Theodor Constantin

Urmarirea abia incepe de Theodor Constantin I Din cauza ploii, care cădea cu o înverşunare de deluviu, lumina celor două faruri ale Buickului nu izbutea să străpungă întunericul mai departe de doi, trei metri. Cu toate acestea, maşina gonea de parcă cel dinăuntru îşi pusese în minte să se sinucidă cu tot dinadinsul. O asemenea presupunere părea firească, mai ales dacă se are în vedere că şoseaua, udă şi destul de îngustă, la o depărtare de numai câteva sute de metri, începea să coboare, şerpuind în serpentine extrem de primejdioase chiar pe o vreme uscată. Explicaţia unei astfel de purtări nu era greu de găsit, dacă observai cealaltă maşină, care venea din urmă asemenea unui bolid. Devenea atunci clar că prima încerca să scape de urmărirea celei de-a doua, care, de altfel, mult mai puternică, se lansase cu toată viteza în urmărirea acesteia. Lângă şoferul celei de-a doua maşini stătea căpitanul de miliţie Ovezea Petre. Chipul său, dăltuit frumos parcă din marmură, exprima dârzenie, iar fruntea, înaltă şi boltită, inteligentă. Ochii, lucind de o ură neîmpăcată, scrutau întunericul, ca şi când ar fi vrut să străpungă cu privirea bezna şi pânza deasă a ploii, care îl împiedicau să vadă maşina din faţă. În clipa următoare, ducând microfonul la gură, începu să comunice: — Alo, Bran!… Alo, Bran!… Raportează 314!... Urmărirea infractorului continuă. Alo, Bran!... Alo, Bran!… În timp ce căpitanul Ovezea Petre transmitea comunicarea prin radio, în prima maşină infractorul despre care este vorba, aplecat asupra volanului, scruta, la rândul său, bezna pe care lumina puternică a farurilor abia izbutea s-o străpungă. Era îmbrăcat într-o manta de ploaie cauciucată şi purta ochelari negri. În colţul stâng al gurii ţinea ţigara pe jumătate fumată, din care trăgea, din când în când, închizând ochiul, ca să şi-l ferească de fum. Chipul, privirea şi, în general, întreaga sa atitudine trădau o cruzime aproape bestială. Pe fruntea numai aproximativ proporţionată apăreau, din când în când, broboane de transpiraţie, care şiroiau spre tâmple şi, de acolo prelingându-se pe după urechi, se pierdeau în gulerul cămăşii. Mărgeluşele de transpiraţie erau singurul indiciu că individului cu ochelari negri, în ciuda aparentei placidităţi, îi era frică. Şi într-adevăr, îi era frică, teribil de frică. Frica punea din ce în ce mai mult stăpânire pe el, pe măsură ce lumina farurilor maşinii care îl urmărea – la început difuză – creştea în intensitate, pe măsură ce distanţa care îl separa de urmăritorii săi se micşora. „Degeaba! Maşina lor e mult mai puternică. Până la urmă, tot au să pună mâna pe mine, îşi vorbi individul cu ochelari negri”. Şi trase o înjurătură. Apoi, aplecându-se şi mai mult asupra volanului, adăugă: „Nu! Viu, în niciun caz nu vor pune ei mâna pe mine”. În clipa următoare, un fulger orbitor brăzdă cerul, luminând pentru câteva secunde şoseaua. Pe urmă, imediat, tunetul bubui asurzitor cu ecouri prelungi în munţii de-a dreapta şi de-a stânga defileului. Ploaia începu să cadă cu şi mai mare înverşunare. „Serpentinele!” murmură individul cu ochelari, atunci când la lumina fulgerului le zări încolăcindu-se până departe ca nişte reptile uriaşe. Cuvintele fură însoţite de un rânjet, care accentuă cruzimea chipului devenit dintr-o dată aproape hidos. „În definitiv, altceva nu-mi rămâne de făcut!” continuă el monologul. Maşina se apropia cu toată viteza de serpentine. Individul cu ochelari negri, conducând cu o mână, deschise portiera. Şi în clipa când Buickul se angaja pe prima pantă, sări afară cu un curaj pe care numai disperarea ţi-l poate da. Nemaiavând cine să stăpânească volanul, maşina se învârti aproape circular, apoi se prăbuşi în prăpastie.   Câteva minute mai târziu, cea de-a doua maşină stopă pe locul unde avusese loc presupusul accident. Primul, coborî căpitanul Ovezea. După el, locotenentul major Galaşanu Tache, apoi doi sublocotenenţi. Turna cu găleata. Jos, în prăpastie, spumega, furios, pârâiaşul devenit vijelios din cauza ploii. — Fără doar şi poate că şi-a frânt gâtul! vorbi mai mult pentru sine locotenentul major Galaşanu. Acum, ce facem, tovarăşe căpitan? Căpitanul Ovezea nu-i răspunse. Se părea că nici nu auzise întrebarea. Privea prăpastia, în care se rostogolise maşina, cu ochi întunecaţi de mânie. Infractorul îşi primise pedeapsa. Acum, acolo, pe fundul prăpastiei, aproape sigur că nu mai era în viaţă. Totuşi, se simţea nemulţumit. Avea sentimentul că nu-şi îndeplinise misiunea până la capăt. Ar fi trebuit să-l captureze viu. Anchetându-l, cine ştie ce lucruri interesante ar fi putut afla, cine ştie ce alte fire încâlcite s-ar fi putut descurca. Aprinse lanterna puternică, îndreptând fasciculul de lumină spre fundul prăpastiei. Dar era mult prea adâncă ca lumina să poată ajunge până acolo. — Tovarăşe Galaşanu, cineva trebuie să coboare. S-ar putea ca infractorul să mai fie în viaţă. Îţi dai seama cât de important ar fi pentru noi, dacă ar putea vorbi. — Cobor eu, tovarăşe căpitan. — Deocamdată, nu cred că e nevoie să cobori chiar dumneata. Să coboare sublocotenentul Drăguşin. Aprindeţi-vă lanternele şi haidem să căutăm locul cel mai potrivit. După câteva clipe de căutare îl găsiră, şi sublocotenentul Drăguşin începu să coboare. Când ajunse jos, descoperi maşina prăbuşită, de-a latul pârâiaşului, cu rotile în sus. Una dintre ele, cine ştie prin ce întâmplare, încă se mai învârtea. — L-ai găsit? întrebă de sus, după câtva timp, căpitanul Ovezea. — Nu, tovarăşe căpitan! Parcă l-a înghiţit pământul. — Caută-l, Drăguşine! Bineînţeles, toate strădaniile sublocotenentului se dovediră infructuoase, din motivele pe care cititorii le cunosc.   În timp ce sublocotenentul Drăguşin continua să caute în prăpastie cadavrul individului cu ochelari negri, acesta, şchiopătând uşor, urca spinarea împădurită a muntelui, pe o potecă descoperită întâmplător, care ducea la stâna unei gospodării agricole colective. O oră mai târziu, când ajunse, găsi acolo doar pe baci şi pe un băietan, nepot al său. Ciobanii ceilalţi erau plecaţi cu oile departe, pe un alt munte. Baciul, parcă dinadins, spre a dezminţi părerea care, în general există, că toţi bacii sunt, neapărat, oameni bine clădiţi, era o fărâmă de om, Ceea ce pierdea însă în înălţime câştiga în vârtoşenie. Era îndesat, lat în spate şi avea un pumn, să doboare lupul dintr-o singură lovitură Ochii negri, strălucitori, te străpungeau ca un sfredel. În schimb vocea, deşi puternică, era neplăcut de piţigăiată. Cercetându-l bănuitor, baciul îl întrebă ce vânt îl aduce acolo, în puterea nopţii, şi pe o asemenea vreme. Individul cu ochelari negri îi îndrugă o întreagă poveste despre un rămăşag pe care, chipurile, îl făcuse cu nişte tovarăşi de-ai lui, aflaţi, ca şi el, la odihnă. Povestea era destul de plauzibilă şi baciul ar fi sfârşit prin a-l crede, dacă n-ar fi observat că străinul îşi şterge ochelarii aburiţi cu batista, fără să şi-i ia de pe ochi. De asemenea, mai observă că se fereşte să stea în lumină. O asemenea purtare părându-i-se ne la locul ei, deveni bănuitor, şi se hotărî să fie cu ochii în patru. — Departe e satul? se interesă drumeţul. — Da de unde! În ceva mai mult de un sfert de oră, o potecă te duce până acolo. Ţi-oi arăta-o mâine dimineaţă. Că doar n-ai să pleci acum la drum, în toiul nopţii, şi pe aşa vreme. Baciul îl îmbia pe străin să poposească peste noapte la stână, tocmai pentru că, părându-i-se suspect, intenţiona să anunţe, prin nepot, miliţia din sat. — Ba chiar asta am de gând, baciule. Poate că tot mai câştig rămăşagul. Fii bun şi arată-mi cărarea care duce în sat. Baciul îi indică un alt drum, mai lung, iar după ce-l văzu plecat, repezi băietanul în sat să anunţe miliţia. Dar până când acesta să ajungă acolo – postul era tocmai la capătul celălalt al satului – şi până când şeful postului să organizeze o pândă, infractorul căutat de oamenii căpitanului Ovezea în prăpastie, călărind pe calul furat din grajdul unui ţăran a cărui casă se afla chiar la marginea satului, de mult se afla departe. Şi trei sferturi de oră mai târziu se urca, din mers, într-un mărfar.   După zadarnice căutări, sublocotenentul Drăguşin, urcând cu chiu cu vai panta, reveni lângă ceilalţi ofiţeri. Era ud până la piele şi murdar din cap până în picioare. — Tovarăşe căpitan, nu l-am găsit deşi l-am căutat pe o rază de o sută de metri. E posibil ca, în cădere, să se fi agăţat de vreo ieşitură de stâncă. — Crezi? întrebă căpitanul Ovezea sceptic. Şi se apropie de buza prăpastiei cu lanterna aprinsă, plimbând fasciculul de lumină de-a lungul malului. Până acolo unde răzbea lumina, era perpendicular, ca un zid. — Vezi, Drăguşine? Dacă peretele prăpastiei e până jos tot atât de drept – şi e mai mult ca sigur – nu avem motiv să credem că infractorul, în cădere, a rămas agăţat de vreo stâncă. — Atunci, tovarăşe căpitan… — Atunci, tovarăşe sublocotenent Drăguşin, este foarte probabil că ne-am pierdut vremea căutându-l în prăpastie. Totuşi, mâine dimineaţă, pe lumină, va trebui să verificăm. Spune-mi, ai găsit actele maşinii? — Da, tovarăşe căpitan! Maşina e un Buick şi aparţine cooperativei „Cahla”. — Numărul? — 12 341. Cred că maşina a fost furată. — Altceva n-ai mai găsit în maşină? — Nimic, tovarăşe căpitan. — Mda!… Apoi, către locotenentul Galaşanu: — Trebuie să raportez tovarăşului colonel. Se întoarse la maşină, deschise staţia şi stabili legătura. — Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314!... Raportează 314! În timp ce căpitanul Ovezea transmitea prin radio, într-unul din birourile Direcţiei Generale a Miliţiei, doi ofiţeri ascultau raportul. Unul dintre ei era colonelul Cursaru Dumitru, celălalt, maiorul Mărăcineanu Radu. Colonelul, ale cărui trăsături exprimau energie şi o voinţă de fier, era potrivit de statură. Deşi nu avea decât patruzeci şi cinci de ani, părea mult mai în vârstă. Anii de muncă istovitoare în „subteran” pe vremea capitaliştilor îşi puseseră pecetea pe chipul fostului miner de la Lupeni. Maiorul nu numai că arăta, dar era şi în realitate mai în vârstă decât colonelul. Purta ochelari cu rama groasă şi neagră. În ciuda chipului care exprima aceeaşi energie şi aceeaşi voinţă, dinapoia ochelarilor te priveau ochii unui visător. Stăteau unul în faţa celuilalt şi ascultau cele ce transmitea căpitanul Ovezea: — Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314! Maşina s-a prăbuşit în prăpastie. Infractorul a dispărut. E aproape sigur că accidentul a fost provocat dinadins, ca să ne deruteze. Deşi pare foarte puţin probabil, totuşi nu este exclus ca, în cădere, cadavrul infractorului să se fi agăţat de vreun colţ de stâncă. Din cauza întunericului şi a ploii torenţiale, până se va lumina, nu putem verifica. Deocamdată, urmărirea a luat sfârşit. Colonelul întrerupse legătura. Privi pe fereastră gânditor. Ploua. Ploua şi aici, torenţial, inepuizabil. — Păcătoasă vreme! constată maiorul, care urmărise privirea colonelului. Acesta nu răspunse, mulţumindu-se să aprobe doar printr-o înclinare a capului. Abia mult mai târziu întrebă: — Ei, ce părere ai? — În legătură cu urmărirea întreprinsă de căpitanul Ovezea? Păcat că s-a terminat, aşa cum s-a terminat. Colonelul surâse abia perceptibil: — Deocamdată!… De fapt, urmărirea abia acum începe. Ia, te rog, măsurile necesare. Infractorul, în cazul când accidentul a fost simulat, mai mult ca sigur că va căuta să se folosească de tren, ca să i se piardă urma. — Am înţeles. Voi da ordin să fie supravegheate gările.

DE CE A FOST EXECUTAT SERGENTUL T. R. PRESURĂ VIRGIL   Lovitura năprasnică a pornit pe neaşteptate, ca o izbitură de baros. Dar mai înainte ca ea să fi pornit, a simţit-o ţâşnind, ca o spirală incandescentă, din ochii mici, urâţi şi spălăciţi. Şi sergentul t.r. Presură Virgil s-a clătinat, simţind o arsură sub veston, adânc, sub coşul pieptului, acolo unde se trudeau obosite şi silnice foalele inimii lui. Abia pe urmă a pornit şi lovitura de pumn a plutonierului Sborşitu Gavril. A izbit fulgerător şi puternic, în maxilarul stâng, jos, în unghi cu bărbia. — Dumnezeii tăi, bolşevicule! Sergentul t.r. Presură Virgil n-a mai auzit sudalma şi nici n-a mai simţit proiectilul de scuipat care îl împroşcă drept în mijlocul frunţii, ca un altfel de mir pentru călătoria ce trebuia s-o înceapă, poate în zori, poate a doua zi în zori. Fulgerat de izbitura ca de mai a pumnului, se prăbuşi pe podelele murdare, cu faţa în sus, cu picioarele răşchirate, cu braţele desfăcute. Când şi-a revenit, trecuse vreme multă. Lumina de amurg clipea obosită. Îşi aminti totul, din prima clipă. Cel dintâi gest pe care îl făcu fu să-şi pipăie falca. Era umflată şi umedă. Gemu prelung, dar nu de durere, ci de ură, de furie neputincioasă. Se ridică anevoie şi, cumpănindu-se, se apropie de fereastra zăbrelită. Curtea închisorii era pustie. Mult mai târziu, un soldat ieşi din corpul de gardă şi străbătu, în diagonală, curtea pătrată, agale şi cu paşi zigzagaţi, de parcă ar fi fost beat. „Va să zică s-a hotărât!” îşi vorbi Presură în şoaptă. Certitudinea că avea să moară îl lăsă indiferent de parcă întâmplările prin care trecuse i-ar fi secat toate izvoarele vieţii. Întoarse spatele ferestrei şi se lungi pe laviţa tare, cu mâinile sub cap, cu ochii mari căscaţi spre bagdadia roasă de umezeală. La început, gândurile se învălmăşiră fără noimă, apoi treptat, începură să depene întâmplările într-o succesiune numai aproximativ cronologică.   *   Mai întâi, acolo, pe bagdadia mâncată de umezeală se proiectă, ca pe un ecran straniu, imaginea lui Dumitru Tunariu. Înalt, voinic, aproape mătăhălos, cu umerii largi, puternici, să sprijine pe ei parcă întreg Ceahlăul, cu trăsăturile chipului negricios colţuroase, cu vocea puternică, dar în acelaşi timp caldă şi melodioasă. Imaginea din închipuire îl privea şi ochii aveau în căpruiul lor acea lumină tristă pe care i-o cunoştea. Pe urmă, Dumitru Tunariu din închipuire, cu un bobârnac îşi dădu casca pe ceafă, şi cu dosul palmei îşi şterse fruntea şiroind de sudoare. Şi din nou Presură se minună de mâinile lui mari, cu degete groase şi scurte. — Cald e, domn’ elev!... Tu-i parascovenia mă-si! — Cald, Mitrule. Aici, în stepă, e ca la noi pe Bărăgan. Dumitru Tunariu oftă, apoi scoase capul puţin din groapă, să privească stepa care se întindea departe, departe, parcă până la capătul lumii. Şi în privirile ochilor lui bruni, sergentul t.r. Presură Virgil citi, în locul obişnuitei unde de tristeţe, un fel de nostalgie după depărtările toropite de căldură. Dar, în clipa aceea, câteva gloanţe piuiră, muşcând pământul parapetului. Dumitru Tunariu se trase repede în groapă. Zâmbi şi-i spuse cu un ton care suna parcă puţin ironic: — Îi vezi? Nu ne lasă ruşii de loc să ne aerisim. Pe urmă, începu să se caute prin buzunare, după tabachera cu tutun. Imaginea de pe bagdadie se estompă. În închipuire îl văzu apoi pe locotenentul Fănică Boboc. Nu mai avea cizme de lac cu pinteni iar vestonul nu mai sta să-i plesnească pe corp de strâns ce era şi nici pantalonii pe pulpele puternice, aşa cum îi plăcuse lui să se poarte chiar pe zonă, până în ziua când s-a pornit războiul. În locul elegantei uniforme, îmbrăcase haine de trupă iar în locul cizmelor de lac purta bürgeri. Ca nici un alt ofiţer din batalion, locotenentul Fănică Boboc era înarmat cu un pistol automat. Pistolul şi cravaşa îl deosebeau de ceilalţi ofiţeri. Cravaşa o purta agăţată cu o cureluşă de pumnul mâinii drepte. Pe mânerul de argint al cravaşei era gravată frumos monograma locotenentului. Când nu bătea cu ea soldaţii, îşi biciuia bürgerii. În orice caz, mâna cu cravaşa nu-şi găsea o clipă odihnă. Devenise acesta un fel de tic, de care soldaţii se temeau, iar ofiţerii făceau haz. Acum, era o după-amiază cu un soare ucigător. Părăsiseră, în marş forţat, zona cazematelor, cu întreg echipamentul de război în spate şi, după două ore, batalionul ajunse în staţia de unde urma să se îmbarce cu destinaţia spre front. În două ore batalionul parcursese paisprezece kilometri, dar numai jumătate din efectiv izbutise să ajungă la destinaţie. Cealaltă jumătate continua să sosească, în grupuri mici. Cocârjaţi sub greutatea echipamentului şi armamentului, soldaţii aveau feţele congestionate şi murdare de transpiraţie şi praf. Comandantul batalionului, maiorul Pascu, călare pe o iapă şargă, îi aştepta înfipt în mijlocul şoselei care trecea prin spatele gării şi, furios, cu vocea răguşită de atâta zbierat, ţipa şi-i plesnea cu cravaşa pe cei care făceau imprudenţa să treacă prea aproape de el. De acolo, din mijlocul şoselei, putea supraveghea şi operaţiunile de îmbarcare. Dacă ceva nu-i plăcea, ţipa la ofiţeri la fel ca la soldaţi. — Mă Boboc, mă, nu vezi cum au aranjat mârlanii tăi căruţele? De-a latul, mă, de-a latul, că mai încape una ! — Domnule maior, şi de-a latul încap tot atâtea. Am încercat doar. Dar dacă dumneavoastră ordonaţi aşa, le punem şi de-a latul. Măi, Tunariule, dă jos căruţele şi pune-le cum a ordonat domnul maior! Dumitru Tunariu, înalt, voinic, apucă de oişte una din căruţe şi fără nici un efort deosebit o aşeză de-a latul în vagon. Sergentul t.r. Presură Virgil nu se putu opri să nu-i admire forţa. Faptul că Dumitru Tunariu făcea parte din grupa sa îl umplea de mândrie. Un om cu o asemenea forţă te poate scoate din multe ananghii. Dumitru Tunariu îi fusese repartizat abia în dimineaţa acelei zile, câteva ore după ce se aflase că regimentul lor pleacă pe front. Până atunci, făcuse parte din compania de mitraliere. De ce fusese trecut la o companie de puşcaşi, şi mai ales, de ce locotenentul Boboc respinsese propunerea pe care i-o făcuse el, Presură, de a-l trece pe Tunariu ca trăgător la puşca mitralieră avea să afle abia spre seară, când întreg batalionul, îmbarcat în vagoane, aştepta doar locomotiva. Atunci, locotenentul Boboc l-a luat deoparte şi i-a spus: — Ascultă, Presură! Să ai grijă de Tunariu. Răspunzi cu capul dacă trece la ruşi. Luat prin surprindere, Presură întrebă naiv: — Adică, de ce de el să am mai multă grijă decât de ceilalţi? — Pentru că ar fi comunist. — Cine îl bănuieşte, domn’ locotenent? — Păi, cine altul decât Tănase, ofiţerul cu informaţiile. Ieri, când s-a aflat că plecăm pe front, Pavelescu de la a patra a refuzat să-l ia, temându-se că va trece la ruşi. M-am oferit să-l iau la mine în pluton. De ce să rămână la P.S.? Să meargă în foc, poate că i-o găuri scăfârlia vreun glonte. Cât priveşte dezertarea, să nu-l pună dracu’!... Numai să-l simt că umblă cu asemenea gânduri şi pe loc îl împuşc. De altfel şi tu, dacă îl simţi că vrea s-o şteargă, achită-l! Să nu uiţi că răspunzi de el. Ai înţeles? — Mda! Şi în gând: Aşa să crezi tu!... — Şi bagă de seamă! Mormânt să fii! Nimeni nu trebuie să afle ce am vorbit. Dacă transpiră cumva ceva, să ştii că dai de dracu! În depărtare se auzi chiotul unei locomotive; era aceea care trebuia să remorcheze trenul. Peste cel mult jumătate de oră, aveau să pornească spre front. Presură Virgil simţi o emoţie pe care până în clipa aceea n-o cunoscuse. Inima îşi grăbise nefiresc bătăile. Se urcă în vagonul în care se afla îmbarcat întreg plutonul. Oamenii stăteau culcaţi pe paie, unii lângă alţii, ca sardelele. În vagon mirosea urât a transpiraţie şi a picioare nespălate. — Când pornim, domn’ elev? îl întrebă careva. — În cel mult o jumătate de oră. — Aşa! Şi începu să se scarpine în cap, nu pentru că ar fi simţit nevoia, ci pur şi simplu din obişnuinţă. Unul, tocmai în fundul vagonului, începu să cânte dintr-un solz de peşte o doină tristă, mai mult un fel de bocet. Presură Virgil simţi cum i se strânge inima de o mare tristeţe. La început aşa a crezut. Pe urmă, şi-a dat seama că, de fapt, îi bântuie sufletul un dor nelămurit, un dor nostalgic. — Domn’ elev, oare trece, sigur, trenul pe la Barcea? — Pe altundeva nu are pe unde să treacă. — Am bătut telegramă nevestii să mă aştepte în gară, cu copiii. De trei ori îl întrebase până atunci soldatul acela, şi de fiecare dată vocea trădase teamă, emoţie. Aproape nu-i venea să creadă că peste câteva ore avea să-şi vadă soaţa, copiii. Şi îi veni în minte o după-amiază din Gara de Nord. Un personal lung ticsit de călători, în marea majoritate concentraţi. Pe peron neveste multe, triste, plânse, cu câte un copil în braţe şi alţi vreo câţiva pe lângă ele. Numai pe el nu-l condusese nimeni. Aceea care ar fi trebuit să-l conducă, murise. De când se ştia, tot singur fusese! Tatăl său, elevatorist, murise când el avea zece ani, tăiat de un tren care făcea manevră în docuri. Maică-sa muri şi ea bolnavă de piept, doi ani mai târziu. L-a crescut o bunică. De fapt, vorba vine că l-a crescut. Mai curând, el a avut grijă de ea. La zece ani, ca băiat de prăvălie, a trebuit să înveţe, să spele paharele şi să urce şi să coboare treptele hrubei după vin, la o circiumă din port. De carte nu s-a lăsat însă! La bacalaureat a avut cea mai mare medie. Ca student, n-a mai cărat geamantane şi nici n-a mai vândut pistil şi seminţe. Dar a fost chelner, a „meditat” copii sau pur şi simplu a răbdat de foame. Patru ani mai târziu s-a putut mândri cu două licenţe în buzunar. A solicitat un post de profesor măcar la liceul din Pomârla, dar nici acolo nu i s-a dat. Şi doar una din licenţe era cu „Magna cum laude”. Într-o zi s-a întâlnit şi cu dragostea. Ar fi trebuit să se întâlnească de mult cu ea, dar înhăţat prea strâns de viaţă, n-a avut timp s-o vadă. De data asta dragostea avea chipul unei fete care umbla să capete aprobarea ca să fie internată în sanatoriul din Bârnova. Aprobarea i-a căpătat-o el, după două săptămâni de alergături. A condus-o până la gară. Pe urmă, n-a mai văzut-o niciodată. Două săptămâni, atât cât a durat ca să capete aprobarea, a durat şi dragostea lor. Numai două săptămâni. Dar a iubit cât nu sunt în stare alţii într-o viaţă de om. Locomotiva ataşă vagoanele, care se ciocniră unele de altele. Soldatul cu solzul de peşte încetă să mai cânte. Peste câteva clipe, trenul avea să se urnească, avea să-i ducă spre moarte. „Dacă mor, nu am pe nimeni care să verse o lacrimă după mine...” Şi din nou simţi dorul acela nelămurit, poate nostalgic, poate altfel, nici el nu ştia cum. Trenul se urni. Mulţi din soldaţi se închinară. Soldatul cu solzul de peşte din nou începu să cânte doina aceea tristă, care parcă le rupea piepturile. Presură Virgil îl căută cu ochii pe Dumitru Tunariu. Cu spatele rezemat de peretele de lemn al vagonului acesta cosea un nasture la veston. Între degetele lui groase şi butucănoase acul stârnea mirare. Te întrebai, cumva înveselit, ce caută un obiect atât de gingaş între degetele lui de uriaş. „Oare adevărat să fie că Tunariu e comunist?” se întrebă Presură Virgil culcându-se şi punându-şi sub cap, drept căpătâi, sacul de merinde. Despre comunism avea idei vagi. Dar înverşunarea cu care ziarele oficioase îi prezentau pe comunişti ca pe nişte duşmani inveteraţi ai ordinei şi siguranţei statului îl punea pe gânduri, stârnindu-i dorinţa să afle adevărul despre aceştia. Odată – cu vreo câteva luni înainte de izbucnirea războiului – fusese trimis, de pe zonă, în delegaţie la Bucureşti ca să aducă un vagon de focoase pentru branduri. Într-una din după-amieze, când terminase treaba la depozitul de muniţii, s-a dus la un cinematograf. La intrare, cineva i-a oferit un program. L-a luat şi l-a vârât în buzunar. Şi-a amintit de el la pauză. Ca să-şi treacă timpul, a vrut să-l citească. Când l-a deschis, a dat de un manifest al Partidului Comunist Român. După ce s-a dumirit despre ce-i vorba, speriat, l-a ascuns în buzunar. Aşa era el. Se temea să nu făptuiască, din neglijenţă sau din necunoaştere, ceva ilicit. Niciodată nu se întreba dacă opreliştea era sau nu dreaptă. Era suficient să ştie că un lucru nu este permis ca să nu-l făptuiască. Deşi cu nimic vinovat, o razie pe stradă îi da emoţii, iar privirea mai atentă a unui simplu sergent de stradă avea darul să-i grăbească bătăile inimii. De aceea, de când aflase că Dumitru Tunariu era suspectat de idei comuniste, începu să-l privească cu frică dar şi cu multă admiraţie. Abia atunci şi acolo în vagonul de marfă, aşteptând locomotiva care avea să-i ducă pe front, Presură Virgil descoperi caracterul contradictoriu al firii sale. O interdicţie i se părea firească, şi se străduia să nu contravină ei, atâta vreme cât nu i se cerea să facă ceva. Dar putea deveni imprudent, dacă interdicţia consta în a-i cere să facă un lucru împotriva convingerilor sale. În legătură cu asta îşi aminti de o întâmplare, din vremea dictaturii legionare... Cioclii în cămăşi verzi decretaseră ca, într-o anumită zi şi la o anumită oră, toată lumea să îngenunche pe străzi. (Cu prilejul mascaradei funerare a reînhumării legionarilor căzuţi în războiul din Spania, luptând de partea fasciştilor.) Presură Virgil s-a întâmplat să fie atunci pe stradă. Clopotele bisericilor băteau a mort... Preoţi în odăjdii... Somităţi politice... Haidamaci în cămăşi verzi cântând litanii de glorificare a morţii şi a crimei. Trecători, de frica bâtelor şi a pistoalelor, îngenuncheaţi pe străzi... Numai el, Presură, îşi vedea de drum. — Îngenunche, domnule! — Îngenunche, măi camarade! Nu! Nu poate să îngenunche. Totul i se pare o mascaradă sinistră. Cum să îngenunche? — Îngenunche, domnule. Ce, ţi s-a urât cu viaţa? Asasinii ăştia sunt în stare să te împuşte. Dar el, parcă ar fi surd. Să îngenunche? Nu poate face un lucru împotriva convingerilor sale. — Să ştii că ăsta-i nebun! aude pe careva şoptind în spatele său. A mai mers puţin, apoi a cotit-o pe o altă stradă. A mers doar câţiva paşi şi l-au ajuns din urmă doi zdrahoni în cămăşi verzi. N-a avut timp nici măcar să schiţeze un gest de apărare. Unul din ei l-a pocnit cu pumnul în falcă. S-ar fi prăbuşit, fără îndoială, dacă celălalt bătăuş nu l-ar fi prins din spate. L-a răsucit ca pe o păpuşă şi i-a aplicat şi el un pumn. — Va să zică nu vrei să îngenunchi pentru martirii noştri? I-a mai tras un pumn, în timp ce primul îl lovea în cap cu tocul revolverului. Cu sângele gâlgâind din rana de la cap, s-a prăbuşit. L-au ridicat mai târziu pietonii, şi l-au dus la o farmacie din apropiere unde a fost pansat. — Cine te puse, domnule? Puteau să te şi omoare. A mulţumit pentru îngrijire şi a plecat.   Şi-a amintit de întâmplarea de atunci, privind mâinile de Goliat ale lui Dumitru Tunariu. Locotenentul Boboc putea să-l ameninţe mult şi bine, Pe Tunariu, chiar dacă l-ar surprinde trecând la ruşi, tot nu l-ai împuşca, cu riscul de a fi el însuşi executat. Dacă l-ar împuşca pe Tunariu ar însemna să facă ceva împotriva propriilor sale convingeri. O săptămână mai târziu au intrat pe poziţii. Au intrat noaptea. Locotenentul din nou i-a atras atenţia: — Presură, fii cu ochii pe Tunariu! — Am să fiu, domnule locotenent! Şi imediat în gând: Pe dracu! Nici prin gând nu-mi trece! — Mâine, la atac, lasă-l pe seama mea. Tu, mai ales în noaptea asta ai grijă să nu o şteargă dincolo. — Am înţeles, domnule locotenent. Între timp, Presură Virgil aflase că locotenentul îl mai dăduse pe Tunariu şi în seama caporalului Drăgănescu şi a soldatului Tăuşan. Dacă adăuga la socoteală şi pe locotenent, erau acum patru inşi care trebuiau să împiedice cu un glonte orice încercare a lui Tunariu de a trece la ruşi. De fapt, dintre toţi, Tunariu numai de locotenent ar fi trebuit să se ferească. Pentru că ceilalţi doi, caporalul şi soldatul, l-ar fi lăsat să treacă. Îi descususe el, Presură, şi se încredinţase că, în ciuda ordinului expres, nu erau de loc dispuşi să execute ordinul comandantului lor. De aceea, convins că mult timp nu-l va avea pe Tunariu printre oamenii din grupa sa, a căutat să-l cunoască mai îndeaproape. Cu acest prilej, a aflat că erau concetăţeni – Tunariu era mecanic la un şantier naval – că era căsătorit şi că avea patru copii, toţi mititei. În multe împrejurări au vorbit ei despre multe, dar în nici una Tunariu n-a adus vorba despre comunişti. Aşa trecură trei luni de front. Prima lună au fost aproape tot timpul în foc. Au dat atacuri şi contraatacuri, de două ori au fost încercuiţi şi cu toate acestea Tunariu n-a dezertat. Până la urmă, Presură Virgil ajunse la convingerea că Tunariu nu dezerta, tocmai pentru că se ştia supravegheat. Mai mult ca sigur că-şi explicase de ce locotenentul nu accepta să fie trimis în incursiuni, să fie pus pândar sau agent de legătură. Unii soldaţi din grupă interpretau aceasta ca o favoare din partea locotenentului. Câţiva nu se sfiiră să i-o spună. — Apăi, domn’ elev, ar cam trebui să-l trimiteţi şi pe Tunariu. Prea îl cocoloşeşte domn’ locotenent, zău aşa!   *   După câteva săptămâni de front, divizia din care făcea parte şi regimentul lor a fost trecută în rezerva armatei. Pe urmă, timp de două luni n-au făcut decât să urmeze frontul mereu în mişcare, de la o depărtare care varia între treizeci, cincizeci şi chiar mai mulţi kilometri. În spatele frontului, supravegherea lui Tunariu slăbise. — Cine ştie! Poate că i-o fi venit şi lui mintea la cap. Ce zici, Presură? îl întrebase într-o zi Boboc. — Ştiu eu, domnule locotenent!? După părerea mea, cred ca l-aţi bănuit şi încă îl mai bănuiţi de pomană. — Ia nu-l mai lua tu pe garanţie, măi Presură. Tu nu ştii ce le poate pielea comuniştilor!... Presură se mărgini să ridice din umeri şi cu asta discuţia lor luă sfârşit. De fapt, era puţin dezamăgit de purtarea lui Tunariu. În sinea sa, nu se putea de loc împăca cu gândul că acesta renunţase să treacă la ruşi. De aceea, se încăpăţâna să creadă că numai din prudenţă n-o făcuse până atunci, dar că, la prima ocazie, atunci când, într-adevăr, avea să fie sigur de reuşită nu va ezita s-o facă. Aceasta era, de altfel, adevărata cauză pentru care îndelunga refacere înapoia frontului începuse să-l nemulţumească. În regiment, era singurul care dorea linia întâi. Baloanele propagandei oficiale se spărseseră de mult şi războiul apărea acum în toată hidoasa lui grozăvie. De la Prut până în inima Ucrainei şi dincolo de ea se înşirau mormintele şi spitalele de campanie. Efectivele diviziilor, decimate în câteva rânduri, fuseseră reînnoite, şi sfârşitul războiului încă nu se întrevedea. Din acest motiv, trecerea diviziei în rezerva armatei fusese primită cu o unanimă uşurare şi ascunsă satisfacţie. Doar el, din cauza lui Dumitru Tunariu, dorea să ajungă din nou în linia întâi. De fapt, era o dorinţă ipotetică. În realitate, nu dorea nici el, fiindcă voia să trăiască, voia să se numere printre supravieţuitori. Presură Virgil constata că zi de zi, nu mai este acelaşi. Metamorfoza nu se petrecuse peste noapte şi nici nu o considera terminată. Sesizând-o însă la timp, îi urmărea atent evoluţia. Pe rând, şi în acelaşi timp, subiect şi obiect, se străduia să înţeleagă tot ceea ce se petrecea cu sine însuşi. La început, atunci când a primit ordinul verde de mobilizare cu şase stele, puţin timp înainte de izbucnirea războiului, cu alte cuvinte când nu mai exista aproape nimeni care să se îndoiască de iminenţa lui, s-a prezentat imediat pe zonă, fără să-i treacă măcar prin minte că ar putea face şi altfel. Refuzul de a participa la război i se părea, în ierarhia lucrurilor ilicite, pe treapta cea mai de sus. Pentru Presură Virgil, a participa la război însemna a-ţi face „datoria faţă de patrie”. Şi datoria faţă de patrie i se părea ceva pe deasupra oricăror convingeri. Rob al lecturilor şi educaţiei primite în şcoală, împărtăşea părerea oficială că atunci când începe să bată tunul orice fel de neînţelegeri intestine trebuie să înceteze şi toate forţele naţiunii să fie subordonate unui singur ţel: victoria. Părerea aceasta era, de fapt, în contradicţie cu convingerile sale. Aşa, spre pildă, deşi era opac în tot ceea ce priveşte politica, avea convingeri la care ţinea şi pe care şi le apăra cu ardoare. Bunăoară, nu putea suferi dictatura personală, ura forţa brutală, violenţa, obscurantismul, discriminările de orice fel. Dispreţuia în artă curentele decadente, după cum, de asemenea, dispreţuia pe acei care, în numele unei false teorii despre elite, îşi arogau dreptul de a se înfrupta din cele mai alese bucate la ospăţul vieţii. Dar, lucru ciudat, având asemenea sănătoase convingeri, Virgil Presură nu înţelegea că trebuie să existe o corespondenţă între convingeri şi conduita în viaţă. O dată unul din colegii lui de facultate l-a întrebat de ce rămâne deoparte dacă urăşte într-adevăr fascismul. Virgil Presură a fost foarte mirat că i se pune o asemenea întrebare. „Dragă, dar eu nu văd nici o contradicţie. Într-adevăr, eu dispreţuiesc fascismul în general şi pe cel autohton în special; îmi repugnă forţa brutală şi crima ridicată la rangul de virtute; sunt convins că Hitler e un criminal dement care va sfârşi prin a da foc Europei. Prin însăşi structura mea nu sunt un luptător şi nici nu cred că e necesar, atâta vreme cât nu fac fapte care ar fi în contradicţie cu ceea ce gândesc.” Şi ca să exemplifice, povesti cum fusese snopit de legionari, pentru că nu voise să îngenunche în stradă. Mai târziu, în ziua când, primind ordinul de mobilizare, s-a prezentat pe zonă, nu şi-a dat seama că făcând acest lucru, cel puţin în cazul acesta, exista o flagrantă contradicţie între convingerile sale şi comportamentul său. Şi nu şi-a dat seama, deoarece credea că „a nu-ţi face datoria faţă de ţară în caz de război” înseamnă a făptui lucrul cel mai laş posibil. E greu de presupus că dezmeticirea nu ar fi venit, până la urmă. În orice caz, ea ar fi întârziat dacă Dumitru Tunariu nu ar fi fost repartizat în grupa sa.

1   ERAM UN BEDUIN CĂLĂRIND, noaptea, pe spinarea unei cămile. O noapte care nu era de Sahară, fiindcă era cald, ca într‑un amurg pe Bosfor, toamna tîrziu, cînd strugurii devin stafide şi cînd luna atîrnă deasupra cupolei celei mari a bisericii Sfînta Sofia asemenea unui imens bacîr, o noapte mirosind a ceară de albine şi a miere, aşa cum miroase în laboratorul unui stupar, de pildă în laboratorul stuparului Miron, cel cu un ochi de sticlă, care, atunci cînd l‑a părăsit nevastă‑sa, Polixenia, s‑a sinucis aruncîndu-se cu capul într‑un butoi cu miere, ca să se înece. Dar nu, nu eram un beduin - în nici un caz nu eram! - nu călăream pe spinarea unei cămile, ci mă aflam pe Dunăre, într‑o lotcă ce mirosea a catran şi a peşte stricat, oribil miros, dezgustător miros, încît îmi era teamă că harbujii din ea se vor îmbiba şi ei de izul acela. – Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că ne duc? A cui era vocea? Nu ştiam! Nu izbuteam s‑o recunosc! Mă străduiam să înţeleg, atîta mă străduiam, încît începuse să mă doară capul. Dar dacă nu izbuteam să recunosc vocea, în schimb mi‑am dat seama - în sfîrşit! - că nu mă aflampe Dunăre într‑o lotcă mare şi neagră asemenea lotcii lui Lavrentie, lipoveanul din mahalaua noastră, pescar de mese­rie, contrabandist de ocazie şi, tot de ocazie, hoţ de harbuji, sfeterisiţi, noaptea, din bostanele din Balta Brăilei. Dar dacă nu eram un beduin, dacă nu eram hoţ de harbuji din Balta Brăilei, atunci cine eram? Şi dacă nu mă legăna nici cămila, nici valurile Dunării, atunci ce anume mă legăna – Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că mă duc? Abia acum am recunoscut vocea, abia acum am reintrat din vis în realitate. Cel care îmi vorbise era de bună seamă Socrate. Şi ne aflam, Dumnezeule, unde ne aflam? Dezmeticindu-mă complet, am ştiut imediat unde ne aflam: în com­partimentul unui vagon de clasă - de clasa a treia, dar, ori­cum, într‑un vagon de clasă! - într‑unul din puţinele de acest fel, deoarece garnitura era de fapt un mărfar. – De unde vrei să ştiu? i‑am replicat, vorbind tot în şoaptă, ca să nu audă Zugführerul care ne escorta, Buldog (aşa îl poreclisem pe plutonier încă din prima clipă cînd îl văzusem). Porecla i se potrivea de minune, de vreme ce şi Socrate tot aşa îi spusese cînd dăduse cu ochii de el la corpul de gardă al lagărului. Tot acolo întîmplarea a făcut să ne revedem după zece ani, mai precis după condamnarea lui la ani mulţi de închisoare, pentru vina de a fi omorît pe Cătălina, fata ceasornicarului Carol Melidoneanu. – Cum poţi fi atît de calm! se miră Socrate. Apoi imediat: Ne transportă într‑un vagon de clasă... De necrezut! Într‑un vagon de clasă! Vezi, tocmai asta mă îngrijorează. Într‑adevăr, onoarea de a ne transporta, într‑o direcţie necunoscută, cu un vagon de clasă, pe noi, doi prizonieri români, constituia, realmente, motiv de mare nelinişte. Totuşi, avînd altă fire decît Socrate - cel puţin aşa presupuneam - nu‑mi exteriorizam neliniştea, cu toate că eram mult mai tulburat decît el, ca să nu spun mai înspăimîntat. De altfel, de cînd căzusem prizonier - asta se întîmplase în urmă cu trei luni - ajunsesem să mă conving că pentru a supravieţui era necesar să privesc realitatea cu luciditate, pentru a găsi cele mai bune mijloace de a mă adapta noii situaţii. – Taci! Vorbeşti prea tare şi îl trezeşti pe Buldog! Socrate se foi, oftă şi tăcu, dar nu mai înainte de a mormăi ceva, numai de el auzit. Curînd după aceea, trenul se opri într‑o staţie. Mi‑am lipit faţa de geam şi am privit afară. Aş fi vrut să deschid fereastra, dar ştiam că era verboten.[1] Dacă se trezea Buldog, era în stare să mă împuşte, închipuindu-şi că o făcusem cu intenţia de a evada. Bezna era compactă ca un zid negru. De teama bombardamentelor aliate, camuflajul era perfect. Am auzit voci şi, curînd după aceea, doi feroviari trecură pe sub fereastră, îndreptîndu‑se spre ultimele vagoane ale garniturii. Unul dintre ei ţinea în mînâ un felinar, şi el camuflat, care împrăştia o lumină albastră şi anemică. Şi, imediat, deşi nu exista nici un fel de asemă­nare, felinarul mi‑a amintit de lumina, la fel de anemică,pe care, în unele nopţi, o vedeam aprinzîndu‑se la una din fere­strele pavilionului locuit de comandantul “lagărului volant de prizonieri nr. 2”. La un moment dat începea să licărească o lumină galbenă, fascinantă, misterioasă, deşi, îmi dădeam bine seama, nu era decît lumina inofensivă a unei lămpi cu petrol, ce străpungea întunericul nopţii. Şi de fiecare dată cînd zăream lumina - totdeauna cam la aceeaşi oră - încreme­neam de admiraţie, fascinat, pur şi simplu fascinat de lumina galbenă, a cărei vrajă, învăluindu‑mă ca într‑o plasă, îmi robea gândurile, voinţa, alungind somnul, istovindu‑mă de veghea concentrată la maximum - deşi nu dura decît un minut - pînă cînd murea, adică pînă cînd dispărea de la fereastră. Nu chiar de la început, mi‑am dat seama că şi pentru camarazii mei lumina aceea avea o anume semnificaţie, şi cu atît mai puţin că ea - semnificaţia - era de altă natura. Am înţeles abia mai tîrziu cînd am început să‑i descos în mod discret, de teamă să nu‑i inhib. Şi iată ce am aflat: topindu‑se de dorul unei ferestre luminate, ei ignorau în mod voit că aceea pe care o vedeau aparţinea locuinţei coman­dantului lagărului - uimitor cum de izbuteau! - anulau pur şi simplu realele fiinţe ce‑şi duceau existenţa în căsuţa cochetă: pe comandantul lagărului,Obersturmbann-führerul Otto Lehmann, pe Trude, soţia sa, pe Hans şi Peter, cei doi copii ai săi. Anulîndu‑le, neantizîndu‑le, populau casa comandantului cu făpturi plăsmuite de imaginaţia lor - făpturi simple şi paşnice pe măsura sufletului lor. Izbuteau astfel să se mistifice, să viseze, preţ de un minut, atîta cît dăinuia lumina. De vreme ce fereastra era necamuflată, însemna că războiul se terminase şi că acum se vor putea reîntoarce acasă. Pe urmă, cînd lumina dispărea, de fiecare dată Stan Cerchez începea să cînte, încetişor, un cîntec de jale, atît de cutre­murător, încît Pascu, întunecatul Pascu, nemaiputînd îndura durerea din suflet, îl certa: – Da’ mai taci dracului, Stane! Stan Cerchez înceta să mai cînte, ceilalţi oftau şi de fie­care dată se găsea cineva să întrebe: – Mîine noapte, crezi că are să se arate lumina? În nopţile cînd lumina nu se “arăta”, mă cuprindea o neli­nişte ciudată, chinuitoare. Ardeam şi mă consumam în aştep­tare, asemenea unui opaiţ. Scrutam bezna într‑o încordare chinuitoare, tresărind, cu zvîcniri dureroase de inimă, de fie­care dată cînd mi se năzărea că, iată, s‑a aprins lumina, pen­tru ca în clipa următoare dezamăgirea să‑mi umple sufletul de amărăciune: că totul n‑a fost decît halucinaţie, că va trebui să mai aştept şi, aşteptînd, să mă doară ochii de atîta încor­dare, de parcă n‑aş scruta bezna, ci aş privi de‑a dreptul Soarele. Nu‑mi închipuisem niciodată că dacă priveşti bezna, cu încordare şi îndelung, ea te poate orbi, ca şi lumina prea puternică a soarelui. Da, să mai aştept muşcînd, minut de minut, din pîinea speranţei: că poate fereastra se va lumina. Şi asta aşa, clipă după clipă, ceas după ceas, pînă cînd întu­nericul se va destrăma şi în lumina tulbure a zorilor voi zări, ca într‑un miraj, mai întîi casa comandantului în ansam­blul ei, apoi fereastra pe care cît timp bezna hălăduise atot­biruitoare o dorisem luminată, într‑un anume sens chiar mai arzător decît un trup de femeie. Şi atunci, istovit de aştep­tarea zadarnică, voi închide ochii şi voi adormi, în sfîrşit voi adormi şi, dormind, am să visez o fereastră luminată. Pe urmă, după ce mă trezeam, fără voie, întrebam la rîndul meu: – Oare la noapte se va arăta lumina? Şi iată că în noaptea următoare, lumina se arăta. Cînd o vedeam cu închipuirea, mă proiectam în existenţa care fusese a mea, pînă în clipa în care a trebuit s‑o părăsesc pentru a îmbrăca uniforma militară. De pildă, proiectîndu‑mă ime­diat, mă regăseam în ipostaza de profesor, vorbind unor băieţicu coşuri şi tuleie despre Categoriile lui Kant, deşi ştiam precis că nu se oboseau să mă asculte, că se mulţumeau să mă privească în ochi, dar fără să mă vadă, gîndindu‑se la lucruri mult mai plăcute. Le vorbeam totuşi despre Catego­riile lui Kant numai şi numai pentru că printre cei douăzeci şi opt de găligani exista unul, doar unul singur, un băiat urît, urît ca Schopenhauer, foarte slab, foarte palid şi foarte timid, care mă asculta cu o atenţie încordată, plină de evlavie, privindu‑mă cu nişte ochi aproape tragici. Dar nu totdeauna, proiectîndu‑mă în timpul dinainte de a îmbrăca uniforma militară,mă închipuiam la şcoală, ţinînd prelegeri de filozo­fie numai pentru un băiat urît ca Schopenhauer, ci şi în multe alte ipostaze. De pildă, mă vedeam pe Dunăre gonind în barca mea cu motor, pe Dunărea Veche, în direcţia Măcinului, deoarece ştiam că numai pe Dunărea Veche aveam şansa s‑o întîlnesc pe Isrid - fata consulului norvegian Ingvald Gram - care, atunci cînd nu juca tenis pe terenul din gră­dina publică a oraşului, sigur putea fi găsită pe Dunărea Veche, gonind în şalupa ei, sprintenă şi albă, înspre Macin. Goneam, la rîndul meu, pe Dunărea Veche, pur şi simplu numai ca s‑o văd, fiindcă Isrid semăna cu Ingrid, fata pe care o iubisem încă din anii adolescenţei, Ingrid care va rămîne singura adevărată iubire pînă la capătul vieţii mele, deşi a dispărut, precum o fată morgana, cu ani în urmă, cînd nu eram decît un adolescent romantic. Nu, în nici un caz n‑o iubeam pe Isrid, pe acea blondă şi maiestuoasă fată de Viking care, atunci cînd se arătase pen­tru prima dată pe strada principală, uluise pur şi simplu toată lumea cu frumuseţea ei, stîrnind totodată invidia multor fete, deoarece se aflase - dumnezeu ştie cum! - că era amanta lui Paraschevo-pulos‑junior, directorul casei de cereale “Paraschevo-pulos & Fiu”, un grec frumos ca Adonis. Categoric n‑o iubeam, de vreme ce o iubeam pe Ingrid, cu dragostea care n‑a murit şi nu va muri decît odată cu fiinţa mea. Proiectîndu‑mă în existenţa anterioară zilei în care am pri­mit ordinul de mobilizare, retrăiam diferite întîmplări cu o intensitate sporită, ca şi cînd ele se întîmplau abia acum. De pildă, dacă îmi aduceam aminte de întîmplarea cînd barca mea cu motor s‑a întîlnit cu şalupa albă ca o lebădă a Isridei, n‑o retrăiam ca pe o amintire, ci pur şi simplu acum eram în bărcuţă, acum şalupa Isridei apărea de după un cot, ambarcaţiunile noastre acum treceau foarte aproape una de alta. Lumina galbenă nu mai exista, nu mai existau lagărul, baraca în care, noaptea, ca să ne putem culca şi dormi somnul nostru de sclavi trebuia să ne lungim cu toţii numai într‑o anumită poziţie; exista Dunărea Veche cu apele ei miloase, existau malurile contorsionate cu sălciile lor schilodite, ale căror ramuri aplecate deasupra apelor păreau că plîng, ase­menea unor mironosiţe vegetale, moartea unui Isus vegetal, exista cerul înalt şi albastru, exista bărcuţa mea cu motorul ei minuscul ce mîrîia ridicol asemenea unui căţelandru care încă n‑a apucat a fi tăvălit de vreun dulău, exista - cînd apărea ca din senin - şalupa Isridei, exista ea, Isrid în rochia ei albă fără mîneci, strînsă pe corp, cu poalele mulate pe pulpele ei de amazoană. Existau toate acestea, dar nu mai exista nici fereastra luminată, nici baraca puturoasă, nu mai existam nici eu prizonierul cu matricola 2222, din lagărul volant numărul 2, existam cel de atunci, care trăia trecutul în prezent cu atîta intensitate, încît aducerea aminte devenea realitate trăită, în timp ce existenţa mea reală şi prezentă se estompa, şi încă în aşa măsură, încît nu‑i mai păstram nici măcar amintirea. Realitatea adevărată mă invada din nou, redeveneam deţi­nutul cu matricola 2222 cînd lumina dispărea de la fereastră. Şi în clipa aceea, în care bezna zidea cu cărămizi negre ochiul de fereastră prin care privisem viaţa ce fusese a mea, aveam sentimentul că, în sfîrşit, mă eliberasem de vraja lu­minii galbene, deşi, în acelaşi timp, eram convins că “vraja” nu exista decît în închipuirea mea. Pe urmă, îl auzeam pe Stan Cerchez:   – Mă, soldate vînător, Un’ ţi‑a fost soarta să mori? – În munţii Carpaţilor, sub cetina brazilor. – Soldate, cin’ te‑a văzut pe tine cînd ai murit? – Păsările de pe creangă mi‑au fost ca o mumă dragă...   – Da’ mai taci dracului, Stane! venea de fiecare dată replica mînioasă a întunecatului şi duiosului Pascu, fiindcă, din cauza cîntecului, începea să‑i plîngă sufletul, şi nu mai putea suporta. – Oare mîine se va arăta lumina? – De bună seamă! se grăbea să răspundă careva. Numai că se întîmpla să treacă chiar şi o săptămînă pînă cînd să se arate din nou. Şi de fiecare dată cînd se întîmpla aşa, oamenii din baraca noastră deveneau şi mai morocănoşi. Începeau să‑l înjure cumplit pe comandant că nu se “culcă mai devreme” sau că nu “se duce dracului la oraş să petreacă”, dînd astfel posibilitate nevesti‑si, lui Frau Trude, să‑şi vestească ibovnicul. Fiindcă se aflase - e de mirare cum! - că nevasta comandantului lagărului avea un amant, un Hauptsturmführer S.S., şi că lampa apărea la fereastră numai atunci cînd putea să‑l primească în patul ei.   De toate acestea mi‑am adus aminte în timp ce priveam prin fereastra compartimentului pe cei doi feroviari care, în lumina albastră şi anemică a felinarului, păreau două mogîldeţe hidoase. Curînd după aceea trenul se puse din nou în mişcare, tîrîndu‑se greoi, ca un ogar ostenit, fără ca Buldog să se trezească. Dormea şi sforăia discret, parcă ruşinîndu‑se pînă şi în somn de această meteahna. Era tîrziu, probabil trecuse de miezul nopţii. De paispre­zece ore nu mai pusesem nimic în gură. Eram flămînzi şi însetaţi. Între timp, Buldog se ospătase în două rînduri, în compartimentul de alături, transformat ad‑hoc într‑un fel de popotă. Revenise de fiecare dată, scobindu‑şi dinţii cu o sco­bitoare de os care, asemenea unui briceag, avea plasele. Mie îmi era foame, iar lui Socrate sete. – Tare mi‑e sete! se văicărise el în cîteva rînduri. – Bine!... Bine!... Probabil că m‑am uitat la el într‑un fel care l‑a făcut să se ruşineze, fiindcă a simţit nevoia să se justifice. – Să nu crezi că nu ştiu să îndur. Dar îmi calcă pe nervi porcul ăsta ghiftuit. Am înţeles că se referea la Buldog. Pe urmă, cu alt ton: De unde eşti? – Din Brăila. Va să zică nu mă recunoscuse, încă nu mă recunoscuse, deşi călătoream împreună de paisprezece ore. – Din Brăila zici? – Da, din Brăila! i‑am răspuns distrat. Cum de nu mă recunoscuse? Şi doar timp de o lună de zile, după ce se ter­minase ancheta şi pînă în ziua procesului, îl vizitasem la penitenciar, de mai multe ori, ca reprezentant al ziarului local “Vestea”, încercînd, la sugestia judecătorului Petroviceanu - a ciudatului judecător Petroviceanu - să aflu adevărul în legă­tură cu fapta pentru care pe nedrept se recunoscuse vinovat. Dar, în ciuda eforturilor depuse, nu am putut afla nimic, aşa cum n‑am putut afla nici motivul pentru care judecătorul Petroviceanu refuzase să prezideze completul de judecată ce urma să hotărască soarta lui Socrate Văideanu, a profesorului Socrate Văideanu. De atunci trecuseră zece ani. Totuşi cum de nu mă recu­noscuse, de vreme ce fusesem singurul care îl vizitasem la închisoare - şi nu o singură dată - iar imediat după pro­nunţarea sentinţei putuse să‑mi spună: “Nu ştiu ce motiv v‑a determinat să‑mi acordaţi sprijinul moral în momentele cele mai grele din viaţa mea, dar nici nu sînt curios să aflu. Nu cred însă că a fost unul interesat. De aceea, regret că v‑am cunoscut abia acum, şi într‑o asemenea împrejurare, nu mai înainte cînd eram profesorul Văideanu. Sînt convins că am fi putut deveni prieteni. În orice caz, eu nu o să vă uit niciodată”. Şi totuşi mă uitase. Cele paisprezece ore nu fuseseră sufi­ciente ca să‑şi aducă aminte de mine. Eu, în schimb, l‑am recunoscut din prima clipă cînd l‑am întîlnit la corpul de gardă. “Ăsta e Socrate! Iată a căzut şi el prizonier,cine ştie de cînd ne chinuim amîndoi în lagărul ăsta, fără să ştim unul de celălalt”, mi‑am zis bucurîndu‑mă, deoarece revederea îmi făcea realmente plăcere. Şi fiindcă SS-iştii din gardă nu‑mi îngăduiau să‑i vorbesc, l‑am privit insistent, ca să‑i atrag atenţia, convins că, pînă la urmă, mă va recunoaşte. Dar m‑am înşelat. M-a privit, într‑adevăr, dar fără interes, ca pe un străin oarecare, şi nici mai tîrziu nu mi‑a dat prin nimic a înţelege că şi‑a reamintit de mine. Nu ştiu, poate din vani­tate, poate dintr‑un alt motiv, nici eu nu am vrut să‑i reîm­prospătez memoria. – Dumneata ce meserie ai? mă întrebă, abia acum, după paisprezece ore, deşi ar fi putut‑o face, dacă nu mai înainte, măcar de cînd ne aflam în tren, întrucît Buldog nu ne inter­zicea să stăm de vorbă. – Profesor! – Ce fel de profesor? – De filozofie. – Cum? – De filozofie! am repetat. S-a uitat lung la mine. Mă gîndeam, speram că acum mă va recunoaşte. Dar nu m‑a recunoscut. M-a privit cu un fel de curiozitate periferică, pe urmă ochii săi, tot timpul gravi, nu mi‑au mai acordat nici un fel de atenţie, de parcă se con­vinseseră că nu meritam. – Ştii, şi eu sînt profesor. Apoi imediat, rectificînd: Am vrut să spun că, mai de mult, sînt nişte ani de atunci, am fost şi eu profesor. Şi tot de filozofie. Pe urmă, numai aparent, fără nici o legătură: Brăila e un oraş care are un farmec greu de explicat. Nu? – Bineînţels! Cunoşti bine oraşul? – Relativ. Oftă şi începu să tuşească. Era o tuse adîncă, din plămîni. Categoric nu mă recunoscuse. Din nou am fost ispitit să‑i reamintesc în ce împrejurare ne cunoscusem, dar ceva m‑a oprit şi de data asta. De vreme ce uitase, putuse să uite, însemna că în anii ce se scurseseră îşi impusese, şi izbutise, să nu‑şi mai amintească întîmplările petrecute cu zece ani în urmă, de fapt una singură: procesul urmat de aspra sentinţă. Or, de vreme ce fusese condamnat la zece ani temniţă grea, acum ar fi trebuit să se afle tot la închisoare. Iată însă că îl întîlnisem într‑un lagăr de prizonieri. Asta însemna că ceruse să fie trimis pe front “pentru reabilitare” şi că cererea îi fusese acceptată. Ajuns în prima linie, probabil după ce luase parte la multe lupte, căzuse prizonier. Acum, la fel ca şi mine, era dus către o destinaţie necunoscută. Oare puteam spera că acolo vom supravieţui? Cine mi‑ar fi putut spune! Poate ştia Buldog, dar Buldog era o fiară - dacă nu mai rău chiar decît o fiară! - şi dacă aş fi îndrăznit să‑l întreb, sigur n‑ar fi ezitat să mă şi împuşte. În orice caz, cei din baraca noastră, cînd îmi luasem rămas bun de la ei, mă pri­viseră într‑un anume fel, foarte grăitor. Cu toţii fuseseră con­vinşi că trimiterea către o destinaţie necunoscută însemna, de fapt, lichidarea mea. N-aş putea spune că atunci fusesem mai optimist decît ei. Dar, spre deosebire de camarazii mei, şi înainte de a cădea prizonier - ca luptător în prima linie - dar mai ales după aceea, în lagăr, considerîndu‑mă sortit morţii, o clipă nu‑mi făcusem iluzia că voi supravieţui, cu toate că, în comparaţie cu tovarăşii mei de captivitate, eram cel mai bine înzestrat de natură să rezist. Şi poate că, în ciuda pesimismului meu, aşa s‑ar fi întîmplat, dacă nu ar fi avut loc inspecţia lui Cap‑de-Mort.   La trei luni după ce am căzut prizonier, a avut loc adu­narea pe Appellplatz[2], alta decît obişnuitele apeluri din fie­care dimineaţă şi seară. Era o adunare pentru o inspecţie superioară, cel puţin aşa ni s‑a spus. Pe platou am fost scoşi dimineaţa, la orele cinci. Inspecţia a început la zece. Un “Horsch” decapotabil stopa la cincizeci de metri în faţa careu­lui format de detaşamentele de prizonieri, pe barăci. Din maşină coborî, mai întîi, comandantul lagărului, Obersturmbannführerul Otto Lehmann, apoi un Gruppenführer[3] în uniformă neagră SS. Pe comandantul lagărului îl cunoşteam, fiindcă nu o dată avusesem prilejul să‑l vedem. Era o bucă­ţică de om, poate cu puţin mai înalt decît un pitic. Avea un cap disproporţionat de mare în comparaţie cu puţinătatea trupului, obrazul stîng crestat de o tăietură de sabie, căpătată probabil într‑un duel, iar ochii albaştri erau atît de candizi, încît atunci cînd mi s‑a ivit prilejul să‑i văd mai de aproape, mi‑am zis că semănau cu ai îngerilor. Numai că în ciuda ochilor săi angelici, comandantul lagărului era o fiară care omorîse cu mîna lui zeci de prizonieri şi care avea obiceiul să se amuze, asmuţind asupra unor deţinuţi cîinii săi lupi. Nici unul dintre ei n‑a scăpat cu viaţă, toţi au murit de pe urma muşcăturilor. Deci, întrucît pe comandantul lagărului îl cunoşteam, atenţia îmi fu atrasă de generalul venit în inspecţie. Nu mai văzusem, şi nu cred că mi se va întîmpla să văd, un om care să inspire în aşa măsură teamă şi repulsie. Închipuiţi‑vă capul unui om al cărui înveliş de carne şi piele este străveziu, dincare motiv i se vede doar hîrca. O hîrcă vie înfiptă într‑un gît lung şi cu un foarte pronunţat măr al lui Adam. Trupul, fără a fi, părea imens din cauza îngustimii umerilor, a mîinilor lungi. Generalul şchiopăta; se sprijinea într‑un baston, pe care îl ţinea în mîna stîngă. În dreapta, avea o vărguţă albă de fildeş, nu mai mare decît bagheta unui dirijor. După ce coborî din maşină, Cap‑de-Mort - aşa îl voi numi de acum încolo - se îndreptă spre flancul drept al careului. Se opri în faţa plutonului format din prizonierii adăpostiţi în baraca nr. 1. Privi, mijind ochii, oamenii din primul rînd, pe urmă începu să dea ocol coloanei de la dreapta spre stînga, pentru a reveni apoi în faţa frontului. Făcu un semn cu bagheta lui, pe care însă nu‑l înţelese nici comandantul, nici responsabilul barăcii şi cu atît mai puţin prizonierii, motiv pentru care Cap‑de-Mort trebui să explice lui Lehmann ce anume doreşte. După oarecare încurcături, pînă la urmă, ordinul fu înţeles şi de cei vizaţi. Ei trebuiră să se îndepărteze cu cîte doi paşi la dreapta sau la stînga, pînă cînd se formară, în adîncimea coloanei, cinci culoare. Cap‑de-Mort păşi pe primul culoar, pe următorul, apoi pe toate celelalte. Era pentru prima dată cînd asistam la o “inspecţie” de acest fel şi, fiindcă adevărata sa semnificaţie scăpa înţelegerii noastre, cîţiva dintre noi îşi făcură iluzia ca generalul, văzînd în ce hal de mizerie ne aflam, cu uni­formele trenţuite, cu bocancii sparţi - unii îşi înfăşuraseră picioarele în nişte cîrpe legate cu sfoară sau cu sîrmă - murdari, plini de păduchi şi subnutriţi, va lua măsuri de îmbu­nătăţire a soartei noastre. Cap‑de-Mort trecu în revistă toate cele cinci rînduri de prizonieri fără să schiţeze vreun gest, fără să‑şi manifeste în vreun fel aprobarea sau dezaprobarea. Abia cînd trecu să inspecteze oamenii din baraca nr. 2 ne‑am dat seama că urmărea un cu totul alt scop: la un moment dat, în timp ce se plimba printre rînduri, se opri în faţa unui deţinut şi, cu vărguţa lui de fildeş, îl atinse pe umăr. Res­ponsabilul barăcii se grăbi să însemne într‑un carnet numă­rul matricol al deţinutului. În sfîrşit, veni şi rîndul barăcii noastre..Şi iată bagheta generalului îmi atinse şi mie umărul. Şi, întrucît baraca noastră era ultima, ea formînd latura din stînga a careului, inspecţia luă sfîrşit. La cîteva zile după aceea, mi s‑a ordonat să mă prezint la infirmerie, mai curînd la ceea ce conducerea lagărului numea infirmerie: o baracă fără paturi, cu paie pe jos, aco­perite cu două foi de cort murdare de sînge şi puroi. Într‑un dulăpior se zăreau cîteva sticluţe, cîteva instrumente medicale ruginite şi o cutie în care ar fi trebuit să se găsească pansa­mente sterilizate, dar care nu conţinea decît vată. -...Şi dumitale ţi‑au cerut să te prezinţi la infirmerie? l‑am întrebat pe Socrate.   [1] Interzis [2]Platoul pentru apel (N.A.) [3]General (N.A.)  

