Theodor Constantin

Urmarirea abia incepe de Theodor Constantin I Din cauza ploii, care cădea cu o înverşunare de deluviu, lumina celor două faruri ale Buickului nu izbutea să străpungă întunericul mai departe de doi, trei metri. Cu toate acestea, maşina gonea de parcă cel dinăuntru îşi pusese în minte să se sinucidă cu tot dinadinsul. O asemenea presupunere părea firească, mai ales dacă se are în vedere că şoseaua, udă şi destul de îngustă, la o depărtare de numai câteva sute de metri, începea să coboare, şerpuind în serpentine extrem de primejdioase chiar pe o vreme uscată. Explicaţia unei astfel de purtări nu era greu de găsit, dacă observai cealaltă maşină, care venea din urmă asemenea unui bolid. Devenea atunci clar că prima încerca să scape de urmărirea celei de-a doua, care, de altfel, mult mai puternică, se lansase cu toată viteza în urmărirea acesteia. Lângă şoferul celei de-a doua maşini stătea căpitanul de miliţie Ovezea Petre. Chipul său, dăltuit frumos parcă din marmură, exprima dârzenie, iar fruntea, înaltă şi boltită, inteligentă. Ochii, lucind de o ură neîmpăcată, scrutau întunericul, ca şi când ar fi vrut să străpungă cu privirea bezna şi pânza deasă a ploii, care îl împiedicau să vadă maşina din faţă. În clipa următoare, ducând microfonul la gură, începu să comunice: — Alo, Bran!… Alo, Bran!… Raportează 314!... Urmărirea infractorului continuă. Alo, Bran!... Alo, Bran!… În timp ce căpitanul Ovezea Petre transmitea comunicarea prin radio, în prima maşină infractorul despre care este vorba, aplecat asupra volanului, scruta, la rândul său, bezna pe care lumina puternică a farurilor abia izbutea s-o străpungă. Era îmbrăcat într-o manta de ploaie cauciucată şi purta ochelari negri. În colţul stâng al gurii ţinea ţigara pe jumătate fumată, din care trăgea, din când în când, închizând ochiul, ca să şi-l ferească de fum. Chipul, privirea şi, în general, întreaga sa atitudine trădau o cruzime aproape bestială. Pe fruntea numai aproximativ proporţionată apăreau, din când în când, broboane de transpiraţie, care şiroiau spre tâmple şi, de acolo prelingându-se pe după urechi, se pierdeau în gulerul cămăşii. Mărgeluşele de transpiraţie erau singurul indiciu că individului cu ochelari negri, în ciuda aparentei placidităţi, îi era frică. Şi într-adevăr, îi era frică, teribil de frică. Frica punea din ce în ce mai mult stăpânire pe el, pe măsură ce lumina farurilor maşinii care îl urmărea – la început difuză – creştea în intensitate, pe măsură ce distanţa care îl separa de urmăritorii săi se micşora. „Degeaba! Maşina lor e mult mai puternică. Până la urmă, tot au să pună mâna pe mine, îşi vorbi individul cu ochelari negri”. Şi trase o înjurătură. Apoi, aplecându-se şi mai mult asupra volanului, adăugă: „Nu! Viu, în niciun caz nu vor pune ei mâna pe mine”. În clipa următoare, un fulger orbitor brăzdă cerul, luminând pentru câteva secunde şoseaua. Pe urmă, imediat, tunetul bubui asurzitor cu ecouri prelungi în munţii de-a dreapta şi de-a stânga defileului. Ploaia începu să cadă cu şi mai mare înverşunare. „Serpentinele!” murmură individul cu ochelari, atunci când la lumina fulgerului le zări încolăcindu-se până departe ca nişte reptile uriaşe. Cuvintele fură însoţite de un rânjet, care accentuă cruzimea chipului devenit dintr-o dată aproape hidos. „În definitiv, altceva nu-mi rămâne de făcut!” continuă el monologul. Maşina se apropia cu toată viteza de serpentine. Individul cu ochelari negri, conducând cu o mână, deschise portiera. Şi în clipa când Buickul se angaja pe prima pantă, sări afară cu un curaj pe care numai disperarea ţi-l poate da. Nemaiavând cine să stăpânească volanul, maşina se învârti aproape circular, apoi se prăbuşi în prăpastie.   Câteva minute mai târziu, cea de-a doua maşină stopă pe locul unde avusese loc presupusul accident. Primul, coborî căpitanul Ovezea. După el, locotenentul major Galaşanu Tache, apoi doi sublocotenenţi. Turna cu găleata. Jos, în prăpastie, spumega, furios, pârâiaşul devenit vijelios din cauza ploii. — Fără doar şi poate că şi-a frânt gâtul! vorbi mai mult pentru sine locotenentul major Galaşanu. Acum, ce facem, tovarăşe căpitan? Căpitanul Ovezea nu-i răspunse. Se părea că nici nu auzise întrebarea. Privea prăpastia, în care se rostogolise maşina, cu ochi întunecaţi de mânie. Infractorul îşi primise pedeapsa. Acum, acolo, pe fundul prăpastiei, aproape sigur că nu mai era în viaţă. Totuşi, se simţea nemulţumit. Avea sentimentul că nu-şi îndeplinise misiunea până la capăt. Ar fi trebuit să-l captureze viu. Anchetându-l, cine ştie ce lucruri interesante ar fi putut afla, cine ştie ce alte fire încâlcite s-ar fi putut descurca. Aprinse lanterna puternică, îndreptând fasciculul de lumină spre fundul prăpastiei. Dar era mult prea adâncă ca lumina să poată ajunge până acolo. — Tovarăşe Galaşanu, cineva trebuie să coboare. S-ar putea ca infractorul să mai fie în viaţă. Îţi dai seama cât de important ar fi pentru noi, dacă ar putea vorbi. — Cobor eu, tovarăşe căpitan. — Deocamdată, nu cred că e nevoie să cobori chiar dumneata. Să coboare sublocotenentul Drăguşin. Aprindeţi-vă lanternele şi haidem să căutăm locul cel mai potrivit. După câteva clipe de căutare îl găsiră, şi sublocotenentul Drăguşin începu să coboare. Când ajunse jos, descoperi maşina prăbuşită, de-a latul pârâiaşului, cu rotile în sus. Una dintre ele, cine ştie prin ce întâmplare, încă se mai învârtea. — L-ai găsit? întrebă de sus, după câtva timp, căpitanul Ovezea. — Nu, tovarăşe căpitan! Parcă l-a înghiţit pământul. — Caută-l, Drăguşine! Bineînţeles, toate strădaniile sublocotenentului se dovediră infructuoase, din motivele pe care cititorii le cunosc.   