insiruire (intaiul, primul, secundul) 1.Numeralul cardinal propriu-zis Poate fi -simplu (numerele de la unu la zece + suta, mie, milion, miliard, trilion, bilion)               -compus: mod de formare: a) de la unsprezece la nouasprezece, unitatea se leaga de zece cu ajutorul prep. SPRE b) de la douazeci la nouazeci, unitatea se leaga direct de pluralul “zeci” (patruzeci), iar zecile se leaga de unitati cu ajutorul conjunctiei SI (patruzeci si doi) De la o suta in sus numeralul care exprima numarul sutelor, al miilor se aseaza inaintea unitatilor imediat inferioare. Atentie! 1.Se scriu intr-un cuvant numeralele compuse de la unsprezece la nouasprezece si cele care exprima numarul zecilor (treizeci),  toate celelalte sciindu-se separat (trei sute patruzeci si trei)             2.Pronuntari gresite: paispe, cinspe, cinzeci             3.Numeralul cardinal (ca si celelalte tipuri de numerale) poate aparea singur in comunicare, caz in care are valoare substantivala (si functii sintactice corespunzatoare acestuia),  poate insoti substantivul, cand are valoare adjectivala, sau poate insoti verbul, cand are valoare adverbiala si functia de complement circumstantial.             4.Numeralele unu si doi variaza in functie de gen.             5.De la doi, raporturile de la G-D se exprima astfel: la G cu prep A sau cu ajutorul articolului demonstrativ CEL; la D se foloseste prepozitia LA sau articolul demonstrativ CEL (caietele a doi elevi / celor doua fete; s-au impartit carti la treizeci de copii / celor treizeci de copii)             6.Numeralele zece, suta, mie, milion, miliard au flexiune asemanatoare cu a substantivelor, dupa numar si caz si pot fi articulate. Omonimia dintre numeral si pronume nehotarate sau  adjective pronominale nehotarate sau articole se rezolva in context. Numeralele se identifica cu intrebarile CATI? , CATE?             7.Prin articulare, numeralul devine substantiv (A luat un zece la matematica).             8.Numeralele unu si doi intra in componenta unor locutiuni si expresii cu valoare adjectivala sau adverbiala (tot unul si unul, de unul singur, nici una, nici doua, cu una, cu doua).   Numeralul colectiv Mod de formare - de la trei la opt, numeralele colective se formeaza cu -TUS (provenit din toti) sau cu CATE(SI) (catesipatru, catesitrei) ultimele forme fiind folosite in limbajul popular sau familiar Observatii:  1.Forma  amandoi, care exprima o colectivitate alcatuita din doua unitati, are flexiune de gen si caz (amandoi / amandoua / amandurora).                    2.Cand sta inaintea unui substantiv, amandurora isi pierde A-ul final de la G-D (caietele amanduror copiilor).                    3.Amandoi are ca sinonim forma ambii, cu forme distincte pentru gen si G-D (ambele / ambilor / ambelor).                    4.Toti, toate + numeral cardinal au sens de numeral colectiv (Toti sase au plecat).                    5.Tot sens de numeral colectiv au si substantivele pereche si duzina.                    6.Folosit singur, numeralul colectiv are valoare substantivala, iar cand insoteste un substantiv are valoare adjectivala si functie de atribut. 3.Numeralul multiplicativ Mod de formare: se formeaza de la numeralul cardinal prin derivarea cu prefixul IN- si sufixul -IT (intreit,inzecit) Observatii:      1. Cand insoteste un substantiv (cu care se acorda in gen, numar si caz)are valoare adjectivala si functie de atribut;langa un verb, are valoare adverbiala si functie de complement circumstantial, iar prin articulare se substantivizeaza                         2.Indoit si intreit au sinonime neologice pe dublu si triplu. 4.Numeralul distributiv Mod de formare:din adverbul CATE + numeralul cardinal (cate doi, cate trei) Nu uita!  1.Numeralele formate cu unu si doi au forme distincte de gen (cate unul/cate una) si la G-D(cate unuia / cate uneia). 2.Si numeralul distributiv poate avea valoare  substantivala, adjectivala sau adverbiala, cu functii sintactice corespunzatoare. 