Matraguna contra monseniorului de Theodor Constantin volumul 1 O PLIMBARE CU EPILOG VIOLENT     Zilele treceau, şi Lawitz tot nu dădea vreun semn de viaţă. Lawitz! Ceea ce ştiam despre el provenea din sursa Ciubotaru. Era puţin, foarte puţin. De aceea m-am întrebat dacă nu cumva puteam afla ceva mai mult de la vărul său, prin intermediul căruia îl cunoscuse pe Lawitz. Acesta a fost motivul ce m-a determinat să-l caut la hotelul „Pajura de aur”. Vărul căpitanului Ciubotaru, pe nume Tănăsache Drugan, era un bărbat la patruzeci şi cinci de ani, de statură potrivită, îngrijit îmbrăcat, vara şi iarna în haine negre, ca cioclii. Cum am dat cu ochii de el, am ştiut că lucrează de mulţi ani în meserie. Se spune că soţii, după o lungă convieţuire, încep să semene. Nu ştiu dacă asta este adevărat. N-am însă nici o îndoială că cei care lucrează mai mulţi ani în administraţia hotelurilor dobîndesc anumite trăsături fizice şi morale care îi fac să se asemene între ei, indiferent dacă unii lucrează la hoteluri de categoria întîi, iar alţii la acele de categoria a doua sau a treia. Aceste caracteristici îi deosebesc în aşa măsură de ceilalţi oameni, încît dacă cineva a avut de-a face cu ei măcar o singură dată, îi recunoaşte fără nici un fel de dificultate chiar dacă nu sînt în exerciţiul funcţiunii. Cînd am intrat în încăperea deasupra intrării căreia se afla o firmă emailată, pe care scria „Administraţia”, Tănăsache Drugan mă învălui într-o privire pătrunzătoare, de un anumit fel, specifică celor din branşa lui. O privire în aparenţă politicoasă şi aproape slugarnică, în realitate arogantă şi blazată, o privire expertă, capabilă să te categorisească într-una din ierarhiile în care, în mod obligatoriu, orice pasager, de cum păşeşte pragul unui hotel, este sigur încadrat. (Comportamentul ulterior al funcţionarului de hotel depinde de categoria care ţi-a acordat-o în clipa cînd ai solicitat o cameră.) Nu ştiu ce părere apucase să-şi facă despre mine Tănăsache, de fapt mă îndoiesc serios că a avut timp, fiindcă, vîrîndu-i sub nas legitimaţia, fără a-i mai da răgaz să se reculeagă, l-am întrebat: — Numele Lawitz vă spune ceva? — Vă referiţi la domnul Otto Lawitz, reprezentantul fabricii de ascensoare şi frigidere din R.F.G.? — La el! Aţi putea să-mi spuneţi dacă în prezent se află printre pasagerii hotelului? — Domnul Lawitz nu locuieşte în hotelul nostru. Răspunsul veni prompt, categoric. Aş putea spune, nefiresc de prompt şi de categoric. De, ce? Pentru motivul că „Pajura de aur” era unul din marile hoteluri frecventat în toate sezoanele aproape în exclusivitate de străini. Aceasta fiind situaţia, oricît de extraordinară memorie ar fi avut, Tănăsache n-ar fi trebuit să răspundă întrebărilor pe care i le pusesem decît după ce ar fi consultat registrul. Faptul că ţinuse minte că hotelul găzduise cîndva pe un domn Lawitz, faptul că nu uitase numele mic al acestuia şi, mai ales, că acesta sosise în ţară ca reprezentant al unei firme de ascensoare şi frigidere din Germania dovedea că pentru el Lawitz nu era doar unul dintre nenumăraţii turişti sau oameni de afaceri ce ne vizitează ţara, ci un personaj care, pe o cale sau alta, izbutise să se impună atenţiei lui profesionale. — Nu? am afectat îndoială. — De fiecare dată cînd vine în România, domnul Otto Lawitz trage la hotelul nostru. — Şi s-a întîmplat de multe ori să-l găzduiţi? am întrebat fără să am aerul că răspunsul m-ar interesa foarte mult. — Dacă îmi aduc bine aminte, în ultimii doi ani l-am găzduit de vreo cinci ori. — Înseamnă că-i place mult ţara noastră! am făcut pe prostul, fiindcă aveam tot interesul ca Tănăsache să creadă despre mine că inteligenţa era o însuşire cu care natura fusese cam zgîrcită cu mine atunci cînd mă înzestrase. — Afaceri! îmi replică el laconic. (Laconismul fiind forma prin care voia să mă facă să înţeleg că discuţia cu mine nu-i făcea nici un fel de plăcere.) — Anul acesta de cîte ori a fost clientul dumnea-voastră? — De două ori. Memoria lui Tănăsache funcţiona perfect. Dacă în locul meu ar fi fost Bogdan, sigur că l-ar fi lăudat: „Ai o memorie dată naibii, domnule Tănăsache!” — Dar mai înainte? În 1967, de pildă, n-a fost în ţară? — Nu ştiu. Dacă vă interesează, îngăduiţi-mi să consult registrul. — Eventual mai tîrziu. Deocamdată vă rog să-mi spuneţi dacă sînt mulţi străini care, cînd vin de mai multe ori în România pentru afaceri sau ca turişti, trag din obişnuinţă la hotelul dumneavoastră? — Mulţi nu! Sînt însă cîţiva. — De pildă? Daţi-mi un nume! Tănăsache se gîndi, forţîndu-şi memoria. — Momentan nu-mi pot aminti. Venisem pregătit. I-am spus un nume care – ştiam sigur – figura de trei ori în registrul lor. — Nadelmann! Numele ăsta vă spune ceva? — Se perindă atîţia prin hotelul nostru... Dacă îmi daţi răgaz să caut în registru, am să vă pot spune cît timp a locuit la noi. — Chiar vă rog! Nu sînt grăbit. — Aţi spus Nadelmann? — Exact! Scriptele hotelului erau bine puse la punct. Trase un sertăraş care conţinea fişe. În fişele acelea erau trecute, alfabetic, pe ani şi pe ţări, numele pasagerilor. — Mda! într-adevăr, un domn Nadelmann Kuno a locuit în două rînduri la noi. Anul trecut. O dată în luna iulie şi o dată în septembrie. Tănăsache mă învălui din nou într-o privire profesională, una din cele mai pătrunzătoare priviri profesionale, dar, se pare, fără rezultat. Era descumpănit. Acum nu mai ştia cine, în definitiv, mă interesa? Lawitz sau Nadelmann? Nu aveam nici un interes să-l risipesc nedumerirea. Aşa că, pentru a nu-i da timp să se dumerească, am continuat să-l ademenesc pe o pistă eronată: — Ce-aţi putea să-mi spuneţi despre Nadelmann? — Despre Nadelmann? Sigur că ar fi fost la fel de surprins dacă i-aş fi cerut să-mi spună ce ştie despre Tutankhamon sau despre Dalai Lama. — Da, despre Nadelmann! Se uită la mine aproape indignat. Ochii lui păreau a-mi spune: „Cum naiba vă dă prin minte că aş putea să vă furnizez informaţii despre Nadelmann?” Clipi apoi mărunt din ochi, pe urmă, oftînd, ridică din umeri: — Nimic! Nu-mi amintesc nici măcar cum arată la faţă. Mi-a plăcut să aud un asemenea răspuns. — Dar despre Lawitz? Poate că în legătură cu el vă mai amintiţi cîte ceva! Iarăşi mă străfulgeră cu una din privirile lui profesionale. Din păcate pentru el, nu venisem să solicit o cameră, aşa că privirea lui nu-i folosi la nimic de data asta. De aceea, prudent, întîrzia să răspundă. Era clar că dialogul dintre noi începuse să nu-i mai convină şi că ar fi fost bucuros dacă ar fi luat sfîrşit cît mai curînd posibil. Pînă la urmă, se hotărî să răspundă: — Pe domnul Lawitz, din întîmplare, mi-l amintesc. Vreţi să vi-l descriu? — Vi-l amintiţi bine? — Destul de bine. — V-aş ruga să-l descrieţi. — Un om la cincizeci de ani, înalt, blond, cu ochi albaştri. Este originar din România şi vorbeşte româneşte aproape fără accent. Are o cicatrice în partea stîngă a bărbiei, amintirea unui duel din anii studenţiei. A studiat dreptul la Heidelberg. — Interesante amănunte! De unde le cunoaşteţi? — Chiar de la domnul Lawitz. — Da? Pesemne că i-aţi inspirat multă încredere, de vreme ce şi-a făcut autobiografia în faţa dumneavoastră. Tănăsache schiţă un zîmbet îngăduitor. Parcă voia să-mi dea de înţeles că nu-mi lua în nume de rău ignoranţa. — Greşiţi! Domnul Lawitz are o fire extrem de comunicativă. N-aş vrea să-l jignesc, dar, după mine, are o fire cam muierească. Ştiţi, sînt unele femei care, stînd la rînd în piaţă sau la Alimentara, ca să le treacă timpul mai repede încep să povestească vecinelor viaţa lor de familie, chiar şi întâmplările neplăcute. Aşa este şi domnul Lawitz. În orice clipă e pus pe confidenţe. M-am prefăcut că-l cred şi l-am întrebat: — Spuneţi-mi, nu v-a cerut să-i faceţi vreun serviciu? — Ce fel de serviciu? Vocea era cea obişnuită. Ochii însă, pentru o clipă, trădară parcă nelinişte. — De pildă, să-i faceţi rost de o piţipoancă. Sînt destule fîţele alea care dau tîrcoale hotelurilor unde sînt găzduiţi străini. Privirile lui Tănăsache se înseninară. — Se vede că nu-l cunoaşteţi pe domnul Lawitz. Domnul Lawitz e un bărbat bine. În materie de femei se poate descurca şi singur. Unde mai puneţi că dispune. Bani la el, ca la turci. — Dacă dispune, înseamnă că nici cu personalul hotelului nu-i zgîrcit. — Nu! recunoscu Tănăsache. Dar, parcă, imediat după aceea regretă. — Mai ales cu dumneavoastră, presupun. — Şi de ce credeţi că mai ales cu mine? se nelinişti Tănăsache. M-am uitat la el scrutător. Am făcut-o intenţionat, ca el să observe. Urmarea fu că i se înroşiră vîrfurile urechilor. Mi se întâmpla, pentru prima dată, să văd un om căruia să i se înroşească numai vîrful urechilor. Era ceva foarte caraghios. — Pentru că dumneavoastră aveţi aici, la hotel, cum s-ar spune, pîinea şi cuţitul. Nu-i puţin lucru să ai siguranţa că, indiferent de sezon, datorită amabilităţii cuiva de la „recepţie”, vei obţine o cameră frumoasă şi la un etaj convenabil. — Cînd e vorba de străini, noi sîntem la fel de amabili cu toţii, ţinu el să mă pună la punct. — Altceva ce mi-aţi putea spune despre domnul Lawitz? — Depinde ce anume vă interesează. — Serios? Asta înseamnă că ştiţi foarte multe lucruri despre el. — Dimpotrivă, ştiu foarte puţine. De aceea v-am spus că depinde ce anume vă interesează. Îmi dau însă seama că ar fi trebuit să spun: „Depinde dacă ceea ce ştiu eu despre el v-ar putea interesa”. — Totuşi, nu mi-aţi răspuns la o întrebare, am insistat, prefăcîndu-mă că numai din întîmplare mi-am amintit. — Nu ştiu la ce anume vă referiţi! îmi răspunse, posomorîndu-se pentru o clipă. — Dacă Lawitz a fost mai „atent” cu dumneavoastră decit cu ceilalţi funcţionari ai hotelului. — Nu!... Nu cred!... Doar dacă socotiţi „atenţii speciale” nişte ţigări americane sau o sticlă de whisky. Altceva nimic. — Nu i-aţi cerut cumva să vă facă vreun serviciu? — Eu? Zău că nu-mi dă prin minte cam ce serviciu ar fi putut el să-mi facă! — Să vă aducă din străinătate pentru soţie vreun set, de pildă, sau, poate, niscai medicamente... — Nimic din toate acestea, domnule. Pe urmă, înspăimîntat: Ce vină îmi atribuiţi? Amintisem între „atenţiile” posibile şi medicamentele, fiindcă voiam să văd dacă îmi va vorbi de serviciul pe care Lawitz îl făcuse, la solicitarea sa, căpitanului Ciubotaru. Dar iată că nu suflase o vorbă. De ce? Oare ca să nu-i facă vreun rău vărului său, în cazul cînd avea cunoştinţă că acestuia, ca ofiţer, îi era interzis să primească daruri de la străini? Explicaţie posibilă. Pe de altă parte, nu-mi era clar dacă Tănăsache apucase să afle că văru-său fusese arestat. În orice caz, după eliberarea căpitanului, cei doi nu se întîlniseră. Cîteva clipe n-am mai vorbit nici eu, nici el. Tănăsache îşi găsise o ocupaţie: se juca, mutînd de colo-colo tamponul, tubul de pelicanol, sticluţa cu cerneală. Îşi făcea de lucru cu aceste obiecte dinadins, ca să nu-mi dau seama că începuse a se nelinişti. — Cînd l-aţi găzduit pe Lawitz ultima dată? Întrebarea am pus-o după ce tăcerea dintre noi dăinuise circa un minut, şi exact în clipa cînd o picătură de transpiraţie începu să se prelingă de-a lungul maxilarului său stîng. — Sînt două săptămîni... Ba nu, trei... Dacă doriţi, vă pot spune data exactă. — Vă rog! Răsfoi registrul. Pînă să găsească acolo ceea ce căuta, picătura de transpiraţie, după ce călători pe un traseu foarte capricios, pînă la bărbie, alunecă pe nodul cravatei, transformîndu-se, datorită razelor soarelui, reflectate în ea, într-o iluzorie boabă de cristal. — Sînt exact trei săptămîni! mă anunţă, închizînd cu zgomot registrul. — Spuneaţi că Lawitz trage la dumneavoastră de fiecare dată cînd vine la Bucureşti. Sînteţi sigur? — V-am spus adevărul. — De unde ştiţi? — Chiar de la domnul Lawitz. — V-a spus-o doar aşa, ca să vă măgulească. — N-aş crede. Ce interes ar fi avut? — Nici unul. Doar ca să vă măgulească. S-a ghidit că are să vă facă, realmente, plăcere. — Nu cred! Domnul Lawitz nu avea nevoie să mă măgulească. — De ce? am întrebat, fiindcă nu-mi era clar la ce anume se gîndise. — Fiindcă unele eventuale avantaje domnul Lawitz le putea obţine cu un zîmbet şi, eventual, cu un pachet de ţigări. Dacă vreţi să ştiţi... — Aveţi cunoştinţă că Lawitz este cazat la hotelul „Splendid”? am lansat „bomba”. — Imposibil! Şi se uită la mine, de parcă era convins că-mi bat joc de el. — Lawitz a tras la hotelul „Splendid”, am repetat. Degeaba, nu-l puteam convinge. Dar de ce? Oare fiindcă ştia că Lawitz nu se afla în Bucureşti, căci, dacă s-ar fi aflat, sigur ar fi tras la „Pajura de aur”? Sau fiindcă ştia unde anume se ascundea Lawitz? — Va să zică, de data asta domnul Lawitz m-a trădat! încercă el să glumească. O spunea numai cu buzele, dar, în realitate, nu era convins că Lawitz preferase hotelul „Splendid”. — Şi este de mirare, am adăugat. În definitiv, hotelul „Splendid” nu-i mai bun, în nici un caz, decît „Pajura de aur”. — Categoric! — Păreţi dezamăgit! am observat. Nu era adevărat. O spuneam dinadins, ca să văd cum va reacţiona. — Eu? Şi de ce aş fi? — Fiindcă am impresia că nutriţi o oarecare simpatie pentru domnul acela. — Nu mai multă decît faţă de ceilalţi clienţi. — Ei, nu-i chiar aşa, domnule Tănăsache. În timp ce despre ceilalţi clienţi nu ştiţi nimic, despre Lawitz mi-aţi spus destule lucruri interesante. De pildă, pe Nadelmann nici măcar nu vi-l amintiţi cum arată la faţă. — Domnul acela Nadelmann nu vorbea româneşte. În schimb, pe domnul Lawitz doar după îmbrăcăminte l-ai putea recunoaşte că nu-i român de-al nostru. Explicaţia părea plauzibilă. Încercam să mi-l închipui pe Lawitz: sociabil, simpatic, mereu cu zîmbetul pe buze, intrînd în vorbă cu personalul hotelului într-o românească aproape fără accent; oferind cu galanterie pachete de ţigări americane, gumă de mestecat, pixuri şi bacşişuri. Fără îndoială, un asemenea turist – pentru cei de la hoteluri toţi străinii sînt turişti – nu se poate să nu reţină atenţia portarilor, liftierilor, cameristelor şi aşa mai departe, pe cînd unul ca Nadelmann sigur ar trece neobservat. — Mă aşteptam să aflu mai multe de la dumneavoastră, am insinuat, pregătindu-mă de plecare. — Despre cine? Despre domnul Nadelmann? — Nu! Despre domnul celălalt: Lawitz. — Mă bănuiţi de ceva? — De ce naiba aş putea să vă bănuiesc? Tonul cu care am rostit cuvintele îndeplinea absolut toate condiţiile ca să-l liniştească. Nu eram însă sigur că şi izbutisem, fiindcă ochii lui mă priveau bănuitori şi vag neliniştiţi. — Mulţumesc pentru informaţii. — Sînt bucuros dacă v-am putut fi întrucîtva de folos. Mi-a luat-o înainte şi mi-a deschis uşa, înclinîndu-se într-un anumit fel, tipic profesional, ceea ce m-a făcut să presupun că îşi începuse „cariera” prin a fi portar de hotel. În holul mare, elegant, era destul de multă lume. (Recomand cu căldură sociologilor şi psihologilor holurile marilor hoteluri. Ele reprezintă terenul ideal pentru efectuarea unor interesante studii de psihologie sau sociologie.) Răsturnaţi comod în fotoliile confortabile, în jurul unor măsuţe pe care odihneau pahare cu whisky şi coniac sau ceşti cu cafea, diverşi tipi discutau aproape numai în limba engleză. În afară de portar, mîndru de uniforma sa cu galoane şi fireturi, se învîrteau pe acolo, cu sau fără treabă, oameni din serviciul hotelului. Am oprit pe unul dintre ei, ca şi cînd aş fi fost un oarecare cetăţean ce se interesează de un cunoscut al său: — Lucrezi de mult timp aici? — De aproape doi ani. Şi mă cercetă cu un ochi expert, spre a se convinge dacă sînt omul care eventual intenţionam a-i propune nu ştiu ce mică afacere. Se pare că examenul îmi fu defavorabil, fiindcă, în clipa următoare, mă privi cu atîta lipsă de interes, de parcă aş fi fost o gînganie oarecare. — Pe domnul Lawitz îl ştii? — Care domn Lawitz? Nu afecta. Într-adevăr, numele îi era complet necunoscut. — Cum, nu-l ştii pe domnul Lawitz, reprezentantul unei firme străine de ascensoare şi frigidere, un tip foarte simpatic şi tare sociabil care, pe deasupra, vorbeşte perfect româneşte? — Nu ştiu la cine vă referiţi. Întrebaţi mai bine la recepţie. Mă salută printr-o înclinare a capului, pe urmă mă părăsi. Am încercat cu încă vreo doi lucrători ai hotelului, dar rezultatul a fost acelaşi. Nici aceştia nu şi-l aminteau pe simpaticul şi popularul domn Lawitz. Şi doar Tănăsache îmi spusese că Lawitz era cunoscut şi simpatizat de întreg personalul hotelului. Iată dovada că mă minţise! Nu mai avea rost să-mi pierd timpul, aşa că am plecat. În drum spre sediu, m-am abătut pe la hotelul „Splendid”. M-am legitimat, şi funcţionarul de la recepţie, care îndeplinea şi funcţia de telefonist de serviciu la centrala hotelului, s-a arătat cum nu se putea mai binevoitor. — A telefonat cineva să întrebe dacă printre pasagerii hotelului nu se află un domn cu numele de Lawitz? l-am întrebat. — A întrebat. Dacă au trecut de atunci zece- cincisprezece minute. Aş fi putut pune rămăşag pe orice că acesta avea să fie răspunsul pe care îl voi primi. Va să zică, Tănăsache telefonase ca să se convingă în ce măsură vestea pe care i-o dădusem – că Lawitz se afla în ţară şi că trăsese la un alt hotel – era sau nu adevărată. Ei da, acuma se convinsese că-l minţisem. Dar oare procedasem bine alarmîndu-l, în cazul cînd era şi el amestecat? Rău în nici un caz nu făcusem. Dacă Tănăsache nu avea nici un amestec, va fi intrigat, probabil şi mai intrigat, fiindcă prilej îi dădusem încă mai dinainte, dar pînă la urmă, avea să se liniştească. Dacă însă, dimpotrivă, era omul lui Lawitz, sigur că va intra în panică. Or este ştiut că atunci cînd cineva care calcă alăturea cu drumul intră în panică, îşi pierde capul şi sigur comite măcar o singură greşeală, prin care să se demaşte. De aceea, primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns la sediu a fost să-l pun pe Tănăsache sub o discretă, dar permanentă supraveghere.   Tănăsache locuia prin apropierea Arcului de Triumf, într-o casă tip vilă, fără etaj, elegantă, cochetă, care nu se putea să nu atragă atenţia trecătorilor, oricît de grăbiţi ar fi fost ei. Avea şi un părculeţ cu brazi pitici, cu bucşii şi peluză acoperită cu un gazon fin. O alee pietruită ducea pînă la uşa de la intrare din lemn masiv de stejar, străjuită, de-a dreapta şi de-a stînga, de doi ogari din bronz, în mărime naturală. Interioarele erau spaţioase, aranjate cu mobilă stil. Familia lui Tănăsache era alcătuită din soţie, socru şi o fiică. Fiica era elevă la liceu, soţia coafeză – lucra numai acasă la cliente – iar socrul primea o pensie bună ca fost militar de carieră. Familia Tănăsache dispunea şi de maşină, de care însă nu se servea decît soţia lui – doamna Sibil – cînd se ducea acasă la cliente să le coafeze. De altfel, din toată familia era singura care dovedea, ca şofer, asemenea aptitudini de invidiat, încît, la un moment dat, numai puţin a lipsit să se înscrie la un raliu automobilistic. Tănăsache se ducea la serviciu cu troleibuzul, mergea la nevoie şi pe jos, în caz de urgenţă lua un taxi, dar maşina personală n-o folosea niciodată. De altfel, colegii lui nici nu ştiau că are una, şi dacă ar fi aflat, ar fi fost cu toţii miraţi că ascunde de ei acest lucru, de vreme ce pînă şi unul dintre portari mai norocos sau poate mai insinuant în ceea ce priveşte bacşişurile, era proprietarul unui Fiat 850. Tănăsache era totdeauna bine îmbrăcat, cu un gust evident, ceea ce îi conferea o anumită prestanţă, de valet stilat. Pentru cei neavizaţi, mai exact, pentru oamenii obişnuiţi, prestanţa lui putea să înşele. Numai aşa se explică de ce, atunci cînd intra într-un magazin să cumpere ceva, vînzătoarele se grăbeau să-l servească, manifestînd o solicitudine reverenţioasă şi respectuoasă. Aceeaşi consideraţie i-o arătau şi ospătarii atunci cînd intra într-un local, unde nu era cunoscut. Ospătarii, la fel ca şi hotelierii, se pricep să ierarhizeze clienţii. Judecată din acest punct de vedere, consideraţia pe care aceştia i-o acordau lui Tănăsache părea ciudată. Explicaţia este însă simplă. În ultimii cîţiva ani, ospătarii din vechile generaţii au fost înlocuiţi cu alţii mai tineri, care încă nu au căpătat rutina necesară, ca să deosebească, de pildă, o prestanţă autentică de una mimată. Aşa că, datorită tinereţii ospătarilor, lui Tănăsache, care se pricepea ca nimeni altul s-o facă pe „domnul”, i se acorda, absolut în toate restaurantele pe care începuse să le frecventeze, o consideraţie de care mulţi dintre cei ce ar merita-o cu prisosinţă erau vitregiţi. Pînă de curînd, cel puţin în aparenţă, Tănăsache dusese o existenţă banală, monotonă. Cînd nu se afla acasă, era la hotel, îndeplinindu-şi sarcinile cu competenţă şi demnitate, iar cînd nu era la slujbă, sigur putea fi găsit acasă, în mijlocul familiei. Competenţa lui incontestabilă pe linie administrativă se complinea cu o serie de calităţi, dintre care cea mai lăudabilă părea a fi ataşamentul, său faţă de familie. Nimeni nu s-ar fi putut lăuda că a fost în stare, măcar o singură dată, să-l facă să întîrzie la un pahar de vin. De ani de zile, ca un automat, Tănăsache pleca de acasă la ore fixe şi se întorcea tot la ore fixe. Dar, ciudat, începînd din ziua cînd l-am căutat la hotel să stau de vorbă cu el, obiceiurile sale suferiră o asemenea transformare, încît pentru cei ce-l cunoşteau mai de mult, acestea deveniseră un prilej de permanentă îngrijorare. Părea de nerecunoscut. În primul rînd s-a observat la el un fel de-a fi distrat, care, interpretat greşit, în loc să-i micşoreze, dimpotrivă, contribui la sporirea prestigiului său. Asta nu-l împiedica să fie la fel de reverenţios cu străinii şi politicos cu cei ce trebuiau să asculte de ordinele lui. Faţă de Tănăsache nimeni din personalul hotelului nu îndrăznea să manifeste nici cel mai mic familiarism. Nici unul nu-l iubea, dar nici unul nu-l ura. În sinea lor, fiecare se considera inferior lui şi nu puţini erau cei care pretindeau că dacă i s-ar încredinţa lui Tănăsache conducerea hotelului, dîndu-i-se şi o oarecare libertate de acţiune, rezultatele ar fi fost mult schimbate în bine. Pe de altă parte, Tănăsache a încetat să mai fie un cap de familie model. Acum se întorcea acasă tîrziu, după miezul nopţii. El care, mai înainte, rar dacă era văzut în vreun local, acum aproape seară de seară putea fi găsit prin restaurante, şi totdeauna singur. Numai că Tănăsache nu catadicsea să treacă decît pragul restaurantelor de lux, şi numai ale acelora unde personalul nu cunoştea ce meserie are. De mirare – şi cînd spun aceasta mă gîndesc la Picioruş care, mai ales noaptea, devenea „umbra” lui Tănăsache – cum impunea ospătarilor prestanţa lui. Cînd apărea în prag, se grăbea să-l întîmpine şeful de salon şi să-i ofere o masă dintre cele rezervate. Nu de puţine ori se întîmpla ca ospătarul, luîndu-l drept străin, să i se adreseze, chinuind puţinele cuvinte pe care le cunoştea, în limba franceză sau engleză. Dacă meniurile pe care şi le comanda ar fi fost dintre cele mai copioase, sînt aproape sigur că n-ar fi izbutit să se impună în aşa măsură în ochii ospătarilor. Tănăsache însă opta pentru nişte feluri de mîncare neobişnuite într-un mare restaurant. De pildă, n-avea nici un fel de reţinere să ceară ospătarului o salată de andive, în loc de felul doi. De băut nu bea decît suc de roşii. Ca desert, totdeauna fructe sau, în lipsa acestora, compot de ananas. Chiar atunci cînd ştia dinainte că răspunsul va fi negativ, începea prin a cere compot de ananas. Nici după ce se convingeau că nu au de-a face cu un turist străin, ospătarii nu-şi schimbau părerea despre el. Continuau să fie convinşi că insul era un om umblat prin lume şi cu o situaţie materială de invidiat, de vreme ce se sinchisea atît de puţin de părerea lor, a ospătarilor, comandînd asemenea meniuri. Fiindcă, după părerea lor, numai cei bogaţi îşi puteau permite luxul de a fi excentrici. După ce termina masa, mai întârzia în local cel puţin o jumătate de oră, gustînd pe îndelete sucul de roşii din paharul înalt, în chip de sondă. Lăsa impresia că-i făcea plăcere să privească lumea din restaurant, amuzîndu-se realmente. Picioruş afirma – şi eram convins că nu exagerează – că felul cum Tănăsache privea lumea din local era de-a dreptul jignitor. I-am cerut să-mi precizeze ce înţelegea el prin „de-a dreptul jignitor” şi Picioruş îmi dădu această explicaţie: — Jignitor în sensul că priveşte oamenii de parcă sînt nişte lighioane ciudate şi inferioare, faţă de care el nu poate manifesta decît un fel de îngăduinţă miloasă, ceea ce însă nu-l împiedică să se amuze, dar nu atît pe socoteala lor, ci, mai curînd, pentru că întâmplarea a făcut ca el, un om adevărat, să nimerească într-o reuniune de troglodiţi. După ce jumătatea de oră se consuma, făcea semn ospătarului să se apropie, cerea nota, care de altfel era făcută dinainte, notă pe care ospătarul i-o prezenta pe o farfurie, cu un fel de respectuoasă sfiiciune. Tănăsache arunca o singură privire jos, la total, pe urmă scotea portofelul şi plătea, avînd grijă să suplimenteze remiza cu o sumă, ce, în procente, depăşea valoarea celei legale, spre marea satisfacţie a ospătarului. Preferinţele lui Tănăsache – preferinţe de ultima oră – pentru cinele extrafamiliale, şi numai la marile restaurante, mi-au dat de gîndit. În definitiv, dacă se plictisise cu felurile de mîncare pe care i le prepara nevastă-sa, şi dacă la asta se adăuga plăcerea orgolioasă de a se vedea înconjurat de respectuoasa atenţie a ospătarilor, de ce schimba restaurantele, de ce nu se fixa asupra unuia, eventual asupra aceluia unde se bucura de cea mai mare consideraţie? Nu cumva în fiecare seară lua masa tot la un alt restaurant, fiindcă spera să întîlnească acolo pe cineva? Da, era aceasta o ipoteză care nu putea fi ignorată. Şi fiindcă nu putea fi ignorată, nu rămînea altceva de făcut decît să aşteptăm ca, eventual, întîlnirea să se producă. Numai că răbdarea noastră începea să fie pusă la grea încercare. Tănăsache nu se întîlnea cu nimeni. Pe de altă parte, şi căpitanul Ciubotaru continua să aştepte zadarnic întîlnirea cu Lawitz. Aştepta şi, probabil, ca aşteptarea să nu-i pară chiar atît de lungă, se deconecta deplasîndu-se pînă la aeroport, ca să asiste la venirea şi plecarea avioanelor. Dacă însă amîndoi aşteptau să-l întîlnească pe Lawitz, dar fiecare în alt loc? Tănăsache într-unul din marile restaurante, Ciubotaru în sala de aşteptare a aeroportului Băneasa? Da, era şi aceasta o presupunere care nu putea fi ignorată. Dar dacă o acceptam nu ca posibilă, ci ca reală, însemna că, vrînd nevrînd, trebuia să accept ideea că Ciubotaru mă minţise sau că, în cel mai bun caz, nu fusese sincer pînă la capăt. Categoric, Bogdan avea dreptate. Parcă niciodată nu avusesem de rezolvat un alt caz mai greu. Ciubotaru aşteptînd la aeroport, Tănăsacne cinînd, seară de seară, tot la alt restaurant! Şi Picioruş ţi- nîndu-se ca o umbră de ultimul. După ce îl „conducea” pe Tănăsache acasă, Picioruş îmi telefona de fiecare dată: — Nimic, tovarăşe maior. S-a întors acasă cu un taxi. Asta pînă într-o seară. Tănăsache s-a dus să cineze la un restaurant deschis de curînd, foarte elegant, dar nu cu o bucătărie din cele mai bune. Era o noapte cam ticăloasă, cu ceaţă şi ploaie măruntă, surprinzător de rece pentru acel anotimp. Lui Picioruş i se făcuse foame, îi era puţin frig – îl cam încerca un început de gripă – şi, pe deasupra, îl tenta ambianţa din localul nou deschis, căruia încă nu-i trecuse pragul. De aceea, la numai cîteva minute după ce Tănăsache dispăru în local, salutat printr-o curbare exagerată a şirei spinării de către portarul îmbrăcat într-o uniformă de culoare gri, cu galoane şi găitane aurite, Picioruş trecu şi el pragul restaurantului. Căută, cu privirea, o masă mai retrasă, dar care să constituie un foarte bun post de observaţie şi, pînă la urmă, găsi una pe gustul lui, adică, una de unde să nu-l piardă din vedere pe Tănăsache. Deşi nu era multă lume în local, şi în ciuda faptului că vreo cîţiva ospătari stăteau la taclale într-un colţ, nici unul dintee ei nu se grăbi să vină să ia comanda. În schimb, la masa unde se instalase Tănăsache se şi înfiinţase şeful de raion însoţit de un picolo. Într-o atitudine reverenţioasă, acesta însemna pe un carneţel ceea ce comanda Tănăsache. Picioruş, aşteptînd resemnat să-l bage în seamă vreunul dintre ospătarii ce stăteau de vorbă, se trezi regretînd, cu o sinceră părere de rău, că nu avea şi el prestanţa lui Tănăsache, sau măcar atîta cît ar fi fost necesar ca să nu fie lăsat să aştepte. La un moment dat, cînd Tănăsache încă mai avea treabă, cu ospătarul, iar el, Picioruş, să aştepte bunăvoinţa vreunuia dintre ceilalţi chelneri disponibili, ochii lor se întîlniră. Şi atunci se întîmplă ceea ce Picioruş nici nu visase că s-ar putea întîmplă. Tănăsache veni la masa lui, făcînd semn ospătarului să-l urmeze. — Stimate domn – i se adresă lui Picioruş, înclinîndu-se şi întinzînd mîna pe deasupra mesei – daţi-mi voie să mă prezint! Mă numesc Drugan. Tănăsache Drugan. Cu cine am onoarea? Picioruş, luat pe neaşteptate, se cam pierdu cu firea. — Elefterescu, îngăimă el, pronunţînd primul nume care îi veni pe buze. — Domnule Elefterescu, dumneavoastră sînteţi singur, eu de asemenea. Sîntem doi oameni singuri în acest frumos local în care, după cum puteţi băga de seamă, oamenii au venit să petreacă în grup sau perechi. De aceea, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă cer îngăduinţa să cinez împreună cu dumneavoastră. Picioruş nu mai avu timp să se gîndească dacă e bine sau nu să accepte propunerea lui Tănăsache. Şi fiindcă nu mai avu timp, acceptă, bazîndu-se nu pe raţiune, ci pe instinct. — Mă rog! Dacă vă face plăcere... — Vă mulţumesc! Ştiţi, nu-i plăcut să cinezi de unul singur. Se întoarse apoi către ospătarul care îl urmase, repetînd din nou comanda. După aceea făcu un gest, arătînd cu mîna spre Picioruş, ceea ce voia să însemne: „Vezi ce doreşte domnul să mănînce.” Lui Picioruş îi era foame şi comandă o cină îmbelşugată. — Ce înseamnă tinereţea, domnule, exclamă admirativ Tănăsache. — Nu se poate spune că dumneavoastră sînteţi bătrîn, ţinu să fie politicos Picioruş. Tănăsache zîmbi, clătină din cap, autocompăti- mindu-se, pe urmă întrebă, parcă numai fiindcă se simţea obligat să întreţină o conversaţie: — Ei, cum vă place localul? — Nu-i urît, răspunse cu prudenţă Picioruş. — E chiar frumos! Elegant! Dar nu va fi încă mult timp. — Ce vreţi să spuneţi? — Ceea ce aţi auzit, dragă domnule Elefterescu. Parcă aşa aţi spus că vă cheamă. — Da, Elefterescu. Dar de ce credeţi că localul nu va mai fi încă mult timp... frumos? — Ştiţi de cîte zile s-a deschis? — Nu! Ştiu doar că nu de mult timp. — Abia de patru zile. Ei bine, dumneavoastră vă pricepeţi să observaţi? vru să ştie Tănăsache. — Puţin! recunoscu Picioruş cu modestie. — Atunci, vă rog, priviţi împrejurul dumneavoastră. Mă refer la consumatori. Spuneţi-mi, nu vă supără nimic? — Nimic! mărturisi Picioruş, după ce privi de jur împrejur, aşa cum îl sfătuise Tănăsache. — Dar bine, domnule, nu vă supără faptul că domnul acela de lîngă fereastră este nebărbierit, că cei doi tineri nu au cravată, că acolo, lîngă vitrina cu dulciuri, domnul acela blond e numai în pulover? Şi asta numai după patru zile de la deschiderea unui local de prim rang! Să vedeţi ce va fi peste o săptămînă sau două. Va năvăli aici fel de fel de lume şi în foarte scurt timp acest frumos restaurant, care a costat o mulţime de parale, nu se va deosebi prin nimic de celelalte localuri obişnuite. Lipsa de exigenţă a consumatorilor va antrena după sine lipsa de exigenţă a bucătarului în ceea ce priveşte calitatea mîncărurilor, lipsa de exigenţă a ospătarilor în ceea ce priveşte serviciul şi aşa mai departe. — Şi dumneavoastră ce aţi dori? întrebă Picioruş, recunoscînd în sinea sa că, pe undeva, Tănăsache avea dreptate. — Ce-aş dori? Ca aceste localuri să nu se degradeze, să rămînă localuri de prima categorie. — Păi nu sînt? Există doar o ierarhie, stabilită prin preţuri diferenţiate. — Nu e suficient, se îndîrji Tănăsache. — Nu? — Nu! Datorită acestui criteriu unic – preţurile diferenţiate – toate marile restaurante au fost degradate din punct de vedere al ambianţei. Pentru mine, domnule – şi ca mine sînt mulţi – nu e suficient să cinez într-un local de mîna întîi, cu ospătari curat îmbrăcaţi, cu tacîmuri şi veselă de calitate superioară, cu o bucătărie mai bună decît la nu ştiu ce alt restaurant obişnuit, care nu intră în nomenclatura marilor restaurante. Ca să mă simt bine, am nevoie de o anumită ambianţă, de o ambianţă cu adevărat de mare restaurant. Adică vreau să văd în jurul meu oameni bine crescuţi, care ştiu ce să comande dintr-o listă prezentată în două limbi străine, care ştiu cum să mănînce, pe scurt, să văd în jurul meu oameni care ştiu să se comporte aşa cum trebuie să se comporte într-un asemenea local. Or o asemenea ambianţă nu există aproape în nici unul din marile noastre restaurante. — Şi cum vedeţi dumneavoastră remedierea acestei situaţii? întrebă Picioruş, pe care problema nu-l interesa. — Cum? Oamenii care frecventează marile restaurante trebuie învăţaţi că nu e suficient să ai bani ca să treci pragul unui asemenea local, ci că trebuie să şi ştii să te comporţi într-o manieră specifică. Există un minimum de bune maniere... — Glumiţi! — Poate vă par ridicol. Dar să ştiţi, este o problemă de foarte mare importanţă. Se spune că gradul de civilizaţie al unui popor se poate stabili după cantitatea de săpun pe care o consumă. Ei bine, eu aş îndrăzni să afirm că gradul de civilizaţie al unui popor se poate stabili şi după ambianţa specifică sau nu a marilor restaurante. Este, domnule, dacă vrei şi acesta un aspect al educaţiei civice. Dacă ar fi după mine, nu aş permite accesul într-un restaurant de lux cuiva care nu este bărbierit, fără cravată sau în pulover. Eu, dragă domnule Elefterescu, n-aş îngădui nimănui să intre într-un mare restaurant decît numai în haină de seară, sau, mă rog, într-o ţinută decentă, şi nu m-aş sfii să refuz accesul celor care n-au maniere. Fiindcă, să ştiţi, în nouăzeci de cazuri dintr-o sută, oamenii aceştia se cunosc dintr-o singură privire. Ospătarul tocmai aducea comanda, aşa că, pentru moment cel puţin, conversaţia fu întreruptă, spre marea satisfacţie a lui Picioruş, pe de o parte, de loc interesat de subiect, pe de alta, intrigat de iniţiativa lui Tănăsache de-a se înfiinţa la masa lui. Lui Picioruş îi era foame şi începu să mănînce cu poftă. Muşchiul de vacă era moale şi mustos. Tănăsache mînca salata lui de andive, pe care o stropise cu multă lămîie şi untdelemn şi la care adăugase morcov ras. Mînca cu un fel de solemnitate gravă. Nu-şi vorbeau. Picioruş spera că Tănăsache nu va mai relua discuţia dinainte. Şi, într-adevăr, chiar aşa se întîmplă. La un moment dat, Tănăsache întrebă, parcă în treacăt: — Unde lucraţi, domnule Elefterescu? — La Ministerul Energiei Electrice, răspunse Picioruş, care se aşteptase să-i fie pusă o asemenea întrebare. — Sînteţi inginer? întrebă Tănăsache ceva mai tîrziu, mai precis după ce bău cîteva înghiţituri din sucul de roşii. Privirile lor se întîlniră, şi în clipa aceea Picioruş avu intuiţia că Tănăsache ştia cine este în realitate. Descoperirea aceasta fu atît de neaşteptată şi, mai ales, atît de dezamăgitoare, încît aproape că-i pieri pofta de mîncare. — Nu. Sînt funcţionar administrativ. Pe urmă, din nou se aşternu tăcerea între ei. Nu mai vorbiră pînă după desert. Atunci Tănăsache iarăşi luă iniţiativa de-a face conversaţie: — Staţi departe? — Pe lîngă piaţa Filantropia, minţi Picioruş. Dumneavoastră? — Foarte aproape de mănăstirea Caşin. Într-un fel, sîntem cam vecini. — Sîntem, da! — Ce părere vă fac, domnule Elefterescu? Întrebarea era atît de neaşteptată şi atît de directă, încît Picioruş nu ştia în ce fel trebuia să reacţioneze. De aceea se eschivă: — Habar n-am... Nu m-am gîndit... De altfel, abia ne-am cunoscut.

Magdalena de la miezul noptii de Theodor Constantin 1 Flaşneta era veche de cel puţin douăzeci de ani. O flaşnetă pe roate, care, după ce o reparase bătrânul Vlaicu, abia mai era în stare să hârâie doar două din cele zece cântece înregistrate în măruntaiele ei de către fabricant: un vals din „Cavalerul rozelor“ şi un altul din „Văduva veselă“. Flaşnetarul se numea Băleanu Mihai, – aşa scria în foaia de lăsare la vatră în care se specifica şi motivul: invaliditate de gradul doi – avea douăzeci şi cinci de ani şi, în ciuda „meseriei”, – un mod eufemistic de cerşetorie –, nu puţine erau femeile care, dacă apucau să-l bage în seamă, adăugau milei şi altceva, care, chiar dacă nu se putea numi sentiment, era totuşi ceva mai mult decât ancestralul instinct. Flaşnetarul atrăgea atenţia şi prin felul cum era îmbrăcat. Bocanci cazoni, un pantalon de doc, cârpit, bleumarin, un veston militar uzat şi decolorat, cu trei V-uri pe mâneca stângă – ceea ce însemna că fusese rănit pe front de trei ori –, capul acoperit cu o capelă cazonă, al cărei cozoroc era ondulat, semn că intemperiile putreziseră şi măcinaseră cartonul din care fusese confecţionat. Mustăcioara avea câteva fire cărunte, dar nu exista niciunul în barba deasă şi nerasă de cel puţin două zile. De obicei, când spuneai flaşnetar, fără să vrei îţi apărea înaintea ochilor imaginea unui om bătrân, care trezea compătimirea celor doar mai puţin săraci decât el, şi neapărat curiozitatea copiilor, atraşi nu atât de melodiile răguşite ale flaşnetei, cât de şoricelul sau papagalul care, la îndemnul stăpânului, scotea dintr-o cutiuţă cu planete, compartimentată pe vârste, aceea pe care o hotăra hazardul. Flaşnetarul poseda un papagal – numele lui era Napoleon – şi, fiindcă avea un mod foarte ciudat de a privi pe cei care încă nu depăşiseră vârsta candorii, în aşa măsură le suscita curiozitatea, încât, de fiecare dată când invalidul se oprea la vreun colţ de stradă, era exclus să nu se adune vreo câţiva puşti, dornici să-l privească de aproape – la început doar să-l privească –, pentru ca apoi să rămână parcă fascinaţi de felul aproape ostil, în care, la rândul ei, îi fixa pasărea. Pe flaşnetari, puţini câţi mai existau în primăvara anului 1944, îi puteai întâlni fie colindând mahalalele, fie unele străzi aglomerate din centrul oraşului, însă niciodată, sau aproape niciodată, în cartierele aristocratice. Asemenea cartiere nu erau rentabile, fiindcă până şi servitoarele, molipsite de scepticismul stăpânilor, nu mai credeau că minuscula planetă tipărită pe hârtie de cea mai proastă calitate şi cu multe greşeli de tipar ar reprezenta un fel de ferestruică prin care puteau privi viitorul. Şi, cu toate acestea, flaşnetarul-invalid, în ultima săptămână, pentru a cincea oară îşi făcea apariţia în cartierul acela elegant de la Şosea, cu vile una mai frumoasă decât alta. Împingea flaşneta cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă învârtea manivela. Era dimineaţă şi în vilele de pe străzile pe care le străbătea doar servitoarele se treziseră, să pregătească micul dejun pentru stăpânul care, oricum, trebuia să plece la minister, la bancă sau la sediul vreunei întreprinderi în care ocupa postul de director general sau consilier. Stăpânele lor, dacă se aflau în Capitală şi nu erau cumva dispersate la Snagov sau pe Valea Prahovei, de teama bombardamentelor, dormeau fără îndoială, şi valsul din „Cavalerul rozelor”, care suna cumva nostalgic, probabil le făcea să viseze frumos, de pildă un flirt cu vreun ofiţer tânăr şi frumos, ca în anii din urmă, anii aceia îţi care Bucureştiul fusese plin de ofiţeri tineri şi frumoşi fiindcă pe atunci încă era pace, încă nu apucaseră să moară în afurisitul de război. Trecea pe străzile liniştite, în dimineaţa aceea destul de rece, şi până şi platanii erau încă somnoroşi. Din curtea unei vile, ieşi o ordonanţă, sumar îmbrăcată. Saboţi în picioare, pantaloni cazoni, o flanelă ţărănească de culoare roşie, un chipiu dat pe ceafă, un chiştoc de ţigară în colţul gurii. Când apăru în stradă, flaşnetarul tocmai trecea prin faţa casei. — Opreşte, mă camarade, caterinca, fir-ar mama ei a dracului, că îl trezeşti cu noaptea în cap pe domn’ general! se răsti la el ordonanţa care avea ochii cârpiţi de somn. Flaşnetarul conteni să mai învârtească manivela, privi peste umăr şi îl înjură: — Grijania mă-ti de ţucălar! Eşti rumen şi gras ca un porc de Mangaliţa, se vede că nu ţi-a fluierat măcar un glonte pe la ureche. Mă doare în fund de generalul tău! Ambuscatule! Ultimul cuvânt, a cărui semnificaţie îi era complet necunoscută, impresionă cel mai mult ordonanţa, mai mult decât înjurătura. Murmură ceva imposibil de înţeles şi o porni spre colţul străzii, probabil să cumpere ziarele de la debit, pe care generalul avea să le frunzărească, mai târziu, la micul dejun. Flaşnetarul îşi continuă şi el drumul, dar în direcţia opusă. După ce mai străbătu câteva alei, se opri la o întretăiere de străzi, în dreptul unei vile cu storurile lăsate. Vila părea nelocuită, probabil că stăpânii părăsiseră oraşul de teama bombardamentelor. O dovadă în plus o constituia şi faptul că grădina casei părea cam lăsată în plata Domnului. Flaşnetarul se aşeză pe bordura trotuarului ca şi când, tare obosit, îşi îngăduia câteva minute de odihnă. De cântat nu mai cânta. Îşi aprinse o ţigară, după ce în prealabil o răsuci cu multă îndemânare, dintr-un tutun de culoare aproape neagră, care, chiar după primul fum tras în piept, îl făcu să strănute. Pe aleea Lt. Petrescu era linişte. Din când în când trecea câte o maşină elegantă, condusă de un şofer în uniformă de casă mare. Nici şoferii şi cu atât mai puţin cei care se deplasau cu maşinile nu catadicseau să-i arunce flaşnetarului măcar o privire. De asemenea, trecură câteva servitoare cu coşniţele, în drum spre piaţă. Una dintre ele, poate fiindcă era foarte tânără – dacă avea optsprezece ani –, se opri să-i ceară o planetă. — Napoleon, o planetă pentru domnişoara! Papagalul smulse cu ciocul o fiţuică şi îi dădu drumul peste celelalte. — Aşa îl cheamă? se miră fetişcana, fără să se grăbească să intre în posesia planetei. — Aşa! — Napoleon n-a fost împărat? — Ba da! Împăratul franţujilor. — Şi i-ai spus aşa pasării! Nume de împărat. Trebuie că eşti tare şugubăţ. — Nu prea sunt. — Invalid? — Da! — Nu eşti cumva din Regimentul 78 Infanterie? — Nu! — Dacă ai fi din 78, sigur că l-ai fi cunoscut pe fratele meu Ion. Ion Păsculete. A murit. L-a zdrobit o „boambă” pe front. Şi se îndepărtă. — Domnişoară, planeta! — Lasă că o mai vinzi o dată. Dacă eşti invalid, vai de sufletul matale, bădie. Se părea că în vila de peste drum nu se trezise încă nimeni din somn. Flaşnetarul aştepta. Doar de aceea se afla acolo. Şi, parcă pentru a nu tulbura somnul celor din casa aceea, nu învârtea manivela. Trecu aşa aproape jumătate de oră. În cele din urmă, storurile fură ridicate de la una din ferestre, după ce în prealabil fuseseră date în lături draperiile grele de pluş. (Cu storuri şi draperii camuflajul era perfect.) Un bărbat apăru în cadrul ferestrei. Privi o clipă la flaşnetar, pe urmă dispăru. Fereastra rămase deschisă. Dinăuntru, vocea crainicului de la radio anunţa programul zilei. „Naiba să-l ia! Până voi muri, de fiecare dată când am să-l văd, am să simt aceeaşi emoţie”, îşi spuse flaşnetarul şi, instinctiv, îşi deschise vestonul cazon, vârându-şi mâna dedesubt, deasupra inimii. Inima îşi accelerase bătăile. Îşi aprinse o nouă ţigară. Aştepta fără să-şi piardă răbdarea. Era obişnuit. Ultimele luni însemnaseră pentru el o lungă aşteptare, care avea să ia sfârşit, când oare? În ziua în care avea să ştie totul despre Magdalena. Şi, ca de obicei, simţi o mare tristeţe. Scoase din buzunar un ceas, o „ceapă” de ceferist. Erau orele nouă dimineaţa. Peste maximum zece minute avea să iasă omul pe care îl văzuse apărând în cadrul ferestrei. Şi, într-adevăr, chiar aşa se întâmplă. Ofiţerul părăsi casa. Purta un impermeabil elegant, cu însemnele de maior pe epoleţi. Dar el ştia că sub mantaua de ploaie, pe pieptul tunicii, erau prinse baretele diferitelor decoraţii pe care le obţinuse. O uniformă nouă, din cea mai fină stofă, stofă adusă din Anglia încă dinainte de război, pentru care îl invidiau toţi ceilalţi ofiţeri. Cizmele de lac erau de asemenea noi – de parcă abia în dimineaţa aceea le-ar fi încălţat pentru prima oară –, chipiul la fel, nou. De altfel, nu exista în armata română un ofiţer care să aibă o garderobă atât de bogată ca a lui. Zece uniforme noi nouţe din cea mai fină stofă, zeci de perechi de cizme de lac, alte zeci de „biurgheri”, duzini de cămăşi, pentru a nu pune la socoteală duzina de costume civile, paltoanele, pardesiurile şi hainele de piele. Era considerat – şi pe bună dreptate – ca cel mai elegant ofiţer, şi nu numai acum, când se afla din nou în Bucureşti, ci şi cu luni de zile mai înainte, acolo, pe front. Atunci avusese cea mai voluminoasă ladă de campanie dintre toţi ofiţerii. Voluminoasă, ca să încapă în ea cele câteva uniforme pe care le luase cu el, cele câteva perechi de cizme, lenjeria de corp, la care trebuie adăugate cele două duzini de săpunuri franţuzeşti, sticluţele de colonie, pomada de păr, trusa de bărbierit, cea pentru manichiură, şi multe alte fleacuri, inexistente în lăzile de campanie ale celorlalţi ofiţeri. Flaşnetarul strivi cu tocul bocancului scâlciat ţigara pe care abia o aprinsese, se ridică de pe bordura trotuarului şi porni în urmărirea maiorului, împingând flaşneta ale cărei roţi neunse scârţâiau. De obicei, pe maior venea să-l ia de acasă o maşină militară. De data asta o pornise pe jos. Nu era o zi deosebit de frumoasă, ca flaşnetarul să presupună că maiorul Filipoiu, simţind nevoia să ia puţin aer, renunţase la Horch-ul cu care se deplasa la Comandament. Era o dimineaţă mohorâtă, umedă şi, în ciuda faptului că fila din calendar indica una din ultimele zile ale lunii martie, primăvara abia dacă se presimţea. Flaşnetarul ştia că maiorul nu pornise de acasă pe jos ca să se aerisească – şi o ştia, pentru că nu se întâmpla pentru prima dată –, ci o făcuse cu un anume scop. Maiorul nu se grăbea. Ai fi putut crede că realmente o pornise pe jos doar ca să-şi primenească plămânii cu un pic de aer curat. Masiv – ceea ce nu însemna că era gras –, înalt, călca apăsat, şi de la distanţă i se auzeau zornăind pintenii. Deşi nu se putea spune că era un bărbat frumos, chipul său atrăgea atenţia oricui, iar femeilor plăcea. Plăceau, în primul rând, ochii bruni, vag întunecaţi, pe de o parte, din cauza sprâncenelor groase, stufoase, pe de alta, şi, mai ales, din cauza genelor lungi, ca de fată. Fruntea înaltă, ceva mai albă din cauza cozorocului chipiului, dădea chipului o oarecare prestanţă. Fără mustaţă, maiorul Filipoiu ar fi arătat mai tânăr, şi un observator, chiar superficial, s-ar fi întrebat de ce ofiţerul nu-şi dădea seama că, renunţând la acea podoabă, oricum anacronică, ar fi arătat mult mai bine. Avea un mers elastic, aproape felin şi, în ciuda faptului că nu se grăbea, totuşi, pe nesimţite, distanţa dintre el şi flaşnetar se mărise. Ca să nu-l piardă din ochi, acesta din urmă grăbi pasul. De altfel, chiar dacă aşa s-ar fi întâmplat, prea mult nu s-ar fi necăjit, fiindcă aproape avea certitudinea a ceea ce urma să se întâmple când maiorul va ajunge la capătul străzii, pe care abia începuse să păşească. Şi, într-adevăr, nu se înşelă. Cinci minute mai târziu, când maiorul ajunse acolo, un Mercedes, care aşteptase puţin mai departe, se opri la bordura trotuarului, cineva dinăuntru deschise portiera şi Filipoiu se strecură înăuntru. Era a treia zi consecutiv când scena aceasta se repeta. Flaşnetarul îşi continuă drumul în direcţia în care dispăruse Mercedesul, împingând flaşneta hodorogită. Pe buze, pentru o clipă, îi apăruse o umbră de zâmbet, poate de satisfacţie, poate ironic şi, imediat după aceea, începu să învârtească manivela. Dar, pentru că fusese un gest reflex, conteni după primele acorduri ale valsului. O patrulă militară a comenduirii trecu pe unul din trotuare. Comandantul patrulei, descoperind cele trei însemne de rănit de pe mânecă, îl privi compătimitor, iar ceilalţi doi ostaşi care veneau în urmă – cu toţii mergeau în monom – comentară ceva ce însă nu ajunse până la urechile lui. De altfel flaşnetarul era obişnuit cu asemenea priviri compătimitoare, iar în ceea ce priveşte comentariul, auzise atâtea, încât nu-i mai produceau niciun fel de satisfacţie. Da, de satisfacţie, deoarece, la început, cu cât oamenii de pe stradă îşi exprimau compasiunea în termeni mai categorici, cu atât satisfacţia lui fusese mai mare. Dintr-un motiv pe care îl cunoştea numai el, avea tot interesul să treacă drept ceea ce voia el însuşi să pară. După ce străbătu mai multe străzi, şi nu la întâmplare, ci urmărind un anume itinerar, cel mai scurt, ajunse într-un alt cartier tot numai cu vile, la fel de somptuoase, de tăcute şi aparent misterioase ca aceea în care locuia maiorul Filipoiu. Se afla acolo un mic scuar cu trei bănci, toate trei goale. De altfel, vremea fiind umedă şi relativ rece, sigur că nici mai târziu ele nu aveau să ispitească pe careva, exceptând doar cazul în care norii s-ar fi împrăştiat şi ar fi apărut soarele, ceea ce era puţin probabil. Se aşeză pe una din bănci şi începu să învârtească manivela. Valsul din „Văduva veselă” răzbi prin ferestrele camuflate în încăperile vilelor din jurul scuarului, ba chiar şi mai departe, dar, nici după un sfert de oră, nu se arătă măcar un singur amator sau amatoare de „planete”. Nici nu era de mirare, la ora aceea copiii, câţi or fi existat pe străzile acelea, se aflau la şcoală. Flaşnetarul privea cu coada ochiului o anume vilă, aflată în stângă sa, acolo de unde începea o altă stradă, care purta denumirea de „Aleea Pajura”. În vila aceea se afla acum maiorul Filipoiu. Certitudinea i-o dădea numărul pe care îl avea Mercedesul ce staţiona în curtea vilei, în faţa peronului. Vila era una dintre cele mai frumoase şi, admirând-o, flaşnetarul se întreba cum de nu se plictisea Obersturmbannführerul[1] Helmut Dernbach singur într-o casă care număra pe puţin opt încăperi. Fiindcă secretara lui, care avea gradul de Untersturmführer[2], şi care se numea Barbara Bünger, locuia în altă parte. O ducea şi o aducea de acasă acelaşi Mercedes pe care, câteodată, îl conducea chiar Herr Doktor Helmut. Ar fi fost nedrept dacă cineva ar fi gândit despre Helmut Dernbach că nu era mândru de gradul de Obersturmbannführerul, el care, în tinereţe, după ce se înscrisese în S.A.[3] (Sturmabteilung), începuse prin a obţine gradul modest de Obertruppenführer[4]. Ambiţiona să ajungă Standartenführer[5] şi – de ce nu? – chiar Gruppenführer[6]. Totuşi o plăcere reală simţea de fiecare dată când cineva se adresa, chiar în cadrul serviciului, cu „Herr Doktor“. Fiindcă Helmut Dernbach era doctor în filosofie, diplomă obţinută la Universitatea din Göttingen. Poate de aceea – mai exact, în primul rând din acest motiv – îi plăcea să umble în civil, deşi, din punct de vedere al înfăţişării, uniforma de Obersturmbannführer SS îl prindea mai bine. Era un bărbat înalt, zvelt, ochii de culoare cenuşie, fruntea bombată, înaltă, de veritabil „Herr Doktor“, un pliu dispreţuitor în colţul gurii, care însă trecea aproape neobservat, datorită vocii totdeauna ipocrit amabilă, prietenoasă, cu care izbutea să înşele pe toată lumea în legătură cu adevăratele lui intenţii sau cu adevăratele lui simpatii şi antipatii. La aceasta trebuie adăugate inteligenţa, mult deasupra mediei comune, şi experienţa dobândită în anii de când lucra la S.D. – Sicherheitsdienst des Reichsführers SS[7], experienţă dovedită în diferite însărcinări îndeplinite în mod strălucit, motiv pentru care fusese remarcat de către Schellenberg, protejatul lui Himmler şi rivalul superiorului său Kaltenbrunner. Toate aceste amănunte din biografia lui Herr Doktor Helmut Dernbach flaşnetarul le aflase dintr-o anumită sursă. Din aceeaşi sursă mai aflase că „Herr Doktor“, care se afla în ţară abia de două săptămâni, era un fel de reprezentant al lui Schellenberg, venit cu o anume misiune. Deocamdată motivul părea destul de nebulos, şi nu numai pentru flaşnetar, ci, în egală măsură, atât pentru cei din Gestapo, cât şi pentru reprezentanţii Wehrmachtului din România. Flaşnetarul obosise să tot învârtească manivela maşinăriei cântătoare. Dar mai mult îl obosiseră cele două valsuri, care, prin repetarea lor de zeci şi zeci de ori pe zi, îl aduseseră în pragul neurasteniei. Mai înainte, crezuse că numai oamenii puteau fi urâţi cu atâta înverşunare. Dar, mai ales, în ultimele două săptămâni, se convinsese că puteau fi urâte cu înverşunare chiar nişte prea frumoase valsuri, într-un fel nemuritoare, cel puţin pentru cei care îndrăgeau opereta – şi probabil că vor mai continua să existe şi de acum încolo asemenea oameni. În scuar şi pe străzile din imediata apropiere, se aşternu din nou liniştea, acea linişte specifică, şi plictisitoare, cartierelor aristocratice bucureştene. Flaşnetarul se aşeză mai comod pe bancă, picior peste picior, îşi aprinse o ţigară, de data asta o „Regală”, şi începu să fumeze. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunare şi fuma fără să scoată ţigara din gură. O ţinea între buze, mai înspre colţul stâng, trăgea adânc din ea, şi slobozea fumul în formă de colăcei perfecţi. Fuma, privind ferestrele vilei, şi se tot întreba care putea fi subiectul convorbirii dintre Helmut Dernbach şi maiorul Adrian Filipoiu. Întrevederile dintre maior şi trimisul special – oare realmente era un trimis special? – al lui Schellenberg puteau fi considerate conspirative. Se întâlneau de fiecare dată în cursul dimineţii, şi numai în vila lui Helmut Dernbach. Mercedesul nu venea să-l ia pe maior de acasă, iar după întrevedere, când părăsea vila, pleca pe jos şi ajungea la sediul unde lucra fie cu un taxi, fie cu tramvaiul. Toate acestea constituiau dovezi că întâlnirile lor aveau un caracter conspirativ. Totuşi „conspirativitatea” era doar relativă. Fiindcă măsurile de precauţie luate erau atât de naive, încât ar fi făcut să zâmbească până şi pe cel „mai sărac cu duhul“ dintre agenţii Siguranţei. Ce putea să însemne aceasta? Pe de o parte, că maiorul nu se temea de consecinţe în cazul în care s-ar fi aflat de legăturile lui cu reprezentantul lui Schellenberg, iar pe de alta că, la rândul său, Helmut Dernbach nu se sinchisea deloc dacă cei de la Gestapo, supraveghind activitatea pe care o desfăşura în România, ar fi aflat că se întâlnea în vila sa cu un ofiţer român detaşat la un comandament ce se ocupa cu aprovizionarea armatei. În privinţa aceasta flaşnetarul – Mihai Băleanu după numele înscris în buletinul de populaţie şi în actul de „lăsare la vatră“ – nu avea nicio îndoială. Ceea ce îl nedumerea şi dorea să afle era natura conversaţiilor conspirative dintre cei doi. Dar deocamdată lucrul acesta era imposibil. Deocamdată. Privi spre vilă. Nicio mişcare. „Dar dacă, până să ajung eu aici, întrevederea a şi avut loc?” Totuşi, până în ziua aceea, nu se întâmplase ca întrevederea să dureze mai puţin de o oră şi jumătate. Deci, după toate probabilităţile, maiorul Filipoiu se mai afla încă în vila lui Helmut Dernbach. Şi parcă dinadins, ca să nu mai aibă niciun pic de îndoială, storurile uneia dintre cele trei ferestre dinspre stradă fură ridicate, pentru ca imediat după aceea în cadrul ei să-i vadă, umăr lângă umăr, pe maior şi pe Helmut Dernbach. Priviră strada, doar câteva, clipe, pe urmă dispărură. Şi în clipa în care flaşnetarul dădu cu ochii de maior, din nou simţi acea teamă absurdă, iraţională, care se cuibărise în el cu ani în urmă, pe vremea când era un copil.   Intern într-un orfelinat pentru „copiii celor căzuţi în război”, într-un orfelinat care, iniţial, fusese o şcoală de surdo-muţi, din oraşul Focşani. Focşani! Din ziua în care părăsise orfelinatul nu-i mai călcase piciorul prin acel oraş. Nu-şi amintea nimic din acel oraş, nimic – nimic, exceptând doar firma unui cinematograf de pe uliţa principală: cinematograful „Unirea”. Atât. Normal ar fi fost să-şi amintească şi altceva: străzi, case, eventual vreo statuie – dacă exista –, vitrina vreunui magazin. Nimic! E drept, în oraş nu erau niciodată învoiţi. Totuşi, o dată pe an, în ziua de zece mai, erau scoşi să defileze şi ei: în uniforme negre, cu bumbi de alamă, pe care, în ajun, trebuiseră să-i frece cu „Amor”, ca să lucească precum soarele. Uniforme cu epoleţi, evident fără galoane, şi chipiuri confecţionate din acelaşi postav negru, asemănătoare, ca formă, cu cele ale soldaţilor din „Legiunea Străină”. Defilau în coloană de câte patru, în frunte cu gorniştii, selecţionaţi tot dintre elevi. Când treceau pe străzile ticsite, lumea îi privea cu milă şi exclama cu compătimire: „Ăştia-s de la orfelinat. Orfani de război! Săracii!” După ce defilau şi se întorceau la orfelinat, li se luau uniformele, care erau păstrate în magazie, la naftalină, până în anul următor, obligaţi fiind să îmbrace din nou zdrenţele pe care le purtau în mod obişnuit. Clădirea, în formă de potcoavă, cu coridoare lungi, întunecoase, cu dormitoare imense şi friguroase, cu paturi cazone, în care iarna – fiindcă raţia de lemne era atât de mică, încât nu izbutea măcar să încălzească cele două sobe uriaşe – dormeau îmbrăcaţi; cu sala de mese lungă de douăzeci de metri, al cărei tavan şi ai cărei pereţi erau plini de mucegai, de parcă i-ar fi ros lepra, sală de mese în care, atunci când se deschideau uşile şi năvăleau ca nişte vandali, îi aştepta, în farfurii de tablă cositorite, un prânz sau o cină mizerabile, nu să-i sature, ci doar să le amăgească pentru o oră-două foamea lor de lupi tineri; cu sălile de clase care duhneau totdeauna a sulf şi a alte mirosuri, fiindcă hainele de pe ei erau murdare, fiindcă ei înşişi erau murdari, de vreme ce nu se îmbăiau decât o dată pe lună, şi numai dacă instalaţia băii funcţiona, de cele mai multe ori fiind defectă; cu infirmeria compusă din două săli, una pentru râioşi, alta pentru cei suferinzi de alte boli, fiecare din ele având câte zece paturi, în care dormeau câte doi copii bolnavi. Şi iată-i pe ei, orfanii. Nişte ţânci în zdrenţe, murdari, flămânzi, tunşi cu maşina nr. 0, cu pecingini pe cap şi pe faţă, cu bube dulci pe la gură, cu puroi în urechi – mulţi aveau otită –, cu ochii urduroşi din cauza conjunctivitei, scărpinându-se mai tot timpul din cauza râiei. Orfelinatul nu avea medic, ci doar un felcer care nu se pricepea să-i vindece, dar care, chiar dacă s-ar fi priceput, nu ar fi avut cu ce, întrucât în dulapul cu medicamente nu existau decât sare amară, chinină şi un bidon cu „Scabiol”, medicamentul cu cea mai mare căutare, întrucât râia, din cauza murdăriei, devenise endemică în orfelinat. Şi, iată, se vedea şi pe sine: un băieţel firav, mai tot timpul gutunărit, cu pecingini pe cap şi pe faţă, zdrenţăros ca toţi ceilalţi şi, la fel ca toţi ceilalţi, atât ziua cât şi noaptea, în timpul somnului, lihnit de foame, dar, spre deosebire de cei mai mulţi dintre ei, cu multă aplecare spre învăţătură. Iată şi imaginea doamnei Grăjdeanu, învăţătoarea lui, asemenea unei icoane a Maicii Domnului. „Ulea Mihai, ia spune matale în ce an s-a urcat pe tron Ştefan cel Mare” Şi el răspundea. Răspundea de fiecare dată când nimeni din clasă nu ştia să răspundă. De aceea doamna ţinea la el. Şi, de când a început să ţină la el, nu-i mai spunea decât: Mihăiţă. „Mihăiţă, spune matale poezia La Oglindă de George Coşbuc”. Doamna Grăjdeanu, singura figură luminoasă. Încolo… Domnul Giuseppe, profesorul de muzică, despre care se şoptea că, până a nu ajunge profesor, fusese frizer. Era un sadic. Îi punea să facă degetele „puică“ şi-i bătea cu varga peste ele. Ca să li se „dezlege” coardele vocale, îi silea să deschidă şi să închidă, gura într-un anumit fel, de zeci şi zeci de ori, până când li se înţepeneau încheieturile maxilarelor, de nu mai erau apoi în stare să şi le descleşteze. Îl vedea parcă, aievea: spân şi cocoşat, cu un neg mare şi negru pe nara stângă, cu un ochi de sticlă, cu urechea stângă mai pleoştită decât cea dreaptă, cu umărul stâng mult mai lăsat decât celălalt. Nici măcar fruntea nu era uniform teşită: ceva mai mult tot în partea stângă. Domnul Giuseppe nu totdeauna îi bătea peste degetele făcute „puică”. De cele mai multe ori îi pedepsea în alt fel. Dacă un băiat îl nemulţumea cu ceva, se apropia de cel vinovat, îi prindea nasul cu două degete şi începea să strângă, să strângă până când acesta, de durere, se pornea să plângă, să zbiere. După ce se îndura să-l lase în pace, în nouăzeci şi nouă la sută dintre cazuri, pe supliciat îl podidea sângele pe nas. Era cea mai dureroasă tortură, şi nu exista unul care să nu fi preferat fie bătaia peste degetele făcute „puică”, fie statul în genunchi pe coji de nucă, fie sutele de mătănii în faţa icoanei, pedeapsa predilectă a domnişoarei Melania, pedagoga isterică şi, în mare măsură, dementă. Domnişoara Melania nu mai era tânără. Trecută de patruzeci de ani, umbla totdeauna îmbrăcată într-o rochie neagră, încheiată până la gât, precum o sutană de călugăriţă, la încheietura mâinii stingi avea încolăcit un şirag de mătănii, iar în mâna dreaptă, totdeauna, dar absolut totdeauna, o vărguţă de metal, cu care bătea copiii la palmă. Peste „sutană“ purta un şorţ tot de culoare neagră, cu un buzunar pe toată lăţimea lui, burduşit cu coji de nucă. Dacă un băiat o nemulţumea cu ceva, imediat scotea din buzunar un pumn de coji de nucă, le presăra pe podea şi îl punea pe cel vinovat să stea în genunchi pe ele. Asta se putea întâmpla în dormitor, în clasă, pe mozaicul coridoarelor, ba chiar şi la closet. Da, chiar la closet, unde nu rareori puteai să vezi băieţi stând în genunchi pe coji de nucă, într-o băltoacă de urină. Sadică mai era domnişoara Melania! Pe domnişoara Melania o întrecea în sadism domnul Boerebista Filipoiu, directorul orfelinatului. El nu avea asupra sa o vărguţă de metal, ca domnişoara Melania, ci o nuia de alun. Ca să se abată asupra ta nuiaua de alun a domnului director nu trebuia neapărat să te fi făcut vinovat de ceva. Era suficient să te afli în imediata lui apropiere, ca să te plesnească unde nimerea: peste faţă, în cap, pe spinare, peste şale. De fiecare dată când izbutea să pună mâna pe vreunul şi să înceapă a-l ciomăgi, demnul director zâmbea. Şi, cu cât biata victimă ţipa şi se văicărea mai tare, cu atât zâmbea dumnealui mai satisfăcut. Adrian, unicul fiu al directorului, care, fiziceşte, semăna întru totul cu maică-sa, moştenise ceva şi de la tatăl său: zâmbetul. Îl văzu aşa cum arătase cu şaisprezece ani în urmă. Ei, orfanii, umblau îmbrăcaţi în zdrenţe, erau flămânzi ca nişte câini vagabonzi, aveau ochii urduroşi din cauza conjunctivitei, bube dulci pe la buze şi pecingini pe capetele chiluge şi pe faţă. El, Adrian, umbla îmbrăcat în haine de catifea vişinie sau în costume de marinar, cu gulere late şi dreptunghiulare până mai jos de omoplaţi, purtând pe cap berete, pe ale căror panglici lungi, care-i fluturau până aproape de şale, erau imprimate, cu litere aurii, cuvintele „Bricul Mircea”. Adrian avea multe costume, care mai de care mai frumos, dar Mihai Ulea[8] – Mihăiţă, cum îi spunea doamna Grăjdeanu – nu-l invidia decât pentru cele de marinar. Şi, în definitiv, nici nu era de mirare, de vreme ce se născuse pe malul Dunării, la Brăila, şi de vreme ce, încă de pe când era doar de o şchioapă, fusese convins că nu exista pe lume o meserie mai frumoasă decât aceea de marinar. Directorul locuia într-un pavilion separat, înconjurat de un gard din fier şi cărămidă. În perimetrul împrejmuit de acel gard, în afară de clădirea propriu-zisă, se mai aflau o grădină şi o curte, în care Adrian avea loc berechet să zburde în voie. Numai că, neavând fraţi, se plictisea să se joace de unul singur, cu toate că nu exista jucărie pe care tată-său să nu i-o cumpere. Adrian era un copil râzgâiat, toate dorinţele îi erau îndeplinite, cu excepţia uneia singure: i se interzisese în mod categoric să aibă de-a face cu „orfanii”. Pentru părinţii lui, orfanii erau râioşii, păduchioşii, puşlamalele şi hoţii care dijmuiau grădinile de zarzavat din imediata apropiere a orfelinatului. Că cei care cutezau, riscând să fie împuşcaţi cu sare de către grădinarii bulgari, o făceau numai ca să-şi astâmpere foamea, acesta era un amănunt pe care domnul director îl ignora cu desăvârşire. Totuşi, în ciuda interdicţiei categorice, Adrian se încumeta să părăsească domeniul ca să se ducă să privească, doar să privească, la joaca orfanilor. Se apropia până la o anumită distanţă şi privea, privea. I se citea în ochi cât de mult ar fi dorit să ia parte şi el la joacă, dar dacă se menţinea în rezervă aceasta nu se datora, exclusiv, interdicţiei cât, mai ales, dispreţului său: cum, el, băiatul directorului, să ia parte la joaca unor „păduchioşi”? Asta nu-l împiedica însă să i se căşuneze pe careva şi să-l ia la bătaie. De obicei pe unul mai slab decât el. Şi într-o zi… Jucau „cal de rege, cal de prinţ”. El, Mihăiţă, a aruncat piatra şi chiar din prima lovitură a dărâmat cărămida care reprezenta ţinta. Din întâmplare însă, piatra s-a rostogolit până la picioarele lui Adrian care privea, dar fără să-l lovească. Atunci acesta, furios, se repezi şi îl pocni în plină faţă cu pumnul. — Ce dai, mă, ce ţi-am făcut? protestă Mihăiţă. — Fiindcă aşa am poftă! ripostă Adrian, trăgându-i încă un pumn, şi cu atâta putere, încât îl podidi sângele pe nas. — Nu da, mă, nu da! Dacă n-ai fi băiatul directorului ţi-aş arăta eu. Şi atunci se întâmplă ceva la care nimeni nu se aşteptase. Fără ca vreunul dintre băieţii care făcuseră roată în jurul lor să prindă de veste, se treziră lângă ei cu directorul, cu „Căpcăunul” cum îl porecliseră. — Dar tu de ce nu dai în el, mă? se răsti Căpcăunul la Mihăiţă. — Cum să dau în fiul dumneavoastră, domnule director? Nu se poate. — Dă, mă, şi tu în el. Îţi permit să dai în el, ca să se înveţe minte, şi altă dată să nu se mai amestece în joaca unor golani ca voi. Dă, mă, dă şi tu! Şi atunci, de frică, Mihăiţă se repezi asupra lui Adrian şi îl trânti la pământ. Luat prin surprindere, Adrian nu schiţă niciun gest de apărare. Abia după ce încasă doi pumni în plină figură, reacţionă. Îşi răsuci trupul, încercând să-şi ferească faţa de lovituri. Dar, spre ghinionul lui – dar mai mult al lui Mihăiţă –, un ciob de sticlă – de sifon – pe jumătate înfipt în pământ, aproape că-i despică buza superioară. Directorul, în clipa în care văzu curgând sânge, urlă cu vocea lui de Căpcăun: — Lasă-l, mă ticălosule! Lasă-l că-l omori! Şi repezi asupra lui nuiaua de alun, lovindu-l unde nimerea. Îl lovi cu atâta furie, încât Mihăiţă îşi pierdu cunoştinţa. Îşi reveni la infirmerie. O săptămână a zăcut până s-a mai înzdrăvenit. Numai puţin lipsise ca să-l omoare directorul în bătăi. Dar, în zilele ce urmară, de multe ori avea să-şi spună că ar fi fost mai bine dacă murea de pe urma loviturilor „Căpcăunului” fiindcă abia după aceea au început persecuţiile din partea lui Adrian. Fiind laş, Adrian nu îndrăznea să-l înfrunte direct, îl ura, voia să se răzbune, dar răzbunarea lui era răzbunarea laşului. Îl pândea ascuns în vreun ungher al coridorului întunecos, îl lăsa să treacă şi, brusc, se repezea pe la spate, îl lovea, şi apoi fugea. Sau, ascuns după trunchiul vreunui copac, ori în bălăriile înalte din curte, zvârlea cu pietre după el. În vreo câteva rânduri se alesese cu capul spart şi trebuise să se ducă la infirmerie ca să-l panseze felcerul. — Cu cine te-ai bătut, Ulea Mihai? îl întreba de fiecare dată domnişoara Melania. Dar el tăcea. Nu-i putea spune adevărul, de teamă că tot pe el îl va pedepsi, şi nu ea, ci directorul, fiindcă, fără îndoială, domnişoara Melania s-ar fi dus imediat să-i dea raportul. Prefera să suporte pedeapsa domnişoarei Melania, care ori îi suprima prânzul, ori îl punea să stea în genunchi pe coji de nucă, ori îl trimitea la Capelă – Orfelinatul avea una – să facă o sută de mătănii şi să spună cu glas tare: „Sunt, Doamne, un păcătos! Doamne Dumnezeule, pedepseşte-mă de îndată!” Pe nesimţite i se cuibări în suflet frica. Frica de persecuţiile laşe ale lui Adrian. Se simţea ca un animal hăituit, incapabil să se apere. Era permanent la pândă, pentru că niciodată nu ştia, nici dincotro îl va ataca Adrian, şi nici în ce fel. Dar, oricât de atent era, numai rareori se întâmpla să pareze la timp lovitura. Perfid, Adrian îl ataca atunci când se aştepta mai puţin, dovedind multă fantezie în alegerea mijloacelor. Odată, îi vârî în faţa de pernă un şobolan mort. Altă dată, noaptea, îi tăie cu foarfeca pantalonii, care şi aşa erau numai zdrenţe. Într-o altă împrejurare îi vârî în bocanci excremente. Un an întreg trăi cu teama de „represaliile” lui Adrian. Teamă? Nu! Mai curând groază. Nu de puţine ori, cuprins de disperare, fu ispitit să se spânzure. Mai ales după întâmplarea cu şarpele. Lui Mihăiţă de nimic nu-i era teamă mai mare ca de şerpi. În curtea imensă a orfelinatului existau o mulţime. Şerpi de casă, inofensivi. Totuşi, dacă se întâmpla să vadă unul, se îngălbenea la faţă, începea să tremure şi o rupea la fugă… Şi într-o zi… Era înspre amurg. Sunase pentru cină. Cina la orfelinat? Un boţ de mămăligă şi, în farfuria cositorită, câteva prune uscate, fierte în apă. Mihăiţă a părăsit clasa ultimul. Citise o carte cu poveşti. Când şi-a amintit că sunase de cină, ceilalţi terminaseră aproape. Pe coridor nu ardea decât un singur bec, cu lumina puţină. Cu gândul la cele ce citise, uitase de Adrian. Şi iată, în clipa în care coti înspre sala de mese, Adrian, care îl pândea ascuns după un dulap, îi sări în spate, îl trânti la pământ şi îi strecură sub cămaşă un şarpe viu. Mihăiţă, când îl văzu, dar mai ales când îl simţi, umed şi rece pe piept, leşină. L-au găsit ceilalţi, după cină. L-au dus la infirmerie. A zăcut două săptămâni. N-a povestit nimănui ce i se întâmplase şi ceilalţi băieţi, fiindcă aveau nevoie de o explicaţie, şi-au dat cu presupusul că Ulea e bolnav de „ducă-se pe pustii”. Curând după aceea a venit vacanţa mare. A plecat acasă, la Brăila. Toamna, când a revenit la orfelinat, de teama răzbunării lui Adrian mai degrabă ar fi preferat să fie dus la spânzurătoare. Dar, spre norocul lui, Adrian nu mai era acolo. Reuşise la liceul militar de la Mânăstirea Dealului. L-a revăzut abia în vacanţa de Crăciun. În vacanţa de Crăciun doar câţiva „orfani” plecau acasă. Cei mai mulţi rămâneau la orfelinat. Printre ei şi Mihăiţă. Când l-au văzut pe Adrian, au rămas cu gurile căscate, în aşa măsură i-a impresionat uniforma lui de elev al liceului militar, cu pantaloni cu lampas şi chipiu cu egretă. Şi poate pentru că întâmplarea cu şarpele îi potolise setea de răzbunare, sau poate pentru că acum socotea că este sub demnitatea lui de elev al liceului militar să se răzbune pe un nenorocit de orfan, pe tot timpul vacanţei îl lăsă în pace. Totuşi, încăierarea dintre el şi Ulea, chiar dacă ar fi vrut s-o uite, i-o amintea de fiecare dată când se uita în oglindă cicatricea de pe buza superioară, care nu avea să mai dispară niciodată. (După mulţi ani, când îl reîntâlnise, şi când îl recunoscuse abia după ce descoperise cicatricea, caporalul t.r. Ulea Mihai avea să constate că maiorul Adrian Filipoiu, şeful Biroului 2 al Diviziei Putna, ca s-o camufleze, îşi lăsase mustaţă, cu toate că mustaţa îl făcea să arate cu câţiva ani mai în vârstă.)   Papagalul părea agitat. Flaşnetarul nu observă chiar de la început, atent la ceea ce se întâmpla la vila pe care o ţinea sub observaţie. Şoferul, un Unteroffizier în uniformă nou-nouţă, ieşi din casă, urcă la volan şi aşteptă. „Uite-te! se miră flaşnetarul. Îl conduce cu maşina. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Sau te pomeneşti că pleacă împreună în altă parte. În acest caz, înseamnă că am pierdut timpul de pomană”, îşi zise el cu amărăciune. În clipa următoare, uşa de la intrarea principală a vilei se deschise şi în prag apărură amândoi: Helmut Dernbach şi maiorul Adrian Filipoiu. „Herr Doktor” îl conduse până la poartă. Îşi strânseră mâinile. Maiorul plecă pe jos. Helmut Dernbach se urcă în Mercedes. Maşina o porni în direcţia opusă aceleia înspre care se îndrepta maiorul. Flaşnetarul, după ce nu-i mai văzu, scoase din buzunar o bucăţică de hârtie pătrată, de culoare albastră, scrise pe ea ceva cu creionul, o împături şi o vârî într-o despărţitură a sertăraşului unde se aflau „planetele” de aceeaşi culoare. — Acum, Napoleon, putem să ne vedem şi noi de treabă, se adresă papagalului, care chirăi, parcă pentru a-i da de înţeles că era întru totul de acord. După aceea, părăsind scuarul, flaşnetarul o porni în direcţia în care dispăruse maiorul. Evident, nu cu intenţia de a-l urmări, fiindcă ştia că, de vreme ce totul se desfăşurase „după tipic”, maiorul, cu autobuzul, cu tramvaiul sau, eventual, dacă avusese şansă, cu unul din taxiurile nerechiziţionate, se îndrepta acum spre Marele Stat Major. Şi, într-adevăr, nu se înşela. Aşa cum presupusese, maiorul avu norocul să găsească un taxi. După ce trecu pe la şeful său pentru a-l saluta şi a-i plasa o explicaţie plauzibilă care să justifice întârzierea, intră la el în birou. Se plimbă, cu mâinile la spate, de la fereastră la uşă, şi de la uşă la fereastră timp de zece minute, pe urmă, aşezându-se în fotoliu, oftă şi murmură: „Să vedem dacă îmi va ieşi pasienţa…” Îngrijorarea i se mai citi în ochi încă vreo câteva clipe, pe urmă, liniştindu-se brusc, deschise un dosar pe care începu să-l răsfoiască.   [1] Locotenent-colonel [2] Sublocotenent. [3] Batalioanele de asalt [4] Sergent. [5] Colonel [6] General. [7] Serviciul de siguranţă al conducătorului SS al Reichului [8] Notă: Autorul aminteşte cititorilor săi că este vorba de acelaşi Mihai Ulea, personajul principal din romanul „La miezul nopţii va cădea o stea” În această carte ei vor avea prilejul să-l vadă acţionând într-o perioadă anterioară celeia in care se petrece acţiunea amintitului roman, anume în zilele dramatice ale lui August 1944.  