În timp ce sublocotenentul Drăguşin continua să caute în prăpastie cadavrul individului cu ochelari negri, acesta, şchiopătând uşor, urca spinarea împădurită a muntelui, pe o potecă descoperită întâmplător, care ducea la stâna unei gospodării agricole colective. O oră mai târziu, când ajunse, găsi acolo doar pe baci şi pe un băietan, nepot al său. Ciobanii ceilalţi erau plecaţi cu oile departe, pe un alt munte. Baciul, parcă dinadins, spre a dezminţi părerea care, în general există, că toţi bacii sunt, neapărat, oameni bine clădiţi, era o fărâmă de om, Ceea ce pierdea însă în înălţime câştiga în vârtoşenie. Era îndesat, lat în spate şi avea un pumn, să doboare lupul dintr-o singură lovitură Ochii negri, strălucitori, te străpungeau ca un sfredel. În schimb vocea, deşi puternică, era neplăcut de piţigăiată. Cercetându-l bănuitor, baciul îl întrebă ce vânt îl aduce acolo, în puterea nopţii, şi pe o asemenea vreme. Individul cu ochelari negri îi îndrugă o întreagă poveste despre un rămăşag pe care, chipurile, îl făcuse cu nişte tovarăşi de-ai lui, aflaţi, ca şi el, la odihnă. Povestea era destul de plauzibilă şi baciul ar fi sfârşit prin a-l crede, dacă n-ar fi observat că străinul îşi şterge ochelarii aburiţi cu batista, fără să şi-i ia de pe ochi. De asemenea, mai observă că se fereşte să stea în lumină. O asemenea purtare părându-i-se ne la locul ei, deveni bănuitor, şi se hotărî să fie cu ochii în patru. — Departe e satul? se interesă drumeţul. — Da de unde! În ceva mai mult de un sfert de oră, o potecă te duce până acolo. Ţi-oi arăta-o mâine dimineaţă. Că doar n-ai să pleci acum la drum, în toiul nopţii, şi pe aşa vreme. Baciul îl îmbia pe străin să poposească peste noapte la stână, tocmai pentru că, părându-i-se suspect, intenţiona să anunţe, prin nepot, miliţia din sat. — Ba chiar asta am de gând, baciule. Poate că tot mai câştig rămăşagul. Fii bun şi arată-mi cărarea care duce în sat. Baciul îi indică un alt drum, mai lung, iar după ce-l văzu plecat, repezi băietanul în sat să anunţe miliţia. Dar până când acesta să ajungă acolo – postul era tocmai la capătul celălalt al satului – şi până când şeful postului să organizeze o pândă, infractorul căutat de oamenii căpitanului Ovezea în prăpastie, călărind pe calul furat din grajdul unui ţăran a cărui casă se afla chiar la marginea satului, de mult se afla departe. Şi trei sferturi de oră mai târziu se urca, din mers, într-un mărfar.   După zadarnice căutări, sublocotenentul Drăguşin, urcând cu chiu cu vai panta, reveni lângă ceilalţi ofiţeri. Era ud până la piele şi murdar din cap până în picioare. — Tovarăşe căpitan, nu l-am găsit deşi l-am căutat pe o rază de o sută de metri. E posibil ca, în cădere, să se fi agăţat de vreo ieşitură de stâncă. — Crezi? întrebă căpitanul Ovezea sceptic. Şi se apropie de buza prăpastiei cu lanterna aprinsă, plimbând fasciculul de lumină de-a lungul malului. Până acolo unde răzbea lumina, era perpendicular, ca un zid. — Vezi, Drăguşine? Dacă peretele prăpastiei e până jos tot atât de drept – şi e mai mult ca sigur – nu avem motiv să credem că infractorul, în cădere, a rămas agăţat de vreo stâncă. — Atunci, tovarăşe căpitan… — Atunci, tovarăşe sublocotenent Drăguşin, este foarte probabil că ne-am pierdut vremea căutându-l în prăpastie. Totuşi, mâine dimineaţă, pe lumină, va trebui să verificăm. Spune-mi, ai găsit actele maşinii? — Da, tovarăşe căpitan! Maşina e un Buick şi aparţine cooperativei „Cahla”. — Numărul? — 12 341. Cred că maşina a fost furată. — Altceva n-ai mai găsit în maşină? — Nimic, tovarăşe căpitan. — Mda!… Apoi, către locotenentul Galaşanu: — Trebuie să raportez tovarăşului colonel. Se întoarse la maşină, deschise staţia şi stabili legătura. — Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314!... Raportează 314! În timp ce căpitanul Ovezea transmitea prin radio, într-unul din birourile Direcţiei Generale a Miliţiei, doi ofiţeri ascultau raportul. Unul dintre ei era colonelul Cursaru Dumitru, celălalt, maiorul Mărăcineanu Radu. Colonelul, ale cărui trăsături exprimau energie şi o voinţă de fier, era potrivit de statură. Deşi nu avea decât patruzeci şi cinci de ani, părea mult mai în vârstă. Anii de muncă istovitoare în „subteran” pe vremea capitaliştilor îşi puseseră pecetea pe chipul fostului miner de la Lupeni. Maiorul nu numai că arăta, dar era şi în realitate mai în vârstă decât colonelul. Purta ochelari cu rama groasă şi neagră. În ciuda chipului care exprima aceeaşi energie şi aceeaşi voinţă, dinapoia ochelarilor te priveau ochii unui visător. Stăteau unul în faţa celuilalt şi ascultau cele ce transmitea căpitanul Ovezea: — Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314! Maşina s-a prăbuşit în prăpastie. Infractorul a dispărut. E aproape sigur că accidentul a fost provocat dinadins, ca să ne deruteze. Deşi pare foarte puţin probabil, totuşi nu este exclus ca, în cădere, cadavrul infractorului să se fi agăţat de vreun colţ de stâncă. Din cauza întunericului şi a ploii torenţiale, până se va lumina, nu putem verifica. Deocamdată, urmărirea a luat sfârşit. Colonelul întrerupse legătura. Privi pe fereastră gânditor. Ploua. Ploua şi aici, torenţial, inepuizabil. — Păcătoasă vreme! constată maiorul, care urmărise privirea colonelului. Acesta nu răspunse, mulţumindu-se să aprobe doar printr-o înclinare a capului. Abia mult mai târziu întrebă: — Ei, ce părere ai? — În legătură cu urmărirea întreprinsă de căpitanul Ovezea? Păcat că s-a terminat, aşa cum s-a terminat. Colonelul surâse abia perceptibil: — Deocamdată!