Theodor Constantin

1 IMPOSIBILA DISPARIŢIE DIN EXPRES   Locotenentul major Picioruş era treaz! În cuşeta lui, culcat pe spate, încerca să doarmă. Putea să fure două ore bune de somn, fiindcă până la Cluj, unde urma să coboare „doamna cu voaletă”, mai erau exact două ore şi treizeci de minute. Aşa a poreclit-o încă din prima clipă când a văzut-o la Episcopia Bihorului. Balt Orient Expresul intrase în gară la orele douăzeci şi trei şi cincizeci şi şapte de minute, şi la ora aceea, în marea lor majoritate, călătorii veniţi de peste graniţă dormeau duşi; mai ales cei din vagoanele de dormit. Lui Picioruş i se rezervase cupeul de lângă cabina însoţitorului de vagon. Acela în care se afla doamna cu voaletă era al patrulea. Asta însemna că-i despărţea doar un singur cupeu, ocupat de o pereche de nemţi, amândoi foarte tineri şi foarte guralivi, mai ales femeia, care avea o voce puternică şi care pronunţa cuvintele într-un mod ciudat, de parcă ar fi fost profesoară de dicţiune. Sporovăiseră până mai adineauri, dar acum se potoliseră. Cât timp trenul fusese oprit la punctul de frontieră, pentru controlul documentelor de călătorie şi al bagajelor, vagonul se trezise. Călătorii, toţi în pijamale, cu ochii cârpiţi de somn, prezentaseră paşapoartele sau răspunseseră vameşilor care, amabili, îi crezuseră pe cuvânt, fără să controleze vreun bagaj. Picioruş, care se ţinuse aproape de vameş, putuse arunca măcar o privire în fiecare cupeu; aşa că se convinsese personal că toţi călătorii se aflaseră în pijama, şi abia treziţi din somn. Toţi? Toţi, cu excepţia ei, a doamnei cu voaletă. La ora aceea târzie, doar cu trei minute înainte de miezul nopţii, doamna cu voaletă încă nu chemase însoţitorul de vagon să-i pregătească patul pentru noapte. Cupeul ei avea aşternutul strâns şi îngrămădit în cuşeta de deasupra – liberă – în timp ce aceea de jos era transformată în canapea, o canapea cu pluş albastru, inegal decolorat. Călătoarea din acel cupeu stătea picior peste picior şi fuma. A răspuns la întrebările vameşului cu amabilitate, a schiţat un zâmbet fermecător, când acesta s-a înclinat la plecare, pe urmă a întors capul cu nepăsare să privească bezna de afară, străpunsă, ici-colo de luminile anemice ale felinarelor din gară. Atunci i-a spus Picioruş pentru prima dată „doamna cu voaletă”, fiindcă femeia din cupeul acela, spre deosebire de călătorii din celelalte cupee – de altfel ca şi cei din cupeele altor vagoane de dormit, care în clipa când trenul oprise în gară dormeau sau se pregăteau să se culce – părea că se şi pregătise să coboare, deşi până la staţia terminus, din punctul ei de vedere staţie terminus, – Cluj – mai erau încă două ore şi patruzeci şi opt de minute. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase de culoare bleumarin, şi pe cap purta o pălărie excentrică, un fel de tocă-tricorn, acoperită cu o voaletă azvârlită pe deasupra, parcă din întâmplare, dar care, în realitate, era aranjată în mai multe falduri măiestrit prinse. O margine a voaletei atârna peste frunte şi faţă, până aproape de buza inferioară. Din cauza voaletei, Picioruş nu putea să vadă decât gura cu buze roşii şi foarte umede, precum şi bărbia voluntară. În schimb avusese timp să admire bustul superb ca al Raquelei Welsh, şi coapsele prelungi ca ale regretatei Marilyn Monroe. Picioruş stătea culcat pe spate, voia să doarmă, dar nu izbutea. Descoperindu-se cu mâinile la piept şi culcat pe spate, asemenea unui mort pe catafalc, se răsuci pe partea dreaptă, convins că acum va putea adormi. Nu suferea să doarmă pe spate şi dacă, involuntar, în timpul somnului, îşi lua această poziţie visa de fiecare dată ceva urât şi se trezea. Îi era neplăcut să doarmă aşa, acum îi era neplăcut, dar în copilărie îi fusese groază, fiindcă de fiecare dată când se descoperea culcat pe spate şi cu mâinile cruce la piept, îşi amintea de moşul său Vanghele, mai exact de năpasta care se abătuse peste răposatul moş Vanghele. Era prima noapte de priveghi. Moş Vanghele murise în timp ce se întorcea, înspre ziuă, acasă cu trăsura, fiindcă era birjar. În tot oraşul nu mai exista alt birjar, aşa cum nu mai existau nici lampagiii şi nici vânzătorii ambulanţi de pistil de caise şi lucum. Moş Vanghele era singurul reprezentant al breslei birjarilor, toţi ceilalţi, numeroşi până de curând, se reprofilaseră, întrucât meseria devenise, din cauza concurenţei automobilului, nerentabilă. Numai moş Vanghele se încăpăţâna să nu renunţe la trăsura lui cu arcuri plesnite, la căluţii lui costelivi, cu ochii atât de trişti, încât domnul Metaxa, patronul tipografiei „Litera” spunea: „Când văd cât de trişti sunt caii lui Vanghele, mi se face lehamite de mine. Ei suferă pentru condiţia lor de animale, pe când eu, nesimţitul, nu sufăr pentru condiţia mea omenească, deşi ar trebui ca lucrurile să se petreacă exact invers, fie şi numai pentru faptul că eu ştiu precis că într-o zi voi muri, pe când gloabele lui Vanghele habar nu au“. Faptul că Vanghele încă supravieţuia concurenţei se datora, în primul rână, domnului Papatrehas, proprietarul marelui magazin de coloniale en-gros „Papatrehas-Fiu”, care obişnuia să se îmbete de două ori pe lună, la cincisprezece şi la treizeci – între orele doisprezece şi nouăsprezece – şi care de fiecare dată când se întâmpla aşa, se urca în trăsura lui moş Vanghele şi se ducea la cimitir să aprindă o luminare, mare aproape cât un lampadar, la un anumit mormânt, străjuit de o simplă cruce de piatră, fără nicio inscripţie pe ea. După aceea se întorcea acasă, tot cu trăsura lui moş Vanghele, şi se culca. Bacşişurile pe care moş Vanghele le primea la fiecare cincisprezece şi treizeci ale lunii erau atât de substanţiale, încât îi dădeau posibilitatea să supravieţuiască concurenţei. Şi a supravieţuit până în dimineaţa când a murit subit pe capra trăsurii, în timp ce se întorcea acasă, în mahalaua Băligoşi. Şi dacă a murit, a scăpat hăţurile din mână, dar n-a căzut din trăsură, ci numai s-a rostogolit de pe capră în spate, acolo unde stăteau clienţii. Caii, poate fiindcă au simţit că stăpânul lor nu mai este, sau poate fiindcă or fi simţit moartea luând pe capră locul lui moş Vanghele, s-au speriat şi au rupt-o la fugă, ca înnebuniţi. Au fugit şi au tot fugit, au năvălit în goană în grădina publică şi nu s-au oprit decât la buza râpei pe unde coborau copiii jos, în port. S-au oprit, însă prea brusc… Trăsura a venit peste ei şi s-au prăbuşit jos, în râpă, cu trăsură cu tot. De acolo, cei care s-au întâmplat să fie martori la accident, doi elevatorişti ce lucrau în docuri, l-au pus pe moş Vanghele într-o foaie de cort şi l-au adus acasă. Mătuşă-sa Anica, a spălat cu mâna ei mortul, l-a îmbrăcat în hainele de duminică şi l-a culcat intr-un sicriu ieftin de brad. La priveghi, au venit câteva femei din mahala. Dar după miezul nopţii au plecat toate, una câte una. Au rămas doar el şi mătuşă-sa Anica. Dar şi pe ea, istovită de oboseală şi emoţie, a furat-o somnul. Şi a rămas doar el treaz, să aibă grijă să nu se strâmbe vreo lumânare şi să ia foc hainele mortului. La început nu i-a fost frică. Moş Vanghele părea că doarme, şi doar nu pentru prima dată se întâmpla să-l vadă dormind. Cât fusese în viaţă, moş Vanghele avusese un somn adânc, şi mătuşă-sa nu o dată îi spusese, că „Vanghele are somn greu ca al morţilor, de te cuprinde spaima, când îl priveşti”. Şi acum, tot privindu-l cum doarme un somn nu ca al morţilor, ci somnul adânc al morţii, deodată l-a cuprins frica, una atât de iraţională, încât a început să ţipe, de a sărit mătuşă-sa ca arsă din somn. Degeaba, nu putea adormi. Trenul gonea prin noapte, parca înnebunit şi el de spasmele nopţii, ca pe vremuri caii lui moş Vanghele. Dacă tot nu putea dormi, încercă să-şi aducă aminte cum arătase pe vremuri moş Vanghele, dar nu izbuti. În schimb o văzu pe doamna cu voaletă foarte de aproape, ca şi când, printr-o minune, ea izbutise să vină în cupeul lui. O vedea aşa cum îi apăruse în momentul când vameşul deschisese uşa cupeului şi când el, Picioruş, fără un motiv special, simţise nevoia să înghită de două ori la rând saliva, devenită dintr-o dată foarte abundentă: stând picior peste picior pe canapea, întoarsă cu faţa spre uşa deschisă a cupeului, şi privind la vameşul politicos cu ochi pe care ei nu-i puteau vedea din cauza voaletei, cum nu-şi puteau da seama nici dacă era frumoasă sau, mai degrabă, cât de frumoasă era. Toate bagajele, două valize, erau pregătite pentru control, descătărămate şi întredeschise – trudă inutilă, deoarece vameşul avea ordin să nu i le controleze – în timp ce pe măsuţa de lângă fereastră sacoşa de voiaj părea un animal straniu şi decapitat. Fără îndoială, vameşul dorise să vadă cum arăta la faţă călătoarea ciudată care, asemenea unei ţărănci nu prea umblată cu trenul, era gata pregătită să coboare cu aproape trei ore înainte de a sosi la destinaţie, şi probabil fusese decepţionat că ea nu-şi ridica voaleta. Picioruş însă nu manifestase o asemenea curiozitate. Deşi n-o văzuse la faţă, ştia cum arată. Ştia, fiindcă ofiţerul grănicer, care strânsese paşapoartele pentru a le viza, i-l prezentase pe acela al doamnei cu voaletă şi, câteva clipe, privise atent fotografia. Fotografia unei femei aproape frumoasă pentru el, Picioruş, poate cu adevărat frumoasă pentru altcineva, care nu ştia cine este ea în realitate. Acum, când se chinuia să doarmă şi nu izbutea, acum când închipuirea i-o proiecta atât de aproape, n-o vedea, la fel ca în fotografie, ci cu voaleta acoperindu-i faţa şi simţea – ciudat! – aceeaşi curiozitate pe care sigur o simţise şi vameşul. Iarăşi se răsuci, furios că somnul refuză să-l adoarmă. Doamna din cupeul patru continua să-l privească de sub voaleta ei albastră şi să-i surâdă, aşa cum probabil surâsese vameşului când acesta o salutase, pregătindu-se să se retragă fără să arunce măcar o singură privire celor două valize din piele fină şi galbenă, care aşteptau întredeschise, ca două guri căscate de aligatori. „Parcă aş fi un boboc”, îşi spuse Picioruş, recunoscând, fără să-i facă mare plăcere, că era un pic emoţionat. Şi, după părerea sa, n-ar fi trebuit să fie. Primise însărcinări mult mai grele decât aceasta şi se descurcase destul de bine. De altfel, misiunea, în sine nu fusese de loc dificilă. Şeful său, maiorul Radu Mănăilă, îi spusese la plecare: — O iei în primire la frontieră şi o conduci până la Cluj. Din gară, vor avea grijă de ea cei de la judeţeană. Dumneata ai să aştepţi acolo, la sediu, ordinele mele. Presupun că, după vreo zi-două, va trebui s-o conduci aici, la Bucureşti, fiindcă nu-i exclus ca popasul la Cluj să fie doar un fel de haltă de ajustare. Da, chiar aşa spusese maiorul Radu Mănăilă: o vei „conduce”. Un cuvânt aproape inofensiv, neutral. Totuşi, din felul cum rostise cuvântul, dar, mai ales din privirea gravă în care îl învăluise doar o clipă, Picioruş înţelesese că misiunea ce-i fusese încredinţată era deosebit de importantă. — Şi cum o voi recunoaşte, tovarăşe maior? întrebase el. — După pălăria cu voaletă albastră. — Asta-i tot? — Tot, Picioruş. De la Bucureşti până la Oradea călătorise cu avionul, iar de la Oradea până la Episcopia Bihorului cu o maşină. Balt Orient Expresul sosise fără întârziere şi, în clipa în care locomotiva intrase în staţie, Picioruş răsuflase uşurat. Urcase în vagon împreună cu un ofiţer grănicer. Un alt ofiţer, acela care strânsese paşapoartele, îi făcuse semn că persoana pe care o căuta se afla în cupeul patru. Cu toate acestea, vroise să se convingă personal. Abia după aceea, coborând în staţie, răsfoise, în biroul grănicerilor, şi paşaportul doamnei cu voaletă. După datele înscrise în el, doamna cu voaletă se numea Matilde Healy, avea treizeci de ani, un metru şi şaizeci şi opt înălţime, era blondă, culoarea ochilor căprui, nasul şi bărbia potrivite etc., etc. Paşaportul purta stigmatele a o mulţime de vize, ceea ce dovedea că doamna cu voaletă călătorise foarte mult, prin Europa şi peste Ocean. Şi tocmai fiindcă atât de mult călătorise, părea ciudat că se pregătise să coboare cu aproape trei ore mai înainte de Cluj. Ciudat doar dacă nu era o fiinţă excentrică, aşa cum sunt de obicei persoanele ce călătoresc fără companie. E drept, ele sunt, în general, femei mai în vârstă, dar nu era de loc exclus ca doamna cu voaletă, în ciuda celor treizeci de ani ai săi, să constituie o excepţie, şi să-i placă să călătorească de una singură, fără să se simtă părăsită, ca o coadă de mătură uitată după uşă. De la Episcopia Bihorului până la Oradea, Picioruş stătuse de vorbă pe culoar cu însoţitorul vagonului. Băuse o „Pepsi” şi mâncase nişte biscuiţi, fiindcă nu cinase şi i se făcuse foame. De la însoţitorul de vagon, Picioruş aflase că doamna cu voaletă se urcase la Budapesta, dar că venea de la Viena sau, în orice caz, biletul ei de călătorie fusese emis acolo, pe ruta: Viena – Budapesta – Episcopia Bihorului – Bucureşti. Va să zică şeful său avusese dreptate când prepusese – presupusese sau deţinea informaţia? – că pentru doamna cu voaletă Clujul nu reprezenta decât o „haltă de ajustare”. La Budapesta, când se urcase în tren, doamna cu voaletă îl anunţase că va întrerupe călătoria la Cluj şi îl rugase s-o anunţe cu un sfert de oră mai înainte de a intra trenul în staţie. Precizase: cu un sfert de oră, nu mai devreme, fără să explice motivul. „Dar, tovarăşe, nu eram la primul meu voiaj peste graniţă, pentru ca excentricităţile călătorilor, în special ale călătoarelor, să mă mai mire”. La rândul său, nici Picioruş nu fusese de loc surprins auzindu-l pe însoţitorul de vagon făcând remarca de mai sus. Chiar de la primele cuvinte îşi dăduse seama că avea de-a face cu un tip deştept şi un bun cunoscător de oameni. Îl găsise chiar prea deştept, din care motiv, la capătul conversaţiei, de altfel scurtă, Picioruş simţise pentru interlocutorul său un pic de antipatie. Însoţitorul de vagon fusese dotat de natură cu acel fel de deşteptăciune care îi împinge pe unii oameni cu o moralitate dubioasă ca, socotindu-i pe toţi ceilalţi mult mai proşti decât ei, să caute să profite de pe urma prostiei lor. Desigur, faptul că el, Picioruş, se urca în tren chiar de la punctul de frontieră fusese pentru însoţitor un indiciu că avea de a face nu cu un fiecine. Dar însoţitorul a putut presupune că era un „ştab” – expresie des utilizată – fie grănicer în civil, fie vameş, venit în control, în niciun caz nu avea vreun motiv să creadă că prezenţa sa în tren se datora faptului că îl interesa în mod deosebit o anumită persoană aflată într-unul din cupeele vagonului. Şi cu toate acestea, însoţitorul bănuise adevărul. Ori tocmai aceasta îl deranjase pe Picioruş, şi acesta fusese motivul care îl făcuse să ajungă la concluzia că însoţitorul de vagon era mai deştept decât ar fi trebuit să fie. Se foi din nou în aşternut, amintindu-şi toată conversaţia, care durase şaisprezece minate, adică exact cât îi trebuise expresului să ajungă de la Episcopia Bihorului la Oradea: — „Pepsi” ai? — Cum să nu. Doriţi? — Da. — O beţi aici sau la dumneavoastră? — Aici! — V-o torn în pahar. — Mulţumesc. Dă-mi şi nişte biscuiţi. Însoţitorul de vagon avea o privire şmecheră, să deschidă cu ea, de la distanţă, un seif. — Vă rog, biletul dumneavoastră. — Poftim. Se uită o clipă la bilet cu ochii lui de şperaclu. — Mergeţi numai până la Cluj. — Numai. — Cupeul dumneavoastră nu-i cel mai bun. E cam pe osie. Dacă vreţi, vă dau altul, că vagonul e aproape gol. Nu sunt ocupate decât patru cupeuri. Adică, cinci cu al dumneavoastră. — Nu! Mulţumesc! Sunt obosit şi sigur am să adorm imediat ce am să pun capul pe perină. — Cum doriţi. La Cluj coboară şi călătoarea de la cupeul patru. — Da? — S-a urcat Ia Budapesta. Vine din Austria. Biletul e de la Viena. — Cum a fost călătoria? întrebase cu ton indiferent, ca să nu rămână însoţitorul de vagon cu impresia că îl interesează în mod deosebit călătoarea din cupeul patru. — Bine. La Berlin a plouat toată ziua. Ce ziceţi de moda asta? — Ce modă? — Moda pălăriilor cu voaletă. — E o modă? întrebase el naiv. — N-aţi văzut-o pe doamna din cupeul patru? Poarta o pălărie cu voaletă. Presupun că e modă. — În voiaj, pălăriile cu voaletă s-au purtat totdeauna. E o modă care nu cade niciodată. Habar nu avea dacă era sau nu adevărat, dar i-o spusese sentenţios, ca un ghid din Veneţia în exerciţiul funcţiunii. Poate de aceea, însoţitorul de vagon îl privise aproape admirativ, impresionat de cunoştinţele sale. — Nu ştiam! Apoi, după o clipă: Dacă vreţi să schimbaţi cupeul, cel din dreapta ei e liber. — De ce să-l schimb? Ţi-am spus că nu sufăr de insomnii. — Am zis şi eu aşa. — Când ajungem la Oradea? — La zero şi treisprezece. Adică, în vreo cinci minute. Iarăşi, după o scurtă pauză: În gară la Budapesta a condus-o un domn. Mult mai în vârstă. — Pe cine? Ochii-şperaclu îl cercetaseră o clipă, vag ironici, pe urmă: — Pe doamna de la patru. Domnul purta melon. Semăna cu Peter Sellers, aşa cum va arăta când va avea şaizeci şi cinci de ani. Am tras cu urechea, dar n-am înţeles ce vorbeau. Nu vorbeau nemţeşte. Nemţeşte o rup eu binişor. — Dar ce limbă vorbeau? întrebase cu un aer indiferent. — Englezeşte. În englezeşte nu ştiu ce înseamnă decât O.K. — Cam puţin pentru un însoţitor de vagon al unui tren internaţional. — E o lipsă, recunoscuse, parcă ipocrit. Cu alt ton: Când domnul cu melon a coborât, arăta foarte nenorocit. — O fi fost bărbatul ei, şi probabil se simţea nenorocit că n-o însoţeşte în călătorie. Totdeauna soţii mai în vârstă… — Nu-i era soţ. — De unde ştii? — La un moment dat, i-a spus pe nemţeşte: „gnädige Frau Matilde…” [1] — Atunci sigur nu-i era soţ. — I-a dat un buchet de flori. — Un argument în plus. Soţii nu au asemenea atenţii faţă de soţiile lor. — Da, dar nu ştiţi ce a făcut doamna cu buchetul… — Ce? — Cum am pornit, l-a aruncat pe fereastra. — Cel puţin n-a aşteptat să iasă trenul din gară? — N-a aşteptat. Aşa că domnul a observat. — Probabil că după aceea a arătat şi mai nenorocit. — Nu! A zâmbit. Părea foarte, foarte mulţumit că doamna aruncase florile. Aş zice, chiar fericit. Dar iată că am ajuns la Oradea. Asta se întâmplase la ora zero şi cinci minute. Deci tot fără întârziere. Când trenul se oprise în staţie, doamna cu voaletă îl sunase pe însoţitorul de vagon şi îi ceruse să-i facă un ceai din nişte plante medicinale. Plantele le păstra într-o cutie din plastic. Însoţitorul îi adusese ceaiul când trenul încă nu apucase să plece din Oradea. Doamna cu voaletă îi mulţumise şi-i ceruse să revină peste zece minute să ia paharul. Exact peste unsprezece minute, însoţitorul de vagon ieşise din cupeul ei cu paharul gol în mâna stângă şi cu o sticlă de whisky în mâna dreaptă, aproape pe jumătate consumată. — Mi-a făcut cadou whisky-ul. Doriţi cumva un păhărel? îl invitase însoţitorul de vagon, fiindcă Picioruş încă nu se hotărâse să intre la el în cupeu. — Nu, mulţumesc. Câteva minute mai târziu, îl văzuse pe însoţitorul de vagon umplând cu whisky cam până la jumătate un pahar pântecos şi sorbind apoi lichidul galben-maroniu, tacticos şi plescăind din limbă după fiecare înghiţitură. Şi întrucât până la Cluj expresul nu mai oprea nicăieri, Picioruş se decisese să intre în cupeul său, ca să fure câteva ore de somn. Dar iată, trecuse o oră şi el încă nu izbutise să aţipească. În cupeul alăturat, perechea se trezise. Bărbatul povestea ceva cu multă însufleţire, iar femeia izbucnea din când în când în râs. „Pe semne a visat ceva caraghios şi-i povesteşte şi ei, ca să se amuze”. Pe urmă, brusc, în cupeul de alături se făcu linişte. Picioruş închise ochii. Dar cum îi închise, în lumea de sub pleoape o văzu din nou pe doamna cu voaletă, de data asta privind pe fereastră bezna de afară. Era conştient că, atâta vreme cât nu va izbuti s-o alunge de sub pleoape, somnul îl va ocoli. Dar oare de ce naiba nu izbutea? Şi abia acum înţelese că era neliniştit. Se ridică în capul oaselor şi, fiindcă o făcu brusc, se lovi cu moalele capului de somiera cuşetei suspendată deasupra sa. Se lovi atât de tare, încât, câteva minute, avu senzaţia că se află într-un carusel care se învârte cu o viteză ameţitoare. Zadarnic îşi spuse că e o prostie, că nu avea niciun motiv să fie neliniştit. Cu toate acestea continua să fie. Era neliniştit de parcă sta să se întâmple o nenorocire, pe care el ar fi trebuit s-o preîntâmpine, s-o împiedice. Oare ce se petrecea cu el? Temerea sa era absurdă, nu exista niciun motiv de nelinişte. Locomotiva gonea ca o bezmetică, totul era în perfectă ordine. O clipă îi trecu prin minte că neliniştea tulbure care îl invadase ar putea să însemne un fel de presentiment al unei iminente catastrofe feroviare şi în aşa măsură gândul îl înspăimântă, încât fără voie căuta cu privirea semnalul de alarmă. Dar imediat ştiu că încerca doar să se mistifice, şi că, în realitate, neliniştea lui nu însemna, neapărat, presimţirea unei catastrofe. Se uita la ceas. Nu era nici măcar ora două. Totuşi, de dormit în niciun caz nu-i mai ardea. Se îmbrăcă cu gesturi grăbite, dar dezordonate, tocmai din cauza nerăbdării, aşa cum i se întâmplase cu ani în urmă când făcuse armata, după prima noapte dormită în cazarmă. Când termină, ieşi pe culoarul pustiu, cu lumină puţină. Uşile tuturor cupeurilor erau închise şi, pentru prima dată, deşi călătorise în nenumărate rânduri într-un vagon de dormit, culoarul pustiu îi apăru straniu, aproape macabru, de parcă s-ar fi aflat într-un tren mortuar. Din cauza vitezei mari, vagonul se legăna în tangaj, ca o barcă de salvare în hulă. Porni spre cabina însoţitorului de vagon şi, ca să-şi menţină echilibrul, trebui să se sprijine cu palmele de pereţii laterali. Uşa cabinei era deschisă. Însoţitorul de vagon dormea pe jumătate culcat, cu gura întredeschisă, cu şapca lui de ceferist căzută undeva pe jos. Dormea şi sforăia cumplit. Somnul adânc de om trudit şi sănătos avu darul să-l liniştească într-o oarecare măsură. Totuşi, nici el nu-şi putea da seama de ce, se duse să încerce dacă uşa de trecere spre celălalt vagon era încuiată. Era. Străbătu întreg vagonul, ca să verifice şi cealaltă uşă. O găsi şi pe aceasta încuiată. De altfel, se aşteptase să fie aşa. Încuiatul uşilor vagonului de dormit în timpul nopţii era doar una dintre sarcinile elementare ale însoţitorului. Şi acum? Acum când – verificase doar – totul era în ordine? Acum, ce? Ei da, acum, devreme ce totul era în ordine, devreme ce uşile erau încuiate, devreme ce călătorii dormeau în cupeurile lor, devreme ce până şi însoţitorul de vagon dormea şi sforăia zgomotos ca un actor prost într-o comedie bufă, ce motiv avea să fie neliniştit? Niciunul! Se rezemă cu spatele de uşă. Culoarul pustiu, cu lumină puţină, din nou i se păru nefiresc de lung, din nou avu senzaţia că nu numai vagonul acela, ci întreg trenul era un tren al morţii, un tren care transporta cadavre, în fiecare cupeu unul sau doi morţi, de la primul până la ultimul vagon, morţi, numai morţi, şi numai un singur om viu, el, Picioruş, unicul însoţitor al acestui tren al morţii, care gonea prin noapte, venind de undeva, ducându-se altundeva, într-o goană bezmetică şi, în ultimă instanţă, fără nicio destinaţie. Îl cuprinse frica, deşi era perfect conştient că numai în închipuire era însoţitorul de vagon al unui tren mortuar. Clipi mărunt şi se scutură involuntar, ca un câine când iese din apă, să alunge imaginea macabră din închipuire. Izbuti. Cât de caraghios fusese! Trenul morţii nu exista, exista acel vagon al expresului, exista el, Picioruş, supraveghind culoarul pustiu, şi exista, în cupeul al patrulea, doamna cu voaletă. Şi abia acum ştiu că era neliniştit numai din cauza ei. Absurd!… Fără îndoială că neliniştea lui era absurdă, în definitiv, dacă era neliniştit din cauza ei, ia să se gândească, lucid, ce anume cauză ar putea avea neliniştea, afurisita de nelinişte? Categoric, niciuna! Ar fi fost normal să fie neliniştit numai dacă ar exista vreun motiv să se teamă că nu îşi va putea îndeplini misiunea: Adică, dacă ar fi existat pericolul să n-o poată „conduce” până la Cluj pe doamna cu voaletă. Ori un asemenea pericol nu exista. Ea se afla în tren, în cupeul numărul patru, o văzuse, cu ochii lui, la punctul de frontieră, ţinuse în mână şi cercetase paşaportul ei. La Oradea, unde trenul se oprise, supraveghease atent ieşirile, mai mult din obişnuinţă decât din teama că doamna cu voaletă ar putea să se eclipseze. Doamna cu voaletă se afla singură în cupeu şi, probabil, în clipa asta, când el se neliniştea atâta, ea, sub efectul ceaiului din buruieni, calmante, aţipise, dacă nu cumva dormea dusă. Raţional găsea şi alte argumente ca să se convingă că neliniştea ce stăruia în el, ca o remuşcare, era absurda: Deci, dacă doamna cu voaleta se afla în tren, însemna că până la Cluj nu trebuia să-şi facă niciun fel de probleme, fiindcă până la Cluj trenul nu mai oprea nicăieri. Iar din momentul când doamna cu voaletă avea să pună piciorul pe peron, însărcinarea lui lua sfârşit. Altul sau alţii aveau datoria să se ocupe de ea. Categoric, da, categoric, niciun motiv de nelinişte. Câteva clipe, dar numai câteva clipe, simţi un fel de uşurare, şi chiar începu să se bucure că apele tulburi din el porniseră să se limpezească. Pe urmă, brusc, neliniştea, pe care o simţi mai curând ca un presentiment, aproape îl gâtui. Înghiţi în sec, o dată, de două ori, de mai multe ori. Se uită la ceas: mai erau şaptesprezece minute până când expresul urma să intre în gara Cluj. Şi deodată se trezi vorbind tare: „Şi pe însoţitorul ăsta de vagon ce naiba l-a găsit de doarme atâta? Peste două minute trebuie s-o trezească, aşa cum i-a cerut ea”. Străbătu din nou culoarul până la celălalt capăt al vagonului. Omul dormea în aceeaşi poziţie, incomodă cum remarcă abia acum. Din prag, îl strigă: — Şefule, trezeşte-te! Acuşi ajungem la Cluj. Dar însoţitorul de vagon nici nu se clinti. Bănuiala o simţi fizic, ca şi când, din nebăgare de seamă, ar fi atins o sursă de curent electric. Îl apucă de umeri şi începu să-l zgâlţâie. — Hei, trezeşte-te! N-auzi? Trezeşte-te! Însoţitorul de vagon deschise ochii, îl privi buimac, dar, neputându-se smulge din mrejele somnului, îi închise la loc. Picioruş îi cârpi o palmă, încă una, şi încă una. Omul se dezmetici şi sări în picioare, bâiguind: — M-a furat somnul!… Thii, cum naiba s-a întâmplat! Pe urmă, dezmeticindu-se de-a binelea, şi uitându-se la ceas: Oare cât mai avem până la Cluj? — Ajungem în paisprezece minute. Trebuie s-o trezeşti pe doamna din cupeul patru. — Aveţi dreptate! Uitasem. Hm! Ce somn, domnule, ce somn! În viaţa mea nu mi s-a mai întâmplat să dorm aşa de greu. — Grăbeşte-te! se răsti la el Picioruş, mirându-se, fiindcă, ascultându-se vorbind, constatase că vocea îi tremura. Însoţitorul de vagon îşi încheie tunica, fără însă să se grăbească, şi ieşi din cabină. Se apropie de cupeul numărul patru, urmat îndeaproape de Picioruş. Bătu în uşă cu cheia. Dinăuntru nu-i răspunse nimeni. Mai bătu încă o dată, de data asta ceva mai tare. — Gnädige Frau, bitte… — Deschide! ţipă la el Picioruş. Deschide! Însoţitorul avu o scurtă ezitare, dar, până la urma, se supuse. Ezitarea nu dură mai mult de şase secunde. Lui Picioruş i se păru un timp infinit de lung, timp de supliciu. În cele cinci sau poate şase secunde i se îmbrobonise fruntea de transpiraţie, i se uscase cerul gurii şi tâmplele îi zvâcneau ca ale unui scufundător de adâncime. Când, în sfârşit, uşa fu deschisă, Picioruş avu certitudinea a ceea ce de mai bine de o oră fusese doar presimţire: Cupeul era gol. Doamna cu voaletă dispăruse. Dispăruseră cele două valize, sacoşa. Fereastra era închisă. În scrumieră, câteva chiştoace de ţigări murdărite de ruj. Atât. Însoţitorul de vagon se frecă la ochi. Literalmente se frecă la ochi, cu o înverşunare caraghioasă, ca un copil abia trezit din somn. Avea pe semne îndoieli serioase că era treaz şi că doar în vis călătoarea din cupeul patru dispăruse. În schimb, Picioruş ştia că nu visa. Dispăruse pe distanţa dintre Oradea şi Cluj, în timp ce locomotiva înghiţea, ca zmeoaica din poveste hăurile, pădurile, apele, munţii, să-l ajungă din urmă pe Făt Frumos. Cum, cum de fusese posibil? Absurdul situaţiei îl împiedica să gândească. Doamna cu voaletă dispăruse dintr-un tren care gonea cu o viteză de nouăzeci de kilometri pe oră, dacă nu şi mai mult. Dispăruse din tren, împreună cu cele două valize şi cu sacoşa. Ea, o femeie! De necrezut. O performanţă imposibil de atins de o femeie. Atunci? Atunci ce se întâmplase cu ea? Maiorul Radu Mănăilă, şeful lui, îl învăţase să nu accepte decât acele ipoteze care se susţineau din punct de vedere raţional. Ipoteza că doamna cu voaletă sărise din tren în timp ce acesta gonea cu o viteză atât de mare nu se susţinea raţional. Deci, dacă raţional lucrul acesta nu era posibil, însemna că ea încă se mai afla în tren. Dintr-un anumit motiv, numai de ea cunoscut, în timp ce el, Picioruş, se răsucea pe o parte şi pe alta în aşternut, chemând somnul, ea îşi luase bagajele şi se mutase într-un alt vagon. Aceasta era explicaţia raţională! Era? Nu, nu era. Şi nu era, fiindcă cele două uşi de trecere ale vagoanelor fuseseră încuiate de însoţitor. Verificase doar şi, într-adevăr, le găsise încuiate. Dar dacă atunci nu fuseseră? Dacă însoţitorul le încuiase ceva mai târziu, mai înainte de a-l fura somnul? Da, aceasta era o explicaţie, puţin probabilă ce-i drept, dar, în orice caz, mult mai plauzibilă decât de a accepta ipoteza că doamna cu voaletă nu se mai afla în tren. Ei bine, dacă se mai afla în tren – chiar dacă nu se afla, el tot trebuia să se convingă – nu-i rămânea altceva de făcut decât să pornească în căutarea ei. Tocmai se pregătea să iasă, când observă, pe jos, câteva picături, pe care sigur că le-ar fi remarcat încă de la început dacă incredibilul, absurdul nu l-ar fi invadat chiar din prima clipă. Se aplecă să le cerceteze şi imediat nu mai avu nicio îndoială că erau picături de sânge. În sfârşit, enigma care se învăluise în absurd şi incredibil, ca o indiană în sari-ul ei, începea să capete un contur ceva mai raţional: Doamna cu voaletă fusese omorâtă, cadavrul ei aruncat peste fereastră, iar valizele fuseseră şterpelite de ucigaş, care apoi dispăruse fără să fi fost observat de însoţitor. Acum, când exista o explicaţie raţională, Picioruş îşi regăsi stăpânirea de sine, energia care îl caracterizau. Senzaţionalul absurd al întâmplării îi paralizase iniţiativa, aşa cum şarpele îşi paralizează victima. — Închide cupeul. Însoţitorul de vagon se execută. Mâna îi tremura. Era palid, speriat. — Tovarăşe şef – era formula pe care o auzise în nenumărate rânduri şi în diverse împrejurări – eu n-am nicio vină. Să nu mă nenorociţi, tovarăşe şef! se rugă de Picioruş. — Deschide celelalte cupeuri libere! — Pe cele libere? — Da, pe cele libere. Însoţitorul de vagon avea dreptate să se mire. Dar lui Picioruş îi trecuse un gând prin minte şi voia să verifice. Cupeurile fură deschise pe rând, unul după altul. Era un gând absurd: că, poate, după ce doamna cu voaletă fusese omorâtă, asasinul, din motive necunoscute, îi transportase cadavrul într-un alt cupeu. — Perechea de nemţi unde coboară? — La Bucureşti. — Vezi dacă sunt înăuntru. — Cum? Să dau buzna peste ei? se opuse însoţitorul de vagon, şi pe bună dreptate, — Verifică dacă sunt înăuntru. — Cum? — Bate-le în uşă şi întreabă-i ceva. Însoţitorul de vagon bătu în uşă: — Bënotigen Sie irgend etwas? — Nein! Lassen sie uns schlafen. — Verzeihen Sie.[2] Trenul încetini. Intra în gară. Dacă asasinul se mai afla în tren şi cobora la Cluj? Dacă aşa se va întâmpla, nu avea cum să-l oprească, fiindcă nu-l cunoştea. — Dă-mi cheia! — După regulament, trebuie să cobor şi eu în staţie. — De data asta n-ai să cobori. Dacă ai să ai neplăceri, îmi iau eu toată răspunderea. Dumneata rămâi să păzeşti aici. Însoţitorul de vagon îi dădu cheia, nu fără o oarecare ezitare. Picioruş, o luă, descuie uşa, ieşi pe platformă şi încuie înapoia sa. Când trenul încă nu se oprise de tot, Picioruş se afla pe peron. Îl întâmpină căpitanul Patrichi de la judeţeană, pe care îl cunoştea dinainte. — N-a venit? îl întrebă căpitanul. — Am să vă explic. Deocamdată trebuie să fim atenţi la cei care coboară. Sunteţi singur? — Nu! — Dacă oamenii sunt pe aproape, chemaţi-i şi spuneţi-le că trebuie să fie cu ochii pe cei ce coboară din tren. — Pe toţi? — Pe toţi, tovarăşe căpitan. Când trenul se opri, coborâră doar câteva persoane. Un ofiţer al securităţii locale trecu prin tren între linii să supravegheze dacă nu cumva asasinul încearcă să se furişeze pe acolo. Expresul avea o oprire de opt minute. Fură luate măsuri de supraveghere a garniturii până în clipa plecării, fiindcă nu era exclus ca, din prudenţă, el să se decidă a coborî abia în ultima secundă. De altfel, era aproape sigur că nu avea să-şi continue călătoria până la Bucureşti decât numai în cazul când exista un motiv puternic să rămână la Cluj. De asemenea, fură, luate măsuri ca, la nevoie, să poată fi identificaţi puţinii călători ce coborâseră. Între timp, Picioruş, însoţit de căpitanul Patrichi, urcă în vagon. Îl găsiră pe însoţitor dormind pe un scaun, spre marea surprindere a lui Picioruş. — Uite că ăstuia tot îi mai arde de somn! se supără el, aplecându-se să-l scuture ca să se trezească. Îl izbi în faţă un damf de whisky şi se dumiri. Vasăzică asta era. Whisky-ul pe care i-l dăruise doamna cu voaletă conţinea un narcotic. Însoţitorul băuse din el şi adormise. Cum de nu-şi dăduse seama de la început! Mai adineaori, în timp ce el, Picioruş, coborâse pe peron, însoţitorul de vagon, ca să mai prindă un pic de curaj, din nou băuse. Căută cu privirea sticla şi o găsi. Mai rămăseseră, pe fund, ca la vreo două degete. — Tovarăşe căpitan, credeţi că vom avea nevoie de însoţitorul de vagon? întrebă Picioruş. — Poate că da. — Dacă nu aveţi imediat nevoie de el, aş propune să-l mai lăsăm să doarmă. A băut nişte whisky în care se afla un narcotic. Un cadou din partea… doamnei cu voaletă. — Vrei să spui, din partea Matildei Healy? — Din partea ei. V-aş ruga să daţi la analiză conţinutul acestei sticle. Până la proba contrară, e doar o presupunere de-a mea. Cred însă că nu mă înşel. — Bine, am să-l dau la analiză. Dacă, însă presupunerea dumitale se confirmă, enigma devine şi mai de nepătruns. — Vă gândiţi la petele de sânge? — Petele de sânge dovedesc sau par a dovedi că Matilde Healy a fost asasinată. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, nu trebuie să ignorăm faptul că ea a fost aceea care a dat însoţitorului de vagon sticla de whisky în care turnase întâi un narcotic, puternic fără îndoială, dacă ţinem seama cât de profund este somnul acestui om. Deci, înseamnă că ea a avut interes să-l ştie adormit. Ori, în timpul când el dormea, asasinul s-a strecurat în vagon şi a omorât-o. Iată de ce spuneam că enigma devine şi mai de nepătruns. Cum, l-a adormit pe însoţitor, ca să-i dea posibilitate asasinului s-o ucidă mai uşor, fără complicaţii? În toată povestea asta ceva e de neînţeles. — Tovarăşe căpitan, ar exista o explicaţie. — Care? — Doamna cu voaletă a ţinut să-l ştie adormit pe însoţitorul de vagon, fiindcă urmărea un anumit plan al ei. Independent însă de aceasta, asasinul a avut planul său. Şi, datorită întâmplării, cum se dovedeşte adesea, somnul provocat al însoţitorului de vagon i-a folosit nu Matildei Healy, ci asasinului. — Mda! Explicaţia dumitale, dacă n-o fi chiar cea adevărată, e una raţională. Altfel ar trebui să acceptăm ipoteza că Matilde Healy a creat ea însăşi condiţiile cele mai favorabile ca să fie ucisă. Ceea ce este întrutotul absurd. Se uită la ceas: în două minute Expresul va pleca. Nu-l putem întârzia. Dumneata ce faci? Pleci mai departe? — Nu pot pleca înainte de a raporta tovarăşului maior Mănăilă. Din gară n-o pot face, având în vedere caracterul ultraconfidenţial al convorbirii noastre. Deci trebuie să rămân. De altfel, cercetările trebuie începute de aici. Doamna cu voaletă a dispărut între Oradea şi Cluj. Poate că şi vagonul acesta n-ar trebui să meargă mai departe. Dar, ca să-l oprim pe loc, ar trebui să transportăm pasagerii în alt vagon sub pretextul că acesta s-a defectat. Un pretext plauzibil? Poate. Dar asta înseamnă să întârziem trenul. De aceea, dacă îmi permiteţi, aş propune: în primul rând, doi dintre oamenii pe care îi aveţi la dispoziţie să însoţească garnitura până la Bucureşti. Asta pentru orice eventualitate. Pe urmă, întrucât de somnorosul ăsta sigur vom avea nevoie, cred că ar fi bine să daţi dumneavoastră un „însoţitor de vagon”. — Se poate. Până una alta, mă duc să-i spun şefului de gară să întârzie totuşi trenul cu un minut. E o treabă destul de neplăcută, dar nu avem încotro. — Până vă întoarceţi cu noul însoţitor de vagon, eu am să mă străduiesc să-l trezesc pe ăsta. Şi fără prea multe menajamente, Picioruş aplică pe obrajii rotofei ai însoţitorului câteva palme.     [1] Stimată doamnă (n.a.) [2] — Aveţi nevoie de ceva?  — Nu! Lăsaţi-ne să dormim!  — Iertaţi-mă! (n.a.)