La miezul noptii va cadea o stea de Theodor Constantin O CONFERINŢĂ LA COMANDANTUL „PAJUREI”     Maşina gonea pe şoseaua asfaltată. Din cînd în cînd, şoferul încetinea, ocolind cu dibăcie gropile scurmate de proiectile sau muşcăturile făcute de şenilele tancurilor. Generalul Popincariu Marius privea gînditor panglica şoselei care se pierdea, şerpuind, în depărtare. Nu trecuse nici o săptămînă de cînd divizia pe care o comanda dăduse lupte grele în acest sector. Hitleriştii se apăraseră cu înverşunare, măcinîndu-şi rezervele. Fiecare kilometru de şosea cucerit costase mult sînge. Pînă la urmă însă, inamicul fusese dat peste cap şi obligat să se retragă în mare grabă. Îşi aminti de toate acestea privind şoseaua desfundată, cîmpul scurmat de proiectile. Un copac singuratic de pe marginea şoselei, cu crengile zburătăcite de schije, apăru şi dispăru în urmă, ca o nălucă. Fusese un stejar falnic. Acum, în loc de crengi - cioturi ca nişte braţe retezate de la încheieturi. De una din ele văzuse atîmînd, în ziua atacului, un băietan de vreo şaisprezece ani, îmbrăcat cu iţari şi bondiţă, spînzurat de hitlerişti. În ciuda faptului că o astfel de moarte desfigurează oribil, chipul băietanului se păstrase neobişnuit de frumos. Generalul îşi aminti cît de furios fusese atunci. Şi fusese furios pentru că, la început, crezuse că spectacolul acela tragic ar putea avea un efect demoralizant asupra trupei. Împreună cu soldaţii mărşăluiau ofiţeri, subofiţeri, gradaţi, şi generalul se întrebase, înciudat, cum nu-i trecea vreunuia prin minte să dea ordin ca spînzuratul să fie coborît din copac. Dar în clipa următoare, se convinsese că temerea sa era nejustificată. Pentru că, pe măsură ce ostaşii ajungeau în dreptul stejarului şi descopereau cadavrul băietanului, dintr-o dată, parcă odihniţi, începeau să calce mai apăsat, să-şi aşeze mai bine armele sau puştile mitraliere pe umeri, scrutînd depărtările, acolo unde se auzea tunul bubuind. Şi ura cumplită care li se aprindea în priviri atunci cînd descopereau cadavrul băietanului spînzurat nu prevestea nimic bun pentru hitlerişti, cum nu prevesteau nimic bun nici cuvintele cîntecului, care izbucnise apoi de pe buzele lor crăpate de arşiţă şi vînturi:   Sus, pifane, pasul sus, Hitler încă nu-i răpus, Oastea lui întunecată N-a fost toată spulberată, Fiara cu spinarea ruptă Nu se lasă şi mai luptă.   Măi tunare, în rafală Dă-le ort de cheltuială, Dă-le-obuze drept răsplată Pentru suferinţa toată, Cît de mult am îndurat Multe-avem de răzbunat.   Generalul n-a mai dat atunci ordin să fie coborît cadavrul băietanului spînzurat de hitlerişti. Şi cuprins de un fel de mîndrie, care, de fapt, era încrederea mîndră în capacitatea de luptă a soldaţilor săi, ceruse şoferului să se grăbească.   Cîteva minute, amintirea acestei întîmplări avu darul să-i abată gîndurile de la ceea ce îl preocupase tot timpul, încă de cînd se suise în maşină: cu o jumătate de oră mai devreme, îl chemase, personal, la telefon, generalul Voinescu, comandantul „Pajurei”, cerîndu-i să se prezinte de urgenţă la postul de comandă, împreună cu şeful de stat-major, locotenent-colonelul Barbat Gheorghe. Convocarea neobişnuită şi urgentă îl intriga şi, într-o oarecare măsură, îl neliniştea. Tot timpul, în maşină, nu făcuse altceva decît să se gîndească, încercînd să ghicească motivul convocării. „S-a hotărît, oare, reluarea ofensivei?” se întreba şi acum cu nelinişte. Explicaţia aceasta însă nu-l mulţumea. De obicei, în cazuri similare, ordinul îl primea pe altă cale, şi pînă acum nu se întîmplase niciodată ca generalul Voinescu, personal, să-l cheme la telefon. E drept că de data asta situaţia era ceva mai dificilă. Hitleriştii ocupau, acum, poziţii puternice şi fortificate. Pe de altă parte, prin ofiţerul de legătură sovietic fusese informat că în ultimele zile, pe întreg sectorul, trupele maghiare hortiste fuseseră înlocuite cu trupe hitleriste. Deci, dacă ofensiva urma să fie reluată şi dacă divizia pe care o comanda fusese destinată de către Comandamentul Frontului să străpungă dispozitivul de apărare al inamicului, misiunea aceasta fiind una dintre cele mai grele, - necesitînd, fără îndoială, pregătiri deosebite - convocarea la postul de comandă al „Pajurei” îşi găsea justificarea. În alte împrejurări, explicaţia l-ar fi mulţumit. Acum, însă, eventualitatea unei apropiate reluări a ofensivei nu i se părea un motiv suficient. „Nu cumva mă cheamă în legătură cu cele întîmplate ieri?” îşi spuse, strivind ţigara în scrumieră. Generalul avea motiv să fie neliniştit şi mîniat din cauza celor întîmplate în ajun. Ziua se scursese într-o acalmie perfectă. Spre seară, însă, artileria inamică se dezlănţui în sectorul ocupat de regimentul de infanterie „Siretul”. La început s-a crezut că nemţii pregătesc un contraatac. Dar proiectilele trecură pe deasupra, căutînd amplasamentele artileriei. De fapt, nici vorbă de o căutare, pentru că numai în cinci minute - atît durase tirul artileriei inamice - o baterie de obuziere fusese distrusă. Cu o precizie suspectă, tunarii hitlerişti, după cîteva proiectile de reglare, trimiseseră pe toate celelalte, snop, pe obiectiv. Aceasta nu putea însemna altceva decît că ei avuseseră informaţii precise cu privire la amplasamentul artileriei divizionare româneşti. Întrebarea care îl frămîntase, şi care continua să-l frămînte, era: pe ce cale izbutise inamicul să se informeze atît de precis? Şi fiindcă presupuneri se puteau face multe, ordonase o anchetă minuţioasă. Ancheta, care fusese condusă personal de locotenent-colonelul Barbat, şeful său de stat-major, nu putuse stabili nimic precis. Prefirînd în minte întîmplarea, generalul Popincariu îşi aminti concluziile la care ajunsese Barbat, după terminarea anchetei: — Domnule general, am cercetat temeinic, împreună cu căpitanul Gheorghiu. Bateriile au intrat în dispozitiv în cursul nopţii. Camuflarea pieselor a fost terminată în aceeaşi noapte. Pe căpitanul Bratu, comandantul divizionului, îl cunoaşteţi. Un ofiţer bun, care ştie să-şi ţină trupa în mînă. În timpul zilei a interzis oamenilor să circule, deşi sectorul ocupat de divizionul său este ferit de orice observaţie terestră datorită fîşiei de pădure, care se întinde pe o lungime de trei kilometri. Ţin să mai adaug, că nici înainte şi nici după ce divizionul s-a instalat în obiectiv nu s-a semnalat vreo recunoaştere aeriană din partea inamicului. De altfel, chiar dacă aceasta s-ar fi întîmplat, camuflajul perfect al bateriilor făcea imposibilă identificarea lor... — Bine, dar atunci cum îţi explici precizia tirului? E greu de presupus că distrugerea bateriei se datoreşte doar întîmplării. — Evident că nu, răspunsese şeful de stat-major fără să se tulbure. Inamicul a avut informaţii precise. Cei de la Biroul 2 au operat cîteva arestări, dar, pînă în prezent, nu au aflat nimic. Părerea mea este că nu vor izbuti nici de acum încolo. Ar însemna să ne facem iluzii dacă ne-am închipui că printre cei arestaţi se găseşte acela care a transmis informaţia dincolo, la hitlerişti. Personal, înclin să cred că oamenii cercetaţi nu au vorbit, şi nici nu vor vorbi, tocmai pentru că nu ştiu nimic. — Şi dumneata ce propui? S-ar putea întîmpla ca mîine-poimîine să ne trezim cu o nouă surpriză. — Deşi nu exclud din capul locului această posibilitate, părerea mea este că nu se va mai repeta. De altfel, am şi luat unele măsuri. Am recunoscut personal terenul şi am dat dispoziţii ca amplasamentele tunurilor să fie schimbate. Poftiţi, aveţi aici schiţa noului dispozitiv. De asemenea, am dat ordin ca cei de la staţia de radio să stea mereu pe recepţie, spre a intercepta o eventuală nouă comunicare. Dacă există în sat un agent hitlerist, şi fără îndoială că există, e greu de presupus că poate comunica pe altă cale decît prin radio. Or, în acest caz, dacă va încerca s-o facă, îl vom dibui. Sau, în cel mai rău caz, ştiind ce a transmis, vom putea lua măsurile dictate de noua împrejurare creată. Consideraţi că am procedat bine? Şi de data aceasta, de altfel, ca în multe alte împrejurări, generalul Popincariu fusese nevoit să recunoască justeţea măsurilor luate de şeful său de stat-major. Răspunse, totuşi, fără entuziasm: — Da, desigur. Informează şi „Pajura” prin Cifru. Amintindu-şi acum de această discuţie, generalul se uită la el cu coada ochiului. Şeful de stat-major fuma în tăcere, privind distrat peisajul, care devenea din ce în ce mai cenuşiu, pe măsură ce se lăsa întunericul. Hotărît, omul pe care îl avea la stînga sa nu-i prea era simpatic, în ciuda calităţilor sale incontestabile. Locotenent-colonelul Barbat Gheorghe era un om la treizeci şi cinci de ani, înalt, uscăţiv, negricios, cu fruntea înaltă, care părea şi mai înaltă datorită începutului de chelie, cu ochii de o culoare greu de definit, parcă cenuşii, cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Din această cauză, obrajii păreau scofîlciţi, fără să fie şi în realitate. Impresia era accentuată şi de bărbia, de asemenea proeminentă, prelungită exagerat la nivelul nasului. Din cauza înfăţişării sale, ofiţerii din statul-major îl porecliseră „Fachirul”. Porecla fusese însuşită cu entuziasm de subofiţerii, furierii, plantoanele şi ordonanţele postului de comandă al diviziei. Comandantul „Pajurei” îl aprecia ca pe cel mai bun şef de stat-major pe întreaga armată. Aprecierea nu era de fel exagerată. De calităţile acestuia în primul rînd generalul Popincariu îşi putea da cel mai bine seama, avîndu-l direct în subordine. În elaborarea planurilor de operaţii dovedea competenţă, îndrăzneală şi, s-ar putea spune, fantezie. E drept, ceea ce părea la prima vedere fantezie, ulterior se dovedea a nu fi altceva decît o surprinzătoare şi elastică apreciere a situaţiei de fapt, chiar şi atunci cînd informaţiile cu privire la dispozitivul şi capacitatea de luptă a duşmanului lipseau aproape total. Dar, cu toate aceste incontestabile calităţi, ca om, generalul Popincariu nu-l simpatiza. E drept, nu putea spune nici că-l antipatiza. Era la el, mai curînd, un fel de reţinere pe care nu şi-o putea învinge. Din acest motiv, raporturile dintre ei erau, sub un anumit aspect, nefireşti. Greutăţile campaniei şi colaborarea perma-nentă în mod normal ar fi trebuit să-i apropie, stabilind între ei legături sufleteşti mai calde, mai durabile. În realitate, relaţiile erau strict protocolare, de serviciu. Şi aceasta părea cu atît mai nefiresc cu cît generalul nu era un om lipsit de căldură sufletească. „Naiba să-l ia de «Fachir»! îşi spuse, privindu-l cu coada ochiului. Ar putea să creadă că am ceva cu el, că-l invidiez. Dar, oricît mă străduiesc să mă arăt prietenos, nu izbutesc, şi pace”. Ceea ce îl caracteriza pe locotenent-colonelul Barbat era tocmai firea sa închisă, mohorîtă, un fel de închistare a sufletului care excludea spontaneitatea, comunicativitatea, entuziasmul. Parcă în mod deliberat evita ca altcineva să-i cunoască gîndurile şi simţă-mintele adevărate. Şi abia acum - ciudat, dar abia acum - îşi dădu seama generalul că adevărata cauză a prăpastiei dintre ei doi - peste care, cu toate eforturile făcute, niciodată nu izbutise să întindă o punte - se datora tocmai acestui fel de a fi al colonelului. O asemenea structură sufletească i se părea stranie şi diametral opusă propriei sale firi. Despre locotenent-colonelul Barbat, închis în el, niciodată şi în nici un fel exprimîndu-şi părerile, de parcă ar fi ignorat cu desăvîrşire tot ceea ce depăşea sfera tacticii şi strategiei, foarte bine ai fi putut crede că, în ceea ce îl privea, războiul era un scop în sine şi că tactica şi strategia constituiau însăşi raţiunea existenţei sale. Dacă pentru locotenent-colonelul Barbat Gheorghe războiul părea un scop în sine, pentru Popincariu, înfrîngerea fascismului constituia o necesitate. Trăgîndu-se dintr-o familie de cărturari oneşti, cu concepţii avansate, fusese învăţat să preţuiască libertăţile democratice şi să urască opresiunea. Datorită educaţiei primite în familie - care îl ajută să înţeleagă încă foarte de tînăr multe din tarele iremediabile ale societăţii în care trăia şi, în consecinţă, să aibă o comportare care să dea de gîndit şefilor săi - dacă ar fi fost un ofiţer mediocru, sigur că nu ar fi putut rămîne în armată. Dar, înzestrat cu excepţionale calităţi militare, fu tolerat şi, de voie, de nevoie, avansat pînă la gradul de general. Fascismul i-a repugnat şi l-a urît, neascunzînd acest lucru, din care cauză începuse să i se spună „generalul incendiar”. Calificativul acesta a căpătat o consfinţire oficială în următoarea împrejurare petrecută curînd după invadarea ţării de către hitlerişti: Popincariu primise abia de cîteva luni gradul de general şi i se încredinţase comanda unei brigăzi de infanterie. Într-o zi, un maior din „S.S.”, ataşat pe lîngă brigadă, întors dintr-o inspecţie făcută la o unitate de infanterie, dădu buzna în biroul lui exprimîndu-şi, în termeni ireverenţioşi şi bătînd cu pumnul în masă, nemulţumirea în legătură cu cele constatate. Neobrăzarea maiorului hitlerist îl înfurie în aşa măsură, încît îi ceru să părăsească imediat biroul. Cum însă acesta continua încă să peroreze insulte şi ameninţări, se văzu obligat să-l ia de guler şi să-l scoată pe uşă afară. Gestul fu însoţit de o înjurătură neaoşă, pe care hitleristul, care deşi abia ştia să îndruge cîteva cuvinte româneşti, o pricepu totuşi fără nici un fel de efort. Incidentul făcu vîlvă şi puţin a lipsit să fie arestat. Dacă după această întîmplare nu s-a mers totuşi pînă la arestare, acesta fu doar rezultatul calculului şi nicidecum al clemenţei dictatorului. Acesta se temea ca nu cumva arestarea să irite corpul ofiţerilor superiori, ceea ce nu era de loc recomandabil tocmai în împrejurările acelea cînd se pregătea atacul împotriva Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, nici nu se putea lăsa nepedepsită o insultă - considerată gravă - adusă unui ofiţer hitlerist. Din încurcătură i-a scos chiar generalul Popincariu, care şi-a prezentat demisia. Imediat după 23 August 1944, generalul Popincariu ceru să fie reintegrat în cadrele active ale armatei şi să fie trimis pe frontul antihitlerist. Cererea îi fu imediat satisfăcută, încredinţîndu-i-se comanda unei brigăzi de infanterie, care lupta în Ardeal. După luptele sîngeroase de la Oarba, unde trupele de sub comanda sa se acoperiri de glorie, fu avansat, primind comanda diviziei „Moldova”[1]. Sever, dar drept, cerînd eforturi de la toţi, fără să se menajeze pe sine însuşi, curajos şi entuziast, era admirat şi iubit atît de statul său major, cît şi de ostaşii din linia întîi, care nu o dată avuseseră prilejul să-l vadă în mijlocul lor. În nenumăratele bătălii, din Ardeal şi pînă în inima pustei maghiare, unităţile de sub comanda sa se comportaseră vitejeşte.   * *     *   De toate acestea îşi aminti în timp ce şoferul manevra cu dibăcie „Mercedes”-ul pe şoseaua desfundată de proiectile, ca un pilot o corabie pe o mare presărată cu stînci submarine. Privi pe furiş la şeful său de stat-major. Acesta sta ţeapăn pe banchetă, fără să se rezeme de speteaza capitonată, şi părea imaginea vie a unui faraon de altădată. „Stă de parcă ar fi tras în ţeapă!” îşi spuse, schiţînd fără voie un zîmbet, pe care locotenent-colonelul Barbat în nici un caz nu putea să-l observe din cauza întunericului care, pe nesimţite, biruise, revărsîndu-se peste întinsul pustei, parcă fără capăt. Imediat, însă, părîndu-i-se că-l nedreptăţeşte, adăugă sincer: „Şi, totuşi, e cel mai capabil şef de stat-major. Cine ştie dacă înapoia acestei voite cuirase nu se ascunde o inimă caldă şi simţitoare”. Postul de comandă al „Pajurei” se instalase în clădirea unei foste şcoli de agricultură. O clădire în formă de potcoavă, cu un singur etaj şi cu o grădină imensă, care servea drept teren experimental pentru diverse culturi. Generalul Popincariu şi locotenent-colonelul Barbat fură introduşi imediat la generalul Voinescu. După ce strînse mîna fiecăruia, acesta îi invită să ia loc. Generalul Voinescu era un bărbat de vreo cincizeci şi cinci de ani, de statură mijlocie, dar bine legat. Greu i-ai fi putut da vîrsta pe care o avea în realitate. Umerii largi, pieptul puternic, obrajii rumeni radiind sănătate, părul des şi rebel, abia puţin încărunţit pe la tîmple, toate acestea te făceau să crezi că ai în faţă un om care n-a depăşit vîrsta de patruzeci de ani. Dar, ceea ce contribuia, în măsura cea mai mare, să nu-i bănuieşti vîrsta adevărată erau ochii, de un albastru serafic, mari, vioi, parcă ochi de adolescent. De altfel, generalului Voinescu, în momentele de bună dispoziţie, îi plăcea să se laude că, în afară de guturai, nu-şi amintea să fi suferit de vreo altă boală. Ofiţerii din statul său major erau în stare să se facă luntre şi punte numai să-i îndeplinească ordinele. Şi aceasta nu pentru că ar fi fost un comandant care izbutea să se facă temut printr-o excesivă severitate. Dimpotrivă, chiar atunci cînd un lucru nu-i plăcea, îşi exprima nemulţumirea în termeni extrem de politicoşi. Cel în culpă simţea în tonul cu care era rostită mustrarea o asemenea răceală şi muşcătoare ironie, încît ar fi preferat, în schimb, pedeapsa cea mai aspră. De altfel, era suficient să-l auzi vorbind, ca să-ţi dai imediat seama că înapoia vocii lui, totdeauna amabilă şi melodioasă, înapoia surîsului cald, se ascunde o voinţă de fier, voinţa unui om învăţat să comande şi să fie ascultat. Generalul Popincariu, remarcînd încă din prima clipă excesiva amabilitate cu care fusese primit, înţelese că urma să asculte fie lucruri neplăcute, fie vreo comunicare de o deosebită importanţă. Generalul Voinescu aprinse o ţigară şi, după ce trase cîteva fumuri, întrebă cu ton indiferent, parcă numai din simplă politeţe: — Ei, ce se mai aude pe la voi, dragă Popincariule? — Nimic deosebit, domnule general. Linişte. Ieri a fost puţină animaţie în sectorul ocupat de regimentul lui Hrubaru. Aşa cum v-am raportat, batalionul 2 a atacat prin surprindere şi i-a împins pe hitlerişti puţin înapoi, ocupînd o poziţie mai avantajoasă. Datorită acestei acţiuni, am stabilit la flancul drept o legătură mai bună cu regimentul sovietic comandat de colonelul Iuşilov. Inamicul a încercat de două ori să contraatace, dar a fost oprit cu baraj de artilerie. — Mi se pare că sectorul acela este cel mai dificil, nu-i aşa? — Exact, domnule general. Pentru orice eventualitate, l-am întărit cu un batalion din regimentul lui Panaitescu, pe care îl ţin în rezervă. — Da! Da! încuviinţă generalul Voinescu, parcă fără să acorde importanţă celor aflate. Îmi dau seama că ai o misiune grea, Popincariule. — Mai ales dacă aveţi în vedere efectivele actuale. — Locotenent-colonel Barbat, dumneata ce părere ai? În cazul unui atac din partea inamicului, pe un front mai larg, poziţiile vor putea fi apărate? — Domnule general, părerea mea este că, la ora actuală, cu forţele de care dispune, inamicul nu e în stare să pornească o acţiune serioasă. Dacă ar încerca totuşi, cu toate că linia frontului e foarte subţire, ne vom putea menţine poziţiile. Pînă acum, artileria noastră s-a dovedit extrem de eficace în acţiunile ei de baraj. — Dar dacă aduc trupe proaspete? continuă să întrebe comandantul armatei. După toate probabilităţile, hitleriştii chiar asta fac. La voi nu se simte nimic? — E greu de presupus că hitleriştii au putut să aducă trupe proaspete pe poziţii în timpul nopţii fără ca posturile noastre de ascultare să prindă de veste, oricîte măsuri de precauţie şi-ar fi luat. Generalul Voinescu îl întrerupse: — Totuşi, aduc întăriri. — Mă scuzaţi, domnule general - interveni locotenent-colonelul Barbat, cu o voce care trăda mult scepticism - aceste rezerve au fost observate în sectorul ocupat de divizia noastră? Vă mărturisesc, nu le văd rostul. — Da? Va să zică dumneata, colonele, nu vezi rostul unor concentrări de trupe hitleriste în sectorul ocupat de unităţile diviziei voastre? întrebă generalul Voinescu, cu un zîmbet pe care nu căută să şi-l ascundă. Ei bine, ele au fost semnalate chiar la voi. — Îmi permiteţi să vă expun punctul meu de vedere? — Te rog chiar, colonele! Locotenent-colonelul Barbat se ridică şi se apropie de harta mare care acoperea un întreg perete. Nenumărate steguleţe indicau linia frontului. — Priviţi cum arată linia frontului. În flancul nostru drept şi în flancul stîng al diviziei de cavalerie, trupele sovietice deţin cîte un pinten. Linia frontului ocupată de noi şi de divizia de cavalerie formează o adîncitură. Pentru inamic, nu noi constituim cea mai mare ameninţare, ci unul din cei doi pinteni dacă nu amîndoi în aceeaşi măsură, deţinuţi de trupele sovietice. Normal ar fi ca inamicul, prin acţiuni ofensive puternice, să încerce să reteze aceşti pinteni, sau, cel puţin, pe acesta de la nord, care prezintă cel mai mare pericol. O ofensivă a trupelor sovietice în direcţia nord-vest l-ar pune pe inamic în situaţia de a se trezi cu toate trupele din faţa noastră încercuite. Acesta este motivul - continuă colonelul Barbat -pentru care nu văd raţiunea unor acţiuni ofensive împotriva noastră, sau a diviziei de cavalerie, cu alte cuvinte, raţiunea concentrării de rezerve în sectorul nostru. Numai într-un singur caz s-ar putea justifica aducerea rezervelor. Anume, atunci cînd nemţii ar intenţiona să pornească o ofensivă generală pe întreg frontul. Doar într-un asemenea caz ar avea nevoie să păstreze acest intrînd, pentru a preîntîmpina, înainte să fi terminat pregătirile în vederea ofensivei, un eventual atac din partea noastră. E îndoielnic însă că ei dispun de rezervele necesare unei ofensive generale. Or, dacă presupunerea aceasta corespunde realităţii - şi eu cred că da - înseamnă că inamicul nu are nici un interes să îngrămădească trupe în acest intrînd, atîta vreme cît nu a înlăturat primejdia pe care o reprezintă cei doi pinteni sovietici, înfipţi în dispozitivul său de apărare. Eu, personal, m-aş retrage din acest intrînd pînă la nivelul pintenilor. În clipa aceea sună telefonul. Generalul Voinescu ridică receptorul. Avu loc următoarea convorbire telefonică: — Alo! Domnul general? — Da, eu sînt! — Am onoarea să vă salut. Colonelul Paulopol la aparat. Domnule general, am primit chiar acum, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă. — Aşteaptă un sfert de oră şi te chem. Sînt la mine generalul Popincariu şi colonelul Barbat. — Mă iertaţi că insist, dar comunicarea priveşte tocmai pe domnul general Popincariu. E ceva extrem de important şi de grav. Îmi permit să insist să mă primiţi imediat. — Colonelul Barbat poate să fie de faţă? — Evident. — Atunci vino imediat! Punînd receptorul în furcă, generalul Voinescu se adresă celor doi: — Domnilor, la aparat a fost colonelul Paulopol. A primit o comunicare importantă care vă priveşte. După cum aţi auzit, i-am spus să vină. Vom continua mai tîrziu discuţia începută. Generalul Popincariu se întrebă cu nelinişte, ce ar putea conţine comunicarea aceea urgentă care îl privea. Nu avu însă timp să găsească răspunsul, pentru că în clipa următoare intră pe uşă colonelul Paulopol Traian, şeful Biroului 2 al comandamentului „Pajura”. — Despre ce-i vorba, Paulopol? — Aşa cum am avut onoarea să vă raportez la telefon, acum zece minute am primit de la Marele Stat-Major, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă. Sîntem avertizaţi că un agent al Abwehrului[2] se ascunde printre cei care lucrează la postul de comandă al diviziei comandate de domnul general Popincariu. Agentul are însărcinarea să descopere noul sistem de funcţionare al maşinii de cifrat cu care lucrează cei de la serviciul cifrului. Marele Stat-Major ordonă ca, deocamdată, pînă va lua măsuri speciale, să se asigure o securitate sporită întregului material de cifru. În rezumat, aceasta este comunicarea pe care ne-o face Marele Stat-Major. — După părerea dumitale, ce ar trebui să facă agentul Abwehrului ca să-şi poată îndeplini misiunea? întrebă generalul Voinescu. — Dacă ar şti care anume, să fotografieze o anumită rozetă din corpul maşinii. Operaţia, în sine, după cum vă puteţi da seama, este destul de simplă. Numai că e mult mai greu să ajungă pînă la maşina de cifrat. În acest caz... Dar nu mai avu timp să-şi termine fraza, pentru că generalul Voinescu îl întrerupse, adresîndu-se generalului Popincariu: — Cine conduce serviciul vostru de Cifru, generale? — Căpitanul Smeu Paraschiv. — Smeu Paraschiv! Nu-l cunosc. Ce părere ai despre el? — Excelentă, domnule general. Un ofiţer foarte capabil. Răspund pentru el. — Dar dumneata, Paulopol? Îl cunoşti, desigur... — Aceeaşi părere ca a domnului general Popincariu. — Atunci e bine. Dar cifratorii? În ei putem avea deplină încredere? Generalul Popincariu ridică din umeri: — Asta nu mai ştiu! — Ca cifratori, sînt cu toţii foarte buni - adăugă colonelul Paulopol. După cîte ştiu, radiogramele primite de la „Moldova” nu ne-au dat niciodată bătaie de cap. Sînt totdeauna impecabil cifrate. Dar în ce măsură putem avea încredere în ei, bineînţeles că va trebui să mai verificăm. — Fără îndoială - interveni în discuţie locotenent-colonelul Barbat. Dar îmi permit să-mi exprim îndoiala că agentul Abwehrului ar putea fi unul dintre cifratori. Cu toţii lucrează la Cifru încă de la începutul campaniei. Or, dacă unul dintre ei ar fi agentul Abwehrului, de mult Comandamentul german s-ar fi aflat în posesia secretului maşinii noastre de cifrat. Generalul Voinescu replică însă: — S-ar putea să ai dreptate, colonele. Raţionamentul dumitale e de altfel, destul de ispititor. Dar în materie de spionaj, dacă te bazezi numai pe logică, fără să verifici faptele, uşor poţi să greşeşti. Întrebîndu-ne dacă putem, sau nu, avea încredere în cifratori, asta nu înseamnă că trebuie să căutăm agentul Abwehrului doar printre ei. Dacă am înţeles bine cele ce ne-a explicat Paulopol, am impresia că, pentru a-şi atinge scopul, agentul nu poate recurge la furt. Aşa-i, Paulopol? — Exact, domnule general! Dacă, prin absurd, am presupune că i s-ar ivi agentului prilejul să fure rozeta, aceasta nu i-ar folosi la nimic. Furtul s-ar descoperi chiar în aceeaşi zi, iar Marele Stat-Major, anunţat imediat, ar interzice folosirea maşinilor de cifrat. — Va să zică, ipoteza furtului trebuie exclusă. Ei bine, în cazul acesta, dumneata, Popincariu, va trebui să dai ordin Biroului 2 să pună sub observaţie pe cifratori şi pe toţi aceia care au vreo legătură, directă sau indirectă, cu acest serviciu. În afară de aceasta, va trebui asigurată o pază mai bună Cifrului, mai ales în timpul deplasărilor. La încartiruire, serviciului de Cifru să i se asigure încăperea care prezintă maximum de securitate. Cheile de la lada de fier în care sînt ţinute codurile şi maşina de cifrat vor trebui păstrate de către căpitanul Smeu. De altfel, presupun că aşa şi procedaţi. Nu se va lucra cu materialul de cifrare decît în prezenţa sa. Deocamdată, pînă la noi ordine, cam acestea ar fi măsurile pe care va trebui să le iei, Popincariule. Îmi vei raporta de executare şi mă vei ţine la curent cu mersul cercetărilor. Şi acum, dumneata, Paulopol, te poţi retrage. Noi mai avem de pus la punct unele lucruri. Bună seara! După plecarea şefului Secţiei a II-a, generalul Voinescu se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe cu mîinile la spate, îngîndurat. După cîtva timp, oprindu-se în faţa hărţii agăţată de perete, vorbi: — Domnilor, să revenim la discuţia noastră anterioară: Comandamentul hitlerist deţine informaţia falsă că, în scurt timp, din sectorul vostru vom porni o mare ofensivă. Pentru a putea face faţă loviturii, el şi-a retras în mare grabă trupe din alte sectoare, masîndu-le, deocamdată, în imediata apropiere a frontului. De ce ţine să menţină această poziţie înaintată, chiar cu riscul de a fi învăluit pe la flancuri? Se pot formula două ipoteze ori el însuşi intenţionează să pornească o contraofensivă, ori, ceea ce e mai probabil, ţine să-şi menţină cu orice preţ actuala poziţie, deoarece îşi dă seama că, din cauza configuraţiei terenului, o retragere numai pînă la linia propriilor sale flancuri nu este posibilă. Priviţi harta. Flancul său drept are în faţă acest rîu. Cu alte cuvinte, un obstacol natural. Flancul stîng stă bine pe acest deal. Dar, în linie dreaptă, între aceste două extreme, terenul nu oferă nici un punct de reazem natural. Asta înseamnă că, dacă se retrage din faţa noastră, nu-şi va putea consolida o poziţie de apărare decît la douăzeci sau treizeci de kilometri mai înspre vest, adică la douăzeci sau treizeci de kilometri înapoia poziţiilor ocupate în prezent de flancurile sale. În acest caz, situaţia ar fi inversată. Acum formează el un intrînd în dispozitivul nostru, iar mîine am forma noi o pană în dispozitivul său. Se pare că hitleriştii - ignorînd ameninţarea care îi paşte din flancuri, sau, chiar dacă nu o ignoră, bazîndu-se pe avantajul pe care li-l oferă terenul - preferă situaţia prezentă şi sînt hotărîţi să-şi menţină poziţiile. Abstracţie făcînd de motivul adevărat care îi determină să păstreze acest intrînd, un lucru are importanţă: că am reuşit să-i inducem în eroare. Şi pentru ca eroarea să fie deplină, voi veţi servi drept momeală. Cu alte cuvinte, va trebui să atacaţi. Ziua atacului nu a fost încă fixată, dar vi se va comunica la timp. — Numai noi? întrebă generalul Popincariu. — Va ataca şi divizia de cavalerie. — Aţi amintit de o divizie care va fi în rezervă. Dacă, singuri, n-o vom putea scoate la capăt, ne va da o mînă de ajutor? — Nu! Divizia aceea are altă misiune. Ea a primit ordinul să facă o mică plimbare. Începînd din noaptea aceasta se va deplasa încoace. Şi o va face în aşa fel, încît hitleriştii să ia neapărat cunoştinţă de aceasta. Deplasarea va continua şi în cursul zilei. Probabil că în ziua următoare veţi ataca voi. Un motiv în plus ca hitleriştii să creadă că este vorba de o adevărată ofensivă în sectorul diviziei voastre. — La început, da! Curînd însă, dîndu-şi seama că au fost păcăliţi, şi, aruncînd în foc trupe proaspete din rezervă, s-ar putea să ne dea peste cap - observă generalul Popincariu. Ştiţi că unităţile diviziei pe care o comand au avut pierderi importante. — Da, ştiu!... Dar pot să te asigur că temerea dumitale e nejustificată. Hitleriştii nu vor avea timp să contraatace, folosind rezervele, deoarece, aproape concomitent, adevărata ofensivă va fi dezlănţuită la flancul lor drept. Şi atunci hitleriştilor nu le va rămîne altceva de făcut decît să se retragă cît mai repede din faţa noastră, ca să scape din încercuire. Ei, acum, după ce cunoaşteţi planul de ansamblu al acţiunii, continui să fii sceptic? Generalul Popincariu răspunse surîzînd: — Nicidecum! — Şi încă ceva, Popincariule. Îmi trebuie, neapărat, o limbă. Din pămînt, din iarbă verde să-mi faceţi rost de ea! — Vom mai încerca, domnule general. — Neapărat. Revenind la cele ce am discutat, cum ajungi acasă, cheamă-ţi comandanţii de regimente şi pune-i la curent cu situaţia. Ia toate măsurile care se impun. Atrage-le atenţia ca, în următoarele două nopţi, să fie oleacă animaţie pe poziţie. Hitleriştii să aibă impresia că sînt aduse trupe proaspete. Şi spunînd acestea, comandantul „Pajurei” se ridică în picioare, semn că întrevederea luase sfîrşit. Generalul Popincariu şi şeful său de stat-major făcură la fel. — Domnilor, nu vă spun noapte bună, pentru că în noaptea aceasta veţi mai avea mult de lucru, ci succes! Se aflau amîndoi la uşă, cînd vocea generalului Voinescu îi făcu să se întoarcă. — Am uitat să-ţi spun, generale, că am citit cu multă atenţie raportul în legătură cu pierderea bateriei. Fără îndoială că inamicul a avut informaţii precise. Ar trebui să reflectaţi dacă nu cumva informaţia a fost furnizată chiar de agentul asupra căruia ne atrage atenţia Comandamentul sovietic. — E foarte probabil. M-am gîndit şi eu la acelaşi lucru. Va trebui ca Biroul 2 să reia cercetările. Voi da dispoziţii în acest sens. Generalul Voinescu aprobă din cap, fără să răspundă, apoi sună după aghiotant.     [1] Autorului acestei cărţi i se pare aproape de prisos să atragă atenţia cititorilor săi că, pe front, atît marile unităţi (diviziile, armatele), cît şi unităţile (regimentele) nu purtau denumiri codificate, aşa cum apar ele în carte: „Pajura“, „Moldova“, „Siretul“ etc. Denumirile codificate erau folosite numai în convorbiri telefonice sau în radiograme. [2] Abwehr — serviciul de spionaj al armatei hitleriste (n.a.).  

Johnny Boamba de Theodor Constantin Capitolul I     Nu, nu ningea. Cerul împroşca, bogat, cu floricele. Îi era foame. Cu floricele, cînd ţi-e tare foame, ţi-o poţi astîmpăra. Cu orice îţi poţi astîmpăra foamea. Pînă şi cu apă, dacă bei pînă nu mai poţi, darmite cu floricele... Ce de-a floricele! Şi mari, şi albe... Niciodată nu mai văzuse altele asemenea. Mari şi albe, ca nişte toporaşi. Tare mai mirosea frumos a floricele! Mai frumos chiar decît a porumb copt. Dar parcă floricelele nu sînt, la o adică, tot porumb copt? Trebuie că mirosul plutea peste tot oraşul, aşa cum pluteşte parfumul de tei în luna mai. Trebuie că pătrunsese şi în case, dar mai ales, prin răsuflători, în toate bucătăriile blocurilor unde gospodinele găteau. Oare ce mîncăruri se găteau în bucătăriile blocului în care locuiau? Exclus, da, exclus ca măcar într-o singură gospodărie să nu se gătească ţelină cu came de porc. Teribil îi mai place lui mîncare de ţelină cu carne de porc! În fiecare zi dacă ar mînca şi tot nu s-ar sătura. „Am să-i spun mamei să gătească...” Dar îşi aduce aminte că „unchiului” Mitru nu-i place mîncarea de ţelină. Şi dacă lui nu-i place, oricît ar ruga-o, ea tot nu va găti. Frumos mai miroase a ţelină cînd feliile se prăjesc în tigaie! Dar acum, chiar acolo, în bucătăria unde eventual se găteşte mîncare de ţelină, mai puternică este aroma floricelelor. Uite, a trecut un camion încărcat cu lăzi pline cu portocale. Trec turisme, camioane curg într-un şuvoi continuu pe strada de curînd asfaltată, şi cu toate acestea în loc să miroasă a portocale, a benzină şi a praf miroase doar a floricele. Păi cum să nu miroasă dacă norii împroaşcă pămîntul cu floricele?   „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!... O chema Micşunica. „Baba” Micşunica. De ce îi plăcea să i se spună babă nu s-a putut dumeri niciodată. „Baba” Micşu­nica era tînără. Să fi avut cel mult treizeci de ani. Parcă o auzea: „Ia vin’ să-ţi dea baba Micşunica nişte floricele faine! Uite ce cană barosană numai cu un leu”. Cînd avea bani cumpăra. O cană, două, pînă îşi burduşea buzunarele. Dar de cele mai multe ori nu avea. „Cumperi, aligantule?” „N-am astăzi bani, babă Micşunica!” „Lasă că o să ai mîine.” „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicele!...” Prost mai este! Plouă cu floricele calde, tare îi mai este foame, şi totuşi nu se poate hotărî să întindă palmele, să strîngă în ele atîtea floricele cîte i-ar fi de ajuns să se sature. Pînă la urmă învinge însă lenea şi întinde palmele. Fulgii de zăpadă se topesc imediat. Nu, nu-s floricele. Ninge! Ninge şi fulgii de zăpadă nu ţin de foame. Acum strada nu-i mai miroase a floricele, ci a benzină arsă şi a praf. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Tare îi mai este foame! Mama ştia doar că soseşte cu tre­nul în cursul dimineţii, cînd ea este la birou şi totuşi nu a lăsat cheia la cineva, la madam Urseanu, de pildă. Nu are nici un ban la el, îi este foame. Şi acum, colac peste pupăză, trebuie să se plimbe pînă cînd avea să se reîntoarcă ea de la serviciu. Prea tare frig nu este. Ninge. E o zăpadă ce prevesteşte primăvara. Peste o oră s-ar putea să iasă şi soarele. Dar acum ninge şi lui îi este foame. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Sînt trei ani de cînd n-a mai văzut-o pe „baba” Micşunica. N-a mai văzut-o, fiindcă de trei ani lipseşte de acasă. Prima dată „baba” a apărut pe strada lor cînd el era de zece ani. Pe atunci avea totdeauna bani pentru floricele. Îi dădea mama, tata. Pe atunci mama îi spunea tatii „dragule”, iar tata mamei „mica mea păsăruică”. Ce bine era atunci acasă! Mama îi spunea Ionuţ, tata de asemenea. La şcoală profesorii, colegii tot Ionuţ îi spuneau. Pe atunci încă nu fusese poreclit „Johnny”, sau „Johnny Boambă”. În decurs de numai cîteva luni numele Ionuţ s-a transformat în Johnny Boambă. Şi toate acestea s-au întîmplat fiindcă mama nu i-a mai spus tatii „dragule”, iar tata mamei ,,mica mea păsăruică”. Ei, din cauza asta! Prostii! Cauza a fost alta, altele. În orice caz, una din cauzele principale era şi „unchiul” Mitru. Mai înainte habar nu avusese că exista un om căruia, într-o zi, avea să fie obligat să-i spună „unchiu” Mitru, atunci cînd acesta se mutase la ei, luînd locul tatălui. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Pînă atunci, „dragule” fusese un tată cum altul credea că nu există, iar „mica mea păsăruică” o mamă frumoasă şi bună pe care el o iubea chiar mai mult decît pe tatăl său. Doamne, ce bine fusese atunci acasă la ei! Pe urmă, într-o zi, totul a început să se schimbe. Tata nu i-a mai spus mamei în glumă „mica mea păsăruică” şi nici mama lui „dragule”. Cînd el era de faţă nu se certau niciodată. Dar aveau în schimb discuţii aprinse în dormitor, mai ales noaptea, cînd îl credeau pe el adormit. Discuţii aprinse, dar fără ca vreunul dintre ei să ridice glasul. Se certau cu o voce potolită, amabilă, spunî-ndu-şi cuvinte grele, fără să ridice tonul, de parcă ar fi flecărit în aşteptarea somnului. Într-una din acele certuri tata adresă mamei un cuvînt urît, a cărui semnificaţie n-o cunoştea şi pe care a aflat-o întrebînd la şcoală un coleg. După ce-a aflat, cînd a ajuns acasă a plîns. A plîns fiindcă tata a putut spune mamei un asemenea cuvînt de ocară, a plîns fiindcă a fost în stare s-o jignească în aşa măsură — asta însemna că nu era chiar atît de bun cum crezuse el — dar mai ales a plîns fiindcă acum, din cauza acelui cuvînt urît, nu-l mai iubea chiar atît de mult. Dîndu-şi seama că îl iubeşte mai puţin, a revărsat prisosul de dragoste asupra mamei. Nu simţi însă acelaşi lucru din partea ei. Dimpotrivă. Cu toate că deveni mai tandru, mai săritor şi mai ascultător, ea nu părea că bagă de seamă. Era distrată, mereu cu gîndul în altă parte, tristă. De el îşi amintea numai din cînd în cînd, şi pentru scurt timp. Înainte, mama cînta mai tot timpul cînd făcea treabă. Dar după ce tata i-a spus cuvîntul acela n-a mai cîntat. Văzînd-o atît de tristă, într-o zi a îndrăznit să-i spună: — Mamă dragă, te rog să nu mai fi tristă din cauza tatii. Dacă el nu te mai iubeşte, te iubesc eu şi pentru el. Dar mama l-a repezit imediat: — Ia mai bine să-ţi vezi tu de lecţiile tale şi să nu te amesteci în treburi care nu privesc de fel copiii! — Bine, mamă, iartă-mă! Dacă încerca s-o mîngîie, ea îl îndepărta: — Acum n-am timp. Haide, du-te şi te joacă! Nici tata nu mai era cel dinainte. De cînd nu se mai înţelegea cu mama, îi acorda mai mult timp ca înainte. Îl ajuta la lecţii, jucau împreună şah, îl lua la cinematograf sau la plimbare. E drept, plecau să se distreze la cinematograf, la teatru, sau pur şi simplu să se plimbe doar atunci cînd mama nu era acasă. Acum mama lipsea mult. Odată a întrebat: — Tată, unde tot pleacă mama? — Are mult de lucru la birou. — Da? — Da! Şi evitînd să se uite la el, tata privise în altă parte cu ochii deveniţi dintr-o dată atît de trişti, încît simţi că iarăşi îl iubeşte ca mai înainte, pînă a nu-i fi spus mamei cuvîntul acela urît. „Ia floricelele! Ia albiţelele, căldicelele!...” Ce foame îi era! Mama nu se gîndise că are să vină flămînd de la drum? Nu se gîndise, desigur! „Să ştii că te-am smuls din sufletul meu!” îi spusese ea într-o zi. Şi cînd îi spu­sese cuvintele acestea, el o şi văzuse smulgîndu-şi din suflet un omuleţ de o şchioapă, care era el. Încercă să şi-o închipuie şi acum smulgîndu-şi din suflet omuleţul, dar nu izbuti. Dar nu izbuti în general să şi-o închipuie cum arată, de parcă n-ar fi văzut-o niciodată. În schimb îl văzu pe „unchiul” Mitru. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Barem de-ar trece de-adevăratelea baba Micşunica! Poate l-ar recunoaşte şi i-ar da pe datorie o cană, două de floricele. — Ionuţ! O clipă nu-l recunoscu pe băiatul care îl strigase cu nu­mele lui, şi nu după poreclă. Era Ştefăniţă. Pe Ştefăniţă nu-l mai văzuse de trei ani. Ce mult se schimbase! Se lungise, de parcă l-ar fi tras unul de cap şi altul de picioare. Dar de slab tot slab rămăsese, ca un ţăndărică. — Ce mai faci? întrebă stînjenit, ruşinat. — Vin de la profesoara de engleză. Stă în bloc cu voi. — Iei lecţii la tovarăşa Codruţ? — La ea. E o profesoară straşnică. De la ea ai ce învăţa. Tu ce faci? — Amestecat. — Îmi pare bine că te văd. Ionuţ înţelese că, de fapt, Ştefăniţă voise să spună: „Îmi pare bine că te-ai întors de acolo”. — Pe la şcoală ce se mai aude? Tot tu eşti premiantul clasei? — Mda! — Ei bravo! Te ţii bine. Şi în gînd: „Cît timp am vrut, n-ai fost în stare să-mi sufli premiul întîi.” Pînă a nu se muta Ionuţ la şcoala din cartier, Ştefăniţă fusese premiantul clasei. După aceea i-a luat-o înainte. Doi ani, consecutiv, premiul întîi el l-a luat. În cel de-al treilea, însă, premiul a revenit lui Ştefăniţă. Dar asta s-a întîmplat nu fiindcă Ştefăniţă l-a întrecut la învăţătură, ci fiindcă el n-a mai vrut să înveţe. — Acuma ce faci? întrebă Ştefăniţă. — Nimic. Mă gîndeam să mă plimb puţin. — Păi dacă nu ai nimic de făcut atunci vino la mine! El ezită. Întrebă cu oarecare stînjeneală: — Să vin? Ai tăi ce au să spună? — N-au să spună nimic. — N-au să te certe că umbli cu mine? — Nici gînd. — Atunci vin. Cînd el, Ionuţ, devenise Johnny Boambă, Ştefăniţă fusese singurul din clasă care continuase să se poarte cu el de parcă mai era premiantul clasei şi „fala şcolii”, cum spusese o dată despre el dirigintele. Pe de altă parte, părinţii lui Ştefăniţă  nu-i interziseseră să aibă de-a face cu el, aşa cum făcuseră părinţii celorlalţi colegi. — Să nu te prind cumva cu maidanagiul lui Istrate, că e vai de tine! Ameninţarea aceasta, formulată astfel sau chiar ceva mai drastic, devenise, de fapt, un fel de cuvînt de ordine la care subscriseseră, în mod tacit, părinţii tuturor băieţilor şi fetelor din cartier. Cu excepţia părinţilor lui Ştefăniţă. Odată, cînd  se dusese să-l caute acasă pe Ştefăniţă, părinţii acestuia îl primiră ca pe vremea cînd fusese premiantul clasei, de parcă ei, singurii din tot cartierul, încă nu aflaseră că devenise Jonny Boambă. Da, aşa se purtaseră părinţii lui Ştefăniţă mai înainte, pînă a nu ajunge acolo. Dar acum, după ce i se dăduse drumul de acolo, oare tot aşa aveau să-l primească? Probabil că da, de vreme ce Ştefăniţă îl invitase acasă. În nici un caz n-ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut că atitudinea părinţilor săi s-a schimbat. — Sărut mîna, doamnă Cursaru. — Bună ziua, Ionuţ. Ei, dar ce te-ai mai lungit şi tu! Ca şi Ştefăniţă, de altminteri. Voi creşteţi şi noi îmbătrînim. Mama lui Ştefăniţă era o femeie ca la treizeci de ani, nu prea frumoasă, dar cu nişte ochi albaştri, mari, plini de viaţă şi cu un chip care radia o asemenea bunătate, încît cîştiga imediat unanime simpatii. Era mărunţică, slăbuţă, însă plină de energie, şi atît de îndemînatică, încît Ştefăniţă spunea că mama lui are mîini de aur. — Noi, mamă, ne ducem dincolo. Vreau să-i arăt lui Ionuţ biblioteca mea. — Foarte bine! Cît mai staţi voi de vorbă are să fie gata şi masa. Camera cea mică era a lui Ştefăniţă. O canapea extensi­bilă, un birouaş, o etajeră cu cărţi, cu o despărţitură specială pentru discuri, pe o mică măsuţă, un picup şi un aparat de radio cu transistori. Pe pereţi, două tablouri lucrate de mama lui Ştefăniţă care, în timpul liber, picta. — Ce de-a cărţi ţi-ai mai cumpărat! se minună Ionuţ. — Asta-i mania mea. Cum fac rost de ceva bani, cumpăr cărţi. Multe mi le-a dăruit tata. El îmi cunoaşte pasiunea şi, ca să-mi facă mie plăcere, în fiecare lună, cînd primeşte primă, cumpără cîteva cărţi şi pentru mine. Aşa că, încet-încet, s-au adunat. — Au trecut doar trei ani, observă Ionuţ oftînd. Trei ani nu-s de colo! — Mda!... Cred!... Ionuţ îşi dădea seama că Ştefăniţă nu ştia ce să spună, ca nu cumva să-l jignească fără voia sa. — Pentru mine au trecut al naibii de greu, Ştefăniţă. — Înţeleg. Şi mai mult nu spuse, deşi ar fi vrut să întrebe cum era acolo. Dar nu din curiozitate, ci numai ca să înţeleagă cît de greu trecuseră cei trei ani pentru Ionuţ. Nu îndrăzni însă, ca nu cumva prietenul său să creadă că întreabă din pură cu­riozitate. — Dacă te interesează unele cărţi ţi le împrumut, se oferi Ştefăniţă, mai mult ca să spună ceva, fiindcă vedea că Ionuţ tace. — Altă dată. Acum ce mai ochi ar face „unchiu” Mitru dacă m-ar vedea că mă întorc acasă cu nişte cărţi la sub­suoară! Sau mama. Ar crede că le-am primit drept premiu acolo. — Vrei să spui că ai tăi încă nu ştiu că te-ai întors? — I-am anunţat că mă întorc astăzi. Cunoşteau şi ora.   Dar mama a plecat la birou fără să lase cheia la vreo vecină. Pesemne că n-a avut încredere. — În vecină? — Nu, în mine. Să nu-i fur ceva din casă. Şi Ionuţ schiţă un zîmbet pe care îl voia ironic, dar care nu izbuti să fie decît trist. — Poate o fi uitat... — Da, poate o fi uitat. Şi adăugă imediat, parcă numai   din dorinţa de a schimba discuţia: Ce bine e aici la tine, Ştefăniţă! Dar imediat se miră de ceea ce spusese. În definitiv, ce era aici altfel decît la el? Fiindcă şi el, acasă, avea camera lui. E drept, lecţiile nu şi le făcuse la un birouaş, ci la o masă. Cărţi avea şi el într-o mică etajeră. Un radio cu transistori exista şi la el în cameră, de asemenea două tablouri pe pereţi. Ba, dintr-un anumit punct de vedere, camera lui era chiar mai frumoasă decît a lui Ştefăniţă. Era mai luminoasă şi parcă un pic mai spaţioasă. Şi totuşi, camera lui Ştefăniţă era altfel, ba chiar şi altfel frumoasă. Se uită de jur împrejur să înţeleagă. Da, era altfel. Era altfel  fiindcă.... Dumnezeu ştia din ce motiv era altfel!  Şi fiindcă era altfel, cu toate că odaia lui, în mod obiectiv, era mai luminoasă, în camera lui Ştefăniţă lumina părea totuşi mai puternică, inexplicabil cum. Pe cînd camera lui nu era altfel, sau cel puţin nu fusese altfel cu trei ani în urmă, pînă a nu fi trimis acolo. Deşi, cu excepţia picupului, a discurilor şi tablourilor nu se deosebea prin nimic de a lui Ştefăniţă. — Da, e plăcut aici la mine, recunoscu Ştefăniţă. Dar şi la tine e la fel, ţinu imediat să adauge, ca să nu-l jignească. — Nu, aici e altfel. Dar nu numai aici; în toată casa voastră e altfel decît la noi. Lasă că ştiu eu ce spun!   — Mda! Cred că înţeleg la ce te referi, Ionuţ. — Parcă e greu să înţelegi! Vreau să spun că pentru tine nu e greu, fiindcă tu nu eşti ca ceilalţi, foştii mei colegi. Şi pe urmă, imediat, ca să schimbe discuţia: Văd că ai şi o mulţime de discuri. — Ei, o mulţime. N-am decît treizeci. Dar tot unul şi unul. Abia am început să-mi încropesc discoteca. Ştii, la început nu prea mă dădeam în vînt după muzică simfonică. Adică, ce mai, nu-mi plăcea de doc. Primele discuri pe care mi le-am cumpărat au fost de muzică uşoară. Tata a adus acasă, într-o zi, „Simfonia a cincea” a lui Beethoven. „Ia să ascultăm puţin discul ăsta!” m-a îndemnat el. Îmi plăcu şi nu prea. De fapt, nu pot spune că nu-mi plăcu. Dar cam obosisem, concentrîn­du-mă să înţeleg. A doua zi, tata a pus din nou discul. De data asta am ascultat cu mai multă plăcere, şi n-a mai trebuit să fac eforturi să pot rămîne atent. Pe scurt, după ce am ascultat-o de cîteva ori, în aşa măsură m-a cucerit, încît l-am întrebat pe tata dacă şi celelalte simfonii ale lui sînt la fel de frumoase. Seara mi-a adus „Eroica”. După aceea nu mi-a mai trebuit muzică uşoară. — Tu, Ştefăniţă, ai fost totdeauna cel mai bun la muzică. — Ţie îţi place muzica simfonică, Ionuţ? — Nu ştiu dacă îmi place sau nu, fiindcă nu prea am avut prilejul să ascult asemenea muzică. — Ai vrea totuşi să asculţi un disc? — Sigur că da. — Îţi pun „Concertul nr. l” de Chopin. Sînt convins că are să-ţi placă. Şi Ştefăniţă, din cale-afară de bucuros că Ionuţ nu era refractar muzicii simfonice — în entuziasmul său juvenil am­biţiona să recruteze prozeliţi pentru genul acesta de muzică — se grăbi să pornească picupul. La început, cît timp dură expunerea orchestrală, Ionuţ ascultă atent, dar fără ca figura lui să exprime în vreun fel impresiile pe care concertul le producea asupra sa. Dar cînd pianul, solist, reluă tema princi­pală din expunerea orchestrală, Ştefăniţă observă, nu fără uimire, cum Ionuţ mai întîi tresare, cum se înroşeşte brusc, pentru ca imediat să pălească, şi cum ochii i se umplu de lacrimi. El crezu că emoţiile puternice prin care trecea prietenul său se datorau exclusiv muzicii lui Chopin. Dar Ştefăniţă se înşela. Ionuţ, ascultînd muzica aceea, trăia, prin amintire extraordinara întîmplare din vara trecută, cînd fugise de acolo. Aducerea-aminte a acelei întîmplări extraordinare îl tulbură în aşa măsură, încît în momentul cînd pianul, în cea de-a doua parte a concertului, îşi începu cantilena duioasă, Ionuţ aproape se răsti la el: — Nu mai pot!... Opreşte-l, te rog! Ştefăniţă opri picupul. Îl cunoştea pe Ionuţ măcar atît cît să-şi dea seama că nu din cauza emoţiei nu mai era în stare să asculte tocmai partea cea mai frumoasă a concertului. Trebuie că din cu totul alte motive lăcrimase Ionuţ. Dar dintr-un      fel de delicateţe, mai mult instinctivă, nu îndrăznea să-l întrebe. Tocmai atunci intră pe uşă tatăl lui Ştefăniţă. — Ce faci, Ionuţ? Îmi pare bine că te văd. Ai mai crescut, ai mai slăbit... Sănătos? — Sănătos, domnule Cursaru. Mulţumesc! Tatăl lui Ştefăniţă era înalt, cu umeri largi, cu un cap mare şi chică leonină. Avea o voce puternică de bas, şi cînd vorbea i se vedeau dinţii puternici şi albi, ca de fildeş. Era inginer, un inginer bine apreciat la uzină, iar în timpul liber cînta la flaut pentru propria sa plăcere. În ciuda staturii sale atletice şi a vocii tunătoare, avea o fire blajină şi veselă. — Spălaţi-vă pe mîini şi haideţi la masă! veni să-i pof­tească mama lui Ştefăniţă. — Bine, mamă, venim îndată, îi răspunse tatăl lui Ştefă­niţă, mîngîindu-şi în treacăt soţia pe obraz. Astăzi ce ne dai de mîncare? — Eu trebuie să mă duc acasă, îi anunţă Ionuţ. — De ce? Mănînci cu noi. Ca să nu te aştepte acasă cu masa, pot să dau un telefon mamei tale. — Nu e nevoie. Mama nu mă aşteaptă niciodată cu masa. Mă gîndeam însă să nu vă deranjez. — Ce vorbă e asta? Haide, duceţi-vă să vă spălaţi pe mîini, copii! le ceru mama lui Ştefăniţă. Se aşezară la masă. Cînd mama lui Ştefăniţă aduse castro­nul cu borş, anunţă: — Tată, azi ţi-am pregătit borşul care îţi place ţie. — Miroase grozav, mamă! îl lăudă el, după ce aspiră aroma borşului dres cu smîntînă.   Aşa erau soţii Cursaru. Ei între ei îşi spuneau „mamă” şi „tată”. A fost un prînz care îi aminti de prînzurile cînd mama lui fusese „mica mea păsăruică”, iar tatăl său „dragule”. S-a sim­ţit foarte bine, dar în cîteva rînduri a simţit nevoia să plîngă, aşa cum plînsese de vreo două ori acolo. Ştefăniţă l-a condus pînă aproape de casă. La despărţire îl întrebă: — Cînd mai vii, Ionuţ? — Am să mai vin. Neapărat am să mai vin. Şi în vestibul, înainte de a pleca, după ce i-a sărutat mîna, mama lui Ştefăniţă i-a pus aceeaşi întrebare: — Cînd mai vii să-l vezi pe Ştefăniţă? — Am să mai vin, doamnă Cursaru. Neapărat am să mai vin. Şi în gînd: „Aici la dumneavoastră mă simt aşa de bine, încît n-aş mai pleca niciodată.” A privit după Ştefăniţă pînă nu l-a mai văzut. Nu mai ningea. Zăpada se topise. Era, în schimb, umezeală şi începuse să bată vîntul. Umezeala îl pătrunsese bine pe dedesubt, cu toate că mersul pe jos nu durase mai mult de zece minute. „Acum va trebui să dau ochi cu «unchiu» Mitru”, îşi spuse şi oftă. Dar nu avea încotro. În loc să folosească liftul, urcă pe scări. Înainte de a apăsa pe butonul soneriei, ezită cîteva clipe. Îi deschise „unchiu” Mitru. — Bună ziua! — Tu erai? Se dădu deoparte să-i facă loc, pe urmă strigă către mama lui: Marta, vino, că s-a întors... Mama veni destul de repede. — Spune-i, Marta, să se descalţe în vestibul! — Te-ai întors?! — Da, mamă! Îţi mulţumesc că m-ai cerut înapoi. — Aş vrea să cred că n-ai să mă faci să regret. — Crede, mamă. Te rog să crezi!

CAPITOLUL I   În definitiv, ce se întâmplase cu mine din clipa când, la lumina lanternei, mi-am dat seama că omul pe care îl ucisesem era tatăl meu? Ce se întâmplase şi câte zile trecuseră de atunci? Zile? Nu cumva luni? Şi mă găseam… unde? Am deschis ochii… Şi în acelaşi timp am rostit tare:  — Eu l-am omorât pe tata! De fapt nu sunt sigur că mărturisirea a ţâşnit în acelaşi timp. Dacă mă gândesc bine, cred că ea a precedat clipa când ochii mei au perceput din nou lumina zilei. Fiindcă, aşa cum stăteam culcat pe partea dreaptă, mi-aş fi descoperit vecinul de pat şi poate că aş fi găsit în mine tăria să nu rostesc înspăimântătoarele cuvinte. — Ce-ai spus tu, măi băiete? În patul din dreapta mea sta culcat un bătrân. El mă întrebase. Şi ca să audă răspunsul, îşi dusese palma mâinii stângi la ureche în chip de pâlnie. — Nimic, moşule! N-am spus nimic! — Nu?! se miră el. Mi s-a părut atunci. Ei, bătrâneţea, băiete! În ultimul timp, mai ales, mi se năzare adesea că-mi vorbesc oamenii. Ei, dar asta încă n-ar fi nimic. Dar mai adesea mi se întâmplă să aud voci care nu mai există pe pământ. Voci de rude, de prieteni care de mulţi ani au plecat de pe pământul ăsta. Tu ştii ce poate să însemne asta, măi băiete? Nu i-am răspuns. Nu i-am răspuns fiindcă nu-l ascultam. Fiindcă – aşa mi se părea – cuvintele lui nu ajungeau până la mine. Mai precis, până la înţelegerea mea. Şi cu toate acestea, mă înşelam. Iată, după atâţia ani sunt în stare să reproduc cuvintele lui. Fără nici o omisiune. Şi doar atunci, prăbuşit în mlaştina deznădejdii mele, nu auzeam cuvintele, nu ajungeau până la înţelegerea mea. — …De unde să ştii tu! Tu eşti un copil. Şi ai fost pe deasupra tare bolnav. Dar acu’, dacă ţi-ai revenit, gata! Ai biruit moartea. Tu, o fărâmă de om! Amarnic te-ai mai luptat cu ea. Şi ai biruit-o. Pe când eu!… Dar nu tu ai biruit-o, măi copile. Viaţa din tine. Tu eşti mic. Un plod de o şchioapă. Dar viaţa din tine e cât Goliat. Pe când eu sunt lung cât o prăjină, dar viaţa din mine e puţină şi nevolnică tot atâta cât un prunc de ţâţă. Doctorii spun că au să mă pună pe picioare. O zic aşa, ca să-mi dea coraj. Dar nu mă pot amăgi ei. Aşa mi-a vorbit atunci bătrânul, acolo, dar eu nu-l auzeam, nu eram conştient că-l aud, că înţeleg ce spune. Proiectat în mine însumi, mă torturam punându-mi întrebări la care nu puteam răspunde. Ce se întâmplase cu mine din clipa când, la lumina lanternei, mi-am dat seama că omul de lângă mine era tatăl meu? Ce făcusem după aceea? Avusesem puterea să mă reîntorc acasă? Şi la spital – eram doar la spital – cum ajunsesem? Mă ridicase Salvarea de acasă sau mă găsiseră, dimineaţa, trecătorii zăcând acolo în „Hanul lui Agop”? — Moşule, aici suntem la spital? am întrebat cu neîncredere. — La spital, măi copile! Unde ai vrea să fim? — La spital! Şi am răsuflat uşurat. Fiindcă mai înainte mă străfulgerase teama: dacă nu mă aflam la spital, ci la infirmeria penitenciarului? Întrebarea aceasta fusese precedată de o alta: dacă între timp vorbisem şi fusesem arestat? Răspunsul bătrânului mă linişti. De fapt, e un fel de a spune. Fiindcă, pe măsură ce minutele treceau, nu frica de consecinţe era lucrul cel mai grav, ci fapta în sine. — Moşule – l-am întrebat – cât timp mi-a fost rău, dumneata erai acela care îmi tot umezeai buzele cu o cârpă udă? — Eu, măi copile! Va să zică ţii minte. Ţineam minte. Mai mult, deşi stăteam cu ochii închişi, vedeam – de fapt îmi aminteam – cum arăta încăperea în care mă aflam. O sală lungă, cu multe paturi, în care zăceau bolnavi de toate vârstele, ce se tânguiau continuu şi lugubru pe diferite voci, ca într-o stranie şi tulburătoare simfonie a durerii. Şi în sală stăruia un miros de doctorii, un miros amar – de ce neapărat amar nu ştiu, dar aşa credeam atunci. Prin ferestrele mari pătrundea, fără nici un fel de oprelişte, lumina zilei, câteodată mohorâtă, de cele mai multe ori strălucitoare, care contrasta izbitor cu albul îndoielnic al cearşafurilor şi al feţelor de pernă. Îndoielnic era şi albul halatelor surorilor. Stăteam cu ochii închişi şi vedeam toate acestea. De fapt, mi le reaminteam numai. Dar dacă ele erau aşa şi într-aievea, atunci zâna în halat alb, de un alb îndoielnic, trebuie că exista şi ea în realitate. Şi parcă dinadins, ca să nu mai am nici un fel de dubiu că zâna blondă exista şi în realitate, i-am auzit vocea, care atunci mi se păru melodioasă ca o alăută. — Scoală, băiete, că a venit cineva să te ia acasă. Am deschis ochii şi în clipa următoare nu mai m-a durut capul. Parcă şi cealaltă durere, aceea a sufletului, dispăruse. Mă năpădise dintr-o dată bucuria că aveam s-o văd pe mama, de care abia acum îmi dădeam seama cât de dor îmi fusese. Am sărit din pat sprinten şi vesel şi am alergat în calea ei. Dumnezeule, ce lung mi se părea coridorul pe care grăbeam în urma sorei Anişoara! Dar când am ajuns la celălalt capăt al coridorului, m-am oprit. Picioarele refuzau să mă ducă mai departe. Mi se părea peste putinţă s-o pot privi în ochi, să-i primesc îmbrăţişarea fără a-i mărturisi adevărul. Sora Anişoara se întoarse spre mine: — Ce-i, băiete? Ce s-a întâmplat? Şi îmi pipăi fruntea, să vadă dacă nu a revenit febra. — Nu vreau s-o văd!… Nu pot s-o văd! — Pe cine nu poţi s-o vezi? — Pe mama! — Pe maică-ta? Asta-i bună! Auzi, un băiat care nu vrea s-o vadă pe maică-sa. Măi, măi, ciudat mai eşti! Dar dacă din această pricină boceşti, atunci linişteşte-te! Nu ea a venit după tine. — N-a venit mama?! m-am întristat dintr-o dată. — Ei, drăcie! Adineauri spuneai că nu vrei s-o vezi, şi acum îţi pare rău că n-a venit! Ciudată e firea omenească. Numai o clipă m-am bucurat că nu aveam să dau ochii cu ea, pentru ca în clipa următoare să-mi pară rău că n-am s-o pot îmbrăţişa. — Dacă nu e mama – am întrebat – atunci cine a venit după mine? — Pesemne vreo rudă. Ei, haide, lasă nazurile, că nu am timp de pierdut. Şi luându-mă pe după umeri, mă sili s-o urmez. Era – aşa cum mă aşteptam – unchiul Iancu. Cum am dat cu ochii de el, am ţipat de bucurie şi am alergat să-l îmbrăţişez. Şi cu braţele pe după gâtul lui am plâns mult, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci. — Măi Ducule! Măi flăcăiaşule! Ian să nu mai dăm apă la şoricei! Ce, noi suntem fete? Dar eu am continuat să plâng mult timp încă la pieptul bunului, minunatului meu unchi Iancu. Mergeam alături de unchiul Iancu. Pe Calea Călăraşi – pe această stradă se afla Spitalul Comunal – era destulă lume, sau poate mi se părea mie, dezobişnuit cu forfota străzilor. Era o după-amiază cu soare, cu zăpuşeală şi praf. Mirosea a bragă, a seminţe, a pepeni verzi şi a pământ ud, mirosul acela caracteristic de caldarâm proaspăt stropit. Din când în când treceau vagoanele de tramvai, anacronicele, bătrânele şi dezarticulatele vagoane de tramvai din oraşul nostru. Vatmanii, poate din plictiseală sau numai din obişnuinţă, sunau în mod inutil clopotele dogite. De o parte şi de alta a străzii se înşirau prăvălii. Cele mai multe, cârciumi, unele cu „grădini”, altele cu mesele scoase în stradă. În stradă scoseseră mese, de asemeni cofetăriile şi bragageriile. Bragageriile şi simigeriile, ca număr, concurau cu cârciumile. Simigeriile vindeau, în afară de covrigi de tot felul – inclusiv din cei cu susan – seminţe prăjite de floarea-soarelui şi de bostan, dovleac copt, imense felii de dovleac copt. Nu erau puţine nici frizeriile cu perdele din mărgele la intrare, cizmăriile şi croitoriile. Dintre toate străzile oraşului meu natal, Calea Călăraşi şi strada Galaţi mi se pare că oglindeau cel mai veridic şi în acelaşi timp cel mai deprimant mizeria, care era de fapt trăsătura specifică a oraşului nostru de port, în ciuda faptului că în el se aflau adunate nu puţine averi. Pe stradă erau mulţi copii care se jucau aşa cum se joacă toţi copiii pe stradă şi cum se jucau şi cei din mahalaua Mascaralei. Am observat de la început şi m-a intrigat faptul că toţi se uitau la mine de parcă aş fi fost o arătare. Am observat lucrul acesta, m-am mirat, dar scurt timp după aceea nu i-am mai dat importanţă, preocupat de cu totul altceva. În cel mult un sfert de oră aveam să mă găsesc în faţa mamei, care avea să se bucure că m-am însănătoşit, că mă va avea din nou lângă ea. „Dumnezeule, cum voi îndrăzni să dau ochii cu ea?!” Aş fi rupt-o la fugă înapoi, la spital, dacă unchiul Iancu nu m-ar fi ţinut de mână. Mâna lui caldă îmi făcea bine, nici eu nu ştiu în ce fel. Dragul, bunul şi curajosul meu unchi Iancu! Au trecut ani şi ani de atunci. Dar chipul lui mi-a rămas viu întipărit în minte. Al tatei, aşa cum a arătat el în realitate, în decursul anilor, s-a estompat cu desăvârşire. Imaginea mamei, de asemenea, s-a întunecat. La fel, imaginile colegilor, ale profesorilor, sau ale unor prieteni pe care nu i-am văzut de mulţi ani. În schimb, chipul unchiului Iancu s-a păstrat la fel de viu şi de strălucitor, de parcă n-ar fi trecut atâţia ani de când s-a călătorit în lumea umbrelor. Îl văd cum arăta în după-amiaza aceea când a venit să mă ia de la spital. Înalt, cu o faţă mare, aproape pătrată, pe care o evidenţiau ochii, doi ochi verzi şi atât de strălucitori, încât păreau luminaţi pe dinăuntru. Pe deasupra frunţii boltite pornea hălăciuga de păr blond. O mustaţă, de asemenea blondă, acoperea buza superioară. Părul blond, bogat, mustaţa blondă şi ochii verzi şi neobişnuit de luminoşi dădeau chipului său nu ştiu ce frumuseţe stranie. Pentru mine, unchiul Iancu întruchipa perfecţiunea. Mi se părea că nu poate exista un om mai frumos, mai bun, mai desăvârşit decât el. Mi se părea, de asemenea, că nu există un alt om mai elegant. Dar ochii băiatului de cincisprezece ani – atâţia aveam – nu vedeau că celebra lui pălărie, deşi de curând spălată şi călcată de pălărier, era, totuşi, un pic uzată, că hainele bine periate şi, de asemenea, călcate erau cam lustruite şi că pantofii strălucitori se deformaseră de atâta purtat. De asemenea nu observam nici că puţinele lui cravate erau vechi şi că începuseră să se decoloreze din cauza soarelui. (Nici nu se putea să fie altfel, fiindcă unchiul Iancu nu era decât un modest slujbaş la Oficiul Stării Civile.) Privindu-l pe furiş, am observat cele două cute paralele între sprâncenele sale stufoase. Asta însemna că pe unchiul Iancu îl preocupa ceva. — Unchiule, cât timp am zăcut la spital? l-am întrebat, aproape fără voie. — Două săptămâni, Ducule! îmi răspunse, dintr-o dată înviorat. — Şi ce boală am avut? — Ei, boală! Propriu-zis, o boală n-a fost. Sau poate nu ştiu eu cum s-o fi numind. Te-ai speriat însă rău de tot, măi Ducule! M-am speriat!… A fost însă îngrozitor! Va să zică ştii, unchiule, ce mi s-a întâmplat!Convins că ştie, parcă acum nu-mi mai era chiar atât de greu. — De bună seamă! A fost însă o furtună!… Un adevărat uragan, cum nu-şi mai aminteşte nimeni să se mai fi abătut vreodată pe meleagurile noastre. Dar şi tu, măi Ducule! Spuneai doar că vrei să te faci marinar. — Ce tot spui, unchiule? Nu înţeleg! — Da, măi băiatule! Te-ai speriat de furtună. Cine a mai pomenit marinar căruia să-i fie frică de un fleac de furtună! — …Şi m-am speriat atât de tare, încât a trebuit să mă duceţi la spital? — Cam aşa, băiete. Trebuie să ştii că de nu-i venea în minte unei vecine gândul ăsta bun, cine ştie dacă biata maică-ta nu ar fi avut de plâns doi morţi dintr-o dată. Fiindcă, află, măi Ducule băiatule, taică-tu a murit! — Ştiu, unchiule! Şi în gând: „Am ştiut-o înaintea dumitale”. — Cum a murit însă nu ştii. A fost omorât, măi băiete. De cine, şi pentru ce, asta nu mai ştiu! Deşi doream atâta, mărturisirea nu s-a lăsat rostită cu glas tare. Dar pesemne arătam rău, fiindcă unchiul Iancu se nelinişti imediat: — Ei, ei, măi băiete, nu-mi place de fel cum arăţi. Asta înseamnă că încă nu te-ai vindecat. Atunci de ce ţi-au dat drumul de la spital? — Ba mi-e bine, unchiule. A fost numai aşa, un fel de ameţeală. — De fapt, e vina mea! se mustră el. Ar fi trebuit să luăm o trăsură. După atâtea zile de stat în pat e firesc să fii tare slăbit. Dar, măi Ducule, zău că nu am un sfanţ în buzunar. Dacă m-aş fi gândit înainte, poate găseam să împrumut de la cineva câţiva lei. — Lasă, unchiule! Nu trebuie să-ţi faci reproşuri pentru atâta lucru. Până acasă, mult nu mai avem de mers. — Atunci, să ne grăbim. Maică-ta e nerăbdătoare să te vadă. M-a luat de mână şi ne-am continuat drumul. Unchiul Iancu se întunecase la faţă. Parcă nici ochii nu-i mai străluceau ca mai înainte. După cât îmi puteam da seama, ceva îl preocupa, de ceva era necăjit. — Ducule, băiete, băiete! începu el vorba ceva mai târziu. Cam de timpuriu va trebui să înveţi a privi lucrurile ca un bărbat. Şi nu va fi de loc uşor. Dar altfel nu se poate, măi băiete, Ducule! De acum încolo, mama nu te mai are decât pe tine. De aceea va trebui să te strădui ca ea să-l uite cât mai curând pe taică-tu. Altfel, se prăpădeşte, sărmana! — Nu, unchiule! Eu n-am să pot s-o fac să-l uite. — Ba ai să poţi. Te asigur că ai să poţi! Desigur, nu va fi uşor, fiindcă maică-ta tare mult l-a mai iubit. Năprasnică a fost nenorocirea asta. Cine s-ar fi gândit că bietul taică-tu va avea un astfel de sfârşit!… Nimeni nu ştie de ce a fost omorât. Nici măcar poliţia. Ea cercetează, cercetează, dar până în prezent nu a descoperit nimic. Şi nu e de mirare, măi Ducule, băiete. Ascultă-mă pe mine: asta nu-i o crimă obişnuită. De aceea, tare mi-e teamă că are să tot bâjbâie, fără să poată da de firul ei. După cât se pare, ei presupun că este vorba de o răzbunare. S-ar putea, nu zic nu! Totuşi… Totuşi… Taică-tu n-a fost un om prost, ca să se lase momit tocmai acolo, în cazul când mobilul a fost răzbunarea. Nu!… Trebuie că e vorba de cu totul altceva. Ei, dar ce stau eu să discut lucrurile astea cu tine, măi Ducule, băiatule! Astea ne privesc numai pe noi, oamenii mari… Şi îndreptându-se de umeri, grăbi pasul. — Nu-i o crimă neobişnuită, unchiule! i-am replicat, începând să alerg, ca să nu rămân în urmă. — Ce spui tu, Ducule? — Că nu-i o crimă neobişnuită. E o crimă… O întâmplare nenorocită, unchiule Iancu! Unchiul Iancu se uită la mine lung, compătimitor. Era convins că mai eram încă bolnav, că, poate, nu mai sunt în toate minţile. — Mda! În definitiv, s-ar putea să fie şi aşa cum spui tu, fu de acord, dar numai ca să nu mă contrazică. Ne aflam pe strada principală a oraşului. Pe aici nu prea se întâmpla deseori să mă aventurez Dar când o făceam, vitrinele mari, încărcate cu tot ce vrei şi ce nu vrei – multe din obiectele expuse nici nu ştiam ce întrebuinţare au – mă încântau până aproape de ameţeală. Acuma, fiindcă unchiul Iancu nu se grăbea – mergea de parcă s-ar fi plimbat – fără să vreau m-am lăsat furat de acelaşi miraj. Dar iată că se întâmplă ceva care readuse în sufletul meu durerea. Treceam tocmai prin faţa unui mare magazin de încălţăminte. Mi se pare, cel mai mare. Magazinul „La balon” avea o vitrină uriaşă de cristal, iar pe cele două laturi verticale, oglinzi tot atât de înalte. Când am ajuns în dreptul uneia şi când chipul meu s-a reflectat în ea, am văzut un băiat care semăna cu mine, dar care în nici un caz nu puteam fi eu. Şi mi se părea lucrul acesta peste putinţă, pentru că băiatul din oglindă avea părul alb, pe când al meu, după cât ştiam, era castaniu. Instinctiv, m-am oprit. Şi abia atunci am avut certitudinea că băiatul cu părul cărunt din oglindă sunt eu însumi. — Unchiule… — Nu te necăji, Ducule, băiete, că ai un păr de moşneguţ. Creşte el din nou cum a fost, să n-ai nici o grijă. — …Şi crezi, unchiule, că mi-a albit de frică? — Da, băiatule! Altfel nu se albea el. M-am smuls cu greu din faţa oglinzii. Unchiul Iancu iarăşi şi-a petrecut braţul pe după umerii mei. Şi aşa, amândoi tăcuţi, ne-am continuat drumul spre casă. Pe măsură ce ne apropiam, pe măsură ce se apropia clipa când aveam să dau ochii cu mama, mi se părea că devin mai hotărât. Eram încredinţat că va fi suficient s-o văd ca să-i cad imediat în genunchi şi să-i mărturisesc adevărul. Stăpânit de acest gând, nici nu mi-am dat seama când am ajuns în mahalaua noastră. Unchiul Iancu a deschis uşa şi a păşit primul pragul. L-am urmat, ţinându-mă ca un prunc de surtucul lui. — Bună ziua, Ana! Iaca, l-am adus pe Ducu. Cum îţi mai este? Abia acum am zărit-o pe mama. Era culcată în pat, palidă, cu cearcăne la ochi, cu fruntea brăzdată de cute pe care înainte nu le avusese. — Ducule!… Ducule!… Băiatul meu! Mama întinse braţele. Am alergat şi m-am cuibărit la pieptul ei. „Iartă-mă, mamă! Iartă-mă!”Cuvintele de iertare le-am rostit doar în gând. Cuibărit la pieptul ei, am plâns, am plâns amar, dar am izbutit să închid în mine mărturisirea. Nu din laşitate, ci din cu totul alt motiv: o iubeam mult pe mama. O iubeam nespus de mult. Dar de ea mi-a fost totdeauna puţină teamă. Dacă în clipa în care am păşit pragul casei aş fi citit în privirea ei unda aceea de asprime, atât de bine cunoscută mie, i-aş fi mărturisit din prima clipă adevărul. Dar marea încercare prin care trecuse o schimbase. Asprimea din priviri, din voce dispăruse. Era acum parcă o altă mamă: bună, duioasă, o mamă în sufletul căreia nu mai era loc decât pentru o dragoste neprisosită faţă de mine. Şi fiindcă mi-am dat seama de aceasta, poate mai mult instinctiv, am tăcut, am închis în mine mărturisirea…   Îmi amintesc de zilele care au urmat… Mama era tot timpul bolnavă. O doborâse durerea, emoţiile. Ciudată fiinţă a mai fost mama! Cât timp a trăit tata nu mi-aş fi putut închipui, văzând-o mereu încruntată şi cu voce repezită, că îl iubea atât de mult. E drept, nu aveam nici vârsta potrivită. Dar mare mirare a fost şi pentru oamenii în toată firea, vecinii şi vecinele noastre. „Ce zici, soro, de Ana? Ai fi crezut, auzind-o cum îl cicălea pe răposatu’ de bărbatu-su, că l-a iubit atâta?” În ziua reîntoarcerii mele de la spital, după plecarea unchiului Iancu, strângându-mă la piept şi suspinând, mi-a spus: — Acum, Ducule, când tăticu’ nu mai este, nu te mai am decât pe tine. Puţintică la trup şi firavă fusese ea totdeauna. Dar o voinţă, pe care n-ai fi bănuit-o în trupul acela mic, o făcea să fie mereu activă şi iute în mişcări ca un prâsnel. Acuma însă durerea o doborâse. Am aflat mai târziu că, în timp ce eu mă zbăteam în ghearele morţii la spital, acasă mama fusese şi ea la un prag de moarte. Dar mai mult decât toate doctoriile a vindecat-o teama de a nu rămâne singur, să cresc din mila vecinilor. Trei zile nu m-am dezlipit de lângă ea. Dar în a patra zi – atunci când s-a putut da jos din pat – m-a trimis să mă joc. Cum am ieşit în stradă, am dat cu ochii de Fane. Fane, rivalul şi prietenul meu. — Te făcuşi, mă, bine? Lumea zicea pe aici că ai dat ortul popii. — Nu l-am dat! Ce fac băieţii? — N-oi fi crezând că ţi-au dus dorul. — Mie mi-a fost dor de voi. Fane nu se aşteptase la o replică atât de împăciuitoare. Se încruntă, îşi scărpină vârful nasului şi rămase câtva timp cu ochii pe un hulub care dădea târcoale unei hulubiţe. Dar până la urmă, tot nu se dădu bătut: — Ce are să mai râdă banda de tine! — Şi, mă rog, de ce să râdă? — Te-ai uitat, mă, în oglindă? Bunicu’ are părul mai puţin alb ca al tău. — Să văd eu cine are să aibă curajul. Îi arăt eu lui! — Nu te mai grozăvi, mă! Crezi că nu ştiu din ce-ţi veni boala? — Din ce? — Din frică! Toţi ţâncii au să râdă de tine. — Unul să îndrăznească numai!… Fane ridică din umeri, mă mai măsură o dată din cap până în picioare cu un dispreţ suveran, apoi, întorcându-mi spatele, îmi strigă peste umăr: — Haide, nu vii? M-am luat după el. Am coborât dealul în goană pe partea cea mai abruptă. Jos, în port, i-am găsit pe ceilalţi. Băieţii mă primiră cu strigăte de bucurie. Bineînţeles, părul meu alb produse o impresie deosebită asupra tuturora. Şi fiindcă am simţit că cel puţin la doi, trei poreclele le stăteau pe buze, i-am avertizat că dacă vreunul va avea proasta inspiraţie să-şi râdă de părul meu alb, îi voi face „mutra chiseliţă”. Ameninţarea îşi produse imediat efectul, pentru că pornea de la cineva care în nenumărate rânduri îl înfruntase pe „şef”, respectiv pe Fane. Am început să ne jucăm. Nu-mi aduc aminte ce joc. Ştiu doar că a fost unul din acelea pe care, mai înainte, jucându-le, scorneam de fiecare dată peripeţii inedite şi palpitante, spre uimirea şi satisfacţia celorlalţi băieţi. De data asta, însă, izvoarele imaginaţiei mele secaseră cu totul parcă. Dar nu acesta a fost lucrul cel mai grav. Mai grav a fost că, după numai câteva minute, m-am tras deoparte, pur şi simplu fiindcă mă plictiseam. N-a fost un capriciu trecător. În zilele următoare s-a întâmplat la fel. Aşa am ajuns să descopăr că nu-mi mai făcea plăcere să mă joc. Explicaţia, deşi am căutat-o, nu am găsit-o atunci. Ca şi cu alte prilejuri, ea mi s-a relevat mult mai târziu. Din cauza aceasta, mai ales, eram şi nu mai eram acelaşi. Voioşia îmi dispăruse cu desăvârşire. — Ce se întâmplă cu tine, Ducule? mă întreba adesea, neliniştită, mama. Credea, pesemne, că spaima prin care trecusem, în ciuda îngrijirilor medicale pe care le primisem, nu rămăsese fără urmări. — Nimic, mamă! — Cum nimic, dragul meu?! Ce, aşa erai tu înainte? Nu te-am mai auzit râzând, nu te-am mai văzut zburdând, nu te mai joci. Stai tot timpul şi te gândeşti. La ce te gândeşti, Ducule? — La nimic, mamă! — La nimic! repeta oftând, învăluindu-mă în lumina ochilor ei, care de fiecare dată se umezeau. Ce i-aş fi putut răspunde? Puteam oare să-i spun: „Mamă, mă gândesc la noaptea aceea, când, fără voia mea…”