… De fapt, urmărirea abia acum începe. Ia, te rog, măsurile necesare. Infractorul, în cazul când accidentul a fost simulat, mai mult ca sigur că va căuta să se folosească de tren, ca să i se piardă urma. — Am înţeles. Voi da ordin să fie supravegheate gările.

DE CE A FOST EXECUTAT SERGENTUL T. R. PRESURĂ VIRGIL   Lovitura năprasnică a pornit pe neaşteptate, ca o izbitură de baros. Dar mai înainte ca ea să fi pornit, a simţit-o ţâşnind, ca o spirală incandescentă, din ochii mici, urâţi şi spălăciţi. Şi sergentul t.r. Presură Virgil s-a clătinat, simţind o arsură sub veston, adânc, sub coşul pieptului, acolo unde se trudeau obosite şi silnice foalele inimii lui. Abia pe urmă a pornit şi lovitura de pumn a plutonierului Sborşitu Gavril. A izbit fulgerător şi puternic, în maxilarul stâng, jos, în unghi cu bărbia. — Dumnezeii tăi, bolşevicule! Sergentul t.r. Presură Virgil n-a mai auzit sudalma şi nici n-a mai simţit proiectilul de scuipat care îl împroşcă drept în mijlocul frunţii, ca un altfel de mir pentru călătoria ce trebuia s-o înceapă, poate în zori, poate a doua zi în zori. Fulgerat de izbitura ca de mai a pumnului, se prăbuşi pe podelele murdare, cu faţa în sus, cu picioarele răşchirate, cu braţele desfăcute. Când şi-a revenit, trecuse vreme multă. Lumina de amurg clipea obosită. Îşi aminti totul, din prima clipă. Cel dintâi gest pe care îl făcu fu să-şi pipăie falca. Era umflată şi umedă. Gemu prelung, dar nu de durere, ci de ură, de furie neputincioasă. Se ridică anevoie şi, cumpănindu-se, se apropie de fereastra zăbrelită. Curtea închisorii era pustie. Mult mai târziu, un soldat ieşi din corpul de gardă şi străbătu, în diagonală, curtea pătrată, agale şi cu paşi zigzagaţi, de parcă ar fi fost beat. „Va să zică s-a hotărât!” îşi vorbi Presură în şoaptă. Certitudinea că avea să moară îl lăsă indiferent de parcă întâmplările prin care trecuse i-ar fi secat toate izvoarele vieţii. Întoarse spatele ferestrei şi se lungi pe laviţa tare, cu mâinile sub cap, cu ochii mari căscaţi spre bagdadia roasă de umezeală. La început, gândurile se învălmăşiră fără noimă, apoi treptat, începură să depene întâmplările într-o succesiune numai aproximativ cronologică.   *   Mai întâi, acolo, pe bagdadia mâncată de umezeală se proiectă, ca pe un ecran straniu, imaginea lui Dumitru Tunariu. Înalt, voinic, aproape mătăhălos, cu umerii largi, puternici, să sprijine pe ei parcă întreg Ceahlăul, cu trăsăturile chipului negricios colţuroase, cu vocea puternică, dar în acelaşi timp caldă şi melodioasă. Imaginea din închipuire îl privea şi ochii aveau în căpruiul lor acea lumină tristă pe care i-o cunoştea. Pe urmă, Dumitru Tunariu din închipuire, cu un bobârnac îşi dădu casca pe ceafă, şi cu dosul palmei îşi şterse fruntea şiroind de sudoare. Şi din nou Presură se minună de mâinile lui mari, cu degete groase şi scurte. — Cald e, domn’ elev!... Tu-i parascovenia mă-si! — Cald, Mitrule. Aici, în stepă, e ca la noi pe Bărăgan. Dumitru Tunariu oftă, apoi scoase capul puţin din groapă, să privească stepa care se întindea departe, departe, parcă până la capătul lumii. Şi în privirile ochilor lui bruni, sergentul t.r. Presură Virgil citi, în locul obişnuitei unde de tristeţe, un fel de nostalgie după depărtările toropite de căldură. Dar, în clipa aceea, câteva gloanţe piuiră, muşcând pământul parapetului. Dumitru Tunariu se trase repede în groapă. Zâmbi şi-i spuse cu un ton care suna parcă puţin ironic: — Îi vezi? Nu ne lasă ruşii de loc să ne aerisim. Pe urmă, începu să se caute prin buzunare, după tabachera cu tutun. Imaginea de pe bagdadie se estompă. În închipuire îl văzu apoi pe locotenentul Fănică Boboc. Nu mai avea cizme de lac cu pinteni iar vestonul nu mai sta să-i plesnească pe corp de strâns ce era şi nici pantalonii pe pulpele puternice, aşa cum îi plăcuse lui să se poarte chiar pe zonă, până în ziua când s-a pornit războiul. În locul elegantei uniforme, îmbrăcase haine de trupă iar în locul cizmelor de lac purta bürgeri. Ca nici un alt ofiţer din batalion, locotenentul Fănică Boboc era înarmat cu un pistol automat. Pistolul şi cravaşa îl deosebeau de ceilalţi ofiţeri. Cravaşa o purta agăţată cu o cureluşă de pumnul mâinii drepte. Pe mânerul de argint al cravaşei era gravată frumos monograma locotenentului. Când nu bătea cu ea soldaţii, îşi biciuia bürgerii. În orice caz, mâna cu cravaşa nu-şi găsea o clipă odihnă. Devenise acesta un fel de tic, de care soldaţii se temeau, iar ofiţerii făceau haz. Acum, era o după-amiază cu un soare ucigător. Părăsiseră, în marş forţat, zona cazematelor, cu întreg echipamentul de război în spate şi, după două ore, batalionul