5.Numeralul adverbial Mod de formare: din prepozitia DE + numeral cardinal + ORI, cu exceptia primului termen al seriei, “o data”, format din numeralul cardinal cu valoare adjectivala O si substantivul DATA Observatii:      1.Ideea de repetare a actiunii se poate reda si printr-o constructie numerala sinonima formata din numeralul ordinal + substantivul OARA (a venit a doua oara)  2.Numeralele de doua ori si de trei ori au ca sinonime  neologice bis si tert. 6.Numeralul ordinal Mod de formare: de la doi in sus numeralul ordinal se formeaza din numeralul cardinal insotit de secventele al…lea, la masculin si a…a, la feminin Observatii:       1.Seria numeralului ordinal incepe cu intai(ul), care are flexiune de gen, numar si caz si poate fi articulat cand apare singur sau in fata substantivului pe care il determina. Sinonimul prim are un comportament morfologic si sintactic identic (primul / prima; primului / primei). 2.Toata seria numeralului ordinal are forme deosebite de gen. 3.Formele de G-D se exprima prin cel de + numeral ordinal, marca de caz fiind preluata de cel (Celui de-al doilea) 4.Numeralel al doilea si al treilea au sinonime neologice pe secund si tert. 5.Dintai este o forma a numeralului ordinal in care prepozitia de s-a contopit cu numeralul INTAI. 6.In limba contemporana vorbitorii au tendinta de a inlocui numeralul ordinal prin cel cardinal (trimestrul doi/ al doilea). Se recomanda folosirea doar in cazul numerelor mari. 7.Adjectivele primar si ultim, ca si locutiunea adjectivala cel (cea) din urma, au valoare de numeral ordinal. Functii sintactice: -subiect: A raspuns al treilea din catalog.  -nume predicativ: Voi sunteti doi.  -atribut adjectival: Maine vor veni trei invitati.  -atribut exprimat prin numeral cu valoare substantivala: Interventia a doi dintre ei a fost salutara.  -complement direct: L-a chemat pe al doilea.  -complement indirect: Vorbeam despre doi dintre ei.  -complement de agent: A fost ajutat de trei dintre colegi.  -complement circumstantial de mod: A fost rasplatit insutit.   ♦ ADVERBUL Partea de vorbire neflexibila care arata caracteristica unei actiuni, a unei insusiri sau a unei stari, indicand imprejurarea in care are loc actiunea.Poate determina un verb, un adverb, un adjectiv, o interjectie cu valoare verbala 1.Clasificarea adverbului             a)dupa inteles:-adverbe de loc (acolo, afara,aproape,departe)                                     -adverbe de timp (astazi, atunci, curand)                                     -adverbe de mod (asa, bine, anevoie,degeaba)                                     -adverbe de afirmatie (da, bineinteles, fireste)                                     -adverbe de negatie (nu, ba, nici, dimpotriva)             b)dupa forma: -adverbe simple (lesne, aici, aproape)                                     -adverbe compuse (asta-vara, oriunde, oarecum)             c)dupa origine:-adverbe primare (cam, foarte, aici, apoi, bine)                                      -adverbe provenite din alte parti de vorbire: -prin derivare cu sufixe (realmente, pieptis, taras, frateste) -din adjective-participii (tare, clar) -din substantive (ziua, noaptea, vara) -din pronume relativ-interogative (cand,unde,cum) -din alte promune-nehotarat, demonstrativ, negativ (candva, undeva, nicicand) Obs.: Exista si alte adverbe corelative corespunzatoare intr-o regenta prezentei in subordonata a unui adverb relative. 2.Gradele de comparatie Pentru ca adverbul nu se declina si nu se conjuga, dar in schimb are grade de comparatie, se spune despre el ca se afla la granita dintre partile de vorbire flexibile si cele neflexibile Gradele de comparatie ale adverbului sunt aceleasi ca la adjective: -Gradul pozitiv: bine -Gradul comparativ    -de superioritate: mai bine                                    -de egalitate: la fel de bine                                    -de inferioritate: mai putin bine   -Gradul superlativ      -relativ            -de superioritate: cel mai bine                                                             -de inferioritate: cel mai putin bine                                    -absolut : foarte bine Nu uita!            1.Nu toate adverbele au grade de comparatie, iar unele au doar gradul pozitiv si gradul comparativ  (incolo,inainte). 