CAPITOLUL I OMUL CU OCHII FOARTE ALBAŞTRI ŞI FOARTE CANDIZI „Am crezut nimerit să fac această lungă introducere de teamă că povestirea de necrezut pe care am să v-o spun ar putea fi socotită mai degrabă rod al unei închipuiri greoaie decât al experienţei pozitive a unui spirit pentru care plăsmuirile închipuirii erau literă moartă şi deşertăciune”. EDGAR ALLAN POE: Manuscris găsit într-o sticlă. Era înalt, cu umerii largi şi puţin aduşi. Văzut din spate şi de la o oarecare distanţă părea un om trecut de cincizeci de ani. În realitate nu avea mai mult de patruzeci şi cinci. Când însă îl priveai din faţă, datorită ochilor săi foarte albaştri şi foarte candizi, nu mai puţin a părului în conflict permanent cu pieptenele, părea mult mai tânăr; poate numai cu puţin sărit peste treizeci de ani. S-ar fi putut spune despre el că e un bărbat foarte frumos, dacă fruntea ar fi fost ceva mai puţin boltită, dacă ochii foarte albaştri ar fi fost ceva mai mari iar nasul nu chiar atât de borcănat. Dar, cu toate aceste defecte, era un ins care trezea interes în aceeaşi măsură în care plăcea. (Bineînţeles femeilor.) Ar mai trebui adăugat că trezea constant şi unanim simpatie, probabil din cauza candorii ochilor săi foarte albaştri. Pe stradă – pe aceeaşi stradă – se găsea de aproape o oră. O stradă largă, asfaltată, ca un bulevard plantat cu trandafiri, cu clădiri variate ca stil, dar toate arătoase, unele la stradă, altele trase mai înăuntru, acestea din urmă cu grădini îngrijite, cu bucşii şi straturi de flori, şi ca o caracteristică a acelei străzi, cu câte un chioşc circular din şipci, vopsite, fără excepţie, în verde. Pe unul din trotuarele acestei străzi, pustii la ora aceea, se plimba bărbatul cu ochi foarte albaştri şi foarte naivi. Se plimba de la un capăt la celălalt şi plimbarea aceasta, pentru cineva cât de cât bun observator, avea ceva ciudat. Iată-l ajuns la capătul străzii. Aici se opreşte. Se opreşte şi se saltă pe vârfurile picioarelor sale lungi. Oftează, îşi trece pieptenele prin păr – gest inutil fiindcă părul rămâne la fel de rebel –, vâră pieptenele în buzunarul de la piept, după un minut îl ia de acolo şi îl ascunde în buzunarul de la spate al pantalonului, oftează din nou şi priveşte dezamăgit antena de televiziune a unei clădiri de pe strada perpendiculară cu bulevardul. Mai ales în clipa când priveşte antena pare foarte tânăr, asemenea unui băiat dezamăgit şi necăjit pentru te miri ce flecuşteţ. După câteva minute tresare, face stânga împrejur şi o porneşte înapoi cu paşi mari, grăbiţi. Se grăbeşte pe o distanţă de vreo douăzeci de metri, mai precis cam un sfert din lungimea străzii. Pe urmă micşorează paşii din ce în ce mai mult. Ei devin adevăraţi paşi de melc abia când se mai află la o depărtare de numai cinci metri de o poartă de zid, ce se continuă cu un gard tot de zid. Deasupra porţii spânzură o firmă care vesteşte pe cei interesaţi că acolo se află sediul unei secţii de miliţie. Pe măsură ce se apropie de această poartă, ochii cei foarte albaştri oglindesc acuma nu numai candoare, dar şi spaimă. Pe chip i se aşterne brusc paloarea, încât ai putea crede că omul stă să leşine, buzele încep să-i tremure iar nodul lui Adam, proeminent, prinde să se mişte într-un neastâmpăr isteric. Când, în sfârşit, ajunge în dreptul porţii, insul acesta cu ochi foarte albaştri şi foarte candizi se opreşte pentru o clipă, aruncă o privire speriată în direcţia clădirii retrase înspre fundul curţii, pe urmă brusc porneşte mai departe, grăbit, şi nu se mai opreşte decât la celălalt colţ al străzii. La acest capăt al străzii nu există o antenă de televizor pe care s-o contemple. Contemplă în schimb un plop tânăr care, cu trunchiul său subţire şi înalt şi cu ramurile puţine tocmai înspre vârf, pare ireal de fragil. Se uită la el un minut, două – ochii oglindesc o încântare naivă –, pe urmă face stânga împrejur, şi totul se repetă aidoma. …Şi acest du-te-vino durează de aproape o oră. Din când în când trec oameni pe stradă. Nimeni însă nu-l bagă în seamă. Nimeni nu-l observă de la vreuna din multele ferestre ale frumoaselor case de pe strada aceasta frumoasă. Nimeni pentru că din întâmplare nimeni nu priveşte pe fereastră la o asemenea oră. Dar chiar dacă i-ar fi venit cuiva chef să facă aşa ceva, şi l-ar fi observat, în niciun caz nu i-ar fi putut trece prin minte motivul adevărat pentru care insul acela, în mod evident agitat, făcea naveta de la un capăt la celălalt al străzii. Când, în sfârşit, mai erau doar cinci minute până când să se împlinească o oră de la începutul plimbării sale, se întâmplă ceea ce ar fi trebuit să se întâmple exact cu cincizeci şi şapte de minute mai înainte. Ajungând din nou în faţa secţiei de miliţie, fără să se oprească şi fără să se codească o clipă măcar, intră în curte. Şi în clipa când făcu pasul hotărâtor scoase pur şi simplu un geamăt, de parcă în clipa aceea ar fi primit în creştetul capului o izbitură năprasnică. O alee asfaltată ducea spre clădire. O alee nu mai lungă de şapte-opt metri pe care o parcurse cu paşi de melc şi aproape clătinându-se, ca un om căruia beţia a început să i se urce la cap. Sui apoi cele cinci trepte de marmură. În holul clădirii, dinapoia unui birou un sublocotenent de miliţie – ofiţerul de serviciu – cu o banderolă roşie pe braţul stâng scria ceva într-un registru. — Bună ziua! Vocea noului venit era spartă şi cu un abia perceptibil tremolo. — Bună ziua! Ce doreşti dumneata? îl întrebă amabil ofiţerul. — Eu… Şi se opri, agăţându-se cu amândouă mâinile de brâul de lemn al grilajului ce-l despărţea de ofiţerul de miliţie. Sublocotenentul abia acuma observă paloarea de pe chipul vizitatorului, panica din privirea lui. — Ţi s-a întâmplat ceva? întrebă cu interes. — Eu… Şi din nou nu mai putu continua. — Te simţi cumva rău? — Nu!… Mulţumesc. Pe urmă, revenindu-şi întrucâtva: Nu vă supăraţi… Ştiţi… eu… pentru prima dată mă găsesc într-o asemenea situaţie… Nu prea ştiu rostul pe aici… Dumneavoastră ce funcţie aveţi? Vă rog să nu vă supăraţi că vă întreb. — Sunt ofiţer de serviciu. — Da!… Ofiţer de serviciu… Da!… Da!… Posibil. Ştiţi, aş vrea să… Aş vrea să… Şi privi spre uşă, ca şi când ar fi vrut s-o rupă la fugă înapoi. — Poţi să-mi spui mie, tovarăşe, ce doreşti… — Da, desigur!… Probabil că aşa e şi regula… De vreme ce sunteţi ofiţer de serviciu, sunt desigur chiar obligat să mă adresez dumneavoastră. Nu-i aşa? Solicitat direct să răspundă şi întrucâtva impresionat de paloarea ciudată a solicitantului, sublocotenentul răspunse cam în doi peri: — Mda! Cam aşa… Vrei poate să faci reclamaţii? Dar vizitatorul, ca şi când nu l-ar fi auzit, continuă: — Desigur!… Desigur!… Teoretic sunt obligat să vă informez pe dumneavoastră… Teoretic… Dar, vă rog să mă credeţi, nu pot. Dumneavoastră nu vă pot spune însă nimic… Nu vreau să vă jignesc. Nu fiindcă v-aş contesta competenţa… Sau posibilitatea de înţelegere a… cazului. Nu pot fiindcă sunteţi… aici. Înţelegeţi? — Nu! mărturisi ofiţerul şi îi păru rău fiindcă imediat se întrebă dacă omul din faţa sa era în toate minţile. Solicitantul păru că se bucură: — Evident! Ar fi şi imposibil să înţelegeţi. Când veţi afla de ce am venit, atunci veţi înţelege. E, de altfel, atât de simplu. Da, da, nu pot fiindcă sunteţi… aici… — Bine, dar unde aş putea să fiu dacă nu aici? — De pildă în cealaltă încăpere. Nu e vorba de persoana dumneavoastră. Oricare altul ar fi aici în locul dumneavoastră, tot nu i-aş putea spune, pentru motivul foarte important că ar fi aici… Aici înseamnă acum… Acolo înseamnă mai târziu sau ceva mai târziu… Pricepeţi acuma? — În definitiv, tovarăşe, dumneata ce doreşti? — Să vorbesc cu cineva care nu-i acuma aici, în clipa asta. Cu cineva care se află în oricare altă încăpere, în afară de aceasta. — Ascultă, îşi pierdu răbdarea ofiţerul. Dumneata îţi închipui că noi stăm de pomană? Aici, fiecare îndeplineşte o anumită funcţie, are anumite sarcini precise şi nu poate fi deranjat după pofta fiecăruia. Mai ales că încă nu mi-ai spus ce te aduce la noi. Precizează-ţi scopul vizitei şi am să ştiu cu cine anume trebuie să stai de vorbă. Pe urmă, fiindcă citi pe faţa celuilalt decepţia, întrebă: Pe sectoristul dumitale îl cunoşti sau nu? — Din vedere numai. V-am spus că n-am mai avut de-a face cu miliţia. — Vrei să ţi-l trimit să stai de vorbă cu el? — În niciun caz!… Are nişte sprâncene care nu-mi inspiră deloc încredere. De fapt, nu numai sprâncenele. În general trăsăturile chipului dumisale nu-mi inspiră încredere. Ele trădează pe omul plin de sine. — Tovarăşe, nu mă interesează părerile dumitale despre sectorist. Spune-mi ce vrei. — Pardon!… Pardon!… N-am spus-o în sens peiorativ. Vă rog să mă credeţi… Ştiţi, după trăsăturile chipului său pare un om care are mare încredere în propriile sale forţe… Şi asta nu e bine pentru un miliţian. — Serios? îl ironiză sublocotenentul. Uite, asta n-o ştiam. Ca să vezi! Omul cât trăieşte învaţă. — Daţi-mi voie să vă explic. Pe urmă, poate că-mi veţi da dreptate. Când cineva, cu meseria dumneavoastră, anchetează un caz, prin firea lucrurilor trebuie să emită ipoteze. Ei bine, pe miliţianul care are prea mare încredere în forţele sale îl paşte cel mai mult primejdia de a greşi. Şi ştiţi de ce? De pildă, nu va depune suficiente eforturi ca să depisteze toate ipotezele posibile. El se va mulţumi să opteze pentru una din cele câteva care îi vor veni în minte şi pe urmă, în loc s-o verifice în raport cu faptele, va căuta să le interpreteze pe acestea în aşa fel ca ele să nu-i infirme ipoteza. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nici prin cap nu-mi trece să afirm că tovarăşul sectorist procedează aşa. Eu numai am vrut să vă argumentez ce pericol paşte pe un miliţian care are prea mare încredere în forţele sale. Pe măsură ce vorbise, solicitantul se liniştise întrucâtva. În schimb sublocotenentul îşi pierduse cu totul răbdarea. — Ai terminat? — Da!… Desigur. — Foarte bine. Tocmai voiam să-ţi atrag atenţia că sunt foarte ocupat şi, în consecinţă, să te întreb pentru ultima dată: în definitiv, ce doreşti de la noi? — Eu? se miră vizitatorul privindu-l pe sublocotenent cu ochii săi foarte albaştri şi foarte candizi. Eu nu doresc nimic, absolut nimic. Nu acelaşi lucru aş putea spune despre demnitatea mea. Ea, în schimb, doreşte! — Şi ce anume doreşte… demnitatea dumneavoastră? persifla ofiţerul. — Doreşte ca eu să fac o declaraţie. — Poftim… — Bine, dar v-am spus că nu vă pot face dumneavoastră această declaraţie fiindcă sunteţi… aici. Duceţi-mă la altcineva. Apoi, după o pauză, ca şi când abia acuma i-ar fi venit în minte: în definitiv, declaraţia n-o pot face decât în faţa şefului dumneavoastră. — În faţa tovarăşului comandant? — Exact! Şi e de mirare că lucrul acesta nu mi-a venit până acuma în minte. E clar, nu? Dânsul nu-i aici, ci într-una din celelalte încăperi. Perfect!… Vă rog să mă introduceţi la tovarăşul comandant.. — Tovarăşul comandant e foarte ocupat şi… — Se poate, îl întrerupse vizitatorul. Dar şi declaraţia pe care vreau eu s-o fac este foarte importantă. Extrem de importantă. Şi, vă rog să reţineţi, foarte gravă!… Sublocotenentul rămase câteva secunde nehotărât. Avea îndoieli că omul din faţa lui era în toate minţile. Cu toate acestea nu-şi putea lua nici răspunderea să-l dea pe uşă afară. — Aşteaptă puţin. Mă duc să raportez tovarăşului comandant. Ofiţerul se ridică, închise dosarul dar, tocmai în clipa în care se pregătea să deschidă o uşă, se auzi strigat: — Tovarăşe sublocotenent! — Ce mai doreşti, măi tovarăşe? — Va să zică, mă veţi introduce la tovarăşul comandant. — Să vedem dacă are timp. Nu-ţi pot promite cu siguranţă. — Când aveţi să-i spuneţi că am a-i face o declaraţie foarte importantă sigur că mă va primi. Din păcate nu ăsta e lucrul cel mai important pentru mine. — Atunci ce? — Faptul că v-am convins. Şi oftă. — O spui de parcă ţi-ar părea rău. — Îmi pare rău, desigur. Chiar foarte rău. — Dar ce-ai fi dorit, omule? — Dumneavoastră să mă fi considerat nebun şi să mă fi dat pe uşă afară. Da, da, asta aş fi dorit. Dar acuma, sorţii au fost aruncaţi… Acuma nimic nu mai e de făcut!… Vă rog, aş putea să stau jos puţin? Mă simt tare obosit. Şi fără să mai aştepte încuviinţarea ofiţerului, împinse uşiţa, trecu de partea cealaltă a grilajului şi se aşeză pe scaunul pe care până mai adineaori stătuse sublocotenentul. Îşi prinse tâmplele între palme, îşi rezemă coatele de birou şi închise ochii. Ofiţerul privi la el câteva clipe, pe urmă, ridicând din umeri, dispăru înapoia unei uşi. Solicitantul rămase singur. Acuma părea tălăzuit de o mare durere. Acuma era din nou livid ca un cadavru şi, din când în când, gemea. Oii de câte ori gemea, îşi legăna capul la dreapta şi la stânga. „De acuma încolo nu mai e de făcut nimic!“ murmură la un moment dat. Pe urmă din nou gemu, de data asta tare, ca o vită înjunghiată. — Tovarăşul comandant te aşteaptă! auzi el ca prin vis. Tresări şi se uită la ofiţer de parcă n-ar fi auzit ceea ce-i spusese. — Ce-aţi spus? — Am spus că tovarăşul comandant te aşteaptă. — Sunteţi absolut sigur că mă aşteaptă? — Ascultă, cetăţene! Te sfătuiesc să nu-ţi baţi joc de răbdarea şi de timpul meu. — Tovarăşe sublocotenent, e sigur că nu-mi bat joc de dumneavoastră. Dar e tot atât de sigur că am abuzat de timpul dumneavoastră. Dar aş vrea să vă întreb: Ştiţi oare că un mare bărbat de stat a spus: „Arta de a guverna constă în a tergiversa lucrurile atâta cât este nevoie ca timpul să rezolve toate problemele”. — Tovarăşul comandant vă aşteaptă! — Da, bineînţeles!… Da, bineînţeles!… Solicitantul se hotărî sau poate numai izbuti să se ridice de pe scaun. În picioare, se săltă de câteva ori pe vârfuri, apoi îşi trecu palmele peste faţă într-un gest care mima spălatul. Parcă îşi răcorea faţa cu o apă nevăzută. Cu aceeaşi apă nevăzută îşi dădu şi pe păr. Se pieptănă – fără folos fiindcă hălăciuga de păr rămase la fel de rebelă – şi se privi într-o oglindă pe care o scoase din buzunarul de la spate, acolo unde ţinea şi pieptenele, un pieptene de metal ca al frizerilor. Acuma metamorfoza era perfectă, uluitoare. Chipul îşi recăpătase culoarea naturală, spaima din privire dispăruse, nu-i mai tremurau nici buzele şi nici mâinile. Omul părea perfect stăpân pe sine. — Cred că acuma putem merge la tovarăşul comandant. Şi păşi în încăperea alăturată, care de fapt era un coridor, cu capul sus, cu pasul demn. Străbătură coridorul umăr lângă umăr, până ajunseră în dreptul unei uşi în care ofiţerul de serviciu bătu uşor. Când dinăuntru se auzi invitaţia de a intra, apăsă pe clanţă şi făcu semn ciudatului solicitant să-i treacă pragul. — Mulţumesc! Sunteţi foarte amabil. Solicitantul trecu pragul şi se apropie degajat de biroul dinapoia căruia se afla comandantul secţiei de miliţie. — Poftim! Ia loc! — Mulţumesc!… Sunteţi foarte amabil. — Ai insistat să te primesc… — Exact, tovarăşe comandant, şi vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. — Bine, ascult!, — Mă numesc Emilian Rebegea. — (!) — Şi sunt profesor. Profesor de istorie. Am studiat însă filosofia. Bănuiesc, tovarăşe comandant, că tot ceea ce spun, dumneavoastră consemnaţi pe o bandă de magnetofon? — Am fost informat că vrei să faci o declaraţie importantă. — Evident!… Evident!… N-am nimic împotrivă. Din contra, procedeul mi se pare avantajos şi din punctul meu de vedere. Am oroare de condei şi hârtie. Vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. Fu rândul comandantului să se întrebe dacă omul din faţa sa este în toate minţile. — Continuă, te rog. — Spuneam că sunt profesor de istorie, deşi am studiat filosofia. Să ştiţi, nu există prea mari deosebiri între ele. Amândouă fabulează. Una pe marginea evenimentelor, consemnându-le, cealaltă – filosofia – utilizând, în general, ceea ce se înţelege prin „postulatele raţiunii”. Dar ce vreţi!… Raţiunea este în aşa măsură îndrăgostită de fantezie, încât nu opune niciun fel de rezistenţă când aceasta din urmă îi încalcă domeniul. Raţiunea are conştiinţa mărginirii sale şi totodată a maşinităţii sale. Cuvântul să nu vă supere. Eu l-am inventat. Vreau să spun prin aceasta că raţiunea ştie că ea funcţionează întocmai ca o maşină, să zicem electronică, doar ceva mai perfecţionată. Fantezia, în schimb, nu are conştiinţa limitelor sale. Crezându-se nemărginită, mimează nemărginirea şi se dăruie cui o solicită, de pildă raţiunii, fecundând-o. Fiindcă trebuie să ştiţi – probabil că nu sunteţi în cunoştinţă de cauză – ceea ce farmecă cel mai mult într-un sistem filosofic este tocmai acea parte în care fantezia s-a împrumutat, dăruindu-se frenetic, raţiunii. Ei, dar mi se pare că am cam divagat. — Aşa mi se pare şi mie. — Vă rog să mă iertaţi! Aşa!… Va să zică v-am spus: numele, prenumele, profesiunea. Orice declaraţie aşa trebuie să înceapă. Acuma ar urma adresa. Ei bine, locuiesc pe strada Lămâiţei. Cunoaşteţi strada? — Strada Lămâiţei? Strada asta nu face parte din raza secţiei mele. — Ei şi? Are vreo importanţă? — În principiu, da! Dar îmi voi putea da mai bine seama dacă este sau nu important abia când voi cunoaşte natura reclamaţiei dumitale. — În orice caz sper că nu mă veţi sili să o repet şi în faţa comandantului secţiei de miliţie de care aparţin. — Asta rămâne de văzut. În cazul când va fi nevoie, vinovat vei fi tot dumneata. Frumos! Să nu ştii de ce secţie de miliţie aparţii! Şi doar scrie şi pe buletin. — Cine vă spune că nu ştiu? — Atunci ce cauţi la mine? De ce nu te-ai dus la secţia de care aparţii? — Fiindcă n-am vrut. Şi n-am vrut, fiindcă nu-mi place comandantul. Scuzaţi – e doar colegul dumneavoastră – dar după părerea mea este un tip profund antipatic. — Ai avut deseori de-a face cu dânsul? — Niciodată! Pe de altă parte nici nu ştiu cum arată la faţă. — Atunci cum poţi afirma că e profund antipatic? — Dacă nu iubeşte florile, nu-mi poate fi decât antipatic. Profund antipatic. — … Şi de unde ştii că nu-i plac florile? — La secţia colegului dumneavoastră nu există măcar o singură floare. Pe când aici curtea e plină. Lalele, regina nopţii, crini… — E normal ca noi să avem flori fiindcă avem grădină. Sediul celălalt, după cât ştiu eu, n-are nici curte, nici grădină. — Totuşi, dacă i-ar fi plăcut florile tovarăşului comandant ar fi găsit o soluţie. De pildă, putea să-şi fi procurat ghivece cu flori. Comandantul secţiei, oarecum înciudat pe sine că se lăsase antrenat într-o discuţie absolut fără rost, ţinu să reamintească solicitantului că se afla la el cu un anumit scop. — Nu crezi că ar fi timpul să-ţi faci declaraţia? — Acuma şi dumneavoastră vă grăbiţi. Dar, vă rog să mă credeţi că nu este în avantajul dumneavoastră să vă grăbiţi. În prezent ce faceţi? Mă ascultaţi. După cât îmi pot da seama din privirea şi calmul dumneavoastră, până la venirea mea aici nu păreaţi a fi avut de rezolvat treburi deosebit de… de… da, da, ăsta-i termenul: interesante. Nu vreau să insinuez că nu aveaţi ce face. Presupun că unele dintre treburile ce urmează a fi rezolvate de dumneavoastră sunt chiar presante. Dar sunt sigur că niciuna nu-i interesantă. Interesantă în sensul că v-ar da multă bătaie de cap. Fiindcă nici o problemă, în curs de rezolvare, nu poate fi interesantă dacă nu dă bătaie de cap. În schimb, cele ce urmează să aflaţi de la mine vă vor da multă bătaie de cap. Or, dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, cazul meu este deosebit de interesant. — Aştept să iau cunoştinţă de el. — Vă avertizez că e preferabil pentru dumneavoastră să-l aflaţi cât mai târziu. De ce să vă doară acuma capul când lucrul acesta este posibil să se întâmple ceva mai târziu? De altfel – cu unele mici digresiuni – îmi fac de fapt declaraţia. Unde am rămas? Va să zică: subsemnatul cutare şi cutare, de profesiune – v-am spus-o –, cu domiciliul – l-aţi aflat – acuma urmează starea civilă. Necăsătorit, tovarăşe comandant. Mai precis văduv fiindcă am fost o dată căsătorit. Soţia mi-a murit în timpul bombardamentului. Fără copii. Acuma declaraţia trebuie continuată astfel:…din proprie iniţiativă şi nesilit de nimeni declar următoarele: După această formulă, arhicunoscută şi îndeobşte uzitată, ar trebui să urmeze declaraţia propriu-zisă. Da? — Mă rog! — Staţi puţin, că uitam ceva. Nu v-am spus câţi ani am. Patruzeci şi cinci. Nu sunt deci nici tânăr, nici bătrân. …Şi cu aceasta cred că am răspuns la toate întrebările din preambulul unei declaraţii-tip. Solicitantul tăcu. Se uită la comandantul secţiei – până acuma evitase să-l privească altfel decât fugitiv – şi ochii săi foarte albaştri şi foarte candizi exprimau iarăşi panica. După câteva clipe, întinse mâinile pe deasupra biroului, cu palmele deschise, întorcându-le pe faţă şi pe dos, aşa cum fac puştii de la grădiniţă, când educatoarea vrea să se convingă dacă ele sunt sau nu curate. — Tovarăşe comandant, vă rog să priviţi cu multă atenţie aceste mâini. Apoi după o pauză. Nu-i aşa că am mâini frumoase? Observaţi ce fine sunt. Înguste, cu degete lungi, cu noiţe pe fiecare unghie. Degetele mai ales nu-i aşa că par delicate? Cred că mulţi violonişti sau pianişti mi le-ar invidia. Nu credeţi? — (!) — Deşi nu vreţi s-o recunoaşteţi, asta nu înseamnă că sunteţi de altă părere. Degetele, de pildă, par a fi destinate să mângâie clapele unui pian sau să alunece pe coardele unei violine, să mânuiască un penel sau poate un stilou. În realitate ele nu se pricep să facă nimic din toate acestea. Există pe de altă parte degete scurte, groase, cu unghii tari şi curbate, predestinate parcă să ucidă. Ei bine, în ciuda urâţeniei lor hâde, asemenea degete rămân pure. În schimb, nişte degete frumoase ca ale mele, predestinate parcă să creeze în felurite chipuri frumosul, au fost în stare să se pună în slujba… în slujba… morţii. Ei, da, tovarăşe comandant, abia acuma zarurile au fost cu adevărat aruncate. Am pronunţat în sfârşit cuvântul; ca să nu-l rostesc, am încercat să mă păcălesc până în clipa aceasta în fel şi chip. Priviţi-mi mâinile, tovarăşe comandant! Priviţi-le şi luaţi cunoştinţă că eu, cu degetele acestea frumoase de pianist sau de violonist, am curmat o viaţă. Am ucis!… Am sugrumat cu degetele acestea frumoase… Comandantul secţiei de miliţie, la cuvintele acestea, se foi pe scaun şi făcu un semn abia perceptibil ofiţerului de serviciu care rămăsese lângă uşă. Acesta înţelese semnul şi ieşi pe uşă, fără ca acela ce se declarase asasin să prindă de veste. — Spuneţi-mi! Nu-i aşa că nu vă vine să credeţi că nişte mâini atât de frumoase, nişte degete atât de delicate, au putut curma o viaţă? Comandantul nu-i răspunse. Ştia, din experienţă, că atunci când un infractor se decide să mărturisească nu trebuie întrerupt. Se mulţumi doar să încline din cap în semn de aprobare. — O viaţă tânără am curmat, tovarăşe comandant… Nu cred că avea mai mult de douăzeci de ani… Şi era frumoasă… Chiar foarte frumoasă… Aţi înţeles deci că este vorba de o femeie… Am ucis o femeie, tovarăşe comandant… Am sugrumat-o cu mâinile acestea ale mele. Totul a decurs foarte repede… şi foarte simplu. Iată, aceasta e declaraţia pe care am ţinut s-o fac în faţa dumneavoastră… Şi acuma dumneavoastră faceţi cu mine tot ceea ce veţi crede de cuviinţă. Adică, procedaţi aşa cum procedaţi în asemenea împrejurări. Şi ucigaşul acesta cu ochi foarte albaştri şi foarte candizi, după ce îşi privi încă o dată mâinile şi le înfundă în buzunarele pantalonului, încredinţat că spusese absolut tot ceea ce trebuia spus, deveni absent, nepăsător. Făcea impresia că în niciun caz gândurile ce-i treceau acum prin minte nu aveau vreo legătură cu crima mărturisită. — Va să zică, pretinzi că ai ucis o femeie. — Cum aţi spus? întrebă Rebegea tresărind. — Pretinzi că ai ucis o femeie, repetă întrebarea comandantul. Rebegea se supără: — Cum… pretind? Afirm… Declar! … Şi asta e cu totul altceva. Sau poate puneţi la îndoială cele afirmate de mine? — Deocamdată, pentru mine, pretinzi numai. Orice vinovăţie trebuie dovedită, chiar şi într-un caz ca al dumitale. — Bineînţeles!… Bineînţeles!… Totuşi sunt dezamăgit. Nu-mi închipuiam că persoana mea nu inspiră măcar atâta încredere încât să fiu crezut atunci când vin să fac, de bunăvoie, o asemenea declaraţie gravă. — Mai ai de adăugat ceva la cele declarate? — Nu! Cred că v-am spus esenţialul. Amănuntele… Detaliile… Ştiţi, totdeauna am avut oroare de ele. Prefer să-mi puneţi dumneavoastră întrebări şi aveţi cuvântul meu de onoare că vă voi răspunde cu toată sinceritatea. — Bine!… Atunci să trecem la întrebări. — Vă rog! — Mi-ai spus că nu eşti însurat. — Exact!… — Atunci trebuie să înţeleg că victima a fost… prietena dumitale? — Prietenă? În niciun caz prietenă. — Să zicem atunci amantă. — Ştiţi, cuvintele sunt ca şi femeile! Au mai multe accepţii. Ca să nu te înşeli, trebuie să cunoşti toate aceste accepţii. De aceea, personal sunt foarte atent la nuanţe. Sau, dacă vreţi, ţin foarte mult – întrucât cele mai multe cuvinte nu au un singur sens – să folosesc sau să mi se precizeze în care anume accepţie trebuie înţeles un anumit cuvânt într-o anumită frază. De pildă, cuvântul pe care l-aţi pronunţat: amantă. Eu nu ştiu exact ce înţeles i-aţi dat. De pildă, dacă te culci o dată cu o femeie se poate spune că ţi-a fost amantă? După mine, cuvântul amantă presupune legătură în timp. La care din aceste două accepţii v-aţi gândit când m-aţi întrebat dacă mi-a fost amantă? — La cea de-a doua. — În acest caz – şi vă rog să remarcaţi ce bine ne-a prins la amândoi mania mea pentru nuanţe – vă declar categoric: femeia pe care am ucis-o nu mi-a fost amantă. — De cât timp o cunoşti? Rebegea se gândi puţin. — Cred că sunt opt luni. — … Şi ce te-a determinat s-o ucizi? — S-o sugrum vreţi să spuneţi! — Ce motiv ai avut s-o sugrumi? — Niciunul!… — Bine, dar atunci de ce ai ucis-o? — Am ucis-o din nebăgare de seamă, dar şi datorită unei regretabile confuzii. — Cum? — Vreau să spun că am ucis-o fără să fiu conştient că o omor… Mi-am dat seama că am omorât-o abia în clipa când nu mai trăia… Murise, când mi-am dat seama că am ucis-o… Căpitanul Stolnicu se întunecă la faţă şi numai cu greu îşi înăbuşi un oftat. Deşi era în miliţie de cincisprezece ani, şi cu toate că avusese de-a face cu fel şi fel de oameni, nu se rutinase. Fără a fi un sentimental, nu era lipsit de o anumită sensibilitate care îl făcea să sufere, să se indigneze sau să se revolte, de fiecare dată când se găsea în situaţia de a constata de câtă ticăloşie este capabil un om, sau să se bucure atunci când îşi dădea seama că în cele mai multe cazuri, oricât de mare şi iremediabilă părea a fi decăderea cuiva, totuşi exista o zonă, aşa ca o oază, unde umanitatea, adică tocmai ceea ce este mai bun în orice fiinţă umană, se refugiază ca să reziste. Din acest motiv, asculta mărturisirea omului din faţa sa crispat într-un fel de aşteptare aproape dureroasă, tocmai fiindcă înţelegea că se găsea în faţa unui caz mult mai complicat decât părea la prima vedere. Ceea ce îl făcea să bănuiască acest lucru era faptul că omul care venise să se denunţe era un intelectual, şi el ştia că un intelectual nu ucide cu uşurinţă, fiindcă raţiunea, mai disciplinată la el decât la un altul, izbuteşte în cele mai multe cazuri să cenzureze pornirile instinctive. Dar în acelaşi timp mai ştia că, dacă un intelectual ucide în mod spontan numai în puţine cazuri, în schimb, atunci când e vorba de o crimă premeditată, el se pricepe s-o regizeze cu meticulozitate şi fantezie. De aceea, îşi propuse să fie foarte atent. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât „cazul“ ieşea întrucâtva din comun prin faptul că asasinul venise să se denunţe. — Ai cunoscut-o acum opt luni şi ai ucis-o abia astăzi. Astăzi ai ucis-o? Rebegea se uită la ceas. — Nu cred să fi trecut mai mult de o oră şi un sfert de când am ucis-o. — … Şi pretinzi că ai ucis-o fără să-ţi dai seama ce faci? — Iarăşi folosiţi cuvântul care nu-mi place. E vorba de cuvântul pretind. Eu nu pretind, nu pot să pretind, de vreme ce mă găsesc aici de bunăvoie. Eu am venit aici să declar, să afirm, să explic dacă este nevoie, să precizez. De aceea vă repet: Nu pretind ci afirm că am sugrumat-o fără să fiu conştient de ceea ce fac. — Despre aceasta vom mai discuta. Spune-mi, în ce împrejurare ai cunoscut-o? — Mi-a prezentat-o o prietenă de-a ei. — Acum opt luni? — Exact! — Şi ţi-a devenit amantă când? (Mi-ai spus că termenul nu este cel mai potrivit, dar altul mai bun nu găsesc.) — E absolut necesar să răspund la întrebare? — De vreme ce ţi-am pus-o, înseamnă că da. — Abia aseară, pentru prima dată. — De ce atât de târziu? — Nu obişnuiesc să pretind femeilor să fie drăguţe cu mine. Las totdeauna la latitudinea lor. Ştiu că, până la urmă, aşa se va întâmpla. — Nu vreau să fiu ironic, nici să te jignesc, dar a durat cam mult aşteptarea. Presupun că victima nu era o fată „modernă”. — Presupunerea dumneavoastră, tovarăşe căpitan, este greşită. Ea a fost exact o fată modernă în accepţia peiorativă pe care aţi dat-o acestui cuvânt. Am cunoscut-o într-un bar – barurile le frecventa des – şi o puteai întâlni, zilnic, la „Katanga“ sau la vreo altă cafenea. Îi plăcea să tragă la măsea, în special whisky şi în privinţa relaţiilor dintre sexe avea păreri foarte liberaliste. Tocmai de aceea n-a fost drăguţă cu mine decât atunci când i-a plăcut sau când a avut fantezia s-o facă. — Cum o cheamă? — Refuz să răspund. — De ce? — Fiindcă nu pot să-i pronunţ numele. După ce am omorât-o, mi se pare un sacrilegiu să-i mai pronunţ numele. Îl veţi afla când veţi veni acasă la mine. În poşeta ei veţi găsi buletinul de identitate. Căpitanul Stolnicu se uită la Rebegea aşa cum se uită cineva la interlocutorul său când începe să fie convins că acela nu este în toate minţile. În clipa aceea, uşa se deschise şi în pragul ei se arătă un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum gri. Se salută din priviri cu Stolnicu, pe urmă se aşeză pe un scaun, după ce şi-l trase în faţa ferestrei. Îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze privind distrat afară, în grădina foarte îngrijită a secţiei de miliţie. Ai fi putut crede că venise pentru cu totul altă treabă şi că, văzând că nimerise prost, se hotărâse să aştepte până când căpitanul Stolnicu avea să termine ancheta. Rebegea îi aruncă o privire distrată, pe urmă nu-l mai slăbi din ochi. După ce-l văzu instalat la fereastră se adresă căpitanului Stolnicu: — Nu e rău că l-aţi chemat în ajutor. Cazul meu e destul de complicat. Apoi către civilul în haine gri: Ştiţi, aveţi un cap foarte interesant. Dar mai interesanţi la dumneavoastră decât orice sunt ochii. Mai precis felul cum ei privesc. Ochii dumneavoastră nu privesc orizontal ci vertical. Adică o privire care se pricepe să vadă, să observe. După părerea mea, există două categorii de orbi. Orbi în accepţia adevărata a cuvântului şi orbi care deşi au ochi sănătoşi sunt mai orbi decât orbii, fiindcă văd numai aparenta şi nu esenţa. Mai orbi decât orbii, fiindcă orbii adevăraţi, deşi n-au vedere, de fapt, tocmai de aceea s-au obişnuit să vadă cu ochii minţii. Şi acesta e un fel de a vedea mult superior. Numărul orbilor în comparaţie cu al văzătorilor este mic. Al văzătorilor care însă nu văd este enorm. Dumneavoastră faceţi parte din categoria acelora care au şi ochi şi ştiu să şi vadă. Sunteţi interesant, dar nu numai din acest punct de vedere. Dumneavoastră, prelucrând datele pe care vi le furnizează vederea dumneavoastră verticală, stabiliţi relaţii, sinteze, trageţi concluzii. Sunteţi, cu alte cuvinte, un om inteligent. Un infractor are motive serioase să se teamă de dumneavoastră, în cazul când nu este dispus să-şi recunoască vina. Omul în gri se miră că Rebegea îi ghicise adevărata identitate. Era o dovadă că aveau de-a face cu un criminal deosebit de inteligent. Îi replică, aşa cum îi era obiceiul, cu vădită bunăvoinţă: — Cred că exagerezi. Dar asta n-are nicio importanţă. De altfel, mă simt obligat să-ţi dau un sfat. Cred că nu este cazul să te preocupe persoana mea. Ai declarat, de bunăvoie, că ai comis un asasinat. Deocamdată ţi se cere să răspunzi la unele întrebări. Preocuparea dumitale trebuie să fie una singură: să răspunzi cât mai exact şi fără a ocoli adevărul. Înainte de a răspunde, Rebegea se uită amuzat la omul în gri. — Mi-aţi dat o replică foarte oficială şi, trebuie s-o recunoaşteţi, exasperant de banală. Cu toate acestea, rămân la părerea mea că natura v-a dotat cu o inteligenţă superioară. În legătură cu sfatul pe care mi l-aţi dat, aflaţi că: a. Precizia a devenit pentru mine aproape o manie. b. De vreme ce singur m-am denunţat, nu văd ce interes aş avea să ocolesc adevărul. c. Vă rog să luaţi notă că sunt un om… logic. (îmi place să cred că şi dumneavoastră sunteţi la fel.) Cuvintele fură rostite cu foarte multă demnitate. Pe urmă, ochii îşi recăpătară expresia obişnuită de multă candoare şi puţină buimăceală. Pentru ca omul în gri să fie întrucâtva pus la curent cu cele declarate de Rebegea, căpitanul Stolnicu rezumă: — Va să zică, ai ucis o femeie pe care o cunoşti de opt luni, fără ca să fii conştient de ceea ce faci. — Exact, tovarăşe căpitan. — Acuma te-aş invita să ne povesteşti, fără să neglijezi amănuntele, tot ceea ce s-a întâmplat între dumneata şi femeia aceea în ultimele douăzeci şi patru de ore. — Vă voi povesti. De fapt, prea multe nu am a vă spune. A venit la mine ieri după-amiază. Şi a rămas. Cred că nu vă interesează detaliile. Probabil că acuma aveţi să fiţi curios să aflaţi ce am discutat amândoi. Ei bine, vă răspund categoric. Nu am discutat nimic. Cu o femeie nu discuţi. Cu o femeie flecăreşti. — Ai nişte idei foarte retrograde despre femei, observă căpitanul Stolnicu. — Idei!… Noţiunea despre idei cred că ar trebui revizuită. Până la ora actuală, omenirea a gândit şi a exprimat toate ideile posibile. Dar totodată, şi în număr infinit mai mare, există şi pseudoidei. Ideile, amestecate cu pseudoideile se călătoresc prin secole şi, din când în când, asemenea unor taifunuri sau uragane, provoacă în anumite epoci adevărate calamităţi. — Ţi-am pus o întrebare foarte precisă şi văd că dumneata divaghezi, îi atrase atenţia căpitanul Stolnicu. — Nicidecum! Mă menţin strict în limitele întrebării dumneavoastră. Mi-aţi cerut să vă povestesc tot ce s-a întâmplat între mine şi ea în ultimele douăzeci şi patru de ore. În câteva cuvinte v-am povestit totul, afară de crima propriu-zisă. Desigur nu v-a satisfăcut. Pe urmă am anticipat o întrebare, care, sigur ar fi urmat: Ce am discutat noi doi? Şi mi-aţi fi pus, sigur, această întrebare fiindcă aţi fi vrut să aflaţi din răspunsul meu dacă nu am atins în discuţia noastră niscai subiecte delicate, care, eventual, au putut trezi în mine sentimente vindicative de pildă, şi din pricina cărora, ulterior, am omorât-o. Anticipând această întrebare, v-am răspuns că nu am discutat cu ea de loc. Dar că, în schimb, am flecărit. Şi tocmai voiam să vă explic de ce eu personal nu discut cu femeile ci flecăresc, bineînţeles atunci când izbutesc. Fiindcă este enorm de greu să flecăreşti atunci când nu ai niciun fel de aptitudini pentru o asemenea treabă. Dar m-aţi întrerupt ca să-mi atrageţi atenţia că am nişte păreri retrograde despre femei. Îmi daţi voie să continui? E foarte necesar, dacă vreţi să vă faceţi o idee cât mai exactă despre crimă. Căpitanul Stolnicu se uită la omul în gri şi acesta îi făcu semn să-l lase să continue. — Bine!… Explică. — Tocmai voiam să spun că femeia este instrumentul prin care specia se apără de moarte, de distrugere. Aşa se explică surplusul de determinism al femeii. Prin acest surplus de determinism se compensează tendinţa către indeterminism a bărbatului, care a apărut atunci când acesta a început să recreeze un univers raţional. Creându-şi un univers al lui raţional, bărbatul a început să se desprindă din determinismul său natural. De fapt, „desprindere” nu este cuvântul cel mai potrivit. Mai aproape de adevăr aş îi dacă aş spune că într-o oarecare măsură acest determinism natural a slăbit. Şi atunci femeii, ca aliată de nădejde a naturii, tocmai datorită determinismului ei riguros i-a revenit sarcina să corecteze şi să adauge un spor de atracţie acelor atribute naturale cu care fusese înzestrată ca să asigure perpetuarea speciei. Acesta este motivul pentru care femeia îşi vopseşte părul în diferite nuanţe; îşi corectează sprâncenele; nu e mulţumită de sprâncene şi gene şi atunci şi le smulge – sprâncenele – sau le înlocuieşte cu totul – genele; pudra, cremele, rujul, oja, parfumurile, sutienele, corsetele, sânii falşi din material plastic, varietatea podoabelor, a veşmintelor – culori şi modele – iată numai câteva din mijloacele folosite de femeie spre a corecta atributele ei naturale. Datorită acestei enorme cantităţi de artificial prin care femeia îşi sporeşte farmecul ei nativ, echilibrul se restabileşte, echilibru tulburat de tendinţa spre indeterminism natural a bărbatului mai ales în epoca modernă. Determinismul ei – din acest punct de vedere – este atât de riguros, încât ea subordonează totul acestui scop, foarte nobil din punctul de vedere al imperativelor speciei. Acesta este motivul pentru care bărbaţii, în marea lor majoritate – raţional sau instinctiv – nu prea iau în serios femeile. Din acelaşi motiv vă spuneam că n-am discutat cu ea. Cu femeile nu poţi discuta, ci numai flecări. Iată, aceasta este explicaţia. Poate puţin cam lungă… — Foarte lungă. Eu te solicit ca răspunsurile să fie cât mai la obiect. — Şi eu îmi permit să vă atrag atenţia că, de vreme ce m-am predat de bunăvoie, sunteţi obligaţi să nu vă precupeţiţi timpul şi să acceptaţi ca răspunsurile mele să fie cât mai complete, din punctul meu de vedere. Nu fiindcă aş urmări vreun avantaj – nu pretind circumstanţe atenuante – ci fiindcă sunt un intelectual. Unii, când pronunţă cuvântul „intelectual”, strâmbă din nas. Alţii se ruşinează să se numească astfel. Ca şi când ar fi un cuvânt de ocară. Eu sunt mândru de acest titlu. Fiindcă e un titlu. Un titlu de adevărată nobleţe. Declaraţia mea e înregistrată pe bandă de magnetofon. Vreau ca această declaraţie să se vadă că este făcută de un intelectual. Dacă mă siliţi să răspund cu da şi nu sau cu fraze telegrafice, refuz să mai vorbesc şi ţin să vă previn că sunt suficient de încăpăţânat ca să nu cedez, oricât de mari ar fi presiunile. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât dumneavoastră, neavând dovada materială a vinovăţiei mele, sunt numai prezumtiv – pe baza propriei mele declaraţii – criminal. — Nu-ţi cer răspunsuri telegrafice. Dar nici nu abuza de răbdarea noastră. Consideraţiile dumitale care se vor originale nu sunt deloc interesante, le aprecie căpitanul Stolnicu. — Credeţi? Vă veţi convinge de contrariu mai târziu, când le veţi asculta, de la început până la sfârşit, reproduse pe banda de magnetofon. Veţi avea posibilitatea să exclamaţi: Ecce homo! Homo nu în general, ci un om, eu! Sau dacă nu dumneavoastră, atunci sigur că dumnealui aşa va exclama. E prea inteligent ca să n-o facă. Pe urmă, dacă aş da ascultare îndemnului – sau poate ordinului dumneavoastră – de a fi cât mai concis şi cât mai la obiect, nu veţi putea înţelege cum de a fost posibil, fără să-mi dau seama, să curm viaţa unei fete neavând absolut nici un motiv. Vă spuneam mai adineaori că n-am discutat cu ea. Aş vrea să mai adaug că nici măcar n-am flecărit. N-am flecărit, pur şi simplu pentru că nu mă pricep. Flecăreala este liantul care face posibile relaţiile de amiciţie. Oamenii care nu ştiu să flecărească sunt nesociabili, duc o viaţă singulară. Dacă sunt obligaţi să participe la diferite reuniuni, sindrofii şi aşa mai departe se simt stingheri iar ceilalţi îi consideră ursuzi, morocănoşi, pur şi simplu fiindcă nu ştiu să flecărească. Da, există şi asemenea oameni, deşi aptitudinea de a flecări este o însuşire comună marii majorităţi a oamenilor. Milioane şi milioane de oameni se nasc şi mor fără să fi fost capabili să poarte o singură discuţie în viaţa lor, dar având părerea contrarie tocmai fiindcă ei confundă flecăreala cu discuţia. Mă refer la acele milioane şi milioane de oameni care nu gândesc niciodată, care se mulţumesc a reproduce idei sau pseudoidei prinse din zbor. Jonglând cu ele şi convinşi că discută, de fapt nu fac decât să flecărească. A flecări, credeţi-mă, este o artă şi nouăzeci şi nouă dintr-o sută din cei care izbutesc în viaţă sunt maeştri în arta flecărelii. În ceea ce mă priveşte eu mă consider – mă consideră şi alţii – nesociabil. Acest defect se datoreşte incapacităţii mele totale de a flecări. Iată, dar, de ce nu am flecărit cu biata fată. Fiindcă, pur şi simplu, nu m-am priceput s-o fac. Pe de altă parte, nici ea nu a fost prea vorbăreaţă cu mine. Probabil din teama de a nu fi obligată să audă debitându-i-se lucruri adormitor de plicticoase. Trebuie s-o spun deschis că, din punctul ei de vedere, temerea era perfect justificată. Acuma cred că am izbutit să fiu suficient de clar. Va să zică, încă o dată şi pentru ultima oară: N-am discutat cu ea, deoarece era femeie, şi n-am flecărit, natura neînzestrându-mă cu acest de invidiat talent. — Spune-ne, cum ai ucis-o? Cu cât mai multe detalii. De data asta întrebarea o puse omul în gri care continua să contemple grădina, de unde pătrundea, prin fereastra deschisă, mirosul îmbătător al „reginei nopţii“. — Avea un gât alb… Nefiresc de frumos şi de alb… Am simţit nevoia să-l mângâi. Am întins mâna… mâinile. Am prins să-l mângâi. Şi deodată totul s-a învălmăşit… Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar la un moment dat ea n-a mai fost ea… Am fost convins că e şi de frică, de groază, în loc să mângâi am început să strâng… să strâng. Când m-am dezmeticit era prea târziu… Prea târziu… Făptuisem grozăvia. De data asta fără voia mea. — De ce ai spus: de data asta? întrebă cel în haine gri. — Fiindcă s-a mai întâmplat o dată să sugrum pe cineva. Numai că atunci asta am vrut. Să omor. — Tot o femeie? — Nu! Un bărbat!… Un inamic. Pe front eram atunci. Căzusem prizonier, cu prilejul unei incursiuni. Nemţii ne-au dus în sat şi ne-au închis într-o magazie. Erau mereu în retragere şi întrucât prizonierii îi încurcau, pur şi simplu îi împuşcau. Eram în magazie trei. Ne-am hotărât să evadăm. Am izbutit să desprindem o scândură şi unul dintre noi, cel mai subţirel, s-a furişat afară şi a înjunghiat santinela. După aceea ne-a eliberat şi pe noi. Satul era plin de nemţi. Am sărit în grădina casei vecine, dar, ghinion, acolo erau încartiruiţi nemţi. Unul ne-a văzut şi a început să tragă după noi cu automatul. Ne-am risipit care încotro. Ceilalţi doi au fost omorâţi. Eu am avut noroc. Câteva gloanţe mi-au fluierat pe la ureche dar niciunul nu m-a găsit. Nici nu ştiu cum am ajuns în podul unui grajd. Nemţii au început să mă caute prin case, majoritatea pustii. Satul fiind în zona frontului, oamenii în majoritate se băjeniseră. Dar tocmai atunci ai noştri au atacat prin surprindere satul. Eu însă habar n-aveam ce se petrece. Auzeam împuşcăturile şi credeam că trag nemţii aşa la întâmplare ca să mă sperie. De altfel mă consideram pierdut. Eram convins că, până la urmă, mă vor descoperi. Nu aveam nicio armă la mine. Până şi briceagul mi-l luaseră. La un moment dat, aud jos în curte tropăituri. Mă uit printr-o crăpătură şi văd un neamţ că străbate în pas alergător ograda, după care începe să urce grăbit scara ce ducea în pod. Resemnarea nu este un sentiment care te încearcă atunci când te paşte pericolul morţii decât în foarte rare cazuri. Nu voiam să mor. Ştiam că dacă pun mâna pe mine mă împuşcă pe loc. Şi atunci m-am hotărât să nu mă dau prins. M-am ascuns în fân şi când neamţul a intrat în pod, am sărit asupra lui, apucându-l de gât. Luat prin surprindere, aproape că nu a opus rezistenţă. Când mi-am descleştat degetele era mort. Era primul om pe care îl omoram, pe care ştiam că l-am omorât. Era la un pas de mine şi descopeream, abia acum descopeream, că un mort începe să miroasă chiar înainte de a se descompune. Mi se făcu greaţă şi-mi venea să vomit. Îl priveam şi ascultam lătrăturile furioase ale armelor automate întrebându-mă prosteşte cumva de era posibil ca nemţii să dezlănţuie un foc atât de îndârjit numai pentru că evadaseră trei prizonieri români, dintre care numai unul mai era în viaţă. Focul a ţinut vreo jumătate de oră. Abia când am auzit vorbindu-se româneşte pe uliţă, am înţeles că ai noştri atacaseră prin surprindere satul şi îl ocupaseră. Dar am mai înţeles ceva – din păcate abia apoi – fiindcă abia pe urmă băgasem de seamă că era neînarmat. Am înţeles ce căutase neamţul în pod. Am înţeles că se urcase nu ca să mă caute pe mine, ci ca să se ascundă acolo cu intenţia de a se preda românilor atunci când satul avea să fie cucerit de ei. Şi eu care crezusem cu totul altceva îl omorâsem. A fost prima mea crimă. Au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani. Dar eu n-am uitat. Am retrăit în vis groaznica întâmplare de zeci şi zeci de ori. De zeci şi zeci de ori m-am trezit îngrozit şi cu ochii plini de lacrimi – plânsesem în vis – că omorâsem un om care, la fel ca şi mine, voise să trăiască. Nu mi-am găsit niciodată niciun fel de scuză. Nici măcar faptul că eram atunci pe front şi mă consideram în legitimă apărare – nu ştiusem cu ce intenţie se urcase neamţul în pod – n-a constituit pentru mine, ulterior, o scuză. Nu putea exista nicio scuză. Omorâsem un om cu mâinile astea ale mele. Eu, intelectualul, profesorul de filosofie, eu, civilizatul, omul de cultură, estetul într-o anumită măsură. Îl omorâsem pe Hermann. Aşa se numea neamţul: Hermann Hurweber. Era o namilă de om de peste un metru şaptezeci înălţime. O femeie care semna Wilma îşi începea astfel scrisoarea: „Mein liebes Häschen“[1] Iepuraşul Wilmei de peste un metru şaptezeci înălţime avea părul alb pe la tâmple şi albeaţă pe ochiul drept. Făcea parte din categoria reformaţilor nenorocoşi trimişi pe front în ultimele luni ale războiului. Am luat scrisoarea pe care o găsisem într-un buzunar al vestonului – îi scotocisem prin buzunare fiindcă voisem să aflu cum se numea neamţul pe care îl sugrumasem – cu gândul ca, mai târziu dacă aveam să scap cu viaţă, să-i scriu nevestei sale în ce împrejurări murise Häschen-ul ei. Dar nici până astăzi n-am avut curajul să scriu o asemenea scrisoare. Ea, după atâţia ani, probabil că l-a uitat şi dacă vrea să-şi aducă aminte cum arăta, trebuie să se uite la o fotografie de-a răposatului ei iepuraş. Eu însă mi-l amintesc precis pe acest iepuraş de peste un metru şaptezeci înălţime, cu părul cărunt şi albeaţă pe ochiul drept, pe care l-am ucis de două ori. O dată acum douăzeci de ani şi încă o dată astăzi când, ucigând-o pe ea, am fost convins că pe el îl ucid. Cum a fost posibil să se împletească prezentul cu trecutul nu ştiu, nu-mi pot explica. Dar adevărul acesta este. N-o spun în chip de scuză. Rebegea conteni. Cu o batistă albă, imaculată, îşi tamponă fruntea perlată de transpiraţie. După aceea îşi vârî mâinile adânc în buzunarele pantalonilor, iar capul între umeri, după care începu să observe cu o atenţie concentrată o muscă mare şi verde ce se plimba pe vârful pantofului său. Şi fiindcă părea a fi terminat tot ceea ce avea de spus, căpitanul Stolnicu întrebă: — Şi pe urmă? — Când pe urmă? întrebă Rebegea parcă de pe altă lume. — După ce ţi-ai dat seama că ai omorât-o. — După aceea, m-am îmbrăcat şi am venit încoace, ca să mă denunţ. Numai că nu m-am putut hotărî chiar imediat să intru aici. Până la urmă a învins însă demnitatea. Asta e tot. — Cred că deocamdată nici noi nu mai avem de pus întrebări, nu-i aşa, tovarăşe căpitan? întrebă pe Stolnicu omul în gri. — Deocamdată nu! — Atunci să mergem la locul crimei. Dumneata ne vei însoţi. Omul în gri trecu în camera alăturată. Căută la telefon şi găsi pe procurorul de serviciu pe care îl informă.   Maşina care aducea pe procurorul de serviciu se opri în faţa casei cam în acelaşi timp când soseau şi alte două maşini. Într-una se aflau căpitanul Ovezea – el fusese bărbatul în gri –, comandantul secţiei de miliţie în raza căreia se afla strada Lămâiţei, căpitanul Velicu, căpitanul Stolnicu, comandantul secţiei de miliţie în faţa căruia dăduse Rebegea declaraţia, de asemenea criminalul, profesorul Emilian Rebegea. Din cealaltă maşină coborâră experţii din grupa operativă condusă de căpitanul Ovezea[2]. Maşinile opriră în faţa unei porţi masive din fier forjat. În dreapta şi în stânga, zidul de cărămidă foarte lat, şi înalt tot atât cât poarta, avea pe creasta lui, zidite, cioburi de sticlă multicolore. Dacă te luai după poarta impunătoare şi după grosimea zidului, asemenea unuia de mănăstire fortificată, te aşteptai să vezi dincolo, în incinta curţii, dacă nu un „palat“ cum erau denumite pe nedrept multe din casele vechiului Bucureşti, în orice caz o casă mai acătării. În realitate, în fundul curţii – mai curând un fel de minusculă tindă – se vedea o căsuţă scundă, cu acoperiş în formă de piramidă, din şindrilă neagră de veche ce era. O casă veritabilă de ţară de la munte cu prispă şi parmac, cu pereţii coşcoviţi care cândva fuseseră vopsiţi în albastru. O particularitate a casei deloc potrivită o constituiau ferestrele disproporţionat de mari în raport cu înălţimea casei, ale căror transperante decolorate şi stricate scoteau şi mai mult în evidenţă contrastul inestetic dintre ele şi ansamblul clădirii. Cândva de la poartă şi până la casa din fundul curţii, ducea o alee. Acuma aleea nu mai exista. Iarba crescuse otova pe toată suprafaţa curţii, şi înaltă până ceva mai sus de glezne. Câţiva cireşi bătrâni se părea a fi fost semănaţi la întâmplare, dar nu era adevărat. Curtea fusese, cu mulţi ani în urmă, o mică livadă. Asta pe vremea când încă trăia şi era tânăr bunicul profesorului Emilian Rebegea. În decursul anilor, mulţi dintre pomii livezii minuscule se uscaseră. Unii fuseseră tăiaţi, alţii nu. Bătrâni, dar în stare să rodească, mai rămăseseră cireşii, patru la număr, şi doi caişi. În clipa când coborî din maşină, Rebegea se clătină pe picioare şi era palid, la fel de palid cum fusese până a nu se hotărî să treacă pragul secţiei de miliţie. Se îndreptă spre poartă cu paşi mici, precauţi, de parcă voia să se convingă, înainte de a mai face un pas, dacă pământul pe care călca poate să-i susţină greutatea corpului. În realitate, mergea aşa fiindcă făcea sforţări să păşească drept, să nu se bălăbăne ca un om beat. Cu mâna care îi tremura apăsă clanţa, şi poarta de fier se deschise scârţâind prelung şi jalnic, din cauza balamalelor neunse. — Îmi permiteţi s-o iau înainte, ca să vă conduc. Şi păşi, primul, dincolo, în curte. Aproape se înserase. Făcu vreo câţiva paşi şi fiindcă îl ajunsese din urmă căpitanul Ovezea, se agăţă de braţul lui. — Vă rog să-mi permiteţi să mă sprijin de dumneavoastră. Altfel mă voi prăbuşi. E îngrozitor ce simt. Căpitanul Ovezea făcu semn unuia dintre subordonaţii săi şi acesta se grăbi să-i ofere lui Rebegea braţul. Mergeau cu toţii prin iarbă în evantai şi nimeni nu scotea o vorbă. În grădina părăginită a lui Rebegea mirosea a vegetale şi într-unul din cireşii bătrâni o vrăbiuţă ciripea neliniştită. Când ajunseră în faţa uşii de la intrare, Rebegea vârî mâna într-un burlan şi scoase de acolo o cheie de-a dreptul anacronică. Din cauză că-i tremura mâna izbuti să descuie uşa nu fără dificultate. Dar n-o deschise imediat. Mai întâi îşi şterse faţa palidă ca de mort, pe care şiroia transpiraţia, cu o batistă mare şi albă, cât o basma. — Îmi permiteţi şi de data asta să trec tot eu înainte. Vocea îi tremura şi suna dogită, fără timbru. Un vestibul minuscul. În stânga, o nişă căptuşită cu lemn de stejar – cuierul. În dreapta, o uşă care ducea în sufragerie. Tavanul scund, de lemn, pereţii căptuşiţi cu lambriuri de stejar. Sufrageria era mobilată în stil românesc. Deasupra unei policioare înguste, farfurii şi vase cu motive decorative. Două uşi. Una spre bucătărie, larg deschisă, cealaltă spre dormitor. Aceasta din urmă era închisă. Către această uşă se îndreptă Rebegea. Transpirase în aşa hal, încât părul îi era ud de parcă ar fi ieşit din baie fără să se şteargă. Întinse mâna spre clanţă, dar şi-o retrase mai înainte de a o atinge. Se răsuci încet pe călcâie şi atunci când se găsi cu spatele la uşă se adresă tuturora, dar privind, cu un aer rătăcit, numai pe căpitanul Ovezea: — Acolo este! Ca să poată intra, trebuiră să-l dea deoparte. El rămase în prag, în sufragerie, şi, ca să nu se prăbuşească, trebui să se sprijine de zid. Dar numai după câteva clipe, unul dintre lucrătorii din grupa operativă a căpitanului Ovezea reveni din dormitor, şi, apucându-l de braţ, se răsti la el. — Ia vino încoace, musiule! Şi îl sili să treacă pragul dincolo, în dormitor. — Vrei să ne spui ce-ai făcut cu cadavrul? întreba căpitanul Stolnicu. — Cum ce-am făcut? E acolo! Rebegea privea tot timpul în pământ. — Unde? — Acolo, în pat! — Îţi baţi joc de noi? Nu-i niciun cadavru în pat. — Nu-i? Abia acuma îndrăzni Rebegea să deschidă ochii. Ei exprimară mai întâi groază. Pe urmă uimire, uluială. Pe urmă nedumerire. Pe urmă, începură să se lumineze, să clipească des, a veselie, să se bucure. Şi, în fine, să râdă. Şi în aceeaşi clipă când ochii începură să-i râdă, izbucni şi el într-un hohot de râs dement. Şi râse şi râse, fără să se mai poată opri, ţinându-se cu mâinile de pântece. Lucrătorii miliţiei îl priveau întunecaţi, aşteptând să contenească râsul acela dement, isteric. În sfârşit, după ce râse vreo zece minute, se potoli încet, încet. Dar acuma părea un alt om. Chipul îi era radios, iar ochii oglindeau o mare mulţumire lăuntrică. — Ce ai făcut cu cadavrul? întrebă cu severitate căpitanul Ovezea. Unde l-ai ascuns? Se părea că pe Rebegea întrebarea căpitanului îl amuza nespus de mult. — Unde am ascuns cadavrul?… Nu există niciun cadavru!… Vedeţi vreun cadavru?… Nu vedeţi!… Nu există niciun cadavru!… Şi de vreme ce nu există, înseamnă că nu s-a comis nicio crimă… Înseamnă că n-am comis nicio crimă… Înseamnă că nu sunt criminal… Auziţi?… Nu sunt criminal!… — Vrei să spui că ai făcut o farsă? întrebă căpitanul Velicu abia stăpânindu-se. — Exact… o farsă! Domnilor, după cum puteţi constata deci, nu a fost decât o farsă. Spre regretul dumneavoastră doar o farsă reuşită. Trebuie să fiţi de acord că a fost o foarte reuşită farsă. — Îl auziţi? Îşi mai şi bate joc de noi, îi şopti căpitanul Velicu lui Ovezea. — Greşiţi profund. Nu mi-e deloc aceasta intenţia. Dar n-aveţi încotro. Trebuie să recunoaşteţi că a fost o farsă magistrală. Pe urmă, adresându-se căpitanului Ovezea: Am izbutit să vă păcălesc până şi pe dumneavoastră, cu toate că sunteţi foarte inteligent, tovarăşe căpitan. Acum îmi pare rău, v-o spun sincer. Dumneavoastră însă, zău că nu ar trebui să vă pară rău. Câtă lume pusă pe drumuri în mod inutil. Până şi pe dumneavoastră, tovarăşe procuror. Dar nici dumneavoastră să nu vă pară rău. Dacă aveţi măcar un pic de umor, farsa mea ar trebui să vă amuze. Şi pe dumneavoastră, tovarăşe căpitan, şi pe dumneavoastră tovarăşi. Şi îşi muta privirea de la unul la celălalt. Pe urmă, după o clipă, constatând că toţi rămăseseră gravi. Desigur, cer prea mult de la dumneavoastră. Desigur vă simţiţi lezaţi în amorul dumneavoastră propriu, deoarece vă identificaţi cu autoritatea de stat pe care o reprezentaţi. Îmi pare rău. Dar acum nimic nu mai poate fi schimbat. Am făcut-o! Şi dacă exista un paragraf în vreo lege care prevede pedeapsă pentru o asemenea vină, sunt gata să ispăşesc. Băgaţi însă de seamă: Nu sunt un criminal!     [1] Dragul meu iepuraş [2] Pentru cei ce au citit romanul Urmărirea abia începe, căpitanul Ovezea nu este un personaj cu care ei urmează a face cunoştinţă abia din paginile acestei cărţi (N. A.).