ajunse în staţia de unde urma să se îmbarce cu destinaţia spre front. În două ore batalionul parcursese paisprezece kilometri, dar numai jumătate din efectiv izbutise să ajungă la destinaţie. Cealaltă jumătate continua să sosească, în grupuri mici. Cocârjaţi sub greutatea echipamentului şi armamentului, soldaţii aveau feţele congestionate şi murdare de transpiraţie şi praf. Comandantul batalionului, maiorul Pascu, călare pe o iapă şargă, îi aştepta înfipt în mijlocul şoselei care trecea prin spatele gării şi, furios, cu vocea răguşită de atâta zbierat, ţipa şi-i plesnea cu cravaşa pe cei care făceau imprudenţa să treacă prea aproape de el. De acolo, din mijlocul şoselei, putea supraveghea şi operaţiunile de îmbarcare. Dacă ceva nu-i plăcea, ţipa la ofiţeri la fel ca la soldaţi. — Mă Boboc, mă, nu vezi cum au aranjat mârlanii tăi căruţele? De-a latul, mă, de-a latul, că mai încape una ! — Domnule maior, şi de-a latul încap tot atâtea. Am încercat doar. Dar dacă dumneavoastră ordonaţi aşa, le punem şi de-a latul. Măi, Tunariule, dă jos căruţele şi pune-le cum a ordonat domnul maior! Dumitru Tunariu, înalt, voinic, apucă de oişte una din căruţe şi fără nici un efort deosebit o aşeză de-a latul în vagon. Sergentul t.r. Presură Virgil nu se putu opri să nu-i admire forţa. Faptul că Dumitru Tunariu făcea parte din grupa sa îl umplea de mândrie. Un om cu o asemenea forţă te poate scoate din multe ananghii. Dumitru Tunariu îi fusese repartizat abia în dimineaţa acelei zile, câteva ore după ce se aflase că regimentul lor pleacă pe front. Până atunci, făcuse parte din compania de mitraliere. De ce fusese trecut la o companie de puşcaşi, şi mai ales, de ce locotenentul Boboc respinsese propunerea pe care i-o făcuse el, Presură, de a-l trece pe Tunariu ca trăgător la puşca mitralieră avea să afle abia spre seară, când întreg batalionul, îmbarcat în vagoane, aştepta doar locomotiva. Atunci, locotenentul Boboc l-a luat deoparte şi i-a spus: — Ascultă, Presură! Să ai grijă de Tunariu. Răspunzi cu capul dacă trece la ruşi. Luat prin surprindere, Presură întrebă naiv: — Adică, de ce de el să am mai multă grijă decât de ceilalţi? — Pentru că ar fi comunist. — Cine îl bănuieşte, domn’ locotenent? — Păi, cine altul decât Tănase, ofiţerul cu informaţiile. Ieri, când s-a aflat că plecăm pe front, Pavelescu de la a patra a refuzat să-l ia, temându-se că va trece la ruşi. M-am oferit să-l iau la mine în pluton. De ce să rămână la P.S.? Să meargă în foc, poate că i-o găuri scăfârlia vreun glonte. Cât priveşte dezertarea, să nu-l pună dracu’!... Numai să-l simt că umblă cu asemenea gânduri şi pe loc îl împuşc. De altfel şi tu, dacă îl simţi că vrea s-o şteargă, achită-l! Să nu uiţi că răspunzi de el. Ai înţeles? — Mda! Şi în gând: Aşa să crezi tu!... — Şi bagă de seamă! Mormânt să fii! Nimeni nu trebuie să afle ce am vorbit. Dacă transpiră cumva ceva, să ştii că dai de dracu! În depărtare se auzi chiotul unei locomotive; era aceea care trebuia să remorcheze trenul. Peste cel mult jumătate de oră, aveau să pornească spre front. Presură Virgil simţi o emoţie pe care până în clipa aceea n-o cunoscuse. Inima îşi grăbise nefiresc bătăile. Se urcă în vagonul în care se afla îmbarcat întreg plutonul. Oamenii stăteau culcaţi pe paie, unii lângă alţii, ca sardelele. În vagon mirosea urât a transpiraţie şi a picioare nespălate. — Când pornim, domn’ elev? îl întrebă careva. — În cel mult o jumătate de oră. — Aşa! Şi începu să se scarpine în cap, nu pentru că ar fi simţit nevoia, ci pur şi simplu din obişnuinţă. Unul, tocmai în fundul vagonului, începu să cânte dintr-un solz de peşte o doină tristă, mai mult un fel de bocet. Presură Virgil simţi cum i se strânge inima de o mare tristeţe. La început aşa a crezut. Pe urmă, şi-a dat seama că, de fapt, îi bântuie sufletul un dor nelămurit, un dor nostalgic. — Domn’ elev, oare trece, sigur, trenul pe la Barcea? — Pe altundeva nu are pe unde să treacă. — Am bătut telegramă nevestii să mă aştepte în gară, cu copiii. De trei ori îl întrebase până atunci soldatul acela, şi de fiecare dată vocea trădase teamă, emoţie. Aproape nu-i venea să creadă că peste câteva ore avea să-şi vadă soaţa, copiii. Şi îi veni în minte o după-amiază din Gara de Nord. Un personal lung ticsit de călători, în marea majoritate concentraţi. Pe peron neveste multe, triste, plânse, cu câte un copil în braţe şi alţi vreo câţiva pe lângă ele. Numai pe el nu-l condusese nimeni. Aceea care ar fi trebuit să-l conducă, murise. De când se ştia, tot singur fusese! Tatăl său, elevatorist, murise când el avea zece ani, tăiat de un tren care făcea manevră în docuri. Maică-sa muri şi ea bolnavă de piept, doi ani mai târziu. L-a crescut o bunică. De fapt, vorba vine că l-a crescut. Mai curând, el a avut grijă de ea. La zece ani, ca băiat de prăvălie, a trebuit să înveţe, să spele paharele şi să urce şi să coboare treptele hrubei după vin, la o circiumă din port. De carte nu s-a lăsat însă! La bacalaureat a avut cea mai mare medie. Ca student, n-a mai cărat geamantane şi nici n-a mai vândut pistil şi seminţe. Dar a fost chelner, a „meditat” copii sau pur şi simplu a răbdat de foame. Patru ani mai târziu s-a putut mândri cu două licenţe în buzunar. A solicitat un post de profesor măcar la liceul din Pomârla, dar