         Cântecul deşi lipsit de melodie era obsedant. Pe postamen­tul special amenajat pentru dans, perechile se plimbau agale parcă, atente la iureşul sângelui. Pe retinele lui Bobi Aloman ele se proiectau liliputane: douăzeci de perechi mici, mici, dansând pe postamentul ceruit care nu se mai afla în mijlocul localului ci aproape de el, pe masa vecinului din dreapta care mângâi, discret, braţul gol al unei femei cu diamante false în găurile urechilor. Lumina pălea treptat, pe urmă treptat îşi recăpăta strălu­cirea albă. Cu ochii aproape închişi, Bobi Aloman privea prin­tre gene lumea din local, ca printr-un caleidoscop. Ospătarii treceau printre mesele reduse la proporţii minuscule, toate în afară de masa vecinului pe care ar fi putut încăpea întreg lo­calul. În palma desfăcută a oricăruia dintre ospătarii aferaţi, aidoma ca pe o tipsie, era loc suficient pentru cei şase muzi­canţi, cu instrumente cu tot, ca să-i ofere apoi în dar femeii cu diamante false în găurile urechilor. Imaginea muzicanţilor din palma întinsă a ospătarului îl făcu să râdă. Şi Bobi râse amuzat, de unul singur, privind distrat în toate părţile. O femeie mică, mireasă pentru Nils Holgerson, oprită la in­trare, căuta cu ochii o masă liberă. Un bărbat care îşi tampona tot timpul chelia transpirată cu batista jilăvită îi făcu semn să se apropie. Orchestra tăcu. Perechile părăsiră postamentul de pe masa vecinului care – Bobi abia acum observă –, avea o garoafă roşie la butonieră. Undeva, pe aproape, se sparse un pahar. O femeie râse. Râsul sună ca şi când cineva ar fi scuturat un colier de mărgele din sticlă. Fumul gros de tutun din local semăna cu minuscula ciupercă a unei minuscule bombe atomice. — Pot să mai cer un whisky? — Desigur! — Mersi! Eşti foarte drăguţ. Dar cum te cheamă, dragă? — Bobi! — Cum? Bobi? — Da!... Booobi! Bobi râse pentru sine. Bo... era ca o mâzgă. Luă paiul din primul cocteil întâlnit cu privirea şi-l înfipse în mâzga Bo. Suflă: ooobi! Un balon verde se desprinse şi se ridică în sus, legănându-se vesel. Iarăşi: Bo... ooobi! Alt balon, de data asta portocaliu. Apoi iarăşi şi iarăşi. Zeci de baloane albe, roşii, galbene, albastre, verzi, mov, gri, negre. Pluteau pe sus. se strângeau ciorchine, se împrăştiau, apoi iarăşi se adunau. — De ce râzi, dragă? — Uite: Bo... ooobi! Femeia râse şi ea fără să ştie de ce, fără să vadă baloanele ce se spărgeau de tavanul afumat. O dansatoare apăru pe scenă. Un bărbat fardat, îmbrăcat în costum de mexican o ridică pe umeri, o lasă să alunece la picioarele lui, o strecoară sub el, iarăşi o ridică pe umeri, apoi o încolăceşte împrejurul trupului ca pe o reptilă albă. Dansa­toarea albă seamănă cu... cu cine seamănă oare? Seamănă cu... bineînţeles seamănă cu „Dama cu camelii”!... Desigur, cu „Dama cu camelii”, manechinul din vitrina magazinului „La Dirijabilul”. Magazinul cu articole pentru nunţi şi botezuri de pe fosta strada Regală. Cel mai mare magazin de acest soi din tot oraşul. Firma uriaşă şi ridicolă: „La Dirijabilul”. Pe firmă era pictat un dirijabil, aidoma lui „Graf Zeppelin”. Sub firmă două vitrine. Una, cu articole de botez, cealaltă cu articole pentru nuntă. Din această a doua vitrină – cea mai mare – zâmbea discret şi îndurerat, îmbrăcată în rochie de mireasă, cu văl şi lămâiţă, „Dama cu camelii”. Nu exista în tot oraşul un alt manechin mai frumos. De unde şi-l procurase domnul Louis era un adevărat mister. Bobi descoperise manechinul din vi­trină când abia împlinise şaisprezece ani, şi îşi spusese atunci că, dacă ar fi fetiţă, i-ar plăcea să aibă o păpuşă atât de mare şi atât de frumoasă. Era însă băiat, un băiat de şaisprezece ani, care descoperise o păpuşă mare şi frumoasă cât o femeie ade­vărată, care avea un zâmbet discret şi îndurerat, aşa cum nu i se întâmplase să vadă zâmbind o femeie adevărată, aşa cum îşi închipuise – după ce citise cartea – că mai putuse zâmbi „Dama cu camelii” după ce îşi pierduse speranţa în vindecare, când înţelese că era condamnată definitiv. Noaptea Bobi visase păpuşa care, în vis, nu mai era păpuşă ci adevărata „Dama cu camelii”, o biată femeie bolnavă îngrozită de moarte fiindcă se ştia definitiv condamnată. A doua zi, obsedat de vis, alergase să vadă păpuşa din vi­trina domnului Louis. „Dama cu camelii” zâmbea discret şi trist. Zâmbea tuturor trecătorilor, tuturor acelora care aveau timp să se oprească şi s-o privească. I-a zâmbit şi lui. Numai că el, de data aceasta, a descoperit în zâmbetul trist o nuanţă de complicitate. Păpuşa îl recunoscuse. Şi în ochii ei care nu erau stupizi, aşa cum sunt, fără excepţie stupizi ochii tuturor păpu­şilor din lume, lui Bobi i se păruse că descifrează ceva care fără îndoială era o făgăduinţă: că în nopţile ce vor urma avea să vină să-l revadă. Şi nu fusese o făgăduială mincinoasă. Într-adevăr, în nopţile ce urmară, nu o dată se întâmplase ca păpuşa din vitrina ma­gazinului „La Dirijabilul” să se metamorfozeze în „Dama cu camelii” şi să se amestece în visurile sale de noapte, atât de altfel decât cele din timpul zilei, fiindcă lui, de când se ştia, îi plăcuse să viseze şi când era treaz. Poate că îi plăcuse să viseze mai mult treaz decât în timpul somnului. Când se întâmpla ca „Dama cu camelii” să i se arate în vis, a doua zi dădea fuga să privească păpuşa miraculoasă din vitrina magazinului „La Dirijabilul”, dornic să descifreze în zâmbetul ei acea numai de el perceptibilă nuanţă, care însemna făgăduială. Şi lucrul acesta s-a întâmplat aşa mereu până în ziua când... — Bobi, pot să mai cer un whisky? — Ospătar, încă un whisky. — Să ştii că n-am să mă pilesc. — Ce-ai spus? — Am spus că n-am să mă pilesc. Bobi începu să râdă. — Cu ce să te pileşti? — Cum cu ce? Aş putea să mă pilesc, dragă, cu whisky. Dar eu ţin la tăvăleală. Bobi continuă să râdă. — De ce vei fi râzând, nu înţeleg! se supără fata. — Totuşi, ar trebui să te pileşti. Zău că ar trebui! Şi continuă să râdă. — Dar nu-mi place. Zău că nu-mi place! Sunt după aceea trei zile bolnavă. Păcat că fata nu-şi dădea seama cât de bine i-ar sta dacă s-ar pili puţin. Avea sânii prea mari. Categoric erau prea mari. Şi umerii îi erau prea drepţi, băieţeşti. Pe urmă nasul. Dacă şi l-ar pili numai puţin, numai atâta cât era necesar ca să devină cârn, desigur că i-ar sta mai bine. Pomeţii obrajilor de asemenea erau din cale afară de proeminenţi. Puţin, numai puţin piliţi şi ea ar fi arătat altfel. Bărbaţii ar fi putut spune despre ea că este o frumuseţe. Dar ea nu voia să se pilească. Ce proastă! Poate că ar trebui s-o convingă. Şi-o închipui imediat pilindu-şi, cu pila de unghii, sânii prea mari, nasul, pomeţii obrajilor. Asta îl amuză şi mai tare şi râse cu mai multă poftă. Deseori i se întâmpla să se amuze fiindcă îşi putea reprezenta imaginea unor cuvinte luate în accepţia lor literală. — Nu înţeleg ce găseşti atâta de râs. Brusc încetă să mai râdă. Dansatorul îmbrăcat în costum de mexican iarăşi îşi ridică pe umeri partenera, iarăşi şi-o încolăci în jurul trupului ca pe o reptilă albă. Ce albă era dansatoarea! Albă ca Dana... Un trup alb aleargă pe stradă... Dana!... Apoi altul... Zeci de trupuri albe... Plouă!... Dana priveşte cerul de unde curge ploaia şi râde... Râde cortegiul alb şi despuiat de Dane... Se culcă pe stradă, se tăvălesc în băltoace, râd... Şuvoaie le învăluie, le poartă ca pe nişte aşchii albe, curg, de-a valma cu frunzele uscate, în canale... Dansatorul în costum mexican vine prea târziu cu biciul... Dana, Danele, aşchiile albe sunt purtate de ape în canale. — La ce te gândeşti, dragă? — Ce spui? — Te-am întrebat la ce te gândeşti? — Priveam cum dansează. Dansează frumos. A dispărut cortegiul alb de Dane. Dansatoarea zâmbeşte stereotip. Teribil mai seamănă cu păpuşa din vitrina magazi­nului domnului Louis, pe care el, atunci când avusese şaispre­zece ani se dusese, zilnic, s-o privească. Zilnic, până a desco­perit-o pe Fernanda. Fernanda era fata domnului Louis, pro­prietarul magazinului cu articole pentru nunţi şi botezuri „La Dirijabilul”. Fernanda avea şaptesprezece ani şi era bolnavă de plămâni. Fusese şi la sanatoriu, în Elveţia, la Davos, dar se întorsese tot bolnavă. „Ameliorată.” Un codru de speranţă pentru domnul Louis, tatăl ei. Era frumoasă Fernanda cum nu erau multe fete în oraşul lor. Dar băieţii se fereau de ea fiindcă o ştiau bolnavă şi li-era teamă să nu se molipsească. Fernanda avea un trup fierbinte, dar fiindcă ştiau că de cele mai multe ori e fierbinte din cauza febrei, băieţii se fereau de trupul ei fierbinte. Fernanda avea nişte mâini furibund de curioase, dar fiindcă palmele îi erau umede, din cauza bolii, băieţii se fereau de mâinile furibund de curioase ale Fernandei. Bobi a luat cunoştinţă de existenţa Fernandei într-o dimi­neaţă când s-a dus să privească manechinul din vitrina maga­zinului domnului Louis. Şi în timp ce privea ca fermecat pă­puşa, a văzut-o pe Fernanda ieşind dinăuntru. Habar nu avea cine este fata aceea frumoasă, care la vârsta de şaptesprezece ani arăta ca o adevărată domnişoară. A înţeles când a auzit-o spunând domnului Louis, alintându-se ca o fetiţă mică: „Tăticuţule drag, te rog mult, mult să-mi aduci la prânz ce te-am rugat”. „Bineînţeles că am să-ţi aduc, Fernanda”. Fernanda! Fernanda se numea fata domnului Louis. Auzea pentru prima dată numele acesta frumos şi numele i se potrivea ca nici un altul. Era un nume pe măsura frumuseţii ei. Ca fas­cinat, după ce Fernanda se despărţi de tatăl ei, Bobi se luă după ea. Fernanda era atât de frumoasă şi i se părea atât de inaccesibilă, încât îşi jură că după ce urmărirea avea să ia sfârşit, de disperare să se ducă şi să se arunce în Dunăre. Fernanda i se păru inaccesibilă nu numai prin frumuseţe, dar şi ca poziţie socială. Domnul Louis era un negustor de vază în oraş pe când tatăl său, până a nu se prăpădi, fusese doar uşier la primărie. Cum să îndrăznească să viseze măcar că Fernanda s-ar putea uita la unul ca el. Totuşi, după ce a condus-o, de la distanţă, până acasă, Bobi nu s-a dus să se arunce în Dunăre aşa cum îşi jurase. N-a avut atâta curaj. În schimb, din ziua aceea n-a mai făcut popas în faţa prăvăliei domnului Louis ca să privească manechinul. „Dama cu camelii” din vitrina domnului Louis a încetat subit să-l mai intereseze. Şi dacă nu l-a mai interesat nu i s-a mai arătat nici în visele lui, ca o fiinţă adevărată din carne şi suflet. Visele lui de băiat de şaisprezece ani au început să-i fie tulburate de prezenţa Fernandei. Noapte de noapte pe ea o visa. Dimineaţa, când se trezea, îi trebuia câtva timp până când să se convingă că întâmplările pe care le trăise, şi în care fusese vorba tot timpul de Fernanda, se petrecuseră în vis. Hime­rica Fernanda din vis a cărei imagine o păstra încă pe retine îi poruncea să se ducă s-o pândească pe Fernanda cea adevă­rată, ca s-o vadă, cel puţin s-o vadă, de departe şi fără ca ea să prindă de veste. Bobi nu era timid şi nu fusese niciodată. Mai ales faţă de fete. Totuşi, nu îndrăznea să ia iniţiativa de a o cunoaşte din teama de a nu fi respins fiindcă ea, fata bogatului negustor Louis Bouclé, s-ar simţi jignită „să vorbească” tocmai cu băiatul fostului uşier al primăriei oraşului. Până la urmă iniţiativa a aparţinut Fernandei care descope­rise chiar din prima zi pe liceanul ce o escorta de departe, de fiecare dată când pleca de acasă. Iniţiativa ei l-a măgulit. Dacă ar fi cunoscut adevăratul motiv care o determinase pe Fernanda să ia iniţiativa, ar fi avut toate motivele să se simtă umilit. Dar trăind în mahalaua unde trăia, nici el şi nici ceilalţi oameni care îşi duceau existenţa în cartierul acela periferic de pe ma­lul Dunării, nu cunoşteau mica tragedie din familia bogatului negustor Louis Bouclé. Până în mahalaua lor nu pătrunsese vestea că Fernanda, unica odraslă a domnului Louis era bol­navă de plămâni, că domnul Louis o trimisese la un sanatoriu în Elveţia, la Davos, de unde se întorsese tot bolnavă. Această mică tragedie se petrecea într-o altă lume decât aceea în care trăia Bobi. Şi cum lumile acestea erau închise, fiecare, întocmai ca monadele lui Leibniz, nu e de mirare că Bobi nu aflase nimic. Nu e de mirare că el nu ştia că băieţii din lumea Fer­nandei se fereau de ea din teama de a nu se molipsi. Bobi nici nu bănuia că Fernanda, dacă ar fi fost sănătoasă, nu s-ar fi uitat la liceanul cu uniforma lustruită pe la coate, cam strimtă în umeri şi cu mânecile nepermis de scurte numai fiindcă mamă-sa nu avea atâţia bani ca să-i cumpere haine de fiecare dată când ele deveneau prea mici. Dar fiindcă era bolnavă, fiindcă băieţii din lumea ei o ocoleau, fiindcă era la o vârstă când, datorită bolii mai ales, sângele începuse s-o chinuie, Fernanda a fost mulţumită când a descoperit că există totuşi un băiat care pare îndrăgostit până peste urechi de ea şi care nu se teme că s-ar putea molipsi. E drept, băiatul era un coate-goale, taică-su fusese uşier la primărie, dar, de vreme ce băieţii din lumea ei o ocoleau, trebuia să se mulţumească şi cu acest unic admirator. Bobi habar nu avea de toate acestea. De acestea şi de altele, care i-ar fi fost de mare folos dacă le-ar fi cunoscut la timp. Nu ştia, de pildă, că domnul Louis îşi pierduse orice nădejde în vindecarea fiicei sale, unicul său copil. Îşi pierduse nădejdea nu dintr-un pesimism exagerat şi prin nimic justificat, ci fiindcă specialiştii pe care îi consultase îi dăduseră a în­ţelege că boala fiicei sale avansase în aşa măsură, încât nu mai exista nici o scăpare. Fernanda urma să se stingă, în maximum un an de zile, încet, încet, întocmai ca o lumânare. Dacă bineînţeles nu se ivea vreo complicaţie care să grăbească sfârşitul. Ştiind că fata lui este iremediabil condamnată şi că nu mai are de trăit decât maximum trei sute şaizeci şi cinci de zile, se străduia, neprecupeţind nimic, să-i satisfacă toate dorinţele, toate fanteziile. Înţelese, fără să fie nevoie de explicaţii, mo­tivul care o făcuse să se îndrăgostească de un băiat mai mic decât ea, un băiat pe care el, dacă fata lui ar fi fost sănătoasă şi l-ar fi prins că-i face curte, i-ar fi rupt bastonul pe spinare. Înţelegând însă motivul, toleră prietenia dintre ei. Îl primea în casă şi îi arăta o bunăvoinţă distantă, un pic dispreţuitoare pe care Bobi la cei şaisprezece ani ai săi, nu fu în stare s-o se­sizeze. De fapt, nu acesta era motivul pentru care Bobi nu înţelese că înapoia atitudinii distant binevoitoare a domnului Louis se ascunde dispreţ. Adevăratul motiv era altul. O iubea pe Fernanda. O iubea nu ca un băiat de şaisprezece ani ci ca un bărbat care descoperă pentru prima dată dragostea. Ca un bărbat fiindcă Fernanda făcuse din el bărbat. Beat de sângele ei, de frenezia ei disperată, el nu se dezmeticea nici când era departe de ea. Existenţa lui, departe de Fernanda, devenea somnambulică: la şcoală, atunci când se ducea, fiindcă ab­senta mereu, acasă. „Elev Aloman, iarăşi ai venit nepregătit”. „Da, domnule profesor, am venit nepregătit”. „De ce, Alo­man? Ce se întâmplă cu tine, Aloman?” „Sunt bolnav, dom­nule profesor”. Şi în gând adăuga: „...de dragoste, domnule profesor”. Iar acasă, maică-sa: „Ce-ai dragul mamei? Îţi vorbesc şi nu mă auzi, cu toate că te uiţi la mine. N-oi fi cumva bolnav?” „N-am nimic, mamă. Mă gândesc la una, la alta şi mă fură gândurile”. „Dar înainte, dragul mamei, nu erai aşa”. „Pesemne acuma fiindcă am crescut, mamă. Şi dacă am crescut, mă gândesc la mai multe lucruri decât înainte.” — Bobi, după ce termină mexicanii ăştia vrei să dansezi cu mine? — Dacă vrei tu... — Vreau, Bobi. Tare mai eşti... — Cum sunt? — Nu ştiu, Bobi. Eşti însă, sigur, aparte. — Serios? — Zău, Bobi. Dar acuma haide să dansăm. Uite că au terminat. Începură să danseze. Partenera lui dansa frumos. Avea un trup frumos. Frumos şi cald. Şi el nici nu ştia măcar cum o cheamă. Îi uitase numele. Fernanda punea patefonul şi dansau. Dansau numai tangouri. Fernanda spunea că ei nu-i plac decât tangourile. Abia mai târziu a înţeles de ce dansa cu el doar tango: celelalte dansuri o oboseau. Plămânii Fernandei nu suportau nici cel puţin valsul. „Bobi, aş vrea să pot merge cu tine la un bal.” (Pe el îl cheamă Barbu, dar ea i-a spus Bobi.) „Nu se poate, Fernanda. Vreau să spun că nu se poate să te duci cu mine. Cine vine la bal cu o uniformă de licean? Şi alte haine n-am.” „Nu asta ar fi piedica.” „Nu?” „Bineînţeles că nu. Asta s-ar rezolva. Din alt motiv nu se poate.” „Din ce motiv?” „Dragul meu, nu se poate şi gata! Te rog, nu mai pune atâtea întrebări. Haide să dansăm.” Dansau. Fernanda se lipea strâns de el. „Ce fierbinte e trupul tău, Fernanda!” „E ca de obicei. Nu-i aşa că nu-i mai fierbinte ca azi dimineaţă? Spune-mi. Dar, te rog să-mi spui drept.” „Nu ştiu dacă e mai fierbinte acuma. Dar ce importanţă are! Mie îmi place trupul tău fierbinte. N-are decât să fie şi mai fierbinte.” „Nu, să nu fie mai fier­binte. Dumnezeule, să nu fie mai fierbinte.” „De ce, Fer­nanda?” „Să nu fie. Nu vreau eu să fie.” Şi el se mira că Fernanda nu voia, că îi era parcă teamă să fie trupul ei mai fierbinte. Nu ştia că, de fapt, Fernanda avea groază de febră, alta decât aceea cu care se obişnuise şi care oscila între trei­zeci şi şapte şi unu şi treizeci şi şapte şi cinci. Într-o zi când s-a dus la Fernanda a găsit-o în pat. — Domnişoara e bolnavă, l-a vestit menajera, venind să-i deschidă. (Mama Fernandei murise de aceeaşi boală.) — Dar ce are? — Dumneata parcă nu ştii. — Nu ştiu! — Chiar nu ştii? — Nu ştiu. Aseară nu avea nimic. Menajera l-a privit lung, compătimitor. Dar tot nu i-a spus adevărul. Îi interzisese domnul Louis. Îi interzisese şi Fernanda. Când l-a văzut, Fernanda a izbucnit în plâns. — Dragul meu! Dragul meu! — Ce s-a întâmplat, Fernanda? — Am să mor, dragul meu. De acuma simt că totul s-a sfârşit. — Nu se moare din atâta, i-a răspuns el stupid închipuindu-şi că era doar gripată. — Am să mor... Şi tu ai să trăieşti. Ai să trăieşti şi ai să iubeşti alte fete. Şi-a încleştat degetele de umerii săi, l-a tras aproape şi a început să-l sărute, aşa cum nu-l mai sărutase niciodată. Îl săruta cu buzele ei incendiate şi umede, cu un fel de furie care îl uimi şi pe care atunci nu şi-a putut-o explica. Pe urmă, istovită de efort, o podidi tuşea. Tuşi mult cu batista la gură. Când tuşea se potoli îi arătă batista. Era roşie. — Vezi? Acuma te-ai convins că am să mor? Tu însă, tu ai să trăieşti şi ai să iubeşti şi alte fete. Şi iarăşi se repezi să-l sărute cu aceeaşi furie deznădăjduită, aşa cum avea să-l sărute până în ultimele ei clipe. — Dacă ai să mori tu, Fernanda, am să mor şi eu. Nu erau cuvinte de consolare. Era convins că aşa se va întâmpla. — Îţi place cum dansez, Bobi? — Bineînţeles. Dansezi ca o profesionistă. Dar ea nu sesiză ironia. — Ce fel de om eşti tu, Bobi? — Adineaori parcă spuneai că sunt aparte, glumi el. — Da, dar asta nu-mi spune mare lucru. Îmi placi mult, Bobi! — Serios? — Dar cel mai mult şi mai mult ştii ce-mi place la tine? — Nu! — Ceea ce eşti tu şi nu laşi să se vadă. Ceea ce ascunzi, Bobi. — Şi ce îţi vei fi închipuind că ascund? — Te ascunzi pe tine aşa cum eşti tu cu adevărat. — Asta-i bună! Scumpo, eşti o fată profundă, zău aşa! — Poţi să râzi de mine. Nu mă supăr. — Nu? — Nu!... De loc! După o pauză: Nu-i aşa că te plicti­seşti, Bobi? — Aici? — Nu, aşa, în general. — De multe ori mă plictisesc, se eschivă el. — Şi eu mă plictisesc. Teribil mă plictisesc, Bobi. — Şi, mă rog, de ce te plictiseşti? — Cum să-ţi explic? Mi-e teamă că ai să râzi de mine. Vezi tu, mereu mi se pare că fac exact invers decât ceea ce aş dori. Şi oamenii din jurul meu la fel. — Dar ce ţi-ai dori? — Tocmai asta-i curios, că nu ştiu. Mă simt ca o muzi­cantă care face eforturi să execute corect un lied, dar nu iz­buteşte decât să cânte fals. — Şi dacă ai izbuti să faci ceea ce ai dori, nu te-ai mai plictisi? — Ştiu eu! Poate că nu m-aş mai plictisi. Dar tu, Bobi, de ce te plictiseşti când te plictiseşti? — Nu pot să-ţi explic, dragă. Aşa ceva nu se poate ex­plica. Şi apoi chiar dacă aş încerca cred că nu ai pricepe. — Nu sunt o proastă, Bobi, să ştii! — Scuză-mă, n-am vrut să te jignesc. Uite, de pildă, mă plictisesc piramidele. Pricepi ceva? — Dar tu le-ai văzut, Bobi, aşa cum arată ele în reali­tate? — Nu! Doar în fotografii. — Atunci cum te pot plictisi dacă nici nu le-ai văzut? — Dar ele există, ştiu că există. Şi asta mă plictiseşte, în general, mă plictiseşte să văd cum oamenii se zbat inutil să înfrângă timpul. Precum viespea aceea din baie. — Care viespe, Bobi? — A, da! Tu n-ai văzut-o. Într-o zi am pregătit baia. În timp ce aşteptam să se umple cada, o viespe, intrată prin fereastra deschisă, a căzut în apă. Douăzeci şi trei de mi­nute – am cronometrat timpul – s-a zbătut să scape, să urce pe latura verticală a căzii. Până la urmă sleită de puteri s-a înecat. Teribil m-am plictisit atunci. Orchestra conteni. Bărbatul gras continua să-şi tamponeze chelia transpirată cu batista făcută ghem iar femeia cu dia­mante false în găurile urechilor să râdă mereu. Extraordinar cum sunt în stare unele femei să râdă cu atâta poftă, pentru toate prostiile! — Eu am să mor... Tu însă Bobi ai să trăieşti şi-ai să iu­beşti alte fete. Cum îl mai săruta în felul acela ciudat, răutăcios, parcă să se răzbune pe el. — Dacă mori tu, Fernanda, am să mor şi eu. Fernanda muri, dar el nu şi-a pus capăt zilelor, aşa cum crezuse, sincer, că se va întâmpla. Fernanda muri în ziua când, pentru prima dată, pe străzile oraşului îşi făcură apa­riţia uniformele brune ale trupelor hitleriste. Cortegiul fu­nebru solemn şi somptuos străbătea încet strada Regală. Fan­fara cânta marşul funebru din „Eroica”. Pierdut printre domnii şi doamnele ce mergeau în spatele dricului alb, se afla şi Bobi. Exceptând pe domnul Louis şi pe menajeră, doar durerea lui era sinceră. Durerea şi disperarea lui. Ceilalţi toţi, în ciuda minei de circumstanţă, discutau de-ale lor, vorbind destul de tare, fiindcă vocile li-erau acoperite de alămuri. „Uite nemţi!” atrase atenţia vecinului său doamna tânără din dreapta sa. „Cred că vom avea război, draga mea”. „Dacă va fi, sper că tu te vei aranja, Jorj?” „Sper.” „Dar băiatul acela cine-i? Face parte din familie?” întrebă doamna cea tânără. „Întrucâtva, draga mea, întrucâtva”, răspunse domnul de braţul căruia se agăţase interlocutoarea lui, zâmbind cu sub­înţeles, dar numai o clipă fiindcă imediat îşi aduse aminte că însoţea un cortegiu funebru, şi nu se cădea să se arate bine dispus, cum de fapt era. „Vreo rudă săracă, Jorj?” „Amantul Fernandei, dragă.” „Jorj, a avut fetiţa un amant?” „Priveşte-l, draga mea, băiatul acesta, adolescentul acesta a fost amantul Fernandei. Mă mir că nu ai aflat până acum.” „Sigur, sigur, Jorj?” „Pe onoarea mea!” „Tu, Jorj, ştii că băiatul e drăguţ?” „Draga mea, dacă te interesează, acum, după moartea Fernandei, tânărul a devenit disponibil...” „Nu fi coşon, Jorj!” De câte ori îşi amintea de înmormântarea Fernandei vedea pe doamna al cărei nume nu-l aflase niciodată, pe domnul care purta numele de Jorj, vedea pe cei trei ofiţeri hitlerişti ce priveau cu o nepăsare dispreţuitoare cortegiul funebru şi auzea parcă aievea acordurile marşului funebru. Acum, peste acordurile reactualizate de amintire, se suprapuse galimatiasul muzical al unui twist. Dar numai pentru câteva clipe. Pe urmă biruiră acordurile din amintire: „Marcia funebre”. „Ce fru­moasă înmormântare!” exclamă încântată doamna care pără­sea cimitirul la braţul domnului Jorj. Cu o grabă pe care nimeni nu căuta s-o ascundă, întreaga asistenţă se eclipsă după ce primii bulgări de pământ începură să cadă peste si­criul alb. Mai târziu, când terminară treaba, plecară şi groparii. Şi când nu mai rămase nimeni, liniştea se aşternu din nou peste întinderea cimitirului. El rămase, doar el, privind mormântul proaspăt, fără să verse o lacrimă. Prea era atotstăpânitoare durerea în fiinţa sa ca să poată plânge. Bine că plecaseră toţi, până şi tatăl Fernandei, care, oricum, îi arătase tot tim­pul o oarecare bunăvoinţă. Cât fuseseră ei, aici, şi mai înainte tot drumul, se simţise prost, un tolerat printre toţi domnii îmbrăcaţi în haine negre, printre toate doamnele acelea, multe frumoase, mirosind tulburător a parfum care îi amintea de parfumul Fernandei, toţi şi toate dintr-o lume care nu era a lui. Acum însă, când ei plecaseră, desigur nu se va mai simţi stânjenit, intimidat, ruşinat că uniforma rămasă mică era de­colorată şi lustruită, că pantofii aveau tocurile scâlciate şi că, cel mult într-o săptămână, mama va trebui să-i dea la pinge­lit, iar el în ziua aceea va fi obligat să lipsească de la şcoală fiindcă alţii nu mai avea. Dar fu numai o iluzie că după ple­carea celorlalţi – floarea negustorimii din oraş – nu se va mai simţi prost. Ei plecaseră, dar şi această parte a cimitirului, unde fusese înmormântată Fernanda, aparţinea tot lor, era un colţ tot din lumea lor, nu însă a celor vii, ci a acelora că­lătoriţi de pe lumea aceasta. Nu mai erau prezenţi – ple­caseră! – domnul Jorj, doamna tânără care spusese despre el că este drăguţ, ceilalţi domni, toţi cu magazine pe strada Regală, celelalte doamne, toate elegant îmbrăcate şi cu bi­juterii pe ele. Da, ei plecaseră, dar erau prezente monumen­tele funerare, de jur împrejurul său, cele mai multe din mar­mură neagră, câteva din marmură albă, toate impunătoare, arogante, distante, cum arogantă şi distantă le fusese exis­tenţa. Din dreapta, de pe o cruce înaltă de marmură neagră îl privea dintr-o fotografie emailată un domn în uniformă de general, strânsă pe corp să-i plesnească, cu mustăţi şi fa­voriţi până la lobul urechilor; din stânga, fotografia unei doamne tinere cu părul blond ale cărui bucle îi acopereau graţios umerii; din faţă, din spate, se uitau la el domni şi doamne, care aparţinuseră unei alte lumi decât a lui, lumii domnului Louis, a domnului Jorj şi a celorlalţi, şi care ţinuseră neapărat, ca şi după moarte, să rămână tot împreună, numai ei între ei, aici în locaşul morţii, la fel cum ţinuseră cât timp fuseseră în viaţă, să locuiască pe anumite străzi, ale lor în exclusivitate, să nu care cumva să se amestece cu prostimea. Domnii şi doamnele acestea morţi şi moarte mai de mult sau de curând îl intimidau, îl făceau să se simtă la fel de prost cum se simţise cât timp umpluseră această parte a cimitirului, mai adineaori, rudele sau numai cunoscuţii lor încă în viaţă. Pre­zenţa monumentelor funerare distante, somptuoase îl împiedi­cau să se dăruie durerii care era în el fără de margini. To­tuşi mai rămase fiindcă atunci când se pregătea să plece, dintr-o dată a început să cânte o ciocârlie, poate în cimitir, poate în vreun salcâm din dumbrava ce se întindea imediat în spa­tele cimitirului. Şi el, care până a nu începe să cânte ciocârlia nu fusese în stare să verse o lacrimă izbucni dintr-o dată în plâns, în hohote amare de plâns, aşa cum nu mai plânsese niciodată. A plecat abia când începură să se târâie umbrele. Părăsind cimitirul porni, direct peste câmpuri, spre Dunăre. Paşii l-au dus însă acasă. N-a avut curajul să moară. Pe urmă, în zilele ce au urmat, i-a fost mai uşor. I-a fost mai uşor fiindcă îşi făcu obiceiul să retrăiască prin amintire toate clipele petrecute cu Fernanda. „Vezi, eu am să mor. Tu însă ai să trăieşti şi ai să iubeşti alte fete.” „N-am să mai iubesc pe ni­meni, Fernanda! Cât am să trăiesc n-am să mai iubesc pe ni­meni.” „Să nu mai iubeşti, Bobi, jură-mi!” „Îţi jur, Fer­nanda!” „Dacă ai să mai iubeşti o altă fată, să ştii că am să mă transform în strigoaică şi am să vin noaptea să-ţi sug sângele. Şi ţie şi ei, până când n-are să mai rămână în voi pi­cătură, ca să muriţi.” „N-are să trebuiască să te faci strigoi, Fernanda. Niciodată, ţi-am spus, n-am să fiu în stare să mai iubesc.” Mai târziu după vrei doi ani, când i-a plăcut o altă fată şi ea l-a plăcut pe el, în prima noapte, dar şi în cele ur­mătoare, după ce a sărutat-o şi după ce a mângâiat-o, noaptea, în pat, acasă, amintindu-şi de ameninţarea Fernandei, i-a fost teamă ca nu cumva ea, văzând că şi-a călcat jurământul, să se transforme în strigoaică şi să vină să-i sugă sângele. „Vezi, Bobi, eu am să mor. Tu însă ai să trăieşti şi ai să iubeşti alte fete.” Abia când i-a spus cuvintele astea a înţeles tâlcul săru­tărilor ei atât de altfel, parcă duşmănoase. Fernanda era invi­dioasă că avea să-i supravieţuiască. Fernanda îl ura că el era sănătos şi că ea avea să moară. Şi fiindcă îl invidia, fiindcă voia să nu-i supravieţuiască, îl sărutase cu disperare şi ură dorind cu tot dinadinsul ca prin sărutarea ei să-i transmită boala. Dându-şi seama de aceasta n-a urât-o. N-a urât-o nici mai târziu, după vreo şase luni, când a observat că strădania pe care o depusese Fernanda de a-l îmbolnăvi începuse să dea roade. Transpira noaptea. Obosea fără motiv. Tuşea sec. Avea deseori febră. „Acuma, mamă, cred că ar trebui să mă duci la doctor. Nu prea mă simt în apele mele.” Medicul l-a auscultat, i-a făcut câteva radiografii. Când s-a dus cu mamă-sa după rezultat, acesta i-a spus: „Cu băiatul nu-i bine de loc, femeie. Musai să-l trimiţi la munte. Câteva veri în şir. Altfel să ştii că-l pierzi”. Norocul lui a fost că avea o mătuşă la Bran. Altfel s-ar fi prăpădit fiindcă mamă-sa nu avea bani să-l ţină undeva la munte. A stat la Bran patru luni. Aerul şi hrana bună i-au priit. Când s-a reîntors de acolo, medicul s-a mirat că se vindecase atât de repede. — Bobi, nu te superi dacă mai cer un whisky? — Ospătar, încă un whisky şi fă socoteala. — Mergem, Bobi? îl întrebă fata după ce îşi bău whisky-ul. — Mergem, bineînţeles. Totuşi dacă vrei, se poate să mai rămânem. — Nu, să mergem. Plecară. Fata al cărei nume îl uitase îl luă de braţ. Era târziu, spre dimineaţă. Străzile erau goale. Un cocoş începu să cânte. Dar nu găsi imitatori. Cântase pesemne un cocoş care suferea de insomnie. Casele din cauza întunericului destrămat apăreau şi dispăreau ca nişte năluci... Mirosea a praf... Pe­semne abia de curând fusese măturată strada. Din cauza lu­minii unui felinar, i se păru că pe sticla unei ferestre nişte copii lipiseră, pe toată suprafaţa ei, o bucată de celofan argin­tiu... Poarta de la stradă a unei case, întredeschisă şi prinsă numai într-o singură balama, părea un chefliu aplecat să vo­mite... O pisică, drept în mijlocul străzii, simulând o stare de somnolenţă, pândea probabil un şobolan, care sigur nu avea de unde altundeva să iasă decât din gura de canal uitată des­chisă de vreun lucrător distrat... Un beţiv dormea culcat lângă un gard şi sforăia cu intermitenţă pe nas... O măturătoare îm­pungea grăbită tomberonul gol care suna de parcă pe aproape se descărca o basculantă cu pietriş... Cerul era lăptos şi stelele, câte se mai vedeau, păreau doar nişte stropituri de bi­dinea... — De ce taci tot timpul, Bobi? La ce te gândeşti? — La timp. — La ce? întrebă ea cu neîncredere. — La timp. — Dar ce ai tu cu timpul? Ce ţi-a făcut ţie timpul? Naivitatea şi ignoranţa ei îl înduioşară. Îşi petrecu braţul pe după mijlocul ei şi o sărută pe obraz. — Eşti delicioasă, draga mea. — Dar ce ţi-a făcut timpul? se încăpăţână ea. — Nu pot să-ţi spun. E un secret. Dacă ţi-l spun, ai să începi să te gândeşti şi tu la el şi eventual ai să-l urăşti. Crede-mă, e mult mai bine să-l ignori cu desăvârşire. Mai de­vreme sau mai târziu te va sili el să-ţi aminteşti că există. O sirenă spintecă liniştea nopţii. O cisternă roşie trecu în goană. Apoi încă una. Pompierii!... Undeva ardea... Liberându-şi braţul din strânsoarea femeii, Bobi o rupse la fugă după ultima cisternă. — Bobi, unde fugi? întrebă femeia luându-se după el. Stai că vin şi eu. Dar Bobi cotise de mult după primul colţ. Femeia se opri gâfâind, descumpănită. De ciudă izbucni în plâns. El continua să alerge. Ultima cisternă nu se mai vedea. În definitiv, de ce fugea? În casa care acum ardea în nici un caz nu putea fi Dana. Şi oftând începu să meargă cu mersul său obişnuit. Dana! Existase ea în realitate, sau numai într-un coş­mar? Dacă a visat? Nu, n-a visat! N-a fost un coşmar. Dana!... Noapte... „Ajutor!... Ajutooor!” Pe strada pustie se deschid ferestre şi capete speriate privesc în lungul străzii. De undeva se strigă după ajutor. „Foc!” Miroase a ars. E o voce de femeie. O voce rugătoare, o voce deznădăjduită. Dumnezeule, într-o casă care a luat foc o femeie se află în pericol să ardă de vie. Bobi a încremenit locului. Vede fără să vadă efectiv, doar cu închipuirea, o femeie arzând ca o torţă. Şi deodată, de data asta într-aievea, flăcările izbucnesc la parterul unei case de peste drum. „Ajutooor!” Sus, la o fereastră, o fată se roagă să fie salvată. Limbi mari de flăcări se întind lacome să lingă minunea albă care sus, în cadrul fe­restrei, îşi frânge mâinile deznădăjduită. Parterul e acum o mare de flăcări. Bobi priveşte flăcările făcând sforţări disperate să alunge imaginea din închipuire, a femeii care arde asemenea unei torţe. Chipul fetei de la fereastră, violet, lumi­nat de flăcările violete îi aminteşte de Fernanda. Tot atât de deznădăjduită şi înspăimântată de moarte fusese Fernanda în ultimele ei clipe. „Ajutoor!” „Nu te teme, Fernanda, urc imediat până la tine. O scară, oameni buni! Repede o scară!” Cineva aduce o scară. El o ia repede şi o reazemă de zid. Flăcările încep s-o lingă. Curând va începe să ardă. Dar lui nu-i pasă. Urcă. Urcă mereu. Flăcările se gudură, lingându-i hainele, faţa. „Ajutoor!” Fata întinde braţele către el. „Într-o clipă sunt la tine, Fernanda”. „Mai repede, mă înăbuşă fumul”. „Acuşi!... Acuşi!...” Bobi o prinde în braţe fiindcă scara nu ajunge până sub fereastră. Coboară apoi. O femeie cu părul alb înveleşte trupul Fernandei într-o pătură cărămizie, trup care, la lumina violetă a flăcărilor, îşi dezvăluie frumuseţea prin transparenţa cămăşii de noapte. „Dana, mulţumeşte lui Dum­nezeu că ai scăpat. Şi dumnealui, bineînţeles”. „Va să zică Dana o cheamă”. Mai apucă să audă clopotul de la cisterna pompierilor, pe urmă se prăbuşi. Se clătină şi se prăbuşi. Acum, când fata era salvată, voinţa îl părăsi. Mai adineaori, în timp ce cobora pe scară, cu fata în braţe, hornul se năruise şi cărămizile începură să alunece pe planul înclinat al acope­rişului. O cărămidă îl lovi în umăr, alta în cap, alta după ceafă. O clipă crezu că îşi va pierde cunoştinţa, că se va pră­buşi şi, o dată cu el, fata pe care o salvase din flăcări. Făcu sforţări disperate să nu leşine. Ce Dumnezeu, o salvase de flă­cări ca să moară strivită de dalele caldarâmului? Nu, în nici un caz nu trebuia să leşine. Continua să coboare, strângând în braţe fata, şi avea senzaţia că nu el coboară, ci scara singură, în spirală, într-un fel de vârtej care îl ameţea şi mai tare. Îl ameţea, dar trebuia neapărat să reziste, să nu leşine mai înainte de a ajunge jos. Când, în sfârşit, picioarele atinseră pământul, voinţa îl părăsi. Şi-a revenit după două săptămâni într-un pat de spital. Şi, ciudat, dintr-o dată retrăi întâmplarea din anii copilăriei. Pe atunci tatăl său încă mai era în viaţă. Tatăl său fusese un mare meloman. Setea de muzică şi-o satisfăcea ascultând discuri. Nu existase o plăcere mai mare pentru el decât atunci când, economisind leu cu leu, putea să cumpere vreun disc. Se întorcea acasă cu chipul radiind de o mare bucurie, cu ochii strălucind de nerăbdare. Bobi nu şi-l putea reaminti decât cu chipul pe care îl avea când venea acasă cu un disc abia cumpărat. Era atât de mulţumit, atât de vesel, încât, deşi nu era de loc o fire expansivă, îşi săruta nevasta din prag, iar lui Bobi îi zbârlea părul. Se dezbrăca repede, aşeza scaunele în semicerc în faţa măsuţei pe care se afla patefonul, îi poftea să se aşeze, şi punea discul. Asculta transfigurat. Din când în când se uita la ei să se convingă dacă, la rândul lor, gustau muzica. ...Şi într-o noapte s-a întâmplat nenorocirea. Dormeau toţi trei, somn greu, fiecare din alt motiv. Atunci au auzit mai întâi nişte bătăi în geam pe urmă o voce care striga: „Ei, treziţi-vă, arde casa pe voi!” S-au trezit şi au ieşit în curte. Acoperişul ardea. Era o mare de flăcări. Priveau neputincioşi cum arde bârlogul lor şi, o dată cu el, sărăcăciosul lor avut. Şi cum privea aşa, deodată Bobi şi-a amintit că cele două cutii cu discuri fu­seseră uitate în casa care ardea. Discurile la care tatăl său ţinea mai mult ca la lumina ochilor. Atunci, fără să mai stea o clipă pe gânduri, a ţâşnit de lângă mama sa şi s-a repezit îna­poi în casă. Din cauza fumului, din cauza buimăcelii şi a dis­perării, ai lui nu l-au observat. A răzbit printre flăcări până în „odaia curată”, a luat de pe garderob cele două cutii şi cu ele în braţe, strângându-le tare ca să nu le scape, a izbutit să iasă afară doar. numai cu câteva clipe mai înainte de a se nărui acoperişul. Puţin a lipsit ca o bârnă aprinsă, prăbuşindu-se, să-l prindă sub ea, strivindu-l. Clătinându-se, orbit aproape de fum, strângând în braţe cutiile, s-a îndreptat spre tatăl său: „Tată, discurile...” Avea atunci nouă ani.