Capitolul I O PRIMĂVARĂ CARE SE ANUNŢĂ NEOBIŞNUITĂ     Peste întreg cimitirul se aşternuse o linişte de vată, acuma, după ce rudele şi cunoscuţii răposatului pleca­seră. Mai rămăseseră la groapa pe trei sferturi astu­pată cei doi gropari. Aceştia, obosiţi şi gîrboviţi, aruncau ultimele lopeţi de pămînt clisos şi greu. Unul dintre ei, cel mai bătrîn, invariabil, după două lopeţi de pămînt aruncate în groapă, se oprea să se odih­nească poate un minut. Pe urmă, înainte de a apuca lopata, scuipa. Scuipa în groapă, prin colţul stîng al gurii, cîte un bănuţ de salivă albă şi spumoasă. N-o făcea cu gînd rău. Aşa se obişnuise în anii nu puţini de cînd se făcuse gropar. Şi dacă atîta timp cît fuse­seră de faţă rudele şi prietenii mortului se abţinuse, acuma, cînd nu-l mai vedea nimeni, cînd nimeni nu se putea indigna de atîta necuviinţă, scuipa în voie şi cu o îndemînare pentru care l-ar fi invidiat orice ştrengar din Grant. Celălalt gropar, care era cu mult mai tînăr, lucra cu spor. Lucra şi fluiera încet, atît de încet, încît abia dacă se auzea el însuşi. — Moşule, sugem după aia cîte o beşică? — Sugem, de ce să nu sugem? Fac eu cinste. Tînărul începu să lucreze mai cu spor, grăbit să termine, ca să se vadă mai curînd la bufetul „Greaca”, dinainte cu o „beşică” de ţuică. Bine dispus, începu să cînte cu voce tare şi pe nas ca ţîrcovnicii:                         Luna ştie, dar nu spune,                         Multe taine de amor.   — Bre, ăsta-i cîntec de pe vremea cînd eram eu tînăr, se bucură groparul cel bătrîn. — Îl ştiu de la moş Dric. Sucit om mai e şi moş Dric ăsta, nu-i aşa? — O fi el şi om sucit, dar e mai întîi omu' dracului, aşa cum te văd şi mă vezi, măi Nichita, băiete. — Se poate. Dar mie îmi place. Bătrînul vru să mai spună ceva, dar se răzgîndi. Scuipă încă o dată peste moviliţa de pămînt, pe urmă începu s-o netezească, bătînd-o uşurel, cu latul lopeţii. Scena aceasta se petrecea într-o după-amiază de primăvară, în acea parte a cimitirului unde nu prea se aflau monumente funerare. Acolo, pe o suprafaţă mare, nu existau decît cruci mărunte din lemn de brad sau stejar, şi numai ici-colo cîte una din piatră. Dar înspre sud, la o depărtare nu mai mare de cinci­zeci de metri, începea o alee frumos pietruită şi lată. De-a dreapta şi de-a stînga, unul după altul şi care mai de care mai arătos, numai monumente fune­rare, unele mari cît un apartament de două camere, altele mai mici, doar cît o garsonieră. Pe această alee, cam pe la mijloc, în mijlocul unui dreptunghi de circa cincisprezece metri pătraţi, încercuit de un grilaj din fier forjat, se înălţa o cruce înaltă din marmură nea­gră. Crucea aceasta se impunea atenţiei fiindcă părea disproporţionată în comparaţie cu celelalte trei cruci, toate înăuntru aceluiaşi grilaj: două la dreapta, cea de-a treia, la stînga. Pe crucea mare, două mari foto­grafii emailate reprezentau cea din stînga un bărbat, cea din dreapta o femeie. După felul îmbrăcămintei era uşor să-ţi dai seama, fără să mai fie nevoie să citeşti datele săpate în marmură şi aurite, că cei doi, soţ şi soţie, repauzaseră întru Domnul cam spre în­ceputul secolului. Cele două cruci laterale, tot din marmură neagră, tot cu cîte o fotografie emailată fie­care, reprezentau de asemenea nişte oameni în vîrstă. Sub fiecare fotografie, la fel, cu cifre şi cu litere au­rite, erau scrise următoarele date: prenumele, numele, data naşterii. În locul unde ar fi trebuit să fie con­semnat anul, luna şi ziua decesului nu era trecut nimic. Asta însemna că bărbatul şi femeia din cele două fotografii se mai aflau în viaţă, dar că, aseme­nea unor buni gospodari, îşi pregătiseră din timp lăcaşul cel de pe urmă. Fotografia bărbatului reprezenta un bătrîn de aproape şaptezeci de ani. Barba albă, care îi ajungea pînă la jumătatea pieptului, ochelarii cu ramă meta­lică, nasul coroiat, dar, mai ales, tichiuţa de catifea brodată de pe cap te ispiteau să-l asemuieşti cu un bătrîn şi hrăpăreţ cămătar din Evul Mediu. Sub fotografie, cu litere mari, aurite, scria:   ARAM ŞIMANDAN;    1895 —   Fotografia de pe celălalt monument înfăţişa o femeie aproape tot atît de bătrînă. O faţă prelungă, un nas mare, probabil roşu, bărbia ascuţită şi înco­voiată ca un cioc de condor, nişte ochi mari, străluci­tori, dar absenţi ca ai unui medium în transă. Pe obrazul stîng, un neg cît o măslină, de culoare staco­jie, iar sub nasul de condor, o mustăcioară ca de adolescent. Sub această fotografie erau săpate următoarele date:   SONIA ŞIMANDAN 1900 —   În dreapta crucii celei mari, se înălţa o altă cruce, din marmură albă, la aceeaşi înălţime cu a viitoare­lor lăcaşuri de veşnică odihnă ale lui Aram şi Soniei. Fotografia de pe această cruce înfăţişa un tînăr de o frumuseţe uluitoare. Păr negru, ondulat, barbă nea­gră numai vălurele, ochi întunecaţi, strălucitori, dar în acelaşi timp haotici, ten de culoarea ciocolatei cu lapte, buze frumoase, arcuite şi senzuale. Pe marmura albă, sub fotografie, cu litere gotice şi aurite, fusese săpată următoarea inscripţie: [1]   NICOLAE ŞIMANDAN 1943—1965   Toate cele patru morminte erau bine îngrijite, dar mai ales acesta din urmă. Flori de sezon, gazon între morminte, o alee cu pietriş alb. Într-un lampadar de un model original, din fier forjat, poate mai curînd într-un fel de felinar sui-generis, ardea o candelă, ziua şi noaptea. O băncuţă, din marmură, albă şi ea, foarte joasă şi fără spetează. Un copăcel cu o coroană ca o umbrelă. Pe această bancă, în după-amiaza unei zile de pri­măvară, mai exact spre sfîrşitul unei zile de primă­vară, fiindcă soarele aluneca spre asfinţit, stătea o femeie şi privea, privea într-una fotografia lui Nic Şimandan de pe crucea din marmură albă. Era îmbrăcată într-un pardesiu de culoare vernil şi pe cap era acoperită cu un fel de fişiu de culoare albă. Nici un semn distinctiv de doliu. În ciuda îmbrăcămintei, jignitor contrastantă decorului, chipul femeii oglindea o sinceră durere. Nu plîngea. Dar ochii umeziţi încă vorbeau de la sine. Din cînd în cînd suspina. Şi numai atunci îţi puteai da seama că este o fiinţă vie. Altfel ai fi putut-o crede o statuie integrată, nu prea armonios, acelui complex funerar. La un moment dat, buzele i se mişcară şi, dacă cineva ar fi fost alături sau aproape, ar fi putut-o auzi murmurînd: „Dragul meu Nic, oare cînd n-am să te mai iubesc? Cînd am să încetez de a mai suferi?” Rosti cuvintele cu disperare, dar în acelaşi timp implorator, de parcă era convinsă că acela căruia i se adresase nu se putea să nu-i răspundă. Dar de sub lespedea de marmură nu răzbi nici o şoaptă. Foşni doar copăcelul cu coroana ca o umbrelă, iar ceva mai tîrziu se auzi vocea groparului Nichita, care, urmat de bătrînul lui tovarăş, se grăbea să ajungă la circiumă ca să dea pe gît cîte o „beşică” de ţuică.                         Luna ştie, dar nu spune,                         Multe taine de amor. Dar femeia cu pardesiul de culoare vernil nici nu tresări măcar. Şi nu tresări, fiindcă nu auzi cîntecul. Aştepta încă, atentă, să-i răspundă tînărul, de acolo de sub lespedea de marmură. Pe urmă, cînd se con­vinge că aşteaptă zadarnic, lacrimă din nou. Lacrimile alunecară de-a lungul obrazului fără ca ei să-i treacă prin minte să şi le şteargă. De altfel, durerea o înşfăcase şi o ţinea strîns atît de tare, încît era cu totul absentă la ceea ce se întîmpla în jurul ei. E drept, în­tr-un cimitir, evenimentul cel mai important, dar şi cel mai banal, se întîmpla atunci cînd are loc o înmormîntare. Dar la ora aceea, cînd soarele se resem­nase să moară şi cînd ultimul mort adus în aceeaşi zi odihnea acum sub pămîntul reavăn, cîte ceva tot se întîmpla în cimitir. De pildă, la o depărtare nu mai mare de zece, cincisprezece metri, un bărbat, sub patruzeci de ani, îşi făcea de lucru la un alt mormînt, mult mai modest decît acela unde se afla femeia cu pardesiul de culoare vernil. Stătea şi el pe o bancă, de lemn însă, şi privea de asemenea o fotografie. Fotografia era a unei tinere fete, de cel mult şaptes­prezece ani. O privea şi, judecînd după aparenţă, se părea că nici el nu prea avea habar de ceea ce se în­tîmpla în jurul său. În realitate, era foarte atent la ceea ce se petrecea la mormintul lui Nic Şimandan. Apăruse la mormîntul unde se afla acuma cinci minute după ce femeia în pardesiu vernil se instalase la celă­lalt mormînt. Trecuseră de atunci cincisprezece minute, şi el continua să para naufragiat în marea fără de ţărmuri a deznădejdii. Ceva mai tîrziu se ridică de pe băncuţa de lemn şi porni spre mormîntul celălalt, mormîntul lui Nic Şi­mandan, ţinînd în mînă o lumînare. Pe măsură ce se apropia de amintitul mormînt, umerii i se gîrboveau, iar chipul începu să oglindească, fără nici un dubiu, marea durere a sufletului. Cînd ajunse, deschise por­tiţa grilajului şi păşi solemn pe aleea pietruită. Abia acum, cînd pietrişul scrîşni sub paşii bărbatului, femeia cu pardesiu vernil îl simţi şi întoarse capul în direcţia lui. — Doamnă, vă rog, îngăduiţi-mi să aprind lumîna­rea de la candelă. Am uitat să iau cu mine chibrituri. Femeia îi îngădui înclinînd capul. — Vă mulţumesc, doamnă. Bărbatul se apropie de lampadarul înăuntrul căruia ardea candela. Dar, în mod deliberat, nu izbuti să deschidă uşiţa. Atunci ea se ridică de pe bancă şi veni să-l ajute. Din întîmplare, mîinile lor se atinseră. Faţă în faţă fiind, ar fi fost peste putinţă ca privi­rile lor să nu se întîlnească. — Sînt tare neîndemînatic. Vă rog să mă iertaţi că v-am tulburat meditaţia, stimată doamnă. — Nu face nimic, domnule. Se îndepărtă încet, cu lumînarea aprinsă în căuşul palmelor, ca să nu se stingă. Şi în timp ce făcea aceasta, simţi o clipă, în spate, privirea femeii. Să fi avut ceva mai mult de treizeci de ani. Nu era din cale afară de frumoasă. Totuşi, era imposibil să nu-ţi atragă atenţia. Ochii, mai ales, se impuneau atenţiei. Ochii, de culoarea cetinei. Mari, strălucitori şi inteligenţi. Fruntea, de asemenea. Bărbia, volun­tară şi, în general, felul cum te priveau ochii, erau indici siguri că aveai de-a face cu o femeie care ştie ce vrea. În schimb, buzele şi felul, greu de precizat, cum îi fremătau nările trădau senzualitate. Reîntors la mormînt, bărbatul înfipse în pămînt mai întîi o lumînare, pe urmă îşi făcu de lucru procedînd la fel şi cu celelalte, vreo zece la număr, pe care le cumpărare de la administraţia cimitirului. Din anul una mie nouă sute şaizeci şi trei, luna iulie, data la care murise Cecilia Enăchescu — aşa se numea tînăra fată la al cărei mormînt priveghea bărbatul — nici­odată nu se intîmplase să-i aprindă părinţii sau rudele, dintr-o dată, atîtea lumînări. Şi doar acela care îi aducea un asemenea prinos de pioasă aducere aminte nici măcar nu îi era rudă. Era un străin care abia cu o săptămînă în urmă luase cunoştinţă că, acolo, sub pămînt, fusese îngropată o fată frumoasă, călătorită din această vale a plîngerii la vîrsta de numai şais­prezece ani. Dincolo, la celălalt mormînt, femeia cu pardesiul de culoare vernil se pregăti de plecare. Se ridică de pe băncuţă şi se apropie de cruce ca să privească pen­tru ultima dată şi de aproape fotografia lui Nic Şimandan. Pe urmă, întorcînd spatele crucii, porni către portiţa rămasă deschisă. Ieşi, o închise după ea, pe urmă, făcînd cu mîna un semn de rămas bun foto­grafiei, plecă. După ce o văzu plecînd, celălalt, bărba­tul care aprinsese zece lumînări la mormîntul unei necunoscute, porni şi el grăbit spre ieşire, dar nu pe aceeaşi alee, ci pe una paralelă. Manevră în aşa fel ca să se întîlnească sub bolta de la poarta cimitirului. Afară, o salută ceremonios. Ea îi răspunse cu vădită bunăvoinţă. El se îndreptă spre staţia de autobuze. Ea, spre maşina ei personală. Urcă la volan, porni motorul. „Drum bun, frumoaso, îi ură el în gînd. Să ştii că a treia oară am să arunc plasa”. Maşina ţîşni şi cîteva secunde mai tîrziu stopa lîngă trotuar în faţa lui. Femeia de la volan îi făcu semn să urce lîngă ea. Dădu imediat curs invitaţiei. Şi în timp ce deschidea portiera din nou îşi vorbi: „Bine că n-a mai fost nevoie de o «a treia oară». Asta mai zic şi eu şansă”. — Vă las în oraş. Să-mi spuneţi unde. Cuvintele sunară reci, distante. Ea însăşi părea retranşată într-un fel de încremenire, care aproape intimida. Făcea impresia că îl culesese din drum, aşa cum ar fi făcut cu oricare altul. — Vă mulţumesc. Aţi fost prea amabilă cu mine, domnişoară. În autobuz totdeauna e aglomeraţie. Ea schiţă un zîmbet care nu putea fi altfel inter­pretat decît ca trist. — Nu domnişoară, ci doamnă. Sînt doamna Robescu. — Vă rog să mă iertaţi... — De ce să te iert. Dimpotrivă, îmi face plăcere să aflu că mai pot fi luată drept domnişoară. Înseamnă că nu sînt încă bătrînă. — Dumneavoastră bătrînă? Glumiţi bineînţeles! Dar vă rog să-mi îngăduiţi să mă prezint. Mă numesc Dan Văleanu şi sînt ziarist. — Dacă eşti ziarist, atunci probabil că de soţul meu ai auzit. El făcu mai întîi o mină nedumerită, pe urmă, luminîndu-se dintr-o dată: — Vă referiţi desigur la tovarăşul academician Alcibiade Robescu? — Este soţul meu. — Dacă nu mi-aţi fi spus, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că... Şi nu mai continuă, parcă ruşinat că fusese gata-gata să comită o gafă. — Că un om de vîrsta lui are o soţie atît de tînără. La asta te-ai gîndit, nu-i aşa? — O soţie atît de frumoasă, rectifică el, înroşindu-se ca un adolescent. Era un mare artist şi putea să roşească atunci cînd era necesar. Or, acum era absolut necesar. Femeia de lîngă el trebuia să-l considere un pic naiv, un pic ti­mid, îndrăgostit de ea gen „coup de foudre”. — Nu trebuie să-ţi fie teamă că am să mă supăr. Ai gîndit exact ca toţi aceia ce îl cunosc pe soţul meu. Şi nici nu e de mirare. Deosebirea de vîrstă dintre noi nu este neînsemnată. Ultimele cuvinte le rosti cu un fel de amărăciune, pe care nici nu se strădui să şi-o ascundă, schiţînd un zîmbet aproape dureros. Acuma ochii ei ca cetina erau strălucitori. Dar cînd pronunţă ultimele cuvinte, strălucirea lor deveni mată. Era frumoasă. Într-un fel, puţin obişnuit frumoasă. O frumuseţe, dacă s-ar putea spune, demodată. Sau poate mai curînd o frumuseţe apolinică. Totul era la ea armonios, proporţionat. O privea şi cu cît o privea mai mult, cu atît i se întărea convingerea că frumu­seţea ei era aidoma cu aceea a vechilor statui de zeiţe elene. La un moment dat, i se părea chiar că seamănă cu Venus din Milo. (Nu fusese la Paris, nu vizitase Luvrul, dar văzuse numeroase reproduceri.) Da, da, soţia academicianului semăna mult cu celebra capodoperă a lui Praxiteles. — Doamnă, vi-a spus cineva că semănaţi cu Venus din Milo? — Nu, nu mi-a spus nimeni. Dar cred că sînteţi un linguşitor. — Vă jur, doamnă, că semănaţi. — Dar chiar dacă semăn, nu ar fi trebuit să mi-o spui. — Iertaţi-mă, dar nu înţeleg de ce n-ar fi trebuit să v-o spun? — Nu-mi închipui că ai de gînd să-mi faci curte. Ar fi grotesc! — Da. — N-ai uitat, sper, de unde venim acum? — Desigur că n-am uitat. — Parcă ne-am mai întîlnit o dată acolo. — Da, vinerea trecută. — La cine te duci? El nu răspunse imediat. Cumpăni bine răspunsul. — La... ea. Am iubit-o mult. Şi oftă făţarnic. — Cînd a murit? — S-au împlinit luna asta doi ani. —...Şi te duci des s-o vezi? — În fiecare vineri, doamnă. — Înseamnă că o mai iubeşti, dacă de doi ani con­tinui s-o vezi în fiecare vineri. — Cred că o mai iubesc... Cred că am s-o iubesc încă mulţi ani. Şi din nou oftă. — Cum o chema? — Cecilia! — Frumos nume. — Altul mai frumos nici nu cred că mai există. Dar dumneavoastră, doamnă, cum vă numiţi? — Doina! — E foarte frumos şi numele acesta. Dar Cecilia e mult mai frumos. Ştiţi, avea şaisprezece ani cînd a murit. — Aşa de tînără! Dar ce s-a întîmplat? Cum de a murit? — S-a sinucis, doamnă, spuse el fără să clipească. — Ce coincidenţă! Şi păli puţin, dar totuşi vizibil, fiindcă Doina Ro­bescu nu era de loc fardată. Nu era fardată şi nici nu purta vreo podoabă. Verigheta doar. Nu purta po­doabe şi era pieptănată exact ca zeiţa lui Praxiteles. — La ce fel de coincidenţă vă referiţi, doamnă? — El de asemenea s-a sinucis. — Într-adevăr, ce coincidenţă! — Ea de ce s-a omorît? Ridică din umeri şi oftă îndurerat. — Numai Dumnezeu ştie, doamnă! Eu n-am pu­tut afla. Dacă aş avea cea mai mică bănuială că din cauza mea a murit, n-aş ezita o clipă să-mi zbor creierii. Apoi, după o pauză: Aveţi să mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă întreb, el de ce s-a sinucis? — Aceasta e cea de-a doua coincidenţă, domnul meu. Nici eu nu ştiu de ce s-a împuşcat. Mă întreb şi mă întreb cum a putut face una ca asta. Lacrimile îi umeziră ochii. — Vă rog să-mi îngăduiţi, doamnă, să vă şterg ochii. Şi fără a mai aştepta consimţămîntul ei, îi şterse ochii cu propria sa batistă. Gestul, ca şi cuvintele i se părură groteşti şi numai cu greu îşi putu ascunde zîmbetul. Era bine dispus şi mai-mai că avea chef să fluiere. — Mulţumesc! — Fratele dumneavoastră? — Nu! Amantul meu. Sper că nu te scandalizează sinceritatea mea? — Nu!... De loc!... — Din păcate, nu totdeauna izbuteşti să pui de acord inima cu raţiunea. — E şi firesc, doamnă. Pe scara evoluţiei noastre, raţiunea a apărut mult mai tîrziu. Inima a existat, însă, încă de cînd umblam în patru labe. — Ştii, cîteodată mă întreb dacă nu cumva faptul că l-am pierdut înseamnă pedeapsă. — Pedeapsă?  Cine să vă fi pedepsit, doamnă? — Cine, nu ştiu. Nu m-am gîndit neapărat la o persoană anume care împarte pedepse. Dar am crezut totdeauna că aici, în viaţă, totul se plăteşte. — Destinul? — Ţi-am spus că nu ştiu. În orice caz eu am plătit. L-am pierdut. Oftă şi nu mai spuse nimic. — Ce coincidenţă! se prefăcu el că se miră, ca să reia discuţia. — Coincidenţă? La ce anume vă referiţi? — S-a sinucis şi el fără nici un cuvînt de ex­plicaţie. — Fără, domnule. — Întocmai ca Cecilia. Şi nu bănuiţi motivul acestei hotărîri disperate? — Disperată, dar mai ales neaşteptată. În ajun, se bucurase atîta cînd i-am spus că soţul meu accep­tase să-l angajeze la institut. — Era fizician? — Din păcate nu. Dar soţul meu urma să-l uti­lizeze ca secretar-stenograf. Bietul Nichi. Cel puţin dacă aş şti de ce a făcut asta!... — Ideea de a-l angaja ca stenograf a cui a fost? — A noastră. — Cum vine asta? — Să vezi: Nichi mi-a spus că ar vrea să fie cît mai mult timp în preajma mea şi m-a întrebat dacă nu ar exista o cale ca să poată veni şi pleca de la noi fără să fie nevoie să se ascundă şi fără să tre­zească bănuieli. Şi atunci mi-a venit ideea de a-i sugera soţului meu să-l angajeze ca secretar-particular. Dar n-am avut noroc. Am fost pedepsită. — L-aţi iubit mult!... — Încă îl mai iubesc... Nu mă pot obişnui cu gîndul că l-am pierdut. Pentru totdeauna! Dacă ai şti ce fel de om a fost!... „Păi tocmai asta aş vrea să aflu, cucoană!” o apos­trofă în gînd. Pe urmă, tare: — Îmi închipui că dumneavoastră nu v-aţi fi pu­tut îndrăgosti decît de un om excepţional. — Excepţional? Depinde ce înţelegi dumneata prin cuvîntul excepţional. — Un om superior, călcă el dinadins în străchini. — Am oroare de oamenii superiori. În primul rînd, nu cred că există oameni superiori, ci oameni care trec drept oameni superiori. De pildă, soţul meu este considerat de toată lumea un om superior. Şi din punct de vedere al profesiunii sale chiar este. Dar o femeie, cînd, la rîndul ei, nu este o fiinţă supe­rioară, nu simte nevoia de a avea lîngă ea un astfel de om. În casa noastră vin adesea oameni superiori, colegi de-ai soţului meu. Din păcate, nici unul nu ar putea interesa pe o femeie care nu are pretenţia să fie altceva decît o femeie. — Şi ce fel ar trebui să fie omul care ar putea interesa o astfel de femeie? — Un bărbat care să ştie ce este o femeie. Sau, dacă nu ştie, să aibă măcar o vagă intuiţie a ceea ce este ea în realitate. — Mi se pare că cereţi un lucru imposibil, glumi el. Dar ea crezu că vorbeşte serios. — Imposibil, nu. În orice caz, recunosc, nu-i un lucru uşor. — Doamnă, mărturisindu-mi cinstit ignoranţa, vă rog să-mi spuneţi: Ce este o femeie? — Este exact contrariul bărbatului. — Tot nu ştiu, doamnă. — Femeia este tot ceea ce în mod obişnuit se în­ţelege prin dionisiac. — Şi bărbatul? — Ceea ce se înţelege prin apolinic. Greşeala mul­tora este că pretind femeilor să fie ceea ce nu pot fi decît numai femeile erudite, în accepţia adevărată a cuvîntului şi nu peiorativă. — În cazul acesta v-aş putea răspunde că greşeala femeilor este că pretind de la bărbaţi să fie ceea ce nu pot fi. — Pretenţia femeilor ca bărbaţii să fie dionisiaci nu constituie o greşeală. Bărbaţii pot fi fără excepţii şi dionisiaci. În schimb, femeile nu pot fi decît numai în rare ocazii apolinice. Greşesc însă acele femei care pretind bărbatului să fie numai dionisiac. El poate fi şi dionisiac, în anumite împrejurări; dar struc­tural el este şi rămîne apolinic. — Iertaţi-mi curiozitatea. Dumneavoastră n-aţi căzut într-o asemenea greşeală? — Te referi la relaţiile dintre mine şi Nichi? — Da! Dar vă rog să nu vă supăraţi. — De ce să mă supăr? îţi răspund, cu toată se­riozitatea, că nu. Eu am ştiut să păstrez măsura. Mi-am dat de fiecare dată seama cînd obosea să fie dionisiac şi îl lăsam să redevină apolinic. —... Şi în ce consta apolinicul la el? Cum se manifesta? — În faptul că îşi relua cealaltă viaţă a sa, aş zice cea adevărată, care îl pasiona. Cred că trăia pentru un scop, pentru un ideal. — În definitiv, ce profesiune avea? Lui i se păru că ei întrebarea nu-i face de loc plăcere. — Foarte modestă. Era instructor artistic la o în­treprindere oarecare. Pari cumva dezamăgit, aşa-i? — Nu dezamăgit, ci, mai curînd, nedumerit. Încerc să-mi explic, doamnă, despre ce ideal poate fi vorba atîta vreme cît munca sa de fiecare zi era atît de, vă rog să-mi iertaţi sinceritatea, măruntă. Nu l-aţi întrebat niciodată? — Niciodată. — Şi nici nu bănuiţi? — Nu! De altfel, ca să fiu sinceră cu dumneata, nici n-am dorit să ştiu. — Iarăşi nu înţeleg, doamnă. — Nichi a fost un om plin de tăceri, şi de taine. — Taine? Ce taine putea oare avea un instructor artistic? — Dacă era instructor artistic şi în realitate. — Ce altceva ar fi putut fi? — Nu ştiu. — De vreme ce bănuiaţi că putea fi altceva decît pretindea, nu v-a fost teamă că v-aţi putea com­promite? — Domnule, îl iubeam. Nu era un răspuns logic, dar era unul femeiesc. —... Şi îl mai iubiţi şi astăzi! — Îl mai iubesc! exclamă ea cu multă căldură. — Am să vă pun o întrebare, care, de fapt, este un sfat: cînd vă este dor de el, ce faceţi? — Mă duc la mormîntul lui. — Dar dacă vă este dor şi după ce v-aţi întors de acolo? — Îmi petrec tot timpul într-o încăpere unde sînt multe fotografii de-ale lui şi unde păstrez unele mici obiecte care i-au aparţinut sau de care s-a fo­losit. O prietenă de-a mea a numit încăperea „ca­mera memorială Nichi”. — Eu nu am aşa ceva. Nu mi-a rămas nimic de la ea. — Cu atît mai rău pentru dumneata. — Într-adevăr, e foarte rău. Nimic nu mi-a rămas de la ea. Un obiect oarecare, ceva care să conserve şi să perpetueze amintirea ei. Doina Robescu făcu ochii mari. — Ai exprimat exact ceea ce am simţit, dar nu am putut preciza prin cuvinte. Vrei să-mi explici şi mai clar? — Pe Cecilia am iubit-o mult. Şi o mai iubesc. Mereu îmi spun că niciodată nu voi mai fi în stare să iubesc o altă femeie. Îmi spun, dar nu sînt chiar aşa de sigur, cum am fost, să spunem, acum două luni. Cu toată opunerea mea, amintirea ei a început să pălească pe nesimţite. Mi-e tare teamă că, într-o zi, se va şterge cu desăvîrşire. Şi eu nu vreau. Vreau să rămînă mereu vie, fiindcă vreau ca pe Cecilia s-o iubesc pînă la capătul vieţii mele. Vreau să-i rămîn credincios pînă la capătul vieţii mele. De multe ori, în ultimul timp, mi-am dat seama că amintirea ei nu ar fi pălit dacă mi-ar fi rămas de la ea ceva ma­terial, nici eu nu ştiu ce anume. De pildă, dacă mi-ar fi rămas nişte scrisori. Recitindu-le, prezenţa ei vie, perpetuată prin slovele scrisorii, cred că ar putea constitui un fel de transfuzie de memorie, care m-ar ajuta să n-o uit. Fiindcă, v-am spus, nu vreau s-o uit. — Ce multă dreptate ai, domnule! se entuziasma Doina Robescu. Şi în timp ce pronunţa cuvintele, ochii îi străluciră ca la o mistică şi prea cuvioasă că­lugăriţă. Ştii, nici eu nu vreau să-l uit pe Nichi. Şi eu aş vrea să-l iubesc pînă la capătul vieţii mele. Dar, domnule, mi-e teamă că nu se va putea. — Nu v-au rămas scrisori de la el? — Nici una! — Aveţi, totuşi, „camera memorîală”. — Nu e suficient, domnule. Oare ce am putea face noi, ca eu să nu-l uit pe Nichi, iar dumneata pe Cecilia? El ridică din umeri neputincios şi oftă. — O soluţie valabilă pentru amîndoi nu mă simt în stare să găsesc, doamnă. În ceea ce mă priveşte.. Şi se opri, prefăcîndu-se că numai o mare sfială îl împiedică să continue. — În ceea ce te priveşte? insistă ea. — Mi-e teamă să nu fiu înţeles greşit, doamnă. — Să nu-ţi fie teamă. Pot fi foarte înţelegătoare, în ciuda faptului că sînt femeie. — Am observat, doamnă, că de cînd am început să vă vorbesc despre Cecilia, o simt mai vie ca oricînd. Dacă nu cumva mă înşel, acest fapt, cu totul întîmplător, acela de a fi stat de vorbă despre ea cu dumneavoastră, a însemnat pentru mine tocmai acea transfuzie de memorie de care vă vorbeam mai adineaori. — Mi se pare că ai drepate, se bucură ea. Cred că s-a întîmplat şi cu mine la fel. Acuma, după ce ţi-am vorbit de Nichi, mă simt parcă şi eu altfel. Parcă nu mai mi-e teamă că am să-l uit prea repede. Bietul Nichi! Aş fi o ticăloasă dacă l-aş uita, de vreme ce îl iubesc încă. Ei, dar iată-ne pe bulevard. Unde să te las? — La cinematograful „Patria”. — Ajungem imediat. Sper că ne vom întîlni acolo vinerea viitoare. — Bineînţeles, doamnă. La ora trei voi fi prezent. — Vom vorbi despre morţii noştri... — Şi pe urmă ne va fi mult mai uşor să nu-i uităm. Doina Robescu stopa lîngă bordura trotuarului. El coborî. — Atunci pe vineri, doamnă? — Pe vineri. Maşina porni. El privi după ea. Cînd n-o mai văzu, zîmbi vag şi murmură pentru sine: „Bătrîne, vrei, nu vrei, are să trebuiască să-ţi scoţi pălăria!” Cititorii au înţeles desigur că presupusul Dan Văleanu era, în realitate, căpitanul Bogdan Tudoraşcu, prietenul şi colaboratorul imediat al maiorului Radu Mănăilă. Al lui Ducu. O oră mai tîrziu, Bogdan intra în biroul lui Ducu. — Bătrîne, îţi scoţi pălăria? — Nu mi-o scot pînă cînd nu mă conving că este absolut necesar. — Ai salutări de la Doina Robescu. — În cazul acesta mi se pare că va trebui să mi-o scot. Haide, dă-i bătaie. Sînt numai ochi şi urechi. Bogdan povesti pe larg cum decursese prima întîlnire cu Doina Robescu, soţia academicianului Alcibiade Robescu. Ducu îl ascultă pînă sfîrşi, fără să-l întrerupă măcar o singur dată. — Ei, acum ce mai zici? Fură ultimele cuvinte cu care Bogdan termină re­latarea celor întîmplate. — Eşti un mare vulpoi, băiete. — Cum? Sînt doar un mare vulpoi? — Şi un veritabil Casanova. Ai dat-o gata cu vor­băria ta. — Am dat-o gata, cum spui tu. Dar meritul meu este mic. E o pramatie madam academician asta!... Să mă ferească Dumnezeu şi cei patruzeci de muce­nici de o asemenea nevastă! — Aşa pramatie cum o crezi tu, l-a iubit totuşi pe Nic. Sau nu crezi? — Ba da. Sînt convins că l-a iubit. Nic Şimandan, frumos atîta încît pe Alain Delon să-l aduni pe fă­raş, cred că i-a zdrobit inima chiar din prima zi. — De ce n-ai întrebat-o cît timp a durat legă­tura lor? — Nu mi-a dat prin minte. E foarte important? — Foarte important, nu. Dar important este. — Adică? — Dacă, legătura lor a durat mai mult timp, mă întreb: nu cumva Nic s-a priceput s-o tragă de limbă şi a aflat cîte ceva din activitatea soţului ei? Figura lui Bogdan exprima scepticism. — Parcă nu-mi vine să cred. Dar, în definitiv, ce înseamnă „...a aflat cîte ceva din activitatea soţului ei”? Pe noi ne interesează mai puţin activitatea, în general, a academicianului. Ne interesează numai un anume aspect din activitatea lui. Deci, presupui că Nic a aflat de la Doina ceva privind invenţia la care lucrează bărbatu-său? — Naiba să te ia, măi băiete! îmi pui sula în coastă şi îmi ceri să-ţi răspund da sau ba. Or noi deocamdată sîntem în faza cînd încercăm să ne răs­pundem la întrebări tot prin întrebări. — Noi? Tu. Asta-i afurisita ta de manie. — Care însă, trebuie să recunoşti, pînă acuma a dat rezultate, de vreme ce a trebuit să-ţi scoţi de atîtea ori pălăria. Bogdan se scarpină în cap. — Eu tot nu te slăbesc, bătrîne: Crezi că Nic ştia cu ce anume problemă se ocupă academicianul? — Oare Nic a ţinut să aibă „Ausweis” în casa academicianului fiindcă îl interesa în general acti­vitatea de cercetător a acestuia, sau fiindcă îl rodea curiozitatea de a afla amănunte în legătură cu in­venţia la care lucrează în prezent? — Dacă pui aşa problema, eu zic: n-ar fi exclus. Numai că mă întreb: cum naiba a putut afla? — Spune, mai curînd: cum naiba au putut afla? — Bătrîne, dacă mai continuăm cu întrebările, mă arunc pe fereastră, cu capul în jos. — În cazul acesta, fiindcă mai am nevoie de tine, haide să nu ne mai punem întrebări, ci să analizăm puţin cum a decurs prima ta întrevedere cu Doina Robescu. — Vrei să spui, cu ce cîştig ne-am ales. — Fie şi aşa. Mai întîi, felicitări. Ideea ta a fost excelentă. Eu, trebuie s-o recunosc, am fost cam sceptic, că tocmai din cimitir va sări iepurele. Nu m-am gîndit, dar iată că a sărit. S-ar putea ca după el să sară şi alţii. — Ei, ei, asta zic şi eu că ar fi şansă! — Va să zică, un prim cîştig: iepurele a sărit. — Madam Doina Robescu, adică. — Ea. După părerea mea, lucrurile s-au întîmplat astfel: Nic Şimandan a primit ordin s-o cunoască pe Doina Robescu. De ce? Fiindcă acela sau aceia de care asculta au prins de veste că academicianul Robescu lucrează la o invenţie importantă. Despre ce anume invenţie este vorba nu cred că a putut afla. Şi nu cred, deoarece numai un număr foarte restrîns de persoane este la curent cu natura cerce­tărilor lui Robescu. Din păcate, nu ştim în ce îm­prejurare a cunoscut-o Nic pe Doina Robescu. Ţie nu ţi-a venit în minte să întrebi? — Cîteodată mă mir singur cît de găgăuţă pot fi. Acuma abia îmi dau seama cît de necesar era s-o fi întrebat. — Foarte necesar, băiete. Gîndeşte-te că Nic şi ea făceau parte din lumi cu totul diferite. E greu de pre­supus că Doina Robescu l-a întîlnit în societatea pe care ea o frecventează în mod obişnuit. Dar e tot atît de greu de presupus — sau aproape tot atît de greu — că s-au întîlnit în societatea pe care o frec­venta Nic. Este foarte probabil că întîlnirea lor a fost facilitată de o terţă persoană. Dacă aflăm cum s-au cunoscut, vom şti dacă a existat o terţă per­soană care a pus la cale treaba aceasta. — Vinerea viitoare o întreb sigur, bătrîne! — Pînă vineri mai este exact o săptămînă. Şi în­tr-o săptămînă se pot întîmpla multe. În orice caz, dacă presupunerea mea nu este greşită, vreau să spun dacă există o terţă persoană, atunci înseamnă că da­torită ţie, au sărit nu un iepure, ci doi. — Îmi tai mustaţa, dacă nu sar! — Să mergem mai departe. Să presupunem că cei doi s-au cunoscut datorită unei terţe persoane, care avea interesul ca ei să se cunoască. Şi, cum era de aşteptat. Doina Robescu se îndrăgosteşte da fru­mosul Nic. Nic, la rîndul său, mimează că s-a în­drăgostit de Doina Robescu, fiindcă urmăreşte un scop bine definit. Urmăreşte să ajungă un obişnuit al casei. Face probabil aluzii, bineînţeles foarte vagi, ca să nu trezească bănuieli. Cu alte cuvinte, o ajută pe Doina Robescu să „găsească” ea soluţia. Şi o gă­seşte. Nic să fie angajat de academician ca secretar particular. Bătrînul se prinde. Dar în ajunul zilei cînd Nic trebuia să-şi ia postul în primire, se sinu­cide. Pînă aici totul este clar. — Dar mai departe încep întrebările. Aşa-i? — Cam aşa-i. Într-adevăr, dacă putem emite o ipoteză, după părerea mea plauzibilă, în legătură cu relaţiile dintre Nic şi Doina Robescu anterioare sinuciderii, nu avem în schimb elemente care să ne explice sinuciderea tocmai într-un moment cînd Nic ajunsese la un pas de reuşită. Sinuciderea lui Nic a fost şi rămîne încă pentru noi un mare, un desăvîrşit mister. — Nu crezi că, totuşi madam academician ştie sau eventual bănuieşte, dar ţine să fie mormînt? — Pe ce te bazezi? — Păi nu mi-a spus ea că Nichi era plin de tă­ceri şi taine? Mi-a spus! Şi la nedumerirea mea, cam ce fel de taine ar putea avea un instructor ar­tistic, nu mi-a explicat: „Dacă era instructor artis­tic şi în realitate”? — Mă rog! Nu este exclus să aibă vreo bănuială. Dar că ştie, mă îndoiesc serios. — Această bănuială a ei nu crezi că ar putea să ne fie totuşi de vreun folos? — Mai întîi, nu cred că bănuiala ei are vreo le­gătură cu adevărata cauză a sinuciderii lui Nic. Alt­ceva poate că ne-ar putea fi de un mare folos. De pildă, dacă am şti cum a ajuns ea la concluzia că Nichi era „plin de tăceri şi taine”. Constatarea asta a ei este foarte deşteaptă, trebuie să recunoşti. Dacă ţi-ar fi spus doar că era plin de tăceri, asta nu m-ar fi intrigat. Un om plin de tăceri poate să însemne un om tăcut, un om mai puţin sociabil. Dar ea a afir­mat că era „plin de taine”. Nu poţi să afirmi despre cineva că e „plin de taine” decît numai dacă acela ţi-a dat prilejul să constaţi lucrul acesta. Pe urmă, tu ai întrebat-o dacă nu i-a fost teamă că un om plin de taine ar putea-o compromite şi ea ţi-a dat un răspuns — e drept tipic femeiesc — dar foarte sem­nificativ: „Domnule, îl iubeam!”. În ce fel trebuie înţeles acest „îl iubeam”? După părerea mea, numai într-un singur fel: că îl iubea atîta, încît de dragul lui era dispusă să-şi sacrifice reputaţia ei, a so­ţului ei. — Ce-ar fi — îl întrerupse Bogdan — să stăm de vorbă cu „academiceoaica”? — Nu mi-aş lua răspunderea să discut acuma cu ea. — De ce? — Din două motive. E nu numai prematur, dar şi riscant. — De ce naiba-i riscant, bătrîne? — Dacă află cine sîntem, riscăm să nu ne spună nimic, în cazul cînd Nic a apucat s-o „jumulească” de niscai informaţii. De teamă să nu fie şi ea impli­cată, ori va lua în braţe pe „n-aude, n-a vede”, ori ne va îndruga niscai baliverne credibile care să ne facă să rătăcim cine ştie pe ce piste false. — Bine. Atunci să nu stăm de vorbă cu ea. Dar, în acest caz, ce propui? — Ce propun? Neapărat va trebui să te duci vi­nerea viitoare la cimitir ca să aprinzi lumînări la mormîntul Ceciliei Enăchescu. — Am să mă duc. Mă întreb însă ce ar gîndi ru­dele fetei dacă ar veni în lipsa mea şi ar vedea ce frumos am aranjat mormîntul. Am plivit buruie­nile, am semănat gazon, am plantat stînjenei. Zău, bătrîne, că mi-am descoperit aptitudini de îngriji­tor de morminte. — Lasă gluma. Va să zică, va trebui să te duci vineri la cimitir. Vei aprinde cîte lumînări doreşti pe mormîntul Ceciliei Enăchescu, dar grija mare să n-o scapi pe Doina Robescu. — Numai să vină. — Cred că va veni. În orice caz, dacă va veni, va trebui să vă inoculaţi reciproc cîte o porţie serioasă de memorie. Sper că vei fi în stare s-o faci să vor­bească despre Nichi al ei. Ce ne interesează să ştim a reieşit din cele discutate pînă acuma. Dar proba­bil că mai sînt şi alte întrebări la care ea este în măsură să ne răspundă. În faţa noastră avem o săptămînă întreagă. Deci timp suficient ca să le for­mulăm. — Într-o săptămînă alcătuim un chestionar pe cinste. Am să-i pun întrebările în ordine alfabetică, pînă le epuizez pe toate. Numai să nu uit să iau un creion cu mine, ca să le şterg pe măsură ce îmi răs­punde la ele. — Măi, tu nu poţi vorbi o dată serios? — Gata, bătrîne, sînt serios. — Atunci să mergem mai departe. Dacă nu-ţi displace să petreci o oră pe săptămînă în liniştea unui cimitir, atunci poţi să continui să te vezi cu Doina Robescu la Belu. Dacă însă îţi displace, atunci convinge-o ca şedinţele de transfuzie reciprocă de memorie să aibă loc în altă parte. Preferabil la ea acasă. — E clar, bătrîne. Trebuie musai să cultiv prie­tenia Doinei Robescu. — Şi cu şarmul tău, sînt sigur că vei izbuti. Nu­mai că va trebui să fii foarte atent... — Ca să nu mi se aprindă călcîiele după doamna academician? — Asta ştiu că nu ţi se va întîmpla. Mă gîndesc la o primejdie reală, Bogdane, băiete!   [1] Amănunte în legătură cu moartea lui Nic Şimandan ci­titorii pot găsi în romanul „Enigma «profesor Rebegea»” (n.a.).

1 IMPOSIBILA DISPARIŢIE DIN EXPRES   Locotenentul major Picioruş era treaz! În cuşeta lui, culcat pe spate, încerca să doarmă. Putea să fure două ore bune de somn, fiindcă până la Cluj, unde urma să coboare „doamna cu voaletă”, mai erau exact două ore şi treizeci de minute. Aşa a poreclit-o încă din prima clipă când a văzut-o la Episcopia Bihorului. Balt Orient Expresul intrase în gară la orele douăzeci şi trei şi cincizeci şi şapte de minute, şi la ora aceea, în marea lor majoritate, călătorii veniţi de peste graniţă dormeau duşi; mai ales cei din vagoanele de dormit. Lui Picioruş i se rezervase cupeul de lângă cabina însoţitorului de vagon. Acela în care se afla doamna cu voaletă era al patrulea. Asta însemna că-i despărţea doar un singur cupeu, ocupat de o pereche de nemţi, amândoi foarte tineri şi foarte guralivi, mai ales femeia, care avea o voce puternică şi care pronunţa cuvintele într-un mod ciudat, de parcă ar fi fost profesoară de dicţiune. Sporovăiseră până mai adineauri, dar acum se potoliseră. Cât timp trenul fusese oprit la punctul de frontieră, pentru controlul documentelor de călătorie şi al bagajelor, vagonul se trezise. Călătorii, toţi în pijamale, cu ochii cârpiţi de somn, prezentaseră paşapoartele sau răspunseseră vameşilor care, amabili, îi crezuseră pe cuvânt, fără să controleze vreun bagaj. Picioruş, care se ţinuse aproape de vameş, putuse arunca măcar o privire în fiecare cupeu; aşa că se convinsese personal că toţi călătorii se aflaseră în pijama, şi abia treziţi din somn. Toţi? Toţi, cu excepţia ei, a doamnei cu voaletă. La ora aceea târzie, doar cu trei minute înainte de miezul nopţii, doamna cu voaletă încă nu chemase însoţitorul de vagon să-i pregătească patul pentru noapte. Cupeul ei avea aşternutul strâns şi îngrămădit în cuşeta de deasupra – liberă – în timp ce aceea de jos era transformată în canapea, o canapea cu pluş albastru, inegal decolorat. Călătoarea din acel cupeu stătea picior peste picior şi fuma. A răspuns la întrebările vameşului cu amabilitate, a schiţat un zâmbet fermecător, când acesta s-a înclinat la plecare, pe urmă a întors capul cu nepăsare să privească bezna de afară, străpunsă, ici-colo de luminile anemice ale felinarelor din gară. Atunci i-a spus Picioruş pentru prima dată „doamna cu voaletă”, fiindcă femeia din cupeul acela, spre deosebire de călătorii din celelalte cupee – de altfel ca şi cei din cupeele altor vagoane de dormit, care în clipa când trenul oprise în gară dormeau sau se pregăteau să se culce – părea că se şi pregătise să coboare, deşi până la staţia terminus, din punctul ei de vedere staţie terminus, – Cluj – mai erau încă două ore şi patruzeci şi opt de minute. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase de culoare bleumarin, şi pe cap purta o pălărie excentrică, un fel de tocă-tricorn, acoperită cu o voaletă azvârlită pe deasupra, parcă din întâmplare, dar care, în realitate, era aranjată în mai multe falduri măiestrit prinse. O margine a voaletei atârna peste frunte şi faţă, până aproape de buza inferioară. Din cauza voaletei, Picioruş nu putea să vadă decât gura cu buze roşii şi foarte umede, precum şi bărbia voluntară. În schimb avusese timp să admire bustul superb ca al Raquelei Welsh, şi coapsele prelungi ca ale regretatei Marilyn Monroe. Picioruş stătea culcat pe spate, voia să doarmă, dar nu izbutea. Descoperindu-se cu mâinile la piept şi culcat pe spate, asemenea unui mort pe catafalc, se răsuci pe partea dreaptă, convins că acum va putea adormi. Nu suferea să doarmă pe spate şi dacă, involuntar, în timpul somnului, îşi lua această poziţie visa de fiecare dată ceva urât şi se trezea. Îi era neplăcut să doarmă aşa, acum îi era neplăcut, dar în copilărie îi fusese groază, fiindcă de fiecare dată când se descoperea culcat pe spate şi cu mâinile cruce la piept, îşi amintea de moşul său Vanghele, mai exact de năpasta care se abătuse peste răposatul moş Vanghele. Era prima noapte de priveghi. Moş Vanghele murise în timp ce se întorcea, înspre ziuă, acasă cu trăsura, fiindcă era birjar. În tot oraşul nu mai exista alt birjar, aşa cum nu mai existau nici lampagiii şi nici vânzătorii ambulanţi de pistil de caise şi lucum. Moş Vanghele era singurul reprezentant al breslei birjarilor, toţi ceilalţi, numeroşi până de curând, se reprofilaseră, întrucât meseria devenise, din cauza concurenţei automobilului, nerentabilă. Numai moş Vanghele se încăpăţâna să nu renunţe la trăsura lui cu arcuri plesnite, la căluţii lui costelivi, cu ochii atât de trişti, încât domnul Metaxa, patronul tipografiei „Litera” spunea: „Când văd cât de trişti sunt caii lui Vanghele, mi se face lehamite de mine. Ei suferă pentru condiţia lor de animale, pe când eu, nesimţitul, nu sufăr pentru condiţia mea omenească, deşi ar trebui ca lucrurile să se petreacă exact invers, fie şi numai pentru faptul că eu ştiu precis că într-o zi voi muri, pe când gloabele lui Vanghele habar nu au“. Faptul că Vanghele încă supravieţuia concurenţei se datora, în primul rână, domnului Papatrehas, proprietarul marelui magazin de coloniale en-gros „Papatrehas-Fiu”, care obişnuia să se îmbete de două ori pe lună, la cincisprezece şi la treizeci – între orele doisprezece şi nouăsprezece – şi care de fiecare dată când se întâmpla aşa, se urca în trăsura lui moş Vanghele şi se ducea la cimitir să aprindă o luminare, mare aproape cât un lampadar, la un anumit mormânt, străjuit de o simplă cruce de piatră, fără nicio inscripţie pe ea. După aceea se întorcea acasă, tot cu trăsura lui moş Vanghele, şi se culca. Bacşişurile pe care moş Vanghele le primea la fiecare cincisprezece şi treizeci ale lunii erau atât de substanţiale, încât îi dădeau posibilitatea să supravieţuiască concurenţei. Şi a supravieţuit până în dimineaţa când a murit subit pe capra trăsurii, în timp ce se întorcea acasă, în mahalaua Băligoşi. Şi dacă a murit, a scăpat hăţurile din mână, dar n-a căzut din trăsură, ci numai s-a rostogolit de pe capră în spate, acolo unde stăteau clienţii. Caii, poate fiindcă au simţit că stăpânul lor nu mai este, sau poate fiindcă or fi simţit moartea luând pe capră locul lui moş Vanghele, s-au speriat şi au rupt-o la fugă, ca înnebuniţi. Au fugit şi au tot fugit, au năvălit în goană în grădina publică şi nu s-au oprit decât la buza râpei pe unde coborau copiii jos, în port. S-au oprit, însă prea brusc… Trăsura a venit peste ei şi s-au prăbuşit jos, în râpă, cu trăsură cu tot. De acolo, cei care s-au întâmplat să fie martori la accident, doi elevatorişti ce lucrau în docuri, l-au pus pe moş Vanghele într-o foaie de cort şi l-au adus acasă. Mătuşă-sa Anica, a spălat cu mâna ei mortul, l-a îmbrăcat în hainele de duminică şi l-a culcat intr-un sicriu ieftin de brad. La priveghi, au venit câteva femei din mahala. Dar după miezul nopţii au plecat toate, una câte una. Au rămas doar el şi mătuşă-sa Anica. Dar şi pe ea, istovită de oboseală şi emoţie, a furat-o somnul. Şi a rămas doar el treaz, să aibă grijă să nu se strâmbe vreo lumânare şi să ia foc hainele mortului. La început nu i-a fost frică. Moş Vanghele părea că doarme, şi doar nu pentru prima dată se întâmpla să-l vadă dormind. Cât fusese în viaţă, moş Vanghele avusese un somn adânc, şi mătuşă-sa nu o dată îi spusese, că „Vanghele are somn greu ca al morţilor, de te cuprinde spaima, când îl priveşti”. Şi acum, tot privindu-l cum doarme un somn nu ca al morţilor, ci somnul adânc al morţii, deodată l-a cuprins frica, una atât de iraţională, încât a început să ţipe, de a sărit mătuşă-sa ca arsă din somn. Degeaba, nu putea adormi. Trenul gonea prin noapte, parca înnebunit şi el de spasmele nopţii, ca pe vremuri caii lui moş Vanghele. Dacă tot nu putea dormi, încercă să-şi aducă aminte cum arătase pe vremuri moş Vanghele, dar nu izbuti. În schimb o văzu pe doamna cu voaletă foarte de aproape, ca şi când, printr-o minune, ea izbutise să vină în cupeul lui. O vedea aşa cum îi apăruse în momentul când vameşul deschisese uşa cupeului şi când el, Picioruş, fără un motiv special, simţise nevoia să înghită de două ori la rând saliva, devenită dintr-o dată foarte abundentă: stând picior peste picior pe canapea, întoarsă cu faţa spre uşa deschisă a cupeului, şi privind la vameşul politicos cu ochi pe care ei nu-i puteau vedea din cauza voaletei, cum nu-şi puteau da seama nici dacă era frumoasă sau, mai degrabă, cât de frumoasă era. Toate bagajele, două valize, erau pregătite pentru control, descătărămate şi întredeschise – trudă inutilă, deoarece vameşul avea ordin să nu i le controleze – în timp ce pe măsuţa de lângă fereastră sacoşa de voiaj părea un animal straniu şi decapitat. Fără îndoială, vameşul dorise să vadă cum arăta la faţă călătoarea ciudată care, asemenea unei ţărănci nu prea umblată cu trenul, era gata pregătită să coboare cu aproape trei ore înainte de a sosi la destinaţie, şi probabil fusese decepţionat că ea nu-şi ridica voaleta. Picioruş însă nu manifestase o asemenea curiozitate. Deşi n-o văzuse la faţă, ştia cum arată. Ştia, fiindcă ofiţerul grănicer, care strânsese paşapoartele pentru a le viza, i-l prezentase pe acela al doamnei cu voaletă şi, câteva clipe, privise atent fotografia. Fotografia unei femei aproape frumoasă pentru el, Picioruş, poate cu adevărat frumoasă pentru altcineva, care nu ştia cine este ea în realitate. Acum, când se chinuia să doarmă şi nu izbutea, acum când închipuirea i-o proiecta atât de aproape, n-o vedea, la fel ca în fotografie, ci cu voaleta acoperindu-i faţa şi simţea – ciudat! – aceeaşi curiozitate pe care sigur o simţise şi vameşul. Iarăşi se răsuci, furios că somnul refuză să-l adoarmă. Doamna din cupeul patru continua să-l privească de sub voaleta ei albastră şi să-i surâdă, aşa cum probabil surâsese vameşului când acesta o salutase, pregătindu-se să se retragă fără să arunce măcar o singură privire celor două valize din piele fină şi galbenă, care aşteptau întredeschise, ca două guri căscate de aligatori. „Parcă aş fi un boboc”, îşi spuse Picioruş, recunoscând, fără să-i facă mare plăcere, că era un pic emoţionat. Şi, după părerea sa, n-ar fi trebuit să fie. Primise însărcinări mult mai grele decât aceasta şi se descurcase destul de bine. De altfel, misiunea, în sine nu fusese de loc dificilă. Şeful său, maiorul Radu Mănăilă, îi spusese la plecare: — O iei în primire la frontieră şi o conduci până la Cluj. Din gară, vor avea grijă de ea cei de la judeţeană. Dumneata ai să aştepţi acolo, la sediu, ordinele mele. Presupun că, după vreo zi-două, va trebui s-o conduci aici, la Bucureşti, fiindcă nu-i exclus ca popasul la Cluj să fie doar un fel de haltă de ajustare. Da, chiar aşa spusese maiorul Radu Mănăilă: o vei „conduce”. Un cuvânt aproape inofensiv, neutral. Totuşi, din felul cum rostise cuvântul, dar, mai ales din privirea gravă în care îl învăluise doar o clipă, Picioruş înţelesese că misiunea ce-i fusese încredinţată era deosebit de importantă. — Şi cum o voi recunoaşte, tovarăşe maior? întrebase el. — După pălăria cu voaletă albastră. — Asta-i tot? — Tot, Picioruş. De la Bucureşti până la Oradea călătorise cu avionul, iar de la Oradea până la Episcopia Bihorului cu o maşină. Balt Orient Expresul sosise fără întârziere şi, în clipa în care locomotiva intrase în staţie, Picioruş răsuflase uşurat. Urcase în vagon împreună cu un ofiţer grănicer. Un alt ofiţer, acela care strânsese paşapoartele, îi făcuse semn că persoana pe care o căuta se afla în cupeul patru. Cu toate acestea, vroise să se convingă personal. Abia după aceea, coborând în staţie, răsfoise, în biroul grănicerilor, şi paşaportul doamnei cu voaletă. După datele înscrise în el, doamna cu voaletă se numea Matilde Healy, avea treizeci de ani, un metru şi şaizeci şi opt înălţime, era blondă, culoarea ochilor căprui, nasul şi bărbia potrivite etc., etc. Paşaportul purta stigmatele a o mulţime de vize, ceea ce dovedea că doamna cu voaletă călătorise foarte mult, prin Europa şi peste Ocean. Şi tocmai fiindcă atât de mult călătorise, părea ciudat că se pregătise să coboare cu aproape trei ore mai înainte de Cluj. Ciudat doar dacă nu era o fiinţă excentrică, aşa cum sunt de obicei persoanele ce călătoresc fără companie. E drept, ele sunt, în general, femei mai în vârstă, dar nu era de loc exclus ca doamna cu voaletă, în ciuda celor treizeci de ani ai săi, să constituie o excepţie, şi să-i placă să călătorească de una singură, fără să se simtă părăsită, ca o coadă de mătură uitată după uşă. De la Episcopia Bihorului până la Oradea, Picioruş stătuse de vorbă pe culoar cu însoţitorul vagonului. Băuse o „Pepsi” şi mâncase nişte biscuiţi, fiindcă nu cinase şi i se făcuse foame. De la însoţitorul de vagon, Picioruş aflase că doamna cu voaletă se urcase la Budapesta, dar că venea de la Viena sau, în orice caz, biletul ei de călătorie fusese emis acolo, pe ruta: Viena – Budapesta – Episcopia Bihorului – Bucureşti. Va să zică şeful său avusese dreptate când prepusese – presupusese sau deţinea informaţia? – că pentru doamna cu voaletă Clujul nu reprezenta decât o „haltă de ajustare”. La Budapesta, când se urcase în tren, doamna cu voaletă îl anunţase că va întrerupe călătoria la Cluj şi îl rugase s-o anunţe cu un sfert de oră mai înainte de a intra trenul în staţie. Precizase: cu un sfert de oră, nu mai devreme, fără să explice motivul. „Dar, tovarăşe, nu eram la primul meu voiaj peste graniţă, pentru ca excentricităţile călătorilor, în special ale călătoarelor, să mă mai mire”. La rândul său, nici Picioruş nu fusese de loc surprins auzindu-l pe însoţitorul de vagon făcând remarca de mai sus. Chiar de la primele cuvinte îşi dăduse seama că avea de-a face cu un tip deştept şi un bun cunoscător de oameni. Îl găsise chiar prea deştept, din care motiv, la capătul conversaţiei, de altfel scurtă, Picioruş simţise pentru interlocutorul său un pic de antipatie. Însoţitorul de vagon fusese dotat de natură cu acel fel de deşteptăciune care îi împinge pe unii oameni cu o moralitate dubioasă ca, socotindu-i pe toţi ceilalţi mult mai proşti decât ei, să caute să profite de pe urma prostiei lor. Desigur, faptul că el, Picioruş, se urca în tren chiar de la punctul de frontieră fusese pentru însoţitor un indiciu că avea de a face nu cu un fiecine. Dar însoţitorul a putut presupune că era un „ştab” – expresie des utilizată – fie grănicer în civil, fie vameş, venit în control, în niciun caz nu avea vreun motiv să creadă că prezenţa sa în tren se datora faptului că îl interesa în mod deosebit o anumită persoană aflată într-unul din cupeele vagonului. Şi cu toate acestea, însoţitorul bănuise adevărul. Ori tocmai aceasta îl deranjase pe Picioruş, şi acesta fusese motivul care îl făcuse să ajungă la concluzia că însoţitorul de vagon era mai deştept decât ar fi trebuit să fie. Se foi din nou în aşternut, amintindu-şi toată conversaţia, care durase şaisprezece minate, adică exact cât îi trebuise expresului să ajungă de la Episcopia Bihorului la Oradea: — „Pepsi” ai? — Cum să nu. Doriţi? — Da. — O beţi aici sau la dumneavoastră? — Aici! — V-o torn în pahar. — Mulţumesc. Dă-mi şi nişte biscuiţi. Însoţitorul de vagon avea o privire şmecheră, să deschidă cu ea, de la distanţă, un seif. — Vă rog, biletul dumneavoastră. — Poftim. Se uită o clipă la bilet cu ochii lui de şperaclu. — Mergeţi numai până la Cluj. — Numai. — Cupeul dumneavoastră nu-i cel mai bun. E cam pe osie. Dacă vreţi, vă dau altul, că vagonul e aproape gol. Nu sunt ocupate decât patru cupeuri. Adică, cinci cu al dumneavoastră. — Nu! Mulţumesc! Sunt obosit şi sigur am să adorm imediat ce am să pun capul pe perină. — Cum doriţi. La Cluj coboară şi călătoarea de la cupeul patru. — Da? — S-a urcat Ia Budapesta. Vine din Austria. Biletul e de la Viena. — Cum a fost călătoria? întrebase cu ton indiferent, ca să nu rămână însoţitorul de vagon cu impresia că îl interesează în mod deosebit călătoarea din cupeul patru. — Bine. La Berlin a plouat toată ziua. Ce ziceţi de moda asta? — Ce modă? — Moda pălăriilor cu voaletă. — E o modă? întrebase el naiv. — N-aţi văzut-o pe doamna din cupeul patru? Poarta o pălărie cu voaletă. Presupun că e modă. — În voiaj, pălăriile cu voaletă s-au purtat totdeauna. E o modă care nu cade niciodată. Habar nu avea dacă era sau nu adevărat, dar i-o spusese sentenţios, ca un ghid din Veneţia în exerciţiul funcţiunii. Poate de aceea, însoţitorul de vagon îl privise aproape admirativ, impresionat de cunoştinţele sale. — Nu ştiam! Apoi, după o clipă: Dacă vreţi să schimbaţi cupeul, cel din dreapta ei e liber. — De ce să-l schimb? Ţi-am spus că nu sufăr de insomnii. — Am zis şi eu aşa. — Când ajungem la Oradea? — La zero şi treisprezece. Adică, în vreo cinci minute. Iarăşi, după o scurtă pauză: În gară la Budapesta a condus-o un domn. Mult mai în vârstă. — Pe cine? Ochii-şperaclu îl cercetaseră o clipă, vag ironici, pe urmă: — Pe doamna de la patru. Domnul purta melon. Semăna cu Peter Sellers, aşa cum va arăta când va avea şaizeci şi cinci de ani. Am tras cu urechea, dar n-am înţeles ce vorbeau. Nu vorbeau nemţeşte. Nemţeşte o rup eu binişor. — Dar ce limbă vorbeau? întrebase cu un aer indiferent. — Englezeşte. În englezeşte nu ştiu ce înseamnă decât O.K. — Cam puţin pentru un însoţitor de vagon al unui tren internaţional. — E o lipsă, recunoscuse, parcă ipocrit. Cu alt ton: Când domnul cu melon a coborât, arăta foarte nenorocit. — O fi fost bărbatul ei, şi probabil se simţea nenorocit că n-o însoţeşte în călătorie. Totdeauna soţii mai în vârstă… — Nu-i era soţ. — De unde ştii? — La un moment dat, i-a spus pe nemţeşte: „gnädige Frau Matilde…” [1] — Atunci sigur nu-i era soţ. — I-a dat un buchet de flori. — Un argument în plus. Soţii nu au asemenea atenţii faţă de soţiile lor. — Da, dar nu ştiţi ce a făcut doamna cu buchetul… — Ce? — Cum am pornit, l-a aruncat pe fereastra. — Cel puţin n-a aşteptat să iasă trenul din gară? — N-a aşteptat. Aşa că domnul a observat. — Probabil că după aceea a arătat şi mai nenorocit. — Nu! A zâmbit. Părea foarte, foarte mulţumit că doamna aruncase florile. Aş zice, chiar fericit. Dar iată că am ajuns la Oradea. Asta se întâmplase la ora zero şi cinci minute. Deci tot fără întârziere. Când trenul se oprise în staţie, doamna cu voaletă îl sunase pe însoţitorul de vagon şi îi ceruse să-i facă un ceai din nişte plante medicinale. Plantele le păstra într-o cutie din plastic. Însoţitorul îi adusese ceaiul când trenul încă nu apucase să plece din Oradea. Doamna cu voaletă îi mulţumise şi-i ceruse să revină peste zece minute să ia paharul. Exact peste unsprezece minute, însoţitorul de vagon ieşise din cupeul ei cu paharul gol în mâna stângă şi cu o sticlă de whisky în mâna dreaptă, aproape pe jumătate consumată. — Mi-a făcut cadou whisky-ul. Doriţi cumva un păhărel? îl invitase însoţitorul de vagon, fiindcă Picioruş încă nu se hotărâse să intre la el în cupeu. — Nu, mulţumesc. Câteva minute mai târziu, îl văzuse pe însoţitorul de vagon umplând cu whisky cam până la jumătate un pahar pântecos şi sorbind apoi lichidul galben-maroniu, tacticos şi plescăind din limbă după fiecare înghiţitură. Şi întrucât până la Cluj expresul nu mai oprea nicăieri, Picioruş se decisese să intre în cupeul său, ca să fure câteva ore de somn. Dar iată, trecuse o oră şi el încă nu izbutise să aţipească. În cupeul alăturat, perechea se trezise. Bărbatul povestea ceva cu multă însufleţire, iar femeia izbucnea din când în când în râs. „Pe semne a visat ceva caraghios şi-i povesteşte şi ei, ca să se amuze”. Pe urmă, brusc, în cupeul de alături se făcu linişte. Picioruş închise ochii. Dar cum îi închise, în lumea de sub pleoape o văzu din nou pe doamna cu voaletă, de data asta privind pe fereastră bezna de afară. Era conştient că, atâta vreme cât nu va izbuti s-o alunge de sub pleoape, somnul îl va ocoli. Dar oare de ce naiba nu izbutea? Şi abia acum înţelese că era neliniştit. Se ridică în capul oaselor şi, fiindcă o făcu brusc, se lovi cu moalele capului de somiera cuşetei suspendată deasupra sa. Se lovi atât de tare, încât, câteva minute, avu senzaţia că se află într-un carusel care se învârte cu o viteză ameţitoare. Zadarnic îşi spuse că e o prostie, că nu avea niciun motiv să fie neliniştit. Cu toate acestea continua să fie. Era neliniştit de parcă sta să se întâmple o nenorocire, pe care el ar fi trebuit s-o preîntâmpine, s-o împiedice. Oare ce se petrecea cu el? Temerea sa era absurdă, nu exista niciun motiv de nelinişte. Locomotiva gonea ca o bezmetică, totul era în perfectă ordine. O clipă îi trecu prin minte că neliniştea tulbure care îl invadase ar putea să însemne un fel de presentiment al unei iminente catastrofe feroviare şi în aşa măsură gândul îl înspăimântă, încât fără voie căuta cu privirea semnalul de alarmă. Dar imediat ştiu că încerca doar să se mistifice, şi că, în realitate, neliniştea lui nu însemna, neapărat, presimţirea unei catastrofe. Se uita la ceas. Nu era nici măcar ora două. Totuşi, de dormit în niciun caz nu-i mai ardea. Se îmbrăcă cu gesturi grăbite, dar dezordonate, tocmai din cauza nerăbdării, aşa cum i se întâmplase cu ani în urmă când făcuse armata, după prima noapte dormită în cazarmă. Când termină, ieşi pe culoarul pustiu, cu lumină puţină. Uşile tuturor cupeurilor erau închise şi, pentru prima dată, deşi călătorise în nenumărate rânduri într-un vagon de dormit, culoarul pustiu îi apăru straniu, aproape macabru, de parcă s-ar fi aflat într-un tren mortuar. Din cauza vitezei mari, vagonul se legăna în tangaj, ca o barcă de salvare în hulă. Porni spre cabina însoţitorului de vagon şi, ca să-şi menţină echilibrul, trebui să se sprijine cu palmele de pereţii laterali. Uşa cabinei era deschisă. Însoţitorul de vagon dormea pe jumătate culcat, cu gura întredeschisă, cu şapca lui de ceferist căzută undeva pe jos. Dormea şi sforăia cumplit. Somnul adânc de om trudit şi sănătos avu darul să-l liniştească într-o oarecare măsură. Totuşi, nici el nu-şi putea da seama de ce, se duse să încerce dacă uşa de trecere spre celălalt vagon era încuiată. Era. Străbătu întreg vagonul, ca să verifice şi cealaltă uşă. O găsi şi pe aceasta încuiată. De altfel, se aşteptase să fie aşa. Încuiatul uşilor vagonului de dormit în timpul nopţii era doar una dintre sarcinile elementare ale însoţitorului. Şi acum? Acum când – verificase doar – totul era în ordine? Acum, ce? Ei da, acum, devreme ce totul era în ordine, devreme ce uşile erau încuiate, devreme ce călătorii dormeau în cupeurile lor, devreme ce până şi însoţitorul de vagon dormea şi sforăia zgomotos ca un actor prost într-o comedie bufă, ce motiv avea să fie neliniştit? Niciunul! Se rezemă cu spatele de uşă. Culoarul pustiu, cu lumină puţină, din nou i se păru nefiresc de lung, din nou avu senzaţia că nu numai vagonul acela, ci întreg trenul era un tren al morţii, un tren care transporta cadavre, în fiecare cupeu unul sau doi morţi, de la primul până la ultimul vagon, morţi, numai morţi, şi numai un singur om viu, el, Picioruş, unicul însoţitor al acestui tren al morţii, care gonea prin noapte, venind de undeva, ducându-se altundeva, într-o goană bezmetică şi, în ultimă instanţă, fără nicio destinaţie. Îl cuprinse frica, deşi era perfect conştient că numai în închipuire era însoţitorul de vagon al unui tren mortuar. Clipi mărunt şi se scutură involuntar, ca un câine când iese din apă, să alunge imaginea macabră din închipuire. Izbuti. Cât de caraghios fusese! Trenul morţii nu exista, exista acel vagon al expresului, exista el, Picioruş, supraveghind culoarul pustiu, şi exista, în cupeul al patrulea, doamna cu voaletă. Şi abia acum ştiu că era neliniştit numai din cauza ei. Absurd!… Fără îndoială că neliniştea lui era absurdă, în definitiv, dacă era neliniştit din cauza ei, ia să se gândească, lucid, ce anume cauză ar putea avea neliniştea, afurisita de nelinişte? Categoric, niciuna! Ar fi fost normal să fie neliniştit numai dacă ar exista vreun motiv să se teamă că nu îşi va putea îndeplini misiunea: Adică, dacă ar fi existat pericolul să n-o poată „conduce” până la Cluj pe doamna cu voaletă. Ori un asemenea pericol nu exista. Ea se afla în tren, în cupeul numărul patru, o văzuse, cu ochii lui, la punctul de frontieră, ţinuse în mână şi cercetase paşaportul ei. La Oradea, unde trenul se oprise, supraveghease atent ieşirile, mai mult din obişnuinţă decât din teama că doamna cu voaletă ar putea să se eclipseze. Doamna cu voaletă se afla singură în cupeu şi, probabil, în clipa asta, când el se neliniştea atâta, ea, sub efectul ceaiului din buruieni, calmante, aţipise, dacă nu cumva dormea dusă. Raţional găsea şi alte argumente ca să se convingă că neliniştea ce stăruia în el, ca o remuşcare, era absurda: Deci, dacă doamna cu voaleta se afla în tren, însemna că până la Cluj nu trebuia să-şi facă niciun fel de probleme, fiindcă până la Cluj trenul nu mai oprea nicăieri. Iar din momentul când doamna cu voaletă avea să pună piciorul pe peron, însărcinarea lui lua sfârşit. Altul sau alţii aveau datoria să se ocupe de ea. Categoric, da, categoric, niciun motiv de nelinişte. Câteva clipe, dar numai câteva clipe, simţi un fel de uşurare, şi chiar începu să se bucure că apele tulburi din el porniseră să se limpezească. Pe urmă, brusc, neliniştea, pe care o simţi mai curând ca un presentiment, aproape îl gâtui. Înghiţi în sec, o dată, de două ori, de mai multe ori. Se uită la ceas: mai erau şaptesprezece minute până când expresul urma să intre în gara Cluj. Şi deodată se trezi vorbind tare: „Şi pe însoţitorul ăsta de vagon ce naiba l-a găsit de doarme atâta? Peste două minute trebuie s-o trezească, aşa cum i-a cerut ea”. Străbătu din nou culoarul până la celălalt capăt al vagonului. Omul dormea în aceeaşi poziţie, incomodă cum remarcă abia acum. Din prag, îl strigă: — Şefule, trezeşte-te! Acuşi ajungem la Cluj. Dar însoţitorul de vagon nici nu se clinti. Bănuiala o simţi fizic, ca şi când, din nebăgare de seamă, ar fi atins o sursă de curent electric. Îl apucă de umeri şi începu să-l zgâlţâie. — Hei, trezeşte-te! N-auzi? Trezeşte-te! Însoţitorul de vagon deschise ochii, îl privi buimac, dar, neputându-se smulge din mrejele somnului, îi închise la loc. Picioruş îi cârpi o palmă, încă una, şi încă una. Omul se dezmetici şi sări în picioare, bâiguind: — M-a furat somnul!… Thii, cum naiba s-a întâmplat! Pe urmă, dezmeticindu-se de-a binelea, şi uitându-se la ceas: Oare cât mai avem până la Cluj? — Ajungem în paisprezece minute. Trebuie s-o trezeşti pe doamna din cupeul patru. — Aveţi dreptate! Uitasem. Hm! Ce somn, domnule, ce somn! În viaţa mea nu mi s-a mai întâmplat să dorm aşa de greu. — Grăbeşte-te! se răsti la el Picioruş, mirându-se, fiindcă, ascultându-se vorbind, constatase că vocea îi tremura. Însoţitorul de vagon îşi încheie tunica, fără însă să se grăbească, şi ieşi din cabină. Se apropie de cupeul numărul patru, urmat îndeaproape de Picioruş. Bătu în uşă cu cheia. Dinăuntru nu-i răspunse nimeni. Mai bătu încă o dată, de data asta ceva mai tare. — Gnädige Frau, bitte… — Deschide! ţipă la el Picioruş. Deschide! Însoţitorul avu o scurtă ezitare, dar, până la urma, se supuse. Ezitarea nu dură mai mult de şase secunde. Lui Picioruş i se păru un timp infinit de lung, timp de supliciu. În cele cinci sau poate şase secunde i se îmbrobonise fruntea de transpiraţie, i se uscase cerul gurii şi tâmplele îi zvâcneau ca ale unui scufundător de adâncime. Când, în sfârşit, uşa fu deschisă, Picioruş avu certitudinea a ceea ce de mai bine de o oră fusese doar presimţire: Cupeul era gol. Doamna cu voaletă dispăruse. Dispăruseră cele două valize, sacoşa. Fereastra era închisă. În scrumieră, câteva chiştoace de ţigări murdărite de ruj. Atât. Însoţitorul de vagon se frecă la ochi. Literalmente se frecă la ochi, cu o înverşunare caraghioasă, ca un copil abia trezit din somn. Avea pe semne îndoieli serioase că era treaz şi că doar în vis călătoarea din cupeul patru dispăruse. În schimb, Picioruş ştia că nu visa. Dispăruse pe distanţa dintre Oradea şi Cluj, în timp ce locomotiva înghiţea, ca zmeoaica din poveste hăurile, pădurile, apele, munţii, să-l ajungă din urmă pe Făt Frumos. Cum, cum de fusese posibil? Absurdul situaţiei îl împiedica să gândească. Doamna cu voaletă dispăruse dintr-un tren care gonea cu o viteză de nouăzeci de kilometri pe oră, dacă nu şi mai mult. Dispăruse din tren, împreună cu cele două valize şi cu sacoşa. Ea, o femeie! De necrezut. O performanţă imposibil de atins de o femeie. Atunci? Atunci ce se întâmplase cu ea? Maiorul Radu Mănăilă, şeful lui, îl învăţase să nu accepte decât acele ipoteze care se susţineau din punct de vedere raţional. Ipoteza că doamna cu voaletă sărise din tren în timp ce acesta gonea cu o viteză atât de mare nu se susţinea raţional. Deci, dacă raţional lucrul acesta nu era posibil, însemna că ea încă se mai afla în tren. Dintr-un anumit motiv, numai de ea cunoscut, în timp ce el, Picioruş, se răsucea pe o parte şi pe alta în aşternut, chemând somnul, ea îşi luase bagajele şi se mutase într-un alt vagon. Aceasta era explicaţia raţională! Era? Nu, nu era. Şi nu era, fiindcă cele două uşi de trecere ale vagoanelor fuseseră încuiate de însoţitor. Verificase doar şi, într-adevăr, le găsise încuiate. Dar dacă atunci nu fuseseră? Dacă însoţitorul le încuiase ceva mai târziu, mai înainte de a-l fura somnul? Da, aceasta era o explicaţie, puţin probabilă ce-i drept, dar, în orice caz, mult mai plauzibilă decât de a accepta ipoteza că doamna cu voaletă nu se mai afla în tren. Ei bine, dacă se mai afla în tren – chiar dacă nu se afla, el tot trebuia să se convingă – nu-i rămânea altceva de făcut decât să pornească în căutarea ei. Tocmai se pregătea să iasă, când observă, pe jos, câteva picături, pe care sigur că le-ar fi remarcat încă de la început dacă incredibilul, absurdul nu l-ar fi invadat chiar din prima clipă. Se aplecă să le cerceteze şi imediat nu mai avu nicio îndoială că erau picături de sânge. În sfârşit, enigma care se învăluise în absurd şi incredibil, ca o indiană în sari-ul ei, începea să capete un contur ceva mai raţional: Doamna cu voaletă fusese omorâtă, cadavrul ei aruncat peste fereastră, iar valizele fuseseră şterpelite de ucigaş, care apoi dispăruse fără să fi fost observat de însoţitor. Acum, când exista o explicaţie raţională, Picioruş îşi regăsi stăpânirea de sine, energia care îl caracterizau. Senzaţionalul absurd al întâmplării îi paralizase iniţiativa, aşa cum şarpele îşi paralizează victima. — Închide cupeul. Însoţitorul de vagon se execută. Mâna îi tremura. Era palid, speriat. — Tovarăşe şef – era formula pe care o auzise în nenumărate rânduri şi în diverse împrejurări – eu n-am nicio vină. Să nu mă nenorociţi, tovarăşe şef! se rugă de Picioruş. — Deschide celelalte cupeuri libere! — Pe cele libere? — Da, pe cele libere. Însoţitorul de vagon avea dreptate să se mire. Dar lui Picioruş îi trecuse un gând prin minte şi voia să verifice. Cupeurile fură deschise pe rând, unul după altul. Era un gând absurd: că, poate, după ce doamna cu voaletă fusese omorâtă, asasinul, din motive necunoscute, îi transportase cadavrul într-un alt cupeu. — Perechea de nemţi unde coboară? — La Bucureşti. — Vezi dacă sunt înăuntru. — Cum? Să dau buzna peste ei? se opuse însoţitorul de vagon, şi pe bună dreptate, — Verifică dacă sunt înăuntru. — Cum? — Bate-le în uşă şi întreabă-i ceva. Însoţitorul de vagon bătu în uşă: — Bënotigen Sie irgend etwas? — Nein! Lassen sie uns schlafen. — Verzeihen Sie.[2] Trenul încetini. Intra în gară. Dacă asasinul se mai afla în tren şi cobora la Cluj? Dacă aşa se va întâmpla, nu avea cum să-l oprească, fiindcă nu-l cunoştea. — Dă-mi cheia! — După regulament, trebuie să cobor şi eu în staţie. — De data asta n-ai să cobori. Dacă ai să ai neplăceri, îmi iau eu toată răspunderea. Dumneata rămâi să păzeşti aici. Însoţitorul de vagon îi dădu cheia, nu fără o oarecare ezitare. Picioruş, o luă, descuie uşa, ieşi pe platformă şi încuie înapoia sa. Când trenul încă nu se oprise de tot, Picioruş se afla pe peron. Îl întâmpină căpitanul Patrichi de la judeţeană, pe care îl cunoştea dinainte. — N-a venit? îl întrebă căpitanul. — Am să vă explic. Deocamdată trebuie să fim atenţi la cei care coboară. Sunteţi singur? — Nu! — Dacă oamenii sunt pe aproape, chemaţi-i şi spuneţi-le că trebuie să fie cu ochii pe cei ce coboară din tren. — Pe toţi? — Pe toţi, tovarăşe căpitan. Când trenul se opri, coborâră doar câteva persoane. Un ofiţer al securităţii locale trecu prin tren între linii să supravegheze dacă nu cumva asasinul încearcă să se furişeze pe acolo. Expresul avea o oprire de opt minute. Fură luate măsuri de supraveghere a garniturii până în clipa plecării, fiindcă nu era exclus ca, din prudenţă, el să se decidă a coborî abia în ultima secundă. De altfel, era aproape sigur că nu avea să-şi continue călătoria până la Bucureşti decât numai în cazul când exista un motiv puternic să rămână la Cluj. De asemenea, fură, luate măsuri ca, la nevoie, să poată fi identificaţi puţinii călători ce coborâseră. Între timp, Picioruş, însoţit de căpitanul Patrichi, urcă în vagon. Îl găsiră pe însoţitor dormind pe un scaun, spre marea surprindere a lui Picioruş. — Uite că ăstuia tot îi mai arde de somn! se supără el, aplecându-se să-l scuture ca să se trezească. Îl izbi în faţă un damf de whisky şi se dumiri. Vasăzică asta era. Whisky-ul pe care i-l dăruise doamna cu voaletă conţinea un narcotic. Însoţitorul băuse din el şi adormise. Cum de nu-şi dăduse seama de la început! Mai adineaori, în timp ce el, Picioruş, coborâse pe peron, însoţitorul de vagon, ca să mai prindă un pic de curaj, din nou băuse. Căută cu privirea sticla şi o găsi. Mai rămăseseră, pe fund, ca la vreo două degete. — Tovarăşe căpitan, credeţi că vom avea nevoie de însoţitorul de vagon? întrebă Picioruş. — Poate că da. — Dacă nu aveţi imediat nevoie de el, aş propune să-l mai lăsăm să doarmă. A băut nişte whisky în care se afla un narcotic. Un cadou din partea… doamnei cu voaletă. — Vrei să spui, din partea Matildei Healy? — Din partea ei. V-aş ruga să daţi la analiză conţinutul acestei sticle. Până la proba contrară, e doar o presupunere de-a mea. Cred însă că nu mă înşel. — Bine, am să-l dau la analiză. Dacă, însă presupunerea dumitale se confirmă, enigma devine şi mai de nepătruns. — Vă gândiţi la petele de sânge? — Petele de sânge dovedesc sau par a dovedi că Matilde Healy a fost asasinată. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, nu trebuie să ignorăm faptul că ea a fost aceea care a dat însoţitorului de vagon sticla de whisky în care turnase întâi un narcotic, puternic fără îndoială, dacă ţinem seama cât de profund este somnul acestui om. Deci, înseamnă că ea a avut interes să-l ştie adormit. Ori, în timpul când el dormea, asasinul s-a strecurat în vagon şi a omorât-o. Iată de ce spuneam că enigma devine şi mai de nepătruns. Cum, l-a adormit pe însoţitor, ca să-i dea posibilitate asasinului s-o ucidă mai uşor, fără complicaţii? În toată povestea asta ceva e de neînţeles. — Tovarăşe căpitan, ar exista o explicaţie. — Care? — Doamna cu voaletă a ţinut să-l ştie adormit pe însoţitorul de vagon, fiindcă urmărea un anumit plan al ei. Independent însă de aceasta, asasinul a avut planul său. Şi, datorită întâmplării, cum se dovedeşte adesea, somnul provocat al însoţitorului de vagon i-a folosit nu Matildei Healy, ci asasinului. — Mda! Explicaţia dumitale, dacă n-o fi chiar cea adevărată, e una raţională. Altfel ar trebui să acceptăm ipoteza că Matilde Healy a creat ea însăşi condiţiile cele mai favorabile ca să fie ucisă. Ceea ce este întrutotul absurd. Se uită la ceas: în două minute Expresul va pleca. Nu-l putem întârzia. Dumneata ce faci? Pleci mai departe? — Nu pot pleca înainte de a raporta tovarăşului maior Mănăilă. Din gară n-o pot face, având în vedere caracterul ultraconfidenţial al convorbirii noastre. Deci trebuie să rămân. De altfel, cercetările trebuie începute de aici. Doamna cu voaletă a dispărut între Oradea şi Cluj. Poate că şi vagonul acesta n-ar trebui să meargă mai departe. Dar, ca să-l oprim pe loc, ar trebui să transportăm pasagerii în alt vagon sub pretextul că acesta s-a defectat. Un pretext plauzibil? Poate. Dar asta înseamnă să întârziem trenul. De aceea, dacă îmi permiteţi, aş propune: în primul rând, doi dintre oamenii pe care îi aveţi la dispoziţie să însoţească garnitura până la Bucureşti. Asta pentru orice eventualitate. Pe urmă, întrucât de somnorosul ăsta sigur vom avea nevoie, cred că ar fi bine să daţi dumneavoastră un „însoţitor de vagon”. — Se poate. Până una alta, mă duc să-i spun şefului de gară să întârzie totuşi trenul cu un minut. E o treabă destul de neplăcută, dar nu avem încotro. — Până vă întoarceţi cu noul însoţitor de vagon, eu am să mă străduiesc să-l trezesc pe ăsta. Şi fără prea multe menajamente, Picioruş aplică pe obrajii rotofei ai însoţitorului câteva palme.     [1] Stimată doamnă (n.a.) [2] — Aveţi nevoie de ceva?  — Nu! Lăsaţi-ne să dormim!  — Iertaţi-mă! (n.a.)