nici acolo nu i s-a dat. Şi doar una din licenţe era cu „Magna cum laude”. Într-o zi s-a întâlnit şi cu dragostea. Ar fi trebuit să se întâlnească de mult cu ea, dar înhăţat prea strâns de viaţă, n-a avut timp s-o vadă. De data asta dragostea avea chipul unei fete care umbla să capete aprobarea ca să fie internată în sanatoriul din Bârnova. Aprobarea i-a căpătat-o el, după două săptămâni de alergături. A condus-o până la gară. Pe urmă, n-a mai văzut-o niciodată. Două săptămâni, atât cât a durat ca să capete aprobarea, a durat şi dragostea lor. Numai două săptămâni. Dar a iubit cât nu sunt în stare alţii într-o viaţă de om. Locomotiva ataşă vagoanele, care se ciocniră unele de altele. Soldatul cu solzul de peşte încetă să mai cânte. Peste câteva clipe, trenul avea să se urnească, avea să-i ducă spre moarte. „Dacă mor, nu am pe nimeni care să verse o lacrimă după mine...” Şi din nou simţi dorul acela nelămurit, poate nostalgic, poate altfel, nici el nu ştia cum. Trenul se urni. Mulţi din soldaţi se închinară. Soldatul cu solzul de peşte din nou începu să cânte doina aceea tristă, care parcă le rupea piepturile. Presură Virgil îl căută cu ochii pe Dumitru Tunariu. Cu spatele rezemat de peretele de lemn al vagonului acesta cosea un nasture la veston. Între degetele lui groase şi butucănoase acul stârnea mirare. Te întrebai, cumva înveselit, ce caută un obiect atât de gingaş între degetele lui de uriaş. „Oare adevărat să fie că Tunariu e comunist?” se întrebă Presură Virgil culcându-se şi punându-şi sub cap, drept căpătâi, sacul de merinde. Despre comunism avea idei vagi. Dar înverşunarea cu care ziarele oficioase îi prezentau pe comunişti ca pe nişte duşmani inveteraţi ai ordinei şi siguranţei statului îl punea pe gânduri, stârnindu-i dorinţa să afle adevărul despre aceştia. Odată – cu vreo câteva luni înainte de izbucnirea războiului – fusese trimis, de pe zonă, în delegaţie la Bucureşti ca să aducă un vagon de focoase pentru branduri. Într-una din după-amieze, când terminase treaba la depozitul de muniţii, s-a dus la un cinematograf. La intrare, cineva i-a oferit un program. L-a luat şi l-a vârât în buzunar. Şi-a amintit de el la pauză. Ca să-şi treacă timpul, a vrut să-l citească. Când l-a deschis, a dat de un manifest al Partidului Comunist Român. După ce s-a dumirit despre ce-i vorba, speriat, l-a ascuns în buzunar. Aşa era el. Se temea să nu făptuiască, din neglijenţă sau din necunoaştere, ceva ilicit. Niciodată nu se întreba dacă opreliştea era sau nu dreaptă. Era suficient să ştie că un lucru nu este permis ca să nu-l făptuiască. Deşi cu nimic vinovat, o razie pe stradă îi da emoţii, iar privirea mai atentă a unui simplu sergent de stradă avea darul să-i grăbească bătăile inimii. De aceea, de când aflase că Dumitru Tunariu era suspectat de idei comuniste, începu să-l privească cu frică dar şi cu multă admiraţie. Abia atunci şi acolo în vagonul de marfă, aşteptând locomotiva care avea să-i ducă pe front, Presură Virgil descoperi caracterul contradictoriu al firii sale. O interdicţie i se părea firească, şi se străduia să nu contravină ei, atâta vreme cât nu i se cerea să facă ceva. Dar putea deveni imprudent, dacă interdicţia consta în a-i cere să facă un lucru împotriva convingerilor sale. În legătură cu asta îşi aminti de o întâmplare, din vremea dictaturii legionare... Cioclii în cămăşi verzi decretaseră ca, într-o anumită zi şi la o anumită oră, toată lumea să îngenunche pe străzi. (Cu prilejul mascaradei funerare a reînhumării legionarilor căzuţi în războiul din Spania, luptând de partea fasciştilor.) Presură Virgil s-a întâmplat să fie atunci pe stradă. Clopotele bisericilor băteau a mort... Preoţi în odăjdii... Somităţi politice... Haidamaci în cămăşi verzi cântând litanii de glorificare a morţii şi a crimei. Trecători, de frica bâtelor şi a pistoalelor, îngenuncheaţi pe străzi... Numai el, Presură, îşi vedea de drum. — Îngenunche, domnule! — Îngenunche, măi camarade! Nu! Nu poate să îngenunche. Totul i se pare o mascaradă sinistră. Cum să îngenunche? — Îngenunche, domnule. Ce, ţi s-a urât cu viaţa? Asasinii ăştia sunt în stare să te împuşte. Dar el, parcă ar fi surd. Să îngenunche? Nu poate face un lucru împotriva convingerilor sale. — Să ştii că ăsta-i nebun! aude pe careva şoptind în spatele său. A mai mers puţin, apoi a cotit-o pe o altă stradă. A mers doar câţiva paşi şi l-au ajuns din urmă doi zdrahoni în cămăşi verzi. N-a avut timp nici măcar să schiţeze un gest de apărare. Unul din ei l-a pocnit cu pumnul în falcă. S-ar fi prăbuşit, fără îndoială, dacă celălalt bătăuş nu l-ar fi prins din spate. L-a răsucit ca pe o păpuşă şi i-a aplicat şi el un pumn. — Va să zică nu vrei să îngenunchi pentru martirii noştri? I-a mai tras un pumn, în timp ce primul îl lovea în cap cu tocul revolverului. Cu sângele gâlgâind din rana de la cap, s-a prăbuşit. L-au ridicat mai târziu pietonii, şi l-au dus la o farmacie din apropiere unde a fost pansat. — Cine te puse, domnule? Puteau să te şi omoare. A mulţumit pentru îngrijire şi a plecat.   