PARTEA ÎNTÂI       1 AMENINŢARE SAU FANFARONADĂ   Maiorul Bogdan Tudoraşcu îşi întinsese lungile sale picioare, atât de lungi încât depăşeau cu mult lăţimea biroului său de stejar – birou pe care nu se aflau nici mapă, nici călimară, nici vreun alt obiect ce, în mod obişnuit, se găseşte pe masa de lucru a unui „hârţogar”, cum obişnuia el să-i numească pe toţi cei obligaţi să lucreze între patru pereţi. În schimb, pe tăblia lucioasă a biroului, acoperită cu o placă de cris­tal veritabil, scânteietoare şi cu reflexe de curcubeu atunci când soarele năvălea prin fereastră, o balerină de porţelan pornise parcă să execute o piruetă dificilă, una dintre dificilele piruete atât de mult preţuite de amatorii baletului clasic. Maiorul Bogdan privea balerina de porţelan, ochii lui oglindeau încântare – aceeaşi naivă încântare de băieţaş, care îl făcea pe şeful şi prietenul său, colone­lul Radu Mănăilă, să creadă că în sufletul colaborato­rului său exista o uluitoare cantitate de candoare – şi cu toate acestea se întâmpla pentru prima dată s-o pri­vească fără s-o vadă şi în consecinţă, fără să se bucure, cu obişnuita bucurie pură, dezinteresată. O privea şi totuşi n-o vedea, preocupat fiind de cu totul altceva. Mai exact, obsedat de cu totul altceva. În urmă cu un sfert de oră, când intrase pe uşă, observase că cifrele zilei respective de pe calendarul şefului său erau încercuite: 29 august. 29 august! Avea sentimentul că data era importantă nu numai pentru cel care o încercuise cu o linie ovală, groasă şi roşie, ci, în egală măsură, şi pentru el însuşi. Dar, cu toate sforţările pe care le făcea, nu izbutea să-şi amintească în ce consta importanţa ei. De aceea deveni aproape furios, fiindcă preocuparea de a-şi aminti îl priva de plăcerea, atât de necesară, cotidian necesară, ca înainte de a se înhăma la treabă, cum obişnuia el să spună, să se bucure de prezenţa de por­ţelan a balerinei pe care, fără nici un efort de imagi­naţie, izbutea s-o vadă dansând, cu o graţie anacronică, da, anacronică, acompaniată de un instrument nu mai puţin anacronic: clavecinul. Acum, din cauza efortului pe care îl făcea ca să-şi amintească, imaginaţia lui nu mai izbutea să însufle­ţească balerina, care apucase doar să schiţeze gestul de a se răsuci în atât de familiara piruetă. „Cum naiba nu-mi pot aminti! se necăji el. Baremi de-ar veni mai degrabă Ducu să-l întreb pe el!” Dar iată că, brusc, îşi aminti. 29 august era data când Erna Caroţi urma să fie eliberată din închisoare. Îşi consultă ceasul de la mână. Era trecut de zece. La ora aceea, foarte probabil că Erna fusese eliberată. Aduce­rile aminte îi năvăliră în minte ca o herghelie de cai speriată de un incendiu. Ei da, pe bună dreptate Ducu încercuise data din calendar. Era o dată care, în pri­mul rând, dacă nu în exclusivitate, pe el îl privea şi, dacă o încercuise, însemna că luase sau eventual era pe punctul de a lua unele măsuri de securitate a propriei sale persoane. Pe urmă, în clipele imediat următoare, o văzu pe Erna şi auzi cuvintele ei: Am o mulţime de motive ca să vă urăsc, dintre care unul foarte important. Bineînţeles că nu sunt dispusă să mă confesez dumneavoastră, aşa că este inu­til să mă întrebaţi care este acel motiv foarte impor­tant pentru care vă urăsc. Pot, în schimb, să vă măr­turisesc altceva: de ce l-am ales tocmai pe tânărul Vladone ca să-i sucesc capul în aşa măsura – reţineţi, să-i sucesc capul, atât şi nimic mai mult – încât eva­darea lui Balthazar să se datoreze, în cea mai mare parte, aportului adus de tânărul dumneavoastră colabo­rator, probabil cel mai tânăr. Fiindcă vă urăsc, fiindcă am vrut să mă răzbun. Faptul că Balthazar nu mai este liber diminuează satisfacţia răzbunării. Probabil că timpul pe care îl voi petrece la închisoare va însu­fleţi dorinţa răzbunării. Se va întâmpla cu mine ceea ce se întâmpla cu acele baterii care se încarcă singure sub influenţa razelor solare. Nu ştiu cât de mare va fi pedeapsa pe care urmează s-o primesc. Dar dacă voi putea supravieţui regimului de închisoare, dacă nu voi fi mult prea bătrână când voi ieşi, iar dumneavoastră nu veţi fi apucat să ieşiţi la pensie, cred că veţi mai auzi de mine, fiindcă vă voi urî în aşa măsură, încât veţi începe să vă temeţi de răzbunarea mea.[1] Atunci el, Bogdan, auzind ameninţarea rostită de Erna, zâmbise, închipuindu-şi că e vorba doar de o simplă lăudăroşenie. În schimb Ducu, – şeful său, colo­nelul Radu Mănăilă – care o anchetase personal pe spioană, se uitase la ea într-un anume fel, imposibil de descris, ceea ce l-a făcut pe Bogdan să nu mai aibă nici un fel de îndoială că luase în serios ameninţarea. Mai târziu, când Erna, condamnată, se şi afla la închi­soare, avusese prilejul să înceapă a crede că şeful şi prietenul său puţin, măcar puţin, se temea de Erna. În ziua aceea, maiorul Bogdan abia picase la sediu, frânt de oboseală, transpirat şi flămând. Pe drum, tot timpul, se gândise la Erna, la straniul ei comportament din timpul anchetei, la semnificaţia adevărată a ame­ninţării proferate la adresa şefului său. Aducerea aminte fusese declanşată de faptul că, întâmplător, tre­cuse prin faţa blocului în care locuise Erna. Pe urmă, revenind la sediu şi dând cu ochii de Ducu, fără nici un fel de intenţie, îi spuse: — Mai adineauri, pe Calea Victoriei, trecând prin faţa blocului în care a locuit Erna, mi-am adus aminte că, atunci când va ieşi, va fi încă destul de tânără ca să pună în aplicare ameninţarea. Atunci Ducu, furios, aproape că ţipase la el: — Ascultă, Bogdane! Te rog să nu-mi mai aminteşti niciodată de treaba aceasta. Auzi? Niciodată! Surprins, dar mai ales intimidat de violenţa cu care colonelul rostise cuvintele, murmurase: — Bine, bătrâne, bine! Şi în gând adăugase: „Oare şeful se teme de răzbunarea Ernei?” 29 august! Erna era din nou liberă. În clipa aceea probabil se afla în tren, în drum spre Bucureşti, hotărâtă să-şi pună în aplicare răzbunarea, pe care, în anii în care stătuse închisă, şi-o pregătise până la cele mai mici detalii. Abia acum maiorul Bogdan redescoperi balerina de porţelan şi i se păru că biata de ea obosise de efortul pe care îl făcea ca să se menţină în poziţia aceea gra­ţioasă. Îi zâmbi cu înţeles, ca şi când ea ar fi fost o fiinţă vie în stare să înţeleagă că numai un motiv atât de grav – ieşirea Ernei din închisoare – l-a putut face s-o ignore. Întinse mâna, apucă figurina de porţelan şi începu s-o mângâie absent. Se gândea tot la Erna, deşi dorea să pună stavilă gândurilor, să le abată în alta direcţie. Erna era din nou liberă! Şi ? Ce dacă era liberă? În definitiv, era o prostie că se simţea neliniş­tit. Da, era din nou liberă şi, în consecinţă, liberă să-şi pună în aplicare ameninţarea. Ce naiba, şeful, colonelul Radu Mănăilă, cel mai strălucit lucrător al contra­spionajului, să se teamă de răzbunarea Ernei? E drept, în două rânduri Erna le dăduse mult de furcă, dar aceasta nu era o dovadă. Cel puţin teoretic, Erna nu putea constitui o primejdie reală pentru un om cu expe­rienţa şi calităţile şefului său. Totuşi, dacă acesta în­cercuise în calendar data de 29 august, însemna că, cel puţin virtual, Erna reprezenta un pericol. Dar oare în ce scop şeful încercuise data din calendar? Doar ca să nu uite ziua când Erna avea să fie liberă? (Însemnarea nu părea recentă). În măsura în care îl cunoştea, o asemenea explicaţie nu părea plauzibilă. Probabil că ar fi mai aproape de adevăr dacă ar presupune că şeful însemnase data pentru a acţiona în vreun fel. Pentru a acţiona în vreun fel? Da, aceasta era sin­gura concluzie logică. Şi totuşi... îi era peste putinţă să şi-l închipuie pe colonel acţionând împotriva Ernei – naiba ştie în ce fel! – înainte de a se fi convins ca ameninţarea nu era doar o simplă lăudăroşenie, mai exact, înainte ca Erna să treacă la acţiune. „Nu-l văd acţionând – vorbi tare, ca şi când s-ar fi adresat balerinei de porţelan pe care palmele sale o legănau uşurel – decât numai în cazul când... când Ducu realmente se teme de răzbunarea ei.” În clipa aceea colonelul Radu Mănăilă intră pe uşă. — S-a întâmplat ceva, Bogdane? întreba încă din prag. — Nimic! Dar de ce mă întrebi? — Fiindcă ai aerul de parcă s-ar fi întâmplat ceva. — Nimic!... Mă gândeam!... — Aşa! — Mă gândeam că în ultima vreme cam şomăm, bătrâne. — Păi de aceea te-am şi sfătuit să-ţi iei concediu. Tu însă refuzi. Vezi să nu păţeşti ca anul trecut, când n-a fost posibil să pleci decât în ianuarie. — N-aş avea nimic împotrivă dacă până atunci s-ar ivi ceva care să ne scoată puţin din amorţeala asta. Dar nimic! Numai fleacuri. Doar dacă… Şi nu mai continuă. — Ce? — Doar dacă întrevezi tu un posibil caz pe măsura noastră. — Nu-ţi făcea iluzii, măi băiete! Pleacă în concediu. Luna septembrie la munte e cea mai frumoasă. Degeaba. Ducu nu se prinsese. Dar oare sesizase alu­zia? Fără îndoială! Erna pusă pe răzbunare. O Erna, care în două rânduri le dăduse mare bătaie de cap[2] pusă pe răzbunare, putea fi un caz pe măsura lor. Fără îndoială, Ducu sesizase la ce anume el, Bogdan, făcuse aluzie. Nu găsise însă de cuviinţă să-i răspundă. Părea preocupat să cerceteze calitatea hârtiei din care fusese colecţionat carneţelul, pe care tocmai îl scosese din seif. Văzându-l cu câtă atenţie examinează carneţelul, maiorul Bogdan simţi că speranţa îi încolţeşte din nou în suflet. El ştia că şeful pregătea un carneţel de fiecare dată când avea să rezolve un nou caz. Faptul că şeful se pregătea să înceapă un carneţel, chiar în ziua când Erna era din nou liberă, ce altceva putea să însemne decât că se aştepta ca ea să le dea de furcă? Cu infinite precauţii maiorul Bogdan depuse pe birou figurina de porţelan, ca să-şi frece mâinile. De fiecare dată când i se oferea un prilej ele satisfacţie, obişnuia să şi le frece. Numai că de data asta nu se întâmpla aşa. Colonelul în loc să scoată stiloul şi să scrie pe prima pagină a carneţelului data şi denumirea codifi­cată a „cazului” în curs de rezolvare, aşa cum obişnuia, brusc, apucându-l cu două degete de un colţ, cu un fel de scârbă, de parcă ar fi ţinut între degete coada unui şobolan mort, îl aruncă înapoi în fişeu. Pe chipul colo­nelului, Bogdan descifră un fel de gravitate tragică, iar în ochi nelinişte. Parcă dinadins, spre a-şi feri privi­rea, colonelul întoarse capul spre peretele din dreapta, acolo unde era fereastra, probabil spre a se convinge dacă se mai afla sau nu la locul ei. — Ducule! îl striga maiorul parcă spre a-l aduce la realitate, deoarece i se păru că şeful călătorea cu gândurile foarte departe. — Te ascult, măi băiete! — Ştii că mie nu-mi place să mă vâr cu anasâna în sufletul omului. Ştii, nu-i aşa? — Da! Şi? — Dar mai ştiu că nici ţie nu-ţi place. — Dacă ştii atunci e foarte bine. Deşi replica şefului era o invitaţie indirectă să fie lăsat în pace, maiorul totuşi nu se lăsă. Acum, dacă se pornise, nu mai putea da înapoi. Voia să ştie! — N-am uitat că despre o anume persoană mi-ai in­terzis să mai deschid vorba. — E bine că n-ai uitat. — Totuşi am să mă prefac, bătrâne, că am uitat şi am să te întreb: Ce ai de gând să faci? Colonelul întoarse capul şi îl privi cu o uimire sinceră. — Nu înţeleg! Ce am să fac în legătură cu ce? Cu cine? — Cu Erna. Ce Dumnezeu, bătrâne, zău că n-are nici un haz să te prefaci ca şi când astăzi nu s-ar fi întâmplat nimic. — Şi, mă rog, ce s-a întâmplat? întrebă colonelul privindu-l cu o candoare, care pe maior îl cam des­cumpăni. — Erna e liberă. Astăzi i-au dat drumul. Sau, dacă până în clipa asta încă nu i-au dat, o vor face de acum încolo. — Să sperăm că anii pe care i-a petrecut în închi­soare au vindecat-o de spionaj. — Bine, dar nu despre asta e vorba, replică maio­rul, aproape furios că şeful său se eschivează să abor­deze un subiect care în clipa aceea îi obseda pe amândoi. Sunt şi eu de părere că Erna s-o fi lecuit de spio­naj. În două rânduri când ne-a înfruntat i-am venit de hac. Prima dată ne-a scăpat ca prin urechile acului, ca să nu spun că ne-a scăpat numai fiindcă noi, după ce am prins în plasă peştele cel mare, pe Balthazar, nu ne-a mai interesat plevuşcă sau, mai exact, fiindcă nu ne-am dat seama că ceea ce luam noi drept plevuşcă – pe Erna – de fapt, chiar dacă nu era unul de „mărimea” lui Balthazar, făcea totuşi parte din aceeaşi specie. — Unde vrei să ajungi, măi băiete? întrebă colonelul, parcă puţin plictisit. — Ai răbdare, bătrâne. Ai să vezi imediat. Erna nu e numai frumoasă. Este şi foarte deşteaptă. Până la ea, nici un alt infractor, implicat în unul din cazurile rezol­vate de noi cu succes, nu ne-a dat atâta bătaie de cap. E drept că meritul nu a fost al ei integral, de vreme ce, în amândouă cazurile, am urmărit în primul rând să punem mâna pe Balthazar. Totuşi, ea a fost aceea care a acţionat cu îndrăzneală, pricepere, fantezie şi ingeniozitate. Cu toate acestea nu cred că ar mai tenta-o să-şi măsoare forţele cu ale noastre. Cred că a tras învăţăminte din repetatele insuccese ale lui Balthazar, în cazul când propriile înfrângeri nu i-au fost de ajuns. Toate acestea mă fac să cred că Erna nu se va lăsa ispitită, pentru a treia oară, să facă spionaj. — De acord! Şi? — Ce vreau să mai spun? Da! Că pe Erna nici măcar nevoia de bani nu o poate împinge să o ia de la înce­put. Din moştenirea pe care i-a lăsat-o sud-americanul ei – moştenire care n-ar fi exclus să reprezinte, de fapt, răsplata pecuniară a „Trustului” pentru serviciile aduse – Erna n-a apucat să cheltuiască decât doar un sfert. Deci, fiind la adăpost şi de orice fel de griji materiale, avem toate motivele să sperăm că s-a lecuit s-o mai facă pe Mata Hari. — În cazul acesta, ce anume te nelinişteşte? îl în­trerupse colonelul, privindu-l din nou cu o candoare care nu părea deloc simulată. — Spune-mi, Ducule, tu vezi vreo deosebire între revanşă şi răzbunare? — Nu are nici o legătură una cu alta. — De acord: nu are nici o legătură. Una-i scripca, alta-i iepurele. Ei bine, Balthazar, marele Balthazar, de fiecare dată când i-am venit noi de hac, ce ţi-a spus? Ţi-a spus că în runda următoare îşi va lua revanşa. Este, bătrâne? — Exact. — Erna însă, care este femeie şi, din păcate, ca orice femeie, nu ştie să piardă, când s-a văzut arestată nu te-a felicitat, şi nici nu te-a anunţat că îşi va lua revanşa, aşa cum a făcut-o Balthazar, ci te-a amenin­ţat că se va răzbuna pe tine în ziua când va fi din nou liberă. Dacă în locul Ernei ar fi fost o altă femeie, am putea crede că pur şi simplu s-a lăudat. Întrucât te-a ameninţat Erna, ar fi o prostie să ne închipuim că a făcut-o din fanfaronadă. Îmi vin în minte cuvintele ei din ultima zi a procesului. — Vrei să ţi le reproduc? întrebă colonelul ironic. — Dacă le mai ţii minte... — Cum să nu! Şi colonelul reproduse ameninţarea Ernei cuvânt cu cuvânt, fără nici un fel de modulaţie în voce, de parcă nu el ar fi vorbit. — Exact! Văd că n-ai uitat nici măcar un singur cuvânt. Şi după cum prea bine ştii, nici ea nu este bătrână – a făcut numai şapte din cei doisprezece ani la câţi a fost condamnată – şi nici tu nu ai ieşit încă la pensie, în concluzie, bătrâne, deoarece Erna nu-i o gâscă tâmpită, care s-a apucat de spionaj fiindcă avea nevoie de nişte bani în plus ca să-şi cumpere niscai peruci, niscai zorzoane din pachet, ci Erna, cred, bătrâne, că avem motive să ne temem de răzbunarea ei. Mă bag şi eu în aceeaşi cofa, deşi mie nu mi-a făcut cinstea de a mă ameninţa cu răzbunarea ei. Suntem însă prieteni. E clar, bătrâne, nu-i aşa? Colonelul nu-i răspunse imediat. Privea din nou fe­reastra prin care se vedea un cer albastru ca o mediterană. Din profil, colonelul arăta mult mai tânăr decât vârsta pe care o avea. Dealtfel, în general era foarte greu să-ţi dai seama câţi ani avea în realitate. În dese rânduri, pe stradă, Bogdan observase că femeile, mai ales cele tinere, îl priveau cu un ciudat interes, aşa cum ştiu ele să privească bărbaţii faţă de care simt o inexplica­bilă atracţie. La început, maiorul fusese intrigat – pri­etenul său împlinise cincizeci şi cinci de ani – dar, pe urmă, găsise explicaţia. În ciuda anilor, colonelul con­tinua să fie un bărbat frumos. Mai exact, dacă femeile îl plăceau, aceasta se datora faptului că era într-un anume fel frumos. Frumuseţea lui nu se mai purta, nu mai era modernă. Era o frumuseţe anacronică, caracteri­zată printr-o anumită distincţie, printr-o anumită fineţe, de parcă natura, plămădindu-l, migălise cu pasiune şi îndelung la cizelarea chipului său. Or, tocmai aceasta atrăgea curiozitatea femeilor, în special a tinerelor fete. Maiorul Bogdan se întrebă cât timp va mai privi colonelul fereastra, şi dacă se gândea măcar să continue discuţia. Era însă hotărât să nu se dea bătut până când nu avea să afle ce gândeşte în legătură cu răzbunarea Ernei. „Număr până la cinci, şi dacă nici până atunci nu catadicseşte să-mi răspundă, continui predica”. Dar nu mai fu nevoie să numere. Colonelul întoarse capul, îl privi şi, involuntar, schiţă un zâmbet parcă trist, parcă, mai curând, timid. — Uite, sunt de acord cu tine că Erna nu a renunţat la hotărârea ei de a se răzbuna. Mai mult, împărtăşesc punctul tău de vedere că anii de detenţiune au îndârjit-o în loc s-o cuminţească. Totuşi, tu pui problema, ca să zic aşa, într-un mod alarmist. Desigur, nu pot să ignor faptul că va încerca să se răzbune. Dar asta nu în­seamnă că trebuie neapărat să-mi şi fie frică de ea. —...Şi chiar nu ţi-e frică deloc? întrebă maiorul, părându-i însă imediat rău că pusese întrebarea. „Şeful” avea acum tot dreptul să se simtă jignit. Ce Dumnezeu, doar era colonelul Mănăilă, omul care venise de hac superspionului Balthazar. — Poate că puţin-puţin mi-e frică, Bogdane. Nu mă jenez s-o recunosc. Ştiu, o ştim amândoi, că, teoretic, n-ar trebui să-mi fie. Erna e singura, pe când eu, noi, suntem o întreagă instituţie. Forţele sunt inegale. Putem lua mă­suri ca fiecare pas al ei să ne fie cunoscut, putem ani­hila din faşă orice tentativă de... de răzbunare. Apropo, ştii că Erna a ieşit din închisoare azi-dimineaţă la ora zece? — Precis? — Da. Acum o jumătate de oră am telefonat directo­rului închisorii ca să-i reamintesc că astăzi e ziua când Erna urmează să fie liberă. — Pentru asta i-ai telefonat? se miră maiorul. — Dar tu ce ai crezut? Există vreun alt motiv? — Nu ştiu. Totuşi, numai ca să-i reaminteşti să-i dea drumul? — Da! Repet, i-am telefonat ca să-i reamintesc. Ştiu, nu era nevoie, totuşi i-am telefonat. — Dacă te-ar auzi cineva, ar crede că simţi nevoia s-o ştii liberă, observă Bogdan întrucâtva ironic, cel puţin în intenţie. — Este vorba de cu totul altceva, măi băiete. Nu ştiu cum să-ţi explic mai bine, ca să nu mă înţelegi greşit. Probabil că ultimele trei luni Ernei i s-au părut cele mai lungi. Poţi să mă crezi că nici mie nu mi s-au părut mai scurte. Timp de trei luni am aşteptat cu nerăbdare ziua când ea avea să fie din nou liberă. — Cu alte cuvinte, în sfârşit liberă să-şi pună în apli­care răzbunarea! — Ia-o cum vrei. Eu aş spune altfel: am aşteptat cu nerăbdare ziua când Erna va avea libertatea să acţi­oneze. Este o formulare – cel puţin aşa mi se pare mie – mai aproape de adevăr. — După mine, bătrâne, tot un drac. — Mă rog! — Bine, dar de ce această nerăbdare? insistă maio­rul. Îţi face plăcere să te ştii în pericol? Zău că nu pricep! — Ai să pricepi imediat! Mai adineauri, ţi-am spus că, teoretic, n-ar trebui să mă tem de vreme ce ea e singură, iar noi o instituţie. Asta o ştim nu numai noi, ci şi ea. O ştie acum, dar a ştiut-o tot atât de bine şi în ziua când m-a avertizat că se va răzbuna. Eşti de acord, nu-i aşa? — Categoric! Şi? — Tu însă ai afirmat – şi eu am fost de acord cu tine – că ar fi o prostie dacă am considera amenin­ţarea Ernei drept o simplă lăudăroşenie. Asta ar trebui să însemne că Erna este hotărâtă să-şi măsoare forţele cu ale noastre. Da, asta ar trebui să însemne! — Şi nu înseamnă? — Nu! Pentru că ea – dacă n-a renunţat cumva la răzbunare – cu mine vrea să-şi măsoare forţele. — Ba cu noi, bătrâne. Erna nu-i proastă ca să-şi în­chipuie că te vom lăsa singur. Hotărâtă fiind să se răz­bune pe tine, în ultimă instanţă îşi va asuma riscul să se războiască cu instituţia noastră. — Măi băiete, eu n-aş fi chiar atât de categoric în a face o asemenea afirmaţie. Erna doar ne-a oferit o mulţime de dovezi că e deşteaptă. Chiar tu ai recunos­cut mai adineauri. — E dată naibii de deşteaptă, bătrâne! — Ei bine, tocmai fiindcă e atât de deşteaptă nu cred că va risca să se războiască – aşa cum ai afirmat tu – cu instituţia noastră. Până acum, de câte ori a făcut-o, a păţit-o. Cred că s-a învăţat minte şi nu va mai fi ispitită să încerce pentru a treia oară. E mult mai probabil că va căuta – probabil că a şi găsit – un mijloc de a se putea răzbuna, dar în acelaşi timp să facă imposibil orice sprijin din partea instituţiei noastre. — Cum, Ducule? O vezi pe Erna pândindu-te la un colţ de stradă şi împuşcându-te? — N-o văd, băieţaş, n-o văd! Erna nu-i o femeie cu creier de găină. Cred că un asemenea mod de a se răzbuna l-ar considera sub demnitatea ei. — Poate o vezi atrăgându-te într-o cursă, mai exact dându-te pe mâna vreuneia dintre fostele ei „călugă­riţe”, ca să te compromită? — Nu este o răzbunare gen „Erna”. — Asta de unde ai mai scos-o? Ca să faci o ase­menea afirmaţie, că nu ar fi o răzbunare gen Erna, ar trebui să ştii în ce fel obişnuieşte ea să se răzbune. Or, până în prezent, ea nu ne-a oferit o mostră de răz­bunare marca „Erna”. — Exact! Nu ne-a oferit o asemenea mostră şi, în consecinţă, de acord cu tine că nu ştim în ce fel obişnuieşte să se răzbune. În schimb însă, ni s-a oferit pri­lejul să-i descifrăm, măcar cât de cât, psihologia. Şi dacă nu mă înşel, dacă am izbutit s-o cunosc într-o oarecare măsură, aşa cum îmi place să cred, am îndoieli serioase că va încerca să se răzbune folosind ca momeală vreuna din „călugăriţele” ei. Şi ştii de ce? — De ce? întrebă maiorul aproape fără voie. — Pentru că sunt convins că, la rândul ei, m-a intuit măcar în atâta măsură, încât să înţeleagă că, datorită unei experienţe dureroase din trecut, am devenit imun faţă de anumite tentaţii şi că a încerca să se răzbune în acest fel va însemna, cu anticipaţie, un eşec. Îţi dai seama desigur că, înainte de a se hotărî pentru o anume răzbunare, Erna trebuie să fie sigură – sau aproape sigură – de reuşită, deoarece în situaţia ei nu-i este îngăduit să greşească. Nu eşti de aceeaşi părere? — Ba da! — Atunci, măi băiete, caută altceva. — Încerc, dar în zadar. Nu-mi dă deloc prin minte cum ar putea ca să se răzbune, ca noi s-o recunoaştem drept o răzbunare marca „Erna”. Dar ce ar fi dacă ai încerca şi tu? Colonelul ridică din umeri. Brusc se ridică din foto­liul pe care stătuse şi începu să se plimbe prin cameră, cu mâinile la spate, străbătând spaţiul cu paşi mici şi uniformi. Chipul său, care exprima o anume gravitate tristă, trăda abia acum adevărata sa vârstă. — Am încercat, dar în zadar. La fel ca tine îmi este imposibil sa întrevăd în ce fel s-ar putea răzbuna. Şi de ce crezi că posibila răzbunare mă nelinişteşte? Pen­tru că nu văd în ce fel ar putea ea să lovească, ca să pot para la timp lovitura. Înţelegi? Şi deoarece nu pot, am sentimentul că sunt vulnerabil, că sunt la discreţia ei şi că, atunci când se va hotărî să lovească, mă va găsi complet descoperit. Dacă nu Erna, ci Baltha­zar m-ar fi ameninţat că se va răzbuna, nu m-aş fi temut. În general, răzbunarea unui bărbat este previ­zibilă. Cine însă poate prevedea în ce fel se poate răz­buna o femeie? Fantezia lor se dovedeşte inepuizabilă în a găsi procedee dintre cele mai ingenioase. — Ce-ar fi dacă mi-ai da voie să mă ocup eu de Erna, bineînţeles în timpul meu liber. După părerea mea, dacă vom şti în ce fel înţelege ea să-şi organizeze viaţa, acum când este din nou liberă, poate că vom putea prevedea în ce fel intenţionează să se răzbune. Şi atunci teama noastră va dispărea. — Bogdane, băiete, vreau să clarific două probleme. Prima: Nu sunt de acord ca Erna să fie supravegheată atâta vreme cât nu există un motiv obiectiv, vreau să spun atâta vreme cât nu desfăşoară o activitate subver­sivă. Faptul că m-a ameninţat că se va răzbuna, şi că eu sunt convins că nu a făcut-o din simplă fanfaronadă este cu totul altceva. Cu alte cuvinte, este o treabă care ne priveşte pe mine şi pe ea. Şi acum, cea de-a doua problemă care, socot eu, trebuie clarificată: în război, când porneşti la atac, ţi-e frică. Pentru că ştii că şansele de a supravieţui sunt minime. Asta raţional vorbind. De aceea, un ostaş cu cât este mai lucid, cu atât îi este sau ar trebui să-i fie mai tare frică. Asta nu înseamnă că atunci când se dă semnalul de debuşare la atac, de frică se ascunde în groapă. În schimb cei mai puţin lucizi, cei cărora nu le place şi nici nu au obişnuinţa să privească adevărul în faţă, pornesc la atac în mai mică măsură stăpâniţi de frică. Mistificându-se, mai mult sau mai puţin voit, se cramponează de iraţional: „Poate că nu tocmai pe mine mă va găsi glontele inamic”. E de prisos să-ţi spun că eu fac parte din prima categorie. — Da!... Bineînţeles!... Totuşi, bătrâne, nu înţeleg unde vrei să ajungi. Fiindcă... — Fiindcă exemplul nu ţi se pare potrivit, i-o tăie colonelul, care se lăsă să cadă în fotoliu cu un fel de voluptate, de parcă trupul, din cale afară de istovit, era pregătit să guste plăcerea unei odihne mult aşteptate. — Mda! într-o oarecare măsură, recunoscu maiorul. — Ai perfectă dreptate, măi băiete. Fiindcă între situaţia mea prezentă şi aceea a combatantului aflat pe punctul de a porni la atac nu există nici un fel de asemănare. Ai să mă întrebi: în acest caz, de ce l-am folosit? Deoarece chiar în cazul pericolului su­prem – moartea – omul, în anumite împrejurări, îşi poate înfrâna teama. Dacă nu m-ai fi întrerupt, ai fi aflat gândul meu până la capăt. Dar nu-i nimic. Ai să-l afli imediat. Dacă fac abstracţie de perioada răz­boiului, ulterior, ca lucrător în cadrul Securităţii, m-am găsit de câteva ori în situaţii în care a trebuit să acţi­onez ştiind dinainte că s-ar putea să plătesc cu viaţa. Ei bine, dacă ţi-aş spune că în împrejurările acelea nu mi-a fost frică, ar însemna să fiu un mare ipo­crit. Da, mi-a fost, dar n-am dat înapoi. Revenind acum la iminenta sau, ca să nu fiu chiar atât de categoric, la posibila răzbunare a Ernei, trebuie să-ţi spun că, şi în cazul când ea ar reuşi, am îndoieli serioase că s-ar putea solda cu moartea mea. Şi cu toate acestea mi-e teamă de răzbunarea ei, deşi am convingerea – dacă vrei una intuitivă – că nu va încerca să mă suprime. Ţi-o declar deschis şi cu toată sinceritatea. Da, da, băiete, mă tem de răzbunarea ei mai mult decât m-am temut atunci când viaţa mea a fost în joc. — Al naibii să fiu dacă înţeleg, bătrâne! Cum adică? Te temi de răzbunarea Ernei mai mult decât te-ai temut atunci când realmente ţi-ai riscat viaţa? — Exact! Maiorul clătină capul a neîncredere. — Ştii ce gândesc, Ducule? Că, fără să-ţi dai seama, încerci să te mistifici. Sau, dacă eventual greşesc, în­seamnă că nu sunt în stare să te înţeleg. — Ca să fiu sincer, nici eu nu mă înţeleg prea bine. Ca să-ţi dau un motiv de şi mai mare mirare, ia notă de aceasta: Dacă aş şti că Erna vrea să se răzbune pe mine împuşcându-mă, mi-ar fi mai puţină teamă decât îmi este acum când am convingerea – repet: intui­tivă – că nu va încerca să mă lichideze. — Nu te supăra, Ducule, că ţi-o spun, dar mi se pare absurd ceea ce susţii. În definitiv, frica este mai mare sau mai mică în raport cu periculozitatea. Vătămarea vieţii înseamnă pericolul cel mai mare şi, în consecinţa, frica, teama maximă. Tu spui că altceva, mai puţin periculos, te face să te temi mai mult decât dacă te-ar paşte pericolul morţii. Absurd! Cum nu se poate mai absurd!... — Nu neg. În nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută e – aşa cum afirmi tu – absurd. Fiindcă moar­tea posibilă reprezintă pericolul maxim şi, în consecinţă, nu există o altă frică mai mare decât aceea din clipele când ea îţi apare ca iminentă. Repet, în nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută. Dar iată există o excepţie. Mi-e teamă de răzbunarea Ernei, aşa cum ar fi trebuit să-mi fie dacă aş şti că mă va ucide. — Şi, mă rog, de ce teama asta exagerată? — Fiindcă nu sunt în stare să întrezăresc măcar în ce va consta răzbunarea ei. Am însă presentimentul că ea va avea consecinţe mai grave decât suprimarea mea fizică.     [1] Vezi romanul „Astă seară, relache”, apărut în aceeaşi editura (Buc. 1972). [2] „Doamna cu voaletă din Balt Orient Expres” şi „Astă seară, relache”.  