         Cântecul deşi lipsit de melodie era obsedant. Pe postamen­tul special amenajat pentru dans, perechile se plimbau agale parcă, atente la iureşul sângelui. Pe retinele lui Bobi Aloman ele se proiectau liliputane: douăzeci de perechi mici, mici, dansând pe postamentul ceruit care nu se mai afla în mijlocul localului ci aproape de el, pe masa vecinului din dreapta care mângâi, discret, braţul gol al unei femei cu diamante false în găurile urechilor. Lumina pălea treptat, pe urmă treptat îşi recăpăta strălu­cirea albă. Cu ochii aproape închişi, Bobi Aloman privea prin­tre gene lumea din local, ca printr-un caleidoscop. Ospătarii treceau printre mesele reduse la proporţii minuscule, toate în afară de masa vecinului pe care ar fi putut încăpea întreg lo­calul. În palma desfăcută a oricăruia dintre ospătarii aferaţi, aidoma ca pe o tipsie, era loc suficient pentru cei şase muzi­canţi, cu instrumente cu tot, ca să-i ofere apoi în dar femeii cu diamante false în găurile urechilor. Imaginea muzicanţilor din palma întinsă a ospătarului îl făcu să râdă. Şi Bobi râse amuzat, de unul singur, privind distrat în toate părţile. O femeie mică, mireasă pentru Nils Holgerson, oprită la in­trare, căuta cu ochii o masă liberă. Un bărbat care îşi tampona tot timpul chelia transpirată cu batista jilăvită îi făcu semn să se apropie. Orchestra tăcu. Perechile părăsiră postamentul de pe masa vecinului care – Bobi abia acum observă –, avea o garoafă roşie la butonieră. Undeva, pe aproape, se sparse un pahar. O femeie râse. Râsul sună ca şi când cineva ar fi scuturat un colier de mărgele din sticlă. Fumul gros de tutun din local semăna cu minuscula ciupercă a unei minuscule bombe atomice. — Pot să mai cer un whisky? — Desigur! — Mersi! Eşti foarte drăguţ. Dar cum te cheamă, dragă? — Bobi! — Cum? Bobi? — Da!... Booobi! Bobi râse pentru sine. Bo... era ca o mâzgă. Luă paiul din primul cocteil întâlnit cu privirea şi-l înfipse în mâzga Bo. Suflă: ooobi! Un balon verde se desprinse şi se ridică în sus, legănându-se vesel. Iarăşi: Bo... ooobi! Alt balon, de data asta portocaliu. Apoi iarăşi şi iarăşi. Zeci de baloane albe, roşii, galbene, albastre, verzi, mov, gri, negre. Pluteau pe sus. se strângeau ciorchine, se împrăştiau, apoi iarăşi se adunau. — De ce râzi, dragă? — Uite: Bo... ooobi! Femeia râse şi ea fără să ştie de ce, fără să vadă baloanele ce se spărgeau de tavanul afumat. O dansatoare apăru pe scenă. Un bărbat fardat, îmbrăcat în costum de mexican o ridică pe umeri, o lasă să alunece la picioarele lui, o strecoară sub el, iarăşi o ridică pe umeri, apoi o încolăceşte împrejurul trupului ca pe o reptilă albă. Dansa­toarea albă seamănă cu... cu cine seamănă oare? Seamănă cu... bineînţeles seamănă cu „Dama cu camelii”!... Desigur, cu „Dama cu camelii”, manechinul din vitrina magazinului „La Dirijabilul”. Magazinul cu articole pentru nunţi şi botezuri de pe fosta strada Regală. Cel mai mare magazin de acest soi din tot oraşul. Firma uriaşă şi ridicolă: „La Dirijabilul”. Pe firmă era pictat un dirijabil, aidoma lui „Graf Zeppelin”. Sub firmă două vitrine. Una, cu articole de botez, cealaltă cu articole pentru nuntă. Din această a doua vitrină – cea mai mare – zâmbea discret şi îndurerat, îmbrăcată în rochie de mireasă, cu văl şi lămâiţă, „Dama cu camelii”. Nu exista în tot oraşul un alt manechin mai frumos. De unde şi-l procurase domnul Louis era un adevărat mister. Bobi descoperise manechinul din vi­trină când abia împlinise şaisprezece ani, şi îşi spusese atunci că, dacă ar fi fetiţă, i-ar plăcea să aibă o păpuşă atât de mare şi atât de frumoasă. Era însă băiat, un băiat de şaisprezece ani, care descoperise o păpuşă mare şi frumoasă cât o femeie ade­vărată, care avea un zâmbet discret şi îndurerat, aşa cum nu i se întâmplase să vadă zâmbind o femeie adevărată, aşa cum îşi închipuise – după ce citise cartea – că mai putuse zâmbi „Dama cu camelii” după ce îşi pierduse speranţa în vindecare, când înţelese că era condamnată definitiv. Noaptea Bobi visase păpuşa care, în vis, nu mai era păpuşă ci adevărata „Dama cu camelii”, o biată femeie bolnavă îngrozită de moarte fiindcă se ştia definitiv condamnată. A doua zi, obsedat de vis, alergase să vadă păpuşa din vi­trina domnului Louis. „Dama cu camelii” zâmbea discret şi trist. Zâmbea tuturor trecătorilor, tuturor acelora care aveau timp să se oprească şi s-o privească. I-a zâmbit şi lui. Numai că el, de data aceasta, a descoperit în zâmbetul trist o nuanţă de complicitate. Păpuşa îl recunoscuse. Şi în ochii ei care nu erau stupizi, aşa cum sunt, fără excepţie stupizi ochii tuturor păpu­şilor din lume, lui Bobi i se păruse că descifrează ceva care fără îndoială era o făgăduinţă: că în nopţile ce vor urma avea să vină să-l revadă. Şi nu fusese o făgăduială mincinoasă. Într-adevăr, în nopţile ce urmară, nu o dată se întâmplase ca păpuşa din vitrina ma­gazinului „La Dirijabilul” să se metamorfozeze în „Dama cu camelii” şi să se amestece în visurile sale de noapte, atât de altfel decât cele din timpul zilei, fiindcă lui, de când se ştia, îi plăcuse să viseze şi când era treaz. Poate că îi plăcuse să viseze mai mult treaz decât în timpul somnului. Când se întâmpla ca „Dama cu camelii” să i se arate în vis, a doua zi dădea fuga să privească păpuşa miraculoasă din vitrina magazinului „La Dirijabilul”, dornic să descifreze în zâmbetul ei acea numai de el perceptibilă nuanţă, care însemna făgăduială. Şi lucrul acesta s-a întâmplat aşa mereu până în ziua când... — Bobi, pot să mai cer un whisky? — Ospătar, încă un whisky. — Să ştii că n-am să mă pilesc. — Ce-ai spus? — Am spus că n-am să mă pilesc. Bobi începu să râdă. — Cu ce să te pileşti? — Cum cu ce? Aş putea să mă pilesc, dragă, cu whisky. Dar eu ţin la tăvăleală. Bobi continuă să râdă. — De ce vei fi râzând, nu înţeleg! se supără fata. — Totuşi, ar trebui să te pileşti. Zău că ar trebui! Şi continuă să râdă. — Dar nu-mi place. Zău că nu-mi place! Sunt după aceea trei zile bolnavă. Păcat că fata nu-şi dădea seama cât de bine i-ar sta dacă s-ar pili puţin. Avea sânii prea mari. Categoric erau prea mari. Şi umerii îi erau prea drepţi, băieţeşti. Pe urmă nasul. Dacă şi l-ar pili numai puţin, numai atâta cât era necesar ca să devină cârn, desigur că i-ar sta mai bine. Pomeţii obrajilor de asemenea erau din cale afară de proeminenţi. Puţin, numai puţin piliţi şi ea ar fi arătat altfel. Bărbaţii ar fi putut spune despre ea că este o frumuseţe. Dar ea nu voia să se pilească. Ce proastă! Poate că ar trebui s-o convingă. Şi-o închipui imediat pilindu-şi, cu pila de unghii, sânii prea mari, nasul, pomeţii obrajilor. Asta îl amuză şi mai tare şi râse cu mai multă poftă. Deseori i se întâmpla să se amuze fiindcă îşi putea reprezenta imaginea unor cuvinte luate în accepţia lor literală. — Nu înţeleg ce găseşti atâta de râs. Brusc încetă să mai râdă. Dansatorul îmbrăcat în costum de mexican iarăşi îşi ridică pe umeri partenera, iarăşi şi-o încolăci în jurul trupului ca pe o reptilă albă. Ce albă era dansatoarea! Albă ca Dana... Un trup alb aleargă pe stradă... Dana!... Apoi altul... Zeci de trupuri albe... Plouă!... Dana priveşte cerul de unde curge ploaia şi râde... Râde cortegiul alb şi despuiat de Dane... Se culcă pe stradă, se tăvălesc în băltoace, râd... Şuvoaie le învăluie, le poartă ca pe nişte aşchii albe, curg, de-a valma cu frunzele uscate, în canale... Dansatorul în costum mexican vine prea târziu cu biciul... Dana, Danele, aşchiile albe sunt purtate de ape în canale. — La ce te gândeşti, dragă? — Ce spui? — Te-am întrebat la ce te gândeşti? — Priveam cum dansează. Dansează frumos. A dispărut cortegiul alb de Dane. Dansatoarea zâmbeşte stereotip. Teribil mai seamănă cu păpuşa din vitrina magazi­nului domnului Louis, pe care el, atunci când avusese şaispre­zece ani se dusese, zilnic, s-o privească. Zilnic, până a desco­perit-o pe Fernanda. Fernanda era fata domnului Louis, pro­prietarul magazinului cu articole pentru nunţi şi botezuri „La Dirijabilul”. Fernanda avea şaptesprezece ani şi era bolnavă de plămâni. Fusese şi la sanatoriu, în Elveţia, la Davos, dar se întorsese tot bolnavă. „Ameliorată.” Un codru de speranţă pentru domnul Louis, tatăl ei. Era frumoasă Fernanda cum nu erau multe fete în oraşul lor. Dar băieţii se fereau de ea fiindcă o ştiau bolnavă şi li-era teamă să nu se molipsească. Fernanda avea un trup fierbinte, dar fiindcă ştiau că de cele mai multe ori e fierbinte din cauza febrei, băieţii se fereau de trupul ei fierbinte. Fernanda avea nişte mâini furibund de curioase, dar fiindcă palmele îi erau umede, din cauza bolii, băieţii se fereau de mâinile furibund de curioase ale Fernandei. Bobi a luat cunoştinţă de existenţa Fernandei într-o dimi­neaţă când s-a dus să privească manechinul din vitrina maga­zinului domnului Louis. Şi în timp ce privea ca fermecat pă­puşa, a văzut-o pe Fernanda ieşind dinăuntru. Habar nu avea cine este fata aceea frumoasă, care la vârsta de şaptesprezece ani arăta ca o adevărată domnişoară. A înţeles când a auzit-o spunând domnului Louis, alintându-se ca o fetiţă mică: „Tăticuţule drag, te rog mult, mult să-mi aduci la prânz ce te-am rugat”. „Bineînţeles că am să-ţi aduc, Fernanda”. Fernanda! Fernanda se numea fata domnului Louis. Auzea pentru prima dată numele acesta frumos şi numele i se potrivea ca nici un altul. Era un nume pe măsura frumuseţii ei. Ca fas­cinat, după ce Fernanda se despărţi de tatăl ei, Bobi se luă după ea. Fernanda era atât de frumoasă şi i se părea atât de inaccesibilă, încât îşi jură că după ce urmărirea avea să ia sfârşit, de disperare să se ducă şi să se arunce în Dunăre. Fernanda i se păru inaccesibilă nu numai prin frumuseţe, dar şi ca poziţie socială. Domnul Louis era un negustor de vază în oraş pe când tatăl său, până a nu se prăpădi, fusese doar uşier la primărie. Cum să îndrăznească să viseze măcar că Fernanda s-ar putea uita la unul ca el. Totuşi, după ce a condus-o, de la distanţă, până acasă, Bobi nu s-a dus să se arunce în Dunăre aşa cum îşi jurase. N-a avut atâta curaj. În schimb, din ziua aceea n-a mai făcut popas în faţa prăvăliei domnului Louis ca să privească manechinul. „Dama cu camelii” din vitrina domnului Louis a încetat subit să-l mai intereseze. Şi dacă nu l-a mai interesat nu i s-a mai arătat nici în visele lui, ca o fiinţă adevărată din carne şi suflet. Visele lui de băiat de şaisprezece ani au început să-i fie tulburate de prezenţa Fernandei. Noapte de noapte pe ea o visa. Dimineaţa, când se trezea, îi trebuia câtva timp până când să se convingă că întâmplările pe care le trăise, şi în care fusese vorba tot timpul de Fernanda, se petrecuseră în vis. Hime­rica Fernanda din vis a cărei imagine o păstra încă pe retine îi poruncea să se ducă s-o pândească pe Fernanda cea adevă­rată, ca s-o vadă, cel puţin s-o vadă, de departe şi fără ca ea să prindă de veste. Bobi nu era timid şi nu fusese niciodată. Mai ales faţă de fete. Totuşi, nu îndrăznea să ia iniţiativa de a o cunoaşte din teama de a nu fi respins fiindcă ea, fata bogatului negustor Louis Bouclé, s-ar simţi jignită „să vorbească” tocmai cu băiatul fostului uşier al primăriei oraşului. Până la urmă iniţiativa a aparţinut Fernandei care descope­rise chiar din prima zi pe liceanul ce o escorta de departe, de fiecare dată când pleca de acasă. Iniţiativa ei l-a măgulit. Dacă ar fi cunoscut adevăratul motiv care o determinase pe Fernanda să ia iniţiativa, ar fi avut toate motivele să se simtă umilit. Dar trăind în mahalaua unde trăia, nici el şi nici ceilalţi oameni care îşi duceau existenţa în cartierul acela periferic de pe ma­lul Dunării, nu cunoşteau mica tragedie din familia bogatului negustor Louis Bouclé. Până în mahalaua lor nu pătrunsese vestea că Fernanda, unica odraslă a domnului Louis era bol­navă de plămâni, că domnul Louis o trimisese la un sanatoriu în Elveţia, la Davos, de unde se întorsese tot bolnavă. Această mică tragedie se petrecea într-o altă lume decât aceea în care trăia Bobi. Şi cum lumile acestea erau închise, fiecare, întocmai ca monadele lui Leibniz, nu e de mirare că Bobi nu aflase nimic. Nu e de mirare că el nu ştia că băieţii din lumea Fer­nandei se fereau de ea din teama de a nu se molipsi. Bobi nici nu bănuia că Fernanda, dacă ar fi fost sănătoasă, nu s-ar fi uitat la liceanul cu uniforma lustruită pe la coate, cam strimtă în umeri şi cu mânecile nepermis de scurte numai fiindcă mamă-sa nu avea atâţia bani ca să-i cumpere haine de fiecare dată când ele deveneau prea mici. Dar fiindcă era bolnavă, fiindcă băieţii din lumea ei o ocoleau, fiindcă era la o vârstă când, datorită bolii mai ales, sângele începuse s-o chinuie, Fernanda a fost mulţumită când a descoperit că există totuşi un băiat care pare îndrăgostit până peste urechi de ea şi care nu se teme că s-ar putea molipsi. E drept, băiatul era un coate-goale, taică-su fusese uşier la primărie, dar, de vreme ce băieţii din lumea ei o ocoleau, trebuia să se mulţumească şi cu acest unic admirator. Bobi habar nu avea de toate acestea. De acestea şi de altele, care i-ar fi fost de mare folos dacă le-ar fi cunoscut la timp. Nu ştia, de pildă, că domnul Louis îşi pierduse orice nădejde în vindecarea fiicei sale, unicul său copil. Îşi pierduse nădejdea nu dintr-un pesimism exagerat şi prin nimic justificat, ci fiindcă specialiştii pe care îi consultase îi dăduseră a în­ţelege că boala fiicei sale avansase în aşa măsură, încât nu mai exista nici o scăpare. Fernanda urma să se stingă, în maximum un an de zile, încet, încet, întocmai ca o lumânare. Dacă bineînţeles nu se ivea vreo complicaţie care să grăbească sfârşitul. Ştiind că fata lui este iremediabil condamnată şi că nu mai are de trăit decât maximum trei sute şaizeci şi cinci de zile, se străduia, neprecupeţind nimic, să-i satisfacă toate dorinţele, toate fanteziile. Înţelese, fără să fie nevoie de explicaţii, mo­tivul care o făcuse să se îndrăgostească de un băiat mai mic decât ea, un băiat pe care el, dacă fata lui ar fi fost sănătoasă şi l-ar fi prins că-i face curte, i-ar fi rupt bastonul pe spinare. Înţelegând însă motivul, toleră prietenia dintre ei. Îl primea în casă şi îi arăta o bunăvoinţă distantă, un pic dispreţuitoare pe care Bobi la cei şaisprezece ani ai săi, nu fu în stare s-o se­sizeze. De fapt, nu acesta era motivul pentru care Bobi nu înţelese că înapoia atitudinii distant binevoitoare a domnului Louis se ascunde dispreţ. Adevăratul motiv era altul. O iubea pe Fernanda. O iubea nu ca un băiat de şaisprezece ani ci ca un bărbat care descoperă pentru prima dată dragostea. Ca un bărbat fiindcă Fernanda făcuse din el bărbat. Beat de sângele ei, de frenezia ei disperată, el nu se dezmeticea nici când era departe de ea. Existenţa lui, departe de Fernanda, devenea somnambulică: la şcoală, atunci când se ducea, fiindcă ab­senta mereu, acasă. „Elev Aloman, iarăşi ai venit nepregătit”. „Da, domnule profesor, am venit nepregătit”. „De ce, Alo­man? Ce se întâmplă cu tine, Aloman?” „Sunt bolnav, dom­nule profesor”. Şi în gând adăuga: „...de dragoste, domnule profesor”. Iar acasă, maică-sa: „Ce-ai dragul mamei? Îţi vorbesc şi nu mă auzi, cu toate că te uiţi la mine. N-oi fi cumva bolnav?” „N-am nimic, mamă. Mă gândesc la una, la alta şi mă fură gândurile”. „Dar înainte, dragul mamei, nu erai aşa”. „Pesemne acuma fiindcă am crescut, mamă. Şi dacă am crescut, mă gândesc la mai multe lucruri decât înainte.” — Bobi, după ce termină mexicanii ăştia vrei să dansezi cu mine? — Dacă vrei tu... — Vreau, Bobi. Tare mai eşti... — Cum sunt? — Nu ştiu, Bobi. Eşti însă, sigur, aparte. — Serios? — Zău, Bobi. Dar acuma haide să dansăm. Uite că au terminat. Începură să danseze. Partenera lui dansa frumos. Avea un trup frumos. Frumos şi cald. Şi el nici nu ştia măcar cum o cheamă. Îi uitase numele. Fernanda punea patefonul şi dansau. Dansau numai tangouri. Fernanda spunea că ei nu-i plac decât tangourile. Abia mai târziu a înţeles de ce dansa cu el doar tango: celelalte dansuri o oboseau. Plămânii Fernandei nu suportau nici cel puţin valsul. „Bobi, aş vrea să pot merge cu tine la un bal.” (Pe el îl cheamă Barbu, dar ea i-a spus Bobi.) „Nu se poate, Fernanda. Vreau să spun că nu se poate să te duci cu mine. Cine vine la bal cu o uniformă de licean? Şi alte haine n-am.” „Nu asta ar fi piedica.” „Nu?” „Bineînţeles că nu. Asta s-ar rezolva. Din alt motiv nu se poate.” „Din ce motiv?” „Dragul meu, nu se poate şi gata! Te rog, nu mai pune atâtea întrebări. Haide să dansăm.” Dansau. Fernanda se lipea strâns de el. „Ce fierbinte e trupul tău, Fernanda!” „E ca de obicei. Nu-i aşa că nu-i mai fierbinte ca azi dimineaţă? Spune-mi. Dar, te rog să-mi spui drept.” „Nu ştiu dacă e mai fierbinte acuma. Dar ce importanţă are! Mie îmi place trupul tău fierbinte. N-are decât să fie şi mai fierbinte.” „Nu, să nu fie mai fier­binte. Dumnezeule, să nu fie mai fierbinte.” „De ce, Fer­nanda?” „Să nu fie. Nu vreau eu să fie.” Şi el se mira că Fernanda nu voia, că îi era parcă teamă să fie trupul ei mai fierbinte. Nu ştia că, de fapt, Fernanda avea groază de febră, alta decât aceea cu care se obişnuise şi care oscila între trei­zeci şi şapte şi unu şi treizeci şi şapte şi cinci. Într-o zi când s-a dus la Fernanda a găsit-o în pat. — Domnişoara e bolnavă, l-a vestit menajera, venind să-i deschidă. (Mama Fernandei murise de aceeaşi boală.) — Dar ce are? — Dumneata parcă nu ştii. — Nu ştiu! — Chiar nu ştii? — Nu ştiu. Aseară nu avea nimic. Menajera l-a privit lung, compătimitor. Dar tot nu i-a spus adevărul. Îi interzisese domnul Louis. Îi interzisese şi Fernanda. Când l-a văzut, Fernanda a izbucnit în plâns. — Dragul meu! Dragul meu! — Ce s-a întâmplat, Fernanda? — Am să mor, dragul meu. De acuma simt că totul s-a sfârşit. — Nu se moare din atâta, i-a răspuns el stupid închipuindu-şi că era doar gripată. — Am să mor... Şi tu ai să trăieşti. Ai să trăieşti şi ai să iubeşti alte fete. Şi-a încleştat degetele de umerii săi, l-a tras aproape şi a început să-l sărute, aşa cum nu-l mai sărutase niciodată. Îl săruta cu buzele ei incendiate şi umede, cu un fel de furie care îl uimi şi pe care atunci nu şi-a putut-o explica. Pe urmă, istovită de efort, o podidi tuşea. Tuşi mult cu batista la gură. Când tuşea se potoli îi arătă batista. Era roşie. — Vezi? Acuma te-ai convins că am să mor? Tu însă, tu ai să trăieşti şi ai să iubeşti şi alte fete. Şi iarăşi se repezi să-l sărute cu aceeaşi furie deznădăjduită, aşa cum avea să-l sărute până în ultimele ei clipe. — Dacă ai să mori tu, Fernanda, am să mor şi eu. Nu erau cuvinte de consolare. Era convins că aşa se va întâmpla. — Îţi place cum dansez, Bobi? — Bineînţeles. Dansezi ca o profesionistă. Dar ea nu sesiză ironia. — Ce fel de om eşti tu, Bobi? — Adineaori parcă spuneai că sunt aparte, glumi el. — Da, dar asta nu-mi spune mare lucru. Îmi placi mult, Bobi! — Serios? — Dar cel mai mult şi mai mult ştii ce-mi place la tine? — Nu! — Ceea ce eşti tu şi nu laşi să se vadă. Ceea ce ascunzi, Bobi. — Şi ce îţi vei fi închipuind că ascund? — Te ascunzi pe tine aşa cum eşti tu cu adevărat. — Asta-i bună! Scumpo, eşti o fată profundă, zău aşa! — Poţi să râzi de mine. Nu mă supăr. — Nu? — Nu!... De loc! După o pauză: Nu-i aşa că te plicti­seşti, Bobi? — Aici? — Nu, aşa, în general. — De multe ori mă plictisesc, se eschivă el. — Şi eu mă plictisesc. Teribil mă plictisesc, Bobi. — Şi, mă rog, de ce te plictiseşti? — Cum să-ţi explic? Mi-e teamă că ai să râzi de mine. Vezi tu, mereu mi se pare că fac exact invers decât ceea ce aş dori. Şi oamenii din jurul meu la fel. — Dar ce ţi-ai dori? — Tocmai asta-i curios, că nu ştiu. Mă simt ca o muzi­cantă care face eforturi să execute corect un lied, dar nu iz­buteşte decât să cânte fals. — Şi dacă ai izbuti să faci ceea ce ai dori, nu te-ai mai plictisi? — Ştiu eu! Poate că nu m-aş mai plictisi. Dar tu, Bobi, de ce te plictiseşti când te plictiseşti? — Nu pot să-ţi explic, dragă. Aşa ceva nu se poate ex­plica. Şi apoi chiar dacă aş încerca cred că nu ai pricepe. — Nu sunt o proastă, Bobi, să ştii! — Scuză-mă, n-am vrut să te jignesc. Uite, de pildă, mă plictisesc piramidele. Pricepi ceva? — Dar tu le-ai văzut, Bobi, aşa cum arată ele în reali­tate? — Nu! Doar în fotografii. — Atunci cum te pot plictisi dacă nici nu le-ai văzut? — Dar ele există, ştiu că există. Şi asta mă plictiseşte, în general, mă plictiseşte să văd cum oamenii se zbat inutil să înfrângă timpul. Precum viespea aceea din baie. — Care viespe, Bobi? — A, da! Tu n-ai văzut-o. Într-o zi am pregătit baia. În timp ce aşteptam să se umple cada, o viespe, intrată prin fereastra deschisă, a căzut în apă. Douăzeci şi trei de mi­nute – am cronometrat timpul – s-a zbătut să scape, să urce pe latura verticală a căzii. Până la urmă sleită de puteri s-a înecat. Teribil m-am plictisit atunci. Orchestra conteni. Bărbatul gras continua să-şi tamponeze chelia transpirată cu batista făcută ghem iar femeia cu dia­mante false în găurile urechilor să râdă mereu. Extraordinar cum sunt în stare unele femei să râdă cu atâta poftă, pentru toate prostiile! — Eu am să mor... Tu însă Bobi ai să trăieşti şi-ai să iu­beşti alte fete. Cum îl mai săruta în felul acela ciudat, răutăcios, parcă să se răzbune pe el. — Dacă mori tu, Fernanda, am să mor şi eu. Fernanda muri, dar el nu şi-a pus capăt zilelor, aşa cum crezuse, sincer, că se va întâmpla. Fernanda muri în ziua când, pentru prima dată, pe străzile oraşului îşi făcură apa­riţia uniformele brune ale trupelor hitleriste. Cortegiul fu­nebru solemn şi somptuos străbătea încet strada Regală. Fan­fara cânta marşul funebru din „Eroica”. Pierdut printre domnii şi doamnele ce mergeau în spatele dricului alb, se afla şi Bobi. Exceptând pe domnul Louis şi pe menajeră, doar durerea lui era sinceră. Durerea şi disperarea lui. Ceilalţi toţi, în ciuda minei de circumstanţă, discutau de-ale lor, vorbind destul de tare, fiindcă vocile li-erau acoperite de alămuri. „Uite nemţi!” atrase atenţia vecinului său doamna tânără din dreapta sa. „Cred că vom avea război, draga mea”. „Dacă va fi, sper că tu te vei aranja, Jorj?” „Sper.” „Dar băiatul acela cine-i? Face parte din familie?” întrebă doamna cea tânără. „Întrucâtva, draga mea, întrucâtva”, răspunse domnul de braţul căruia se agăţase interlocutoarea lui, zâmbind cu sub­înţeles, dar numai o clipă fiindcă imediat îşi aduse aminte că însoţea un cortegiu funebru, şi nu se cădea să se arate bine dispus, cum de fapt era. „Vreo rudă săracă, Jorj?” „Amantul Fernandei, dragă.” „Jorj, a avut fetiţa un amant?” „Priveşte-l, draga mea, băiatul acesta, adolescentul acesta a fost amantul Fernandei. Mă mir că nu ai aflat până acum.” „Sigur, sigur, Jorj?” „Pe onoarea mea!” „Tu, Jorj, ştii că băiatul e drăguţ?” „Draga mea, dacă te interesează, acum, după moartea Fernandei, tânărul a devenit disponibil...” „Nu fi coşon, Jorj!” De câte ori îşi amintea de înmormântarea Fernandei vedea pe doamna al cărei nume nu-l aflase niciodată, pe domnul care purta numele de Jorj, vedea pe cei trei ofiţeri hitlerişti ce priveau cu o nepăsare dispreţuitoare cortegiul funebru şi auzea parcă aievea acordurile marşului funebru. Acum, peste acordurile reactualizate de amintire, se suprapuse galimatiasul muzical al unui twist. Dar numai pentru câteva clipe. Pe urmă biruiră acordurile din amintire: „Marcia funebre”. „Ce fru­moasă înmormântare!” exclamă încântată doamna care pără­sea cimitirul la braţul domnului Jorj. Cu o grabă pe care nimeni nu căuta s-o ascundă, întreaga asistenţă se eclipsă după ce primii bulgări de pământ începură să cadă peste si­criul alb. Mai târziu, când terminară treaba, plecară şi groparii. Şi când nu mai rămase nimeni, liniştea se aşternu din nou peste întinderea cimitirului. El rămase, doar el, privind mormântul proaspăt, fără să verse o lacrimă. Prea era atotstăpânitoare durerea în fiinţa sa ca să poată plânge. Bine că plecaseră toţi, până şi tatăl Fernandei, care, oricum, îi arătase tot tim­pul o oarecare bunăvoinţă. Cât fuseseră ei, aici, şi mai înainte tot drumul, se simţise prost, un tolerat printre toţi domnii îmbrăcaţi în haine negre, printre toate doamnele acelea, multe frumoase, mirosind tulburător a parfum care îi amintea de parfumul Fernandei, toţi şi toate dintr-o lume care nu era a lui. Acum însă, când ei plecaseră, desigur nu se va mai simţi stânjenit, intimidat, ruşinat că uniforma rămasă mică era de­colorată şi lustruită, că pantofii aveau tocurile scâlciate şi că, cel mult într-o săptămână, mama va trebui să-i dea la pinge­lit, iar el în ziua aceea va fi obligat să lipsească de la şcoală fiindcă alţii nu mai avea. Dar fu numai o iluzie că după ple­carea celorlalţi – floarea negustorimii din oraş – nu se va mai simţi prost. Ei plecaseră, dar şi această parte a cimitirului, unde fusese înmormântată Fernanda, aparţinea tot lor, era un colţ tot din lumea lor, nu însă a celor vii, ci a acelora că­lătoriţi de pe lumea aceasta. Nu mai erau prezenţi – ple­caseră! – domnul Jorj, doamna tânără care spusese despre el că este drăguţ, ceilalţi domni, toţi cu magazine pe strada Regală, celelalte doamne, toate elegant îmbrăcate şi cu bi­juterii pe ele. Da, ei plecaseră, dar erau prezente monumen­tele funerare, de jur împrejurul său, cele mai multe din mar­mură neagră, câteva din marmură albă, toate impunătoare, arogante, distante, cum arogantă şi distantă le fusese exis­tenţa. Din dreapta, de pe o cruce înaltă de marmură neagră îl privea dintr-o fotografie emailată un domn în uniformă de general, strânsă pe corp să-i plesnească, cu mustăţi şi fa­voriţi până la lobul urechilor; din stânga, fotografia unei doamne tinere cu părul blond ale cărui bucle îi acopereau graţios umerii; din faţă, din spate, se uitau la el domni şi doamne, care aparţinuseră unei alte lumi decât a lui, lumii domnului Louis, a domnului Jorj şi a celorlalţi, şi care ţinuseră neapărat, ca şi după moarte, să rămână tot împreună, numai ei între ei, aici în locaşul morţii, la fel cum ţinuseră cât timp fuseseră în viaţă, să locuiască pe anumite străzi, ale lor în exclusivitate, să nu care cumva să se amestece cu prostimea. Domnii şi doamnele acestea morţi şi moarte mai de mult sau de curând îl intimidau, îl făceau să se simtă la fel de prost cum se simţise cât timp umpluseră această parte a cimitirului, mai adineaori, rudele sau numai cunoscuţii lor încă în viaţă. Pre­zenţa monumentelor funerare distante, somptuoase îl împiedi­cau să se dăruie durerii care era în el fără de margini. To­tuşi mai rămase fiindcă atunci când se pregătea să plece, dintr-o dată a început să cânte o ciocârlie, poate în cimitir, poate în vreun salcâm din dumbrava ce se întindea imediat în spa­tele cimitirului. Şi el, care până a nu începe să cânte ciocârlia nu fusese în stare să verse o lacrimă izbucni dintr-o dată în plâns, în hohote amare de plâns, aşa cum nu mai plânsese niciodată. A plecat abia când începură să se târâie umbrele. Părăsind cimitirul porni, direct peste câmpuri, spre Dunăre. Paşii l-au dus însă acasă. N-a avut curajul să moară. Pe urmă, în zilele ce au urmat, i-a fost mai uşor. I-a fost mai uşor fiindcă îşi făcu obiceiul să retrăiască prin amintire toate clipele petrecute cu Fernanda. „Vezi, eu am să mor. Tu însă ai să trăieşti şi ai să iubeşti alte fete.” „N-am să mai iubesc pe ni­meni, Fernanda! Cât am să trăiesc n-am să mai iubesc pe ni­meni.” „Să nu mai iubeşti, Bobi, jură-mi!” „Îţi jur, Fer­nanda!” „Dacă ai să mai iubeşti o altă fată, să ştii că am să mă transform în strigoaică şi am să vin noaptea să-ţi sug sângele. Şi ţie şi ei, până când n-are să mai rămână în voi pi­cătură, ca să muriţi.” „N-are să trebuiască să te faci strigoi, Fernanda. Niciodată, ţi-am spus, n-am să fiu în stare să mai iubesc.” Mai târziu după vrei doi ani, când i-a plăcut o altă fată şi ea l-a plăcut pe el, în prima noapte, dar şi în cele ur­mătoare, după ce a sărutat-o şi după ce a mângâiat-o, noaptea, în pat, acasă, amintindu-şi de ameninţarea Fernandei, i-a fost teamă ca nu cumva ea, văzând că şi-a călcat jurământul, să se transforme în strigoaică şi să vină să-i sugă sângele. „Vezi, Bobi, eu am să mor. Tu însă ai să trăieşti şi ai să iubeşti alte fete.” Abia când i-a spus cuvintele astea a înţeles tâlcul săru­tărilor ei atât de altfel, parcă duşmănoase. Fernanda era invi­dioasă că avea să-i supravieţuiască. Fernanda îl ura că el era sănătos şi că ea avea să moară. Şi fiindcă îl invidia, fiindcă voia să nu-i supravieţuiască, îl sărutase cu disperare şi ură dorind cu tot dinadinsul ca prin sărutarea ei să-i transmită boala. Dându-şi seama de aceasta n-a urât-o. N-a urât-o nici mai târziu, după vreo şase luni, când a observat că strădania pe care o depusese Fernanda de a-l îmbolnăvi începuse să dea roade. Transpira noaptea. Obosea fără motiv. Tuşea sec. Avea deseori febră. „Acuma, mamă, cred că ar trebui să mă duci la doctor. Nu prea mă simt în apele mele.” Medicul l-a auscultat, i-a făcut câteva radiografii. Când s-a dus cu mamă-sa după rezultat, acesta i-a spus: „Cu băiatul nu-i bine de loc, femeie. Musai să-l trimiţi la munte. Câteva veri în şir. Altfel să ştii că-l pierzi”. Norocul lui a fost că avea o mătuşă la Bran. Altfel s-ar fi prăpădit fiindcă mamă-sa nu avea bani să-l ţină undeva la munte. A stat la Bran patru luni. Aerul şi hrana bună i-au priit. Când s-a reîntors de acolo, medicul s-a mirat că se vindecase atât de repede. — Bobi, nu te superi dacă mai cer un whisky? — Ospătar, încă un whisky şi fă socoteala. — Mergem, Bobi? îl întrebă fata după ce îşi bău whisky-ul. — Mergem, bineînţeles. Totuşi dacă vrei, se poate să mai rămânem. — Nu, să mergem. Plecară. Fata al cărei nume îl uitase îl luă de braţ. Era târziu, spre dimineaţă. Străzile erau goale. Un cocoş începu să cânte. Dar nu găsi imitatori. Cântase pesemne un cocoş care suferea de insomnie. Casele din cauza întunericului destrămat apăreau şi dispăreau ca nişte năluci... Mirosea a praf... Pe­semne abia de curând fusese măturată strada. Din cauza lu­minii unui felinar, i se păru că pe sticla unei ferestre nişte copii lipiseră, pe toată suprafaţa ei, o bucată de celofan argin­tiu... Poarta de la stradă a unei case, întredeschisă şi prinsă numai într-o singură balama, părea un chefliu aplecat să vo­mite... O pisică, drept în mijlocul străzii, simulând o stare de somnolenţă, pândea probabil un şobolan, care sigur nu avea de unde altundeva să iasă decât din gura de canal uitată des­chisă de vreun lucrător distrat... Un beţiv dormea culcat lângă un gard şi sforăia cu intermitenţă pe nas... O măturătoare îm­pungea grăbită tomberonul gol care suna de parcă pe aproape se descărca o basculantă cu pietriş... Cerul era lăptos şi stelele, câte se mai vedeau, păreau doar nişte stropituri de bi­dinea... — De ce taci tot timpul, Bobi? La ce te gândeşti? — La timp. — La ce? întrebă ea cu neîncredere. — La timp. — Dar ce ai tu cu timpul? Ce ţi-a făcut ţie timpul? Naivitatea şi ignoranţa ei îl înduioşară. Îşi petrecu braţul pe după mijlocul ei şi o sărută pe obraz. — Eşti delicioasă, draga mea. — Dar ce ţi-a făcut timpul? se încăpăţână ea. — Nu pot să-ţi spun. E un secret. Dacă ţi-l spun, ai să începi să te gândeşti şi tu la el şi eventual ai să-l urăşti. Crede-mă, e mult mai bine să-l ignori cu desăvârşire. Mai de­vreme sau mai târziu te va sili el să-ţi aminteşti că există. O sirenă spintecă liniştea nopţii. O cisternă roşie trecu în goană. Apoi încă una. Pompierii!... Undeva ardea... Liberându-şi braţul din strânsoarea femeii, Bobi o rupse la fugă după ultima cisternă. — Bobi, unde fugi? întrebă femeia luându-se după el. Stai că vin şi eu. Dar Bobi cotise de mult după primul colţ. Femeia se opri gâfâind, descumpănită. De ciudă izbucni în plâns. El continua să alerge. Ultima cisternă nu se mai vedea. În definitiv, de ce fugea? În casa care acum ardea în nici un caz nu putea fi Dana. Şi oftând începu să meargă cu mersul său obişnuit. Dana! Existase ea în realitate, sau numai într-un coş­mar? Dacă a visat? Nu, n-a visat! N-a fost un coşmar. Dana!... Noapte... „Ajutor!... Ajutooor!” Pe strada pustie se deschid ferestre şi capete speriate privesc în lungul străzii. De undeva se strigă după ajutor. „Foc!” Miroase a ars. E o voce de femeie. O voce rugătoare, o voce deznădăjduită. Dumnezeule, într-o casă care a luat foc o femeie se află în pericol să ardă de vie. Bobi a încremenit locului. Vede fără să vadă efectiv, doar cu închipuirea, o femeie arzând ca o torţă. Şi deodată, de data asta într-aievea, flăcările izbucnesc la parterul unei case de peste drum. „Ajutooor!” Sus, la o fereastră, o fată se roagă să fie salvată. Limbi mari de flăcări se întind lacome să lingă minunea albă care sus, în cadrul fe­restrei, îşi frânge mâinile deznădăjduită. Parterul e acum o mare de flăcări. Bobi priveşte flăcările făcând sforţări disperate să alunge imaginea din închipuire, a femeii care arde asemenea unei torţe. Chipul fetei de la fereastră, violet, lumi­nat de flăcările violete îi aminteşte de Fernanda. Tot atât de deznădăjduită şi înspăimântată de moarte fusese Fernanda în ultimele ei clipe. „Ajutoor!” „Nu te teme, Fernanda, urc imediat până la tine. O scară, oameni buni! Repede o scară!” Cineva aduce o scară. El o ia repede şi o reazemă de zid. Flăcările încep s-o lingă. Curând va începe să ardă. Dar lui nu-i pasă. Urcă. Urcă mereu. Flăcările se gudură, lingându-i hainele, faţa. „Ajutoor!” Fata întinde braţele către el. „Într-o clipă sunt la tine, Fernanda”. „Mai repede, mă înăbuşă fumul”. „Acuşi!... Acuşi!...” Bobi o prinde în braţe fiindcă scara nu ajunge până sub fereastră. Coboară apoi. O femeie cu părul alb înveleşte trupul Fernandei într-o pătură cărămizie, trup care, la lumina violetă a flăcărilor, îşi dezvăluie frumuseţea prin transparenţa cămăşii de noapte. „Dana, mulţumeşte lui Dum­nezeu că ai scăpat. Şi dumnealui, bineînţeles”. „Va să zică Dana o cheamă”. Mai apucă să audă clopotul de la cisterna pompierilor, pe urmă se prăbuşi. Se clătină şi se prăbuşi. Acum, când fata era salvată, voinţa îl părăsi. Mai adineaori, în timp ce cobora pe scară, cu fata în braţe, hornul se năruise şi cărămizile începură să alunece pe planul înclinat al acope­rişului. O cărămidă îl lovi în umăr, alta în cap, alta după ceafă. O clipă crezu că îşi va pierde cunoştinţa, că se va pră­buşi şi, o dată cu el, fata pe care o salvase din flăcări. Făcu sforţări disperate să nu leşine. Ce Dumnezeu, o salvase de flă­cări ca să moară strivită de dalele caldarâmului? Nu, în nici un caz nu trebuia să leşine. Continua să coboare, strângând în braţe fata, şi avea senzaţia că nu el coboară, ci scara singură, în spirală, într-un fel de vârtej care îl ameţea şi mai tare. Îl ameţea, dar trebuia neapărat să reziste, să nu leşine mai înainte de a ajunge jos. Când, în sfârşit, picioarele atinseră pământul, voinţa îl părăsi. Şi-a revenit după două săptămâni într-un pat de spital. Şi, ciudat, dintr-o dată retrăi întâmplarea din anii copilăriei. Pe atunci tatăl său încă mai era în viaţă. Tatăl său fusese un mare meloman. Setea de muzică şi-o satisfăcea ascultând discuri. Nu existase o plăcere mai mare pentru el decât atunci când, economisind leu cu leu, putea să cumpere vreun disc. Se întorcea acasă cu chipul radiind de o mare bucurie, cu ochii strălucind de nerăbdare. Bobi nu şi-l putea reaminti decât cu chipul pe care îl avea când venea acasă cu un disc abia cumpărat. Era atât de mulţumit, atât de vesel, încât, deşi nu era de loc o fire expansivă, îşi săruta nevasta din prag, iar lui Bobi îi zbârlea părul. Se dezbrăca repede, aşeza scaunele în semicerc în faţa măsuţei pe care se afla patefonul, îi poftea să se aşeze, şi punea discul. Asculta transfigurat. Din când în când se uita la ei să se convingă dacă, la rândul lor, gustau muzica. ...Şi într-o noapte s-a întâmplat nenorocirea. Dormeau toţi trei, somn greu, fiecare din alt motiv. Atunci au auzit mai întâi nişte bătăi în geam pe urmă o voce care striga: „Ei, treziţi-vă, arde casa pe voi!” S-au trezit şi au ieşit în curte. Acoperişul ardea. Era o mare de flăcări. Priveau neputincioşi cum arde bârlogul lor şi, o dată cu el, sărăcăciosul lor avut. Şi cum privea aşa, deodată Bobi şi-a amintit că cele două cutii cu discuri fu­seseră uitate în casa care ardea. Discurile la care tatăl său ţinea mai mult ca la lumina ochilor. Atunci, fără să mai stea o clipă pe gânduri, a ţâşnit de lângă mama sa şi s-a repezit îna­poi în casă. Din cauza fumului, din cauza buimăcelii şi a dis­perării, ai lui nu l-au observat. A răzbit printre flăcări până în „odaia curată”, a luat de pe garderob cele două cutii şi cu ele în braţe, strângându-le tare ca să nu le scape, a izbutit să iasă afară doar. numai cu câteva clipe mai înainte de a se nărui acoperişul. Puţin a lipsit ca o bârnă aprinsă, prăbuşindu-se, să-l prindă sub ea, strivindu-l. Clătinându-se, orbit aproape de fum, strângând în braţe cutiile, s-a îndreptat spre tatăl său: „Tată, discurile...” Avea atunci nouă ani.

PARTEA ÎNTÂI       1 AMENINŢARE SAU FANFARONADĂ   Maiorul Bogdan Tudoraşcu îşi întinsese lungile sale picioare, atât de lungi încât depăşeau cu mult lăţimea biroului său de stejar – birou pe care nu se aflau nici mapă, nici călimară, nici vreun alt obiect ce, în mod obişnuit, se găseşte pe masa de lucru a unui „hârţogar”, cum obişnuia el să-i numească pe toţi cei obligaţi să lucreze între patru pereţi. În schimb, pe tăblia lucioasă a biroului, acoperită cu o placă de cris­tal veritabil, scânteietoare şi cu reflexe de curcubeu atunci când soarele năvălea prin fereastră, o balerină de porţelan pornise parcă să execute o piruetă dificilă, una dintre dificilele piruete atât de mult preţuite de amatorii baletului clasic. Maiorul Bogdan privea balerina de porţelan, ochii lui oglindeau încântare – aceeaşi naivă încântare de băieţaş, care îl făcea pe şeful şi prietenul său, colone­lul Radu Mănăilă, să creadă că în sufletul colaborato­rului său exista o uluitoare cantitate de candoare – şi cu toate acestea se întâmpla pentru prima dată s-o pri­vească fără s-o vadă şi în consecinţă, fără să se bucure, cu obişnuita bucurie pură, dezinteresată. O privea şi totuşi n-o vedea, preocupat fiind de cu totul altceva. Mai exact, obsedat de cu totul altceva. În urmă cu un sfert de oră, când intrase pe uşă, observase că cifrele zilei respective de pe calendarul şefului său erau încercuite: 29 august. 29 august! Avea sentimentul că data era importantă nu numai pentru cel care o încercuise cu o linie ovală, groasă şi roşie, ci, în egală măsură, şi pentru el însuşi. Dar, cu toate sforţările pe care le făcea, nu izbutea să-şi amintească în ce consta importanţa ei. De aceea deveni aproape furios, fiindcă preocuparea de a-şi aminti îl priva de plăcerea, atât de necesară, cotidian necesară, ca înainte de a se înhăma la treabă, cum obişnuia el să spună, să se bucure de prezenţa de por­ţelan a balerinei pe care, fără nici un efort de imagi­naţie, izbutea s-o vadă dansând, cu o graţie anacronică, da, anacronică, acompaniată de un instrument nu mai puţin anacronic: clavecinul. Acum, din cauza efortului pe care îl făcea ca să-şi amintească, imaginaţia lui nu mai izbutea să însufle­ţească balerina, care apucase doar să schiţeze gestul de a se răsuci în atât de familiara piruetă. „Cum naiba nu-mi pot aminti! se necăji el. Baremi de-ar veni mai degrabă Ducu să-l întreb pe el!” Dar iată că, brusc, îşi aminti. 29 august era data când Erna Caroţi urma să fie eliberată din închisoare. Îşi consultă ceasul de la mână. Era trecut de zece. La ora aceea, foarte probabil că Erna fusese eliberată. Aduce­rile aminte îi năvăliră în minte ca o herghelie de cai speriată de un incendiu. Ei da, pe bună dreptate Ducu încercuise data din calendar. Era o dată care, în pri­mul rând, dacă nu în exclusivitate, pe el îl privea şi, dacă o încercuise, însemna că luase sau eventual era pe punctul de a lua unele măsuri de securitate a propriei sale persoane. Pe urmă, în clipele imediat următoare, o văzu pe Erna şi auzi cuvintele ei: Am o mulţime de motive ca să vă urăsc, dintre care unul foarte important. Bineînţeles că nu sunt dispusă să mă confesez dumneavoastră, aşa că este inu­til să mă întrebaţi care este acel motiv foarte impor­tant pentru care vă urăsc. Pot, în schimb, să vă măr­turisesc altceva: de ce l-am ales tocmai pe tânărul Vladone ca să-i sucesc capul în aşa măsura – reţineţi, să-i sucesc capul, atât şi nimic mai mult – încât eva­darea lui Balthazar să se datoreze, în cea mai mare parte, aportului adus de tânărul dumneavoastră colabo­rator, probabil cel mai tânăr. Fiindcă vă urăsc, fiindcă am vrut să mă răzbun. Faptul că Balthazar nu mai este liber diminuează satisfacţia răzbunării. Probabil că timpul pe care îl voi petrece la închisoare va însu­fleţi dorinţa răzbunării. Se va întâmpla cu mine ceea ce se întâmpla cu acele baterii care se încarcă singure sub influenţa razelor solare. Nu ştiu cât de mare va fi pedeapsa pe care urmează s-o primesc. Dar dacă voi putea supravieţui regimului de închisoare, dacă nu voi fi mult prea bătrână când voi ieşi, iar dumneavoastră nu veţi fi apucat să ieşiţi la pensie, cred că veţi mai auzi de mine, fiindcă vă voi urî în aşa măsură, încât veţi începe să vă temeţi de răzbunarea mea.[1] Atunci el, Bogdan, auzind ameninţarea rostită de Erna, zâmbise, închipuindu-şi că e vorba doar de o simplă lăudăroşenie. În schimb Ducu, – şeful său, colo­nelul Radu Mănăilă – care o anchetase personal pe spioană, se uitase la ea într-un anume fel, imposibil de descris, ceea ce l-a făcut pe Bogdan să nu mai aibă nici un fel de îndoială că luase în serios ameninţarea. Mai târziu, când Erna, condamnată, se şi afla la închi­soare, avusese prilejul să înceapă a crede că şeful şi prietenul său puţin, măcar puţin, se temea de Erna. În ziua aceea, maiorul Bogdan abia picase la sediu, frânt de oboseală, transpirat şi flămând. Pe drum, tot timpul, se gândise la Erna, la straniul ei comportament din timpul anchetei, la semnificaţia adevărată a ame­ninţării proferate la adresa şefului său. Aducerea aminte fusese declanşată de faptul că, întâmplător, tre­cuse prin faţa blocului în care locuise Erna. Pe urmă, revenind la sediu şi dând cu ochii de Ducu, fără nici un fel de intenţie, îi spuse: — Mai adineauri, pe Calea Victoriei, trecând prin faţa blocului în care a locuit Erna, mi-am adus aminte că, atunci când va ieşi, va fi încă destul de tânără ca să pună în aplicare ameninţarea. Atunci Ducu, furios, aproape că ţipase la el: — Ascultă, Bogdane! Te rog să nu-mi mai aminteşti niciodată de treaba aceasta. Auzi? Niciodată! Surprins, dar mai ales intimidat de violenţa cu care colonelul rostise cuvintele, murmurase: — Bine, bătrâne, bine! Şi în gând adăugase: „Oare şeful se teme de răzbunarea Ernei?” 29 august! Erna era din nou liberă. În clipa aceea probabil se afla în tren, în drum spre Bucureşti, hotărâtă să-şi pună în aplicare răzbunarea, pe care, în anii în care stătuse închisă, şi-o pregătise până la cele mai mici detalii. Abia acum maiorul Bogdan redescoperi balerina de porţelan şi i se păru că biata de ea obosise de efortul pe care îl făcea ca să se menţină în poziţia aceea gra­ţioasă. Îi zâmbi cu înţeles, ca şi când ea ar fi fost o fiinţă vie în stare să înţeleagă că numai un motiv atât de grav – ieşirea Ernei din închisoare – l-a putut face s-o ignore. Întinse mâna, apucă figurina de porţelan şi începu s-o mângâie absent. Se gândea tot la Erna, deşi dorea să pună stavilă gândurilor, să le abată în alta direcţie. Erna era din nou liberă! Şi ? Ce dacă era liberă? În definitiv, era o prostie că se simţea neliniş­tit. Da, era din nou liberă şi, în consecinţă, liberă să-şi pună în aplicare ameninţarea. Ce naiba, şeful, colonelul Radu Mănăilă, cel mai strălucit lucrător al contra­spionajului, să se teamă de răzbunarea Ernei? E drept, în două rânduri Erna le dăduse mult de furcă, dar aceasta nu era o dovadă. Cel puţin teoretic, Erna nu putea constitui o primejdie reală pentru un om cu expe­rienţa şi calităţile şefului său. Totuşi, dacă acesta în­cercuise în calendar data de 29 august, însemna că, cel puţin virtual, Erna reprezenta un pericol. Dar oare în ce scop şeful încercuise data din calendar? Doar ca să nu uite ziua când Erna avea să fie liberă? (Însemnarea nu părea recentă). În măsura în care îl cunoştea, o asemenea explicaţie nu părea plauzibilă. Probabil că ar fi mai aproape de adevăr dacă ar presupune că şeful însemnase data pentru a acţiona în vreun fel. Pentru a acţiona în vreun fel? Da, aceasta era sin­gura concluzie logică. Şi totuşi... îi era peste putinţă să şi-l închipuie pe colonel acţionând împotriva Ernei – naiba ştie în ce fel! – înainte de a se fi convins ca ameninţarea nu era doar o simplă lăudăroşenie, mai exact, înainte ca Erna să treacă la acţiune. „Nu-l văd acţionând – vorbi tare, ca şi când s-ar fi adresat balerinei de porţelan pe care palmele sale o legănau uşurel – decât numai în cazul când... când Ducu realmente se teme de răzbunarea ei.” În clipa aceea colonelul Radu Mănăilă intră pe uşă. — S-a întâmplat ceva, Bogdane? întreba încă din prag. — Nimic! Dar de ce mă întrebi? — Fiindcă ai aerul de parcă s-ar fi întâmplat ceva. — Nimic!... Mă gândeam!... — Aşa! — Mă gândeam că în ultima vreme cam şomăm, bătrâne. — Păi de aceea te-am şi sfătuit să-ţi iei concediu. Tu însă refuzi. Vezi să nu păţeşti ca anul trecut, când n-a fost posibil să pleci decât în ianuarie. — N-aş avea nimic împotrivă dacă până atunci s-ar ivi ceva care să ne scoată puţin din amorţeala asta. Dar nimic! Numai fleacuri. Doar dacă… Şi nu mai continuă. — Ce? — Doar dacă întrevezi tu un posibil caz pe măsura noastră. — Nu-ţi făcea iluzii, măi băiete! Pleacă în concediu. Luna septembrie la munte e cea mai frumoasă. Degeaba. Ducu nu se prinsese. Dar oare sesizase alu­zia? Fără îndoială! Erna pusă pe răzbunare. O Erna, care în două rânduri le dăduse mare bătaie de cap[2] pusă pe răzbunare, putea fi un caz pe măsura lor. Fără îndoială, Ducu sesizase la ce anume el, Bogdan, făcuse aluzie. Nu găsise însă de cuviinţă să-i răspundă. Părea preocupat să cerceteze calitatea hârtiei din care fusese colecţionat carneţelul, pe care tocmai îl scosese din seif. Văzându-l cu câtă atenţie examinează carneţelul, maiorul Bogdan simţi că speranţa îi încolţeşte din nou în suflet. El ştia că şeful pregătea un carneţel de fiecare dată când avea să rezolve un nou caz. Faptul că şeful se pregătea să înceapă un carneţel, chiar în ziua când Erna era din nou liberă, ce altceva putea să însemne decât că se aştepta ca ea să le dea de furcă? Cu infinite precauţii maiorul Bogdan depuse pe birou figurina de porţelan, ca să-şi frece mâinile. De fiecare dată când i se oferea un prilej ele satisfacţie, obişnuia să şi le frece. Numai că de data asta nu se întâmpla aşa. Colonelul în loc să scoată stiloul şi să scrie pe prima pagină a carneţelului data şi denumirea codifi­cată a „cazului” în curs de rezolvare, aşa cum obişnuia, brusc, apucându-l cu două degete de un colţ, cu un fel de scârbă, de parcă ar fi ţinut între degete coada unui şobolan mort, îl aruncă înapoi în fişeu. Pe chipul colo­nelului, Bogdan descifră un fel de gravitate tragică, iar în ochi nelinişte. Parcă dinadins, spre a-şi feri privi­rea, colonelul întoarse capul spre peretele din dreapta, acolo unde era fereastra, probabil spre a se convinge dacă se mai afla sau nu la locul ei. — Ducule! îl striga maiorul parcă spre a-l aduce la realitate, deoarece i se păru că şeful călătorea cu gândurile foarte departe. — Te ascult, măi băiete! — Ştii că mie nu-mi place să mă vâr cu anasâna în sufletul omului. Ştii, nu-i aşa? — Da! Şi? — Dar mai ştiu că nici ţie nu-ţi place. — Dacă ştii atunci e foarte bine. Deşi replica şefului era o invitaţie indirectă să fie lăsat în pace, maiorul totuşi nu se lăsă. Acum, dacă se pornise, nu mai putea da înapoi. Voia să ştie! — N-am uitat că despre o anume persoană mi-ai in­terzis să mai deschid vorba. — E bine că n-ai uitat. — Totuşi am să mă prefac, bătrâne, că am uitat şi am să te întreb: Ce ai de gând să faci? Colonelul întoarse capul şi îl privi cu o uimire sinceră. — Nu înţeleg! Ce am să fac în legătură cu ce? Cu cine? — Cu Erna. Ce Dumnezeu, bătrâne, zău că n-are nici un haz să te prefaci ca şi când astăzi nu s-ar fi întâmplat nimic. — Şi, mă rog, ce s-a întâmplat? întrebă colonelul privindu-l cu o candoare, care pe maior îl cam des­cumpăni. — Erna e liberă. Astăzi i-au dat drumul. Sau, dacă până în clipa asta încă nu i-au dat, o vor face de acum încolo. — Să sperăm că anii pe care i-a petrecut în închi­soare au vindecat-o de spionaj. — Bine, dar nu despre asta e vorba, replică maio­rul, aproape furios că şeful său se eschivează să abor­deze un subiect care în clipa aceea îi obseda pe amândoi. Sunt şi eu de părere că Erna s-o fi lecuit de spio­naj. În două rânduri când ne-a înfruntat i-am venit de hac. Prima dată ne-a scăpat ca prin urechile acului, ca să nu spun că ne-a scăpat numai fiindcă noi, după ce am prins în plasă peştele cel mare, pe Balthazar, nu ne-a mai interesat plevuşcă sau, mai exact, fiindcă nu ne-am dat seama că ceea ce luam noi drept plevuşcă – pe Erna – de fapt, chiar dacă nu era unul de „mărimea” lui Balthazar, făcea totuşi parte din aceeaşi specie. — Unde vrei să ajungi, măi băiete? întrebă colonelul, parcă puţin plictisit. — Ai răbdare, bătrâne. Ai să vezi imediat. Erna nu e numai frumoasă. Este şi foarte deşteaptă. Până la ea, nici un alt infractor, implicat în unul din cazurile rezol­vate de noi cu succes, nu ne-a dat atâta bătaie de cap. E drept că meritul nu a fost al ei integral, de vreme ce, în amândouă cazurile, am urmărit în primul rând să punem mâna pe Balthazar. Totuşi, ea a fost aceea care a acţionat cu îndrăzneală, pricepere, fantezie şi ingeniozitate. Cu toate acestea nu cred că ar mai tenta-o să-şi măsoare forţele cu ale noastre. Cred că a tras învăţăminte din repetatele insuccese ale lui Balthazar, în cazul când propriile înfrângeri nu i-au fost de ajuns. Toate acestea mă fac să cred că Erna nu se va lăsa ispitită, pentru a treia oară, să facă spionaj. — De acord! Şi? — Ce vreau să mai spun? Da! Că pe Erna nici măcar nevoia de bani nu o poate împinge să o ia de la înce­put. Din moştenirea pe care i-a lăsat-o sud-americanul ei – moştenire care n-ar fi exclus să reprezinte, de fapt, răsplata pecuniară a „Trustului” pentru serviciile aduse – Erna n-a apucat să cheltuiască decât doar un sfert. Deci, fiind la adăpost şi de orice fel de griji materiale, avem toate motivele să sperăm că s-a lecuit s-o mai facă pe Mata Hari. — În cazul acesta, ce anume te nelinişteşte? îl în­trerupse colonelul, privindu-l din nou cu o candoare care nu părea deloc simulată. — Spune-mi, Ducule, tu vezi vreo deosebire între revanşă şi răzbunare? — Nu are nici o legătură una cu alta. — De acord: nu are nici o legătură. Una-i scripca, alta-i iepurele. Ei bine, Balthazar, marele Balthazar, de fiecare dată când i-am venit noi de hac, ce ţi-a spus? Ţi-a spus că în runda următoare îşi va lua revanşa. Este, bătrâne? — Exact. — Erna însă, care este femeie şi, din păcate, ca orice femeie, nu ştie să piardă, când s-a văzut arestată nu te-a felicitat, şi nici nu te-a anunţat că îşi va lua revanşa, aşa cum a făcut-o Balthazar, ci te-a amenin­ţat că se va răzbuna pe tine în ziua când va fi din nou liberă. Dacă în locul Ernei ar fi fost o altă femeie, am putea crede că pur şi simplu s-a lăudat. Întrucât te-a ameninţat Erna, ar fi o prostie să ne închipuim că a făcut-o din fanfaronadă. Îmi vin în minte cuvintele ei din ultima zi a procesului. — Vrei să ţi le reproduc? întrebă colonelul ironic. — Dacă le mai ţii minte... — Cum să nu! Şi colonelul reproduse ameninţarea Ernei cuvânt cu cuvânt, fără nici un fel de modulaţie în voce, de parcă nu el ar fi vorbit. — Exact! Văd că n-ai uitat nici măcar un singur cuvânt. Şi după cum prea bine ştii, nici ea nu este bătrână – a făcut numai şapte din cei doisprezece ani la câţi a fost condamnată – şi nici tu nu ai ieşit încă la pensie, în concluzie, bătrâne, deoarece Erna nu-i o gâscă tâmpită, care s-a apucat de spionaj fiindcă avea nevoie de nişte bani în plus ca să-şi cumpere niscai peruci, niscai zorzoane din pachet, ci Erna, cred, bătrâne, că avem motive să ne temem de răzbunarea ei. Mă bag şi eu în aceeaşi cofa, deşi mie nu mi-a făcut cinstea de a mă ameninţa cu răzbunarea ei. Suntem însă prieteni. E clar, bătrâne, nu-i aşa? Colonelul nu-i răspunse imediat. Privea din nou fe­reastra prin care se vedea un cer albastru ca o mediterană. Din profil, colonelul arăta mult mai tânăr decât vârsta pe care o avea. Dealtfel, în general era foarte greu să-ţi dai seama câţi ani avea în realitate. În dese rânduri, pe stradă, Bogdan observase că femeile, mai ales cele tinere, îl priveau cu un ciudat interes, aşa cum ştiu ele să privească bărbaţii faţă de care simt o inexplica­bilă atracţie. La început, maiorul fusese intrigat – pri­etenul său împlinise cincizeci şi cinci de ani – dar, pe urmă, găsise explicaţia. În ciuda anilor, colonelul con­tinua să fie un bărbat frumos. Mai exact, dacă femeile îl plăceau, aceasta se datora faptului că era într-un anume fel frumos. Frumuseţea lui nu se mai purta, nu mai era modernă. Era o frumuseţe anacronică, caracteri­zată printr-o anumită distincţie, printr-o anumită fineţe, de parcă natura, plămădindu-l, migălise cu pasiune şi îndelung la cizelarea chipului său. Or, tocmai aceasta atrăgea curiozitatea femeilor, în special a tinerelor fete. Maiorul Bogdan se întrebă cât timp va mai privi colonelul fereastra, şi dacă se gândea măcar să continue discuţia. Era însă hotărât să nu se dea bătut până când nu avea să afle ce gândeşte în legătură cu răzbunarea Ernei. „Număr până la cinci, şi dacă nici până atunci nu catadicseşte să-mi răspundă, continui predica”. Dar nu mai fu nevoie să numere. Colonelul întoarse capul, îl privi şi, involuntar, schiţă un zâmbet parcă trist, parcă, mai curând, timid. — Uite, sunt de acord cu tine că Erna nu a renunţat la hotărârea ei de a se răzbuna. Mai mult, împărtăşesc punctul tău de vedere că anii de detenţiune au îndârjit-o în loc s-o cuminţească. Totuşi, tu pui problema, ca să zic aşa, într-un mod alarmist. Desigur, nu pot să ignor faptul că va încerca să se răzbune. Dar asta nu în­seamnă că trebuie neapărat să-mi şi fie frică de ea. —...Şi chiar nu ţi-e frică deloc? întrebă maiorul, părându-i însă imediat rău că pusese întrebarea. „Şeful” avea acum tot dreptul să se simtă jignit. Ce Dumnezeu, doar era colonelul Mănăilă, omul care venise de hac superspionului Balthazar. — Poate că puţin-puţin mi-e frică, Bogdane. Nu mă jenez s-o recunosc. Ştiu, o ştim amândoi, că, teoretic, n-ar trebui să-mi fie. Erna e singura, pe când eu, noi, suntem o întreagă instituţie. Forţele sunt inegale. Putem lua mă­suri ca fiecare pas al ei să ne fie cunoscut, putem ani­hila din faşă orice tentativă de... de răzbunare. Apropo, ştii că Erna a ieşit din închisoare azi-dimineaţă la ora zece? — Precis? — Da. Acum o jumătate de oră am telefonat directo­rului închisorii ca să-i reamintesc că astăzi e ziua când Erna urmează să fie liberă. — Pentru asta i-ai telefonat? se miră maiorul. — Dar tu ce ai crezut? Există vreun alt motiv? — Nu ştiu. Totuşi, numai ca să-i reaminteşti să-i dea drumul? — Da! Repet, i-am telefonat ca să-i reamintesc. Ştiu, nu era nevoie, totuşi i-am telefonat. — Dacă te-ar auzi cineva, ar crede că simţi nevoia s-o ştii liberă, observă Bogdan întrucâtva ironic, cel puţin în intenţie. — Este vorba de cu totul altceva, măi băiete. Nu ştiu cum să-ţi explic mai bine, ca să nu mă înţelegi greşit. Probabil că ultimele trei luni Ernei i s-au părut cele mai lungi. Poţi să mă crezi că nici mie nu mi s-au părut mai scurte. Timp de trei luni am aşteptat cu nerăbdare ziua când ea avea să fie din nou liberă. — Cu alte cuvinte, în sfârşit liberă să-şi pună în apli­care răzbunarea! — Ia-o cum vrei. Eu aş spune altfel: am aşteptat cu nerăbdare ziua când Erna va avea libertatea să acţi­oneze. Este o formulare – cel puţin aşa mi se pare mie – mai aproape de adevăr. — După mine, bătrâne, tot un drac. — Mă rog! — Bine, dar de ce această nerăbdare? insistă maio­rul. Îţi face plăcere să te ştii în pericol? Zău că nu pricep! — Ai să pricepi imediat! Mai adineauri, ţi-am spus că, teoretic, n-ar trebui să mă tem de vreme ce ea e singură, iar noi o instituţie. Asta o ştim nu numai noi, ci şi ea. O ştie acum, dar a ştiut-o tot atât de bine şi în ziua când m-a avertizat că se va răzbuna. Eşti de acord, nu-i aşa? — Categoric! Şi? — Tu însă ai afirmat – şi eu am fost de acord cu tine – că ar fi o prostie dacă am considera amenin­ţarea Ernei drept o simplă lăudăroşenie. Asta ar trebui să însemne că Erna este hotărâtă să-şi măsoare forţele cu ale noastre. Da, asta ar trebui să însemne! — Şi nu înseamnă? — Nu! Pentru că ea – dacă n-a renunţat cumva la răzbunare – cu mine vrea să-şi măsoare forţele. — Ba cu noi, bătrâne. Erna nu-i proastă ca să-şi în­chipuie că te vom lăsa singur. Hotărâtă fiind să se răz­bune pe tine, în ultimă instanţă îşi va asuma riscul să se războiască cu instituţia noastră. — Măi băiete, eu n-aş fi chiar atât de categoric în a face o asemenea afirmaţie. Erna doar ne-a oferit o mulţime de dovezi că e deşteaptă. Chiar tu ai recunos­cut mai adineauri. — E dată naibii de deşteaptă, bătrâne! — Ei bine, tocmai fiindcă e atât de deşteaptă nu cred că va risca să se războiască – aşa cum ai afirmat tu – cu instituţia noastră. Până acum, de câte ori a făcut-o, a păţit-o. Cred că s-a învăţat minte şi nu va mai fi ispitită să încerce pentru a treia oară. E mult mai probabil că va căuta – probabil că a şi găsit – un mijloc de a se putea răzbuna, dar în acelaşi timp să facă imposibil orice sprijin din partea instituţiei noastre. — Cum, Ducule? O vezi pe Erna pândindu-te la un colţ de stradă şi împuşcându-te? — N-o văd, băieţaş, n-o văd! Erna nu-i o femeie cu creier de găină. Cred că un asemenea mod de a se răzbuna l-ar considera sub demnitatea ei. — Poate o vezi atrăgându-te într-o cursă, mai exact dându-te pe mâna vreuneia dintre fostele ei „călugă­riţe”, ca să te compromită? — Nu este o răzbunare gen „Erna”. — Asta de unde ai mai scos-o? Ca să faci o ase­menea afirmaţie, că nu ar fi o răzbunare gen Erna, ar trebui să ştii în ce fel obişnuieşte ea să se răzbune. Or, până în prezent, ea nu ne-a oferit o mostră de răz­bunare marca „Erna”. — Exact! Nu ne-a oferit o asemenea mostră şi, în consecinţă, de acord cu tine că nu ştim în ce fel obişnuieşte să se răzbune. În schimb însă, ni s-a oferit pri­lejul să-i descifrăm, măcar cât de cât, psihologia. Şi dacă nu mă înşel, dacă am izbutit s-o cunosc într-o oarecare măsură, aşa cum îmi place să cred, am îndoieli serioase că va încerca să se răzbune folosind ca momeală vreuna din „călugăriţele” ei. Şi ştii de ce? — De ce? întrebă maiorul aproape fără voie. — Pentru că sunt convins că, la rândul ei, m-a intuit măcar în atâta măsură, încât să înţeleagă că, datorită unei experienţe dureroase din trecut, am devenit imun faţă de anumite tentaţii şi că a încerca să se răzbune în acest fel va însemna, cu anticipaţie, un eşec. Îţi dai seama desigur că, înainte de a se hotărî pentru o anume răzbunare, Erna trebuie să fie sigură – sau aproape sigură – de reuşită, deoarece în situaţia ei nu-i este îngăduit să greşească. Nu eşti de aceeaşi părere? — Ba da! — Atunci, măi băiete, caută altceva. — Încerc, dar în zadar. Nu-mi dă deloc prin minte cum ar putea ca să se răzbune, ca noi s-o recunoaştem drept o răzbunare marca „Erna”. Dar ce ar fi dacă ai încerca şi tu? Colonelul ridică din umeri. Brusc se ridică din foto­liul pe care stătuse şi începu să se plimbe prin cameră, cu mâinile la spate, străbătând spaţiul cu paşi mici şi uniformi. Chipul său, care exprima o anume gravitate tristă, trăda abia acum adevărata sa vârstă. — Am încercat, dar în zadar. La fel ca tine îmi este imposibil sa întrevăd în ce fel s-ar putea răzbuna. Şi de ce crezi că posibila răzbunare mă nelinişteşte? Pen­tru că nu văd în ce fel ar putea ea să lovească, ca să pot para la timp lovitura. Înţelegi? Şi deoarece nu pot, am sentimentul că sunt vulnerabil, că sunt la discreţia ei şi că, atunci când se va hotărî să lovească, mă va găsi complet descoperit. Dacă nu Erna, ci Baltha­zar m-ar fi ameninţat că se va răzbuna, nu m-aş fi temut. În general, răzbunarea unui bărbat este previ­zibilă. Cine însă poate prevedea în ce fel se poate răz­buna o femeie? Fantezia lor se dovedeşte inepuizabilă în a găsi procedee dintre cele mai ingenioase. — Ce-ar fi dacă mi-ai da voie să mă ocup eu de Erna, bineînţeles în timpul meu liber. După părerea mea, dacă vom şti în ce fel înţelege ea să-şi organizeze viaţa, acum când este din nou liberă, poate că vom putea prevedea în ce fel intenţionează să se răzbune. Şi atunci teama noastră va dispărea. — Bogdane, băiete, vreau să clarific două probleme. Prima: Nu sunt de acord ca Erna să fie supravegheată atâta vreme cât nu există un motiv obiectiv, vreau să spun atâta vreme cât nu desfăşoară o activitate subver­sivă. Faptul că m-a ameninţat că se va răzbuna, şi că eu sunt convins că nu a făcut-o din simplă fanfaronadă este cu totul altceva. Cu alte cuvinte, este o treabă care ne priveşte pe mine şi pe ea. Şi acum, cea de-a doua problemă care, socot eu, trebuie clarificată: în război, când porneşti la atac, ţi-e frică. Pentru că ştii că şansele de a supravieţui sunt minime. Asta raţional vorbind. De aceea, un ostaş cu cât este mai lucid, cu atât îi este sau ar trebui să-i fie mai tare frică. Asta nu înseamnă că atunci când se dă semnalul de debuşare la atac, de frică se ascunde în groapă. În schimb cei mai puţin lucizi, cei cărora nu le place şi nici nu au obişnuinţa să privească adevărul în faţă, pornesc la atac în mai mică măsură stăpâniţi de frică. Mistificându-se, mai mult sau mai puţin voit, se cramponează de iraţional: „Poate că nu tocmai pe mine mă va găsi glontele inamic”. E de prisos să-ţi spun că eu fac parte din prima categorie. — Da!... Bineînţeles!... Totuşi, bătrâne, nu înţeleg unde vrei să ajungi. Fiindcă... — Fiindcă exemplul nu ţi se pare potrivit, i-o tăie colonelul, care se lăsă să cadă în fotoliu cu un fel de voluptate, de parcă trupul, din cale afară de istovit, era pregătit să guste plăcerea unei odihne mult aşteptate. — Mda! într-o oarecare măsură, recunoscu maiorul. — Ai perfectă dreptate, măi băiete. Fiindcă între situaţia mea prezentă şi aceea a combatantului aflat pe punctul de a porni la atac nu există nici un fel de asemănare. Ai să mă întrebi: în acest caz, de ce l-am folosit? Deoarece chiar în cazul pericolului su­prem – moartea – omul, în anumite împrejurări, îşi poate înfrâna teama. Dacă nu m-ai fi întrerupt, ai fi aflat gândul meu până la capăt. Dar nu-i nimic. Ai să-l afli imediat. Dacă fac abstracţie de perioada răz­boiului, ulterior, ca lucrător în cadrul Securităţii, m-am găsit de câteva ori în situaţii în care a trebuit să acţi­onez ştiind dinainte că s-ar putea să plătesc cu viaţa. Ei bine, dacă ţi-aş spune că în împrejurările acelea nu mi-a fost frică, ar însemna să fiu un mare ipo­crit. Da, mi-a fost, dar n-am dat înapoi. Revenind acum la iminenta sau, ca să nu fiu chiar atât de categoric, la posibila răzbunare a Ernei, trebuie să-ţi spun că, şi în cazul când ea ar reuşi, am îndoieli serioase că s-ar putea solda cu moartea mea. Şi cu toate acestea mi-e teamă de răzbunarea ei, deşi am convingerea – dacă vrei una intuitivă – că nu va încerca să mă suprime. Ţi-o declar deschis şi cu toată sinceritatea. Da, da, băiete, mă tem de răzbunarea ei mai mult decât m-am temut atunci când viaţa mea a fost în joc. — Al naibii să fiu dacă înţeleg, bătrâne! Cum adică? Te temi de răzbunarea Ernei mai mult decât te-ai temut atunci când realmente ţi-ai riscat viaţa? — Exact! Maiorul clătină capul a neîncredere. — Ştii ce gândesc, Ducule? Că, fără să-ţi dai seama, încerci să te mistifici. Sau, dacă eventual greşesc, în­seamnă că nu sunt în stare să te înţeleg. — Ca să fiu sincer, nici eu nu mă înţeleg prea bine. Ca să-ţi dau un motiv de şi mai mare mirare, ia notă de aceasta: Dacă aş şti că Erna vrea să se răzbune pe mine împuşcându-mă, mi-ar fi mai puţină teamă decât îmi este acum când am convingerea – repet: intui­tivă – că nu va încerca să mă lichideze. — Nu te supăra, Ducule, că ţi-o spun, dar mi se pare absurd ceea ce susţii. În definitiv, frica este mai mare sau mai mică în raport cu periculozitatea. Vătămarea vieţii înseamnă pericolul cel mai mare şi, în consecinţa, frica, teama maximă. Tu spui că altceva, mai puţin periculos, te face să te temi mai mult decât dacă te-ar paşte pericolul morţii. Absurd! Cum nu se poate mai absurd!... — Nu neg. În nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută e – aşa cum afirmi tu – absurd. Fiindcă moar­tea posibilă reprezintă pericolul maxim şi, în consecinţă, nu există o altă frică mai mare decât aceea din clipele când ea îţi apare ca iminentă. Repet, în nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută. Dar iată există o excepţie. Mi-e teamă de răzbunarea Ernei, aşa cum ar fi trebuit să-mi fie dacă aş şti că mă va ucide. — Şi, mă rog, de ce teama asta exagerată? — Fiindcă nu sunt în stare să întrezăresc măcar în ce va consta răzbunarea ei. Am însă presentimentul că ea va avea consecinţe mai grave decât suprimarea mea fizică.     [1] Vezi romanul „Astă seară, relache”, apărut în aceeaşi editura (Buc. 1972). [2] „Doamna cu voaletă din Balt Orient Expres” şi „Astă seară, relache”.  

  Cel mai lung amurg   Poate aţipise. Dar nu era sigur. De cînd oadu­sesem acolo deschisese doar de cîteva ori ochii, şi de fiecare dată numai pentru o clipă. Respiraţia îi era uşoară, abia simţită. Poate că de aceea, la un moment dat, am avut strania impresie că murise. Şi atunci m-a cuprins panica. Mai întîi panica. Murise şi totul fusese zadarnic. Nu-i putusem fi de nici un folos. Constatarea mă deznădăjdui. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit cît de cutremurător şi de deplin este sentimentul neputinţei în faţa morţii. Deznădăjduit am scrutat, instinctiv cerul. Luna mă privea ironică. Cît timp fuse­sem mic, tare mult îmi plăcuse să descopăr în lună chipul moşului care se uita de acolo, mustrător, la copiii neastîmpăraţi. Aşa îmi spusese bunica. Şi unchiu Iancu, el, care niciodată nu mă minţea, confirmase spu­sele bunicii. Numai că de fiecare dată, în loc să-l văd pe „moş”, vedeam chipul unei femei cu părul despletit şi blond, atîrnîndu-i pe umeri, un chip care se uita la mine cu ochi trişti, atît de trişti încît aproape îmi dădeau lacrimile. Şi nu o dată, cu ochii înrouraţi de mila femeii triste din lună, mă trezeam întrebînd:   — Spune-mi, Luniţă, de ce eşti atît de tristă? îţi jur că n-am să spun la nimeni. Nici macar unchiului Iancu.   Acum cînd, privind cerul, descoperisem luna care se uita la mine — poate la noi — ironică, uitînd pentru o clipă că ea murise, am simţit cum se trezeşte în mine curiozitatea din copilărie de a descoperi pe „moşul” din lună. Dar oricît m-am străduit, timp de un minut, poate două, n-am izbutit. N-am izbutit să văd nici fe­meia din lună cu părul despletit şi blond şi cu ochi atît de îndureraţi, de trişti. N-am izbutit şi atunci am înţe­les că, într-un anumit fel, murisem şi eu, în ziua cînd timpul ucisese în mine miracolul copilăriei.   „Oh, Luniţă, dacă te-ai arăta pentru o clipă, măcar pentru o clipă, să-mi regăsesc copilăria!”   Cuvintele, propriile mele cuvinte, rostite tare, m-au speriat. Şi iarăşi mi-am amintit că ea murise şi că eram acum singur, din nou singur în mlaştină. Pe aproape sunau trestiile ca nişte vaiete timide, de care îşi băteau joc broaştele, orăcăind bezmetice. Ascultînd vaietul tres­tiilor, mi-am zis că ele plîng de mila femeii care murise şi atunci nu mi s-a mai părut orăcăitul broaştelor hohot de rîs batracian. Mi s-a părut că pe femeia care abia murise o prohodeau trestiile, văitîndu-se, broaştele hoho­tind în felul lor, vîntul ce începuse să sufle, norii ce veniseră de undeva dinspre răsărit, grăbiţi să asiste şi ei la sfîrşitul femeii care murise fără îndoială din pri­cina rănii, a celei de-a doua răni, de sub omoplat. Numai eu nu participam, numai eu rămîneam disponibil, deşi mai adineauri panica alunecase prin arterele mele ca un şuvoi de lavă fierbinte.   Şi atunci m-am trezit murmurînd în gînd cuvintele cîntecului de înmormîntare:       „Scoală şi te roagă   Şi la sfîntu soare,   Şi la vînt de boare,   Să nu prea grăbească,   Zori să se ivească   Pîn' te vom griji,   Pîn te vom găti.”       Am cîntat, în gînd, întreg bocetul pînă la sfîrşit. Pe urmă, deoarece mă ascultasem, cu toate că doar în gînd cîntasem, redescoperind liniştea, m-am cutremurat de o teamă superstiţioasă. Ea murise, fără o lumînare la căpătîi, cum cere datina, murise şi nu aveam la mine o lopată ca să-i sap un mormînt, ca să n-o mănînce lupii, dacă or fi existînd în mlaştină. Lopată nu aveam, totuşi trebuia să-i sap un mormînt: cu un ciot, cu unchiile, cu o piatră, cu nu ştiam ce, dar trebuia să-i sap un mormînt, în pămîntul ce mustea de apă, ce miro­sea a clisă, a putred şi a război, cu toate că, în mod sigur, prin mlaştină nu trecuse încă războiul şi poate că nu avea să treacă nici de acum încolo.   Murise. Dar oare murise? Trebuia să mă conving. M-am aplecat şi mi-am lipit urechea de pieptul ei. Şi atunci am simţit mîna ei fierbinte de fierbinţeala febrei pe obrazul meu şi am auzit-o, pentru prima dată am auzit-o, vorbindu-mi:   Nein, ich bin noch nicht gestorben.[1] Gott lob![2] Aber, ich werde sterben... Bis es tagt.[3] Eram convins şi eu că va muri. Pînă în ziuă. Palma ei pe obrazul meu frigea. Avea o palmă de flăcări. Şi flăcările îmi incendiau obrazul şi nu puteam s-o ajut să nu moară!   Lasă că n-ai să mori! am căutat eu s-o îmbărbă­tez, vorbindu-i în limba germană, bucuros că cel puţin ne puteam înţelege. N-am să mor? Crezi, într-adevăr, că n-am să mor? Nu se moare dintr-atîta! i-am replicat. Vocea mea suna convingător, în ciuda faptului că speranţa în mine era ca o epavă pe o mare bîntuită de taifun. Dacă ar fi adevărat!... Dar o spui numai fiindcă ţi-e milă de mine. În orice caz îţi mulţumesc pentru tot. Pentru tot? Nu înţelegeam ce putea însemna acel tot. Fusese, de fapt, un singur lucru. Trecuseră, cîte ore? Poate două? Mai mult de două în nici un caz. De opt zile de cînd fugisem din coloană nu mă hrăni­sem decît cu cartofi şi dovlecei cruzi. Dar în ultimele douăzeci şi patru de ore nu pusesem în gură nimic. Mă dureau creierii. Durerea mi-i strivea. Durerea îi plesnea întruna, tescuindu-i precum nişte icre. Tîmplele îmi zvîcneau şi, în ciuda greţei şi a durerii de sub ţeastă, îmi era foame, eram mai hămesit decît un schimnic, în mlaştină mirosea a clisă, mirosea a mătasea broaştei, mirosea a putred dar mai ales a război. Şi, cu toate acestea, mie îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită. De opt zile nu mîncasem decît cartofi şi dovlecei cruzi, satul era prea departe ca să ajungă pînă la mine miros de mîncare, şi cu toate acestea îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită. Dumnezeule, nimic nu-i mai de neîn­durat decît să fii nemîncat de opt zile şi să-ţi miroasă a cîrnaţi pe varză călită. Foamea opera pe viu în pîntece, ciopîrţindu-mi măruntaiele.   Nu mi-am dat seama cînd am părăsit mlaştina. La un moment dat am ştiut că nu mai zac pe aşternutul de stuf şi papură, ci că merg, e drept clătinîndu-mă, dar că totuşi merg în direcţia de unde mi se părea mie că vine mirosul de cîrnaţi pe varză. Era noapte, încă nu răsărise luna, dar fiindcă îmi mirosea a cîrnaţi pe varză, fiindcă doream să ajung cît mai repede la casa unde gospodina pregătise o asemenea mîncare, vedeam de parcă eram nictalop. Poate că şi devenisem nictalop.   Am mers ca un lunatic, atras de mirosul care nu exista decît în închipuirea mea turmentată de foame, pînă am ajuns la un drum de ţară. Nu m-am oprit o clipă. Primejdia parcă n-ar fi existat. Uitasem cu desă- vîrşire de ea. Ştiam, din timpul zilei, că drumul acela de ţară ducea spre un sat mare — abia mai tîrziu aveam să aflu că nu era un sat ci un orăşel, oră­şelul K... — ştiam, eram totuşi conştient că, mergînd pe drumul acela, riscam mult; totuşi, continuam să merg, ignorînd primejdia. Şi, fără voia mea, deşi ştiam încotro merg şi ce urmăresc, mă închipuiam cu patru ani în urmă, cînd pentru prima dată am păşit pe stră­zile oraşului universitar C... ca să mă înscriu la facul­tate. Mergeam pe un drum de ţară, dar mă vedeam pe strada care, de la gară, urca în pantă, noroioasă ca o uliţă de tîrguşor, în schimb însă cu case de oraş mare, cum de fapt şi era, înnegrite de funingine. La parterul acestor case existau prăvălioare de unde puteai cum­păra ceea ce nici nu-ţi dădea prin minte că s-ar putea găsi. Etajul de deasupra era locuit de familia negusto­rului. Prin sticla murdară a ferestrelor, de multe ori peticită cu hîrtie de jurnal, nişte copii clorotici şi ciu­fuliţi priveau nostalgici strada noroioasă, muşcînd fără poftă din cîte o felie de pîine neagră unsă cu magiun. Cerul era de culoarea cimentului şi numai departe soa­rele ca un ochi urduros se căznea, plictisit, să vadă ce se petrece dincolo de pînza afumată a norilor.   Mergeam pe drumul de ţară şi mă vedeam pe strada Bendela, mă vedeam în sufrageria lui Frau Mizzi, unde luam masa, la prînz şi seara. O vedeam pe Frau Mizzi înaltă, planturoasă, aproximativ frumoasă, mirosind pu­ternic a levănţică, asemenea unei ciudate plante de carne şi sînge, mişcîndu-se sprintenă în jurul mesei, ca să ne servească extraordinara ei ciorbă de sfeclă dreasă cu smîntînă, după care urmau cîrnaţii, aromitorii şi condimentaţii cîrnaţi pe varză călită, pregătiţi după o reţetă proprie şi probabil secretă, de vreme ce nici pînă astăzi nu s-a mai întîmplat să mănînc, în altă parte, cîrnaţi atît de gustoşi. Frau Mizzi se mişca sprintenă în jurul mesei, servindu-ne, şi de fiecare dată cînd se apleca peste umărul cuiva îi vedeam sînii albi care, în ciuda celor patruzeci de ani se păstrau frumoşi şi generoşi, aşa cum frumoasă şi generoasă era, în general, Frau Mizzi. Şi după ce îi vedeam sînii albi şi frumoşi nu ştiu de ce, dar mîncarea pe care ea ne-o servea ni se părea mai gus­toasă, şi ne repezeam să înfulecăm cu o hămeseală de animale tinere.   Mergeam pe drumul de ţară, mă vedeam în sufra­geria lui Frau Mizzi, o vedeam pe ea, frumoasă şi plan­turoasă, în ciuda celor patruzeci de ani ai ei, îmi era foame ca unui eremit şi îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită meşteriţi cu neîntrecută pricepere de Frau Mizzi, cînd deodată am auzit pornind din direcţia către care mă îndreptam o rafală, urmată apoi de alta. M-am aruncat la pămînt încă de la primele împuşcături, înjunghiat şi ciopîrţit pe dinăuntru de o frică înnebunitoare, aşa cum niciodată nu simţisem o alta. Liniştea se statornici re­pede. Dar am rămas locului, incapabil să mă mişc, simţind cum se usucă, rece, transpiraţia ce mă inun­dase din creştet pînă în tălpi, în clipa în care prima rafală spărsese fereastra de întuneric şi linişte a nopţii.   Norii se zdrenţuiseră şi luna, ca un zmeu rotund şi galben, naviga leneşă, ba arătîndu-se, ba ascunzîndu-se. Abia acuma mi-am dat seama că, tot gîndindu-mă la Frau Mizzi, mă apropiasem binişor de ceea ce credeam eu că e un sat, dar care în realitate era orăşelul K... Pînă la primele case dacă mai era un kilometru, un kilometru şi jumătate.   Cînd mi-am revenit din spaimă — atîta frică nu mi-a fost nici cînd, pentru prima dată, am pornit la atac — am încercat să-mi dau seama de situaţie. Rafalele nu pe mine mă căutaseră, aşa cum crezusem în prima clipă. Dar asta însemna că în sat erau cantonate trupe hitle- riste sau poate mai curînd hortiste. Nu era o descope­rire. O ştiam dinainte. Şi, cu toate acestea, părăsisem mlaştinile în speranţa că voi avea şansa să pătrund în oraş fără să fiu prins. Fusese o hotărîre disperată, recu­noşteam, dar îmi era atîta foame, încît, ca să mi-o poto­lesc, mizasem pe şansă, împotriva bunului simţ şi a pru­denţei de care dădusem dovadă în împrejurările grele prin care trecusem. Dar acum rafalele mă dezmeticiseră. Să merg mai departe era o adevărată nebunie. Şi, cu toate acestea, eram hotărît să nu dau înapoi. Îmi era foame! Îngrozitor îmi era de foame!   M-am ridicat şi am pornit mai departe. Numai că acum, din prudenţă, n-am mai mers pe drumul de ţară, ci de-a dreptul peste cîmpuri. Cît am mers nu ştiu. La un moment dat m-am oprit, făcîndu-mă una cu pă- mîntul, fiindcă am auzit un zgomot pe care, la început, nu l-am putut defini. Mi-am încordat auzul. Şi iarăşi am auzit zgomotul acela. Era, aproape nu aveam nici un fel de îndoială, un geamăt. Am bănuit că mă găseam în apropierea aceluia în care, mai adineauri, trăsese auto­matul. Norii iarăşi se zdrenţuiseră şi, la lumina puţină a lunii, l-am descoperit la numai cîţiva metri înaintea mea. În primele clipe, o mărturisesc, nici nu mi-a dat prin minte să-i vin în ajutor. Dealtfel, ce ajutor i-aş fi putut da? Nu eram decît un prizonier român, fugit din convoi, în pericol de a fi prins şi împuşcat. Cu toate acestea, pînă la urmă, tot mi-a venit în minte că poate i-aş putea fi, în vreun fel, de folos. Am început să mă apropii de el, tîrîndu-mă, şi nu fără emoţie. Îmi era teamă că, în cazul în care era înarmat, crezînd că am intenţii duşmănoase, va trage în mine.   Cînd m-am apropiat binişor, i-am vorbit tare, doar atîta cît era necesar să mă poată auzi:   — Să nu-ţi fie teamă! Vreau să te ajut.   I-am vorbit româneşte, gîndind că ar putea fi şi el un prizonier.   Rănitul încetă să mai geamă. Încercă să se ridice în cot, dar nu izbuti. Pe urmă, probabil din cauza efortu­lui, începu din nou să geamă.   Nu-ţi fie teamă! Sînt un prizonier român fugit, am continuat să vorbesc, de data asta în limba germană, apoi în franceză. Şi, tot vorbindu-i, am continuat să mă apropii, tîrîn- du-mă. Cînd am ajuns lîngă el, la lumina puţină a lunii, drapată de zdrenţele norilor, spre stupoarea mea, am constatat că rănitul era, de fapt, femeie.   Închipuiţi-vă în ce situaţie mă găseam. Eram un prizonier, fugit dintr-un convoi, care timp de opt nopţi — excluzînd cele două în care dormisem — nu făcusem altceva decît să merg susţinut de o singură dorinţă: să ajung cît mai repede în zona frontului, ca să răzbat la ai mei. Şi iată că, în plin cîmp, descopeream o fe­meie rănită. Era noapte, era întuneric, eu eram lihnit de foame, bolnav de foame. Ce trebuia să fac? S-o las în plata Domnului şi să-mi văd de drum? S-o ajut! Dar cum? În sat n-o puteam duce. Şi în altă parte, unde? Nicăieri! Era pierdută, iremediabil pierdută, iar mie nu-mi mai rămînea altceva de făcut decît să-mi văd de drum şi să încerc a pătrunde în sat.   Dar, în loc să procedez aşa, am luat-o în braţe şi am pornit înapoi spre mlaştini. Acolo, am culcat-o pe aşter­nutul pe care mi-l făcusem.   Unde eşti rănită? Am întrebat-o în româneşte, în franceză, în germană. Nu mi-a răspuns. N-a deschis ochii. Gemea tot timpul. Luna, limpezită din nou dintre nori, îmi ajută să descopăr rănile. Un glonte nimerise în coapsa piciorului stîng, altul în umăr. Rana din coapsă nu părea a fi gravă. Glontele intrase şi ieşise fără să atingă osul. În schimb, cealaltă rană, aceea din umăr, era periculoasă. După toate probabilităţile, glontele îi sfărîmase clavicula. Dar cel mai grav era că pier­dea sînge din ambele răni. „Cu ce s-o pansez? m-am întrebat. Dacă n-am s-o oblojesc, va pierde tot sîngele şi va muri”.   M-am gîndit să mă dispensez de cămaşă. Mi-am amintit însă că era murdară, neagră de murdărie şi scoarţă de transpiraţie. Dacă îi legam rănile cu fîşii din cămaşă, cu siguranţă că rănile aveau să se infec­teze.   Şi totuşi trebuia s-o pansez.   Te rog să mă ierţi. Nu vreau decît să-ţi ajut. Am rupt bretelele combinezonului, după care i l-am scos, trăgîndu-l în jos, de la genunchi. Din combinezon am făcut un fel de feşe cu care i-am bandajat mai întîi umărul, pe urmă coapsa piciorului. Ea, docilă, se lăsa pansată de mîinile mele atît de puţin dibace.   „Ei, şi de acum încolo ce se va întîmpla?” am între­bat. Şi tot eu mi-am răspuns: „Nu ştiu! Mai întîi să se facă ziuă”.   Mi-am rezemat spatele de trunchiul sălciei, hotărît să aştept, treaz, lumina dimineţii. Nu-mi mai era foame, şi nici somn. I-am pipăit fruntea. Frigea. Am muiat ce mai rămăsese din combinezon în apa stătută de baltă şi i-am pus o compresă pe frunte. Cînd a simţit-o, rece şi umedă, a oftat o dată adînc şi cîtva timp n-a mai gemut. Pe urmă iarăşi a început.   Tut es dir weh? [4] Nu mi-a răspuns nici acum. Timpul trecea încet. Broaştele concertau neobosite. Din cînd în cînd se au­zea ţipînd o pasăre de apă, cine ştie ce fel de pasăre. Din stînga mea, dinspre şosea, de partea cealaltă a mlaştinei, se auzea duduit de motoare, corbii claxoa­nelor croncănind neobosiţi. Rănita gemea întruna.   Şi, dintr-o dată, n-a mai gemut. Atunci m-a înhăţat teama şi m-a scuturat disperarea că murise, atunci mi-am lipit urechea de pieptul ei, să mă conving dacă nu cumva totuşi mai trăieşte.   Trăia. Îmi vorbise. Acum iarăşi tăcea. Nici nu mai gemea. Se uita la mine. Rezemat în cot şi aplecat dea­supra ei o priveam şi eu. Cerul se limpezise, iar stelele parcă urcaseră şi mai sus. Cerul era grav, misterios şi de emoţie, aşa cum se întîmpla de fiecare dată cînd îl priveam, inima începu să-mi bată tare. Rănita mă privea cu nişte ochi trişti, aşa cum nu-mi mai fusese dat să văd alţii.   „Suferă fiindcă ştie că are să moară”, mi-am spus şi mila a ţipat în mine sălbatic şi deznădăjduit, aşa cum sălbatic şi deznădăjduit ţipa o pasăre de apă, din cînd în cînd, pe aproape, poate dintr-o salcie, la fel ca aceea sub care ne aflam. Pe urmă abia mi-am dat seama că suferinţa nu era proprie numai privirilor ei îndurerate, ci şi chipului. Să fi avut cel mult douăzeci şi cinci de ani. Nu ştiu în ce măsură era numai frumoasă sau foarte frumoasă. Caracteristica chipului era nu frumuseţea şi nici urîţenia, ci suferinţa. Suferinţa ţipa din fiecare tră­sătură a chipului, din paliditatea frunţii, din abia per­ceptibila crispare a sprîncenelor, din ridurile premature ale pleoapelor, din proeminenţa obrajilor supţi, din ară­miul părului tăiat scurt.   Cred că ai suferit mult! i-am vorbit, cu toate că era de fapt o constatare numai pentru mine, rostită, fără voia mea, tare şi într-o altă limbă. Ea închise ochii şi două lacrimi, ca două mărgărită- rele, se prelinseră spre tîmple. Mai tîrziu, cînd îi redes­chise, ochii îi erau tulburi, din cauza lacrimilor, dar şi din alt motiv, poate din cauza disperării.   Cine eşti? mă întrebă în germană. Sînt prizonier român. Am fugit şi vreau să ajung înapoi la ai mei. Dacă te prind, te împuşcă. Ştiu. Şi eu care te încurc!... Acuma ai fi fost departe dacă mă lăsai acolo... Nu mai am putere să merg mai departe. De opt zile n-am pus în gură o bucată de pîine. Voiam să mă strecor în sat, să caut ceva de mîncare. Acolo nu-i sat, ci orăşel. Dacă te duceai, sigur te prindeau nemţii. Pe străzile oraşului circulă patrule. Fac percheziţii prin case. Pesemne caută pe cineva. Poate pe dumneata? Pe mine în nici un caz. Oricum, eu te încurc... Cred însă că numai în noaptea asta. Pînă dimineaţa, cel mai tîrziu. Pînă se va întîmpla, te rog să nu pleci de lîngă mine. Mi-e tare frică să mor singură. A închis ochii şi din nou două lacrimi s-au prelins spre tîmple. Pe urmă mi-a căutat mîna, mi-a strîns-o şi a păstrat-o într-a ei. A ei era fierbinte, fierbinte. Pasărea de apă iarăşi ţipă, de spaimă parcă. Cerul se urcase şi mai sus şi inima mea bătea tare, cutremurată de imen­sitatea spaţiului. Femeia murea lîngă mine, pasărea de apă ţipa speriată, şi în imensitatea care se întindea de la mine şi pînă la bagdadia înstelată şi iluzorie, timpul curgea calm şi indiferent. Murea ea, mureau pesemne atîţia, pe toate fronturile, în noaptea care nu avea să se sfîrşească nici după ce va răsări soarele, noapte care dura de cinci ani şi care urma să se risipească abia cînd aveau să tacă tunurile, toate tunurile de pe toate fron­turile. Mult pînă atunci nu mai era. Poate numai cîteva luni. Ce păcat că ea nu va apuca ziua aceea. Dar eu? Eu aveam s-o apuc? Doamne, şi cît de mult doream să trăiesc! Pentru cîteva minute închipuirea mea o luă razna: m-am văzut întors acasă. Acasă! „Casa” mea era o cameră. Nimeni nu mă aştepta acolo. Poate carii. Poate urîtul cuibărit prin unghere. Poate singurătatea încăperii dornică să se însoţească cu singurătatea mea iremediabilă, fiindcă pretinsesem vieţii mai mult decît poate ea oferi. Am păşit pe uşă şi uşa a scîncit de mi­rare că cineva o deschide după atîta timp. Am ridicat storul şi lumina s-a mirat de cît praf se strînsese pe bi­rou, pe pian, pe cărţi, pretutindeni.   Te-ai întors, maică? M-am întors, Sfîntă Vinere. S-a terminat războiu, maică? S-a terminat, Sfîntă Vinere. Şi alde matale n-ai murit? Precum vezi, n-am murit, Sfîntă Vinere. E bine că n-ai murit, maică, nu-i bine la vîrsta matale să mori. Thii, ce de-a mai colb! Păi de, dacă n-ai vrut să-mi laşi cheia. Ai fi găsit acuma casa lună... Camera, Sfîntă Vinere. Casa! că pentru alde matale, momental, asta-i casa. Pînă te-i însura, că acum, dacă ai scăpat de moarte, musai să te însori. Şi-i musai să fac un pic de curăţe­nie. Nu vezi? Te dă praful afară din casă. Bine, Sfîntă Vinere, fă curăţenie. Eu mă duc să fac o baie. Dumneata să iei efectele astea şi să le dai foc. Cred că vreo cîţiva păduchi au mai izbutit să se ascundă pe la încheieturi. Intru în baie şi dau drumul la apă. Fierbinte, să fie cît mai fierbinte. Mă vîr în cadă şi gem de plăcere. Îmi caut o poziţie potrivită şi cît mai comodă, ca apa să-mi ajungă pînă la gît. Porii auie de plăcere. Fiecare parcă e o scoică în care auie marea. Apa miroase a esenţă de brad. Mă săpunesc şi încep să mă frec tare cu buretele. Să iasă din pori mirosul de tranşee, mirosul de praf de puşcă, mirosul de moarte. (Cei care au făcut frontul — poate că nu mulţi, dar sînt destui aceia care ştiu — că după cîteva luni de linia întîi, de atacuri şi de bombar­damente, cînd oamenii mor în jurul tău, la dreapta, la stînga, înainte sau în spate, mirosul morţii, nu de mort, ci mirosul morţii ţi se îmbibă în pori). Stau în baie o oră, două, stau mai mult, scufundat pînă la gît în apa fierbinte şi spumoasă. Dincolo, Sfînta Vineri, bătrîna pe care am angajat-o ca „menajeră”, deretică. Şterge pra­ful şi cîntă cu vocea ei puţină şi tremurată.   În sfîrşit, ies din baie. Mă şterg cu prosopul. Sfînta Vineri nu mai cîntă. A terminat treaba şi a plecat. Mă aşteaptă primeneli curate. Ele miros a alb. Miros a săpun de rufe. Miros a leşie. Apropii primenelile de nas şi le miros ca pe o floare. Dar cu primeneli curate, spă­late de Sfînta Vineri, fierte şi clătite cu sineală, cu aşa ceva nu se întîmplă să te întîlneşti pe front. Îmi îmbrac pijamaua curată şi gem de satisfacţie. Cu ce se poate compara plăcerea de a îmbrăca o pijama curată după ce te-ai reîntors teafăr de pe front? Mă vîr în aşternut. Aşternutul miroase a levănţică. Mă tăvălesc în aşternut şi aspir adînc mirosul de levănţică. Mîngîi aşternutul cu palmele, cu obrajii. E răcoros şi moale. Aş vrea să uit pămîntul rece al tranşeelor, tare rece, duşmănos. Te pătrunde perfid cu răceala lui, cu umezeala lui, cu nefiinţa lui. E gelos pe tine că ai sînge, că eşti cald şi el e rece. Şi dacă dormi pe el, perfid, vrea să-ţi fure căldura ca să se încălzească şi el. De aceea, dacă nu-l simţi şi nu te trezeşti la timp, adesea se întîmplă să-ţi fure toată căldura şi somnul să se transforme în moarte. Dar gata! Am scăpat. De acum încolo niciodată n-am să mai dorm pe pămîntul gol, învelit doar în foaia de cort. De acum încolo, niciodată n-am să mă mai trezesc, fiindcă în timpul nopţii hoţul de pămînt m-a sărăcit de căldură. De acum încolo voi dormi numai în pat, cu cearşafuri curate care vor mirisi a levănţică. Şi, ca să simt, din plin, atît satisfacţia prezentă cît şi cea viitoare, mă tăvălesc în aşternut, îl mîngîi şi mă simt fericit. Pe urmă mă astîmpăr. M-a cuprins o moleşeală plăcută. Acum am poftă să citesc. Biblioteca e acolo. Sfînta Vineri a şters de praf cărţile. Toate cărţile din bibliotecă îmi sînt dragi. Viciul meu. Incurabilul meu viciu pe care îl iubesc atîta. Cînd mă gîndesc, numai, că s-ar fi putut să nu am viciul acesta mă cutremur. Dum­nezeule, ce ar fi însemnat viaţa mea fără acest viciu? întind mîna şi iau la întîmplare o carte. Mi-e indiferent ce, fiindcă în bibliotecă nu păstrez decît cărţile cărora le voi rămîne credincios pînă la sfîrşitul vieţii.   „Palida mea prietenă, Moartea izbăvitoare, a poposit în luna august, cu nopţile ei scăldate de razele argintii ale lunii, la gospodăria căpitanului Uggla. N-a cutezat totuşi să pătrundă în casa lui ospitalieră, ştiind bine că nimeni n-ar fi fost bucuros de vizita ei. Palidei mele prietene nu-i lipseşte curajul. Îi place să cutreiere văz­duhul călare pe ghiulelele de tun. Pune mîna pe grena­dele vîjîitoare şi rîde cu poftă cînd se sparg şi le zboară schijele — Joacă dansuri macabre prin cimitire şi nu ocoleşte sălile infectate ale spitalelor. În schimb o cuprinde teama cînd se apropie de casa unui om drept ori cînd se află la poarta unui om bun. Ea nu vrea să fie întîmpinată cu lacrimi, ci cu o bucurie liniştită, con­ştientă că mîntuie sufletele de lanţurile durerii şi de povara lutului pămîntesc...”   Citesc în închipuire pasaje întregi din „Povestea lui Gosta Berling”. Mi-a plăcut atît de mult cartea, încît am citit-o de nenumărate ori în anii adolescenţei mele. Îmi amintesc şi acum pasaje întregi. Mulţumesc hazar­dului că mi-a dat o memorie bună. Pe front memoria mi-a ajutat să nu mi se degradeze spiritul. Închipuiţi-vă un adăpost individual, în prima linie. Închipuiţi-vă că plouă cu găleata, ploaie care te pătrunde prin foaia de cort, închipuiţi-vă că stai culcat într-o băltoacă şi aştepţi zorile ca să porneşti la atac. Închipuiţi-vă că, în ciuda ploii, a frigului şi a umezelii, pe dedesubt te mănîncă păduchii. Somnul e haşişul. Somnul e uitarea. Dar dacă nu poţi să dormi, ce trebuie să faci? Dacă simţi că starea de fapt te alterează, în ceea ce ai devenit tu datorită civilizaţiei de milioane de ani a speciei tale, ce trebuie să faci ca să te salvezi, fără să faci paşi înapoi spre bezna începutului? Ei bine, eu mă salvam datorită memoriei, spunîndu-mi pe dinafară pasaje întregi din cărţile pe care le citisem...     [1] Nu, încă n-am murit.   [2] Slavă Domnului!   [3] Dar am să mor... Pînă la ziuă.   [4] Te doare?