2.La formarea superlativului relativ al adverbului cel este invariabil, pe cand la adjectiv se acorda cu regentul sau. 3.Adverbele mai, putin, foarte, prea, tare ajuta la formarea gradelor de comparatie 3.Locutiuni adverbiale Grupuri de cuvinte cu sens unitar si cu rol de adverb -Locutiunile adverbiale sunt: de loc, de mod si de timp -In structura lor pot intra substantive, adjective (participii), numerale, adverbe precedate de prepozitii (in fata, peste tot, din loc in loc, din vreme ce, pe inserate, cu de-a sila, de asta seara) -Pot fi formate prin repetarea unor substantive, adverbe (ora de ora, din an in an, asa si asa) 4.Functii sintactice -Cea mai frecventa functie sintactica a adverbului si a locutiunii adverbiale este cea de complement circumstantial de loc/ de mod/ de timp. -Adverbul (locutiunea adverbiala) mai poate indeplini functia de atribut adverbial (Am deschis fereastra de jos). -Unele adverbe (locutiuni adverbiale) pot fi predicate, de ele depinzand propozitii subordonate subiective, in cazul in care adverbele sunt urmate de elementele de relatie ca, sa, ca sa, daca, de (bine, adevarat, fireste, sigur, negresit, posibil, pesemne, probabil, fara indoiala, de buna seama, poate, cu siguranta) Observatii:       1.Adverbele chiar, doar, mai, nici, nu, numai, macar nu au functie sintactica, intrand in componenta partilor de propozitie pe care le insotesc. 2.Adverbele (locutiunile adverbiale) pot fi numite si predicative, cand intra in componenta unui predicat nominal (Asa sunt toti parintii). 5.Ortografia adverbelor si a locutiunilor adverbiale a)Se scriu intr-un cuvant (adverbele compuse cu fuziune desavarsita)             -prepozitie + adverb (deasupra, degeaba, deplin)             -adjectiv+substantiv (bunaoara, deseori)             -adverb+ fie-/oare-/ori-/va- antepus sau postpus (fiecum, oricum, candva, cumva)             -adjectiv pronominal + adverb (alaltaieri)             -adverb + adverb (nicicand, nicicum, niciodata)             -adverb+ conjunctie (asadar) b)Se scriu cu cratima:             -adjectivul asta + substantiv (asta-vara, asta-seara, asta-noapte)             -prepozitia dupa + substantiv (dupa-amiaza, dupa-masa)             -prepozitia intru/dintru + adverb (dintr-adins, intr-adancime)             -prepozitie compusa de-a din locutiunile adverbiale (de-a busilea, de-a berbeleacul, de-a valma)             -locutiunile adverbiale formate din :                         -doua substantive (calea-valea)                         -un substantiv+ un adverb (caine-caineste)                         -doua verbe (treaca-mearga)                         -doua adverbe (incet-incet) Se scriu in cuvinte separate locutiunile adverbiale alcatuite din cuvinte care-si pastreaza intelesul si pot exista independent in vorbire (de obicei, de jur imprejur, la maximum, la o parte, in afara, intre timp, in van, pe negandite).     ♦ PREPOZITIA Partea de vorbire neflexibila care leaga atributele si complementele de cuvintele pe care le determina 1.Clasificarea prepozitiilor a)dupa forma  -simple (a, contra, cu, spre, sub, din, de)                         -compuse (despre, de la, de pe la, inspre, de sub, de pe langa) b)dupa origine -prepozitii propriu-zise (de, din, la, pe, langa)                          -provenite din -substantive (gratie, multumita)                                                 -participii (datorita)                                                 -adverb e (impotriva, deasupra) c)dupa regimul cazual:             -prepozitii care cer cazul acuzativ: cu, din, de, despre, dinspre, inspre, pentru, prin, sub etc.             -prepozitii care cer cazul genitiv:asupra, contra, impotriva etc. (aici intra categoria prepozitiilor provenite din adverbe cu aspect articulat)             -prepozitii care cer cazul dativ:gratie, multumita, datorita, conform, potrivit, contrar,aidoma si asemenea (aici intra prepozitiile provenite din substantive, verbe la participiu sau adverbe) Nu uita! Prepozitia si locutiunea prepozitionala nu au functie sintactica. Ele se analizeaza impreuna cu atributele sau complementele pe care le leaga de cuvantul determinat 2.Locutiunile prepozitionale Grupuri de cuvinte cu inteles unitar si cu rol de prepozitie Ele sunt alcatuite din una sau doua prepozitii si o alta parte de vorbire             a)un substantiv (in fata, in spatele, din cauza, in loc de)             b)un adverb cu sau fara aspect articulat (in josul, in afara de)             c)adjectivul “tot” (cu tot cu) Nu uita! Locutiunile prepozitionale cer genitivul sau acuzativul; acuzativul, cand ultimul termen este o prepozitie (alaturi de, afara de, conform cu, relativ la); genitivul, cand ultimul termen este un substantiv articulat sau un adverb cu aspect articulat (in fata, in urma, de-a latul).   ♦ INTERJECTIA Partea de vorbire neflexibila care exprima, fara sa le denumeasca, stari sufletesti sau volitionale, ori reproduce (aproximativ) sunete si zgomote din natura. Interjectiile pot fi alcatuite din:-un sunet (o! a!)               -mai multe sunete (ooo! ah!)               -doua sau mai multe silabe (aoleu!)               -un cuvant repetat (mac-mac!)               -din mai multe cuvinte (trosc-pleosc!) Interjectiile pot reda:  -stari sufletesti:-durere (au! vai!), teama (aoleu!), nemultumire (oh!), dispret (halal!), deznadejde (vai!), ciuda (uf!), indoiala (hm!), mirare (aaa!), admiratie (a! o!), entuziastm (ura!) -zgomote din natura sau din lumea inconjuratoare (trap! poc! fas! scart!) -sunete care insotesc acte fiziologice umane (hapciu! hac!) -sunete emise de animale, pasari, insecte (ham! cucu! bzzz!) Functii sintactice: -pot fi folosite cu valoare de predicat (interjectii predicative): Hai in casa! -subiect: De afara se auzea mereu: trosc! -complement direct: Ei auzeau: poc! -nume predicativ: E vai de ei. -atribut: Indemnul mars! ii era cunoscut.   ♦ CONJUNCTIA Partea de vorbire neflexibila care leaga, in fraza doua propozitii sau in propozitie, doua cuvinte cu aceeasi functie sintactica 1.Clasificarea conjunctiilor             a)dupa forma  -simple (si, iar, dar, ca, sa, daca)                                     -compuse (caci, asadar, fiindca, ca sa) b)dupa functie:-coordonatoare-copulative (si, nici)                                                  -adver sative (dar, iar, ci, ba, insa)                                                  -disju nctive (sau, ori,fie)                                                  -conclusive (deci, asadar, va sa zica)                         -subordonatoare-cauzale (caci, deoarece, fiindca)                                                   -de scop (sa, ca sa)                                                   -conditionale (daca, de)                                                   -concesive (desi)                                                   -consecutive (incat, ca, de)                                                   -de mod (precum, ca) Nu uita! Si alte parti de vorbire pot avea valoare de conjunctie:                         -pronumele relativ  (care, cine, ce)                         -adverbele relative (cand, cum, unde, cat, precum, incotro)                         -alte adverbe (asadar, doar) Atentie! Pentru a determina natura unui raport de coordonare sau de subordonare se foloseste procedeul corelativelor. In coordonare, procedeul consta in repetarea conjunctiei ori…ori/sau…sau. In subordonare, conjunctiei din propozitia subordonata ii corespunde in propozitia regenta un adverb sau un cuvant cu valoare adverbiala (desi, totusi). 