  Cel mai lung amurg   Poate aţipise. Dar nu era sigur. De cînd oadu­sesem acolo deschisese doar de cîteva ori ochii, şi de fiecare dată numai pentru o clipă. Respiraţia îi era uşoară, abia simţită. Poate că de aceea, la un moment dat, am avut strania impresie că murise. Şi atunci m-a cuprins panica. Mai întîi panica. Murise şi totul fusese zadarnic. Nu-i putusem fi de nici un folos. Constatarea mă deznădăjdui. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit cît de cutremurător şi de deplin este sentimentul neputinţei în faţa morţii. Deznădăjduit am scrutat, instinctiv cerul. Luna mă privea ironică. Cît timp fuse­sem mic, tare mult îmi plăcuse să descopăr în lună chipul moşului care se uita de acolo, mustrător, la copiii neastîmpăraţi. Aşa îmi spusese bunica. Şi unchiu Iancu, el, care niciodată nu mă minţea, confirmase spu­sele bunicii. Numai că de fiecare dată, în loc să-l văd pe „moş”, vedeam chipul unei femei cu părul despletit şi blond, atîrnîndu-i pe umeri, un chip care se uita la mine cu ochi trişti, atît de trişti încît aproape îmi dădeau lacrimile. Şi nu o dată, cu ochii înrouraţi de mila femeii triste din lună, mă trezeam întrebînd:   — Spune-mi, Luniţă, de ce eşti atît de tristă? îţi jur că n-am să spun la nimeni. Nici macar unchiului Iancu.   Acum cînd, privind cerul, descoperisem luna care se uita la mine — poate la noi — ironică, uitînd pentru o clipă că ea murise, am simţit cum se trezeşte în mine curiozitatea din copilărie de a descoperi pe „moşul” din lună. Dar oricît m-am străduit, timp de un minut, poate două, n-am izbutit. N-am izbutit să văd nici fe­meia din lună cu părul despletit şi blond şi cu ochi atît de îndureraţi, de trişti. N-am izbutit şi atunci am înţe­les că, într-un anumit fel, murisem şi eu, în ziua cînd timpul ucisese în mine miracolul copilăriei.   „Oh, Luniţă, dacă te-ai arăta pentru o clipă, măcar pentru o clipă, să-mi regăsesc copilăria!”   Cuvintele, propriile mele cuvinte, rostite tare, m-au speriat. Şi iarăşi mi-am amintit că ea murise şi că eram acum singur, din nou singur în mlaştină. Pe aproape sunau trestiile ca nişte vaiete timide, de care îşi băteau joc broaştele, orăcăind bezmetice. Ascultînd vaietul tres­tiilor, mi-am zis că ele plîng de mila femeii care murise şi atunci nu mi s-a mai părut orăcăitul broaştelor hohot de rîs batracian. Mi s-a părut că pe femeia care abia murise o prohodeau trestiile, văitîndu-se, broaştele hoho­tind în felul lor, vîntul ce începuse să sufle, norii ce veniseră de undeva dinspre răsărit, grăbiţi să asiste şi ei la sfîrşitul femeii care murise fără îndoială din pri­cina rănii, a celei de-a doua răni, de sub omoplat. Numai eu nu participam, numai eu rămîneam disponibil, deşi mai adineauri panica alunecase prin arterele mele ca un şuvoi de lavă fierbinte.   Şi atunci m-am trezit murmurînd în gînd cuvintele cîntecului de înmormîntare:       „Scoală şi te roagă   Şi la sfîntu soare,   Şi la vînt de boare,   Să nu prea grăbească,   Zori să se ivească   Pîn' te vom griji,   Pîn te vom găti.”       Am cîntat, în gînd, întreg bocetul pînă la sfîrşit. Pe urmă, deoarece mă ascultasem, cu toate că doar în gînd cîntasem, redescoperind liniştea, m-am cutremurat de o teamă superstiţioasă. Ea murise, fără o lumînare la căpătîi, cum cere datina, murise şi nu aveam la mine o lopată ca să-i sap un mormînt, ca să n-o mănînce lupii, dacă or fi existînd în mlaştină. Lopată nu aveam, totuşi trebuia să-i sap un mormînt: cu un ciot, cu unchiile, cu o piatră, cu nu ştiam ce, dar trebuia să-i sap un mormînt, în pămîntul ce mustea de apă, ce miro­sea a clisă, a putred şi a război, cu toate că, în mod sigur, prin mlaştină nu trecuse încă războiul şi poate că nu avea să treacă nici de acum încolo.   Murise. Dar oare murise? Trebuia să mă conving. M-am aplecat şi mi-am lipit urechea de pieptul ei. Şi atunci am simţit mîna ei fierbinte de fierbinţeala febrei pe obrazul meu şi am auzit-o, pentru prima dată am auzit-o, vorbindu-mi:   Nein, ich bin noch nicht gestorben.[1] Gott lob![2] Aber, ich werde sterben... Bis es tagt.[3] Eram convins şi eu că va muri. Pînă în ziuă. Palma ei pe obrazul meu frigea. Avea o palmă de flăcări. Şi flăcările îmi incendiau obrazul şi nu puteam s-o ajut să nu moară!   Lasă că n-ai să mori! am căutat eu s-o îmbărbă­tez, vorbindu-i în limba germană, bucuros că cel puţin ne puteam înţelege. N-am să mor? Crezi, într-adevăr, că n-am să mor? Nu se moare dintr-atîta! i-am replicat. Vocea mea suna convingător, în ciuda faptului că speranţa în mine era ca o epavă pe o mare bîntuită de taifun. Dacă ar fi adevărat!... Dar o spui numai fiindcă ţi-e milă de mine. În orice caz îţi mulţumesc pentru tot. Pentru tot? Nu înţelegeam ce putea însemna acel tot. Fusese, de fapt, un singur lucru. Trecuseră, cîte ore? Poate două? Mai mult de două în nici un caz. De opt zile de cînd fugisem din coloană nu mă hrăni­sem decît cu cartofi şi dovlecei cruzi. Dar în ultimele douăzeci şi patru de ore nu pusesem în gură nimic. Mă dureau creierii. Durerea mi-i strivea. Durerea îi plesnea întruna, tescuindu-i precum nişte icre. Tîmplele îmi zvîcneau şi, în ciuda greţei şi a durerii de sub ţeastă, îmi era foame, eram mai hămesit decît un schimnic, în mlaştină mirosea a clisă, mirosea a mătasea broaştei, mirosea a putred dar mai ales a război. Şi, cu toate acestea, mie îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită. De opt zile nu mîncasem decît cartofi şi dovlecei cruzi, satul era prea departe ca să ajungă pînă la mine miros de mîncare, şi cu toate acestea îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită. Dumnezeule, nimic nu-i mai de neîn­durat decît să fii nemîncat de opt zile şi să-ţi miroasă a cîrnaţi pe varză călită. Foamea opera pe viu în pîntece, ciopîrţindu-mi măruntaiele.   Nu mi-am dat seama cînd am părăsit mlaştina. La un moment dat am ştiut că nu mai zac pe aşternutul de stuf şi papură, ci că merg, e drept clătinîndu-mă, dar că totuşi merg în direcţia de unde mi se părea mie că vine mirosul de cîrnaţi pe varză. Era noapte, încă nu răsărise luna, dar fiindcă îmi mirosea a cîrnaţi pe varză, fiindcă doream să ajung cît mai repede la casa unde gospodina pregătise o asemenea mîncare, vedeam de parcă eram nictalop. Poate că şi devenisem nictalop.   Am mers ca un lunatic, atras de mirosul care nu exista decît în închipuirea mea turmentată de foame, pînă am ajuns la un drum de ţară. Nu m-am oprit o clipă. Primejdia parcă n-ar fi existat. Uitasem cu desă- vîrşire de ea. Ştiam, din timpul zilei, că drumul acela de ţară ducea spre un sat mare — abia mai tîrziu aveam să aflu că nu era un sat ci un orăşel, oră­şelul K... — ştiam, eram totuşi conştient că, mergînd pe drumul acela, riscam mult; totuşi, continuam să merg, ignorînd primejdia. Şi, fără voia mea, deşi ştiam încotro merg şi ce urmăresc, mă închipuiam cu patru ani în urmă, cînd pentru prima dată am păşit pe stră­zile oraşului universitar C... ca să mă înscriu la facul­tate. Mergeam pe un drum de ţară, dar mă vedeam pe strada care, de la gară, urca în pantă, noroioasă ca o uliţă de tîrguşor, în schimb însă cu case de oraş mare, cum de fapt şi era, înnegrite de funingine. La parterul acestor case existau prăvălioare de unde puteai cum­păra ceea ce nici nu-ţi dădea prin minte că s-ar putea găsi. Etajul de deasupra era locuit de familia negusto­rului. Prin sticla murdară a ferestrelor, de multe ori peticită cu hîrtie de jurnal, nişte copii clorotici şi ciu­fuliţi priveau nostalgici strada noroioasă, muşcînd fără poftă din cîte o felie de pîine neagră unsă cu magiun. Cerul era de culoarea cimentului şi numai departe soa­rele ca un ochi urduros se căznea, plictisit, să vadă ce se petrece dincolo de pînza afumată a norilor.   Mergeam pe drumul de ţară şi mă vedeam pe strada Bendela, mă vedeam în sufrageria lui Frau Mizzi, unde luam masa, la prînz şi seara. O vedeam pe Frau Mizzi înaltă, planturoasă, aproximativ frumoasă, mirosind pu­ternic a levănţică, asemenea unei ciudate plante de carne şi sînge, mişcîndu-se sprintenă în jurul mesei, ca să ne servească extraordinara ei ciorbă de sfeclă dreasă cu smîntînă, după care urmau cîrnaţii, aromitorii şi condimentaţii cîrnaţi pe varză călită, pregătiţi după o reţetă proprie şi probabil secretă, de vreme ce nici pînă astăzi nu s-a mai întîmplat să mănînc, în altă parte, cîrnaţi atît de gustoşi. Frau Mizzi se mişca sprintenă în jurul mesei, servindu-ne, şi de fiecare dată cînd se apleca peste umărul cuiva îi vedeam sînii albi care, în ciuda celor patruzeci de ani se păstrau frumoşi şi generoşi, aşa cum frumoasă şi generoasă era, în general, Frau Mizzi. Şi după ce îi vedeam sînii albi şi frumoşi nu ştiu de ce, dar mîncarea pe care ea ne-o servea ni se părea mai gus­toasă, şi ne repezeam să înfulecăm cu o hămeseală de animale tinere.   Mergeam pe drumul de ţară, mă vedeam în sufra­geria lui Frau Mizzi, o vedeam pe ea, frumoasă şi plan­turoasă, în ciuda celor patruzeci de ani ai ei, îmi era foame ca unui eremit şi îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită meşteriţi cu neîntrecută pricepere de Frau Mizzi, cînd deodată am auzit pornind din direcţia către care mă îndreptam o rafală, urmată apoi de alta. M-am aruncat la pămînt încă de la primele împuşcături, înjunghiat şi ciopîrţit pe dinăuntru de o frică înnebunitoare, aşa cum niciodată nu simţisem o alta. Liniştea se statornici re­pede. Dar am rămas locului, incapabil să mă mişc, simţind cum se usucă, rece, transpiraţia ce mă inun­dase din creştet pînă în tălpi, în clipa în care prima rafală spărsese fereastra de întuneric şi linişte a nopţii.   Norii se zdrenţuiseră şi luna, ca un zmeu rotund şi galben, naviga leneşă, ba arătîndu-se, ba ascunzîndu-se. Abia acuma mi-am dat seama că, tot gîndindu-mă la Frau Mizzi, mă apropiasem binişor de ceea ce credeam eu că e un sat, dar care în realitate era orăşelul K... Pînă la primele case dacă mai era un kilometru, un kilometru şi jumătate.   Cînd mi-am revenit din spaimă — atîta frică nu mi-a fost nici cînd, pentru prima dată, am pornit la atac — am încercat să-mi dau seama de situaţie. Rafalele nu pe mine mă căutaseră, aşa cum crezusem în prima clipă. Dar asta însemna că în sat erau cantonate trupe hitle- riste sau poate mai curînd hortiste. Nu era o descope­rire. O ştiam dinainte. Şi, cu toate acestea, părăsisem mlaştinile în speranţa că voi avea şansa să pătrund în oraş fără să fiu prins. Fusese o hotărîre disperată, recu­noşteam, dar îmi era atîta foame, încît, ca să mi-o poto­lesc, mizasem pe şansă, împotriva bunului simţ şi a pru­denţei de care dădusem dovadă în împrejurările grele prin care trecusem. Dar acum rafalele mă dezmeticiseră. Să merg mai departe era o adevărată nebunie. Şi, cu toate acestea, eram hotărît să nu dau înapoi. Îmi era foame! Îngrozitor îmi era de foame!   M-am ridicat şi am pornit mai departe. Numai că acum, din prudenţă, n-am mai mers pe drumul de ţară, ci de-a dreptul peste cîmpuri. Cît am mers nu ştiu. La un moment dat m-am oprit, făcîndu-mă una cu pă- mîntul, fiindcă am auzit un zgomot pe care, la început, nu l-am putut defini. Mi-am încordat auzul. Şi iarăşi am auzit zgomotul acela. Era, aproape nu aveam nici un fel de îndoială, un geamăt. Am bănuit că mă găseam în apropierea aceluia în care, mai adineauri, trăsese auto­matul. Norii iarăşi se zdrenţuiseră şi, la lumina puţină a lunii, l-am descoperit la numai cîţiva metri înaintea mea. În primele clipe, o mărturisesc, nici nu mi-a dat prin minte să-i vin în ajutor. Dealtfel, ce ajutor i-aş fi putut da? Nu eram decît un prizonier român, fugit din convoi, în pericol de a fi prins şi împuşcat. Cu toate acestea, pînă la urmă, tot mi-a venit în minte că poate i-aş putea fi, în vreun fel, de folos. Am început să mă apropii de el, tîrîndu-mă, şi nu fără emoţie. Îmi era teamă că, în cazul în care era înarmat, crezînd că am intenţii duşmănoase, va trage în mine.   Cînd m-am apropiat binişor, i-am vorbit tare, doar atîta cît era necesar să mă poată auzi:   — Să nu-ţi fie teamă! Vreau să te ajut.   I-am vorbit româneşte, gîndind că ar putea fi şi el un prizonier.   Rănitul încetă să mai geamă. Încercă să se ridice în cot, dar nu izbuti. Pe urmă, probabil din cauza efortu­lui, începu din nou să geamă.   Nu-ţi fie teamă! Sînt un prizonier român fugit, am continuat să vorbesc, de data asta în limba germană, apoi în franceză. Şi, tot vorbindu-i, am continuat să mă apropii, tîrîn- du-mă. Cînd am ajuns lîngă el, la lumina puţină a lunii, drapată de zdrenţele norilor, spre stupoarea mea, am constatat că rănitul era, de fapt, femeie.   Închipuiţi-vă în ce situaţie mă găseam. Eram un prizonier, fugit dintr-un convoi, care timp de opt nopţi — excluzînd cele două în care dormisem — nu făcusem altceva decît să merg susţinut de o singură dorinţă: să ajung cît mai repede în zona frontului, ca să răzbat la ai mei. Şi iată că, în plin cîmp, descopeream o fe­meie rănită. Era noapte, era întuneric, eu eram lihnit de foame, bolnav de foame. Ce trebuia să fac? S-o las în plata Domnului şi să-mi văd de drum? S-o ajut! Dar cum? În sat n-o puteam duce. Şi în altă parte, unde? Nicăieri! Era pierdută, iremediabil pierdută, iar mie nu-mi mai rămînea altceva de făcut decît să-mi văd de drum şi să încerc a pătrunde în sat.   Dar, în loc să procedez aşa, am luat-o în braţe şi am pornit înapoi spre mlaştini. Acolo, am culcat-o pe aşter­nutul pe care mi-l făcusem.   Unde eşti rănită? Am întrebat-o în româneşte, în franceză, în germană. Nu mi-a răspuns. N-a deschis ochii. Gemea tot timpul. Luna, limpezită din nou dintre nori, îmi ajută să descopăr rănile. Un glonte nimerise în coapsa piciorului stîng, altul în umăr. Rana din coapsă nu părea a fi gravă. Glontele intrase şi ieşise fără să atingă osul. În schimb, cealaltă rană, aceea din umăr, era periculoasă. După toate probabilităţile, glontele îi sfărîmase clavicula. Dar cel mai grav era că pier­dea sînge din ambele răni. „Cu ce s-o pansez? m-am întrebat. Dacă n-am s-o oblojesc, va pierde tot sîngele şi va muri”.   M-am gîndit să mă dispensez de cămaşă. Mi-am amintit însă că era murdară, neagră de murdărie şi scoarţă de transpiraţie. Dacă îi legam rănile cu fîşii din cămaşă, cu siguranţă că rănile aveau să se infec­teze.   Şi totuşi trebuia s-o pansez.   Te rog să mă ierţi. Nu vreau decît să-ţi ajut. Am rupt bretelele combinezonului, după care i l-am scos, trăgîndu-l în jos, de la genunchi. Din combinezon am făcut un fel de feşe cu care i-am bandajat mai întîi umărul, pe urmă coapsa piciorului. Ea, docilă, se lăsa pansată de mîinile mele atît de puţin dibace.   „Ei, şi de acum încolo ce se va întîmpla?” am între­bat. Şi tot eu mi-am răspuns: „Nu ştiu! Mai întîi să se facă ziuă”.   Mi-am rezemat spatele de trunchiul sălciei, hotărît să aştept, treaz, lumina dimineţii. Nu-mi mai era foame, şi nici somn. I-am pipăit fruntea. Frigea. Am muiat ce mai rămăsese din combinezon în apa stătută de baltă şi i-am pus o compresă pe frunte. Cînd a simţit-o, rece şi umedă, a oftat o dată adînc şi cîtva timp n-a mai gemut. Pe urmă iarăşi a început.   Tut es dir weh? [4] Nu mi-a răspuns nici acum. Timpul trecea încet. Broaştele concertau neobosite. Din cînd în cînd se au­zea ţipînd o pasăre de apă, cine ştie ce fel de pasăre. Din stînga mea, dinspre şosea, de partea cealaltă a mlaştinei, se auzea duduit de motoare, corbii claxoa­nelor croncănind neobosiţi. Rănita gemea întruna.   Şi, dintr-o dată, n-a mai gemut. Atunci m-a înhăţat teama şi m-a scuturat disperarea că murise, atunci mi-am lipit urechea de pieptul ei, să mă conving dacă nu cumva totuşi mai trăieşte.   Trăia. Îmi vorbise. Acum iarăşi tăcea. Nici nu mai gemea. Se uita la mine. Rezemat în cot şi aplecat dea­supra ei o priveam şi eu. Cerul se limpezise, iar stelele parcă urcaseră şi mai sus. Cerul era grav, misterios şi de emoţie, aşa cum se întîmpla de fiecare dată cînd îl priveam, inima începu să-mi bată tare. Rănita mă privea cu nişte ochi trişti, aşa cum nu-mi mai fusese dat să văd alţii.   „Suferă fiindcă ştie că are să moară”, mi-am spus şi mila a ţipat în mine sălbatic şi deznădăjduit, aşa cum sălbatic şi deznădăjduit ţipa o pasăre de apă, din cînd în cînd, pe aproape, poate dintr-o salcie, la fel ca aceea sub care ne aflam. Pe urmă abia mi-am dat seama că suferinţa nu era proprie numai privirilor ei îndurerate, ci şi chipului. Să fi avut cel mult douăzeci şi cinci de ani. Nu ştiu în ce măsură era numai frumoasă sau foarte frumoasă. Caracteristica chipului era nu frumuseţea şi nici urîţenia, ci suferinţa. Suferinţa ţipa din fiecare tră­sătură a chipului, din paliditatea frunţii, din abia per­ceptibila crispare a sprîncenelor, din ridurile premature ale pleoapelor, din proeminenţa obrajilor supţi, din ară­miul părului tăiat scurt.   Cred că ai suferit mult! i-am vorbit, cu toate că era de fapt o constatare numai pentru mine, rostită, fără voia mea, tare şi într-o altă limbă. Ea închise ochii şi două lacrimi, ca două mărgărită- rele, se prelinseră spre tîmple. Mai tîrziu, cînd îi redes­chise, ochii îi erau tulburi, din cauza lacrimilor, dar şi din alt motiv, poate din cauza disperării.   Cine eşti? mă întrebă în germană. Sînt prizonier român. Am fugit şi vreau să ajung înapoi la ai mei. Dacă te prind, te împuşcă. Ştiu. Şi eu care te încurc!... Acuma ai fi fost departe dacă mă lăsai acolo... Nu mai am putere să merg mai departe. De opt zile n-am pus în gură o bucată de pîine. Voiam să mă strecor în sat, să caut ceva de mîncare. Acolo nu-i sat, ci orăşel. Dacă te duceai, sigur te prindeau nemţii. Pe străzile oraşului circulă patrule. Fac percheziţii prin case. Pesemne caută pe cineva. Poate pe dumneata? Pe mine în nici un caz. Oricum, eu te încurc... Cred însă că numai în noaptea asta. Pînă dimineaţa, cel mai tîrziu. Pînă se va întîmpla, te rog să nu pleci de lîngă mine. Mi-e tare frică să mor singură. A închis ochii şi din nou două lacrimi s-au prelins spre tîmple. Pe urmă mi-a căutat mîna, mi-a strîns-o şi a păstrat-o într-a ei. A ei era fierbinte, fierbinte. Pasărea de apă iarăşi ţipă, de spaimă parcă. Cerul se urcase şi mai sus şi inima mea bătea tare, cutremurată de imen­sitatea spaţiului. Femeia murea lîngă mine, pasărea de apă ţipa speriată, şi în imensitatea care se întindea de la mine şi pînă la bagdadia înstelată şi iluzorie, timpul curgea calm şi indiferent. Murea ea, mureau pesemne atîţia, pe toate fronturile, în noaptea care nu avea să se sfîrşească nici după ce va răsări soarele, noapte care dura de cinci ani şi care urma să se risipească abia cînd aveau să tacă tunurile, toate tunurile de pe toate fron­turile. Mult pînă atunci nu mai era. Poate numai cîteva luni. Ce păcat că ea nu va apuca ziua aceea. Dar eu? Eu aveam s-o apuc? Doamne, şi cît de mult doream să trăiesc! Pentru cîteva minute închipuirea mea o luă razna: m-am văzut întors acasă. Acasă! „Casa” mea era o cameră. Nimeni nu mă aştepta acolo. Poate carii. Poate urîtul cuibărit prin unghere. Poate singurătatea încăperii dornică să se însoţească cu singurătatea mea iremediabilă, fiindcă pretinsesem vieţii mai mult decît poate ea oferi. Am păşit pe uşă şi uşa a scîncit de mi­rare că cineva o deschide după atîta timp. Am ridicat storul şi lumina s-a mirat de cît praf se strînsese pe bi­rou, pe pian, pe cărţi, pretutindeni.   Te-ai întors, maică? M-am întors, Sfîntă Vinere. S-a terminat războiu, maică? S-a terminat, Sfîntă Vinere. Şi alde matale n-ai murit? Precum vezi, n-am murit, Sfîntă Vinere. E bine că n-ai murit, maică, nu-i bine la vîrsta matale să mori. Thii, ce de-a mai colb! Păi de, dacă n-ai vrut să-mi laşi cheia. Ai fi găsit acuma casa lună... Camera, Sfîntă Vinere. Casa! că pentru alde matale, momental, asta-i casa. Pînă te-i însura, că acum, dacă ai scăpat de moarte, musai să te însori. Şi-i musai să fac un pic de curăţe­nie. Nu vezi? Te dă praful afară din casă. Bine, Sfîntă Vinere, fă curăţenie. Eu mă duc să fac o baie. Dumneata să iei efectele astea şi să le dai foc. Cred că vreo cîţiva păduchi au mai izbutit să se ascundă pe la încheieturi. Intru în baie şi dau drumul la apă. Fierbinte, să fie cît mai fierbinte. Mă vîr în cadă şi gem de plăcere. Îmi caut o poziţie potrivită şi cît mai comodă, ca apa să-mi ajungă pînă la gît. Porii auie de plăcere. Fiecare parcă e o scoică în care auie marea. Apa miroase a esenţă de brad. Mă săpunesc şi încep să mă frec tare cu buretele. Să iasă din pori mirosul de tranşee, mirosul de praf de puşcă, mirosul de moarte. (Cei care au făcut frontul — poate că nu mulţi, dar sînt destui aceia care ştiu — că după cîteva luni de linia întîi, de atacuri şi de bombar­damente, cînd oamenii mor în jurul tău, la dreapta, la stînga, înainte sau în spate, mirosul morţii, nu de mort, ci mirosul morţii ţi se îmbibă în pori). Stau în baie o oră, două, stau mai mult, scufundat pînă la gît în apa fierbinte şi spumoasă. Dincolo, Sfînta Vineri, bătrîna pe care am angajat-o ca „menajeră”, deretică. Şterge pra­ful şi cîntă cu vocea ei puţină şi tremurată.   În sfîrşit, ies din baie. Mă şterg cu prosopul. Sfînta Vineri nu mai cîntă. A terminat treaba şi a plecat. Mă aşteaptă primeneli curate. Ele miros a alb. Miros a săpun de rufe. Miros a leşie. Apropii primenelile de nas şi le miros ca pe o floare. Dar cu primeneli curate, spă­late de Sfînta Vineri, fierte şi clătite cu sineală, cu aşa ceva nu se întîmplă să te întîlneşti pe front. Îmi îmbrac pijamaua curată şi gem de satisfacţie. Cu ce se poate compara plăcerea de a îmbrăca o pijama curată după ce te-ai reîntors teafăr de pe front? Mă vîr în aşternut. Aşternutul miroase a levănţică. Mă tăvălesc în aşternut şi aspir adînc mirosul de levănţică. Mîngîi aşternutul cu palmele, cu obrajii. E răcoros şi moale. Aş vrea să uit pămîntul rece al tranşeelor, tare rece, duşmănos. Te pătrunde perfid cu răceala lui, cu umezeala lui, cu nefiinţa lui. E gelos pe tine că ai sînge, că eşti cald şi el e rece. Şi dacă dormi pe el, perfid, vrea să-ţi fure căldura ca să se încălzească şi el. De aceea, dacă nu-l simţi şi nu te trezeşti la timp, adesea se întîmplă să-ţi fure toată căldura şi somnul să se transforme în moarte. Dar gata! Am scăpat. De acum încolo niciodată n-am să mai dorm pe pămîntul gol, învelit doar în foaia de cort. De acum încolo, niciodată n-am să mă mai trezesc, fiindcă în timpul nopţii hoţul de pămînt m-a sărăcit de căldură. De acum încolo voi dormi numai în pat, cu cearşafuri curate care vor mirisi a levănţică. Şi, ca să simt, din plin, atît satisfacţia prezentă cît şi cea viitoare, mă tăvălesc în aşternut, îl mîngîi şi mă simt fericit. Pe urmă mă astîmpăr. M-a cuprins o moleşeală plăcută. Acum am poftă să citesc. Biblioteca e acolo. Sfînta Vineri a şters de praf cărţile. Toate cărţile din bibliotecă îmi sînt dragi. Viciul meu. Incurabilul meu viciu pe care îl iubesc atîta. Cînd mă gîndesc, numai, că s-ar fi putut să nu am viciul acesta mă cutremur. Dum­nezeule, ce ar fi însemnat viaţa mea fără acest viciu? întind mîna şi iau la întîmplare o carte. Mi-e indiferent ce, fiindcă în bibliotecă nu păstrez decît cărţile cărora le voi rămîne credincios pînă la sfîrşitul vieţii.   „Palida mea prietenă, Moartea izbăvitoare, a poposit în luna august, cu nopţile ei scăldate de razele argintii ale lunii, la gospodăria căpitanului Uggla. N-a cutezat totuşi să pătrundă în casa lui ospitalieră, ştiind bine că nimeni n-ar fi fost bucuros de vizita ei. Palidei mele prietene nu-i lipseşte curajul. Îi place să cutreiere văz­duhul călare pe ghiulelele de tun. Pune mîna pe grena­dele vîjîitoare şi rîde cu poftă cînd se sparg şi le zboară schijele — Joacă dansuri macabre prin cimitire şi nu ocoleşte sălile infectate ale spitalelor. În schimb o cuprinde teama cînd se apropie de casa unui om drept ori cînd se află la poarta unui om bun. Ea nu vrea să fie întîmpinată cu lacrimi, ci cu o bucurie liniştită, con­ştientă că mîntuie sufletele de lanţurile durerii şi de povara lutului pămîntesc...”   Citesc în închipuire pasaje întregi din „Povestea lui Gosta Berling”. Mi-a plăcut atît de mult cartea, încît am citit-o de nenumărate ori în anii adolescenţei mele. Îmi amintesc şi acum pasaje întregi. Mulţumesc hazar­dului că mi-a dat o memorie bună. Pe front memoria mi-a ajutat să nu mi se degradeze spiritul. Închipuiţi-vă un adăpost individual, în prima linie. Închipuiţi-vă că plouă cu găleata, ploaie care te pătrunde prin foaia de cort, închipuiţi-vă că stai culcat într-o băltoacă şi aştepţi zorile ca să porneşti la atac. Închipuiţi-vă că, în ciuda ploii, a frigului şi a umezelii, pe dedesubt te mănîncă păduchii. Somnul e haşişul. Somnul e uitarea. Dar dacă nu poţi să dormi, ce trebuie să faci? Dacă simţi că starea de fapt te alterează, în ceea ce ai devenit tu datorită civilizaţiei de milioane de ani a speciei tale, ce trebuie să faci ca să te salvezi, fără să faci paşi înapoi spre bezna începutului? Ei bine, eu mă salvam datorită memoriei, spunîndu-mi pe dinafară pasaje întregi din cărţile pe care le citisem...     [1] Nu, încă n-am murit.   [2] Slavă Domnului!   [3] Dar am să mor... Pînă la ziuă.   [4] Te doare?