CAPITOLUL I                                  Abia am apucat să ciocănesc şi uşa s-a deschis imediat de parcă stăpîna casei, aver­tizată, m-ar fi aşteptat de partea cealaltă. — Bună seara! Mi s-a spus că la dumneavoastră... — Intră!.... Intră odată, domnule! mă întrerupse gazda cu ton nerăbdător ca şi cînd explicaţia i s-ar   fi părut inutilă. Fără să ia mîna de pe clanţă stătea cu spatele re­zemat de perete, cu trupul ascuns pe jumătate înapo-ia uşii. Am păşit în antreiaşul minuscul, cumva stîn-jenit, cumva neliniştit, străduindu-mă cît mai neob­servat să-mi dau seama cum arată stăpîna casei, căreia venisem să-i cer găzduire pentru o noapte. La lumina puţină — lampa ardea în cealaltă încăpere  — vedeam o femeie înaltă, mult mai înaltă decît mine, care, dacă ţineam seama de părul cu desăvîr- şire alb, era fără îndoială bătrînă. De altfel, culoarea părului părea a fi singurul indiciu de bătrîneţe. Fiindcă, pe cît era de înaltă pe atît era de dreaptă     şi de suplă. Pe de altă parte, nici vocea nu era a   unei femei în vîrstă. Cum mă văzu trecînd pragul, închise uşa înapoia mea, încuind-o. Şi, în aceeaşi clipă, cîinele din curte începu să urle. Avea o voce răguşită şi împuţinată, ca la dulăii foarte bătrîni. — Poftim! iarăşi a început. De cap să-ţi fie, măi Pluto! Auzi, de cap să-ţi fie! Am înţeles că blestemul era adresat cîinelui şi am zîmbit, fiindcă fusese rostit nu cu supărare, ci mai curînd ca un fel de dezmierdare. Dar ceea ce s-a întîmplat după aceea a făcut să-mi piară pînă şi cel din urmă dram de bună dispoziţie. Bătrîna, care între timp mă invitase s-o urmez, se întoarse brusc, descuie uşa, o deschise şi adresă cîinelui acelaşi blestem, care mai ales acum sună a dezmierdare. — De cap să-ţi fie, măi Pluto! Pricepi, de cap    să-ţi fie! Cîinele, auzind vocea stăpînei sale, schelălăi de bucurie; pe urmă începu din nou să urle. „Ciudată femeie! mi-am zis. Nu cumva....” Şi     nu îndrăznii să formulez nici măcar în gînd bă-nuiala. — Poftim, domnule! Poftim! Am trecut pragul. Încăperea era un fel de sufra­gerie. O masă la mijloc, prea mare, care ocupa aproape tot spaţiul. Şase scaune tapiţate în jurul mesei. Un bufet demodat şi nu de o calitate deose­bită. Sub cele două ferestre, un divan cu tapiţerie decolorată. Pe masă, în mijloc, ardea o lampă de alabastru cu un picior înalt de aproximativ treizeci de centimetri. — Ia loc, domnule! mă invită fără să mă pri­vească, ducîndu-se la rîndul ei să stea pe un colţ al divanului. M-am aşezat pe un scaun, oarecum stînjenit, căin- du-mă în gînd că avusesem neşansa să dau de o gazdă atît de ciudată. Totodată eram furios pe necu­noscutul întîlnit mai adineauri pe uliţă, pe care întrebîndu-l unde aş putea găsi adăpost pentru o noapte, îmi răspunsese fără nici un fel de ezitare: — În satul ăsta al nostru, dumneavoastră, care sînteţi om de la oraş, nu v-aţi putea simţi bine decît la învăţătoare. — Dar are să vrea să mă primească? — Cum să nu! Cum să nu! Dumneaei primeşte  pe toţi drumeţii. — Şi unde stă învăţătoarea? — Priviţi, casa aceea de pe colină, unde se vede lumina. Pe urmă, după ce îmi arătase casa, îşi văzuse de drum. Ceea ce numise necunoscutul o colină, de fapt nu era decît un tăpşan ceva mai ridicat. Aşa se face că acum stăteam pe unul din cele şase scaune tapiţate, străduindu-mă să-mi dau seama, cît mai bine, cum arăta la faţă bătrîna mea gazdă. Dar nu am avut timp. Sau, mai precis spus, în acelaşi timp cînd înregistram reacţiile de pe chipul ei, tot atunci luam cunoştinţă şi cum arăta: era, într-ade- văr, bătrînă, la vreo şaizeci şi cinci de ani. Poate chiar mai mult. Părul cu desăvîrşire alb, lins şi   strîns la spate într-un coc. În ciuda vîrstei, după      cît îmi puteam da seama, chipul slab se păstrase neted, fără riduri. Doar bărbia ascuţită şi colţurile gurii căzute dezvăluiau, fără nici un fel de dubiu, vîrsta. Ochii pătrunzători, de o culoare nedefinită  din cauza luminii puţine, priveau trist. De fapt,   mult mai tîrziu mi-am dat seama că în mod obişnuit priveau aşa. Cercetîndu-mă, ei exprimau uimire şi, aş zice, panică. Din cauza panicii, sau, mai precis,    a ceea ce luam eu drept panică, chipul îi deveni dintr-o dată alb, iar buzele începură uşor să-i tre­-mure aşa ca la copii cînd sînt gata să plîngă. ,,Ciudată fiinţă”! mi-am zis din nou, aproape ho- tărît ca, în pofida orei înaintate, sub un pretext oarecare, să plec neîntîrziat şi să caut adăpost la       o altă casă. Dar cu adevărat ciudată fu purtarea ei imediat după aceea. Părăsind divanul, cu o sprinteneală ui­mitoare pentru vîrsta ei, veni lîngă mine. Luă lampa de pe masă şi, ridicînd-o deasupra capului meu, îmi cercetă chipul cu o privire îndurerată cum nu mi-a mai fost dat să întîlnesc vreodată. O clipă, două            Deşi mă simţeam tare prost, vreau să spun, deşi     mă simţeam tare jenat de acest examen care mi se părea că se prelungea nefiresc, nu eram capabil      să-l curm în vreun fel. Într-o atitudine cu desăvîr- şire pasivă aşteptam ca bătrîna să se sature privin- du-mă. În schimb, mă străduiam să înţeleg ce se petrece cu ea. Şi acum abia mi-am dat seama cu adevărat cît de mîhniţi îi erau ochii. Priveau trişti, dar, în acelaşi timp, cu un fel de aviditate nepoto-lită. Da, nu era curiozitate. Era aviditate. Cu atîta aviditate, încît nici nu-şi aminteau să mai clipească. ,,De ce s-o fi uitînd aşa la mine? Parcă nu se mai satură să mă privească!” Cu aceste cuvinte tîlcuii constatarea pe care o făceam. În sfîrşit, după nu ştiu cît timp, de fapt nu ştiu dacă a durat mai mult de cinci minute, bătrîna   aşeză din nou lampa pe masă. Oftă, apoi cu o voce abia auzită, sfîrşită parcă, îmi spuse: — Ţi-o fi foame, domnule. Să-ţi dau ceva să pui în gură! — Nu, mulţumesc! Am mîncat la cooperativă. În schimb, sînt tare, tare obosit. Vă rog să-mi arătaţi unde aş putea să mă întind puţin. — Nu se poate, domnule! Trebuie să mănînci ceva. Nu s-a întîmplat încă să-mi treacă cineva pra­gul fără să-l ospătez. Dacă zici că ai cinat, o cană   cu lapte înainte de culcare este ceva cum nu se  poate mai nimerit. Şi fără să ţină seama de refuzul meu repetat, dispăru din cameră. Se întoarse curînd cu o tăviţă din material plastic. Pe tăviţă, o cană mare cu lapte şi într-o farfurioară cîteva felioare de pîine de casă. — Poftim! Ospătează-te, domnule! Pe urmă, ridicînd fitilul lămpii, ca să facă lumina mai mare, se duse să-şi reia locul de pe divan. De acolo continuă să se uite la mine cu aceeaşi avidi­tate. Şi abia acum am înţeles că ţinuse să mă ospă­teze nu atît pentru a nu încălca datina, ci ca să aibă prilejul să mă mai privească.     O minţisem. Nu mîncasem nimic şi-mi era o foame de lup. Laptele rece era dulce şi pîinea de casă minunată. Constatînd aceasta după prima îmbucătură, cît ai clipi din ochi am înfulecat totul. — Vezi că ţi-a fost foame! mă mustră ea. Să-ţi mai dau? — Nu, mulţumesc! — Lasă că ai să-mi mulţumeşti după aceea. Dispăru din nou şi se înapoie cu o tavă mai mare. Într-o farfurie o bucată de slănină afumată. Alături, un codru de pîine, o ceapă şi o solniţă. — Mănîncă, domnule, ca lumea. Poftim! Îndemnul sună aproape vesel. Şi din nou am înţe­les că bătrîna era bucuroasă fiindcă foamea mea îi da un nou prilej să mă mai privească. Am început să mănînc. De cîte ori mă uitam la    ea îi întîlneam privirea. Avidă, dar tristă, îndure- rată. Nu-mi punea nici o întrebare, nu părea cu­-rioasă deloc să afle cine sînt şi cum de am ajuns      în satul lor, noaptea. La rîndul meu, tăceam, inca­pabil să leg o conversaţie cu bătrîna aceasta atît      de ciudată, care ar fi fost în stare să mă îndoape  toată noaptea numai ca să aibă prilejul să se uite      la mine. Poate că aş fi sfîrşit prin a descoperi singur ex­plicaţia, dacă de la început purtarea ei nu mi s-ar     fi părut neobişnuită. Mai întîi, faptul că, deschizîn- du-mi uşa larg, se ascunsese pe jumătate înapoia acesteia. Pe urmă, blestemul adresat cîinelui cu     ton de alintare. În fine, contemplaţia mută şi îndu­rerată. Toate acestea — şi trebuie să precizez că şi urletul continuu al dulăului a avut partea lui de contribuţie — au făcut ca, ignorînd explicaţia cea adevărată, să caut, fără să izbutesc bineînţeles, o alta, tot atît de stranie ca şi întreg comportamentul bătrînei. Mîncam fără poftă, deşi îmi era tare foame, ascul- tînd urletul neobosit al cîinelui. Între timp, începuse să plouă. Ploua cu stropi mărunţi şi deşi, dar fără grabă, cu un fel de îndîrjire încăpăţînată. Cînd nu urla cîinele, auzeam zgomotul ploii care mi se pă­rea mai curînd susurul unei ape năvalnice de munte. — Mulţumesc pentru masă! Bătrîna tresări, ca şi cînd aş fi smuls-o din cine ştie ce gînduri grele şi încîlcite, apoi clipi des — ea, care aproape nu clipea deloc — şi cu o voce iarăşi parcă sfîrşită, îmi răspunse: — Să-ţi fie de bine, domnule. Apoi cu alt ton, îndurerat, de parcă îi părea tare rău: acuma, fără îndoială, vrei să te odihneşti. — Aş vrea! Sînt tare obosit. — Mda! Oftă şi se ridică în picioare. Am făcut şi eu           la fel. — Mai aşează-te un pic pînă strîng masa. M-am executat. Cînd se reîntoarse din bucătă­-   rie, de data asta fără tavă, cîinele, care între timp contenise, începu din nou să urle. — Ce-o fi avînd de urlă aşa? am întrebat mai   mult ca să spun ceva. — Cine, Pluto? Aşa urlă el cînd plouă. O fi săracu’ reumatic şi urlă fiindcă îl dor ciolanele lui bătrîne. Căci e bătrîn, tare bătrîn, domnule dragă. Apoi, luînd de pe masă lampa, îmi spuse: — Urmează-mă, domnule! Şi o porni înainte. M-am luat după ea. Am trecut mai întîi printr-un fel de holişor, pe urmă am intrat într-o cameră care mirosea a levănţică, mobilată cu un pat de bronz, apoi am deschis uşa unei alte odăi. — Iată, asta este camera în care vei dormi dum­neata. Şi ridică din nou lampa deasupra capului meu,    ca să mă privească pentru ultima oară, înainte de       a ne despărţi. — De ce mă priviţi aşa am întrebat-o aproape involuntar. Continuă să se uite, pe urmă fără să-mi răspundă la întrebare îmi spuse: — Atunci, noapte bună! Comutatorul e aici, în dreapta uşii. — Aţi spus comutatorul? — Da, comutatorul. Nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa? Casa are instalaţie electrică. Eu însă prefer lampa. Din cauza ochilor. Lumina becului mă supără. Fu acesta un nou prilej de uimire. Casa avea in­stalaţie electrică şi cu toate acestea stăpîna ei prefera lampa, fiindcă suferea de ochi. Dar cum puteam crede că lumina puţină şi difuză a fitilului îmbibat  cu petrol ar putea face mai puţin rău unor ochi bolnavi decît electricitatea? Era şi aceasta încă o dovadă a ciudăţeniei bătrînei mele gazde. — Noapte bună! — Noapte bună! i-am răspuns urmărind-o cu privirea cum se depărta, înaltă şi dreaptă, cu mersul ei sprinten, care nu trăda deloc vîrsta. Cînd n-am mai văzut-o, am intrat în odaia ce     îmi fusese destinată şi am răsucit comutatorul. Becul cu puţine lumini îşi împrăştia timid razele de sub anacronicul abajur confecţionat din mătase roşie, abia luminîrtd covorul şi nici pe acela în întregime. Ceva mai departe jucau penumbre. În schimb, spre peretele unde se găsea patul, era aproape întuneric. Între cele două ferestre se afla o consolă demodată, cu o oglindă deasupra, nu mai puţin demodată. Mai era în cameră un scrin cu nişte fotografii înrămate  pe el, dar, din cauza luminii puţine şi a miopiei   mele, nu distingeam dacă ele reprezintă chipuri de femei sau de bărbaţi. Patul, un pat tot demodat, cu tăblii din lemn de nuc, altădată lustruit, dar acum scorojit şi înnegrit era pregătit, de parcă stăpîna casei ar fi ştiut că aveam să vin să-i cer adăpost. Aşternutul impecabil de curat mirosea a levănţică. Cu un oftat de uşurare m-am aşezat pe marginea patului. Şi abia acum mi-am dat seama cu adevărat cît de trudit eram. M-am dezbrăcat în grabă, cu  ochii micşoraţi de somn şi m-am vîrît în aşternut.  Cu mîinile sub cap, aşa cum obişnuiesc, am închis ochii. Cred că eram pe punctul de a adormi cînd     am auzit uşa de la intrarea casei deschizîndu-se cu un scîrţîit. „La ora asta bătrîna primeşte vizite!” m-am   mirat. Dar în clipa următoare am auzit paşi în ogradă. Involuntar am sărit din pat şi m-am repezit la fe­reastră. Am apucat să văd pe gazda mea îndreptîn- du-se cu pasul ei deloc bătrînesc spre poartă, ur- mată de un cîine mare cum nu-mi mai fusese dat niciodată să văd. Deschise portiţa, şi în clipa urmă­toare dispăru în bezna nopţii de pe uliţă. „Unde s-o fi dus bătrîna la o oră atît de tîrzie,        şi mai ales pe o asemenea ploaie?” m-am întrebat, mărturisesc, vag neliniştit. Pe urmă, cînd m-am lungit din nou în aşternut, neliniştea mi se păru      de-a dreptul absurdă. Nu aveam absolut nici un motiv, şi în propriii mei ochi apăream într-o postură ridicolă. „În cel mai rău caz — mi-am zis — s-ar putea    ca bătrîna să nu fie în toate minţile”. Totuşi eram hotărît să nu adorm pînă cînd nu  avea să se reîntoarcă. De ce, nu ştiu. Îmi ziceam, din curiozitate. Voiam să ştiu dacă avea să întîrzie   mult. Mi-am aprins o ţigară şi am început să fu­mez cu destulă silă. Era doar ultima ţigară din cel de-al treilea pachet. Niciodată pînă atunci nu atin­sesem un asemenea record. Fumam şi încercam să mă gîndesc la bătrînă, mai precis la comportamentul ei ciudat. Dar nu izbuteam. Gîndurile veneau şi se duceau fără nici o legătură între ele... Sînt cîteodată distrat. Din cauza aceasta mi se întîmplă să mă găsesc uneori în situaţii de-a dreptul caraghioase sau de-a dreptul neplăcute. Şi iată că tot datorită distracţiei mele incorigibile mă găseam acum în satul acela, găzduit de o femeie bătrînă şi poate un pic nebună. Eram în tren. Mă gîndeam... nu-mi aduc aminte   la ce. Trenul s-a oprit într-o staţie. Şi nu ştiu cum  am fost convins că era staţia în care trebuia să mă dau jos. Mi-am luat pardesiul pe braţ şi am coborît. Am făcut aceasta fără să încetez o clipă de a mă gîndi la ceea ce acum nu izbutesc să-mi amintesc. Vagonul meu era ultimul. Am coborît şi am pornit-o agale spre staţie. Cînd am ajuns acolo, trenul abia   se mai zărea. Şi atunci mi-am dat seama de greşeală. Mi-am dat seama, fiindcă n-am recunoscut clădirea gării. „Ce gară e asta?” am întrebat pe un ceferist, murdar de ulei de sus pînă jos. S-a uitat la mine lung, măsurîndu-mă din cap   pînă în picioare. — „Sărăcuţi, măi tovarăşe!” mi-a răspuns, tre- cîndu-şi dintr-o mînă într-alta felinarul. „Acum ce naiba mă fac? m-am întrebat necăjit, după ce omul cu felinarul îşi văzu de treabă. La biroul de mişcare am aflat că primul tren cu care mi-aş fi putut continua călătoria urma să so­sească abia pe la orele trei dinspre ziuă. Impiegatul mă sfătui să dorm în sat, şi dimineaţa, nu cu acela,  ci cu următorul, care avea sosirea la orele zece,     să-mi continui călătoria. L-am ascultat. De la gară pînă în sat nu sînt mai mult de cinci kilometri.         I-am făcut aproape într-o oră. Se înnoptase şi pe uliţă nici ţipenie de om. Satul, al cărui nume era     tot Sărăcuţi se întindea de-a lungul şoselei. Era un sat mare, mai bine zis răsfirat, cu case nu prea arătoase, ca mai toate satele de prin părţile acelea. Numai locuinţele noi ale unor colectivişti prefigu-rau cum avea să arate el peste cîţiva ani. Cînd am ajuns, am mai mers pe uliţa principală încă un kilo­metru, pînă mi-a ieşit în cale omul care mă sfătuise să cer găzduire la casa de pe colină, casa învăţă­toarei. La toate acestea mă gîndeam fumînd ţigara şi aşteptînd reîntoarcerea gazdei mele. La acestea şi     la altele. De pildă, la călătorii din compartiment şi, în special, la cei doi studenţi care tunau şi fulgerau împotriva incompetenţei arbitrilor noştri de fotbal;   la puiul de căprioară domesticit de prietenul meu, pădurarul; la slăbiciunile scenariului ultimului film italian pe care-l văzusem şi la multe altele. Şi tot gîndindu-mă aşa, fără să-mi dau seama, am adormit, mai înainte ca noctambula mea gazdă să se fi întors.   În timp ce dormeam am auzit sau mi s-a părut că aud, urletul lui Pluto — semn că stăpîna lui reve-nise —, dar nu am izbutit să mă mai trezesc.   Dimineaţa, cînd m-am deşteptat şi cînd am deschis pleoapele, ochii mi s-au oprit mai întîi asupra celor două fotografii. A trebuit să treacă cîteva minute pînă să-mi dau seama că atît chipul surîzător din fotografia din dreapta, cît şi cel melancolic, gînditor al celei din stînga nu-mi erau necunoscute. „Păi ăştia sînt.... Ei da, ăsta e Vlaicu şi ăsta  Bucur. Nu încape nici o îndoială!” mi-am zis sărind din aşternut. Din doi paşi am fost lîngă scrin. Am luat amîn- două fotografiile în cîte o mînă să le privesc mai îndeaproape. „Ei sînt! Ei, fraţii Vişinoiu”. Vlaicu cel din fotografie nu se deosebea de cel   pe care îl cunoscusem. Surîdea. Surîsul trăda omul dintr-o anumită perioadă a vieţii sale: un pic zefle­mist, un pic egoist — sau poate chiar ceva mai mult — gata să se eschiveze de la greutăţi şi primejdii,  un pic superficial, mulţumindu-se doar cu aparenţa lucrurilor. Da, aşa fusese Vlaicu. Mai precis, aşa fu­sese pînă în ziua cînd avea să primească lovitura aceea teribilă care avea să-l schimbe profund. Iată-l şi pe Bucur, Bădia cum îi spunea Vlaicu, deşi era cu doi ani mai mic. Bădia Bucur era anti­podul lui Vlaicu. Lui Bucur îi plăcea să gîndeaseă   şi natura îl înzestrase cu o asemenea facultate.  Bucur nu era de fel laş, şi curajul avea să şi-l dove­dească într-o împrejurare care avea să-l coste viata. Dar, mai ales, spre deosebire de fratele său, Bucur avea convingeri. Nu se întîmplă des ca doi fraţi — mai ales cînd între ei diferenţa de vîrstă este de doi ani — să nimerească în aceeaşi companie, în acelaşi pluton, ba chiar în aceeaşi grupă. În ceea ce priveşte pe  fraţii Vlaicu şi Bucur Vişinoiu nu fusese deloc o întîmplare că au ajuns în aceeaşi subunitate, res-pectiv în compania a cineea, plutonul doi, grupa a treia. Faptul acesta s-a datorat intervenţiei lui  Vlaicu. Acestuia oamenii din pluton îi spuneau Vişinoiu I, lui Bucur Vişinoiu II, iar mie, deşi nu purtam acelaşi nume, mi-au zis Vişinoiu III. Mi-au spus aşa datorită unei oarecare asemănări fizice în­tîmplătoare. Şi mi-au zis aşa probabil fiindcă mai înainte de a se naşte porecla mă împrietenisem cu amîndoi fraţii. Acum, cînd descoperisem cele două fotografii, purtarea bătrînei mele gazde nu mai mi se părea chiar atît de ciudată. Ea era mama lor. A lui Vlaicu şi a lui Bucur. Faptul că, în ajun, ridicase lampa deasupra capului meu ca să mă vadă mai bine, iar apoi mă ospătase din belşug ca să aibă posibilitatea de a mă privi în voie nu mă mai intriga. Se datora, fără îndoială, aproximativei mele asemănări fizice cu cei doi fii ai săi. „Dacă ar şti bătrîna că i-am cunoscut, şi încă bine!” mi-am zis, depunînd înapoi pe scrin cele  două fotografii înrămate. În clipa aceea am auzit în odaia de alături paşi     şi şoapte. Am tuşit ca să dau de veste că nu mai dorm. — Te-ai trezit, domnule dragă? — Da, bună dimineaţa! — Bună dimineaţa! Cînd vei vrea să te speli,       să şti că ţi-am pregătit aici de spălat. — Mulţumesc! Cîteva minute mai tîrziu am trecut dincolo. Ime­diat lîngă uşă era lavoarul. Un lavoar de lemn. Un lighean de porţelan înflorat, pe jumătate plin cu    apă şi o cană pîntecoasă, tot de porţelan, mă aş­teptau. Pe un scaun, un prosop lung din borangic. Apa era rece şi nimic nu-mi face o mai mare plă-cere decît s-o simt aşa pe faţă. M-am dezbrăcat pînă la brîu şi m-am spălat ferindu-mă să fac lăcăraie     pe jos. Ceva mai tîrziu, cînd am intrat în sufragerie, bă­trîna nu era singură. Pe sofa, cu picioarele adunate sub ea, îmbrăcată într-o rochie neagră o femeie ca   la vreo patruzeci de ani împletea un ciorap. Bătrîna stătea pe un scăunel la celălalt capăt, lîngă uşa care da în bucătărie. — Bună dimineaţa! am spus trecînd pragul. — Bună dimineaţa! mi-a răspuns bătrîna, în- dreptîndu-se de spate şi lipindu-şi-l de perete. Cealaltă femeie cînd îmi auzi vocea încetă să    mai împletească. Se uită la mine, mai întîi cu un     fel de curiozitate sceptică. Pe urmă păli şi cu voce alterată de emoţie îmi răspunse la bineţe. — Ai dormit bine, domnule? se interesă bătrîna. — Minunat. Am dormit dus. Pe urmă, văzînd că mă tot uit la femeia care, de asemenea, nu-şi lua ochii de pe mine, îmi spuse: — Asta e noră-mea, Varvara. Aşează-te, domnule dragă, să iei ceva în gură. Tu, Varvară, adu-i de mîncare. Varvara coborî de pe divan, încălţă nişte papuci vechi şi, în drum spre bucătărie, trecu pe lîngă   mine, mlădioasă şi felină, fără să se grăbească. Nu era propriu-zis frumoasă. În schimb, nu ştiu cum,  dar parcă din întreaga ei făptură se degaja femini- tatea. Varvara era nora bătrînei. Dar oare a cui nevastă fusese? A lui Bucur sau a lui Vlaicu? Nu apucai    să-mi răspund că o auzii întrebîndu-mă de dincolo, din bucătărie: — Vrei cafea cu lapte, domnule sau cacao? — Lapte simplu... — Cum ţi-e voia, domnule! După cîteva clipe îmi puse dinainte o ulcică plină cu lapte, pîine şi, la fel ca în ajun, slănină. Am în­ceput să mănînc, urmărit de privirile celor două femei. — De unde eşti, domnule dragă? mă întrebă bătrîna. — Din Bucureşti. — Pleci cu trenul de zece? — Da, cu acela. Bătrîna oftă: — Departe mai e Bucureştiul!... — Nu-i chiar aşa departe. În trei ore.... — Departe-i. Dacă ar fi mai aproape poate că ai mai trece pe la mine. Şi fu atîta tristeţe în tonul cu care rosti aceste cuvinte, încît mă tălăzui mila. Înţelegeam de ce ar   fi fost bucuroasă să mă mai vadă. Semănăm doar   cu cei doi fii ai săi. „Oare să-i spun că i-am cunoscut? Să-i spun,      de ce nu!”. — Dumneavoastră vă numiţi Vişinoiu, nu-i aşa? am întrebat-o pe bătrînă. — Da, aşa mă numesc. Dar de unde ştii? Apoi   tot ea, imediat: Ce întrebare! Ţi-au spus, de bună seamă, oamenii din sat. — Nu mi-au spus oamenii. Am văzut fotografiile de pe scrin. Sînt fiii dumneavoastră, nu-i aşa? — Da! răspunse bătrîna cu mîndrie de mamă. — I-am cunoscut pe zonă, în Moldova. Toţi trei am făcut parte din acelaşi pluton. — Aşa!... I-ai cunoscut!... Şi deodată ochii bătrînei se umplură de lacrimi. Plîngea. Numai după atîta se cunoştea că plînge :  că-i curgeau lacrimile. Multe, mari, nefiresc de mari. Se scurgeau pe obraji încet şi, din cauza aceasta, nu păreau lacrimi adevărate, ci mai curînd de gli- cerină. Plînsul acesta mut era mai sfîşietor decît oricare alt fel de plîns. — Vorbeşte-mi, domnule dragă, despre Bucur! Vocea era aproape cea obişnuită. Şi cu toate aces­tea mi-am dat seama că suferinţa bătrînei era cum­plită şi de nealinat. — Vorbeşte mai bine despre Vlaicu! îmi ceru Varvara care, din clipa cînd auzise că i-am cunos- cut pe amîndoi fraţii atîta se foise pe divan, încît rochia strîmtă i se ridicase dezvelindu-i genunchii. — Tu să taci! se răsti la ea bătrîna. Să vorbească despre Bucur. Mai întîi despre el. Şi pe urmă şi despre Vlaicu. Despre băiatul meu Vlaicu. Nu era deloc o treabă uşoară ceea ce mi se cerea. Aveam ce povesti despre fiecare din ei, dar nu   ştiam cum să încep. Pe de altă parte, nu ştiam nici dacă ceea ce mie mi se părea interesant li s-ar fi părut la fel şi lor. Aveam sentimentul vag că nu  orice se aşteptau să audă de la mine, ci numai anu­mite lucruri. Şi, fiindcă trecuse cîtva timp, de cînd fusesem întrebat, deodată m-am trezit că spun: — Bucur, să ştiţi, a fost un om adevărat! Erau exact cuvintele pe care nu aş fi vrut să le rostesc, tocmai fiindcă mi se păreau de o banalitate exasperantă. Şi, copleşit de ridicolul în care eram convins că mă găsesc, deşi doream tare mult, alte cuvinte nu mi-au mai venit pe buze. — Dar Vlaicu? întrebă Varvara. Ce, el nu a fost un om adevărat? — Taci! Tu nu auzi să taci? Taci îţi spun! Ar trebui să-ţi fie ruşine! Lasă-l să vorbească de Bucur. Mai întîi de Bucur. Apoi către mine: Da, a fost un om adevărat. Asta o ştiam. Dar altceva ce-mi poţi spune despre el? L-ai cunoscut bine? — Am fost puţintel prieteni. Şi cu Vlaicu, soţul dumneavoastră, am adăugat, fiindcă observasem că Varvara tocmai se pregătea să-mi pună o astfel de întrebare. — Nu Vlaicu a fost bărbatul ei, ci Bucur, mă lă­muri bătrîna. „Atunci de ce se interesează de Vlaicu?” Dar întrebarea mi-am pus-o numai în gînd. Şi răspunsul tot în gînd mi l-am dat: „Dacă bătrîna a mustrat-o că se interesează de Vlaicu, probabil că între această Varvara şi cumna-tul ei au existat şi altfel de legături decît cele de rudenie. Altă explicaţie nu văd”. Cu toate acestea, femeia nu-mi deveni acum anti­patică. Îmi era, mai curînd, milă de ea. De ce, nea­părat milă, nu ştiu! Poate pentru că aveam presen­timentul că suferise mult. — ...Şi cînd l-au executat nu i-a fost prea greu? întrebă bătrîna. Nu s-a arătat slab? — Nu!... Dimpotrivă. În timp ce comandantul plutonului de execuţie urla comanda, Bucur a stri- gat din adîncul plămînilor: „Moarte fascismului!” — Şi l-au împuşcat ca pe un cîine!... Fără jude­cată... fără nimic, murmură bătrîna care, între timp, contenise să plîngă. — Chiar fără judecată, nu. L-au judecat la pre- tura diviziei. Dacă se întîmpla cu cîteva luni mai înainte, îl trimiteau la Curtea Marţială. — Unii spun că dacă l-ar fi judecat Curtea Mar­ţială, ăia nu l-ar fi condamnat la moarte. Oare ade­vărat să fie? întrebă bătrîna cu îndoială. — Da de unde! Pentru astfel de „crime” nu   exista atunci decît o singură pedeapsă: plutonul de execuţie. Numai într-un singur caz poate că ar fi scăpat cu viaţă. Doar dacă ar fi avut şansa să nu-i vină rîndul de a fi judecat pînă la evenimentele în- tîmplate la 23 August. Ştiţi, în perioada aceea, de­zertările, nesupunerile la încorporare se ţineau lanţ. Cauzele acestei avalanşe de acte de nesupunere erau multe. De pildă, mizeria din ce în ce mai accentuată a celor rămaşi acasă care, pe deasupra trebuiau să îndure şi samavolniciile sălbatice ale aparatului de represiune antonescian. Dar ceea ce îi făcea să urască şi mai mult războiul era faptul că ei îşi dădeau  seama că li se cerea să lupte împotriva propriilor   lor interese. Nemulţumirea şi revolta mocnită erau aşa de mari în rîndul unităţilor de pe zonă, încît    pînă şi unii comandanţi de unităţi erau nevoiţi să recunoască, în rapoartele lor secrete şi strict-secrete, că nu se mai putea conta pe armată. În faţa unei atari situaţii au fost luate, bine- înţeles, măsuri de „redisciplinare”, din cele mai severe. Pentru te miri ce vini, reale sau închipuite, ajungeai uşor la Curtea Marţială. Cei de acolo nu mai pridideau să judece pe toţi cei presupuşi vi­novaţi. Stăteau bieţii oameni închişi cu lunile pînă să le vină rîndul. Tocmai de aceea, Antonescu a împuternicit pe comandanţii de mari unităţi să  aplice pedeapsa cu moartea în cazurile grave, spre pildă în cazurile de dezertare de pe front, fără ca    cei vinovaţi să mai fie înaintaţi Curţilor Marţiale. Dacă Bucur ajungea la Curtea Marţială, ar fi avut şansa să scape cu viaţă doar în cazul cînd nu i-ar      fi venit rîndul să fie judecat înainte de evenimen­- tele întîmplate la 23 August. — Două luni!... Numai două luni şi ar fi scăpat   cu viaţă!... De data asta vorbise Varvara. Cuvintele îmi su­nară straniu. Cum să explic? Îmi sunară ca o con­statare exterioară, obiectivă, imparţială. Pronun-  ţase cuvintele rămînînd disponibilă sufleteşte. — Taci!... Ţi-am spus să taci... Să-l laşi să vor­bească... Ar trebui să-ţi fie ruşine... Ştii tu din         ce motiv, se răsti la ea bătrîna, fără ură. Tonul trădase doar o mare amărăciune. — Mamă! De ce vorbeşti aşa! Ştii bine că nu   este adevărat. Bătrîna, ca şi cînd s-ar fi rugat de ea, murmură: — Lasă-l să vorbească despre Bucur. Apoi către mine: Vezi dumneata, am avut doi băieţi. Pe amîn- doi i-am pierdut. Iată, au trecut atîţia ani, dar  durerea sufletului meu nu s-a alinat. Pe Bucur mi     l-au împuşcat. Vlaicu a murit şi el. Durerea asta    din urmă s-a mai astîmpărat cumva. Dar nu şi    aceea pricinuită de moartea lui Bucur. Mi l-au împuşcat. Mi l-au împuşcat ca pe un cîine. E ade­vărat că, înainte de a-l împuşca, i-au legat mîinile    la spate? — Da, i-au legat mîinile la spate. — Şi ochii? — Şi! El a cerut să nu-i acopere ochii, ca să-şi poată lua rămas bun cu privirea de la noi. — Şi cîinii, de ce nu i-au făcut pe plac? De   vreme ce urmau să-l împuşte, pentru ei nu era to-tuna dacă el avea să moară cu sau fără ochii legaţi? — Totuna, bineînţeles. Altcineva dacă ar fi co­mandat plutonul de execuţie aproape sigur că ar fi ţinut seama de ultima lui dorinţă. Locotenentul Marinoiu însă n-a vrut. — Şi de ce n-a vrut cîinele? — Fiindcă nu era un om. Era o fiară cu chip de om. Nu i-a fost de ajuns că avea să împuşte un nevinovat. Şi nu i-a fost de ajuns, fiindcă plăcerea lui era să chinuiască. În bestialitatea sa, socotind aceasta ca o metodă de supliciu, i-a refuzat lui  Bucur ultima dorinţă înainte de moarte: să nu i se lege ochii ca, înainte de a trece dincolo, în ne­-  fiinţă, să-şi poată lua rămas bun, cu privirea, de       la noi. — Ce fiară, Dumnezeule, ce fiară! se revoltă bătrîna frîngîndu-şi mîinile. — Da, fiară! Din păcate, deşi erau acolo, de     faţă, mulţi ofiţeri, nimeni n-a protestat, chiar dacă vreunul, în sinea sa, — şi sînt sigur că au fost şi dintr-aceştia — era revoltat de cruzimea locote­nentului. L-au lăsat să-şi facă mendrele, să se facă risipă de exces de zel, care, în fond, nu era altceva decît bestialitate. Şi fiindcă întîmplarea de atunci, retrăită prin amintire, mă tulburase, am tăcut. — Şi? Spune, domnule dragă, rogu-te, spune!     se frămîntă bătrîna pe scăunel continuînd să-şi  frîngă mîinile. — Ce să vă mai spun! Din cauza fiarei de lo­cotenent şi execuţia s-a desfăşurat altfel decît după tipic. Locotenentul n-a mai rostit comenzile cu glas tare, aşa cum ar fi fost normal. I-a instruit în pre­alabil pe cei din plutonul de execuţie ca atunci    cînd el avea să ridice batista deasupra capului, ei să ducă armele la ochi, iar atunci cînd avea s-o lase     în jos, să tragă. Totuşi, nu-mi pot explica defel cum, dar Bucur a ştiut exact cînd va muri. Cu o clipă    mai înainte ca locotenentul Marinoiu să lase ba- tista, a strigat, cît a putut de tare: „Moarte fas­cismului!”. Aşa a murit Bucur! am încheiat după o clipă, privind pe rînd la cele două femei. Chipul bă­trînei arăta ca o mască a durerii, deşi nu mai plîngea. În schimb, al Varvarei era de nerecunoscut. Nu-mi puteam da seama dacă cele relatate de mine o impresionaseră în vreun fel, deşi acela despre a  cărui moarte amintisem fusese soţul ei. „Ce ciudată fiinţă!” mi-am zis. Poate chiar mai ciudată decît bătrîna.     — Şi cîinelui, fiarei de locotenent, nu i s-a cerut după aceea să dea socoteală? — Nu, fiindcă n-a mai apucat să trăiască mult.    L-a împuşcat unul de-ai noştri. Îl cheamă Ciz-   maru. Trăieşte în Bucureşti. Acum vreo doi ani,  cînd l-am revăzut întîmplător, mi-a mărturisit adevărul. — Dacă ai să-l mai întîlneşti, să-i spui că-l bine- cuvîntează o mamă. M-am uitat la ceas. Repede mai trecuse timpul! Dacă voiam să nu pierd trenul trebuia să mă gră-besc. — Într-o oră trenul meu soseşte în gară. Şi pînă ajung acolo, pe jos... Ar trebui să mă grăbesc. Bătrîna se nelinişti. Se nelinişti şi Varvara.  Ultima poate chiar mai mult. — Să nu plecaţi încă! Cuvintele Varvarei n-au sunat ca o rugăminte,      ci mai curînd ca o poruncă. Înţelegeam: cum să pleci, de vreme ce încă nu ne-ai povestit nimic despre Vlaicu? — Domnule dragă — vorbi bătrîna — iată sîntem două femei care te rugăm să-ţi amîni plecarea. Să rămîi pînă mîine, pînă poimîine. Oare nu-ţi stă în putinţă, dragă domnule? Cuvintele sunară atît de rugător, încît mi-am  simţit sufletul inundat de un val de duioşie şi, aş zice, de dragoste. În clipa aceea, bătrîna nu era numai mama prietenilor mei Bucur şi Vlaicu, ci parcă şi propria mea mamă. Nu, n-o puteam refuza. Mai precis, nu-i puteam refuza mîngîierea de a sta de vorbă cu cineva care îi cunoscuse copiii. Apoi, dacă aproape mă hotărîsem să rămîn, o făceam nu numai pentru a-i face ei plăcere ci şi pentru alt motiv. Aveam vagă intuiţie că, rămînînd, voi afla poate lucruri mult mai interesante în legătură cu    cei doi fraţi decît ceea ce le-aş fi putut eu povesti despre Bucur şi Vlaicu. În definitiv, ce ştiam eu despre ei? Ştiam numai ceea ce mi se păruse că sînt în cele patru luni cît fuseserăm toţi trei pe zonă în Moldova. Şi mai    ştiam în ce împrejurare muriseră amîndoi. Atît.    Dar care fusese viaţa lor mai înainte de a ne fi întîlnit? Bucur nu-mi povestise niciodată nimic.       E drept, nu se ferise de mine şi îmi dăduse pri-    lejul să-i cunosc concepţiile. Dar mai mult de atît nimic. „Mama este învăţătoare. Tată n-am şi nici   nu mi-l amintesc. A murit pe cînd eram mic         într-un accident de vînătoare. Mai tîrziu, am auzit   că n-ar fi fost un stupid accident de vînătoare, ci unul aranjat. Adică, o crimă premeditată. Culmea, cică, asasinul ar fi fost chiar propriul său frate.     Dar eu n-am crezut niciodată, şi nici n-am între­-   bat-o pe mama. Ce rost avea să răscolesc asemenea murdării!”... Atîta aflasem de la el despre familia lui. Iar  despre sine însuşi, Bucur a evitat întotdeauna să vorbească. Cît priveşte pe Vlaicu... Cu Vlaicu, atunci cînd l-am cunoscut, pe frontul din Moldova, nu       se putea niciodată discuta serios. Pe atunci, îi pu- teai pretinde să-ţi cînte ceva din muzicuţă — şi       se pricepea aşa de bine s-o facă, încît nu-ţi venea    să crezi că o drăcie atît de mică e în stare să      scoată asemenea sunete — să-ţi spună o anecdotă, să-ţi dezvăluie ultimele întîmplări senzaţionale pe­trecute în regiment, brigadă ba chiar divizie, sau    să-ţi relateze una din multele lui aventuri senti­mentale, reale sau închipuite. La vremea aceea, cu Vlaicu nu se putea „discuta serios”, nu numai  fiindcă avea oroare de aşa ceva, ci, în primul rînd, fiindcă ţie nu-ţi trecea prin minte că ai putea      purta cu el asemenea discuţii. Dintr-un anumit   punct de vedere, Vlaicu era pentru noi toţi un fel    de tonic. Cu muzicuţa, glumele, anecdotele şi snoa­vele sale, cu buna sa dispoziţie care nu-l părăsea niciodată risipea tristeţile şi amărăciunile zilelor      şi nopţilor noastre de ostaşi din primăvara şi vara anului 1944. Dar nici despre viaţa lui, în afară de faptul că avusese nenumărate aventuri sentimentale — care nici măcar nu ştiam dacă toate sînt adevărate —, mare lucru nu izbutisem să aflu. Şi nici Vlaicu de  mai tîrziu nu fusese mai predispus la confesiuni.    De aceea, consimţind să-mi amîn plecarea, am fă- cut-o hotărît mai mult să întreb decît să aştept         să fiu întrebat. — Măicuţă, nu am nişte treburi atît de urgente care să facă imposibilă amînarea plecării, să zicem cu douăzeci şi patru de ore. I-am spus „măicuţă” atribuind cuvîntului nu un sens peiorativ, ci fiindcă de cînd mă rugase cu „domnule dragă” să mai rămîn începusem s-o simt puţin şi măicuţa mea.

CAPITOLUL I   Acum se numea Nicolae Stamate şi locuia în garsoniera „fratelui” său Petre Stamate, inginer, detaşat pentru câteva luni la un şantier din Ol­tenia, deschis de curând. Era într-o după-amiază cu cer ca un cearceaf murdar de ambulanţă şi cu străzile într-atâta de înnoroiate, încât refuzai pur şi simplu să crezi că sunt totuşi pavate. În ceea ce îl privea – cel puţin aşa credea el – nu avea motiv să fie mulţumit de sine. Cu toate că trecuseră zece zile, situaţia continua să rămână aceeaşi. Purtarea de fiecare zi a lui Lucian Fuiorescu părea a fi şi pe mai departe ireproşabilă. Să juri, nu alta, că în toată republica nu exista un cetăţean mai de treabă decât el. Dacă nu ar fi ştiut ceea ce ştia despre el, ar fi putut crede că, în realitate, avea de-a face cu un ins cumva original. Atât şi nimic mai mult. Cu toate acestea, în ciuda comportamentului său ireproşabil, Lucian Fuiorescu fusese şi continua să rămână în atenţia grupei operative în general, şi în special în atenţia lui. Lucian Fuiorescu lucra la serviciul administra­tiv al unei importante organizaţii comerciale. Da­torită meritelor sale era apreciat de către şefii săi şi simpatizat de ceilalţi salariaţi. Aptitudinile de care dădea dovadă – fapt pentru care lună de lună era evidenţiat la Gazeta de perete şi nici­odată uitat cu prilejul împărţirii primelor – pot fi astfel concretizate: disciplină în muncă, pre­gătire profesională şi, mai ales, o deosebită pri­cepere în a se descurca în împrejurări când alt­cineva sigur s-ar fi rătăcit printre arbitrarele şi capricioasele hăţişuri ale birocraţiei. Apreciat pentru aceste foarte de preţ calităţi, ori de câte ori era nevoie de obţinut vreo aprobare de la un for superior sau de descurcat vreo treabă încâlcită cu vreun furnizor care nu-şi respecta angajamentele, totdeauna era trimis Lucian Fuiorescu. Şi de fiecare dată, acesta izbutea să se achite prompt şi totdeauna în favoarea intereselor întreprinderii pe care o reprezenta. Aceasta nu numai spre satisfacţia şefului său ierar­hic, dar chiar a directorului general. — E dat naibii Fuiorescu ăsta! Era aceasta o laudă care, pe de o parte, îi mă­gulea orgoliul, iar pe de alta, îi asigura prima trimestrială. Ar fi greşit dacă s-ar crede că din cauză că era bine văzut de şefi şi niciodată uitat la primă co­legii săi îl invidiau. Dimpotrivă, îl simpatizau cu toţii, şi mai ales femeile, faţă de care se arăta nici că se putea mai curtenitor. Dar nu numai acesta era motivul pentru care mai ales colegele lui îl simpatizau. După opinia acestora – fără exage­rare unanimă – în ciuda celor cincizeci de ani ai săi, Lucian Fuiorescu era un bărbat bine şi infinit mai politicos decât toţi ceilalţi colegi luaţi la un loc. Căci, din păcate, ziceau ele, chiar cele mai tinere, bărbaţii „de azi” încă nu au descoperit că o femeie apreciază frumuseţea şi manierele aproape în egală măsură. Dacă nu din alte motive, măcar pentru acesta şi tot ar fi trebuit ca Lucian Fuiorescu – răsfă­ţatul tuturor funcţionarelor din direcţia generală – să fie invidiat de colegii săi. Cu toate acestea, nu era. Şi nu era fiindcă aceştia apreciau la el o altă calitate: modestia. La şedinţe şi în orice alte împrejurări, nimeni ca el nu se pricepea să scoată în evidenţă meritele celorlalţi, ignorându-le pe ale sale. Un alt motiv pentru, care izbutise să cu­muleze simpatiile era acela că la nevoie ştia să se arate săritor ca nimeni altul. De fiecare dată când unul dintre ei avea de descurcat vreo „problemă personală”, care necesita alergături şi intervenţii, prompt şi entuziast, Lucian Fuiorescu se oferea să dea „o mână de ajutor”. Fără îndoială, o oarecare portretizare se impune. Deşi trecut de cincizeci, nu arăta mai mult de pa­truzeci şi doi, patruzeci şi trei de ani. Era înalt, cu umerii largi şi puternici. Un cap de dolicocefal, cu părul blond, mai curând arămiu, uşor încărunţit pe la tâmple. Culoarea ochilor bătea un pic în albastru. Vocea groasă avea un timbru plăcut care te silea s-o asculţi, mai ales că el se pricepea să se exprime în­tr-un limbaj ales, dar nu pretenţios. Statura atle­tică, chipul său frumos, părul blond şi cu vălurele, hainele cu care era îmbrăcat, confecţionate nu din stofa cea mai bună – dimpotrivă, dintre cele mai ieftine – dar impecabil lucrate, îi dădeau un aer de distincţie care impunea mai ales „sexului slab”. (Se întâmplase de câteva ori, pe stradă, să observ cum femeile, chiar cele foarte tinere, se în­torceau să privească după el cu acea privire caracteristică lor, al cărei tâlc nu trebuia să fii cine ştie ce mare psiholog ca să-l înţelegi.) Costumele sale, în ciuda ieftinătăţii stofei, erau nu numai ireproşabil lucrate, dar şi foarte moderne. Dintr-un anumit punct de vedere, în ciuda vârstei, Lucian Fuiorescu era un avangardist. Dacă ar fi să dăm crezare colegilor săi, a fost, de pildă, pri­mul care a renunţat la manşetele de la pantaloni, după cum – folosind aceeaşi sursă de informaţie – Fuiorescu avea dreptul să revendice meritul de a fi primul care folosise cravate în tonuri în­chise. Şi fiindcă a venit vorba de cravate, trebuie să vă spun că avea o mulţime, toate foarte fru­moase. Dar Fuiorescu uimea nu numai cu crava­tele sale – variate şi fanteziste – dar şi cu butonii de manşetă. Să nu vă închipuiţi că erau cine ştie ce butoni de valoare. Erau ieftini, dar foarte moderni şi foarte frumoşi. Erau moderni încă mai înainte ca cei ce îi admirau să ştie lucrul acesta. Fiindcă, aidoma soarelui care nu luminează la fel la aceeaşi oră pe toate meridianele pământului, la fel nici o modă nu se impune simultan, pretutindenea. Colegii săi descopereau că butonii de manşetă ai colegului lor sunt moderni abia atunci când exem­plare asemănătoare apăreau în vitrinele magazinelor care vindeau astfel de obiecte. Pentru unii era motiv de mare mirare cum izbutea Fuiorescu să se informeze, anticipând moda, atât în ceea ce priveşte tăietura hainelor, cât şi în ceea ce priveşte desenele, culoarea cravatelor sau modelul butonilor de manşetă. Un obiect de podoabă care dezminţea însă preferinţa lui Lucian Fuiorescu pentru tot ceea ce este modern era inelul pe care îl purta în degetul cel mic al mâinii sale stingi. Un inel din aur roşcat, având ca piatră un matostat hexagonal. Fără nici un dubiu, un inel vechi, cu desăvârşire demodat, care – de vreme ce Lu­cian Fuiorescu nu renunţa la el – reprezenta un suvenir de familie. De fiecare dată când avea de întocmit vreo lu­crare, Fuiorescu sugea piatra inelului, a cărei culoare imita atât de bine pe aceea a sângelui. Glu­mind, unii dintre colegii lui îşi şopteau că piatra sângerie îl „inspira”, fiindcă referatele sale – şi în general toate lucrările întocmite de el – erau clare, concise şi foarte convingătoare.   În ciuda faptului că femeile îl răsfăţau, iar co­legii săi îl simpatizau, relaţiile dintre aceştia şi Lucian Fuiorescu încetau la poarta întreprinderii. Cu alte cuvinte, Lucian Fuiorescu nu avea nici prieteni şi nici prietene la locul de muncă. Omul acesta, care împrăştia în jurul său optimism, care se pricepea să întreţină o conversaţie agreabilă, pigmentată cu glume şi „bancuri”, care, pe scurt, făcea dovada unui om deosebit de sociabil, ducea o viaţă foarte singulară. Locuia într-o garsonieră, de pe strada Albastră. Nu era însurat. La serviciu se ştia – o recunoştea şi el atunci când era cazul – fusese căsătorit mai de mult cu o modistă ucisă în timpul războiului, cu prilejul primului bombardament al Capitalei. De atunci nu se mai recăsătorise. Acasă nu pri­mea femei. Avea totuşi o prietenă, pe care se ducea s-o viziteze de două ori pe săptămână. O femeie la patruzeci de ani, frumoasă, al cărei trup, în ciuda vârstei, îşi păstrase zvelteţea şi formele graţioase. Din când în când, erau văzuţi la teatru sau la vreun restaurant. Amândoi cam de aceeaşi înălţime, formau o pereche potrivită şi atunci când intrau într-un local erau urmăriţi cu simpatie sau numai admirativ de multe priviri. Prietena lui, Ana Andreescu, „era farmacistă şi celibatară convinsă, fiindcă până acum nu fusese niciodată că­sătorită, în schimb, prin viaţa ei trecuseră mulţi bărbaţi. De altfel, legătura cu Lucian Fuiorescu – ce dura numai de vreun an – nu era singura, în afară de acesta, o mai vizitau – şi relaţiile pă­reau a nu fi mai puţin intime – un ziarist foarte tânăr şi un inginer de asemenea mai tânăr decât ea. În orice caz, cu excepţia frivolităţii, altceva mai grav nu i se putea imputa Anei Andreescu. Cu alte cuvinte, nu exista nici un motiv de suspici­une. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe ceilalţi doi amanţi, ziaristul şi inginerul. După-amiezile când nu se ducea să-fi vadă prietena, Lucian Fuiorescu şi le petrecea într-un mod destul de original. Pleca la Băneasa să vizi­teze colţul zoologic. Nu trebuie înţeles că asta se întâmpla absolut în fiecare din după-amiezile sale libere. Dar în ultimele zece zile, în patru după-amiezi acolo s-a dus. La prânz, masa o lua la cantină. De acolo se întorcea acasă. Se odihnea o oră, două, apoi, cu autobuzul, se ducea la Băneasa. După ce plătea taxa de intrare, grăbea spre cuştile maimuţelor. Celelalte animale nu-l interesau. Nici leii, nici tigrii, nici giumbuşlucurile ursule­ţilor şi nici somnolenţa pithonului. Parcă în toată grădina nu ar fi existat decât maimuţele. Dacă în faţa cuştilor maimuţelor era multă lume – şi de obicei era – îşi făcea loc, dârz, cu coatele, până ajungea în primele rânduri, lângă grilaj. Odată ajuns, nu se mai dădea plecat de acolo, până aproape de închidere. Se amuza copios da grimasele, saltimbancăriile şi tumbele neastâmpăratelor maimuţe, de-a valma cu copiii. Nu se întâlnea cu nimeni, nu adresa nimănui un cuvânt. Abia dacă se îndupleca să răspundă la cine ştie ce întrebare naivă a vreunui ţânc. După câteva ore, dezlipindu-se cu părere de rău parcă din faţa cuştilor, pleca. Câteodată făcea haltă la restaurantul din apro­piere. Singur la masă, golea o sticlă de bere privind distrat lumea de la celelalte mese sau răsfoind vreun ziar. După aceea, pleca. Nu lua autobuzul decât după ce mergea câteva staţii pe jos. De cele mai multe ori cina în oraş, după care se reîntorcea acasă, totdeauna foarte devreme. Pe scurt, o existenţă singulară şi inofensivă. ...Şi cu toate acestea! Ei, dar a venit timpul ca cititorii să afle de ce organele de securitate îl suspicionau pe Lucian Fuiorescu.   Trecuseră exact unsprezece zile de când un in­divid, care nu putuse fi identificat, introdusese într-o „cutie oarbă de scrisori” un mesaj care nu conţinea decât următoarele cuvinte: Nu găsesc blacheul. Pune-ţi galoşul! Bineînţeles, „cutia poştală oarbă” fu pusă imediat sub observaţie. Trecură mai multe zile, însă fără ca cineva să pice în capcană. Cel căruia îi fusese adresat mesajul se lăsa aşteptat. Absenţa era in­terpretată diferit de cei doi prieteni. Căpitanul Bogdan era de părere că celălalt individ nu venea să ridice poşta fiindcă mirosise că „cutia poştală” era supravegheată, iar prietenul său susţinea că destinatarul nu se prezentase să ridice poşta de­oarece lipsea din oraş. Faptul că erau buni prieteni nu constituia , un motiv ca să fie amândoi, totdeauna, de aceeaşi părere. Dimpotrivă. Şi când se întâmpla aşa, îşi susţinea fiecare punctul său de vedere cu înver­şunare. Ulterior, când evenimentele dădeau drep­tate unuia dintre ei, cel victorios se adresa celui­lalt: — Îţi scoţi pălăria? — Mi-o scot! accepta acesta, fără nici un fel de părere de rău. Într-o zi, un individ se apropie de „cutia de scrisori”. Se opri în dreptul acesteia, o clipă păru gata să vâre mâna după scrisoare, dar în ultima clipă se răzgândi. Îşi continuă drumul nu însă fără a privi din când în când în urmă, spre a se con­vinge dacă nu cumva este urmărit. Deşi nu des­coperi nimic suspect, spre mai mare siguranţă, reveni în centrul oraşului, schimbând de mai multe ori tramvaiele şi autobuzele. Către orele cinci după-amiază, fu văzut intrând într-o cofetărie de pe Bulevardul Magheru. În local se afla multă lume. Mesele erau toate ocupate. Dar la câteva existau câte un loc sau două libere. Câteva clipe individul, care semăna cu un iepure şi pentru care motiv fu poreclit Iepurele, păru că nu se poate hotărî unde să se aşeze. Până la urmă, optă pentru masa din fundul localului, unde un bărbat foarte „distins” citea ziarul, absent cu desăvârşire la ceea ce se întâmpla în jurul său. Părea atât de ab­sorbit de lectură, încât atunci când Iepurele ceru voie să se aşeze la masa lui, acesta acceptă fără să-şi întrerupă lectura. Iepurele comandă o cafea şi după ce fata care servea i-o aduse, se puse să scrie nişte ilustrate, vreo patru la număr. Când termină, scoase din bu­zunar mai multe timbre şi începu să le lipească. Timbrele aveau valori mici, fiindcă pe fiecare ilus­trată lipi câte trei dintre ele. Dar în timp ce era ocupat cu această operaţie, la un moment dat, manevrând cu o dibăcie de scamator, împinse cu un­ghia degetului mic al mâinii sale drepte unul din timbre tocmai sub unul din ziarele de pe masă care aparţinea bărbatului distins, şi acum în aceeaşi măsură absorbit de lectură. Scurt timp după aceea, Iepurele chemă fata, plăti şi părăsi localul. Abia după vreo zece minute domnul distins, terminând lectura, se hotărî să plece şi el. Împă­turi tacticos ziarul şi îl puse pe masă deasupra celorlalte. Dar, ca şi când abia acum ar fi desco­perit o informaţie care îi scăpase, trase mai aproape teancul de ziare ca să poată citi. Şi în timp ce din nou păru absorbit de lectură, bâjbâi pe dedesubt cu degetele, căutând timbrul. Când îl găsi, îl strecură pe nesimţite în palmă şi din palmă într-unul din buzunăraşele vestei. Individul acesta nu era altcineva decât Lucian Fuiorescu.   Din păcate, sublocotenentul Picioruş, care până atunci nu-l pierduse o clipă din ochi pe Iepure, curând după ce acesta părăsi cofetăria, îi pierdu urma. Iepurele intră la I.S.E. şi oricât se strădui Picioruş să-i dea de urmă nu izbuti. Probabil că Iepurele se simţise urmărit şi spălase putina eclipsându-se prin cealaltă uşă. Sau poate, pur şi simplu, dintr-un exces de prudenţă, fără să ştie că e urmărit, căutase să-şi piardă urma. În orice caz acuma Picioruş nu mai avu nici o îndoială că Iepurele se dusese să ridice „corespondenţa” din „cutia oarbă de scrisori”, dar că se răzgândise în ultimul moment, probabil sub impulsul acelui in­stinct care, la indivizii obişnuiţi să trăiască în afara legii, funcţionează fără greş întocmai ca la fiare. Un om care foloseşte toate trucurile ca să nu ducă după sine o „coadă”, numai om cinstit nu putea fi. Nici a doua zi şi nici în zilele următoare grupă lor operativă nu izbuti să dea de urma Iepurelui. Acesta intrase parcă în pământ. La toate acestea se gândea maiorul Mănăilă stând în faţa ferestrei şi privind jos, în strada pustie la ora aceea. Doar spre colţul străzii o fe­tiţă juca, de una singură, şotron. Ceva mai în­coace, la câţiva paşi de bloc, o maşină neagră şi demodată aştepta. Maiorul reţinu, maşinal, nu­mărul: 8379. Căută cu privirea din nou fetiţa. Era blondă, bondoacă şi nu părea de fel că se plictiseşte. Oftă şi întoarse spatele ferestrei. Fetiţa ce juca şotron îi aminti de Ingrid, pe care n-o mai văzuse de o lună de zile. „Am să-i dau deseară telefon!” îşi spuse, luând de pe birou fotografia Ingridei. „Fetiţa tatei cea cuminte!” Şi cât timp privi fotografia, ochii lui trişti se luminară. Ceva mai târziu, ducându-se să-şi facă o cafea, îşi întâlni chipul în oglindă. Şi aşa cum se întâmpla ori de câte ori îşi vedea brusc chipul în oglindă, tresări. Fu mai curând o tresărire interi­oară. De ani de zile se întâmpla la fel. Era un fel de tic pe care îl căpătase cu ani în urmă, în ziua când el, Ducu, băiatul de cincisprezece ani, des­coperise în oglinda vitrinei magazinului „La Ba­lon” chipul unui băiat care semăna cu el dar care în nici un caz nu putea fi el însuşi. Şi nu putea fi el însuşi fiindcă băiatul din oglindă avea părul alb, iar al lui – ştia precis – era castaniu. Instinctiv, se oprise atunci să privească, să se dumirească. Şi abia după aceea a înţeles că băiatul cu părul alb era el însuşi. Şi a mai înţeles că albise de groază în clipa când descoperise că omul pe care credea că-l omorâse era tatăl său.[1] În noaptea când îi albise părul împlinise de curând cincisprezece ani. Acuma, cu toate că avea patruzeci şi doi, părul nu era mai alb decât cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Pe de altă parte, nu arăta nici mai bătrân decât vârsta pe care o avea, deşi poate că ar fi trebuit să arate fiindcă era înalt şi slab. Din acest ultim motiv, în jurul ochilor apăruseră riduri timpurii. Despre maiorul Radu Mănăilă[2] femeile spuneau că este un bărbat frumos, care însă intrigă. In­trigă – afirmau ele – din două motive. Întâi, din cauza unei voite, dar discrete inaccesibilităţi, iar în al doilea, din cauza tristeţii ochilor săi. Mai ales; acesta era un motiv ca unele dintre ele – acele, cu puternice şi poate nesatisfăcute pe deplin instincte materne – să-şi dorească a-l lua sub aripa lor ocro­titoare şi să-l copleşească, exasperant, cu o mie de atenţii mărunte ca pe un biet copil neajutorat. Fără să fie singura, şi în nici un caz esenţială, era şi aceasta o cauză pentru care Ducu apărea femeilor inaccesibil.   Ca de obicei, şi de data asta Ducu procedă la fel, întoarse spatele oglinzii. Pe urmă, după ce îşi pregăti cafeaua, începu să se gândească la Bog­dan. Tare mult îi plăcea să lucreze cu el. În primul rând, pentru că îl iubea ca pe un frate mai tânăr. În al doilea, fiindcă Bogdan era un colabo­rator preţios. Foarte inteligent, se pricepea să orânduiască faptele cele mai aparent disparate într-o succesiune logică atât de stringentă, încât te lăsa câteodată – cum spunea Ducu uneori – cu gura căscată. — Fiule – se dădea bătut Ducu – îmi scot pălăria. — Scoate-o, bătrâne, că şi eu am scos-o de atâtea ori. Firi mai deosebite nici că se putea să existe. Şi cu toate acestea îi lega o prietenie pe care munca în comun o cimentase. Ducu aprecia la Bogdan tocmai acele trăsături care lui îi lipseau. Spontaneitatea, optimismul contagios, însuşirea de a câştiga încrederea oamenilor din primele clipe, capacitatea de a se entuziasma chiar de lucrurile mărunte, umorul. Datorită firii sale, în primul rând, Bogdan arăta la treizeci de ani ca un tânăr de douăzeci şi cinci. Ducu, a cărui copilărie înţărcase la o vârstă când alţi băieţi din mahalaua Mascaralei încă mai înălţau zmeie şi se fugăreau prin port jucându-se „de-a hoţii şi vardiştii”, mai în glumă, mai în se­rios, îi spunea fiule. Şi se simţea tare mulţumit că „fiul” său făcea parte din grupa lui operativă şi că erau prieteni. „Cazul Fuiorescu” – deocamdată era doar un „caz” – începuse să-i intereseze pe amândoi în mod deosebit, deoarece, cu flerul lor – rezultat al unei experienţe de mai mulţi ani – întrevedeau că avea să se transforme într-o bătălie în­verşunată. Şi-au împărţit rolurile şi Ducu a de­venit Nicolae Stamate, fratele inginerului Petre Stamate, mutându-se totodată în garsoniera aces­tuia din urmă, vecină cu aceea ocupată de aparent inofensivul şi oarecum originalul Lucian Fuiorescu. Unui lucrător cu oarecare experienţă din cadrul securităţii statului dacă i se oferă prilejul să arunce o privire prin locuinţa unui spion, îşi poate face o imagine – aproximativ exactă – despre firea acestuia. Nu este de loc o figură de stil, dar un apartament poate fi pentru un securist ceva asemănător cu o fişă psihologică. Ceea ce i se cere este să ştie s-o citească. Altfel spus, şi mai exact, adică trebuie să fie un bun psiholog. Psihologia, nefiind o artă ci o ştiinţă, se poate învăţa. Iar dacă mai există, cât de cât, şi aptitudini, ea se poate în­văţa temeinic. Când Ducu a avut prilejul să viziteze garsoniera lui Lucian Fuiorescu, ceea ce l-a izbit de la început a fost ordinea perfectă ce domnea pretutindeni, din vestibul şi până în camera de baie. Pe birou, de pildă, sau pe policioara de deasupra chiuvetei, obiectele erau aranjate într-o perfectă aliniere şi după mărime, ca soldaţii după înălţime. (Ulterior, cu alte prilejuri, avea să constate că ele se găseau totdeauna absolut în acelaşi loc;) Atunci când ai de-a face cu un individ ordonat până la pedanterie, desigur este o naivitate să speri că, datorită neglijenţei acestuia, vei desco­peri vreo dovadă a vinovăţiei lui. Asta nu în­seamnă că trebuie renunţat la cercetări. Nici Ducu nu renunţă să investigheze. O făcu atent, cu meticulozitatea care îl caracteriza, dar fără vreun rezultat. O clipă sperase – în definitiv speranţa e ceva subiectiv şi nu prea are legătură cu convingerea raţională – că va găsi dacă nu o instalaţie completă pentru developat microfilmele, măcar o sticluţă cu soluţie necesară, hârtie foto­grafică sau altceva. Căci, fără îndoială, timbrul pe care Iepurele i-l strecurase sub ziar în cofetărie nu fusese decât o microfotografie. Dar speranţa lui – aşa cum am mai spus-o – se dovedi efemeră. Negăsind însă nimic din ceea ce este necesar pentru a developa un film – dacă ar fi existat Ducu sigur că ar fi găsit, fiindcă se pricepea să caute – nu-i rămânea decât să tragă concluzia că nu lui Fuiorescu îi fusese adresat timbrul – microfotografia – ci altcuiva, el, Fu­iorescu, având doar sarcina de a transmite mai de­parte mesajul.   Trecuseră zece zile de când Ducu devenise Nicolae Stamate, şi Lucian Fuiorescu continua să se comporte în aşa fel, încât ei să nu poată înainta măcar cu un singur pas. La slujbă era cel de tot­deauna, acasă nu venea nimeni să-l caute şi, la rândul său, nu vizita pe nimeni. Făcea excepţie cu prietena sa – farmacista – pe la care trecea din când în când. „Joacă tare, ticălosul!” îşi spuse Ducu ridicându-se ca să-şi pregătească altă cafea. Trebuie să avem răbdare. Răbdare!... Răbdarea e una din calităţile de bază ale unui lucrător de securitate. Răbdare avea Ducu destulă. „Asta dovedeşte cât de periculos este.” Şi tocmai când ajunse la o asemenea concluzie, telefonul a început să sune. O dată... de două ori... de trei ori, de mai multe ori. Faptul că suna nu era un motiv suficient să se grăbească a ridica re­ceptorul. Ştia sigur că nu-l caută nici „şeful”, nici Bogdan şi nici altcineva din grupa operativă. Dacă l-ar fi căutat vreunul dintre ei, telefonul ar fi sunat altfel, conform unui cod ştiut numai de ei. Când telefonul începea să sune, de cele mai multe ori nu ridica receptorul. Ştia – se convin­sese în primele două zile – că la capătul celălalt al firului era o prietenă sau o cunoştinţă, a „fra­telui” său, inginerul Petre Stamate. Inginerul acesta avea atâtea prietene şi atâtea cunoştinţe, încât Ducu răguşise explicând fiecăreia că „fratele” său fusese detaşat pentru câteva luni la un şantier din Oltenia. Câteodată, atunci când se plictisea sau pur şi simplu ca să se convingă, răspundea la te­lefon. Din acest ultim motiv ridică şi acum recep­torul. — Casa inginerului Petre Stamate? auzi întrebând o voce de bărbat. — Da, casa inginerului Petre Stamate. Numai că dânsul e plecat, detaşat pentru mai multe luni în provincie, repetă Ducu ceea ce numea el „poezia”.    — Dumneavoastră cine sunteţi? — Fratele lui. Ducu auzi în receptor un hohot batjocoritor de râs. — Sunteţi, într-adevăr, fratele inginerului? — Vă arde de glume, domnule? Dacă vă arde de glume închid imediat. Aveţi cumva de făcut o comunicare pentru fratele meu? — Nu, nu închideţi! Ascultaţi! Ştiu precis că nu sunteţi fratele inginerului Petre Stamate. Dar asta este altă mâncare de peşte, mult mai puţin gustoasă decât aceea pe care sunt gata să v-o ofer eu. Luaţi seama! Peste un minut – poate ceva mai mult – o doamnă va coborî pe scări. O doamnă blondă, trecută de prima tinereţe. Doamna aceasta va avea în mână un geamantănaş de culoare neagră. Ei bine, sunt în măsură să vă informez că, pe dumneavoastră, conţinutul geamantănaşului vă interesează în mod deosebit. Sper că nu veţi lăsa să vă scape o asemenea ocazie, fără exagerare extraordinară. Mult succes, domnule securist. Şi îi închise telefonul. Nu o dată Ducu se găsise în împrejurări neobiş­nuite când salvarea propriei sale vieţi sau reuşita unei acţiuni depinsese de o hotărâre luată pe mo­ment. Cu toate acestea, niciodată nu i se păruse atât de greu să ia o hotărâre ca în clipa când necunoscutul de la celălalt capăt al firului întrerupse convorbirea. Fulgerător, un noian de gânduri îl in­vadară. Iată, exista cineva care cunoştea adevărata sa identitate. Mai mult decât atât, era cineva care – dacă nu se lăudase – cunoştea şi motivul pen­tru care luase ipostaza lui Nicolae Stamate. Asta era grav. Dacă necunoscutul acela era un duşman, toată acţiunea însemna că e compromisă. Pe urmă povestea cu doamna cea blondă care dintr-un mo­ment într-altul trebuia să coboare pe scări. Dar oare avea într-adevăr să coboare? Nu cumva era o cursă? Nu cumva acela care îi telefonase în­cerca să-l determine să se deconspire singur? Nu cumva cel care îi telefonase era chiar Lucian Fuio­rescu? „Probabil că e o cursă!” îşi spuse privind, în panică mereu crescândă, secundarul ceasornicului care se grăbea, se grăbea... Dar mai vertiginos galopau gândurile. Dacă to­tuşi era adevărat? Dacă informatorul, din motive pe care nu le cunoştea şi, deocamdată cel puţin, nici nu le putea bănui, îi vânduse un „pont”? Dacă în geamantănaşul acelei doamne exista tocmai ceea ce le lipsea ca să poată fi demascat Lucian Fuiorescu? Nu afirmase informatorul că ştia de ce îm­prumutase o identitate străină? Ce, nu se mai văzuseră cazuri de „vânzare” din motive de răz­bunare? Ducu nu se afla la prima lui misiune şi ştia din experienţa de până acum că în materie de activitate subversivă totul este posibil. „Cu toate acestea...” Cu toate acestea, misiunea lui era clară. Ca s-o poată duce până Ia capăt, înainte de toate trebuia să nu se deconspire. Asupra acestui lucru îi atrăsese atenţia şi şeful său. Neputând rezista tentaţiei, deschise uşurel uşa şi ascultă. Auzi paşi... Cineva cobora... Toc-tocul ce se auzea nu lăsa nici o îndoială că pe scări cobora o femeie. În clipa următoare o şi văzu şi o recunoscu. Era persoana indicată de către ano­nimul informator. O femeie plinuţă, blondă, tre­cută de prima tinereţe, dar încă frumoasă. Era la vârsta când o femeie izbuteşte să mai tenteze doar băieţii foarte tineri... Dar parcă nu-i era cu desăvârşire necunoscută. Parcă o mai văzuse cândva. Dar acum nu avea timp să-şi amintească dacă o cunoscuse şi cine anume era. Acuma trebuia să se hotărască. Informaţia fusese deci exactă. Doam­na blondă ţinea în mână un geamantănaş din piele de culoare neagră. Un singur amănunt in­formatorul uitase să i-l comunice la telefon: că doamna blondă va avea în gură un ţigaret de chihlimbar. Şi nu unul subţirel şi delicat – ca pentru o doamnă – ci coşcogeamite ţigaretul, gros şi lung. Ca să ajungă în dreptul uşii dinapoia căreia se afla el ascuns, doamna blondă mai trebuia să co­boare şase trepte. Deci în şase secunde trebuia să se hotărască. „De unde naiba o cunosc?” îşi spuse, hotărât să acţioneze. Atunci când avea să coboare şi ultima treaptă, îi va ieşi în întâmpinare şi-i va spune: — Vă cer iertare, doamnă, că vă... acostez, dar n-am încotro. Trebuie neapărat să vă aduc la cu­noştinţă ceva care are să vă intereseze în gradul cel mai înalt, întrucât se referă la persoana dum­neavoastră. Vreţi să intraţi numai pentru câteva minute? E în interesul dumneavoastră, doamnă. Iat-o coborând şi ultima treaptă. Gata, trebuia să se hotărască. Trebuia să afle ce conţine geamantănaşul de piele. Dar tocmai când fu pe punctul de a deschide uşa, dintr-o dată ştiu cine este femeia blondă. „Cum de n-am recunoscut-o imediat pe tanti Aspasia!” îşi spuse cu ciudă. Acum chiar că ar fi fost o prostie să se desco­pere. Dacă îl recunoştea? Desigur, era puţin pro­babil. Totuşi, de ce să rişte? Tanti Aspasia trecu prin faţa apartamentului dinapoia uşii căruia pândea Ducu. O auzi coborând scările spre parter. Aşteptă puţin, după aceea des­chise uşa, hotărât s-o urmărească. Începu să co­boare treptele. Când ajunse în holul blocului, tanti Aspasia se afla acum în stradă. Ieşi după ea, dar abia mai apucă s-o vadă urcându-se în limuzina neagră. Limuzina,cu numărul 8379, pe care o zărise de la fereastră, limuzina în preajma căreia se ju­case fetiţa ce avea vârsta Ingridei. Şi o clipă mai târziu, maşina dispăru după col­ţul străzii.   [1] Despre această întâmplare ca şi despre altele, privind unele dintre personajele acestei cărţi – tanti Aspasia, nea Şuncărică sau Catina – cititorii sunt în cunoştinţă de cauză din romanul „Fiul lui Monte Cristo”. [2] De acum încolo ori de câte ori va fi vorba de maiorul Radu Mănăilă autorul îi va spune simplu: Ducu, nume sub care acest personaj este cunoscut cititorilor din cartea amintită în nota anterioară.