Şi-a amintit de întâmplarea de atunci, privind mâinile de Goliat ale lui Dumitru Tunariu. Locotenentul Boboc putea să-l ameninţe mult şi bine, Pe Tunariu, chiar dacă l-ar surprinde trecând la ruşi, tot nu l-ai împuşca, cu riscul de a fi el însuşi executat. Dacă l-ar împuşca pe Tunariu ar însemna să facă ceva împotriva propriilor sale convingeri. O săptămână mai târziu au intrat pe poziţii. Au intrat noaptea. Locotenentul din nou i-a atras atenţia: — Presură, fii cu ochii pe Tunariu! — Am să fiu, domnule locotenent! Şi imediat în gând: Pe dracu! Nici prin gând nu-mi trece! — Mâine, la atac, lasă-l pe seama mea. Tu, mai ales în noaptea asta ai grijă să nu o şteargă dincolo. — Am înţeles, domnule locotenent. Între timp, Presură Virgil aflase că locotenentul îl mai dăduse pe Tunariu şi în seama caporalului Drăgănescu şi a soldatului Tăuşan. Dacă adăuga la socoteală şi pe locotenent, erau acum patru inşi care trebuiau să împiedice cu un glonte orice încercare a lui Tunariu de a trece la ruşi. De fapt, dintre toţi, Tunariu numai de locotenent ar fi trebuit să se ferească. Pentru că ceilalţi doi, caporalul şi soldatul, l-ar fi lăsat să treacă. Îi descususe el, Presură, şi se încredinţase că, în ciuda ordinului expres, nu erau de loc dispuşi să execute ordinul comandantului lor. De aceea, convins că mult timp nu-l va avea pe Tunariu printre oamenii din grupa sa, a căutat să-l cunoască mai îndeaproape. Cu acest prilej, a aflat că erau concetăţeni – Tunariu era mecanic la un şantier naval – că era căsătorit şi că avea patru copii, toţi mititei. În multe împrejurări au vorbit ei despre multe, dar în nici una Tunariu n-a adus vorba despre comunişti. Aşa trecură trei luni de front. Prima lună au fost aproape tot timpul în foc. Au dat atacuri şi contraatacuri, de două ori au fost încercuiţi şi cu toate acestea Tunariu n-a dezertat. Până la urmă, Presură Virgil ajunse la convingerea că Tunariu nu dezerta, tocmai pentru că se ştia supravegheat. Mai mult ca sigur că-şi explicase de ce locotenentul nu accepta să fie trimis în incursiuni, să fie pus pândar sau agent de legătură. Unii soldaţi din grupă interpretau aceasta ca o favoare din partea locotenentului. Câţiva nu se sfiiră să i-o spună. — Apăi, domn’ elev, ar cam trebui să-l trimiteţi şi pe Tunariu. Prea îl cocoloşeşte domn’ locotenent, zău aşa!   *   După câteva săptămâni de front, divizia din care făcea parte şi regimentul lor a fost trecută în rezerva armatei. Pe urmă, timp de două luni n-au făcut decât să urmeze frontul mereu în mişcare, de la o depărtare care varia între treizeci, cincizeci şi chiar mai mulţi kilometri. În spatele frontului, supravegherea lui Tunariu slăbise. — Cine ştie! Poate că i-o fi venit şi lui mintea la cap. Ce zici, Presură? îl întrebase într-o zi Boboc. — Ştiu eu, domnule locotenent!? După părerea mea, cred ca l-aţi bănuit şi încă îl mai bănuiţi de pomană. — Ia nu-l mai lua tu pe garanţie, măi Presură. Tu nu ştii ce le poate pielea comuniştilor!... Presură se mărgini să ridice din umeri şi cu asta discuţia lor luă sfârşit. De fapt, era puţin dezamăgit de purtarea lui Tunariu. În sinea sa, nu se putea de loc împăca cu gândul că acesta renunţase să treacă la ruşi. De aceea, se încăpăţâna să creadă că numai din prudenţă n-o făcuse până atunci, dar că, la prima ocazie, atunci când, într-adevăr, avea să fie sigur de reuşită nu va ezita s-o facă. Aceasta era, de altfel, adevărata cauză pentru care îndelunga refacere înapoia frontului începuse să-l nemulţumească. În regiment, era singurul care dorea linia întâi. Baloanele propagandei oficiale se spărseseră de mult şi războiul apărea acum în toată hidoasa lui grozăvie. De la Prut până în inima Ucrainei şi dincolo de ea se înşirau mormintele şi spitalele de campanie. Efectivele diviziilor, decimate în câteva rânduri, fuseseră reînnoite, şi sfârşitul războiului încă nu se întrevedea. Din acest motiv, trecerea diviziei în rezerva armatei fusese primită cu o unanimă uşurare şi ascunsă satisfacţie. Doar el, din cauza lui Dumitru Tunariu, dorea să ajungă din nou în linia întâi. De fapt, era o dorinţă ipotetică. În realitate, nu dorea nici el, fiindcă voia să trăiască, voia să se numere printre supravieţuitori. Presură Virgil constata că zi de zi, nu mai este acelaşi. Metamorfoza nu se petrecuse peste noapte şi nici nu o considera terminată. Sesizând-o însă la timp, îi urmărea atent evoluţia. Pe rând, şi în acelaşi timp, subiect şi obiect, se străduia să înţeleagă tot ceea ce se petrecea cu sine însuşi. La început, atunci când a primit ordinul verde de mobilizare cu şase stele, puţin timp înainte de izbucnirea războiului, cu alte cuvinte când nu mai exista aproape nimeni care să se îndoiască de iminenţa lui, s-a prezentat imediat pe zonă, fără să-i treacă măcar prin minte că ar putea face şi altfel. Refuzul de a participa la război i se părea, în ierarhia lucrurilor ilicite, pe treapta cea mai de sus. Pentru Presură Virgil, a participa la război însemna a-ţi face „datoria faţă de patrie”. Şi datoria faţă de patrie i se părea ceva pe deasupra oricăror convingeri. Rob al lecturilor şi educaţiei primite în şcoală, împărtăşea părerea oficială că atunci când începe să bată tunul orice fel de neînţelegeri intestine trebuie să înceteze şi toate forţele naţiunii să fie subordonate unui singur ţel: victoria. Părerea aceasta era, de fapt, în contradicţie cu convingerile sale. Aşa, spre pildă, deşi era opac în tot ceea ce priveşte politica, avea convingeri la care ţinea şi pe care şi le apăra cu ardoare. Bunăoară, nu