CAPITOLUL I                                  Abia am apucat să ciocănesc şi uşa s-a deschis imediat de parcă stăpîna casei, aver­tizată, m-ar fi aşteptat de partea cealaltă. — Bună seara! Mi s-a spus că la dumneavoastră... — Intră!.... Intră odată, domnule! mă întrerupse gazda cu ton nerăbdător ca şi cînd explicaţia i s-ar   fi părut inutilă. Fără să ia mîna de pe clanţă stătea cu spatele re­zemat de perete, cu trupul ascuns pe jumătate înapo-ia uşii. Am păşit în antreiaşul minuscul, cumva stîn-jenit, cumva neliniştit, străduindu-mă cît mai neob­servat să-mi dau seama cum arată stăpîna casei, căreia venisem să-i cer găzduire pentru o noapte. La lumina puţină — lampa ardea în cealaltă încăpere  — vedeam o femeie înaltă, mult mai înaltă decît mine, care, dacă ţineam seama de părul cu desăvîr- şire alb, era fără îndoială bătrînă. De altfel, culoarea părului părea a fi singurul indiciu de bătrîneţe. Fiindcă, pe cît era de înaltă pe atît era de dreaptă     şi de suplă. Pe de altă parte, nici vocea nu era a   unei femei în vîrstă. Cum mă văzu trecînd pragul, închise uşa înapoia mea, încuind-o. Şi, în aceeaşi clipă, cîinele din curte începu să urle. Avea o voce răguşită şi împuţinată, ca la dulăii foarte bătrîni. — Poftim! iarăşi a început. De cap să-ţi fie, măi Pluto! Auzi, de cap să-ţi fie! Am înţeles că blestemul era adresat cîinelui şi am zîmbit, fiindcă fusese rostit nu cu supărare, ci mai curînd ca un fel de dezmierdare. Dar ceea ce s-a întîmplat după aceea a făcut să-mi piară pînă şi cel din urmă dram de bună dispoziţie. Bătrîna, care între timp mă invitase s-o urmez, se întoarse brusc, descuie uşa, o deschise şi adresă cîinelui acelaşi blestem, care mai ales acum sună a dezmierdare. — De cap să-ţi fie, măi Pluto! Pricepi, de cap    să-ţi fie! Cîinele, auzind vocea stăpînei sale, schelălăi de bucurie; pe urmă începu din nou să urle. „Ciudată femeie! mi-am zis. Nu cumva....” Şi     nu îndrăznii să formulez nici măcar în gînd bă-nuiala. — Poftim, domnule! Poftim! Am trecut pragul. Încăperea era un fel de sufra­gerie. O masă la mijloc, prea mare, care ocupa aproape tot spaţiul. Şase scaune tapiţate în jurul mesei. Un bufet demodat şi nu de o calitate deose­bită. Sub cele două ferestre, un divan cu tapiţerie decolorată. Pe masă, în mijloc, ardea o lampă de alabastru cu un picior înalt de aproximativ treizeci de centimetri. — Ia loc, domnule! mă invită fără să mă pri­vească, ducîndu-se la rîndul ei să stea pe un colţ al divanului. M-am aşezat pe un scaun, oarecum stînjenit, căin- du-mă în gînd că avusesem neşansa să dau de o gazdă atît de ciudată. Totodată eram furios pe necu­noscutul întîlnit mai adineauri pe uliţă, pe care întrebîndu-l unde aş putea găsi adăpost pentru o noapte, îmi răspunsese fără nici un fel de ezitare: — În satul ăsta al nostru, dumneavoastră, care sînteţi om de la oraş, nu v-aţi putea simţi bine decît la învăţătoare. — Dar are să vrea să mă primească? — Cum să nu! Cum să nu! Dumneaei primeşte  pe toţi drumeţii. — Şi unde stă învăţătoarea? — Priviţi, casa aceea de pe colină, unde se vede lumina. Pe urmă, după ce îmi arătase casa, îşi văzuse de drum. Ceea ce numise necunoscutul o colină, de fapt nu era decît un tăpşan ceva mai ridicat. Aşa se face că acum stăteam pe unul din cele şase scaune tapiţate, străduindu-mă să-mi dau seama, cît mai bine, cum arăta la faţă bătrîna mea gazdă. Dar nu am avut timp. Sau, mai precis spus, în acelaşi timp cînd înregistram reacţiile de pe chipul ei, tot atunci luam cunoştinţă şi cum arăta: era, într-ade- văr, bătrînă, la vreo şaizeci şi cinci de ani. Poate chiar mai mult. Părul cu desăvîrşire alb, lins şi   strîns la spate într-un coc. În ciuda vîrstei, după      cît îmi puteam da seama, chipul slab se păstrase neted, fără riduri. Doar bărbia ascuţită şi colţurile gurii căzute dezvăluiau, fără nici un fel de dubiu, vîrsta. Ochii pătrunzători, de o culoare nedefinită  din cauza luminii puţine, priveau trist. De fapt,   mult mai tîrziu mi-am dat seama că în mod obişnuit priveau aşa. Cercetîndu-mă, ei exprimau uimire şi, aş zice, panică. Din cauza panicii, sau, mai precis,    a ceea ce luam eu drept panică, chipul îi deveni dintr-o dată alb, iar buzele începură uşor să-i tre­-mure aşa ca la copii cînd sînt gata să plîngă. ,,Ciudată fiinţă”! mi-am zis din nou, aproape ho- tărît ca, în pofida orei înaintate, sub un pretext oarecare, să plec neîntîrziat şi să caut adăpost la       o altă casă. Dar cu adevărat ciudată fu purtarea ei imediat după aceea. Părăsind divanul, cu o sprinteneală ui­mitoare pentru vîrsta ei, veni lîngă mine. Luă lampa de pe masă şi, ridicînd-o deasupra capului meu, îmi cercetă chipul cu o privire îndurerată cum nu mi-a mai fost dat să întîlnesc vreodată. O clipă, două            Deşi mă simţeam tare prost, vreau să spun, deşi     mă simţeam tare jenat de acest examen care mi se părea că se prelungea nefiresc, nu eram capabil      să-l curm în vreun fel. Într-o atitudine cu desăvîr- şire pasivă aşteptam ca bătrîna să se sature privin- du-mă. În schimb, mă străduiam să înţeleg ce se petrece cu ea. Şi acum abia mi-am dat seama cu adevărat cît de mîhniţi îi erau ochii. Priveau trişti, dar, în acelaşi timp, cu un fel de aviditate nepoto-lită. Da, nu era curiozitate. Era aviditate. Cu atîta aviditate, încît nici nu-şi aminteau să mai clipească. ,,De ce s-o fi uitînd aşa la mine? Parcă nu se mai satură să mă privească!” Cu aceste cuvinte tîlcuii constatarea pe care o făceam. În sfîrşit, după nu ştiu cît timp, de fapt nu ştiu dacă a durat mai mult de cinci minute, bătrîna   aşeză din nou lampa pe masă. Oftă, apoi cu o voce abia auzită, sfîrşită parcă, îmi spuse: — Ţi-o fi foame, domnule. Să-ţi dau ceva să pui în gură! — Nu, mulţumesc! Am mîncat la cooperativă. În schimb, sînt tare, tare obosit. Vă rog să-mi arătaţi unde aş putea să mă întind puţin. — Nu se poate, domnule! Trebuie să mănînci ceva. Nu s-a întîmplat încă să-mi treacă cineva pra­gul fără să-l ospătez. Dacă zici că ai cinat, o cană   cu lapte înainte de culcare este ceva cum nu se  poate mai nimerit. Şi fără să ţină seama de refuzul meu repetat, dispăru din cameră. Se întoarse curînd cu o tăviţă din material plastic. Pe tăviţă, o cană mare cu lapte şi într-o farfurioară cîteva felioare de pîine de casă. — Poftim! Ospătează-te, domnule! Pe urmă, ridicînd fitilul lămpii, ca să facă lumina mai mare, se duse să-şi reia locul de pe divan. De acolo continuă să se uite la mine cu aceeaşi avidi­tate. Şi abia acum am înţeles că ţinuse să mă ospă­teze nu atît pentru a nu încălca datina, ci ca să aibă prilejul să mă mai privească.     O minţisem. Nu mîncasem nimic şi-mi era o foame de lup. Laptele rece era dulce şi pîinea de casă minunată. Constatînd aceasta după prima îmbucătură, cît ai clipi din ochi am înfulecat totul. — Vezi că ţi-a fost foame! mă mustră ea. Să-ţi mai dau? — Nu, mulţumesc! — Lasă că ai să-mi mulţumeşti după aceea. Dispăru din nou şi se înapoie cu o tavă mai mare. Într-o farfurie o bucată de slănină afumată. Alături, un codru de pîine, o ceapă şi o solniţă. — Mănîncă, domnule, ca lumea. Poftim! Îndemnul sună aproape vesel. Şi din nou am înţe­les că bătrîna era bucuroasă fiindcă foamea mea îi da un nou prilej să mă mai privească. Am început să mănînc. De cîte ori mă uitam la    ea îi întîlneam privirea. Avidă, dar tristă, îndure- rată. Nu-mi punea nici o întrebare, nu părea cu­-rioasă deloc să afle cine sînt şi cum de am ajuns      în satul lor, noaptea. La rîndul meu, tăceam, inca­pabil să leg o conversaţie cu bătrîna aceasta atît      de ciudată, care ar fi fost în stare să mă îndoape  toată noaptea numai ca să aibă prilejul să se uite      la mine. Poate că aş fi sfîrşit prin a descoperi singur ex­plicaţia, dacă de la început purtarea ei nu mi s-ar     fi părut neobişnuită. Mai întîi, faptul că, deschizîn- du-mi uşa larg, se ascunsese pe jumătate înapoia acesteia. Pe urmă, blestemul adresat cîinelui cu     ton de alintare. În fine, contemplaţia mută şi îndu­rerată. Toate acestea — şi trebuie să precizez că şi urletul continuu al dulăului a avut partea lui de contribuţie — au făcut ca, ignorînd explicaţia cea adevărată, să caut, fără să izbutesc bineînţeles, o alta, tot atît de stranie ca şi întreg comportamentul bătrînei. Mîncam fără poftă, deşi îmi era tare foame, ascul- tînd urletul neobosit al cîinelui. Între timp, începuse să plouă. Ploua cu stropi mărunţi şi deşi, dar fără grabă, cu un fel de îndîrjire încăpăţînată. Cînd nu urla cîinele, auzeam zgomotul ploii care mi se pă­rea mai curînd susurul unei ape năvalnice de munte. — Mulţumesc pentru masă! Bătrîna tresări, ca şi cînd aş fi smuls-o din cine ştie ce gînduri grele şi încîlcite, apoi clipi des — ea, care aproape nu clipea deloc — şi cu o voce iarăşi parcă sfîrşită, îmi răspunse: — Să-ţi fie de bine, domnule. Apoi cu alt ton, îndurerat, de parcă îi părea tare rău: acuma, fără îndoială, vrei să te odihneşti. — Aş vrea! Sînt tare obosit. — Mda! Oftă şi se ridică în picioare. Am făcut şi eu           la fel. — Mai aşează-te un pic pînă strîng masa. M-am executat. Cînd se reîntoarse din bucătă­-   rie, de data asta fără tavă, cîinele, care între timp contenise, începu din nou să urle. — Ce-o fi avînd de urlă aşa? am întrebat mai   mult ca să spun ceva. — Cine, Pluto? Aşa urlă el cînd plouă. O fi săracu’ reumatic şi urlă fiindcă îl dor ciolanele lui bătrîne. Căci e bătrîn, tare bătrîn, domnule dragă. Apoi, luînd de pe masă lampa, îmi spuse: — Urmează-mă, domnule! Şi o porni înainte. M-am luat după ea. Am trecut mai întîi printr-un fel de holişor, pe urmă am intrat într-o cameră care mirosea a levănţică, mobilată cu un pat de bronz, apoi am deschis uşa unei alte odăi. — Iată, asta este camera în care vei dormi dum­neata. Şi ridică din nou lampa deasupra capului meu,    ca să mă privească pentru ultima oară, înainte de       a ne despărţi. — De ce mă priviţi aşa am întrebat-o aproape involuntar. Continuă să se uite, pe urmă fără să-mi răspundă la întrebare îmi spuse: — Atunci, noapte bună! Comutatorul e aici, în dreapta uşii. — Aţi spus comutatorul? — Da, comutatorul. Nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa? Casa are instalaţie electrică. Eu însă prefer lampa. Din cauza ochilor. Lumina becului mă supără. Fu acesta un nou prilej de uimire. Casa avea in­stalaţie electrică şi cu toate acestea stăpîna ei prefera lampa, fiindcă suferea de ochi. Dar cum puteam crede că lumina puţină şi difuză a fitilului îmbibat  cu petrol ar putea face mai puţin rău unor ochi bolnavi decît electricitatea? Era şi aceasta încă o dovadă a ciudăţeniei bătrînei mele gazde. — Noapte bună! — Noapte bună! i-am răspuns urmărind-o cu privirea cum se depărta, înaltă şi dreaptă, cu mersul ei sprinten, care nu trăda deloc vîrsta. Cînd n-am mai văzut-o, am intrat în odaia ce     îmi fusese destinată şi am răsucit comutatorul. Becul cu puţine lumini îşi împrăştia timid razele de sub anacronicul abajur confecţionat din mătase roşie, abia luminîrtd covorul şi nici pe acela în întregime. Ceva mai departe jucau penumbre. În schimb, spre peretele unde se găsea patul, era aproape întuneric. Între cele două ferestre se afla o consolă demodată, cu o oglindă deasupra, nu mai puţin demodată. Mai era în cameră un scrin cu nişte fotografii înrămate  pe el, dar, din cauza luminii puţine şi a miopiei   mele, nu distingeam dacă ele reprezintă chipuri de femei sau de bărbaţi. Patul, un pat tot demodat, cu tăblii din lemn de nuc, altădată lustruit, dar acum scorojit şi înnegrit era pregătit, de parcă stăpîna casei ar fi ştiut că aveam să vin să-i cer adăpost. Aşternutul impecabil de curat mirosea a levănţică. Cu un oftat de uşurare m-am aşezat pe marginea patului. Şi abia acum mi-am dat seama cu adevărat cît de trudit eram. M-am dezbrăcat în grabă, cu  ochii micşoraţi de somn şi m-am vîrît în aşternut.  Cu mîinile sub cap, aşa cum obişnuiesc, am închis ochii. Cred că eram pe punctul de a adormi cînd     am auzit uşa de la intrarea casei deschizîndu-se cu un scîrţîit. „La ora asta bătrîna primeşte vizite!” m-am   mirat. Dar în clipa următoare am auzit paşi în ogradă. Involuntar am sărit din pat şi m-am repezit la fe­reastră. Am apucat să văd pe gazda mea îndreptîn- du-se cu pasul ei deloc bătrînesc spre poartă, ur- mată de un cîine mare cum nu-mi mai fusese dat niciodată să văd. Deschise portiţa, şi în clipa urmă­toare dispăru în bezna nopţii de pe uliţă. „Unde s-o fi dus bătrîna la o oră atît de tîrzie,        şi mai ales pe o asemenea ploaie?” m-am întrebat, mărturisesc, vag neliniştit. Pe urmă, cînd m-am lungit din nou în aşternut, neliniştea mi se păru      de-a dreptul absurdă. Nu aveam absolut nici un motiv, şi în propriii mei ochi apăream într-o postură ridicolă. „În cel mai rău caz — mi-am zis — s-ar putea    ca bătrîna să nu fie în toate minţile”. Totuşi eram hotărît să nu adorm pînă cînd nu  avea să se reîntoarcă. De ce, nu ştiu. Îmi ziceam, din curiozitate. Voiam să ştiu dacă avea să întîrzie   mult. Mi-am aprins o ţigară şi am început să fu­mez cu destulă silă. Era doar ultima ţigară din cel de-al treilea pachet. Niciodată pînă atunci nu atin­sesem un asemenea record. Fumam şi încercam să mă gîndesc la bătrînă, mai precis la comportamentul ei ciudat. Dar nu izbuteam. Gîndurile veneau şi se duceau fără nici o legătură între ele... Sînt cîteodată distrat. Din cauza aceasta mi se întîmplă să mă găsesc uneori în situaţii de-a dreptul caraghioase sau de-a dreptul neplăcute. Şi iată că tot datorită distracţiei mele incorigibile mă găseam acum în satul acela, găzduit de o femeie bătrînă şi poate un pic nebună. Eram în tren. Mă gîndeam... nu-mi aduc aminte   la ce. Trenul s-a oprit într-o staţie. Şi nu ştiu cum  am fost convins că era staţia în care trebuia să mă dau jos. Mi-am luat pardesiul pe braţ şi am coborît. Am făcut aceasta fără să încetez o clipă de a mă gîndi la ceea ce acum nu izbutesc să-mi amintesc. Vagonul meu era ultimul. Am coborît şi am pornit-o agale spre staţie. Cînd am ajuns acolo, trenul abia   se mai zărea. Şi atunci mi-am dat seama de greşeală. Mi-am dat seama, fiindcă n-am recunoscut clădirea gării. „Ce gară e asta?” am întrebat pe un ceferist, murdar de ulei de sus pînă jos. S-a uitat la mine lung, măsurîndu-mă din cap   pînă în picioare. — „Sărăcuţi, măi tovarăşe!” mi-a răspuns, tre- cîndu-şi dintr-o mînă într-alta felinarul. „Acum ce naiba mă fac? m-am întrebat necăjit, după ce omul cu felinarul îşi văzu de treabă. La biroul de mişcare am aflat că primul tren cu care mi-aş fi putut continua călătoria urma să so­sească abia pe la orele trei dinspre ziuă. Impiegatul mă sfătui să dorm în sat, şi dimineaţa, nu cu acela,  ci cu următorul, care avea sosirea la orele zece,     să-mi continui călătoria. L-am ascultat. De la gară pînă în sat nu sînt mai mult de cinci kilometri.         I-am făcut aproape într-o oră. Se înnoptase şi pe uliţă nici ţipenie de om. Satul, al cărui nume era     tot Sărăcuţi se întindea de-a lungul şoselei. Era un sat mare, mai bine zis răsfirat, cu case nu prea arătoase, ca mai toate satele de prin părţile acelea. Numai locuinţele noi ale unor colectivişti prefigu-rau cum avea să arate el peste cîţiva ani. Cînd am ajuns, am mai mers pe uliţa principală încă un kilo­metru, pînă mi-a ieşit în cale omul care mă sfătuise să cer găzduire la casa de pe colină, casa învăţă­toarei. La toate acestea mă gîndeam fumînd ţigara şi aşteptînd reîntoarcerea gazdei mele. La acestea şi     la altele. De pildă, la călătorii din compartiment şi, în special, la cei doi studenţi care tunau şi fulgerau împotriva incompetenţei arbitrilor noştri de fotbal;   la puiul de căprioară domesticit de prietenul meu, pădurarul; la slăbiciunile scenariului ultimului film italian pe care-l văzusem şi la multe altele. Şi tot gîndindu-mă aşa, fără să-mi dau seama, am adormit, mai înainte ca noctambula mea gazdă să se fi întors.   În timp ce dormeam am auzit sau mi s-a părut că aud, urletul lui Pluto — semn că stăpîna lui reve-nise —, dar nu am izbutit să mă mai trezesc.   Dimineaţa, cînd m-am deşteptat şi cînd am deschis pleoapele, ochii mi s-au oprit mai întîi asupra celor două fotografii. A trebuit să treacă cîteva minute pînă să-mi dau seama că atît chipul surîzător din fotografia din dreapta, cît şi cel melancolic, gînditor al celei din stînga nu-mi erau necunoscute. „Păi ăştia sînt.... Ei da, ăsta e Vlaicu şi ăsta  Bucur. Nu încape nici o îndoială!” mi-am zis sărind din aşternut. Din doi paşi am fost lîngă scrin. Am luat amîn- două fotografiile în cîte o mînă să le privesc mai îndeaproape. „Ei sînt! Ei, fraţii Vişinoiu”. Vlaicu cel din fotografie nu se deosebea de cel   pe care îl cunoscusem. Surîdea. Surîsul trăda omul dintr-o anumită perioadă a vieţii sale: un pic zefle­mist, un pic egoist — sau poate chiar ceva mai mult — gata să se eschiveze de la greutăţi şi primejdii,  un pic superficial, mulţumindu-se doar cu aparenţa lucrurilor. Da, aşa fusese Vlaicu. Mai precis, aşa fu­sese pînă în ziua cînd avea să primească lovitura aceea teribilă care avea să-l schimbe profund. Iată-l şi pe Bucur, Bădia cum îi spunea Vlaicu, deşi era cu doi ani mai mic. Bădia Bucur era anti­podul lui Vlaicu. Lui Bucur îi plăcea să gîndeaseă   şi natura îl înzestrase cu o asemenea facultate.  Bucur nu era de fel laş, şi curajul avea să şi-l dove­dească într-o împrejurare care avea să-l coste viata. Dar, mai ales, spre deosebire de fratele său, Bucur avea convingeri. Nu se întîmplă des ca doi fraţi — mai ales cînd între ei diferenţa de vîrstă este de doi ani — să nimerească în aceeaşi companie, în acelaşi pluton, ba chiar în aceeaşi grupă. În ceea ce priveşte pe  fraţii Vlaicu şi Bucur Vişinoiu nu fusese deloc o întîmplare că au ajuns în aceeaşi subunitate, res-pectiv în compania a cineea, plutonul doi, grupa a treia. Faptul acesta s-a datorat intervenţiei lui  Vlaicu. Acestuia oamenii din pluton îi spuneau Vişinoiu I, lui Bucur Vişinoiu II, iar mie, deşi nu purtam acelaşi nume, mi-au zis Vişinoiu III. Mi-au spus aşa datorită unei oarecare asemănări fizice în­tîmplătoare. Şi mi-au zis aşa probabil fiindcă mai înainte de a se naşte porecla mă împrietenisem cu amîndoi fraţii. Acum, cînd descoperisem cele două fotografii, purtarea bătrînei mele gazde nu mai mi se părea chiar atît de ciudată. Ea era mama lor. A lui Vlaicu şi a lui Bucur. Faptul că, în ajun, ridicase lampa deasupra capului meu ca să mă vadă mai bine, iar apoi mă ospătase din belşug ca să aibă posibilitatea de a mă privi în voie nu mă mai intriga. Se datora, fără îndoială, aproximativei mele asemănări fizice cu cei doi fii ai săi. „Dacă ar şti bătrîna că i-am cunoscut, şi încă bine!” mi-am zis, depunînd înapoi pe scrin cele  două fotografii înrămate. În clipa aceea am auzit în odaia de alături paşi     şi şoapte. Am tuşit ca să dau de veste că nu mai dorm. — Te-ai trezit, domnule dragă? — Da, bună dimineaţa! — Bună dimineaţa! Cînd vei vrea să te speli,       să şti că ţi-am pregătit aici de spălat. — Mulţumesc! Cîteva minute mai tîrziu am trecut dincolo. Ime­diat lîngă uşă era lavoarul. Un lavoar de lemn. Un lighean de porţelan înflorat, pe jumătate plin cu    apă şi o cană pîntecoasă, tot de porţelan, mă aş­teptau. Pe un scaun, un prosop lung din borangic. Apa era rece şi nimic nu-mi face o mai mare plă-cere decît s-o simt aşa pe faţă. M-am dezbrăcat pînă la brîu şi m-am spălat ferindu-mă să fac lăcăraie     pe jos. Ceva mai tîrziu, cînd am intrat în sufragerie, bă­trîna nu era singură. Pe sofa, cu picioarele adunate sub ea, îmbrăcată într-o rochie neagră o femeie ca   la vreo patruzeci de ani împletea un ciorap. Bătrîna stătea pe un scăunel la celălalt capăt, lîngă uşa care da în bucătărie. — Bună dimineaţa! am spus trecînd pragul. — Bună dimineaţa! mi-a răspuns bătrîna, în- dreptîndu-se de spate şi lipindu-şi-l de perete. Cealaltă femeie cînd îmi auzi vocea încetă să    mai împletească. Se uită la mine, mai întîi cu un     fel de curiozitate sceptică. Pe urmă păli şi cu voce alterată de emoţie îmi răspunse la bineţe. — Ai dormit bine, domnule? se interesă bătrîna. — Minunat. Am dormit dus. Pe urmă, văzînd că mă tot uit la femeia care, de asemenea, nu-şi lua ochii de pe mine, îmi spuse: — Asta e noră-mea, Varvara. Aşează-te, domnule dragă, să iei ceva în gură. Tu, Varvară, adu-i de mîncare. Varvara coborî de pe divan, încălţă nişte papuci vechi şi, în drum spre bucătărie, trecu pe lîngă   mine, mlădioasă şi felină, fără să se grăbească. Nu era propriu-zis frumoasă. În schimb, nu ştiu cum,  dar parcă din întreaga ei făptură se degaja femini- tatea. Varvara era nora bătrînei. Dar oare a cui nevastă fusese? A lui Bucur sau a lui Vlaicu? Nu apucai    să-mi răspund că o auzii întrebîndu-mă de dincolo, din bucătărie: — Vrei cafea cu lapte, domnule sau cacao? — Lapte simplu... — Cum ţi-e voia, domnule! După cîteva clipe îmi puse dinainte o ulcică plină cu lapte, pîine şi, la fel ca în ajun, slănină. Am în­ceput să mănînc, urmărit de privirile celor două femei. — De unde eşti, domnule dragă? mă întrebă bătrîna. — Din Bucureşti. — Pleci cu trenul de zece? — Da, cu acela. Bătrîna oftă: — Departe mai e Bucureştiul!... — Nu-i chiar aşa departe. În trei ore.... — Departe-i. Dacă ar fi mai aproape poate că ai mai trece pe la mine. Şi fu atîta tristeţe în tonul cu care rosti aceste cuvinte, încît mă tălăzui mila. Înţelegeam de ce ar   fi fost bucuroasă să mă mai vadă. Semănăm doar   cu cei doi fii ai săi. „Oare să-i spun că i-am cunoscut? Să-i spun,      de ce nu!”. — Dumneavoastră vă numiţi Vişinoiu, nu-i aşa? am întrebat-o pe bătrînă. — Da, aşa mă numesc. Dar de unde ştii? Apoi   tot ea, imediat: Ce întrebare! Ţi-au spus, de bună seamă, oamenii din sat. — Nu mi-au spus oamenii. Am văzut fotografiile de pe scrin. Sînt fiii dumneavoastră, nu-i aşa? — Da! răspunse bătrîna cu mîndrie de mamă. — I-am cunoscut pe zonă, în Moldova. Toţi trei am făcut parte din acelaşi pluton. — Aşa!... I-ai cunoscut!... Şi deodată ochii bătrînei se umplură de lacrimi. Plîngea. Numai după atîta se cunoştea că plînge :  că-i curgeau lacrimile. Multe, mari, nefiresc de mari. Se scurgeau pe obraji încet şi, din cauza aceasta, nu păreau lacrimi adevărate, ci mai curînd de gli- cerină. Plînsul acesta mut era mai sfîşietor decît oricare alt fel de plîns. — Vorbeşte-mi, domnule dragă, despre Bucur! Vocea era aproape cea obişnuită. Şi cu toate aces­tea mi-am dat seama că suferinţa bătrînei era cum­plită şi de nealinat. — Vorbeşte mai bine despre Vlaicu! îmi ceru Varvara care, din clipa cînd auzise că i-am cunos- cut pe amîndoi fraţii atîta se foise pe divan, încît rochia strîmtă i se ridicase dezvelindu-i genunchii. — Tu să taci! se răsti la ea bătrîna. Să vorbească despre Bucur. Mai întîi despre el. Şi pe urmă şi despre Vlaicu. Despre băiatul meu Vlaicu. Nu era deloc o treabă uşoară ceea ce mi se cerea. Aveam ce povesti despre fiecare din ei, dar nu   ştiam cum să încep. Pe de altă parte, nu ştiam nici dacă ceea ce mie mi se părea interesant li s-ar fi părut la fel şi lor. Aveam sentimentul vag că nu  orice se aşteptau să audă de la mine, ci numai anu­mite lucruri. Şi, fiindcă trecuse cîtva timp, de cînd fusesem întrebat, deodată m-am trezit că spun: — Bucur, să ştiţi, a fost un om adevărat! Erau exact cuvintele pe care nu aş fi vrut să le rostesc, tocmai fiindcă mi se păreau de o banalitate exasperantă. Şi, copleşit de ridicolul în care eram convins că mă găsesc, deşi doream tare mult, alte cuvinte nu mi-au mai venit pe buze. — Dar Vlaicu? întrebă Varvara. Ce, el nu a fost un om adevărat? — Taci! Tu nu auzi să taci? Taci îţi spun! Ar trebui să-ţi fie ruşine! Lasă-l să vorbească de Bucur. Mai întîi de Bucur. Apoi către mine: Da, a fost un om adevărat. Asta o ştiam. Dar altceva ce-mi poţi spune despre el? L-ai cunoscut bine? — Am fost puţintel prieteni. Şi cu Vlaicu, soţul dumneavoastră, am adăugat, fiindcă observasem că Varvara tocmai se pregătea să-mi pună o astfel de întrebare. — Nu Vlaicu a fost bărbatul ei, ci Bucur, mă lă­muri bătrîna. „Atunci de ce se interesează de Vlaicu?” Dar întrebarea mi-am pus-o numai în gînd. Şi răspunsul tot în gînd mi l-am dat: „Dacă bătrîna a mustrat-o că se interesează de Vlaicu, probabil că între această Varvara şi cumna-tul ei au existat şi altfel de legături decît cele de rudenie. Altă explicaţie nu văd”. Cu toate acestea, femeia nu-mi deveni acum anti­patică. Îmi era, mai curînd, milă de ea. De ce, nea­părat milă, nu ştiu! Poate pentru că aveam presen­timentul că suferise mult. — ...Şi cînd l-au executat nu i-a fost prea greu? întrebă bătrîna. Nu s-a arătat slab? — Nu!... Dimpotrivă. În timp ce comandantul plutonului de execuţie urla comanda, Bucur a stri- gat din adîncul plămînilor: „Moarte fascismului!” — Şi l-au împuşcat ca pe un cîine!... Fără jude­cată... fără nimic, murmură bătrîna care, între timp, contenise să plîngă. — Chiar fără judecată, nu. L-au judecat la pre- tura diviziei. Dacă se întîmpla cu cîteva luni mai înainte, îl trimiteau la Curtea Marţială. — Unii spun că dacă l-ar fi judecat Curtea Mar­ţială, ăia nu l-ar fi condamnat la moarte. Oare ade­vărat să fie? întrebă bătrîna cu îndoială. — Da de unde! Pentru astfel de „crime” nu   exista atunci decît o singură pedeapsă: plutonul de execuţie. Numai într-un singur caz poate că ar fi scăpat cu viaţă. Doar dacă ar fi avut şansa să nu-i vină rîndul de a fi judecat pînă la evenimentele în- tîmplate la 23 August. Ştiţi, în perioada aceea, de­zertările, nesupunerile la încorporare se ţineau lanţ. Cauzele acestei avalanşe de acte de nesupunere erau multe. De pildă, mizeria din ce în ce mai accentuată a celor rămaşi acasă care, pe deasupra trebuiau să îndure şi samavolniciile sălbatice ale aparatului de represiune antonescian. Dar ceea ce îi făcea să urască şi mai mult războiul era faptul că ei îşi dădeau  seama că li se cerea să lupte împotriva propriilor   lor interese. Nemulţumirea şi revolta mocnită erau aşa de mari în rîndul unităţilor de pe zonă, încît    pînă şi unii comandanţi de unităţi erau nevoiţi să recunoască, în rapoartele lor secrete şi strict-secrete, că nu se mai putea conta pe armată. În faţa unei atari situaţii au fost luate, bine- înţeles, măsuri de „redisciplinare”, din cele mai severe. Pentru te miri ce vini, reale sau închipuite, ajungeai uşor la Curtea Marţială. Cei de acolo nu mai pridideau să judece pe toţi cei presupuşi vi­novaţi. Stăteau bieţii oameni închişi cu lunile pînă să le vină rîndul. Tocmai de aceea, Antonescu a împuternicit pe comandanţii de mari unităţi să  aplice pedeapsa cu moartea în cazurile grave, spre pildă în cazurile de dezertare de pe front, fără ca    cei vinovaţi să mai fie înaintaţi Curţilor Marţiale. Dacă Bucur ajungea la Curtea Marţială, ar fi avut şansa să scape cu viaţă doar în cazul cînd nu i-ar      fi venit rîndul să fie judecat înainte de evenimen­- tele întîmplate la 23 August. — Două luni!... Numai două luni şi ar fi scăpat   cu viaţă!... De data asta vorbise Varvara. Cuvintele îmi su­nară straniu. Cum să explic? Îmi sunară ca o con­statare exterioară, obiectivă, imparţială. Pronun-  ţase cuvintele rămînînd disponibilă sufleteşte. — Taci!... Ţi-am spus să taci... Să-l laşi să vor­bească... Ar trebui să-ţi fie ruşine... Ştii tu din         ce motiv, se răsti la ea bătrîna, fără ură. Tonul trădase doar o mare amărăciune. — Mamă! De ce vorbeşti aşa! Ştii bine că nu   este adevărat. Bătrîna, ca şi cînd s-ar fi rugat de ea, murmură: — Lasă-l să vorbească despre Bucur. Apoi către mine: Vezi dumneata, am avut doi băieţi. Pe amîn- doi i-am pierdut. Iată, au trecut atîţia ani, dar  durerea sufletului meu nu s-a alinat. Pe Bucur mi     l-au împuşcat. Vlaicu a murit şi el. Durerea asta    din urmă s-a mai astîmpărat cumva. Dar nu şi    aceea pricinuită de moartea lui Bucur. Mi l-au împuşcat. Mi l-au împuşcat ca pe un cîine. E ade­vărat că, înainte de a-l împuşca, i-au legat mîinile    la spate? — Da, i-au legat mîinile la spate. — Şi ochii? — Şi! El a cerut să nu-i acopere ochii, ca să-şi poată lua rămas bun cu privirea de la noi. — Şi cîinii, de ce nu i-au făcut pe plac? De   vreme ce urmau să-l împuşte, pentru ei nu era to-tuna dacă el avea să moară cu sau fără ochii legaţi? — Totuna, bineînţeles. Altcineva dacă ar fi co­mandat plutonul de execuţie aproape sigur că ar fi ţinut seama de ultima lui dorinţă. Locotenentul Marinoiu însă n-a vrut. — Şi de ce n-a vrut cîinele? — Fiindcă nu era un om. Era o fiară cu chip de om. Nu i-a fost de ajuns că avea să împuşte un nevinovat. Şi nu i-a fost de ajuns, fiindcă plăcerea lui era să chinuiască. În bestialitatea sa, socotind aceasta ca o metodă de supliciu, i-a refuzat lui  Bucur ultima dorinţă înainte de moarte: să nu i se lege ochii ca, înainte de a trece dincolo, în ne­-  fiinţă, să-şi poată lua rămas bun, cu privirea, de       la noi. — Ce fiară, Dumnezeule, ce fiară! se revoltă bătrîna frîngîndu-şi mîinile. — Da, fiară! Din păcate, deşi erau acolo, de     faţă, mulţi ofiţeri, nimeni n-a protestat, chiar dacă vreunul, în sinea sa, — şi sînt sigur că au fost şi dintr-aceştia — era revoltat de cruzimea locote­nentului. L-au lăsat să-şi facă mendrele, să se facă risipă de exces de zel, care, în fond, nu era altceva decît bestialitate. Şi fiindcă întîmplarea de atunci, retrăită prin amintire, mă tulburase, am tăcut. — Şi? Spune, domnule dragă, rogu-te, spune!     se frămîntă bătrîna pe scăunel continuînd să-şi  frîngă mîinile. — Ce să vă mai spun! Din cauza fiarei de lo­cotenent şi execuţia s-a desfăşurat altfel decît după tipic. Locotenentul n-a mai rostit comenzile cu glas tare, aşa cum ar fi fost normal. I-a instruit în pre­alabil pe cei din plutonul de execuţie ca atunci    cînd el avea să ridice batista deasupra capului, ei să ducă armele la ochi, iar atunci cînd avea s-o lase     în jos, să tragă. Totuşi, nu-mi pot explica defel cum, dar Bucur a ştiut exact cînd va muri. Cu o clipă    mai înainte ca locotenentul Marinoiu să lase ba- tista, a strigat, cît a putut de tare: „Moarte fas­cismului!”. Aşa a murit Bucur! am încheiat după o clipă, privind pe rînd la cele două femei. Chipul bă­trînei arăta ca o mască a durerii, deşi nu mai plîngea. În schimb, al Varvarei era de nerecunoscut. Nu-mi puteam da seama dacă cele relatate de mine o impresionaseră în vreun fel, deşi acela despre a  cărui moarte amintisem fusese soţul ei. „Ce ciudată fiinţă!” mi-am zis. Poate chiar mai ciudată decît bătrîna.     — Şi cîinelui, fiarei de locotenent, nu i s-a cerut după aceea să dea socoteală? — Nu, fiindcă n-a mai apucat să trăiască mult.    L-a împuşcat unul de-ai noştri. Îl cheamă Ciz-   maru. Trăieşte în Bucureşti. Acum vreo doi ani,  cînd l-am revăzut întîmplător, mi-a mărturisit adevărul. — Dacă ai să-l mai întîlneşti, să-i spui că-l bine- cuvîntează o mamă. M-am uitat la ceas. Repede mai trecuse timpul! Dacă voiam să nu pierd trenul trebuia să mă gră-besc. — Într-o oră trenul meu soseşte în gară. Şi pînă ajung acolo, pe jos... Ar trebui să mă grăbesc. Bătrîna se nelinişti. Se nelinişti şi Varvara.  Ultima poate chiar mai mult. — Să nu plecaţi încă! Cuvintele Varvarei n-au sunat ca o rugăminte,      ci mai curînd ca o poruncă. Înţelegeam: cum să pleci, de vreme ce încă nu ne-ai povestit nimic despre Vlaicu? — Domnule dragă — vorbi bătrîna — iată sîntem două femei care te rugăm să-ţi amîni plecarea. Să rămîi pînă mîine, pînă poimîine. Oare nu-ţi stă în putinţă, dragă domnule? Cuvintele sunară atît de rugător, încît mi-am  simţit sufletul inundat de un val de duioşie şi, aş zice, de dragoste. În clipa aceea, bătrîna nu era numai mama prietenilor mei Bucur şi Vlaicu, ci parcă şi propria mea mamă. Nu, n-o puteam refuza. Mai precis, nu-i puteam refuza mîngîierea de a sta de vorbă cu cineva care îi cunoscuse copiii. Apoi, dacă aproape mă hotărîsem să rămîn, o făceam nu numai pentru a-i face ei plăcere ci şi pentru alt motiv. Aveam vagă intuiţie că, rămînînd, voi afla poate lucruri mult mai interesante în legătură cu    cei doi fraţi decît ceea ce le-aş fi putut eu povesti despre Bucur şi Vlaicu. În definitiv, ce ştiam eu despre ei? Ştiam numai ceea ce mi se păruse că sînt în cele patru luni cît fuseserăm toţi trei pe zonă în Moldova. Şi mai    ştiam în ce împrejurare muriseră amîndoi. Atît.    Dar care fusese viaţa lor mai înainte de a ne fi întîlnit? Bucur nu-mi povestise niciodată nimic.       E drept, nu se ferise de mine şi îmi dăduse pri-    lejul să-i cunosc concepţiile. Dar mai mult de atît nimic. „Mama este învăţătoare. Tată n-am şi nici   nu mi-l amintesc. A murit pe cînd eram mic         într-un accident de vînătoare. Mai tîrziu, am auzit   că n-ar fi fost un stupid accident de vînătoare, ci unul aranjat. Adică, o crimă premeditată. Culmea, cică, asasinul ar fi fost chiar propriul său frate.     Dar eu n-am crezut niciodată, şi nici n-am între­-   bat-o pe mama. Ce rost avea să răscolesc asemenea murdării!”... Atîta aflasem de la el despre familia lui. Iar  despre sine însuşi, Bucur a evitat întotdeauna să vorbească. Cît priveşte pe Vlaicu... Cu Vlaicu, atunci cînd l-am cunoscut, pe frontul din Moldova, nu       se putea niciodată discuta serios. Pe atunci, îi pu- teai pretinde să-ţi cînte ceva din muzicuţă — şi       se pricepea aşa de bine s-o facă, încît nu-ţi venea    să crezi că o drăcie atît de mică e în stare să      scoată asemenea sunete — să-ţi spună o anecdotă, să-ţi dezvăluie ultimele întîmplări senzaţionale pe­trecute în regiment, brigadă ba chiar divizie, sau    să-ţi relateze una din multele lui aventuri senti­mentale, reale sau închipuite. La vremea aceea, cu Vlaicu nu se putea „discuta serios”, nu numai  fiindcă avea oroare de aşa ceva, ci, în primul rînd, fiindcă ţie nu-ţi trecea prin minte că ai putea      purta cu el asemenea discuţii. Dintr-un anumit   punct de vedere, Vlaicu era pentru noi toţi un fel    de tonic. Cu muzicuţa, glumele, anecdotele şi snoa­vele sale, cu buna sa dispoziţie care nu-l părăsea niciodată risipea tristeţile şi amărăciunile zilelor      şi nopţilor noastre de ostaşi din primăvara şi vara anului 1944. Dar nici despre viaţa lui, în afară de faptul că avusese nenumărate aventuri sentimentale — care nici măcar nu ştiam dacă toate sînt adevărate —, mare lucru nu izbutisem să aflu. Şi nici Vlaicu de  mai tîrziu nu fusese mai predispus la confesiuni.    De aceea, consimţind să-mi amîn plecarea, am fă- cut-o hotărît mai mult să întreb decît să aştept         să fiu întrebat. — Măicuţă, nu am nişte treburi atît de urgente care să facă imposibilă amînarea plecării, să zicem cu douăzeci şi patru de ore. I-am spus „măicuţă” atribuind cuvîntului nu un sens peiorativ, ci fiindcă de cînd mă rugase cu „domnule dragă” să mai rămîn începusem s-o simt puţin şi măicuţa mea.