2.Locutiuni conjunctionale: Grupuri de cuvinte cu inteles unitar si rol de conjunctie. In alcatuirea lor intra totdeauna o conjunctie sau o alta parte de vorbire cu valoare de conjunctie. Locutiuni conjunctionale: -coordonatoare-copulative (cat si, precum si, ci si, nu numai)                          -adversative (numai ca, in schimb)                          -conclusive (prin urmare, de aceea) -subordonatoare-cauzale (din cauza ca, din pricina ca)                           -de scop (pentru ca sa, cu scopul sa)                           -conditionale (cu conditia sa, in caz ca)                           -concesive (macar ca, cu toate ca, chiar daca, chiar de)                           -de loc (de unde, pana unde)                           -consecutive (asa ca)                           -de mod (asa cum, ca si cum, ca si cand, fara ca sa)                           -de timp (pana ce, pana sa, in timp ce, ori de cate ori) Observatii:       1.O conunctie sau locutiune conjunctionala poate introduce mai multe tipiuri de subordonate, in functie de context (cu exceptia celor prezentate) 2.Exista locutiuni conjunctionale care pot introduce numai anumite subordonate: de loc, de timp, de mod, concesive.                        

PROCESUL DE INVATAMANT   Procesul de invatamant – principalul subsistem al sist. de invatamat in cadrul caruia se realizeaza  instruirea si invatarea elevilor si studentilor prin intermediul activitatilor proiectate, organizate si dirijate de catre profesori, in conformitate cu anumite norme si principii dicatice, intr-un context metodic adecvat, apeland la resurse materiale si didactice potrivite, in vederea atingerii dezideratelor educative.   - reprez. dimensiunea dinamica a sist. de inv. (deoarece in cardul lui are loc activ. de invatare iar elevii si studentii sunt indrumati de catre profesori cum sa invete).            - functiile generale ale sist. de invatamant sunt realizate in cadrul procesului de invatamant prin intermediul programelor de instruire formala (dar si nonformala) structurate si ierarhizate pe cicluri si ani de studii.           - dpdv structural si functional proc. de inv. este subordonat sist. de invatamant           - pe de alta parte, dimensiunea operationala a proc. de inv. , dependenta de decizia profesorului, ii confera acestuia un anumit grad de libertate in proiectarea , realizarea si dezvoltarea instruirii   Procesul de invatamant este asadar un ansamblu de activitati organizate si dirijate care se desfasoara etapizat, in cadrul unor institutii specializate, sub indrumarea unor persoane pregatite in acest scop, in vederea indeplinirii anumitor obiective instructiv-educative   - in cadrul proc. de inv. se desfasoara urmatoarele  tipuri de activitati: de predare, invatare si evaluare manageriale economico-financiare administrativ-gospodaresti in afara clasei si a scolii - fiecare dintre ele are un anumit specificin fct. de natura activitatii, de tipul de scoala si de treapta de scolarizare act. de predare, invatare si evaluare – esenta proc. de invatamant (cu frecventa cea mai mare), ei fiindu-i subordonate celelalte tipuri de activitati act. manageriala – actiuni de planificare si programare, de organizare si coordonare , control si indrumare, atat la nivelul institutiei de invatamant cat si la nivelul formatiunilor de studiu act. ec-financiara – gestionarea fondurilor banesti alocate prin buget ( cea mai mare parte din buget – salarii si intretinere) act, adm – gospodareasca – are scop mentinerea functionalitatii spatiilor de invatamant si a mediului ambiental, cu respectarea normelor igienico-sanitare act. din afara clasei/scolii – consultatii si meditatii, act. cultural-artistica si sportiva, in cercuri pe obiecte de studii, excursii si vizite, activ. cu parintii, act. de orientare scolara si profesionala   Cu alte cuvinte, proc. de invatamant poate fi definit si ca un ansamblu de elemente (obiective, continuturi, resurse umane<personal didactic, de conducere, auxiliar si administrativ, elevi>, resurse materiale <spatii de invatamant, materiale didactice, terenuri/baze sportive>, strategii de instruire, tehnici de evaluare), care interactioneaza in cadrul unei activitati complexe , desfasurate in mod organizat si sistematic, pt realizarea unor