putea suferi dictatura personală, ura forţa brutală, violenţa, obscurantismul, discriminările de orice fel. Dispreţuia în artă curentele decadente, după cum, de asemenea, dispreţuia pe acei care, în numele unei false teorii despre elite, îşi arogau dreptul de a se înfrupta din cele mai alese bucate la ospăţul vieţii. Dar, lucru ciudat, având asemenea sănătoase convingeri, Virgil Presură nu înţelegea că trebuie să existe o corespondenţă între convingeri şi conduita în viaţă. O dată unul din colegii lui de facultate l-a întrebat de ce rămâne deoparte dacă urăşte într-adevăr fascismul. Virgil Presură a fost foarte mirat că i se pune o asemenea întrebare. „Dragă, dar eu nu văd nici o contradicţie. Într-adevăr, eu dispreţuiesc fascismul în general şi pe cel autohton în special; îmi repugnă forţa brutală şi crima ridicată la rangul de virtute; sunt convins că Hitler e un criminal dement care va sfârşi prin a da foc Europei. Prin însăşi structura mea nu sunt un luptător şi nici nu cred că e necesar, atâta vreme cât nu fac fapte care ar fi în contradicţie cu ceea ce gândesc.” Şi ca să exemplifice, povesti cum fusese snopit de legionari, pentru că nu voise să îngenunche în stradă. Mai târziu, în ziua când, primind ordinul de mobilizare, s-a prezentat pe zonă, nu şi-a dat seama că făcând acest lucru, cel puţin în cazul acesta, exista o flagrantă contradicţie între convingerile sale şi comportamentul său. Şi nu şi-a dat seama, deoarece credea că „a nu-ţi face datoria faţă de ţară în caz de război” înseamnă a făptui lucrul cel mai laş posibil. E greu de presupus că dezmeticirea nu ar fi venit, până la urmă. În orice caz, ea ar fi întârziat dacă Dumitru Tunariu nu ar fi fost repartizat în grupa sa.

1   ERAM UN BEDUIN CĂLĂRIND, noaptea, pe spinarea unei cămile. O noapte care nu era de Sahară, fiindcă era cald, ca într‑un amurg pe Bosfor, toamna tîrziu, cînd strugurii devin stafide şi cînd luna atîrnă deasupra cupolei celei mari a bisericii Sfînta Sofia asemenea unui imens bacîr, o noapte mirosind a ceară de albine şi a miere, aşa cum miroase în laboratorul unui stupar, de pildă în laboratorul stuparului Miron, cel cu un ochi de sticlă, care, atunci cînd l‑a părăsit nevastă‑sa, Polixenia, s‑a sinucis aruncîndu-se cu capul într‑un butoi cu miere, ca să se înece. Dar nu, nu eram un beduin - în nici un caz nu eram! - nu călăream pe spinarea unei cămile, ci mă aflam pe Dunăre, într‑o lotcă ce mirosea a catran şi a peşte stricat, oribil miros, dezgustător miros, încît îmi era teamă că harbujii din ea se vor îmbiba şi ei de izul acela. – Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că ne duc? A cui era vocea? Nu ştiam! Nu izbuteam s‑o recunosc! Mă străduiam să înţeleg, atîta mă străduiam, încît începuse să mă doară capul. Dar dacă nu izbuteam să recunosc vocea, în schimb mi‑am dat seama - în sfîrşit! - că nu mă aflampe Dunăre într‑o lotcă mare şi neagră asemenea lotcii lui Lavrentie, lipoveanul din mahalaua noastră, pescar de mese­rie, contrabandist de ocazie şi, tot de ocazie, hoţ de harbuji, sfeterisiţi, noaptea, din bostanele din Balta Brăilei. Dar dacă nu eram un beduin, dacă nu eram hoţ de harbuji din Balta Brăilei, atunci cine eram? Şi dacă nu mă legăna nici cămila, nici valurile Dunării, atunci ce anume mă legăna – Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că mă duc? Abia acum am recunoscut vocea, abia acum am reintrat din vis în realitate. Cel care îmi vorbise era de bună seamă Socrate. Şi ne aflam, Dumnezeule, unde ne aflam? Dezmeticindu-mă complet, am ştiut imediat unde ne aflam: în com­partimentul unui vagon de clasă - de clasa a treia, dar, ori­cum, într‑un vagon de clasă! - într‑unul din puţinele de acest fel, deoarece garnitura era de fapt un mărfar. – De unde vrei să ştiu? i‑am replicat, vorbind tot în şoaptă, ca să nu audă Zugführerul care ne escorta, Buldog (aşa îl poreclisem pe plutonier încă din prima clipă cînd îl văzusem). Porecla i se potrivea de minune, de vreme ce şi Socrate tot aşa îi spusese cînd dăduse cu ochii de el la corpul de gardă al lagărului. Tot acolo întîmplarea a făcut să ne revedem după zece ani, mai precis după condamnarea lui la ani mulţi de închisoare, pentru vina de a fi omorît pe Cătălina, fata ceasornicarului Carol Melidoneanu. – Cum poţi fi atît de calm! se miră Socrate. Apoi imediat: Ne transportă într‑un vagon de clasă... De necrezut! Într‑un vagon de clasă! Vezi, tocmai asta mă îngrijorează. Într‑adevăr, onoarea de a ne transporta, într‑o direcţie necunoscută, cu un vagon de clasă, pe noi, doi prizonieri români, constituia, realmente, motiv de mare nelinişte. Totuşi, avînd altă fire decît Socrate - cel puţin aşa presupuneam - nu‑mi exteriorizam neliniştea, cu toate că eram mult mai tulburat decît el, ca să nu spun mai înspăimîntat. De altfel, de cînd căzusem prizonier - asta se întîmplase în urmă cu trei luni - ajunsesem să mă conving că pentru a supravieţui era necesar să privesc realitatea cu luciditate, pentru a găsi cele mai bune mijloace de a mă adapta noii situaţii. – Taci! Vorbeşti prea tare şi îl trezeşti pe Buldog! Socrate se foi, oftă şi tăcu, dar nu mai înainte de a mormăi ceva, numai de el auzit. Curînd după aceea, trenul se opri într‑o staţie. Mi‑am lipit faţa de geam şi am privit afară. Aş fi vrut să deschid fereastra, dar ştiam că era verboten.