CAPITOLUL I   Acum se numea Nicolae Stamate şi locuia în garsoniera „fratelui” său Petre Stamate, inginer, detaşat pentru câteva luni la un şantier din Ol­tenia, deschis de curând. Era într-o după-amiază cu cer ca un cearceaf murdar de ambulanţă şi cu străzile într-atâta de înnoroiate, încât refuzai pur şi simplu să crezi că sunt totuşi pavate. În ceea ce îl privea – cel puţin aşa credea el – nu avea motiv să fie mulţumit de sine. Cu toate că trecuseră zece zile, situaţia continua să rămână aceeaşi. Purtarea de fiecare zi a lui Lucian Fuiorescu părea a fi şi pe mai departe ireproşabilă. Să juri, nu alta, că în toată republica nu exista un cetăţean mai de treabă decât el. Dacă nu ar fi ştiut ceea ce ştia despre el, ar fi putut crede că, în realitate, avea de-a face cu un ins cumva original. Atât şi nimic mai mult. Cu toate acestea, în ciuda comportamentului său ireproşabil, Lucian Fuiorescu fusese şi continua să rămână în atenţia grupei operative în general, şi în special în atenţia lui. Lucian Fuiorescu lucra la serviciul administra­tiv al unei importante organizaţii comerciale. Da­torită meritelor sale era apreciat de către şefii săi şi simpatizat de ceilalţi salariaţi. Aptitudinile de care dădea dovadă – fapt pentru care lună de lună era evidenţiat la Gazeta de perete şi nici­odată uitat cu prilejul împărţirii primelor – pot fi astfel concretizate: disciplină în muncă, pre­gătire profesională şi, mai ales, o deosebită pri­cepere în a se descurca în împrejurări când alt­cineva sigur s-ar fi rătăcit printre arbitrarele şi capricioasele hăţişuri ale birocraţiei. Apreciat pentru aceste foarte de preţ calităţi, ori de câte ori era nevoie de obţinut vreo aprobare de la un for superior sau de descurcat vreo treabă încâlcită cu vreun furnizor care nu-şi respecta angajamentele, totdeauna era trimis Lucian Fuiorescu. Şi de fiecare dată, acesta izbutea să se achite prompt şi totdeauna în favoarea intereselor întreprinderii pe care o reprezenta. Aceasta nu numai spre satisfacţia şefului său ierar­hic, dar chiar a directorului general. — E dat naibii Fuiorescu ăsta! Era aceasta o laudă care, pe de o parte, îi mă­gulea orgoliul, iar pe de alta, îi asigura prima trimestrială. Ar fi greşit dacă s-ar crede că din cauză că era bine văzut de şefi şi niciodată uitat la primă co­legii săi îl invidiau. Dimpotrivă, îl simpatizau cu toţii, şi mai ales femeile, faţă de care se arăta nici că se putea mai curtenitor. Dar nu numai acesta era motivul pentru care mai ales colegele lui îl simpatizau. După opinia acestora – fără exage­rare unanimă – în ciuda celor cincizeci de ani ai săi, Lucian Fuiorescu era un bărbat bine şi infinit mai politicos decât toţi ceilalţi colegi luaţi la un loc. Căci, din păcate, ziceau ele, chiar cele mai tinere, bărbaţii „de azi” încă nu au descoperit că o femeie apreciază frumuseţea şi manierele aproape în egală măsură. Dacă nu din alte motive, măcar pentru acesta şi tot ar fi trebuit ca Lucian Fuiorescu – răsfă­ţatul tuturor funcţionarelor din direcţia generală – să fie invidiat de colegii săi. Cu toate acestea, nu era. Şi nu era fiindcă aceştia apreciau la el o altă calitate: modestia. La şedinţe şi în orice alte împrejurări, nimeni ca el nu se pricepea să scoată în evidenţă meritele celorlalţi, ignorându-le pe ale sale. Un alt motiv pentru, care izbutise să cu­muleze simpatiile era acela că la nevoie ştia să se arate săritor ca nimeni altul. De fiecare dată când unul dintre ei avea de descurcat vreo „problemă personală”, care necesita alergături şi intervenţii, prompt şi entuziast, Lucian Fuiorescu se oferea să dea „o mână de ajutor”. Fără îndoială, o oarecare portretizare se impune. Deşi trecut de cincizeci, nu arăta mai mult de pa­truzeci şi doi, patruzeci şi trei de ani. Era înalt, cu umerii largi şi puternici. Un cap de dolicocefal, cu părul blond, mai curând arămiu, uşor încărunţit pe la tâmple. Culoarea ochilor bătea un pic în albastru. Vocea groasă avea un timbru plăcut care te silea s-o asculţi, mai ales că el se pricepea să se exprime în­tr-un limbaj ales, dar nu pretenţios. Statura atle­tică, chipul său frumos, părul blond şi cu vălurele, hainele cu care era îmbrăcat, confecţionate nu din stofa cea mai bună – dimpotrivă, dintre cele mai ieftine – dar impecabil lucrate, îi dădeau un aer de distincţie care impunea mai ales „sexului slab”. (Se întâmplase de câteva ori, pe stradă, să observ cum femeile, chiar cele foarte tinere, se în­torceau să privească după el cu acea privire caracteristică lor, al cărei tâlc nu trebuia să fii cine ştie ce mare psiholog ca să-l înţelegi.) Costumele sale, în ciuda ieftinătăţii stofei, erau nu numai ireproşabil lucrate, dar şi foarte moderne. Dintr-un anumit punct de vedere, în ciuda vârstei, Lucian Fuiorescu era un avangardist. Dacă ar fi să dăm crezare colegilor săi, a fost, de pildă, pri­mul care a renunţat la manşetele de la pantaloni, după cum – folosind aceeaşi sursă de informaţie – Fuiorescu avea dreptul să revendice meritul de a fi primul care folosise cravate în tonuri în­chise. Şi fiindcă a venit vorba de cravate, trebuie să vă spun că avea o mulţime, toate foarte fru­moase. Dar Fuiorescu uimea nu numai cu crava­tele sale – variate şi fanteziste – dar şi cu butonii de manşetă. Să nu vă închipuiţi că erau cine ştie ce butoni de valoare. Erau ieftini, dar foarte moderni şi foarte frumoşi. Erau moderni încă mai înainte ca cei ce îi admirau să ştie lucrul acesta. Fiindcă, aidoma soarelui care nu luminează la fel la aceeaşi oră pe toate meridianele pământului, la fel nici o modă nu se impune simultan, pretutindenea. Colegii săi descopereau că butonii de manşetă ai colegului lor sunt moderni abia atunci când exem­plare asemănătoare apăreau în vitrinele magazinelor care vindeau astfel de obiecte. Pentru unii era motiv de mare mirare cum izbutea Fuiorescu să se informeze, anticipând moda, atât în ceea ce priveşte tăietura hainelor, cât şi în ceea ce priveşte desenele, culoarea cravatelor sau modelul butonilor de manşetă. Un obiect de podoabă care dezminţea însă preferinţa lui Lucian Fuiorescu pentru tot ceea ce este modern era inelul pe care îl purta în degetul cel mic al mâinii sale stingi. Un inel din aur roşcat, având ca piatră un matostat hexagonal. Fără nici un dubiu, un inel vechi, cu desăvârşire demodat, care – de vreme ce Lu­cian Fuiorescu nu renunţa la el – reprezenta un suvenir de familie. De fiecare dată când avea de întocmit vreo lu­crare, Fuiorescu sugea piatra inelului, a cărei culoare imita atât de bine pe aceea a sângelui. Glu­mind, unii dintre colegii lui îşi şopteau că piatra sângerie îl „inspira”, fiindcă referatele sale – şi în general toate lucrările întocmite de el – erau clare, concise şi foarte convingătoare.   În ciuda faptului că femeile îl răsfăţau, iar co­legii săi îl simpatizau, relaţiile dintre aceştia şi Lucian Fuiorescu încetau la poarta întreprinderii. Cu alte cuvinte, Lucian Fuiorescu nu avea nici prieteni şi nici prietene la locul de muncă. Omul acesta, care împrăştia în jurul său optimism, care se pricepea să întreţină o conversaţie agreabilă, pigmentată cu glume şi „bancuri”, care, pe scurt, făcea dovada unui om deosebit de sociabil, ducea o viaţă foarte singulară. Locuia într-o garsonieră, de pe strada Albastră. Nu era însurat. La serviciu se ştia – o recunoştea şi el atunci când era cazul – fusese căsătorit mai de mult cu o modistă ucisă în timpul războiului, cu prilejul primului bombardament al Capitalei. De atunci nu se mai recăsătorise. Acasă nu pri­mea femei. Avea totuşi o prietenă, pe care se ducea s-o viziteze de două ori pe săptămână. O femeie la patruzeci de ani, frumoasă, al cărei trup, în ciuda vârstei, îşi păstrase zvelteţea şi formele graţioase. Din când în când, erau văzuţi la teatru sau la vreun restaurant. Amândoi cam de aceeaşi înălţime, formau o pereche potrivită şi atunci când intrau într-un local erau urmăriţi cu simpatie sau numai admirativ de multe priviri. Prietena lui, Ana Andreescu, „era farmacistă şi celibatară convinsă, fiindcă până acum nu fusese niciodată că­sătorită, în schimb, prin viaţa ei trecuseră mulţi bărbaţi. De altfel, legătura cu Lucian Fuiorescu – ce dura numai de vreun an – nu era singura, în afară de acesta, o mai vizitau – şi relaţiile pă­reau a nu fi mai puţin intime – un ziarist foarte tânăr şi un inginer de asemenea mai tânăr decât ea. În orice caz, cu excepţia frivolităţii, altceva mai grav nu i se putea imputa Anei Andreescu. Cu alte cuvinte, nu exista nici un motiv de suspici­une. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe ceilalţi doi amanţi, ziaristul şi inginerul. După-amiezile când nu se ducea să-fi vadă prietena, Lucian Fuiorescu şi le petrecea într-un mod destul de original. Pleca la Băneasa să vizi­teze colţul zoologic. Nu trebuie înţeles că asta se întâmpla absolut în fiecare din după-amiezile sale libere. Dar în ultimele zece zile, în patru după-amiezi acolo s-a dus. La prânz, masa o lua la cantină. De acolo se întorcea acasă. Se odihnea o oră, două, apoi, cu autobuzul, se ducea la Băneasa. După ce plătea taxa de intrare, grăbea spre cuştile maimuţelor. Celelalte animale nu-l interesau. Nici leii, nici tigrii, nici giumbuşlucurile ursule­ţilor şi nici somnolenţa pithonului. Parcă în toată grădina nu ar fi existat decât maimuţele. Dacă în faţa cuştilor maimuţelor era multă lume – şi de obicei era – îşi făcea loc, dârz, cu coatele, până ajungea în primele rânduri, lângă grilaj. Odată ajuns, nu se mai dădea plecat de acolo, până aproape de închidere. Se amuza copios da grimasele, saltimbancăriile şi tumbele neastâmpăratelor maimuţe, de-a valma cu copiii. Nu se întâlnea cu nimeni, nu adresa nimănui un cuvânt. Abia dacă se îndupleca să răspundă la cine ştie ce întrebare naivă a vreunui ţânc. După câteva ore, dezlipindu-se cu părere de rău parcă din faţa cuştilor, pleca. Câteodată făcea haltă la restaurantul din apro­piere. Singur la masă, golea o sticlă de bere privind distrat lumea de la celelalte mese sau răsfoind vreun ziar. După aceea, pleca. Nu lua autobuzul decât după ce mergea câteva staţii pe jos. De cele mai multe ori cina în oraş, după care se reîntorcea acasă, totdeauna foarte devreme. Pe scurt, o existenţă singulară şi inofensivă. ...Şi cu toate acestea! Ei, dar a venit timpul ca cititorii să afle de ce organele de securitate îl suspicionau pe Lucian Fuiorescu.   Trecuseră exact unsprezece zile de când un in­divid, care nu putuse fi identificat, introdusese într-o „cutie oarbă de scrisori” un mesaj care nu conţinea decât următoarele cuvinte: Nu găsesc blacheul. Pune-ţi galoşul! Bineînţeles, „cutia poştală oarbă” fu pusă imediat sub observaţie. Trecură mai multe zile, însă fără ca cineva să pice în capcană. Cel căruia îi fusese adresat mesajul se lăsa aşteptat. Absenţa era in­terpretată diferit de cei doi prieteni. Căpitanul Bogdan era de părere că celălalt individ nu venea să ridice poşta fiindcă mirosise că „cutia poştală” era supravegheată, iar prietenul său susţinea că destinatarul nu se prezentase să ridice poşta de­oarece lipsea din oraş. Faptul că erau buni prieteni nu constituia , un motiv ca să fie amândoi, totdeauna, de aceeaşi părere. Dimpotrivă. Şi când se întâmpla aşa, îşi susţinea fiecare punctul său de vedere cu înver­şunare. Ulterior, când evenimentele dădeau drep­tate unuia dintre ei, cel victorios se adresa celui­lalt: — Îţi scoţi pălăria? — Mi-o scot! accepta acesta, fără nici un fel de părere de rău. Într-o zi, un individ se apropie de „cutia de scrisori”. Se opri în dreptul acesteia, o clipă păru gata să vâre mâna după scrisoare, dar în ultima clipă se răzgândi. Îşi continuă drumul nu însă fără a privi din când în când în urmă, spre a se con­vinge dacă nu cumva este urmărit. Deşi nu des­coperi nimic suspect, spre mai mare siguranţă, reveni în centrul oraşului, schimbând de mai multe ori tramvaiele şi autobuzele. Către orele cinci după-amiază, fu văzut intrând într-o cofetărie de pe Bulevardul Magheru. În local se afla multă lume. Mesele erau toate ocupate. Dar la câteva existau câte un loc sau două libere. Câteva clipe individul, care semăna cu un iepure şi pentru care motiv fu poreclit Iepurele, păru că nu se poate hotărî unde să se aşeze. Până la urmă, optă pentru masa din fundul localului, unde un bărbat foarte „distins” citea ziarul, absent cu desăvârşire la ceea ce se întâmpla în jurul său. Părea atât de ab­sorbit de lectură, încât atunci când Iepurele ceru voie să se aşeze la masa lui, acesta acceptă fără să-şi întrerupă lectura. Iepurele comandă o cafea şi după ce fata care servea i-o aduse, se puse să scrie nişte ilustrate, vreo patru la număr. Când termină, scoase din bu­zunar mai multe timbre şi începu să le lipească. Timbrele aveau valori mici, fiindcă pe fiecare ilus­trată lipi câte trei dintre ele. Dar în timp ce era ocupat cu această operaţie, la un moment dat, manevrând cu o dibăcie de scamator, împinse cu un­ghia degetului mic al mâinii sale drepte unul din timbre tocmai sub unul din ziarele de pe masă care aparţinea bărbatului distins, şi acum în aceeaşi măsură absorbit de lectură. Scurt timp după aceea, Iepurele chemă fata, plăti şi părăsi localul. Abia după vreo zece minute domnul distins, terminând lectura, se hotărî să plece şi el. Împă­turi tacticos ziarul şi îl puse pe masă deasupra celorlalte. Dar, ca şi când abia acum ar fi desco­perit o informaţie care îi scăpase, trase mai aproape teancul de ziare ca să poată citi. Şi în timp ce din nou păru absorbit de lectură, bâjbâi pe dedesubt cu degetele, căutând timbrul. Când îl găsi, îl strecură pe nesimţite în palmă şi din palmă într-unul din buzunăraşele vestei. Individul acesta nu era altcineva decât Lucian Fuiorescu.   Din păcate, sublocotenentul Picioruş, care până atunci nu-l pierduse o clipă din ochi pe Iepure, curând după ce acesta părăsi cofetăria, îi pierdu urma. Iepurele intră la I.S.E. şi oricât se strădui Picioruş să-i dea de urmă nu izbuti. Probabil că Iepurele se simţise urmărit şi spălase putina eclipsându-se prin cealaltă uşă. Sau poate, pur şi simplu, dintr-un exces de prudenţă, fără să ştie că e urmărit, căutase să-şi piardă urma. În orice caz acuma Picioruş nu mai avu nici o îndoială că Iepurele se dusese să ridice „corespondenţa” din „cutia oarbă de scrisori”, dar că se răzgândise în ultimul moment, probabil sub impulsul acelui in­stinct care, la indivizii obişnuiţi să trăiască în afara legii, funcţionează fără greş întocmai ca la fiare. Un om care foloseşte toate trucurile ca să nu ducă după sine o „coadă”, numai om cinstit nu putea fi. Nici a doua zi şi nici în zilele următoare grupă lor operativă nu izbuti să dea de urma Iepurelui. Acesta intrase parcă în pământ. La toate acestea se gândea maiorul Mănăilă stând în faţa ferestrei şi privind jos, în strada pustie la ora aceea. Doar spre colţul străzii o fe­tiţă juca, de una singură, şotron. Ceva mai în­coace, la câţiva paşi de bloc, o maşină neagră şi demodată aştepta. Maiorul reţinu, maşinal, nu­mărul: 8379. Căută cu privirea din nou fetiţa. Era blondă, bondoacă şi nu părea de fel că se plictiseşte. Oftă şi întoarse spatele ferestrei. Fetiţa ce juca şotron îi aminti de Ingrid, pe care n-o mai văzuse de o lună de zile. „Am să-i dau deseară telefon!” îşi spuse, luând de pe birou fotografia Ingridei. „Fetiţa tatei cea cuminte!” Şi cât timp privi fotografia, ochii lui trişti se luminară. Ceva mai târziu, ducându-se să-şi facă o cafea, îşi întâlni chipul în oglindă. Şi aşa cum se întâmpla ori de câte ori îşi vedea brusc chipul în oglindă, tresări. Fu mai curând o tresărire interi­oară. De ani de zile se întâmpla la fel. Era un fel de tic pe care îl căpătase cu ani în urmă, în ziua când el, Ducu, băiatul de cincisprezece ani, des­coperise în oglinda vitrinei magazinului „La Ba­lon” chipul unui băiat care semăna cu el dar care în nici un caz nu putea fi el însuşi. Şi nu putea fi el însuşi fiindcă băiatul din oglindă avea părul alb, iar al lui – ştia precis – era castaniu. Instinctiv, se oprise atunci să privească, să se dumirească. Şi abia după aceea a înţeles că băiatul cu părul alb era el însuşi. Şi a mai înţeles că albise de groază în clipa când descoperise că omul pe care credea că-l omorâse era tatăl său.[1] În noaptea când îi albise părul împlinise de curând cincisprezece ani. Acuma, cu toate că avea patruzeci şi doi, părul nu era mai alb decât cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Pe de altă parte, nu arăta nici mai bătrân decât vârsta pe care o avea, deşi poate că ar fi trebuit să arate fiindcă era înalt şi slab. Din acest ultim motiv, în jurul ochilor apăruseră riduri timpurii. Despre maiorul Radu Mănăilă[2] femeile spuneau că este un bărbat frumos, care însă intrigă. In­trigă – afirmau ele – din două motive. Întâi, din cauza unei voite, dar discrete inaccesibilităţi, iar în al doilea, din cauza tristeţii ochilor săi. Mai ales; acesta era un motiv ca unele dintre ele – acele, cu puternice şi poate nesatisfăcute pe deplin instincte materne – să-şi dorească a-l lua sub aripa lor ocro­titoare şi să-l copleşească, exasperant, cu o mie de atenţii mărunte ca pe un biet copil neajutorat. Fără să fie singura, şi în nici un caz esenţială, era şi aceasta o cauză pentru care Ducu apărea femeilor inaccesibil.   Ca de obicei, şi de data asta Ducu procedă la fel, întoarse spatele oglinzii. Pe urmă, după ce îşi pregăti cafeaua, începu să se gândească la Bog­dan. Tare mult îi plăcea să lucreze cu el. În primul rând, pentru că îl iubea ca pe un frate mai tânăr. În al doilea, fiindcă Bogdan era un colabo­rator preţios. Foarte inteligent, se pricepea să orânduiască faptele cele mai aparent disparate într-o succesiune logică atât de stringentă, încât te lăsa câteodată – cum spunea Ducu uneori – cu gura căscată. — Fiule – se dădea bătut Ducu – îmi scot pălăria. — Scoate-o, bătrâne, că şi eu am scos-o de atâtea ori. Firi mai deosebite nici că se putea să existe. Şi cu toate acestea îi lega o prietenie pe care munca în comun o cimentase. Ducu aprecia la Bogdan tocmai acele trăsături care lui îi lipseau. Spontaneitatea, optimismul contagios, însuşirea de a câştiga încrederea oamenilor din primele clipe, capacitatea de a se entuziasma chiar de lucrurile mărunte, umorul. Datorită firii sale, în primul rând, Bogdan arăta la treizeci de ani ca un tânăr de douăzeci şi cinci. Ducu, a cărui copilărie înţărcase la o vârstă când alţi băieţi din mahalaua Mascaralei încă mai înălţau zmeie şi se fugăreau prin port jucându-se „de-a hoţii şi vardiştii”, mai în glumă, mai în se­rios, îi spunea fiule. Şi se simţea tare mulţumit că „fiul” său făcea parte din grupa lui operativă şi că erau prieteni. „Cazul Fuiorescu” – deocamdată era doar un „caz” – începuse să-i intereseze pe amândoi în mod deosebit, deoarece, cu flerul lor – rezultat al unei experienţe de mai mulţi ani – întrevedeau că avea să se transforme într-o bătălie în­verşunată. Şi-au împărţit rolurile şi Ducu a de­venit Nicolae Stamate, fratele inginerului Petre Stamate, mutându-se totodată în garsoniera aces­tuia din urmă, vecină cu aceea ocupată de aparent inofensivul şi oarecum originalul Lucian Fuiorescu. Unui lucrător cu oarecare experienţă din cadrul securităţii statului dacă i se oferă prilejul să arunce o privire prin locuinţa unui spion, îşi poate face o imagine – aproximativ exactă – despre firea acestuia. Nu este de loc o figură de stil, dar un apartament poate fi pentru un securist ceva asemănător cu o fişă psihologică. Ceea ce i se cere este să ştie s-o citească. Altfel spus, şi mai exact, adică trebuie să fie un bun psiholog. Psihologia, nefiind o artă ci o ştiinţă, se poate învăţa. Iar dacă mai există, cât de cât, şi aptitudini, ea se poate în­văţa temeinic. Când Ducu a avut prilejul să viziteze garsoniera lui Lucian Fuiorescu, ceea ce l-a izbit de la început a fost ordinea perfectă ce domnea pretutindeni, din vestibul şi până în camera de baie. Pe birou, de pildă, sau pe policioara de deasupra chiuvetei, obiectele erau aranjate într-o perfectă aliniere şi după mărime, ca soldaţii după înălţime. (Ulterior, cu alte prilejuri, avea să constate că ele se găseau totdeauna absolut în acelaşi loc;) Atunci când ai de-a face cu un individ ordonat până la pedanterie, desigur este o naivitate să speri că, datorită neglijenţei acestuia, vei desco­peri vreo dovadă a vinovăţiei lui. Asta nu în­seamnă că trebuie renunţat la cercetări. Nici Ducu nu renunţă să investigheze. O făcu atent, cu meticulozitatea care îl caracteriza, dar fără vreun rezultat. O clipă sperase – în definitiv speranţa e ceva subiectiv şi nu prea are legătură cu convingerea raţională – că va găsi dacă nu o instalaţie completă pentru developat microfilmele, măcar o sticluţă cu soluţie necesară, hârtie foto­grafică sau altceva. Căci, fără îndoială, timbrul pe care Iepurele i-l strecurase sub ziar în cofetărie nu fusese decât o microfotografie. Dar speranţa lui – aşa cum am mai spus-o – se dovedi efemeră. Negăsind însă nimic din ceea ce este necesar pentru a developa un film – dacă ar fi existat Ducu sigur că ar fi găsit, fiindcă se pricepea să caute – nu-i rămânea decât să tragă concluzia că nu lui Fuiorescu îi fusese adresat timbrul – microfotografia – ci altcuiva, el, Fu­iorescu, având doar sarcina de a transmite mai de­parte mesajul.   Trecuseră zece zile de când Ducu devenise Nicolae Stamate, şi Lucian Fuiorescu continua să se comporte în aşa fel, încât ei să nu poată înainta măcar cu un singur pas. La slujbă era cel de tot­deauna, acasă nu venea nimeni să-l caute şi, la rândul său, nu vizita pe nimeni. Făcea excepţie cu prietena sa – farmacista – pe la care trecea din când în când. „Joacă tare, ticălosul!” îşi spuse Ducu ridicându-se ca să-şi pregătească altă cafea. Trebuie să avem răbdare. Răbdare!... Răbdarea e una din calităţile de bază ale unui lucrător de securitate. Răbdare avea Ducu destulă. „Asta dovedeşte cât de periculos este.” Şi tocmai când ajunse la o asemenea concluzie, telefonul a început să sune. O dată... de două ori... de trei ori, de mai multe ori. Faptul că suna nu era un motiv suficient să se grăbească a ridica re­ceptorul. Ştia sigur că nu-l caută nici „şeful”, nici Bogdan şi nici altcineva din grupa operativă. Dacă l-ar fi căutat vreunul dintre ei, telefonul ar fi sunat altfel, conform unui cod ştiut numai de ei. Când telefonul începea să sune, de cele mai multe ori nu ridica receptorul. Ştia – se convin­sese în primele două zile – că la capătul celălalt al firului era o prietenă sau o cunoştinţă, a „fra­telui” său, inginerul Petre Stamate. Inginerul acesta avea atâtea prietene şi atâtea cunoştinţe, încât Ducu răguşise explicând fiecăreia că „fratele” său fusese detaşat pentru câteva luni la un şantier din Oltenia. Câteodată, atunci când se plictisea sau pur şi simplu ca să se convingă, răspundea la te­lefon. Din acest ultim motiv ridică şi acum recep­torul. — Casa inginerului Petre Stamate? auzi întrebând o voce de bărbat. — Da, casa inginerului Petre Stamate. Numai că dânsul e plecat, detaşat pentru mai multe luni în provincie, repetă Ducu ceea ce numea el „poezia”.    — Dumneavoastră cine sunteţi? — Fratele lui. Ducu auzi în receptor un hohot batjocoritor de râs. — Sunteţi, într-adevăr, fratele inginerului? — Vă arde de glume, domnule? Dacă vă arde de glume închid imediat. Aveţi cumva de făcut o comunicare pentru fratele meu? — Nu, nu închideţi! Ascultaţi! Ştiu precis că nu sunteţi fratele inginerului Petre Stamate. Dar asta este altă mâncare de peşte, mult mai puţin gustoasă decât aceea pe care sunt gata să v-o ofer eu. Luaţi seama! Peste un minut – poate ceva mai mult – o doamnă va coborî pe scări. O doamnă blondă, trecută de prima tinereţe. Doamna aceasta va avea în mână un geamantănaş de culoare neagră. Ei bine, sunt în măsură să vă informez că, pe dumneavoastră, conţinutul geamantănaşului vă interesează în mod deosebit. Sper că nu veţi lăsa să vă scape o asemenea ocazie, fără exagerare extraordinară. Mult succes, domnule securist. Şi îi închise telefonul. Nu o dată Ducu se găsise în împrejurări neobiş­nuite când salvarea propriei sale vieţi sau reuşita unei acţiuni depinsese de o hotărâre luată pe mo­ment. Cu toate acestea, niciodată nu i se păruse atât de greu să ia o hotărâre ca în clipa când necunoscutul de la celălalt capăt al firului întrerupse convorbirea. Fulgerător, un noian de gânduri îl in­vadară. Iată, exista cineva care cunoştea adevărata sa identitate. Mai mult decât atât, era cineva care – dacă nu se lăudase – cunoştea şi motivul pen­tru care luase ipostaza lui Nicolae Stamate. Asta era grav. Dacă necunoscutul acela era un duşman, toată acţiunea însemna că e compromisă. Pe urmă povestea cu doamna cea blondă care dintr-un mo­ment într-altul trebuia să coboare pe scări. Dar oare avea într-adevăr să coboare? Nu cumva era o cursă? Nu cumva acela care îi telefonase în­cerca să-l determine să se deconspire singur? Nu cumva cel care îi telefonase era chiar Lucian Fuio­rescu? „Probabil că e o cursă!” îşi spuse privind, în panică mereu crescândă, secundarul ceasornicului care se grăbea, se grăbea... Dar mai vertiginos galopau gândurile. Dacă to­tuşi era adevărat? Dacă informatorul, din motive pe care nu le cunoştea şi, deocamdată cel puţin, nici nu le putea bănui, îi vânduse un „pont”? Dacă în geamantănaşul acelei doamne exista tocmai ceea ce le lipsea ca să poată fi demascat Lucian Fuiorescu? Nu afirmase informatorul că ştia de ce îm­prumutase o identitate străină? Ce, nu se mai văzuseră cazuri de „vânzare” din motive de răz­bunare? Ducu nu se afla la prima lui misiune şi ştia din experienţa de până acum că în materie de activitate subversivă totul este posibil. „Cu toate acestea...” Cu toate acestea, misiunea lui era clară. Ca s-o poată duce până Ia capăt, înainte de toate trebuia să nu se deconspire. Asupra acestui lucru îi atrăsese atenţia şi şeful său. Neputând rezista tentaţiei, deschise uşurel uşa şi ascultă. Auzi paşi... Cineva cobora... Toc-tocul ce se auzea nu lăsa nici o îndoială că pe scări cobora o femeie. În clipa următoare o şi văzu şi o recunoscu. Era persoana indicată de către ano­nimul informator. O femeie plinuţă, blondă, tre­cută de prima tinereţe, dar încă frumoasă. Era la vârsta când o femeie izbuteşte să mai tenteze doar băieţii foarte tineri... Dar parcă nu-i era cu desăvârşire necunoscută. Parcă o mai văzuse cândva. Dar acum nu avea timp să-şi amintească dacă o cunoscuse şi cine anume era. Acuma trebuia să se hotărască. Informaţia fusese deci exactă. Doam­na blondă ţinea în mână un geamantănaş din piele de culoare neagră. Un singur amănunt in­formatorul uitase să i-l comunice la telefon: că doamna blondă va avea în gură un ţigaret de chihlimbar. Şi nu unul subţirel şi delicat – ca pentru o doamnă – ci coşcogeamite ţigaretul, gros şi lung. Ca să ajungă în dreptul uşii dinapoia căreia se afla el ascuns, doamna blondă mai trebuia să co­boare şase trepte. Deci în şase secunde trebuia să se hotărască. „De unde naiba o cunosc?” îşi spuse, hotărât să acţioneze. Atunci când avea să coboare şi ultima treaptă, îi va ieşi în întâmpinare şi-i va spune: — Vă cer iertare, doamnă, că vă... acostez, dar n-am încotro. Trebuie neapărat să vă aduc la cu­noştinţă ceva care are să vă intereseze în gradul cel mai înalt, întrucât se referă la persoana dum­neavoastră. Vreţi să intraţi numai pentru câteva minute? E în interesul dumneavoastră, doamnă. Iat-o coborând şi ultima treaptă. Gata, trebuia să se hotărască. Trebuia să afle ce conţine geamantănaşul de piele. Dar tocmai când fu pe punctul de a deschide uşa, dintr-o dată ştiu cine este femeia blondă. „Cum de n-am recunoscut-o imediat pe tanti Aspasia!” îşi spuse cu ciudă. Acum chiar că ar fi fost o prostie să se desco­pere. Dacă îl recunoştea? Desigur, era puţin pro­babil. Totuşi, de ce să rişte? Tanti Aspasia trecu prin faţa apartamentului dinapoia uşii căruia pândea Ducu. O auzi coborând scările spre parter. Aşteptă puţin, după aceea des­chise uşa, hotărât s-o urmărească. Începu să co­boare treptele. Când ajunse în holul blocului, tanti Aspasia se afla acum în stradă. Ieşi după ea, dar abia mai apucă s-o vadă urcându-se în limuzina neagră. Limuzina,cu numărul 8379, pe care o zărise de la fereastră, limuzina în preajma căreia se ju­case fetiţa ce avea vârsta Ingridei. Şi o clipă mai târziu, maşina dispăru după col­ţul străzii.   [1] Despre această întâmplare ca şi despre altele, privind unele dintre personajele acestei cărţi – tanti Aspasia, nea Şuncărică sau Catina – cititorii sunt în cunoştinţă de cauză din romanul „Fiul lui Monte Cristo”. [2] De acum încolo ori de câte ori va fi vorba de maiorul Radu Mănăilă autorul îi va spune simplu: Ducu, nume sub care acest personaj este cunoscut cititorilor din cartea amintită în nota anterioară.