finalitati dinainte stabilite   ABORDARI SISTEMICE, FUNCTIONALE SI OPERATIONALE ALE PROCESULUI. DE INVATAMANT   O descriere sistemica a proc. de inv. se poate realiza din 3 pdv: 1. functional 2. structural 3. operational   1. Sub aspect FUNCTIONAL , trebuie sa stim care sunt obiectivele sistemului , ce tinteste sa faca si ce obtine. - obiectivele pedagogice exprima finalitatile la care trebuie sa se ajunga in procesul de predare-invatare in functie de anumite prioritati.Acestea stabilesc: # ce sa cunoasca elevul din cadrul unui obiect de studiu                                                                            # ce deprinderi, capacitati intelectuale, convingeri, sentimente si atitudini sa-si formeze - de precizarea corecta si completa a obiectivelor pedagogice vor depinde: stabilirea continutului, alegerea strategiilor, a formelor de organizare si evaluarea performantelor.   2. dpdv  STRUCTURAL , functionarea sistemului are la baza resurse (umane, materiale si financiare), continuturi, forme de oragizare a activitatilor, strategii didactice etc.   Resursele umane – profesorul – proiecteaza, planifica, organizeaza, indruma, controleaza procesul de invatamant (presupune competenta , tact pedagogic, stil modern de predare)                                 - elevul – a 2-a resursa – participa la proc. de inv. atat ca obiect, dar mai ales ca subiect al educatiei         Resurse materiale – cuprind mijloacele de invatamant si pe cele financiare(bugetul invatamantului)   Continuturile invatamantului – valorile stiintifice, tehnice si umaniste, structurate in programele si manualele scolare pe baza unor criterii                                                   - stabilit in concordanta cu obiectivele pedagogice, orienteaza intregul proces de predare-invatare si evaluare   Formele de organizare a activ. didactice asigura aplicarea si realizarea obiectivelor/ continuturilor prin lectii desfasurate in clase, laboratoare, ateliere scolare, terenuri, vizite, excursii didactice - aceste activitati. se desfasoara intr-o unitate de timp (ora de curs, semestru, an scolar) intr-un spatiu scolar dotat cu mijloace si materiale necesare   Strategiile didactice – instrumentele de realizare a obiectivelor pedagogice si a continuturilor                                        - sunt dependente de obiective si continuturi cat si de nivelul elevilor, de conostintele lor anterioare - pot fi: - explicativ-demonstrative                - algoritmice                - euristice                - inductive                - deductive                - combinate - dimensiunea structurala a procesului de invatamant angajeaza si raporturile contractuale stabilite de scoala cu comunitatea teritoriala si locala ( agenti sociali, consiliile parintilor) – pot fi atrase noi resurse (materiale, umane financiare, informationale)   3. Sub aspect OPERATIONAL urmarim activitatea concreta de predare-invatare-evaluare realizata de cadrul didactic cu elevii / studentii, metodele si strategiile didactice folosite - proc. de invatamant este o activitate la care participa simultan cadrele didactice (activ. de predare) si elevii (de invatare) - asadar, proc. de invatamant include ca elemente componente predarea si invatarea , aflate in stransa legatura.   Actiunea realizata de cadrul didactic include urm. 4 operatii: definirea ob. pedagogice operationale ale activ. didactice stabilirea continutului activitatii didactice aplicarea metodologiei necesare pentru reusita activitatii didactice asigurarea evaluarii rezultatelor activitatii didactice       Pt. ca procesul de predare sa-si atinga obiectivele, prof. trebuie sa aiba in vedere urm. aspecte:    - designul predarii sa fie conceput a. i. sa asigure timp si spatiu pt. activitati de invatare individuala ( evitarea tendintelor de segregare sau izolare in clasa)   - sa se asigure metode specifice si suporturi de invatare pt. elevii cu dificultati si pt cei cu cerinte speciale , precum si profesori specializati in munca cu aceste