I     … Şi totuşi spionul a trecut     Era a doua noapte de când pichetele fuseseră alarmate, a doua noapte de când trăia un sentiment ciudat de nelinişte, dar şi de puţină teamă: că s-ar putea să aibă ghinion, iar infractorul, în ciuda măsurilor sporite de pază pe care le luase, să treacă totuşi prin raionul de pază al pichetului pe care îl comanda. Da, numai în caz de mare ghinion s-ar putea întâmpla aşa ceva, şi astfel, să se facă de ruşine, tocmai acum când se împlineau zece ani de când comanda acelaşi pichet, cam „afurisit” pichet, fiindcă era cel mai izolat şi fiindcă natura parcă dinadins statornicise tocmai aici patria vânturilor,a tuturor vânturilor: şi ale celor bune, vara, şi ale celor rele, rele ca dulăii sălbăticiţi, iarna. Cu alte cuvinte, locul unde vântul nu se astâmpăra în niciun anotimp al anului. Sau, dacă, vreodată, se întâmpla şi asemenea minune – doar pentru câteva minute – şi era noapte, grănicerii lui, oricât de trudiţi erau, se trezeau din somn din cauza liniştii ce se înstăpânea brusc, linişte nefirească, de parcă până şi clădirea pichetului, căpătând dintr-o dată viaţă omenească, viaţă gră- nicerească, se concentra la rândul ei, ascuţindu-şi auzul, să surprindă paşii vreunui infractor ce se apropiase pe nesimţite, cu intenţia de a trece fraudulos frontiera. Trecuse de miezul nopţii. La pichet nu mai rămăseseră, în afară de el, comandantul, decât oamenii ce urmau a pleca, la ore diferite, în misiune. Acum dormeau cu toţii, trudiţi, nu atât din cauza oboselii, ci a aşteptării, care se prelungise atâta: două nopţi consecutive!… Încordarea neliniştită îl istovise nu mai puţin şi pe el şi, în mod normal, acum ar fi trebuit să-şi fi acordat câteva ore de somn. Dar nu izbutea să doarmă, pe de o parte din cauza încordării, pe de alta din cauza cafelei pe care o băuse şi pe care i-o trimisese în termos Ioana, nevastă-sa, după ce o anunţase la telefon că nici de data aceasta nu va dormi acasă, ci la pichet. Afară, noaptea era întunecoasă. Ieşise luna, dar o învăluiseră norii care, probabil, curând aveau să se călătorească mai departe, fiindcă vântul prea bătea cu putere, chiuind în horn, asemenea Crivăţului iarna, deşi era doar o noapte de august, călduroasă, aproape ca o noapte din luna lui Cuptor. Era călduroasă noaptea, totuşi căpitanul Codru închisese fereastra, să nu mai audă vântul – de fapt continua să-l audă – care îl enerva şi-l neliniştea. Categoric, era o noapte ticăloasă, oarbă şi zgomotoasă din cauza vântului, o noapte tare mult râvnită de cei care intenţionează să treacă fraudulos frontiera. „Mai ales dacă începe să plouă, ce mai: o noapte ideală pentru infractori!” îşi spuse căpitanul oftând. Telefonul sună. Ridică receptorul. — „Porumbiţa”? — Da, „Porumbiţa”. Căpitanul Codru la aparat. Cu cine vorbesc? — Colonel Ionaşcu. Sunt la „Curcubeul”. Ce se mai aude pe la tine? — Linişte, tovarăşe colonel. — Dacă se întâmplă ceva, sună-mă aici. Căpitanul Codru depuse, încet, receptorul în furcă, de parcă i-ar fi fost frică să nu se spargă. Convorbirea avu darul să-i sporească îngrijorarea. Colonelul Ionaşcu era locţiitorul comandantului Marii Unităţi şi dacă se deplasase până la un pichet, noaptea, – pichetul comandat de căpitanul Drumaru – aceasta confirma ceea ce bănuise cu mult mai înainte: că era vorba de un caz ieşit cu totul din comun. În anii de când se afla pe frontieră, în calitate de comandant, nu pentru prima dată pichetul său era în alarmă. Dar pentru prima dată se întâmpla să fie alertate absolut toate pichetele. Aceasta îi întărea convingerea că infractorul, respectiv spionul despre care fusese informat că va încerca să treacă eventual prin raionul său, era unul dintre cei mai periculoşi. Constatarea aceasta îl emoţiona în şi mai mare măsură. Îl emoţiona, fiindcă pichetul care va avea şansa să prindă pe spion sigur va fi felicitat şi, probabil, decorat, dar îl şi îngrijora, fiindcă în cazul în care, în ciuda măsurilor de pază sporite, spionul izbutea să treacă dincolo, consecinţele puteau fi dintre cele mai grave. Căpitanul Codru avea încredere în calităţile morale ale grănicerilor săi. Încrederea aceasta nu se baza doar pe convingeri subiective, ci era rezultatul unor succese repurtate, recunoscute ca atare şi de către superiorii săi – motiv pentru care era apreciat ca cel mai bun comandant de pichet. Da, avea oameni tot unul şi unul, se putea bizui pe ei că nu-l vor face de ruşine, totuşi îngrijorat era. Şi cum să nu fie, de vreme ce de data asta nu era vorba de prinderea unui infractor oarecare, ci de un spion extrem de periculos. Raionul de pază al pichetului pe care îl comanda nu se afla pe „drumul” obişnuit al acelora care încearcă să treacă fraudulos frontiera, deşi terenul era, în general, deluros. Dar, în ciuda reliefului accidentat, deci tentant pentru infractori, aceştia îl ocoleau, pe de o parte, fiindcă se zvonise că era greu de trecut, din cauza vigilenţei grănicerilor, iar pe de alta, fiindcă, tocmai datorită terenului, cam sălbatic şi nu prea ospitalier, prezenţa unui străin trezea imediat suspiciunile localnicilor, care se grăbeau să anunţe pichetul. Cunoscând toate acestea, în mod normal, căpitanul Codru n-ar fi trebuit să fie neliniştit. Dar, fiindcă nu era vorba de un infractor oarecare, nu izbutea să se păstreze calm. Ajungând la această concluzie, căpitanul Codru îşi aprinse o ţigară. Trăgând cu sete din ea, se întrebă, de ce un spion, experimentat şi periculos, alesese, ca să fugă din ţară, o cale atât de anacronică: trecerea frauduloasă a frontierei? Pe de altă parte, dacă spionul era cunoscut de către contraspionaj, de ce nu fusese arestat înainte de a ajunge în zona de frontieră? „Ceva nu-mi este clar în toată tevatura asta, îşi mărturisi vorbind aproape tare. Pe urmă se gândi la telefonul pe care îl primise de la colonelul Ionaşcu. De ce îl sunase tocmai pe el? Dar oare numai pe el îl sunase? Chemă la telefon pichetul „Cio-cârlia”. Nu, „Ciocârlia” nu fusese deranjată de Ionaşcu. Asta ce putea să însemne? Nimic altceva decât că Ionaşcu era informat că spionul va încerca să treacă prin raionul de pază al pichetului pe care îl comanda el, Codru. „Să încerce dacă îi dă mâna!” îşi vorbi din nou tare. În general, căpitanul Codru nu era superstiţios. Îi era însă frică de ghinion. Mai precis, îi era frică de întâmplare. Întâmplarea jucase în viaţa sa, în câteva rânduri, un rol nefast, şi din cauza aceasta prinsese frică de ea. Proverbul „nu aduce anul ce aduce ceasul” şi-l explica tot prin rolul pe care îl poate juca întâmplarea în viaţa unui om. Era o teamă iraţională, recunoştea, dar nu şi-o putea învinge. Şi nu şi-o putea învinge mai ales acum, când aştepta. E drept, oamenii aflaţi în serviciul de pază în ceasul acela de noapte erau tot unul şi unul: e drept, fuseseră avertizaţi; e drept, cu toţii erau dornici să-l aresteze pe spion; totuşi, întâmplarea este de obicei atât de stupidă! Şi apoi, era noapte, norii ascunseseră luna, vântul sufla dintr-o direcţie neprielnică – dinspre vecini spre interior – iar acela care intenţiona să treacă – spionul – era un individ neobişnuit de periculos… Bine, dar şi el luase măsuri speciale. Datorită acestor măsuri, paza în raionul pichetului era în mod excepţional asigurată. Nu, în niciun caz nu avea motiv să fie îngrijorat. Totuşi, întâmplarea, afurisita întâmplare… Şi, o clipă, i se năzări că aude pocnetul unui pistol de semnalizare. Imediat însă îşi dădu seama că se înşelase. Nu se auzea decât vântul, care vuia, ca în plină iarnă. „Dar mai potoleşte-te odată, blestematule!” Şi, cuprins de o furie iraţională, izbi cu pumnul în masa de brad, care îi servea drept birou. Se ruşină imediat şi, oftând, se lungi pe patul de campanie. Vântul se înteţi brusc şi căpitanul Codru, tot ascultându-l, la un moment dat avu senzaţia că trainica clădire a pichetului este ridicată în aer şi că, purtată pe sus, asemenea unui balon, pluteşte spre întinsul ţării vecine. Era foarte plăcută călătoria într-un asemenea vehicul, mai plăcută decât cu avionul, fiindcă nu auzea zgomotul motoarelor, nu auzea decât vântul care fluiera ca o reptilă uriaşă. Da, era plăcut, deocamdată era plăcut, dar nu avea să mai fie aşa în momentul în care ciudatul vehicul – pichetul – va ateriza în ţara vecină, şi grănicerii îl vor aresta, învinuindu-l de trecere frauduloasă a frontierei. Sări în picioare. O clipă-două îl furase, de bună seamă, somnul. Acum, treaz, se bucura că pichetul se afla pe locul său. Era o bucurie puţintel cam ridicolă, dar nu se prea sinchisi, în aşa măsură se speriase în vis. Telefonul sună din nou. — Nimic, Codrule? — Nimic, tovarăşe colonel. — Bine!...Noroc! Aşteptarea creştea în el, ca nisipul într-o clepsidră. Poate că, totuşi, spionul nu va încerca să treacă tocmai pe la el. Se îndreptă spre uşă, hotărât. Voia să privească macheta cu relieful raionului subunităţii sale, spre a încerca să ghicească locul pe unde eventual ar putea să treacă spionul, dar, când ajunse la uşă, renunţă. Cunoştea pe dinafară raionul. Chiar fără să închidă ochii, îl vedea, într-o privire panoramică, aşa cum i se întâmplase să vadă, şi casa, şi pe ai lui atunci când l-a furat Dunărea, şi când numai puţin a lipsit să se înece. Îl trăgea curentul la adânc, el ţinea ochii deschişi, fără să-l usture, şi vedea, acolo, în apă: casa, ograda, fântâna cu jghiabul din care tocmai se adăpa mânzul lor Roibuleţ. Înghiţea mereu apă, ştia că are să moară, dar nu se zbătea – nu-i venea în minte – fiindcă nu înceta să se mire cum de era posibil să vadă sub apă, într-o singură imagine panoramică, şi casa, şi fântâna, şi mânzul, şi pe ai lui, şi pe domnul Tase, brutarul, şi uliţa mare a satului pe care tocmai trecea, şchiopătând, nenea Gurău, vătăşelul. Da, pe toate le vedea, dintr-o dată şi, privindu-le, cu uimire şi duioşie, simţea, cum îi dau lacrimile de părere de rău: că le vedea pentru ultima oară, fiindcă acuşi-acuşi se va îneca. (Nu se înecase. Cineva îl salvase, un pescar, parcă moş Dimofte.) Întocmai, ca atunci, vedea acum, parcă aievea, raionul de pază al pichetului. Nu, infractorul nu va putea trece, Toate căile de acces spre fâşia arată fuseseră blocate prin posturi de observare, abil mascate. Prin oricare din aceste căi ar încerca, sigur că avea să fie prins. Iar prin alte locuri, mai puţin accesibile, spionul putea trece numai dacă era de prin partea locului şi cunoştea văile şi viroagele, cu alte cuvinte, contorsionata configuraţie a terenului. O asemenea ipoteză era însă exclusă. Dar cine îi putea garanta că spionul nu se afla de mai multe zile în zona de frontieră şi că nu trecuse dinadins până acum, ca să studieze în prealabil terenul şi să se familiarizeze cu itinerarele patrulelor grănicereşti? Imposibil!… Da, era imposibil ca spionul să se afle în raionul de pază al pichetului fără ca oamenii săi să nu-l fi dibuit până acum. Dar, chiar dacă, prin absurd, aşa stăteau lucrurile, spionul tot n-a putut să-şi dea seama cum anume era organizată paza raionului. Zilnic schimbase itinerarele patrulelor, locurile de pază ale posturilor fixe. „Nu trebuie să-mi fac griji, îşi spuse. Am luat toate măsurile posibile ca să închid direcţiile ce ar putea favoriza deplasarea infractorului spre fâşie. Dacă va încerca pe la mine, sigur că îl vom prinde. Nu va scăpa el lui Detunatu!”   Detunatu! Cel mai dibaci, dar şi cel mai norocos dintre grănicerii pe care îi avea în subordine. Pe cei mai mulţi infractori Detunatu îi prinsese. Ce mai buldog şi De- tunatu ăsta! Îşi aminti ce impresie proastă îi făcuse Detunatu atunci când i-l trimisese compania. Un păsărilă molâu şi cam adormit. Privirea inexpresivă a unor ochi de culoare, poate, gri; un nas enorm; bărbie proeminentă; buze subţiri, care păreau şi mai subţiri din cauza bărbiei, ca de vrăjitoare; gât lung, ridicol de lung, parcă de caricatură; picioare încălţate cu bocanci, probabil cel mai mare număr aflat în magazia de efecte a regimentului. Impresia aceasta şi-o făcuse despre Detunatu în ziua în care îi fusese trimis la pichet. Dar impresia defavorabilă a fost, întrucâtva, atenuată când l-a auzit vorbind. Avea o voce caldă, plăcută, baritonală. Ascultându-l, îşi spusese că Detunatu avea o voce foarte potrivită de crainic la radio. Poate că de aceea primele cuvinte pe care i le-a adresat au fost acestea: — Câte clase ai, Detunatu? — Opt, tovarăşe căpitan. — Admiterea de ce n-ai dat-o? — Am dat-o, dar m-au picat. — Se mai întâmplă. — N-a fost nicio întâmplare, tovarăşe căpitan. N-am fost pregătit mai de loc. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi vâră în traistă, spune proverbul. Eu m-am prezentat cu traista goală, sperând că cei din Comisie îmi vor face hatârul să mi-o umple. M-am înşelat. Sinceritatea ostaşului îi merse la inimă şi făcu eforturi să se elibereze de impresia neplăcută pe care i-o stre- curase în suflet fizicul deloc agreabil al lui Detunatu. În zilele următoare, Detunatu deveni „bobocul cu probleme”. De fapt, o singură problemă, şi nu prea importantă, dacă ţinea seama că se întâmplase ca şi alţi „boboci” să fie frământaţi de ea. A luat cunoştinţă de „problema lui Detunatu” în ziua în care acesta, pentru prima dată a trebuit să plece singur în serviciu: — Îmi permiteţi să raportez, tovarăşe căpitan: Îmi este frică să plec singur în misiune. — Dar celorlalţi cum de nu li-e frică, Detunatu? — Brava lor! Mie însă mi-e frică. Ziua, mă duc şi până la capătul pământului; dar acum, noaptea, zău, tovarăşe căpitan, că mi-e tare, tare frică. — Dacă am înţeles bine, ţi-e frică de întuneric. Precum copiilor, Detunatu. Felicitările mele. Aşa grănicer, mai zic şi eu! îl ironiză, neputându-şi inhiba iritarea. Pe urmă, regretând, cu bunăvoinţă: Să ştii, am mai avut asemenea cazuri. Până la urmă, băieţii s-au obişnuit cu serviciul de noapte. Sunt sigur că şi tu te vei obişnui. — Acelora nu li s-a întâmplat ceea ce mi s-a întâmplat mie. — Şi, mă rog, ţie ce ţi s-a întâmplat? — Am să vă spun eu. Altă dată. Dacă aud ei… Şi nu mai continuă, stânjenit. — Înţeleg! Ceva personal… — Nu de asta, tovarăşe căpitan. Dar dacă vă spun acum, s-ar putea să li se facă şi lor frică. Şi arăta către grănicerii care se aflau de faţă. — Bine!… Atunci ai să-mi povesteşti altă dată. La noapte, însă, să ştii, mergem împreună în misiune. Au plecat noaptea. L-a lăsat pe Detunatu să meargă înainte, urmându-l de la distanţă, de la o distanţă care, puţin câte puţin, s-a mărit, încât, la un moment dat, Detunatu, ca să se încredinţeze că nu fusese lăsat singur, se oprea să asculte, şi nu pornea mai departe decât atunci când auzea paşii căpitanului, fiindcă de văzut, din cauza întunericului, în niciun caz nu-l putea vedea. — Ei? A mers greu? îl întrebă când se întoarseră la pichet. — Nu prea mi-a fost frică. Dar numai fiindcă vă ştiam pe dumneavoastră în spatele meu. — Mâine noapte ai să pleci singur. — Am să plec, n-am încotro! Şi oftă atât de zgomotos, încât oftatul păru mai curând geamăt. Pe urmă, cu voce rugătoare şi privindu-l cu ochii lui gri, care exprimau frică, umilinţă, rugăminte, parcă toate la un loc: Tovarăşe căpitan, nu s-ar putea să mă trimiteţi înapoi la companie? Să raportaţi că mi-e frică şi să trimită pe altcineva, unul care nu-i iepure ca mine. Că de frica ticăloasă ce s-a cuibărit în mine n-am să mă vindec niciodată. — Ba ai să te vindeci, Detunatu! Ai să te vindeci, aşa cum s-au vindecat şi alţii. Şi, într-adevăr, Detunatu s-a vindecat. Nu dintr-o dată, bineînţeles. Dar după o lună, din iepure, cum singur se caracterizase, deveni un grănicer de nădejde, de fapt, cel mai bun dintre toţi. Cel mai bun, dar şi cel mai „norocos”, după opinia celorlalţi care, într-un fel, îl invidiau. Parcă era un făcut: cei mai mulţi dintre infractorii care încercaseră să treacă frontiera prin raionul de pază al pichetului, de Detunatu fuseseră prinşi. Cât de mare fusese „norocul” său o dovedea faptul că, în decurs de două luni, îi fuseseră acordate douăzeci de zile de permisie, drept recompensă pentru reţinerea unor indivizi care, încercând să fugă peste graniţă, voiau de fapt să scape de răspunderea penală pentru infracţiuni comise anterior. „Cred că nici de data asta norocul nu-l va ocoli!” îşi spuse căpitanul Codru, aproape convins că, în cazul în care spionul va încerca să treacă, tot Detunatu va fi acela care avea să-l aresteze. Telefonul sună din nou. „Trebuie să fie tot Ionaşcu” îşi spuse ridicând recepto-rul. Dar se înşela. Era Ioana, soţia lui — Ce s-a întâmplat, Ioana? — Nu s-a întâmplat nimic. Dormeai cumva? — Numai de somn nu-mi arde mie acum. Tu de ce nu dormi? — Am dormit până mai adineaori, când m-am trezit din cauza visului. — Ai visat urât? Ce vrei! Nu putem avea totdeauna numai vise frumoase. — Dimpotrivă, am avut un vis foarte frumos. — Da? Şi ce ai visat? — Am visat că ne-am mutat cu casa la oraş… — Frumos vis! Şi în orice caz, realizabil, replică el puţin mâhnit, fiindcă înţelesese unde bate Ioana. — Ar fi şi timpul, Marine!… Ar fi şi timpul… — Ştii, Ioana, că nu depinde de mine, se strădui el să se păstreze calm. — Ştiu, dragă, ştiu. Te rog, nu te enerva. — Dar nu mă enervez, protestă el doar din vârful buzelor, fiindcă ştia că pe Ioana niciodată nu izbutea s-o păcălească. — Acum te las, Marine. Serviciu uşor. — Somn uşor, Ioana! Puse receptorul în furcă. Iritarea însă nu-i dispăru imediat. Tocmai acum îşi găsise Ioana să-i facă reproşuri Probabil că şi visul fusese doar un pretext. De fapt, ea era convinsă că el nu se zbătea în suficientă măsură să obţină mutarea la oraş. În definitiv, el îşi făcuse stagiul pe frontieră. Era timpul să fie înlocuit de altul mai tânăr. Timp de zece ani avusese parte numai de pichete izolate, adevărate sihăstrii Trei ani la graniţa de nord, şapte la acest pichet. Locuia cu familia în sat. Sat? Oare se puteau numi sat cele câteva aşezări? Cândva fusese, într-adevăr, sat. Acum, din satul de altădată nu mai rămăseseră în picioare decât douăzeci de case. Toate celelalte fuseseră dărâmate de foştii lor proprietari, înainte de a se muta la oraş, ca să vândă, celor interesaţi, cărămizile, materialul lemnos, tabla sau olanele de pe acoperişuri. Scăpaseră, nevătămate, doar cele douăzeci de case ce mai alcătuiau aşezarea omenească denumită, foarte potrivit, Ceaunu. În urmă cu şapte ani, când s-a însurat cu Ioana, căpitanul Codru ar fi protestat dacă cineva i-ar fi spus că soţia sa nu este cea mai frumoasă femeie din regiune. Convingerea lui se datora, în primul rând, faptului că Ioana, până a nu se mărita, făcuse tot ceea ce se pricepuse ca să fie băgată în seamă de el, Codru, noul comandant al pichetului, iar în al doilea, fiindcă venea de la altă frontieră aflată în codrii din nordul ţării, unde, timp de şase luni – atâta ţinea acolo iarna – rămânea izolat în munte, la pichet. Trei ani fusese comandantul acelui pichet. Trei ani de serviciu greu, fiindcă raionul pichetului era format din codri bătrâni, din scurmături, din spinări de munţi şi din prăpăstii… Da, de serviciu greu, mai ales din cauza lui Toni, a faimosului bandit Toni, de nenumărate ori încolţit de grăniceri şi de trupe M.A.I., dar tot de atâtea ori izbutind să scape, ca prin minune. Pe urmă, după ce Toni a fost împuşcat, la puţină vreme, i s-a aprobat căpitanului cererea şi a fost mutat. Când a venit să locuiască în sat, aici s-a simţit fericit. I se păruse că după trei ani petrecuţi, parcă în afara lumii, în sfârşit, reintrase în ea. Acolo, la pichetul din munte, se întâmpla să treacă şi luni fără să vadă, cu excepţia ostaşilor săi, un chip de om. În schimb, întâlnea, când executa controlul posturilor de pază, urşi, mistreţi, lupi, căprioare. De aceea, după ce a fost mutat şi a venit să locuiască în Ceaunu – pe atunci locuitorii lui încă nu începuseră să-l părăsească – toţi bărbaţii şi toate femeile i se păreau de o frumuseţe neasemuită. Toate femeile, dar mai frumoasă decât toate, Ioana, fetişcana cu cosiţe blonde care, în niciun caz nu se afla mereu în curte doar din întâmplare, făcându-şi cine ştie ce de lucru, de fiecare dată când el, comandantul, pleca la pichet sau când se înapoia de acolo. Mai târziu, după ce s-au luat, Ioana i-a mărturisit:  „Ştii, când te vedeam trecând călare pe Zamfir, ţinându-te în şa drept şi mândru, îmi păreai frumos ca un erou dintr-un film, şi tare mult îmi doream să fii bărbatul meu”. Trecuseră de atunci şapte ani. Trecuseră repede primii cinci, mai greu ultimii doi, de când începuseră discuţiile cu Ioana. — Toţi pleacă, Marine. Am auzit că se mută şi Dră-gănescu. — Da? Se mută? Unde? — La Oneşti. L-a chemat tată-său, care lucrează acolo, nu ştiu la ce fabrică. — Aşa se întâmplă: dacă unul ajunge la oraş, trage după el toate neamurile. — Numai noi rămânem în văgăuna asta. — Nu-ţi place? Doar aici te-ai născut, Ioană. — Şi cei care au plecat tot aici s-au născut. Aminteş-te-ţi cum arăta satul când ai venit, şi cum arată astăzi. — Mda!… Una câte una au plecat multe familii. Dar lasă că n-au să ne apuce anii de pensie tot aici. — Atâta ar mai lipsi. Copila creşte, trebuie dată şi ea la o şcoală mai ca lumea. Şi apoi noi suntem încă tineri. Ce, n-avem dreptul să ne trăim viaţa şi altfel? Aici, nici tu teatru, nici tu operă, nici tu cinematograf. Nimic decât amărâtul ăsta de radio. — Dar filmele… Ce-i drept însă, doar câteodată poposea caravana şi la ei în sat. Când se întâmpla acest eveniment, Filip, responsabilul cooperativei, se urca pe un dâmb, ducea palmele la gură şi începea să strige: „Atenţiune!… Atenţiune!… Deseară film”. Îl auzea întreg satul, mai exact ceea ce mai rămăsese din satul de altă dată…   Căpitanul Codru tresări, gândurile se călătoriseră departe. Se întâmplase ceea ce se întâmpla, de altfel, foarte rar, prin meleagurile acelea. Pentru câteva minute – ştia din experienţă că nu pentru mai mult – vântul încetase brusc. Bănuia ce se petrecea dincolo, în dormitorul comun. Liniştea îi trezise pe oameni din somn şi acum se foiau sub pături. Şi doar unii dintre ei abia dacă apucaseră să fure o oră de somn. Dar oare cât era ceasul? Două. Noaptea aproape trecuse; Dum- nezeule, oare nici în noaptea aceasta nu avea să se întâmple nimic? În clipa următoare, vântul iarăşi începu să sufle, iar clădirea pichetului, asemenea unei nave aeriene, să navigheze din nou prin noaptea parcă dinadins de tăciune, ca să-l favorizeze pe spion. Brusc i se făcu somn. Dar, fiindcă nu voia să doarmă, şi pentru ca somnul să se sperie şi să fugă, sună „Aurora”. Îi răspunse căpitanul Fărcăşanu. — Ce se aude la tine, Fărcăşanule? — Nimic! Linişte. Dar la tine? — De asemenea. — Atunci de ce m-ai sunat? — Ca să ştiu cum stai. — Acuma chiar că stau prost, fiindcă m-ai trezit din somn. — Ai putut să dormi? se miră el. — De ce nu? — Fiindcă eu n-am închis un ochi. — Treaba ta. În ceea ce mă priveşte, sunt englez. — Da, eşti calm! Şi te invidiez. — Apropo, m-a chemat şi pe mine Ionaşcu. Ascultă-mă, până la urmă va ieşi apă de ploaie. — Vrei să spui că spionul va trece? — Vreau să spun că noi îl aşteptăm aici, şi el o s-o tulească cine ştie pe unde. — Nu cred. De altfel au fost alarmate toate pichetele. — Dacă nu crezi, atunci lasă-mă să dorm. Mi s-a făcut din nou somn. — Te las!… Te las!… Somn uşor şi iartă-mă că te-am deranjat. Dar în clipa în care puse receptorul în furcă, telefonul sună. — Alo! Cine-i? — Soldatul Vulpe Ilarion. Raportez: în dreptul repe- rului „Găluşca”, am descoperit urme pe fâşie. — Ce fel de urme? — Proaspete, tovarăşe căpitan. — Nu asta mă interesează, ci direcţia. Înspre sau dinspre raionul de pază al pichetului nostru? — Dinspre, tovarăşe căpitan. — Mă deplasez imediat într-acolo. Trânti receptorul în furcă şi murmură necăjit: Şi totuşi spionul a trecut! Tocmai pe la mine şi-a găsit să treacă.

1 SPECTACOLUL NU VA MAI AVEA LOC   În dreapta mea, distrat ca de obicei, privea peisajul străzii atât de familiar – nu ştiu dacă şi pentru el – în amurgul vag ceţos şi urât, urât fiindcă din cauza lui feţele trecătorilor păreau murdare ca ale unor coşari, şi la fel ca totdeauna felul acesta de a privi oamenii, lucrurile mă irita întrucâtva: priviri care navigau ca nişte corăbii sau care alunecau într-un fel teribil de personal parcă într-un soi de demonstraţie de virtuo­zitate. Pare absurd, dar ori de câte ori îi surprindeam privirea alunecând pe lângă semeni, pe lângă lucruri, vedeam o fetiţă de doisprezece ani alunecând pe oglinda de gheaţă a unui patinoar în ritmul unui vals lent. — Mergi mai încet, Vladone! Vladone eram eu şi recomandarea mie îmi fusese adresată. L-am ascultat şi am schimbat viteza. Păru satisfăcut şi, fără să se uite la mine, schiţă un început de zâmbet. Pielea feţei i se plie la colţul stâng al gurii, mai curând într-un fel de rictus de durere decât a zâmbet. Dar învăţasem să-l cunosc şi am ştiut că zâmbise, după cum, de asemenea, ştiam ca altcineva în locul meu ar fi fost convins că nu fusese zâmbet, ci o grimasă de durere. Şi am mai ştiut ceva, deşi nu mă uitam la el: că atâta timp cât zâmbise, cam un minut – fusese un zâmbet încremenit, durabil – chipul lui arătase ca o mască tragică, fiindcă de fiecare dată când zâmbea, de fiecare dată când râdea – se întâmpla atât de rar – aveam senzaţia ciudată care îmi zgribulea pur şi simplu sufletul, că privesc nu chipul unui om viu, ci o mască tragică. De altfel, Silviu Lăpuşneanu, bătrânul de şai­zeci de ani de lângă mine, care arăta cu zece ani mai tânăr, avea un chip ce ţi se întipărea în memorie chiar dacă îl vedeai numai o singură dată, în primul rând datorită faptului că, fără să vrei, îţi formai imediat convingerea: „Omul ăsta trebuie că a suferit mult în viaţă”. Ţi-o spuneai admirativ, aproape cu un fel de invidie: că un om care suferise „atâta” în viaţă ştiuse să depăşească momentele critice fără să se lase înfrânt şi, mai ales, fără ca suferinţa să lase urme, urmele ace­lea nemiloase, care îmbătrânesc înainte de vreme, care urâţesc până şi chipul cel mai frumos. Aproape pe nesimţite începusem să merg mai repede. Mă grăbeam. Voiam să ajung înainte de începerea spec­tacolului şi până atunci nu mai erau decât cinci minute. Dar, ca un făcut, mă persecutau stopurile. De fapt, mie îmi era indiferent dacă ajungeam ceva mai târziu. Nici când fusesem mic nu prea mă dădusem în vânt după spectacolele de circ, cu atât mai puţin acum când aveam douăzeci şi cinci de ani şi când dispuneam de atât de puţin timp liber, încât rar îmi îngăduiam plă­cerea de a mă deconecta, de pildă la un film sau la un spectacol de teatru. Dacă mă grăbeam o făceam numai fiindcă ştiam că lui Lăpuşneanu nu-i plăcea să întârzie şi că, o dată, când s-a întâmplat aşa, mi-a mărturisit ulterior că a simţit doar pe jumătate plăcerea numai şi numai fiindcă a „scăpat” primele două numere din spectacol. De atunci m-am ferit să-l mai fac să întârzie. În decurs de două săptămâni de când ne cunoşteam, văzusem împreună spectacolul de cinci ori, şi acum urma să-l vedem pentru a şasea oară. Era un record, fiindcă, dacă îmi aduceam bine aminte, nu mi se întâmplase în tot restul vieţii de până atunci să merg de atâtea ori la circ. Lăpuşneanu era însă un pasionat al circului şi, fiindcă el refuza să vadă orice altfel de spectacol, am acceptat să-l însoţesc. El era însă convins că mă „convertise” şi pe mine, iar eu nu aveam nici un interes să-i spulber aceasta iluzie, din motive pe care le veţi cu­noaşte din paginile ce urmează. În realitate, departe de a mă converti, de fiecare dată când ieşeam de la spectacol simţeam cum mi se strecoară în suflet o melancolie care mă făcea un pic ursuz, din motive care erau şi au continuat să rămână cum nici că se poate mai obscure. Lăpuşneanu nu avea maşină, dar în schimb aveam eu. De fiecare dată: — Deseară merg la circ. Vrei să mă conduci cu ma­şina? — Bineînţeles. — Mulţumesc! Ştii, am cumpărat şi pentru dumneata un bilet. Mi-ar face plăcere dacă ai veni cu mine. — Din întâmplare, deseară sunt liber. — Înseamnă că am un pic de şansă. Apoi după o pauză, privindu-mă bănuitor: Spune drept, Vladone, nu te plictiseşti în compania unui om bătrân? Nu uita că am şaizeci de ani. — De loc, domnule Lăpuşneanu. Crede-mă, îmi face plăcere să te însoţesc. — Mă simt obligat faţă de dumneata, Vladone. — Dumneata în nici un caz. Eu, da. Fiindcă de la dumneata am multe de învăţat. Şi nu minţeam. Realmente aveam ce învăţa de la el. Asta pe de o parte. Pe de alta, nu minţisem nici când îi spusesem că îmi făcea plăcere să-l însoţesc la circ, chiar dacă, la drept vorbind, ceea ce simţeam nu era propriu-zis plăcere. Sau poate mai curând nu numai plăcere. Fiindcă, în ultimă instanţă, eram în „serviciu comandat”. La început „serviciul comandat” fusese de cu totul altă natură. Şeful meu, colonelul Radu Mănăilă, îmi încredinţase misiunea de a-l fila pe Silviu Lăpuş­neanu. Atât şi nimic mai mult. Pe urmă, mai exact la numai patru zile, ne-am cunoscut într-o împrejurare de loc obişnuită – şi despre aceasta cititorii vor lua cunoştinţă din paginile ce urmează – care acum, când retrăiesc prin amintire toate peripeţiile acestui „caz”, este absolut sigur că nu s-a datorat hazardului. Aşa că după ce ne-am cunoscut, întrucât nu mai era oportun ca tocmai eu să port trena lui Lăpuşneanu, şeful meu mi-a recomandat să-l cultiv cât pot mai mult, şi cu mare grijă, ca nu cumva să prindă de veste. Şi l-am cultivat. Omul era atât de interesant, încât pot să afirm, fără teamă de a exagera, că n-a trebuit să depun eforturi speciale. Era atât de interesant, încât, chiar de la prima noastră întâlnire, am fost convins că a-l cultiva va însemna pentru mine o bună şcoală, mai exact o şansă unică de a învăţa să cunosc oamenii, mai ales acea categorie de oameni cu care cei din me­seria noastră au cel mai adesea de-a face. Trebuie să mărturisesc pe de altă parte, că primind misiunea de a-l cultiva – una limitată – în sinea mea nutream speranţa că şansa mă va favoriza în aşa măsură, încât să pot aduce o contribuţie majoră în elucidarea „cazu­lui”, bineînţeles în măsura în care Silviu Lăpuşneanu merita cu adevărat interesul pe care i-l acorda şeful meu. (Când mi-a încredinţat misiunea, asupra lui Lăpuşneanu plana doar o bănuială, încă neconfirmată de fapte.) La câteva zile după ce ne-am cunoscut, am primit însă un telefon de la el. Mă invita la circ. Am fost cum nu se poate mai surprins. Nu-mi puteam explica de fel ce plăcere putea simţi el, un om atât de cultivat, asistând la un spectacol de circ, de altfel destul de medi­ocru, cum aveam să mă conving câteva ore mai târziu. N-am refuzat acea primă invitaţie, şi nici următoarele patru. Iar cea de-a şasea, la care eram încredinţat că voi asista peste câteva minute, fusese rezultatul unei iniţiative proprii şi nu se datora faptului că, simţindu-mă obligat, voisem să mă revanşez, invitându-l şi eu o dată, ci, pur şi simplu fiindcă voiam să verific în ce măsură o anume impresie – de la ultimul spectacol la care îl însoţisem – era sau nu adevărată. Mai precis, voiam să verific dacă, într-adevăr, în ciuda aparenţei, specta­colul îl plictisea şi prezenţa sa acolo se datora unei cauze care nu avea nici o legătură cu plăcerea reală de a admira măiestria artiştilor de circ. Impresia aceasta am avut-o numai cu puţin înainte de a se termina ultimul număr din program, aşa că n-am mai avut timp să verific în ce măsură era sau nu adevărată. Îmi amintesc, în timp ce ne îndreptam spre ieşire, am riscat întrebarea: — Îţi place chiar atât de mult circul, domnule Lă­puşneanu? — Foarte mult! Circul e reconfortant. — În ce sens? — Cel mai ageamiu dintre jonglerii din seara aceasta îmi este superior prin perseverenţă, prin voinţă, întrucât orice număr banal necesită ore întregi de munca susţinută. — Am impresia ca sunteţi la curent cu viaţa de circ. — Întrucâtva. — Doar ca simplu spectator? Asiduu spectator? — Nu! în tinereţe am fost îndrăgostit de o călăreaţă de circ. După aceea a devenit parcă ursuz. L-am condus până acasă cu maşina şi, contrar obiceiului, nu m-a invitat să urc până la el ca să-mi ofere o cafea şi un coniac. Şi iată, acum, ca urmare a invitaţiei pe care de data asta eu i-o făcusem, ne îndreptam spre circ şi n-aş putea spune că îmi făcea plăcere să văd pentru a şasea oară un spectacol destul de mediocru. Eram atât de nerăb­dător să-mi verific impresia, încât, temându-mă să nu mă refuze cine ştie din ce motive, mi-am procurat în prealabil biletele şi, cu ele în buzunar, m-am dus acasă la el abia cu o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului. Când a aflat pentru ce anume venisem, m-a privit lung şi parcă un pic bănuitor, pe urmă îmi spuse cu un ton degajat: — Mi se pare că în seara asta este... relache. Nu eram chiar foarte sigur, dar am avut impresia că rostise ultimul cuvânt cu o oarecare întârziere ca şi când ar fi căutat cuvântul. Şi am mai avut impresia că „relache” nu era cuvântul cel mai indicat – din punctul lui de vedere – şi că îl utilizase fie pentru ca nu găsise altul mai potrivit, fie fiindcă se ferise să folosească – din motive numai de el ştiute – pe acela care ar fi exprimat, cel mai exact, gândul lui ascuns. De aceea, câteva clipe am fost preocupat să descopăr acel cuvânt. N-am izbutit, aşa că, până la urmă, mi-am amintit că eram dator să-i risipesc „temerea” că spectacolul nu avea loc. — Am cumpărat biletele personal şi, dacă astă-seară nu ar mai avea loc spectacolul, nu mi le-ar fi vândut. — Da? În cazul acesta probabil că m-am înşelat. Apoi, după câteva clipe, de-a dreptul mirat: Interesant! De unde şi până unde mi s-a înşurubat în cap ideea ca astăzi e relache? Şi mă privi de parcă ar fi aşteptat de la mine răs­punsul. Nu am dat nici o importanţă cuvintelor, şi pentru nu mai ştiu a câta oară mi-am spus că Lăpuş­neanu era un om ciudat în egală măsură în care mi se părea enigmatic. — Mergi mai încet, Vladone! M-am uitat la kilometraj. Mergeam cu mai puţin de cinzeci pe oră. Atunci de ce îmi cerea să înceti­nesc? Căpătase dintr-o dată fobia vitezei? De obicei, mă zorea, chiar şi atunci când ştia că vom ajunge prea devreme. O dată chiar l-am întrebat: — Bine, dar ce rost are să ne grăbim? Şi aşa ajungem cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului — Pot să aştept şi o jumătate de oră. — Bine, dar nu ai nici un motiv. Vreau să spun că nimeni şi nimic nu ne obligă să ajungem atât de de­vreme. — Ştii, mie îmi place mirosul de circ. — Miroase a băligar, am ţinut să-i reamintesc. — Şi a fiară. Exact! A băligar şi a fiară. Teribil îmi mai place mirosul. Aşa că nu mă deranjează dacă aştept oricât de mult. Cine ştie? Poate că într-o alta viaţa am fost grăjdar. Sau poate chiar îmblânzitor de fiare. N-am mai replicat. Mi-am adus aminte că de fiecare dată, după spectacol, când ajungeam acasă, întrucât mi se părea că hainele pe care le purtasem se îmbibaseră de mirosul acela caracteristic care, pur şi simplu, mie îmi producea greaţă, le scoteam pe balcon să se aeri­sească. — Mergi mai încet, Vladone! — Şi mai încet? Atunci sigur că de data asta vom ajunge după începerea spectacolului. Nu mi-a răspuns. I-am surprins în oglinda retrovi­zoare zâmbetul. Dar nici acum, după atâta timp, nu sunt absolut sigur că a zâmbit. Poate numai mi s-a părut. Dar dacă totuşi nu mă înşelasem şi Lăpuşneanu zâmbise cu adevărat, zâmbetul fusese sigur ironic – acel zâmbet ironic pe care nu-l puteam suferi, un zâmbet parcă de evidentă superioritate ce de fiecare dată mă enerva, deşi, ca să fiu sincer, numai de vreo două ori se întâmplase aşa. E ciudat, zâmbetul acela mă enerva, îmi rănea vanitatea – da, cred că acesta e termenul cel mai potrivit! – totuşi, de fiecare dată îmi păruse rău că „durase” atât de puţin, fiindcă de fiecare dată mi-am spus că, fără să fie conştient de aceasta, zâmbetul îl trăda pe adevăratul Lăpuşneanu, numai Dumnezeu ştie în ce fel îl trăda, dar că sigur aş fi aflat dacă el ar fi continuat să mai zâmbească nu mult, ci încă vreo câteva secunde, şi dacă nu se întâmplase aşa, aceasta se datora faptului că Lăpuşneanu, conştient că zâmbetul îl trădează, avusese prudenţa să se oprească la timp. Mai adineauri, când zâmbise din nou – în cazul când nu mi se păruse – din cauza întunericului pierdusem încă o dată prilejul de a înţelege adevărata lui semnificaţie. În sfârşit, am ajuns! Cu patru minute după începerea spectacolului, dacă ţineam seama de ora indicată de ceasul de bord. În mod normal foaierul ar fi trebuit să fie luminat. Cu toate acestea, luminile încă nu se aprin­seseră. Ce trebuia să cred? Că ceasul de bord se defec­tase şi că ajunsesem la circ mult prea devreme? În nici un caz de vreme ce şi cel de la mână arăta aceeaşi oră. Dintr-o dată şi inexplicabil am devenit neliniştit, în schimb Lăpuşneanu era calm, grav şi, ca niciodată, impunător. Am oprit motorul şi am coborât. Nu m-a întrebat nimic. Şi nici nu părea surprins. Vag aveam sentimentul că el, ştiind mai dinainte că aşa se va întâmpla, aştepta acum să vadă ce voi face şi, calm, îmi cedase, în mod deliberat, iniţiativa. Pe buze îmi veniră cuvintele: „pro­babil s-a întâmplat ceva şi spectacolul nu va mai avea loc”, dar nu le-am rostit tare, m-am oprit la timp, convins fiind că dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, aş fi devenit ridicol, teribil de ridicol, Dumnezeu ştie din ce motiv, poate numai pentru faptul că era evident că spectacolul se amânase şi deci explicaţia nu mai era necesară. Imediat după aceea am vrut să spun: „aşteaptă-mă puţin, domnule Lăpuşneanu, să văd ce s-a întâmplat”, dar încă o dată m-am oprit la timp, inhibat de acelaşi presentiment că aş deveni ridicol. Am coborât şi m-am îndreptat spre intrarea principală. Era întuneric, luna apăruse devreme şi pereţii de sticlă aveau o cu­loare spectrală sau poate că numai mi se păru mie aşa. Un afiş mare, scris cu cerneală roşie, anunţa:   Din motive de ordin tehnic, spectacolul din seara aceasta se amână. Biletele vândute rămân valabile. D i r e c ţ i u n e a   Ceva mai departe, mai în stânga, am observat o maşină a miliţiei. Am recunoscut-o după sirenă. Pe por­tiere, cu litere vizibile, albe, scria, ca să fie clar pentru toată lumea: Miliţia. Prezenţa acelei maşini avu ca urmare faptul că neliniştea mea crescu. Prima mea por­nire fu să mă îndrept spre intrarea ce ducea la admi­nistraţie, în dreptul căreia aştepta maşina miliţiei, dar m-am înfrânat la timp. Eu, un simplu „particular”, nu aveam nici un drept să procedez astfel dacă nu voiam să trezesc bănuielile lui Lăpuşneanu. Pentru Lăpuşneanu nu eram decât un oarecare Vladone, funcţionar administrativ la Comitetul pentru Cultură şi Artă. Tocmai mă pregăteam să mă reîntorc la maşină când din clădirea administraţiei am văzut ieşind trei civili. Printre ei l-am recunoscut imediat pe căpitanul Petre Ovezea de la inspectoratul miliţiei. Mai înainte de a apuca să mă recunoască şi el, i-am întors spatele şi m-am urcat în maşină. — Astă-seară, relache! l-am lămurit pe Lăpuşneanu, de data asta nu ştiu nici eu de ce în chip de scuză. Am pornit motorul şi am făcut calea întoarsă. Prin oglinda retrovizoare, am observat cum căpitanul Ovezea se urca la rândul lui în maşină. Câteva minute mai târziu, „Volkswagen”-ul miliţiei trecu pe lângă noi cu sirena dezlănţuită. — Ne-am americanizat şi noi! observă Lăpuşneanu cu ton care suna admirativ, dar care, eram convins, fusese doar ironic. Am pornit-o pe şoseaua Ştefan cel Mare, în direcţia Pieţei Victoriei. — Am să te rog să mă laşi acasă, Vladone. — Bineînţeles. Ca de obicei, domnule Lăpuşneanu. El îmi spunea pe nume, eu îl domneam, din cauza diferenţei de vârstă. El accepta ca ceva de la sine înţe­les, deşi de multe ori aveam impresia că o făcea din cu totul alte motive, strict personale. Adică, Lăpuşneanu îmi spunea pe nume şi găsea cum nu se poate mai fi­resc să-i spun „domnul Lăpuşneanu”, nu din cauza dife­renţei de vârstă, ci fiindcă se considera superior mie din punctul de vedere al unei ierarhii sociale „presta­bilite”, alta decât cea reală. Vreau să spun că el se con­sidera superior numai datorită faptului că, în urmă cu mulţi ani, fusese „cineva”. Dar asta mi se părea doar câteodată, fiindcă de cele mai multe ori nu aveam nici un fel de îndoială că îmi spunea, simplu, Vladone pentru motivul că era mult mai bătrân decât mine. Dar, chiar dacă dominantă ar fi fost cealaltă impresie, raporturile dintre noi ar fi rămas aceleaşi, de vreme ce eu mă aflam în „serviciul comandat”, deci într-o situaţie în care, în mod deliberat, trebuia să ignor unele susceptibilităţi, din pricina cărora şeful meu, colonelul Mănăilă, mi-a atras atenţia, într-un mod discret, că natura mă dezavanta­jase – expresia îi aparţine – înzestrându-mă cu un plus de susceptibilitate care, în anumite împrejurări, ar putea să-mi dăuneze. Conduceam cu multă prudenţă, întrucât strada era aglomerată, motiv pentru care nu-mi prea rămânea timp să mă concentrez asupra a ceea ce mi se părea senzaţio­nal. Totuşi, la un moment dat – dovadă certă că subconştientul meu continua să fie preocupat – am exclamat tare: — Astă-seara, relache! — Chiar aşa scria pe afişul acela? mă întrebă Lăpuş­neanu cu un ton indiferent. — Nu! Scria că, din motive tehnice, spectacolul se amână. — Atunci de ce ai folosit termenul relache? — L-ai folosit dumneata, înaintea mea, domnule Lă­puşneanu. — A, da! Ai dreptate! Uitasem. Apoi, după câteva clipe: Ar trebui să-mi pun firmă la poartă. — Ce fel de firmă? — Firmă de ghicitor. Şi râse. Încetişor, parcă ar fi gâlgâit un izvoraş. — Ştiu eu? Poate că n-ar strica, i-am replicat într-o doară, deşi ştiam precis la ce se referă. — Uneori mă mir singur cât de bine le brodesc. Pe­semne că am un al şaselea simţ. Ştii, de multe ori mi-am făgăduit să mă ocup de metapsihică, dar, din lene, n-am izbutit niciodată să trec la fapte, ţii minte? Mai adi­neauri m-am întrebat, şi te-am întrebat, de unde şi până unde impresia că în seara asta spectacolul nu va avea loc. Ţii minte, nu? — Ţin minte, da! — Era, va să zică, un presentiment. Ciudat, nu? — Mi s-a întâmplat şi mie să am câteodată asemenea presentimente. Nu era adevărat. Nu mi se întâmplase niciodată, aşa cum nici la el nu se putea numi presentiment faptul ca ştiuse mai dinainte, că la circ era... relache. Pur şi sim­plu fusese în prealabil informat că acolo se întâmplase ceva. Mai mult, eram sigur că ştia şi ce anume se întâmplase. Ca să mă îmbrobodească însă, îi dădea într-una cu metapsihica, şi nu înceta să se mire de „darul” cu care îl înzestrase natura de a şti, cu anticipaţie, ceea ce se întâmplase în cu totul altă parte decât locul unde se aflase el în acel moment. Eu însă trebuia să-mi fac ro­lul mai departe, să-i cânt în strună, cu alte cuvinte să mă comport în aşa fel, ca şi când n-aş fi nutrit nici cea mai vagă bănuială. — Categoric, omul este o fiinţă necunoscută. Avea perfectă dreptate Alexis Carrel. Nu crezi? — Cum să nu. Cartea lui, chiar dacă nu convinge în­tru totul, n-o poţi respinge de plano. — Biletele rămân valabile, nu-i aşa? — Da! Pentru mâine seară. — Mâine seară crezi că vei avea timp? — Cred că da. Am spus-o cam cu jumătate de gură, fiindcă aveam impresia că nu i-ar mai fi făcut de loc plăcere să meargă, ca şi când, dintr-un motiv numai de el ştiut, pasiunea lui pentru spectacolele de circ sucombase brusc. — În orice caz să mă anunţi în prealabil, telefonic. S-ar putea ca eu să uit, şi n-aş vrea să aştepţi până mă îmbrac, aşa cum s-a întâmplat în seara asta. — Pe mine nu mă deranjează de loc. Mai stăm de vorbă despre una, despre alta. O parolă cu dumneata, domnule Lăpuşneanu, e o adevărată plăcere. — Mulţumesc, Vladone. Sunt un bătrân cam plictisitor, asta o ştiu. Dar, încă o dată, îţi mulţumesc, fiindcă ai vrut să fii drăguţ cu mine. Nu aceasta îmi fusese intenţia, ci, realmente, orice conversaţie cu el devenea agreabilă, dacă nu intere­santă. Lăpuşneanu era un om cultivat şi excentric, pen­tru a nu pune la socoteală că aveam motive speciale să mă intereseze tot ceea ce spune. Ajunserăm. Am oprit în faţa blocului unde locuia. De obicei mă invita să urc la el. — Atunci să aştept telefonul dumitale, Vladone? — Bineînţeles. — Bună seara! — Bună scara, domnule Lăpuşneanu! Coborî din maşină cu uşurinţă, deşi era masiv şi cumva greoi. Se îndreptă spre intrare cu pas măsurat şi hotărât. Când dispăru în holul blocului, am pornit motorul şi m-am întrebat, stăpânit de aceeaşi nelinişte care nu mă părăsise nici o clipă: „De unde a ştiut Lăpuşneanu că spectacolul de la circ fusese suspendat?”

I     Încordarea îl chircise pe scaun într-o atitudine comică. Asculta cu urechile, cu ochii, cu porii, cu întreaga lui fiinţă. Controlându-se, avea impresia că, în tot ceea ce era el, constituia un aparat nu destul de perfecţionat pentru recepţionarea sunetelor, a celor mai îndepărtate, mai confuze. — Lie!... Lie!... Nu era în niciun caz o părere. Auzise clar chemarea, recunoscuse vocea. O recunoscuse şi acum se bucura răutăcios pentru că ochii lui întâlneau cheia pe care o ştia răsucită în broască. Degeaba îl striga ea – viaţa! Nu avea să-i deschidă, aşa cum nu-i deschisese nici altă dată, în atâtea şi atâtea rânduri. — Lie!... Lie!... Da, ea era, nu încăpea nicio îndoială. Dar ce avea cu el? De ce îl striga? Desigur, ca să-i deschidă. Dar asta n-o va face niciodată. Şi fără voia sa, ea nu va putea intra. Dar dacă totuşi, independent de voinţa lui... Prostii! Uşa era încuiată, storurile lăsate. Era baricadat ca într-o cazemată inexpugnabilă. — Lie, dragul meu, nu eşti acasă? Da, ea era. Viaţa!... Voia să intre, frumoasă, cu obrajii îmbujoraţi, cu zâmbetul pe buze, cu voce ce ştia poate cântece, dar cuvinte sonore sigur. Gândul îl îngrozi. Să vorbească viaţa tare, în casa lui în care nimeni n-a mai vorbit aşa de luni şi luni? Nu, ar fi groaznic!... S-ar întâmpla... Ce s-ar întâmpla? „Nu ştiu!... Nu ştiu!... În orice caz ar fi groaznic”. Dar dacă, totuşi, nu era viaţa? Dacă era Ina? Nu mai încercase ea în atâtea rânduri? Ina era afară, la uşă... Ina aştepta... Ina implora să-i deschidă... Dar chiar dacă, prin absurd, ar lăsa-o să intre, ce se va întâmpla cu ea? Cum va putea păşi dincoace, în împărăţia de tăceri şi umbre? Nu va muri imediat, sufocată de atmosfera grea de mucegai şi de putred? — Lie, te rog, deschide! A început să ningă şi am îngheţat. Ea era, Ina. Fără îndoială că ea era. Ina, în frigul nopţii de început de iarnă. Totuşi, nu-i va deschide. O va goni. Se ridică şi se apropie de uşă. — Ina, tu eşti, într-adevăr? — Eu, Lie. Cum mă poţi lăsa atâta timp în frig? — De ce ai venit? Nu ţi-am interzis de atâtea ori? Haide, pleacă, Ina! Te rog, mult, să pleci! — Cum poţi fi atât de rău, Lie? Vreau să te văd. Mi-e dor de tine. Deschide-mi, te rog! Cum se mai ruga de el!... Oare să-i deschidă? De data asta oare să-i deschidă? Ce să caute ea aici, ce să caute? Doamne, cât de mult o iubea şi cât de milă îi era acuma, că stă afară, în frig, şi se roagă de el. — Ina, eşti singură? Nu mai e nimeni pe aproape? — Cine vrei să fie? Sunt singură şi mi-e frig. Tare îmi este frig, Lie! — Uită-te bine. Nu se poate să nu fie. — Nu e nimeni, Lie, nimeni. — Jură-te, Ina, că nu e nimeni. Jură-te pe viaţa mamei tale. — Mă jur pe viaţa mamei mele, Lie, că nu mai e nimeni. — În cazul acesta... Ei bine, în cazul acesta am să-ţi deschid. De data asta, în mod excepţional, am să-ţi deschid. Şi după ce dădu deoparte zăvorul, după ce descuie, căscă uşa numai atât cât era necesar să se poată strecura înăuntru Ina. O închise apoi repede, izbind-o, încuind-o imediat. Răsuflă uşurat şi, trudit brusc, fără motiv, se rezemă cu spatele de uşă. Truda, inexplicabilă, îi aminti de boală. „Poate au revenit crizele”, şopti gândul lui înspăimântat. Ochii oglindiră spaima dinăuntrul lui, iar chipul trădă truda, cea interioară, boţindu-i trăsăturile. — Lie, ce se întâmplă cu tine? Eşti bolnav? Nu-i răspunse. Privea în pământ covorul ros pe la margini şi decolorat, care avea o vechime de cel puţin patruzeci de ani. Şi cum privea aşa covorul, dintr-o dată camera se lungi, devenind lungă, lungă cât o stradă a oraşului. Lie se întrebă îngrozit cum va putea străbate, fără sprijin, tot acest drum, lung cât o stradă a oraşului, cât strada pe care locuia. Ameţit, clătinându-se, întinse braţele înainte, ascultând parcă de un îndemn inconştient: — Ina! Palmele întâlniră umerii Inei care, lângă el, şi nu tocmai în capătul celălalt al camerei, devenită, inexplicabil cum, lungă, lungă, la fel de lungă şi de înclinată ca şi strada lui, continua să-l privească duios şi trist totodată. Şi într-o crispare sălbatică, degetele strânseră reazemul cald şi de carne. — Au, mă doare, Lie! Găsise reazemul umerilor ei şi, datorită lui, echilibrul. Şi ca ea să nu bănuiască nimic, îşi înnodă braţele înapoia grumazului ei. — A trecut atâta timp, Ina, de când nu te-am văzut. — Din vina ta, Lie! îl mustră ea cu vorba şi cu ochii, învinsă de îmbrăţişarea în care îl regăsea. La braţul ei putu păşi până la fotoliul unde stătuse până a nu veni ea să-i bată în uşă. Răsuflă uşurat. Acuma camera îşi recăpătase proporţiile obişnuite, iar parchetul redeveni perfect orizontal. Dumnezeule, dar ce se întâmpla cu el? Era oare din nou la fel de bolnav ca în primele zile? Nu!... Exclus!... Fusese doar o ameţeală de o clipă cauzată de bucuria de a o fi văzut pe Ina. Ina, răsucindu-se pe călcâie, privi împrejur cu o amuzată curiozitate. — Ia să văd, Lie, dacă e simpatic la tine. Lie tresări. De data asta Ina vorbise prea tare şi lui i se păru că puţinele cuvinte pe care le rostise speriaseră portretele. — Ssst! Vorbeşte mai încet, Ina! Te rog! — De ce, Lie? Nu eşti singur? — Sunt singur. Şi în gând: „Nu, aici, în casa asta, nu sunt singur, Ina.” Şi privi cu teamă portretele cu rame groase de pe pereţi. — Atunci de ce să vorbesc încet, Lie? Lie nu-i răspunse şi ea nu se pricepu să-i citească în ochi. Şi fiindcă nu se pricepu, nu simţi spaima pe care ei o oglindeau, spaima care era în el, care creştea, fiindcă ochii tuşei Tudoriţa, însufleţiţi parcă, îi aruncau reproşuri mute. — Să vezi, Lie, ce ordine am să fac aici. De când n-ai mai deschis ferestrele? — Să deschid ferestrele? întrebă el îngrozit. — Da, să tragi perdelele, să ridici storurile, să deschizi ferestrele ca să intre aici aerul, lumina, soarele. — Asta nu se poate, Ina! se răsti aproape la ea. — Nu se poate! Şi, mă rog, de ce nu se poate? — Pentru că nu se poate! Şi îşi acoperi ochii cu palmele ca să n-o vadă. Acuma, din nou, nu mai era sigur că era Ina, că nu era cumva viaţa. Ina?... Viaţa?... Poate numai viaţa sub chipul Inei?... — Ina... tu eşti Ina? — Cum poţi întreba aşa ceva, Lie? — În definitiv, de ce n-ai fi Ina? Şi privi împrejur cu teamă să se convingă dacă nu cumva se ascunsese pe undeva viaţa. N-o zări însă nicăieri. Răsuflă uşurat, o trase pe genunchi şi îşi culcă obrazul pe sânul ei cald. — Lie, de ce trebuie să fii atât de ciudat! — Sunt ciudat? Nu-i adevărat. Ţi se pare numai fiindcă vii de afară, din viaţă. Aici însă... Aici e altfel decât afară... Aici e o altă lume... De aceea, aici totul trebuie să rămână aşa cum a fost până a nu veni tu aici... Pe urmă, tu însăţi trebuie să te schimbi.... Trebuie să te integrezi acestui interior... Trebuie să devii şi tu ca mine... Trebuie să-ţi ascunzi viaţa înăuntrul tău, aşa cum fac eu... Eu nu am conştiinţa trăirii mele şi tu, Ina, trebuie să ţi-o pierzi pe a ta. — Lie, nu înţeleg! De ce trebuie să-mi pierd conştiinţa trăirii mele? — De ce? Uite!... Priveşte!... Şi arătă, plimbând mâna, chipurile înnegrite din rame. Ele nu-ţi spun nimic? Priveşte-le atent, vezi-le cât sunt de încruntate. Şi află că nu totdeauna au fost aşa. Acuma, însă, sunt furioase pentru că ai venit, pentru că vorbeşti tare, pentru că... Uită-te, bunăoară, la tuşa Tudoriţa, descifrează-i cuta dintre sprâncene şi spune-mi apoi dacă nu ţi-e puţin teamă. Ina îl privi neîncrezătoare. — Ce mai sunt şi prostiile astea, Lie? Să-mi fie teamă de domnii ăştia cu mustăţi şi barbete? De cucoanele astea cu malacoafe şi dantele? Prostii! Nu mi-e teamă de fel. Şi uite, ca să nu se supere, le dau bună seara: Bună seara, doamnelor şi domnilor! Vă rog să nu fiţi supăraţi că am venit să-l văd pe Lie. Făcu o reverenţă combinată cu o piruetă, apoi, înnodându-şi mâinile la spate şi legănându-se ca o fetiţă, începu să treacă în revistă portretele. — Degeaba, Ina! Ţi-e teamă. Haide, mărturiseşte! Nu-i aşa că ţi-e puţin teamă? — Ce mustăţi imposibile are domnul ăsta cu lanţ de aur la vestă. Cine-i? — Bunicul Toma. — Şi doamna asta e tuşa... Cum ai spus că o cheamă? — Tuşa Tudoriţa. Doamne, ce încruntată este! — Iarăşi începi? Degeaba, nu mă sperii. — Ina, zău nu glumesc... Mi-e teamă de privirile astea încruntate... Mi-e teamă de toţi bătrânii şi bătrânele astea... Să nu râzi, Ina... Să nu mă crezi nebun... Mi-e teamă, fiindcă i-am văzut şi altfel decât sunt acuma…. I-am văzut coborând din rame, trăind viaţa pe care au dus-o mai înainte, cu obiceiurile şi tabieturile lor, astăzi de neînţeles... Zău, Ina, că i-am văzut! Numai că nu sunt sigur dacă n-a fost în vis... Dar asta nu are nicio importanţă... Poate acuma e vis şi atunci a fost realitate... Căci mi se pare atât de puţin real faptul că tu eşti aici, că priveşti aceste portrete fără teamă, că poţi ironiza... E de necrezut cum de poţi ironiza. Ina, vrei să mă priveşti puţin? Ina se răsuci pe călcâie, privindu-l de departe şi cu teamă. Îi era teamă de gândul care îndrăznea să întrebe ceva îngrozitor. — Lie, te rog, nu mai vorbi aşa. — Ina, dragă Ina! Vino lângă mine. Acuma din nou ştiu că eşti tu. Adineaori iarăşi am crezut că este altcineva. — Cine, Lie? întrebă ea cuibărindu-i-se în braţe. — Nu întreba. Tu nu poţi înţelege. Lasă-mă să mă bucur că eşti aproape de mine. — Şi eu mă bucur, Lie. Simţi? — Desigur. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, te rog, vorbeşte mai încet. — Când te aud vorbind aşa, Lie... Se desprinse din braţele lui şi începu să se plimbe cu mâinile la spate, cu ochii pe covorul prăfuit. — Ce-i când vorbesc aşa, Ina? Dar Ina nu răspunse. Dintre gândurile, multele ei gânduri din clipa aceea, niciunul nu mergea până la capăt, tocmai fiindcă îi era teamă de ele. Şi plimbarea continuă câtva timp, spre marea bucurie a lui Lie: că ele, gândurile, nu vorbeau tare şi deci nu avea niciun motiv să se teamă că ar putea supăra chipurile din rame. Mult mai târziu, paşii Inei se opriră în faţa unui scrin bătrân, pe care ea până în clipa aceea nu-l observase. — Ce mobilă e asta, Lie? — Un scrin. — A, un scrin! Şi începu să râdă. — De ce râzi, Ina? Ce, n-ai mai văzut un scrin? — Noi avem în casă mobilă modernă. De unde vrei să fi văzut? Şi ce păstrezi tu, Lie, în sertarele astea? — Eu? Nimic. Şi nici n-am habar ce conţin. Niciodată n-am avut curiozitatea să le deschid. — Îmi dai voie să răscolesc prin ele? Sunt încuiate? — Nu ştiu! Încearcă şi tu. Ina trase de mânerul sertarului de sus. Era plin cu albituri. Îl închise şi deschise pe al doilea. Nici acesta nu conţinea ceva deosebit care să-i satisfacă, măcar cât de cât curiozitatea. Câteva boccele cu cârpe şi o cutie de formă elipsoidală, plină cu nasturi de diverse forme şi din diferite epoci. În sfârşit, veni rândul ultimului sertar. Un curcubeu de culori, puţin întunecat şi puţin prăfuit, ce exala miros de mucegai şi de naftalină, uimi a bucurie ochii Inei. Avide, mâinile ei pipăiră mătăsurile, răscolindu-le, aducându-le până aproape de ochi, îndepărtându-le apoi. — Uită-te, Lie, ce de mătăsuri, ce de. culori! Dar din niciuna nu ţi-ai putea face o rochie. Ina vorbise din nou tare, şi Lie, îngrozit de încruntarea dintre sprâncenele tuşei Tudoriţa, nu se uită la mătăsurile Inei, ci, mustrându-se că o primise, îşi făgădui să aibă curajul s-o dea afară cât de curând. — Uită-te, Lie, la rochia asta de tafta. Dar fiindcă el tot nu se uita, ci continua să pândească încruntarea dintre sprâncenele tuşii Tudoriţa, Ina veni în faţa lui, ducând rochia pe braţe. — Uite, Lie, ce rochie frumoasă am găsit în scrin. — Da, într-adevăr, e foarte frumoasă! recunoscu el, abia puţind îngăima cuvintele, pentru că recunoştea în rochia de pe braţele Inei rochia pe care o purta tuşa Tudoriţa din portret. — E splendidă, Lie! — Ina, pune-o la loc! o conjură holbând ochii la tabloul care, acum, parcă nu mai reprezenta imaginea tuşii Tudoriţa, ci parcă tuşa Tudoriţa era aievea, acolo, pe perete, frământând în mâinile cu degete lungi şi slabe un evantai de os. Tuşa Tudoriţa îl privea încruntată şi parcă în verdele ochilor ei, mai verde decât acela al rochiei, adunase numai mustrări şi blesteme. — Lie, rămâi aşa! Să nu te uiţi până nu ţi-oi spune. Îl mângâie cu o sărutare fugară pe obraji, apoi fugi în acea parte de cameră unde el n-o putea vedea decât numai dacă întorcea capul. Îngrozit că Ina se pregătea să comită un nou sacrilegiu, îşi acoperi ochii cu palmele, aşteptând resemnat, istovit de resemnat, inevitabilul. — Acuma poţi să te uiţi, Lie! îl anunţă ea curând după aceea. Dar el, neîndrăznind s-o privească, nu avea curajul să-şi ia palmele de pe ochi. — Te rog, Lie, priveşte-mă! Era atâta rugăminte în vocea ei, încât el, aproape fără voie, îşi prăbuşi palmele pe genunchi. Şi atunci, la câţiva paşi de el, lipită cu spatele de peretele deasupra căruia atârna portretul tuşii Tudoriţa, o descoperii pe Ina. O Ina alta decât aceea pe care o ştia, o Ina coborâtă parcă dintr-un portret prăfuit, îmbrăcată în rochia de tafta verde, cu cloş bogat şi pliseuri multe în jurul gâtului. — Sunt frumoasă, Lie? — Acuma, Ina... Acuma nu mai mi-e teamă de tine. — Prostule, dar de ce ţi-ar fi teamă de mine? Şi Ina râse abia auzit, cu sonorităţi tainice, melodioase. Râsul ei, până şi râsul ei era altfel. Parcă râsese o altă Ina, materializată din contururile de culori şi umbre ale vreunui portret. Lie o privea şi se bucura pentru că ea se integra acum interiorului, pentru că aparţinea trecutului, despre care toate vorbeau aici, chiar el, care se baricadase, punând bariere între lumea lui şi cea de afară. De acolo, de afară, venise Ina, Ina cea de până mai adineaori, aducând viaţa înăuntru, pregătindu-se să dărâme sihăstria unde se refugiase de bunăvoie, refulându-şi tinereţea şi alungind în adâncurile din el viaţa lui, ca să nu-i mai audă clocotul. Luni de zile trăise acolo singur, sfătuindu-se cu umbrele, ascultând râvna carilor, sau urmărind cu ochii împăienjeniţi de teamă pioasă plimbarea de la miezul nopţii a închipuitelor fantome care, copleşite de spleen, coborau din portrete să rătăcească prin odăile colbuite de praf sau să se odihnească în jilţuri largi şi moi, afară, pe veranda ce da spre grădina cu trandafiri sălbăticiţi şi cu alei năpădite de cucută. — Lie, nu spui nimic? La ce te gândeşti? De ce mă priveşti aşa? Era vocea Inei... Ea întreba. Totuşi, Ina aceasta nu venise de afară, din viaţă. Nu era posibil ca ea să fi venit de acolo. Privind-o, descoperea că numai astfel putea fi femeia pe care ar fi avut dreptul s-o primească în casă, fără teamă că ar supăra portretele spânzurate de pereţi. O Ina care să aibă teamă de viaţa din afara zidurilor casei şi care să vadă în trezirile ei din somnul de noapte fantomele trecutului. Aşa dorise să fie femeia lui şi iată că Ina, Ina înveşmântată cu, rochia scoasă din scrin, aşa era. — Ina, zău că acuma nu mai mi-e teamă de tine. — Sunt frumoasă, Lie? — Frumoasă? Eşti minunată, Ina! — Atunci de ce nu vii să mă îmbrăţişezi? — Vin, Ina, vin! Tocmai schiţase gestul de a se ridica din fotoliu, când deodată se întâmplă ceva absurd. De sus, de deasupra capului Inel, portretul tuşii Tudoriţa căzu la picioarele ei. Ani de zile stătuse acolo şi nimic nu-l clintise. Dar tocmai în seara aceasta, şi mai ales în clipa când Ina se afla dedesubtul lui, putrezirea şnurului se împlinise. Şi tabloul căzu la pământ, trecând numai cu vreo câţiva centimetri departe de capul Inei, care, în clipa aceea, fu mai aproape de moarte decât oricând. Ina, mai albă decât o bucată de pânză de Olanda, tremurând toată, se rezemă de perete. Ochii ei înspăimântaţi, privind tabloul căzut jos, întâlniră pe ai tuşii Tudoriţa care o priveau, o priveau mereu fără să clipească. Iar curând după aceea, atunci când descoperiră că rochia tuşii Tudoriţa era rochia pe care ea o îmbrăcase, oglindiră groaza. — Lie, rochia asta... Şi o clipă mai apoi se prăbuşi pierzându-şi cunoştinţa. Lie, care ajunsese prea târziu ca s-o prindă în braţe, o ridică de jos, o culcă pe pat şi făcu tot ceea ce se pricepu ca s-o trezească din leşin. Târziu de tot, Ina îşi reveni. — Lie, eşti aici!... Ce bine îmi pare că eşti lângă mine. Mi-a fost teamă că am murit şi am reînviat într-o altă viaţă fără tine. Ajută-mă, Lie, să scot de pe mine rochia asta blestemată. Deşi e absurd, stupid şi absurd, mi-e acuma frică de rochia asta, de tuşa Tudoriţa. — Nu, Ina! Nu trebuie să-ţi fie frică de tuşa Tudoriţa... cât timp porţi rochia ei. A fost o întâmplare stupidă că a căzut portretul. O ştiu, o simt, Ina. De ce să-ţi scoţi rochia? Dacă ai şti ce bine te prinde. Ce minunat arăţi cu ea. Apoi, după o pauză, rugător: Ina, va trebui să pleci în noaptea asta? — Nu, rămân la tine, Lie. Vrei să stingi lumina? Şi în noaptea aceea, rochia de tafta a tuşii Tudoriţa fu rochia de mireasă a Inei.