I     … Şi totuşi spionul a trecut     Era a doua noapte de când pichetele fuseseră alarmate, a doua noapte de când trăia un sentiment ciudat de nelinişte, dar şi de puţină teamă: că s-ar putea să aibă ghinion, iar infractorul, în ciuda măsurilor sporite de pază pe care le luase, să treacă totuşi prin raionul de pază al pichetului pe care îl comanda. Da, numai în caz de mare ghinion s-ar putea întâmpla aşa ceva, şi astfel, să se facă de ruşine, tocmai acum când se împlineau zece ani de când comanda acelaşi pichet, cam „afurisit” pichet, fiindcă era cel mai izolat şi fiindcă natura parcă dinadins statornicise tocmai aici patria vânturilor,a tuturor vânturilor: şi ale celor bune, vara, şi ale celor rele, rele ca dulăii sălbăticiţi, iarna. Cu alte cuvinte, locul unde vântul nu se astâmpăra în niciun anotimp al anului. Sau, dacă, vreodată, se întâmpla şi asemenea minune – doar pentru câteva minute – şi era noapte, grănicerii lui, oricât de trudiţi erau, se trezeau din somn din cauza liniştii ce se înstăpânea brusc, linişte nefirească, de parcă până şi clădirea pichetului, căpătând dintr-o dată viaţă omenească, viaţă gră- nicerească, se concentra la rândul ei, ascuţindu-şi auzul, să surprindă paşii vreunui infractor ce se apropiase pe nesimţite, cu intenţia de a trece fraudulos frontiera. Trecuse de miezul nopţii. La pichet nu mai rămăseseră, în afară de el, comandantul, decât oamenii ce urmau a pleca, la ore diferite, în misiune. Acum dormeau cu toţii, trudiţi, nu atât din cauza oboselii, ci a aşteptării, care se prelungise atâta: două nopţi consecutive!… Încordarea neliniştită îl istovise nu mai puţin şi pe el şi, în mod normal, acum ar fi trebuit să-şi fi acordat câteva ore de somn. Dar nu izbutea să doarmă, pe de o parte din cauza încordării, pe de alta din cauza cafelei pe care o băuse şi pe care i-o trimisese în termos Ioana, nevastă-sa, după ce o anunţase la telefon că nici de data aceasta nu va dormi acasă, ci la pichet. Afară, noaptea era întunecoasă. Ieşise luna, dar o învăluiseră norii care, probabil, curând aveau să se călătorească mai departe, fiindcă vântul prea bătea cu putere, chiuind în horn, asemenea Crivăţului iarna, deşi era doar o noapte de august, călduroasă, aproape ca o noapte din luna lui Cuptor. Era călduroasă noaptea, totuşi căpitanul Codru închisese fereastra, să nu mai audă vântul – de fapt continua să-l audă – care îl enerva şi-l neliniştea. Categoric, era o noapte ticăloasă, oarbă şi zgomotoasă din cauza vântului, o noapte tare mult râvnită de cei care intenţionează să treacă fraudulos frontiera. „Mai ales dacă începe să plouă, ce mai: o noapte ideală pentru infractori!” îşi spuse căpitanul oftând. Telefonul sună. Ridică receptorul. — „Porumbiţa”? — Da, „Porumbiţa”. Căpitanul Codru la aparat. Cu cine vorbesc? — Colonel Ionaşcu. Sunt la „Curcubeul”. Ce se mai aude pe la tine? — Linişte, tovarăşe colonel. — Dacă se întâmplă ceva, sună-mă aici. Căpitanul Codru depuse, încet, receptorul în furcă, de parcă i-ar fi fost frică să nu se spargă. Convorbirea avu darul să-i sporească îngrijorarea. Colonelul Ionaşcu era locţiitorul comandantului Marii Unităţi şi dacă se deplasase până la un pichet, noaptea, – pichetul comandat de căpitanul Drumaru – aceasta confirma ceea ce bănuise cu mult mai înainte: că era vorba de un caz ieşit cu totul din comun. În anii de când se afla pe frontieră, în calitate de comandant, nu pentru prima dată pichetul său era în alarmă. Dar pentru prima dată se întâmpla să fie alertate absolut toate pichetele. Aceasta îi întărea convingerea că infractorul, respectiv spionul despre care fusese informat că va încerca să treacă eventual prin raionul său, era unul dintre cei mai periculoşi. Constatarea aceasta îl emoţiona în şi mai mare măsură. Îl emoţiona, fiindcă pichetul care va avea şansa să prindă pe spion sigur va fi felicitat şi, probabil, decorat, dar îl şi îngrijora, fiindcă în cazul în care, în ciuda măsurilor de pază sporite, spionul izbutea să treacă dincolo, consecinţele puteau fi dintre cele mai grave. Căpitanul Codru avea încredere în calităţile morale ale grănicerilor săi. Încrederea aceasta nu se baza doar pe convingeri subiective, ci era rezultatul unor succese repurtate, recunoscute ca atare şi de către superiorii săi – motiv pentru care era apreciat ca cel mai bun comandant de pichet. Da, avea oameni tot unul şi unul, se putea bizui pe ei că nu-l vor face de ruşine, totuşi îngrijorat era. Şi cum să nu fie, de vreme ce de data asta nu era vorba de prinderea unui infractor oarecare, ci de un spion extrem de periculos. Raionul de pază al pichetului pe care îl comanda nu se afla pe „drumul” obişnuit al acelora care încearcă să treacă fraudulos frontiera, deşi terenul era, în general, deluros. Dar, în ciuda reliefului accidentat, deci tentant pentru infractori, aceştia îl ocoleau, pe de o parte, fiindcă se zvonise că era greu de trecut, din cauza vigilenţei grănicerilor, iar pe de alta, fiindcă, tocmai datorită terenului, cam sălbatic şi nu prea ospitalier, prezenţa unui străin trezea imediat suspiciunile localnicilor, care se grăbeau să anunţe pichetul. Cunoscând toate acestea, în mod normal, căpitanul Codru n-ar fi trebuit să fie neliniştit. Dar, fiindcă nu era vorba de un infractor oarecare, nu izbutea să se păstreze calm. Ajungând la această concluzie, căpitanul Codru îşi aprinse o ţigară. Trăgând cu sete din ea, se întrebă, de ce un spion, experimentat şi periculos, alesese, ca să fugă din ţară, o cale atât de anacronică: trecerea frauduloasă a frontierei? Pe de altă parte, dacă spionul era cunoscut de către contraspionaj, de ce nu fusese arestat înainte de a ajunge în zona de frontieră? „Ceva nu-mi este clar în toată tevatura asta, îşi mărturisi vorbind aproape tare. Pe urmă se gândi la telefonul pe care îl primise de la colonelul Ionaşcu. De ce îl sunase tocmai pe el? Dar oare numai pe el îl sunase? Chemă la telefon pichetul „Cio-cârlia”. Nu, „Ciocârlia” nu fusese deranjată de Ionaşcu. Asta ce putea să însemne? Nimic altceva decât că Ionaşcu era informat că spionul va încerca să treacă prin raionul de pază al pichetului pe care îl comanda el, Codru. „Să încerce dacă îi dă mâna!” îşi vorbi din nou tare. În general, căpitanul Codru nu era superstiţios. Îi era însă frică de ghinion. Mai precis, îi era frică de întâmplare. Întâmplarea jucase în viaţa sa, în câteva rânduri, un rol nefast, şi din cauza aceasta prinsese frică de ea. Proverbul „nu aduce anul ce aduce ceasul” şi-l explica tot prin rolul pe care îl poate juca întâmplarea în viaţa unui om. Era o teamă iraţională, recunoştea, dar nu şi-o putea învinge. Şi nu şi-o putea învinge mai ales acum, când aştepta. E drept, oamenii aflaţi în serviciul de pază în ceasul acela de noapte erau tot unul şi unul: e drept, fuseseră avertizaţi; e drept, cu toţii erau dornici să-l aresteze pe spion; totuşi, întâmplarea este de obicei atât de stupidă! Şi apoi, era noapte, norii ascunseseră luna, vântul sufla dintr-o direcţie neprielnică – dinspre vecini spre interior – iar acela care intenţiona să treacă – spionul – era un individ neobişnuit de periculos… Bine, dar şi el luase măsuri speciale. Datorită acestor măsuri, paza în raionul pichetului era în mod excepţional asigurată. Nu, în niciun caz nu avea motiv să fie îngrijorat. Totuşi, întâmplarea, afurisita întâmplare… Şi, o clipă, i se năzări că aude pocnetul unui pistol de semnalizare. Imediat însă îşi dădu seama că se înşelase. Nu se auzea decât vântul, care vuia, ca în plină iarnă. „Dar mai potoleşte-te odată, blestematule!” Şi, cuprins de o furie iraţională, izbi cu pumnul în masa de brad, care îi servea drept birou. Se ruşină imediat şi, oftând, se lungi pe patul de campanie. Vântul se înteţi brusc şi căpitanul Codru, tot ascultându-l, la un moment dat avu senzaţia că trainica clădire a pichetului este ridicată în aer şi că, purtată pe sus, asemenea unui balon, pluteşte spre întinsul ţării vecine. Era foarte plăcută călătoria într-un asemenea vehicul, mai plăcută decât cu avionul, fiindcă nu auzea zgomotul motoarelor, nu auzea decât vântul care fluiera ca o reptilă uriaşă. Da, era plăcut, deocamdată era plăcut, dar nu avea să mai fie aşa în momentul în care ciudatul vehicul – pichetul – va ateriza în ţara vecină, şi grănicerii îl vor aresta, învinuindu-l de trecere frauduloasă a frontierei. Sări în picioare. O clipă-două îl furase, de bună seamă, somnul. Acum, treaz, se bucura că pichetul se afla pe locul său. Era o bucurie puţintel cam ridicolă, dar nu se prea sinchisi, în aşa măsură se speriase în vis. Telefonul sună din nou. — Nimic, Codrule? — Nimic, tovarăşe colonel. — Bine!...Noroc! Aşteptarea creştea în el, ca nisipul într-o clepsidră. Poate că, totuşi, spionul nu va încerca să treacă tocmai pe la el. Se îndreptă spre uşă, hotărât. Voia să privească macheta cu relieful raionului subunităţii sale, spre a încerca să ghicească locul pe unde eventual ar putea să treacă spionul, dar, când ajunse la uşă, renunţă. Cunoştea pe dinafară raionul. Chiar fără să închidă ochii, îl vedea, într-o privire panoramică, aşa cum i se întâmplase să vadă, şi casa, şi pe ai lui atunci când l-a furat Dunărea, şi când numai puţin a lipsit să se înece. Îl trăgea curentul la adânc, el ţinea ochii deschişi, fără să-l usture, şi vedea, acolo, în apă: casa, ograda, fântâna cu jghiabul din care tocmai se adăpa mânzul lor Roibuleţ. Înghiţea mereu apă, ştia că are să moară, dar nu se zbătea – nu-i venea în minte – fiindcă nu înceta să se mire cum de era posibil să vadă sub apă, într-o singură imagine panoramică, şi casa, şi fântâna, şi mânzul, şi pe ai lui, şi pe domnul Tase, brutarul, şi uliţa mare a satului pe care tocmai trecea, şchiopătând, nenea Gurău, vătăşelul. Da, pe toate le vedea, dintr-o dată şi, privindu-le, cu uimire şi duioşie, simţea, cum îi dau lacrimile de părere de rău: că le vedea pentru ultima oară, fiindcă acuşi-acuşi se va îneca. (Nu se înecase. Cineva îl salvase, un pescar, parcă moş Dimofte.) Întocmai, ca atunci, vedea acum, parcă aievea, raionul de pază al pichetului. Nu, infractorul nu va putea trece, Toate căile de acces spre fâşia arată fuseseră blocate prin posturi de observare, abil mascate. Prin oricare din aceste căi ar încerca, sigur că avea să fie prins. Iar prin alte locuri, mai puţin accesibile, spionul putea trece numai dacă era de prin partea locului şi cunoştea văile şi viroagele, cu alte cuvinte, contorsionata configuraţie a terenului. O asemenea ipoteză era însă exclusă. Dar cine îi putea garanta că spionul nu se afla de mai multe zile în zona de frontieră şi că nu trecuse dinadins până acum, ca să studieze în prealabil terenul şi să se familiarizeze cu itinerarele patrulelor grănicereşti? Imposibil!… Da, era imposibil ca spionul să se afle în raionul de pază al pichetului fără ca oamenii săi să nu-l fi dibuit până acum. Dar, chiar dacă, prin absurd, aşa stăteau lucrurile, spionul tot n-a putut să-şi dea seama cum anume era organizată paza raionului. Zilnic schimbase itinerarele patrulelor, locurile de pază ale posturilor fixe. „Nu trebuie să-mi fac griji, îşi spuse. Am luat toate măsurile posibile ca să închid direcţiile ce ar putea favoriza deplasarea infractorului spre fâşie. Dacă va încerca pe la mine, sigur că îl vom prinde. Nu va scăpa el lui Detunatu!”   Detunatu! Cel mai dibaci, dar şi cel mai norocos dintre grănicerii pe care îi avea în subordine. Pe cei mai mulţi infractori Detunatu îi prinsese. Ce mai buldog şi De- tunatu ăsta! Îşi aminti ce impresie proastă îi făcuse Detunatu atunci când i-l trimisese compania. Un păsărilă molâu şi cam adormit. Privirea inexpresivă a unor ochi de culoare, poate, gri; un nas enorm; bărbie proeminentă; buze subţiri, care păreau şi mai subţiri din cauza bărbiei, ca de vrăjitoare; gât lung, ridicol de lung, parcă de caricatură; picioare încălţate cu bocanci, probabil cel mai mare număr aflat în magazia de efecte a regimentului. Impresia aceasta şi-o făcuse despre Detunatu în ziua în care îi fusese trimis la pichet. Dar impresia defavorabilă a fost, întrucâtva, atenuată când l-a auzit vorbind. Avea o voce caldă, plăcută, baritonală. Ascultându-l, îşi spusese că Detunatu avea o voce foarte potrivită de crainic la radio. Poate că de aceea primele cuvinte pe care i le-a adresat au fost acestea: — Câte clase ai, Detunatu? — Opt, tovarăşe căpitan. — Admiterea de ce n-ai dat-o? — Am dat-o, dar m-au picat. — Se mai întâmplă. — N-a fost nicio întâmplare, tovarăşe căpitan. N-am fost pregătit mai de loc. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi vâră în traistă, spune proverbul. Eu m-am prezentat cu traista goală, sperând că cei din Comisie îmi vor face hatârul să mi-o umple. M-am înşelat. Sinceritatea ostaşului îi merse la inimă şi făcu eforturi să se elibereze de impresia neplăcută pe care i-o stre- curase în suflet fizicul deloc agreabil al lui Detunatu. În zilele următoare, Detunatu deveni „bobocul cu probleme”. De fapt, o singură problemă, şi nu prea importantă, dacă ţinea seama că se întâmplase ca şi alţi „boboci” să fie frământaţi de ea. A luat cunoştinţă de „problema lui Detunatu” în ziua în care acesta, pentru prima dată a trebuit să plece singur în serviciu: — Îmi permiteţi să raportez, tovarăşe căpitan: Îmi este frică să plec singur în misiune. — Dar celorlalţi cum de nu li-e frică, Detunatu? — Brava lor! Mie însă mi-e frică. Ziua, mă duc şi până la capătul pământului; dar acum, noaptea, zău, tovarăşe căpitan, că mi-e tare, tare frică. — Dacă am înţeles bine, ţi-e frică de întuneric. Precum copiilor, Detunatu. Felicitările mele. Aşa grănicer, mai zic şi eu! îl ironiză, neputându-şi inhiba iritarea. Pe urmă, regretând, cu bunăvoinţă: Să ştii, am mai avut asemenea cazuri. Până la urmă, băieţii s-au obişnuit cu serviciul de noapte. Sunt sigur că şi tu te vei obişnui. — Acelora nu li s-a întâmplat ceea ce mi s-a întâmplat mie. — Şi, mă rog, ţie ce ţi s-a întâmplat? — Am să vă spun eu. Altă dată. Dacă aud ei… Şi nu mai continuă, stânjenit. — Înţeleg! Ceva personal… — Nu de asta, tovarăşe căpitan. Dar dacă vă spun acum, s-ar putea să li se facă şi lor frică. Şi arăta către grănicerii care se aflau de faţă. — Bine!… Atunci ai să-mi povesteşti altă dată. La noapte, însă, să ştii, mergem împreună în misiune. Au plecat noaptea. L-a lăsat pe Detunatu să meargă înainte, urmându-l de la distanţă, de la o distanţă care, puţin câte puţin, s-a mărit, încât, la un moment dat, Detunatu, ca să se încredinţeze că nu fusese lăsat singur, se oprea să asculte, şi nu pornea mai departe decât atunci când auzea paşii căpitanului, fiindcă de văzut, din cauza întunericului, în niciun caz nu-l putea vedea. — Ei? A mers greu? îl întrebă când se întoarseră la pichet. — Nu prea mi-a fost frică. Dar numai fiindcă vă ştiam pe dumneavoastră în spatele meu. — Mâine noapte ai să pleci singur. — Am să plec, n-am încotro! Şi oftă atât de zgomotos, încât oftatul păru mai curând geamăt. Pe urmă, cu voce rugătoare şi privindu-l cu ochii lui gri, care exprimau frică, umilinţă, rugăminte, parcă toate la un loc: Tovarăşe căpitan, nu s-ar putea să mă trimiteţi înapoi la companie? Să raportaţi că mi-e frică şi să trimită pe altcineva, unul care nu-i iepure ca mine. Că de frica ticăloasă ce s-a cuibărit în mine n-am să mă vindec niciodată. — Ba ai să te vindeci, Detunatu! Ai să te vindeci, aşa cum s-au vindecat şi alţii. Şi, într-adevăr, Detunatu s-a vindecat. Nu dintr-o dată, bineînţeles. Dar după o lună, din iepure, cum singur se caracterizase, deveni un grănicer de nădejde, de fapt, cel mai bun dintre toţi. Cel mai bun, dar şi cel mai „norocos”, după opinia celorlalţi care, într-un fel, îl invidiau. Parcă era un făcut: cei mai mulţi dintre infractorii care încercaseră să treacă frontiera prin raionul de pază al pichetului, de Detunatu fuseseră prinşi. Cât de mare fusese „norocul” său o dovedea faptul că, în decurs de două luni, îi fuseseră acordate douăzeci de zile de permisie, drept recompensă pentru reţinerea unor indivizi care, încercând să fugă peste graniţă, voiau de fapt să scape de răspunderea penală pentru infracţiuni comise anterior. „Cred că nici de data asta norocul nu-l va ocoli!” îşi spuse căpitanul Codru, aproape convins că, în cazul în care spionul va încerca să treacă, tot Detunatu va fi acela care avea să-l aresteze. Telefonul sună din nou. „Trebuie să fie tot Ionaşcu” îşi spuse ridicând recepto-rul. Dar se înşela. Era Ioana, soţia lui — Ce s-a întâmplat, Ioana? — Nu s-a întâmplat nimic. Dormeai cumva? — Numai de somn nu-mi arde mie acum. Tu de ce nu dormi? — Am dormit până mai adineaori, când m-am trezit din cauza visului. — Ai visat urât? Ce vrei! Nu putem avea totdeauna numai vise frumoase. — Dimpotrivă, am avut un vis foarte frumos. — Da? Şi ce ai visat? — Am visat că ne-am mutat cu casa la oraş… — Frumos vis! Şi în orice caz, realizabil, replică el puţin mâhnit, fiindcă înţelesese unde bate Ioana. — Ar fi şi timpul, Marine!… Ar fi şi timpul… — Ştii, Ioana, că nu depinde de mine, se strădui el să se păstreze calm. — Ştiu, dragă, ştiu. Te rog, nu te enerva. — Dar nu mă enervez, protestă el doar din vârful buzelor, fiindcă ştia că pe Ioana niciodată nu izbutea s-o păcălească. — Acum te las, Marine. Serviciu uşor. — Somn uşor, Ioana! Puse receptorul în furcă. Iritarea însă nu-i dispăru imediat. Tocmai acum îşi găsise Ioana să-i facă reproşuri Probabil că şi visul fusese doar un pretext. De fapt, ea era convinsă că el nu se zbătea în suficientă măsură să obţină mutarea la oraş. În definitiv, el îşi făcuse stagiul pe frontieră. Era timpul să fie înlocuit de altul mai tânăr. Timp de zece ani avusese parte numai de pichete izolate, adevărate sihăstrii Trei ani la graniţa de nord, şapte la acest pichet. Locuia cu familia în sat. Sat? Oare se puteau numi sat cele câteva aşezări? Cândva fusese, într-adevăr, sat. Acum, din satul de altădată nu mai rămăseseră în picioare decât douăzeci de case. Toate celelalte fuseseră dărâmate de foştii lor proprietari, înainte de a se muta la oraş, ca să vândă, celor interesaţi, cărămizile, materialul lemnos, tabla sau olanele de pe acoperişuri. Scăpaseră, nevătămate, doar cele douăzeci de case ce mai alcătuiau aşezarea omenească denumită, foarte potrivit, Ceaunu. În urmă cu şapte ani, când s-a însurat cu Ioana, căpitanul Codru ar fi protestat dacă cineva i-ar fi spus că soţia sa nu este cea mai frumoasă femeie din regiune. Convingerea lui se datora, în primul rând, faptului că Ioana, până a nu se mărita, făcuse tot ceea ce se pricepuse ca să fie băgată în seamă de el, Codru, noul comandant al pichetului, iar în al doilea, fiindcă venea de la altă frontieră aflată în codrii din nordul ţării, unde, timp de şase luni – atâta ţinea acolo iarna – rămânea izolat în munte, la pichet. Trei ani fusese comandantul acelui pichet. Trei ani de serviciu greu, fiindcă raionul pichetului era format din codri bătrâni, din scurmături, din spinări de munţi şi din prăpăstii… Da, de serviciu greu, mai ales din cauza lui Toni, a faimosului bandit Toni, de nenumărate ori încolţit de grăniceri şi de trupe M.A.I., dar tot de atâtea ori izbutind să scape, ca prin minune. Pe urmă, după ce Toni a fost împuşcat, la puţină vreme, i s-a aprobat căpitanului cererea şi a fost mutat. Când a venit să locuiască în sat, aici s-a simţit fericit. I se păruse că după trei ani petrecuţi, parcă în afara lumii, în sfârşit, reintrase în ea. Acolo, la pichetul din munte, se întâmpla să treacă şi luni fără să vadă, cu excepţia ostaşilor săi, un chip de om. În schimb, întâlnea, când executa controlul posturilor de pază, urşi, mistreţi, lupi, căprioare. De aceea, după ce a fost mutat şi a venit să locuiască în Ceaunu – pe atunci locuitorii lui încă nu începuseră să-l părăsească – toţi bărbaţii şi toate femeile i se păreau de o frumuseţe neasemuită. Toate femeile, dar mai frumoasă decât toate, Ioana, fetişcana cu cosiţe blonde care, în niciun caz nu se afla mereu în curte doar din întâmplare, făcându-şi cine ştie ce de lucru, de fiecare dată când el, comandantul, pleca la pichet sau când se înapoia de acolo. Mai târziu, după ce s-au luat, Ioana i-a mărturisit:  „Ştii, când te vedeam trecând călare pe Zamfir, ţinându-te în şa drept şi mândru, îmi păreai frumos ca un erou dintr-un film, şi tare mult îmi doream să fii bărbatul meu”. Trecuseră de atunci şapte ani. Trecuseră repede primii cinci, mai greu ultimii doi, de când începuseră discuţiile cu Ioana. — Toţi pleacă, Marine. Am auzit că se mută şi Dră-gănescu. — Da? Se mută? Unde? — La Oneşti. L-a chemat tată-său, care lucrează acolo, nu ştiu la ce fabrică. — Aşa se întâmplă: dacă unul ajunge la oraş, trage după el toate neamurile. — Numai noi rămânem în văgăuna asta. — Nu-ţi place? Doar aici te-ai născut, Ioană. — Şi cei care au plecat tot aici s-au născut. Aminteş-te-ţi cum arăta satul când ai venit, şi cum arată astăzi. — Mda!… Una câte una au plecat multe familii. Dar lasă că n-au să ne apuce anii de pensie tot aici. — Atâta ar mai lipsi. Copila creşte, trebuie dată şi ea la o şcoală mai ca lumea. Şi apoi noi suntem încă tineri. Ce, n-avem dreptul să ne trăim viaţa şi altfel? Aici, nici tu teatru, nici tu operă, nici tu cinematograf. Nimic decât amărâtul ăsta de radio. — Dar filmele… Ce-i drept însă, doar câteodată poposea caravana şi la ei în sat. Când se întâmpla acest eveniment, Filip, responsabilul cooperativei, se urca pe un dâmb, ducea palmele la gură şi începea să strige: „Atenţiune!… Atenţiune!… Deseară film”. Îl auzea întreg satul, mai exact ceea ce mai rămăsese din satul de altă dată…   Căpitanul Codru tresări, gândurile se călătoriseră departe. Se întâmplase ceea ce se întâmpla, de altfel, foarte rar, prin meleagurile acelea. Pentru câteva minute – ştia din experienţă că nu pentru mai mult – vântul încetase brusc. Bănuia ce se petrecea dincolo, în dormitorul comun. Liniştea îi trezise pe oameni din somn şi acum se foiau sub pături. Şi doar unii dintre ei abia dacă apucaseră să fure o oră de somn. Dar oare cât era ceasul? Două. Noaptea aproape trecuse; Dum- nezeule, oare nici în noaptea aceasta nu avea să se întâmple nimic? În clipa următoare, vântul iarăşi începu să sufle, iar clădirea pichetului, asemenea unei nave aeriene, să navigheze din nou prin noaptea parcă dinadins de tăciune, ca să-l favorizeze pe spion. Brusc i se făcu somn. Dar, fiindcă nu voia să doarmă, şi pentru ca somnul să se sperie şi să fugă, sună „Aurora”. Îi răspunse căpitanul Fărcăşanu. — Ce se aude la tine, Fărcăşanule? — Nimic! Linişte. Dar la tine? — De asemenea. — Atunci de ce m-ai sunat? — Ca să ştiu cum stai. — Acuma chiar că stau prost, fiindcă m-ai trezit din somn. — Ai putut să dormi? se miră el. — De ce nu? — Fiindcă eu n-am închis un ochi. — Treaba ta. În ceea ce mă priveşte, sunt englez. — Da, eşti calm! Şi te invidiez. — Apropo, m-a chemat şi pe mine Ionaşcu. Ascultă-mă, până la urmă va ieşi apă de ploaie. — Vrei să spui că spionul va trece? — Vreau să spun că noi îl aşteptăm aici, şi el o s-o tulească cine ştie pe unde. — Nu cred. De altfel au fost alarmate toate pichetele. — Dacă nu crezi, atunci lasă-mă să dorm. Mi s-a făcut din nou somn. — Te las!… Te las!… Somn uşor şi iartă-mă că te-am deranjat. Dar în clipa în care puse receptorul în furcă, telefonul sună. — Alo! Cine-i? — Soldatul Vulpe Ilarion. Raportez: în dreptul repe- rului „Găluşca”, am descoperit urme pe fâşie. — Ce fel de urme? — Proaspete, tovarăşe căpitan. — Nu asta mă interesează, ci direcţia. Înspre sau dinspre raionul de pază al pichetului nostru? — Dinspre, tovarăşe căpitan. — Mă deplasez imediat într-acolo. Trânti receptorul în furcă şi murmură necăjit: Şi totuşi spionul a trecut! Tocmai pe la mine şi-a găsit să treacă.