categorii de scolari   - programele educationale sa fie insotite de asistenta complementara, pt fiecare caz in parte (de ex. in domeniul sanatatii mintale, asistentei sociale)   - crearea unui mediu de invatare eficient( prin satisfacerea optiunilor elevilor pt anumite teme de invatare, tipuri de proiecte sau modalitati de munca) pt toti precum si a unui climat de respect si acceptare a diferentelor   - utilizarea unor modalitati flexibile de grupare a elevilor pt activitatile didactice, pe baza nevoilor de invatare   Referitor la procesul de invatare , trebuie avute in vedere urmatoarele:   - implicarea activa a elevilor in proc. de invatare, in ritm si la nivele de dificultate accesibile, utilizand interactiuni in perechi si grupuri mici   - relevarea cunostintelor ancora in predarea noilor continuturi   - utilizarea stimularii, studiilor de caz si a problematizarii in vederea sustinerii curiozitatii, a reflectiei  si evaluarii situatiilor => stimularea gandirii   - includerea in secventa de predare a feed-back-ului   - sporirea aplicatiilor practice, a exercitiilor si diversificarea problemelor supuse spre rezolvare   - tratarea egala a tuturor elevilor   - crearea unei atmosfere de colaborare , lucru in echipa in locul uneia de concurenta/rivalitate   - sarcini de lucru autentice, cu relevanta in viata reala   - empatia   In ceea ce priveste evaluarea, ac. trebuie sa aiba in vedere urmatoarele:   - sa fie sistematica si continua, integrata in actul predarii curente, autentica in continut si in performantele proiectate   - sa fie utilizata in ppal evaluarea de progres (achizitiile individuale) in locul celei normative (achizitiile sunt comparate cu norma de grup) - progresia invatarii sa fie bine tradusa in standarde si descriptori de performanta     CONCLUZIE: Componentele de baza ale sist. de invatamant: obiectivele invatamantului agentii actiunii (profesori, elevi) campul relational (prof-elevi / elev-elev) principiile proc. de invatamant continutul invatamantului metode de invatamant mijloace de invatamant forme de organizare si proiectare didactica evaluarea in proc. de invatamant

PEDAGOGIE TITULARIZARE                                                CUPRINS   Finalităţile educaţiei: ideal, scopuri, obiective Definirea şi analiza operaţională a conceptelor: finalitate, ideal, scop, obiectiv. Taxonomia finalităţilor. Criterii şi sisteme de referinţă: macro-micro (finalităţi de sistem – finalităţi de proces); grad de generalitate; obiective-cadru, obiective de referinţă; concrete/ operaţionale); dimensiunea personalităţii (obiective cognitive, afective, psihomotorii); temporalitate; măsurabilitate ş.a. Operaţionalizarea obiectivelor educaţionale. Procesul de învăţământ - sistem şi funcţionalitate Procesul de învăţământ: concept, structură, funcţii, dimensiuni, caracteristici, procesualitate internă, modele explicativ-interpretative; Procesul de învăţământ ca interacţiune dinamică între predare, învăţare şi evaluare; Condiţii şi factori de creştere a eficienţei procesului de învăţământ (pertinenţa curriculumului, coerenţa, calitatea şi armonizarea componentelor structurale, gradul de organizare sistematică a activităţii, calitatea vieţii şcolare, personalitatea profesorului, stilurile educaţionale, elementele de curriculum ascuns). Învăţarea şcolară. Orientări contemporane în teoria şi practica învăţării şcolare Conceptele de învăţare în sens larg şi de învăţare şcolară (forme, tipuri şi niveluri de învăţare). Orientări principale în teoriile contemporane ale învăţării şi relevanţa lor pentru instruirea şcolară. Condiţiile interne şi externe ale învăţării şcolare eficiente. Predarea. Orientări contemporane în teoria şi practica predării Conceptul de predare. Relaţiile între predare, învăţare şi evaluare; Predarea ca activitate de organizare şi conducere a situaţiilor de învăţare; Strategii şi stiluri de predare; Evaluarea/ autoevaluarea comportamentului didactic al învăţătorului/ institutorului/ profesorului pentru învăţământ primar.