1 SPECTACOLUL NU VA MAI AVEA LOC   În dreapta mea, distrat ca de obicei, privea peisajul străzii atât de familiar – nu ştiu dacă şi pentru el – în amurgul vag ceţos şi urât, urât fiindcă din cauza lui feţele trecătorilor păreau murdare ca ale unor coşari, şi la fel ca totdeauna felul acesta de a privi oamenii, lucrurile mă irita întrucâtva: priviri care navigau ca nişte corăbii sau care alunecau într-un fel teribil de personal parcă într-un soi de demonstraţie de virtuo­zitate. Pare absurd, dar ori de câte ori îi surprindeam privirea alunecând pe lângă semeni, pe lângă lucruri, vedeam o fetiţă de doisprezece ani alunecând pe oglinda de gheaţă a unui patinoar în ritmul unui vals lent. — Mergi mai încet, Vladone! Vladone eram eu şi recomandarea mie îmi fusese adresată. L-am ascultat şi am schimbat viteza. Păru satisfăcut şi, fără să se uite la mine, schiţă un început de zâmbet. Pielea feţei i se plie la colţul stâng al gurii, mai curând într-un fel de rictus de durere decât a zâmbet. Dar învăţasem să-l cunosc şi am ştiut că zâmbise, după cum, de asemenea, ştiam ca altcineva în locul meu ar fi fost convins că nu fusese zâmbet, ci o grimasă de durere. Şi am mai ştiut ceva, deşi nu mă uitam la el: că atâta timp cât zâmbise, cam un minut – fusese un zâmbet încremenit, durabil – chipul lui arătase ca o mască tragică, fiindcă de fiecare dată când zâmbea, de fiecare dată când râdea – se întâmpla atât de rar – aveam senzaţia ciudată care îmi zgribulea pur şi simplu sufletul, că privesc nu chipul unui om viu, ci o mască tragică. De altfel, Silviu Lăpuşneanu, bătrânul de şai­zeci de ani de lângă mine, care arăta cu zece ani mai tânăr, avea un chip ce ţi se întipărea în memorie chiar dacă îl vedeai numai o singură dată, în primul rând datorită faptului că, fără să vrei, îţi formai imediat convingerea: „Omul ăsta trebuie că a suferit mult în viaţă”. Ţi-o spuneai admirativ, aproape cu un fel de invidie: că un om care suferise „atâta” în viaţă ştiuse să depăşească momentele critice fără să se lase înfrânt şi, mai ales, fără ca suferinţa să lase urme, urmele ace­lea nemiloase, care îmbătrânesc înainte de vreme, care urâţesc până şi chipul cel mai frumos. Aproape pe nesimţite începusem să merg mai repede. Mă grăbeam. Voiam să ajung înainte de începerea spec­tacolului şi până atunci nu mai erau decât cinci minute. Dar, ca un făcut, mă persecutau stopurile. De fapt, mie îmi era indiferent dacă ajungeam ceva mai târziu. Nici când fusesem mic nu prea mă dădusem în vânt după spectacolele de circ, cu atât mai puţin acum când aveam douăzeci şi cinci de ani şi când dispuneam de atât de puţin timp liber, încât rar îmi îngăduiam plă­cerea de a mă deconecta, de pildă la un film sau la un spectacol de teatru. Dacă mă grăbeam o făceam numai fiindcă ştiam că lui Lăpuşneanu nu-i plăcea să întârzie şi că, o dată, când s-a întâmplat aşa, mi-a mărturisit ulterior că a simţit doar pe jumătate plăcerea numai şi numai fiindcă a „scăpat” primele două numere din spectacol. De atunci m-am ferit să-l mai fac să întârzie. În decurs de două săptămâni de când ne cunoşteam, văzusem împreună spectacolul de cinci ori, şi acum urma să-l vedem pentru a şasea oară. Era un record, fiindcă, dacă îmi aduceam bine aminte, nu mi se întâmplase în tot restul vieţii de până atunci să merg de atâtea ori la circ. Lăpuşneanu era însă un pasionat al circului şi, fiindcă el refuza să vadă orice altfel de spectacol, am acceptat să-l însoţesc. El era însă convins că mă „convertise” şi pe mine, iar eu nu aveam nici un interes să-i spulber aceasta iluzie, din motive pe care le veţi cu­noaşte din paginile ce urmează. În realitate, departe de a mă converti, de fiecare dată când ieşeam de la spectacol simţeam cum mi se strecoară în suflet o melancolie care mă făcea un pic ursuz, din motive care erau şi au continuat să rămână cum nici că se poate mai obscure. Lăpuşneanu nu avea maşină, dar în schimb aveam eu. De fiecare dată: — Deseară merg la circ. Vrei să mă conduci cu ma­şina? — Bineînţeles. — Mulţumesc! Ştii, am cumpărat şi pentru dumneata un bilet. Mi-ar face plăcere dacă ai veni cu mine. — Din întâmplare, deseară sunt liber. — Înseamnă că am un pic de şansă. Apoi după o pauză, privindu-mă bănuitor: Spune drept, Vladone, nu te plictiseşti în compania unui om bătrân? Nu uita că am şaizeci de ani. — De loc, domnule Lăpuşneanu. Crede-mă, îmi face plăcere să te însoţesc. — Mă simt obligat faţă de dumneata, Vladone. — Dumneata în nici un caz. Eu, da. Fiindcă de la dumneata am multe de învăţat. Şi nu minţeam. Realmente aveam ce învăţa de la el. Asta pe de o parte. Pe de alta, nu minţisem nici când îi spusesem că îmi făcea plăcere să-l însoţesc la circ, chiar dacă, la drept vorbind, ceea ce simţeam nu era propriu-zis plăcere. Sau poate mai curând nu numai plăcere. Fiindcă, în ultimă instanţă, eram în „serviciu comandat”. La început „serviciul comandat” fusese de cu totul altă natură. Şeful meu, colonelul Radu Mănăilă, îmi încredinţase misiunea de a-l fila pe Silviu Lăpuş­neanu. Atât şi nimic mai mult. Pe urmă, mai exact la numai patru zile, ne-am cunoscut într-o împrejurare de loc obişnuită – şi despre aceasta cititorii vor lua cunoştinţă din paginile ce urmează – care acum, când retrăiesc prin amintire toate peripeţiile acestui „caz”, este absolut sigur că nu s-a datorat hazardului. Aşa că după ce ne-am cunoscut, întrucât nu mai era oportun ca tocmai eu să port trena lui Lăpuşneanu, şeful meu mi-a recomandat să-l cultiv cât pot mai mult, şi cu mare grijă, ca nu cumva să prindă de veste. Şi l-am cultivat. Omul era atât de interesant, încât pot să afirm, fără teamă de a exagera, că n-a trebuit să depun eforturi speciale. Era atât de interesant, încât, chiar de la prima noastră întâlnire, am fost convins că a-l cultiva va însemna pentru mine o bună şcoală, mai exact o şansă unică de a învăţa să cunosc oamenii, mai ales acea categorie de oameni cu care cei din me­seria noastră au cel mai adesea de-a face. Trebuie să mărturisesc pe de altă parte, că primind misiunea de a-l cultiva – una limitată – în sinea mea nutream speranţa că şansa mă va favoriza în aşa măsură, încât să pot aduce o contribuţie majoră în elucidarea „cazu­lui”, bineînţeles în măsura în care Silviu Lăpuşneanu merita cu adevărat interesul pe care i-l acorda şeful meu. (Când mi-a încredinţat misiunea, asupra lui Lăpuşneanu plana doar o bănuială, încă neconfirmată de fapte.) La câteva zile după ce ne-am cunoscut, am primit însă un telefon de la el. Mă invita la circ. Am fost cum nu se poate mai surprins. Nu-mi puteam explica de fel ce plăcere putea simţi el, un om atât de cultivat, asistând la un spectacol de circ, de altfel destul de medi­ocru, cum aveam să mă conving câteva ore mai târziu. N-am refuzat acea primă invitaţie, şi nici următoarele patru. Iar cea de-a şasea, la care eram încredinţat că voi asista peste câteva minute, fusese rezultatul unei iniţiative proprii şi nu se datora faptului că, simţindu-mă obligat, voisem să mă revanşez, invitându-l şi eu o dată, ci, pur şi simplu fiindcă voiam să verific în ce măsură o anume impresie – de la ultimul spectacol la care îl însoţisem – era sau nu adevărată. Mai precis, voiam să verific dacă, într-adevăr, în ciuda aparenţei, specta­colul îl plictisea şi prezenţa sa acolo se datora unei cauze care nu avea nici o legătură cu plăcerea reală de a admira măiestria artiştilor de circ. Impresia aceasta am avut-o numai cu puţin înainte de a se termina ultimul număr din program, aşa că n-am mai avut timp să verific în ce măsură era sau nu adevărată. Îmi amintesc, în timp ce ne îndreptam spre ieşire, am riscat întrebarea: — Îţi place chiar atât de mult circul, domnule Lă­puşneanu? — Foarte mult! Circul e reconfortant. — În ce sens? — Cel mai ageamiu dintre jonglerii din seara aceasta îmi este superior prin perseverenţă, prin voinţă, întrucât orice număr banal necesită ore întregi de munca susţinută. — Am impresia ca sunteţi la curent cu viaţa de circ. — Întrucâtva. — Doar ca simplu spectator? Asiduu spectator? — Nu! în tinereţe am fost îndrăgostit de o călăreaţă de circ. După aceea a devenit parcă ursuz. L-am condus până acasă cu maşina şi, contrar obiceiului, nu m-a invitat să urc până la el ca să-mi ofere o cafea şi un coniac. Şi iată, acum, ca urmare a invitaţiei pe care de data asta eu i-o făcusem, ne îndreptam spre circ şi n-aş putea spune că îmi făcea plăcere să văd pentru a şasea oară un spectacol destul de mediocru. Eram atât de nerăb­dător să-mi verific impresia, încât, temându-mă să nu mă refuze cine ştie din ce motive, mi-am procurat în prealabil biletele şi, cu ele în buzunar, m-am dus acasă la el abia cu o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului. Când a aflat pentru ce anume venisem, m-a privit lung şi parcă un pic bănuitor, pe urmă îmi spuse cu un ton degajat: — Mi se pare că în seara asta este... relache. Nu eram chiar foarte sigur, dar am avut impresia că rostise ultimul cuvânt cu o oarecare întârziere ca şi când ar fi căutat cuvântul. Şi am mai avut impresia că „relache” nu era cuvântul cel mai indicat – din punctul lui de vedere – şi că îl utilizase fie pentru ca nu găsise altul mai potrivit, fie fiindcă se ferise să folosească – din motive numai de el ştiute – pe acela care ar fi exprimat, cel mai exact, gândul lui ascuns. De aceea, câteva clipe am fost preocupat să descopăr acel cuvânt. N-am izbutit, aşa că, până la urmă, mi-am amintit că eram dator să-i risipesc „temerea” că spectacolul nu avea loc. — Am cumpărat biletele personal şi, dacă astă-seară nu ar mai avea loc spectacolul, nu mi le-ar fi vândut. — Da? În cazul acesta probabil că m-am înşelat. Apoi, după câteva clipe, de-a dreptul mirat: Interesant! De unde şi până unde mi s-a înşurubat în cap ideea ca astăzi e relache? Şi mă privi de parcă ar fi aşteptat de la mine răs­punsul. Nu am dat nici o importanţă cuvintelor, şi pentru nu mai ştiu a câta oară mi-am spus că Lăpuş­neanu era un om ciudat în egală măsură în care mi se părea enigmatic. — Mergi mai încet, Vladone! M-am uitat la kilometraj. Mergeam cu mai puţin de cinzeci pe oră. Atunci de ce îmi cerea să înceti­nesc? Căpătase dintr-o dată fobia vitezei? De obicei, mă zorea, chiar şi atunci când ştia că vom ajunge prea devreme. O dată chiar l-am întrebat: — Bine, dar ce rost are să ne grăbim? Şi aşa ajungem cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului — Pot să aştept şi o jumătate de oră. — Bine, dar nu ai nici un motiv. Vreau să spun că nimeni şi nimic nu ne obligă să ajungem atât de de­vreme. — Ştii, mie îmi place mirosul de circ. — Miroase a băligar, am ţinut să-i reamintesc. — Şi a fiară. Exact! A băligar şi a fiară. Teribil îmi mai place mirosul. Aşa că nu mă deranjează dacă aştept oricât de mult. Cine ştie? Poate că într-o alta viaţa am fost grăjdar. Sau poate chiar îmblânzitor de fiare. N-am mai replicat. Mi-am adus aminte că de fiecare dată, după spectacol, când ajungeam acasă, întrucât mi se părea că hainele pe care le purtasem se îmbibaseră de mirosul acela caracteristic care, pur şi simplu, mie îmi producea greaţă, le scoteam pe balcon să se aeri­sească. — Mergi mai încet, Vladone! — Şi mai încet? Atunci sigur că de data asta vom ajunge după începerea spectacolului. Nu mi-a răspuns. I-am surprins în oglinda retrovi­zoare zâmbetul. Dar nici acum, după atâta timp, nu sunt absolut sigur că a zâmbit. Poate numai mi s-a părut. Dar dacă totuşi nu mă înşelasem şi Lăpuşneanu zâmbise cu adevărat, zâmbetul fusese sigur ironic – acel zâmbet ironic pe care nu-l puteam suferi, un zâmbet parcă de evidentă superioritate ce de fiecare dată mă enerva, deşi, ca să fiu sincer, numai de vreo două ori se întâmplase aşa. E ciudat, zâmbetul acela mă enerva, îmi rănea vanitatea – da, cred că acesta e termenul cel mai potrivit! – totuşi, de fiecare dată îmi păruse rău că „durase” atât de puţin, fiindcă de fiecare dată mi-am spus că, fără să fie conştient de aceasta, zâmbetul îl trăda pe adevăratul Lăpuşneanu, numai Dumnezeu ştie în ce fel îl trăda, dar că sigur aş fi aflat dacă el ar fi continuat să mai zâmbească nu mult, ci încă vreo câteva secunde, şi dacă nu se întâmplase aşa, aceasta se datora faptului că Lăpuşneanu, conştient că zâmbetul îl trădează, avusese prudenţa să se oprească la timp. Mai adineauri, când zâmbise din nou – în cazul când nu mi se păruse – din cauza întunericului pierdusem încă o dată prilejul de a înţelege adevărata lui semnificaţie. În sfârşit, am ajuns! Cu patru minute după începerea spectacolului, dacă ţineam seama de ora indicată de ceasul de bord. În mod normal foaierul ar fi trebuit să fie luminat. Cu toate acestea, luminile încă nu se aprin­seseră. Ce trebuia să cred? Că ceasul de bord se defec­tase şi că ajunsesem la circ mult prea devreme? În nici un caz de vreme ce şi cel de la mână arăta aceeaşi oră. Dintr-o dată şi inexplicabil am devenit neliniştit, în schimb Lăpuşneanu era calm, grav şi, ca niciodată, impunător. Am oprit motorul şi am coborât. Nu m-a întrebat nimic. Şi nici nu părea surprins. Vag aveam sentimentul că el, ştiind mai dinainte că aşa se va întâmpla, aştepta acum să vadă ce voi face şi, calm, îmi cedase, în mod deliberat, iniţiativa. Pe buze îmi veniră cuvintele: „pro­babil s-a întâmplat ceva şi spectacolul nu va mai avea loc”, dar nu le-am rostit tare, m-am oprit la timp, convins fiind că dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, aş fi devenit ridicol, teribil de ridicol, Dumnezeu ştie din ce motiv, poate numai pentru faptul că era evident că spectacolul se amânase şi deci explicaţia nu mai era necesară. Imediat după aceea am vrut să spun: „aşteaptă-mă puţin, domnule Lăpuşneanu, să văd ce s-a întâmplat”, dar încă o dată m-am oprit la timp, inhibat de acelaşi presentiment că aş deveni ridicol. Am coborât şi m-am îndreptat spre intrarea principală. Era întuneric, luna apăruse devreme şi pereţii de sticlă aveau o cu­loare spectrală sau poate că numai mi se păru mie aşa. Un afiş mare, scris cu cerneală roşie, anunţa:   Din motive de ordin tehnic, spectacolul din seara aceasta se amână. Biletele vândute rămân valabile. D i r e c ţ i u n e a   Ceva mai departe, mai în stânga, am observat o maşină a miliţiei. Am recunoscut-o după sirenă. Pe por­tiere, cu litere vizibile, albe, scria, ca să fie clar pentru toată lumea: Miliţia. Prezenţa acelei maşini avu ca urmare faptul că neliniştea mea crescu. Prima mea por­nire fu să mă îndrept spre intrarea ce ducea la admi­nistraţie, în dreptul căreia aştepta maşina miliţiei, dar m-am înfrânat la timp. Eu, un simplu „particular”, nu aveam nici un drept să procedez astfel dacă nu voiam să trezesc bănuielile lui Lăpuşneanu. Pentru Lăpuşneanu nu eram decât un oarecare Vladone, funcţionar administrativ la Comitetul pentru Cultură şi Artă. Tocmai mă pregăteam să mă reîntorc la maşină când din clădirea administraţiei am văzut ieşind trei civili. Printre ei l-am recunoscut imediat pe căpitanul Petre Ovezea de la inspectoratul miliţiei. Mai înainte de a apuca să mă recunoască şi el, i-am întors spatele şi m-am urcat în maşină. — Astă-seară, relache! l-am lămurit pe Lăpuşneanu, de data asta nu ştiu nici eu de ce în chip de scuză. Am pornit motorul şi am făcut calea întoarsă. Prin oglinda retrovizoare, am observat cum căpitanul Ovezea se urca la rândul lui în maşină. Câteva minute mai târziu, „Volkswagen”-ul miliţiei trecu pe lângă noi cu sirena dezlănţuită. — Ne-am americanizat şi noi! observă Lăpuşneanu cu ton care suna admirativ, dar care, eram convins, fusese doar ironic. Am pornit-o pe şoseaua Ştefan cel Mare, în direcţia Pieţei Victoriei. — Am să te rog să mă laşi acasă, Vladone. — Bineînţeles. Ca de obicei, domnule Lăpuşneanu. El îmi spunea pe nume, eu îl domneam, din cauza diferenţei de vârstă. El accepta ca ceva de la sine înţe­les, deşi de multe ori aveam impresia că o făcea din cu totul alte motive, strict personale. Adică, Lăpuşneanu îmi spunea pe nume şi găsea cum nu se poate mai fi­resc să-i spun „domnul Lăpuşneanu”, nu din cauza dife­renţei de vârstă, ci fiindcă se considera superior mie din punctul de vedere al unei ierarhii sociale „presta­bilite”, alta decât cea reală. Vreau să spun că el se con­sidera superior numai datorită faptului că, în urmă cu mulţi ani, fusese „cineva”. Dar asta mi se părea doar câteodată, fiindcă de cele mai multe ori nu aveam nici un fel de îndoială că îmi spunea, simplu, Vladone pentru motivul că era mult mai bătrân decât mine. Dar, chiar dacă dominantă ar fi fost cealaltă impresie, raporturile dintre noi ar fi rămas aceleaşi, de vreme ce eu mă aflam în „serviciul comandat”, deci într-o situaţie în care, în mod deliberat, trebuia să ignor unele susceptibilităţi, din pricina cărora şeful meu, colonelul Mănăilă, mi-a atras atenţia, într-un mod discret, că natura mă dezavanta­jase – expresia îi aparţine – înzestrându-mă cu un plus de susceptibilitate care, în anumite împrejurări, ar putea să-mi dăuneze. Conduceam cu multă prudenţă, întrucât strada era aglomerată, motiv pentru care nu-mi prea rămânea timp să mă concentrez asupra a ceea ce mi se părea senzaţio­nal. Totuşi, la un moment dat – dovadă certă că subconştientul meu continua să fie preocupat – am exclamat tare: — Astă-seara, relache! — Chiar aşa scria pe afişul acela? mă întrebă Lăpuş­neanu cu un ton indiferent. — Nu! Scria că, din motive tehnice, spectacolul se amână. — Atunci de ce ai folosit termenul relache? — L-ai folosit dumneata, înaintea mea, domnule Lă­puşneanu. — A, da! Ai dreptate! Uitasem. Apoi, după câteva clipe: Ar trebui să-mi pun firmă la poartă. — Ce fel de firmă? — Firmă de ghicitor. Şi râse. Încetişor, parcă ar fi gâlgâit un izvoraş. — Ştiu eu? Poate că n-ar strica, i-am replicat într-o doară, deşi ştiam precis la ce se referă. — Uneori mă mir singur cât de bine le brodesc. Pe­semne că am un al şaselea simţ. Ştii, de multe ori mi-am făgăduit să mă ocup de metapsihică, dar, din lene, n-am izbutit niciodată să trec la fapte, ţii minte? Mai adi­neauri m-am întrebat, şi te-am întrebat, de unde şi până unde impresia că în seara asta spectacolul nu va avea loc. Ţii minte, nu? — Ţin minte, da! — Era, va să zică, un presentiment. Ciudat, nu? — Mi s-a întâmplat şi mie să am câteodată asemenea presentimente. Nu era adevărat. Nu mi se întâmplase niciodată, aşa cum nici la el nu se putea numi presentiment faptul ca ştiuse mai dinainte, că la circ era... relache. Pur şi sim­plu fusese în prealabil informat că acolo se întâmplase ceva. Mai mult, eram sigur că ştia şi ce anume se întâmplase. Ca să mă îmbrobodească însă, îi dădea într-una cu metapsihica, şi nu înceta să se mire de „darul” cu care îl înzestrase natura de a şti, cu anticipaţie, ceea ce se întâmplase în cu totul altă parte decât locul unde se aflase el în acel moment. Eu însă trebuia să-mi fac ro­lul mai departe, să-i cânt în strună, cu alte cuvinte să mă comport în aşa fel, ca şi când n-aş fi nutrit nici cea mai vagă bănuială. — Categoric, omul este o fiinţă necunoscută. Avea perfectă dreptate Alexis Carrel. Nu crezi? — Cum să nu. Cartea lui, chiar dacă nu convinge în­tru totul, n-o poţi respinge de plano. — Biletele rămân valabile, nu-i aşa? — Da! Pentru mâine seară. — Mâine seară crezi că vei avea timp? — Cred că da. Am spus-o cam cu jumătate de gură, fiindcă aveam impresia că nu i-ar mai fi făcut de loc plăcere să meargă, ca şi când, dintr-un motiv numai de el ştiut, pasiunea lui pentru spectacolele de circ sucombase brusc. — În orice caz să mă anunţi în prealabil, telefonic. S-ar putea ca eu să uit, şi n-aş vrea să aştepţi până mă îmbrac, aşa cum s-a întâmplat în seara asta. — Pe mine nu mă deranjează de loc. Mai stăm de vorbă despre una, despre alta. O parolă cu dumneata, domnule Lăpuşneanu, e o adevărată plăcere. — Mulţumesc, Vladone. Sunt un bătrân cam plictisitor, asta o ştiu. Dar, încă o dată, îţi mulţumesc, fiindcă ai vrut să fii drăguţ cu mine. Nu aceasta îmi fusese intenţia, ci, realmente, orice conversaţie cu el devenea agreabilă, dacă nu intere­santă. Lăpuşneanu era un om cultivat şi excentric, pen­tru a nu pune la socoteală că aveam motive speciale să mă intereseze tot ceea ce spune. Ajunserăm. Am oprit în faţa blocului unde locuia. De obicei mă invita să urc la el. — Atunci să aştept telefonul dumitale, Vladone? — Bineînţeles. — Bună seara! — Bună scara, domnule Lăpuşneanu! Coborî din maşină cu uşurinţă, deşi era masiv şi cumva greoi. Se îndreptă spre intrare cu pas măsurat şi hotărât. Când dispăru în holul blocului, am pornit motorul şi m-am întrebat, stăpânit de aceeaşi nelinişte care nu mă părăsise nici o clipă: „De unde a ştiut Lăpuşneanu că spectacolul de la circ fusese suspendat?”

I     Încordarea îl chircise pe scaun într-o atitudine comică. Asculta cu urechile, cu ochii, cu porii, cu întreaga lui fiinţă. Controlându-se, avea impresia că, în tot ceea ce era el, constituia un aparat nu destul de perfecţionat pentru recepţionarea sunetelor, a celor mai îndepărtate, mai confuze. — Lie!... Lie!... Nu era în niciun caz o părere. Auzise clar chemarea, recunoscuse vocea. O recunoscuse şi acum se bucura răutăcios pentru că ochii lui întâlneau cheia pe care o ştia răsucită în broască. Degeaba îl striga ea – viaţa! Nu avea să-i deschidă, aşa cum nu-i deschisese nici altă dată, în atâtea şi atâtea rânduri. — Lie!... Lie!... Da, ea era, nu încăpea nicio îndoială. Dar ce avea cu el? De ce îl striga? Desigur, ca să-i deschidă. Dar asta n-o va face niciodată. Şi fără voia sa, ea nu va putea intra. Dar dacă totuşi, independent de voinţa lui... Prostii! Uşa era încuiată, storurile lăsate. Era baricadat ca într-o cazemată inexpugnabilă. — Lie, dragul meu, nu eşti acasă? Da, ea era. Viaţa!... Voia să intre, frumoasă, cu obrajii îmbujoraţi, cu zâmbetul pe buze, cu voce ce ştia poate cântece, dar cuvinte sonore sigur. Gândul îl îngrozi. Să vorbească viaţa tare, în casa lui în care nimeni n-a mai vorbit aşa de luni şi luni? Nu, ar fi groaznic!... S-ar întâmpla... Ce s-ar întâmpla? „Nu ştiu!... Nu ştiu!... În orice caz ar fi groaznic”. Dar dacă, totuşi, nu era viaţa? Dacă era Ina? Nu mai încercase ea în atâtea rânduri? Ina era afară, la uşă... Ina aştepta... Ina implora să-i deschidă... Dar chiar dacă, prin absurd, ar lăsa-o să intre, ce se va întâmpla cu ea? Cum va putea păşi dincoace, în împărăţia de tăceri şi umbre? Nu va muri imediat, sufocată de atmosfera grea de mucegai şi de putred? — Lie, te rog, deschide! A început să ningă şi am îngheţat. Ea era, Ina. Fără îndoială că ea era. Ina, în frigul nopţii de început de iarnă. Totuşi, nu-i va deschide. O va goni. Se ridică şi se apropie de uşă. — Ina, tu eşti, într-adevăr? — Eu, Lie. Cum mă poţi lăsa atâta timp în frig? — De ce ai venit? Nu ţi-am interzis de atâtea ori? Haide, pleacă, Ina! Te rog, mult, să pleci! — Cum poţi fi atât de rău, Lie? Vreau să te văd. Mi-e dor de tine. Deschide-mi, te rog! Cum se mai ruga de el!... Oare să-i deschidă? De data asta oare să-i deschidă? Ce să caute ea aici, ce să caute? Doamne, cât de mult o iubea şi cât de milă îi era acuma, că stă afară, în frig, şi se roagă de el. — Ina, eşti singură? Nu mai e nimeni pe aproape? — Cine vrei să fie? Sunt singură şi mi-e frig. Tare îmi este frig, Lie! — Uită-te bine. Nu se poate să nu fie. — Nu e nimeni, Lie, nimeni. — Jură-te, Ina, că nu e nimeni. Jură-te pe viaţa mamei tale. — Mă jur pe viaţa mamei mele, Lie, că nu mai e nimeni. — În cazul acesta... Ei bine, în cazul acesta am să-ţi deschid. De data asta, în mod excepţional, am să-ţi deschid. Şi după ce dădu deoparte zăvorul, după ce descuie, căscă uşa numai atât cât era necesar să se poată strecura înăuntru Ina. O închise apoi repede, izbind-o, încuind-o imediat. Răsuflă uşurat şi, trudit brusc, fără motiv, se rezemă cu spatele de uşă. Truda, inexplicabilă, îi aminti de boală. „Poate au revenit crizele”, şopti gândul lui înspăimântat. Ochii oglindiră spaima dinăuntrul lui, iar chipul trădă truda, cea interioară, boţindu-i trăsăturile. — Lie, ce se întâmplă cu tine? Eşti bolnav? Nu-i răspunse. Privea în pământ covorul ros pe la margini şi decolorat, care avea o vechime de cel puţin patruzeci de ani. Şi cum privea aşa covorul, dintr-o dată camera se lungi, devenind lungă, lungă cât o stradă a oraşului. Lie se întrebă îngrozit cum va putea străbate, fără sprijin, tot acest drum, lung cât o stradă a oraşului, cât strada pe care locuia. Ameţit, clătinându-se, întinse braţele înainte, ascultând parcă de un îndemn inconştient: — Ina! Palmele întâlniră umerii Inei care, lângă el, şi nu tocmai în capătul celălalt al camerei, devenită, inexplicabil cum, lungă, lungă, la fel de lungă şi de înclinată ca şi strada lui, continua să-l privească duios şi trist totodată. Şi într-o crispare sălbatică, degetele strânseră reazemul cald şi de carne. — Au, mă doare, Lie! Găsise reazemul umerilor ei şi, datorită lui, echilibrul. Şi ca ea să nu bănuiască nimic, îşi înnodă braţele înapoia grumazului ei. — A trecut atâta timp, Ina, de când nu te-am văzut. — Din vina ta, Lie! îl mustră ea cu vorba şi cu ochii, învinsă de îmbrăţişarea în care îl regăsea. La braţul ei putu păşi până la fotoliul unde stătuse până a nu veni ea să-i bată în uşă. Răsuflă uşurat. Acuma camera îşi recăpătase proporţiile obişnuite, iar parchetul redeveni perfect orizontal. Dumnezeule, dar ce se întâmpla cu el? Era oare din nou la fel de bolnav ca în primele zile? Nu!... Exclus!... Fusese doar o ameţeală de o clipă cauzată de bucuria de a o fi văzut pe Ina. Ina, răsucindu-se pe călcâie, privi împrejur cu o amuzată curiozitate. — Ia să văd, Lie, dacă e simpatic la tine. Lie tresări. De data asta Ina vorbise prea tare şi lui i se păru că puţinele cuvinte pe care le rostise speriaseră portretele. — Ssst! Vorbeşte mai încet, Ina! Te rog! — De ce, Lie? Nu eşti singur? — Sunt singur. Şi în gând: „Nu, aici, în casa asta, nu sunt singur, Ina.” Şi privi cu teamă portretele cu rame groase de pe pereţi. — Atunci de ce să vorbesc încet, Lie? Lie nu-i răspunse şi ea nu se pricepu să-i citească în ochi. Şi fiindcă nu se pricepu, nu simţi spaima pe care ei o oglindeau, spaima care era în el, care creştea, fiindcă ochii tuşei Tudoriţa, însufleţiţi parcă, îi aruncau reproşuri mute. — Să vezi, Lie, ce ordine am să fac aici. De când n-ai mai deschis ferestrele? — Să deschid ferestrele? întrebă el îngrozit. — Da, să tragi perdelele, să ridici storurile, să deschizi ferestrele ca să intre aici aerul, lumina, soarele. — Asta nu se poate, Ina! se răsti aproape la ea. — Nu se poate! Şi, mă rog, de ce nu se poate? — Pentru că nu se poate! Şi îşi acoperi ochii cu palmele ca să n-o vadă. Acuma, din nou, nu mai era sigur că era Ina, că nu era cumva viaţa. Ina?... Viaţa?... Poate numai viaţa sub chipul Inei?... — Ina... tu eşti Ina? — Cum poţi întreba aşa ceva, Lie? — În definitiv, de ce n-ai fi Ina? Şi privi împrejur cu teamă să se convingă dacă nu cumva se ascunsese pe undeva viaţa. N-o zări însă nicăieri. Răsuflă uşurat, o trase pe genunchi şi îşi culcă obrazul pe sânul ei cald. — Lie, de ce trebuie să fii atât de ciudat! — Sunt ciudat? Nu-i adevărat. Ţi se pare numai fiindcă vii de afară, din viaţă. Aici însă... Aici e altfel decât afară... Aici e o altă lume... De aceea, aici totul trebuie să rămână aşa cum a fost până a nu veni tu aici... Pe urmă, tu însăţi trebuie să te schimbi.... Trebuie să te integrezi acestui interior... Trebuie să devii şi tu ca mine... Trebuie să-ţi ascunzi viaţa înăuntrul tău, aşa cum fac eu... Eu nu am conştiinţa trăirii mele şi tu, Ina, trebuie să ţi-o pierzi pe a ta. — Lie, nu înţeleg! De ce trebuie să-mi pierd conştiinţa trăirii mele? — De ce? Uite!... Priveşte!... Şi arătă, plimbând mâna, chipurile înnegrite din rame. Ele nu-ţi spun nimic? Priveşte-le atent, vezi-le cât sunt de încruntate. Şi află că nu totdeauna au fost aşa. Acuma, însă, sunt furioase pentru că ai venit, pentru că vorbeşti tare, pentru că... Uită-te, bunăoară, la tuşa Tudoriţa, descifrează-i cuta dintre sprâncene şi spune-mi apoi dacă nu ţi-e puţin teamă. Ina îl privi neîncrezătoare. — Ce mai sunt şi prostiile astea, Lie? Să-mi fie teamă de domnii ăştia cu mustăţi şi barbete? De cucoanele astea cu malacoafe şi dantele? Prostii! Nu mi-e teamă de fel. Şi uite, ca să nu se supere, le dau bună seara: Bună seara, doamnelor şi domnilor! Vă rog să nu fiţi supăraţi că am venit să-l văd pe Lie. Făcu o reverenţă combinată cu o piruetă, apoi, înnodându-şi mâinile la spate şi legănându-se ca o fetiţă, începu să treacă în revistă portretele. — Degeaba, Ina! Ţi-e teamă. Haide, mărturiseşte! Nu-i aşa că ţi-e puţin teamă? — Ce mustăţi imposibile are domnul ăsta cu lanţ de aur la vestă. Cine-i? — Bunicul Toma. — Şi doamna asta e tuşa... Cum ai spus că o cheamă? — Tuşa Tudoriţa. Doamne, ce încruntată este! — Iarăşi începi? Degeaba, nu mă sperii. — Ina, zău nu glumesc... Mi-e teamă de privirile astea încruntate... Mi-e teamă de toţi bătrânii şi bătrânele astea... Să nu râzi, Ina... Să nu mă crezi nebun... Mi-e teamă, fiindcă i-am văzut şi altfel decât sunt acuma…. I-am văzut coborând din rame, trăind viaţa pe care au dus-o mai înainte, cu obiceiurile şi tabieturile lor, astăzi de neînţeles... Zău, Ina, că i-am văzut! Numai că nu sunt sigur dacă n-a fost în vis... Dar asta nu are nicio importanţă... Poate acuma e vis şi atunci a fost realitate... Căci mi se pare atât de puţin real faptul că tu eşti aici, că priveşti aceste portrete fără teamă, că poţi ironiza... E de necrezut cum de poţi ironiza. Ina, vrei să mă priveşti puţin? Ina se răsuci pe călcâie, privindu-l de departe şi cu teamă. Îi era teamă de gândul care îndrăznea să întrebe ceva îngrozitor. — Lie, te rog, nu mai vorbi aşa. — Ina, dragă Ina! Vino lângă mine. Acuma din nou ştiu că eşti tu. Adineaori iarăşi am crezut că este altcineva. — Cine, Lie? întrebă ea cuibărindu-i-se în braţe. — Nu întreba. Tu nu poţi înţelege. Lasă-mă să mă bucur că eşti aproape de mine. — Şi eu mă bucur, Lie. Simţi? — Desigur. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, te rog, vorbeşte mai încet. — Când te aud vorbind aşa, Lie... Se desprinse din braţele lui şi începu să se plimbe cu mâinile la spate, cu ochii pe covorul prăfuit. — Ce-i când vorbesc aşa, Ina? Dar Ina nu răspunse. Dintre gândurile, multele ei gânduri din clipa aceea, niciunul nu mergea până la capăt, tocmai fiindcă îi era teamă de ele. Şi plimbarea continuă câtva timp, spre marea bucurie a lui Lie: că ele, gândurile, nu vorbeau tare şi deci nu avea niciun motiv să se teamă că ar putea supăra chipurile din rame. Mult mai târziu, paşii Inei se opriră în faţa unui scrin bătrân, pe care ea până în clipa aceea nu-l observase. — Ce mobilă e asta, Lie? — Un scrin. — A, un scrin! Şi începu să râdă. — De ce râzi, Ina? Ce, n-ai mai văzut un scrin? — Noi avem în casă mobilă modernă. De unde vrei să fi văzut? Şi ce păstrezi tu, Lie, în sertarele astea? — Eu? Nimic. Şi nici n-am habar ce conţin. Niciodată n-am avut curiozitatea să le deschid. — Îmi dai voie să răscolesc prin ele? Sunt încuiate? — Nu ştiu! Încearcă şi tu. Ina trase de mânerul sertarului de sus. Era plin cu albituri. Îl închise şi deschise pe al doilea. Nici acesta nu conţinea ceva deosebit care să-i satisfacă, măcar cât de cât curiozitatea. Câteva boccele cu cârpe şi o cutie de formă elipsoidală, plină cu nasturi de diverse forme şi din diferite epoci. În sfârşit, veni rândul ultimului sertar. Un curcubeu de culori, puţin întunecat şi puţin prăfuit, ce exala miros de mucegai şi de naftalină, uimi a bucurie ochii Inei. Avide, mâinile ei pipăiră mătăsurile, răscolindu-le, aducându-le până aproape de ochi, îndepărtându-le apoi. — Uită-te, Lie, ce de mătăsuri, ce de. culori! Dar din niciuna nu ţi-ai putea face o rochie. Ina vorbise din nou tare, şi Lie, îngrozit de încruntarea dintre sprâncenele tuşei Tudoriţa, nu se uită la mătăsurile Inei, ci, mustrându-se că o primise, îşi făgădui să aibă curajul s-o dea afară cât de curând. — Uită-te, Lie, la rochia asta de tafta. Dar fiindcă el tot nu se uita, ci continua să pândească încruntarea dintre sprâncenele tuşii Tudoriţa, Ina veni în faţa lui, ducând rochia pe braţe. — Uite, Lie, ce rochie frumoasă am găsit în scrin. — Da, într-adevăr, e foarte frumoasă! recunoscu el, abia puţind îngăima cuvintele, pentru că recunoştea în rochia de pe braţele Inei rochia pe care o purta tuşa Tudoriţa din portret. — E splendidă, Lie! — Ina, pune-o la loc! o conjură holbând ochii la tabloul care, acum, parcă nu mai reprezenta imaginea tuşii Tudoriţa, ci parcă tuşa Tudoriţa era aievea, acolo, pe perete, frământând în mâinile cu degete lungi şi slabe un evantai de os. Tuşa Tudoriţa îl privea încruntată şi parcă în verdele ochilor ei, mai verde decât acela al rochiei, adunase numai mustrări şi blesteme. — Lie, rămâi aşa! Să nu te uiţi până nu ţi-oi spune. Îl mângâie cu o sărutare fugară pe obraji, apoi fugi în acea parte de cameră unde el n-o putea vedea decât numai dacă întorcea capul. Îngrozit că Ina se pregătea să comită un nou sacrilegiu, îşi acoperi ochii cu palmele, aşteptând resemnat, istovit de resemnat, inevitabilul. — Acuma poţi să te uiţi, Lie! îl anunţă ea curând după aceea. Dar el, neîndrăznind s-o privească, nu avea curajul să-şi ia palmele de pe ochi. — Te rog, Lie, priveşte-mă! Era atâta rugăminte în vocea ei, încât el, aproape fără voie, îşi prăbuşi palmele pe genunchi. Şi atunci, la câţiva paşi de el, lipită cu spatele de peretele deasupra căruia atârna portretul tuşii Tudoriţa, o descoperii pe Ina. O Ina alta decât aceea pe care o ştia, o Ina coborâtă parcă dintr-un portret prăfuit, îmbrăcată în rochia de tafta verde, cu cloş bogat şi pliseuri multe în jurul gâtului. — Sunt frumoasă, Lie? — Acuma, Ina... Acuma nu mai mi-e teamă de tine. — Prostule, dar de ce ţi-ar fi teamă de mine? Şi Ina râse abia auzit, cu sonorităţi tainice, melodioase. Râsul ei, până şi râsul ei era altfel. Parcă râsese o altă Ina, materializată din contururile de culori şi umbre ale vreunui portret. Lie o privea şi se bucura pentru că ea se integra acum interiorului, pentru că aparţinea trecutului, despre care toate vorbeau aici, chiar el, care se baricadase, punând bariere între lumea lui şi cea de afară. De acolo, de afară, venise Ina, Ina cea de până mai adineaori, aducând viaţa înăuntru, pregătindu-se să dărâme sihăstria unde se refugiase de bunăvoie, refulându-şi tinereţea şi alungind în adâncurile din el viaţa lui, ca să nu-i mai audă clocotul. Luni de zile trăise acolo singur, sfătuindu-se cu umbrele, ascultând râvna carilor, sau urmărind cu ochii împăienjeniţi de teamă pioasă plimbarea de la miezul nopţii a închipuitelor fantome care, copleşite de spleen, coborau din portrete să rătăcească prin odăile colbuite de praf sau să se odihnească în jilţuri largi şi moi, afară, pe veranda ce da spre grădina cu trandafiri sălbăticiţi şi cu alei năpădite de cucută. — Lie, nu spui nimic? La ce te gândeşti? De ce mă priveşti aşa? Era vocea Inei... Ea întreba. Totuşi, Ina aceasta nu venise de afară, din viaţă. Nu era posibil ca ea să fi venit de acolo. Privind-o, descoperea că numai astfel putea fi femeia pe care ar fi avut dreptul s-o primească în casă, fără teamă că ar supăra portretele spânzurate de pereţi. O Ina care să aibă teamă de viaţa din afara zidurilor casei şi care să vadă în trezirile ei din somnul de noapte fantomele trecutului. Aşa dorise să fie femeia lui şi iată că Ina, Ina înveşmântată cu, rochia scoasă din scrin, aşa era. — Ina, zău că acuma nu mai mi-e teamă de tine. — Sunt frumoasă, Lie? — Frumoasă? Eşti minunată, Ina! — Atunci de ce nu vii să mă îmbrăţişezi? — Vin, Ina, vin! Tocmai schiţase gestul de a se ridica din fotoliu, când deodată se întâmplă ceva absurd. De sus, de deasupra capului Inel, portretul tuşii Tudoriţa căzu la picioarele ei. Ani de zile stătuse acolo şi nimic nu-l clintise. Dar tocmai în seara aceasta, şi mai ales în clipa când Ina se afla dedesubtul lui, putrezirea şnurului se împlinise. Şi tabloul căzu la pământ, trecând numai cu vreo câţiva centimetri departe de capul Inei, care, în clipa aceea, fu mai aproape de moarte decât oricând. Ina, mai albă decât o bucată de pânză de Olanda, tremurând toată, se rezemă de perete. Ochii ei înspăimântaţi, privind tabloul căzut jos, întâlniră pe ai tuşii Tudoriţa care o priveau, o priveau mereu fără să clipească. Iar curând după aceea, atunci când descoperiră că rochia tuşii Tudoriţa era rochia pe care ea o îmbrăcase, oglindiră groaza. — Lie, rochia asta... Şi o clipă mai apoi se prăbuşi pierzându-şi cunoştinţa. Lie, care ajunsese prea târziu ca s-o prindă în braţe, o ridică de jos, o culcă pe pat şi făcu tot ceea ce se pricepu ca s-o trezească din leşin. Târziu de tot, Ina îşi reveni. — Lie, eşti aici!... Ce bine îmi pare că eşti lângă mine. Mi-a fost teamă că am murit şi am reînviat într-o altă viaţă fără tine. Ajută-mă, Lie, să scot de pe mine rochia asta blestemată. Deşi e absurd, stupid şi absurd, mi-e acuma frică de rochia asta, de tuşa Tudoriţa. — Nu, Ina! Nu trebuie să-ţi fie frică de tuşa Tudoriţa... cât timp porţi rochia ei. A fost o întâmplare stupidă că a căzut portretul. O ştiu, o simt, Ina. De ce să-ţi scoţi rochia? Dacă ai şti ce bine te prinde. Ce minunat arăţi cu ea. Apoi, după o pauză, rugător: Ina, va trebui să pleci în noaptea asta? — Nu, rămân la tine, Lie. Vrei să stingi lumina? Şi în noaptea aceea, rochia de tafta a tuşii Tudoriţa fu rochia de mireasă a Inei.