[1] Dacă se trezea Buldog, era în stare să mă împuşte, închipuindu-şi că o făcusem cu intenţia de a evada. Bezna era compactă ca un zid negru. De teama bombardamentelor aliate, camuflajul era perfect. Am auzit voci şi, curînd după aceea, doi feroviari trecură pe sub fereastră, îndreptîndu‑se spre ultimele vagoane ale garniturii. Unul dintre ei ţinea în mînâ un felinar, şi el camuflat, care împrăştia o lumină albastră şi anemică. Şi, imediat, deşi nu exista nici un fel de asemă­nare, felinarul mi‑a amintit de lumina, la fel de anemică,pe care, în unele nopţi, o vedeam aprinzîndu‑se la una din fere­strele pavilionului locuit de comandantul “lagărului volant de prizonieri nr. 2”. La un moment dat începea să licărească o lumină galbenă, fascinantă, misterioasă, deşi, îmi dădeam bine seama, nu era decît lumina inofensivă a unei lămpi cu petrol, ce străpungea întunericul nopţii. Şi de fiecare dată cînd zăream lumina - totdeauna cam la aceeaşi oră - încreme­neam de admiraţie, fascinat, pur şi simplu fascinat de lumina galbenă, a cărei vrajă, învăluindu‑mă ca într‑o plasă, îmi robea gândurile, voinţa, alungind somnul, istovindu‑mă de veghea concentrată la maximum - deşi nu dura decît un minut - pînă cînd murea, adică pînă cînd dispărea de la fereastră. Nu chiar de la început, mi‑am dat seama că şi pentru camarazii mei lumina aceea avea o anume semnificaţie, şi cu atît mai puţin că ea - semnificaţia - era de altă natura. Am înţeles abia mai tîrziu cînd am început să‑i descos în mod discret, de teamă să nu‑i inhib. Şi iată ce am aflat: topindu‑se de dorul unei ferestre luminate, ei ignorau în mod voit că aceea pe care o vedeau aparţinea locuinţei coman­dantului lagărului - uimitor cum de izbuteau! - anulau pur şi simplu realele fiinţe ce‑şi duceau existenţa în căsuţa cochetă: pe comandantul lagărului,Obersturmbann-führerul Otto Lehmann, pe Trude, soţia sa, pe Hans şi Peter, cei doi copii ai săi. Anulîndu‑le, neantizîndu‑le, populau casa comandantului cu făpturi plăsmuite de imaginaţia lor - făpturi simple şi paşnice pe măsura sufletului lor. Izbuteau astfel să se mistifice, să viseze, preţ de un minut, atîta cît dăinuia lumina. De vreme ce fereastra era necamuflată, însemna că războiul se terminase şi că acum se vor putea reîntoarce acasă. Pe urmă, cînd lumina dispărea, de fiecare dată Stan Cerchez începea să cînte, încetişor, un cîntec de jale, atît de cutre­murător, încît Pascu, întunecatul Pascu, nemaiputînd îndura durerea din suflet, îl certa: – Da’ mai taci dracului, Stane! Stan Cerchez înceta să mai cînte, ceilalţi oftau şi de fie­care dată se găsea cineva să întrebe: – Mîine noapte, crezi că are să se arate lumina? În nopţile cînd lumina nu se “arăta”, mă cuprindea o neli­nişte ciudată, chinuitoare. Ardeam şi mă consumam în aştep­tare, asemenea unui opaiţ. Scrutam bezna într‑o încordare chinuitoare, tresărind, cu zvîcniri dureroase de inimă, de fie­care dată cînd mi se năzărea că, iată, s‑a aprins lumina, pen­tru ca în clipa următoare dezamăgirea să‑mi umple sufletul de amărăciune: că totul n‑a fost decît halucinaţie, că va trebui să mai aştept şi, aşteptînd, să mă doară ochii de atîta încor­dare, de parcă n‑aş scruta bezna, ci aş privi de‑a dreptul Soarele. Nu‑mi închipuisem niciodată că dacă priveşti bezna, cu încordare şi îndelung, ea te poate orbi, ca şi lumina prea puternică a soarelui. Da, să mai aştept muşcînd, minut de minut, din pîinea speranţei: că poate fereastra se va lumina. Şi asta aşa, clipă după clipă, ceas după ceas, pînă cînd întu­nericul se va destrăma şi în lumina tulbure a zorilor voi zări, ca într‑un miraj, mai întîi casa comandantului în ansam­blul ei, apoi fereastra pe care cît timp bezna hălăduise atot­biruitoare o dorisem luminată, într‑un anume sens chiar mai arzător decît un trup de femeie. Şi atunci, istovit de aştep­tarea zadarnică, voi închide ochii şi voi adormi, în sfîrşit voi adormi şi, dormind, am să visez o fereastră luminată. Pe urmă, după ce mă trezeam, fără voie, întrebam la rîndul meu: – Oare la noapte se va arăta lumina? Şi iată că în noaptea următoare, lumina se arăta. Cînd o vedeam cu închipuirea, mă proiectam în existenţa care fusese a mea, pînă în clipa în care a trebuit s‑o părăsesc pentru a îmbrăca uniforma militară. De pildă, proiectîndu‑mă ime­diat, mă regăseam în ipostaza de profesor, vorbind unor băieţicu coşuri şi tuleie despre Categoriile lui Kant, deşi ştiam precis că nu se oboseau să mă asculte, că se mulţumeau să mă privească în ochi, dar fără să mă vadă, gîndindu‑se la lucruri mult mai plăcute. Le vorbeam totuşi despre Catego­riile lui Kant numai şi numai pentru că printre cei douăzeci şi opt de găligani exista unul, doar unul singur, un băiat urît, urît ca Schopenhauer, foarte slab, foarte palid şi foarte timid, care mă asculta cu o atenţie încordată, plină de evlavie, privindu‑mă cu nişte ochi aproape tragici. Dar nu totdeauna, proiectîndu‑mă în timpul dinainte de a îmbrăca uniforma militară,mă închipuiam la şcoală, ţinînd prelegeri de filozo­fie numai pentru un băiat urît ca Schopenhauer, ci şi în multe alte ipostaze. De pildă, mă vedeam pe Dunăre gonind în barca mea cu motor, pe Dunărea Veche, în direcţia Măcinului, deoarece ştiam că numai pe Dunărea Veche aveam şansa s‑o întîlnesc pe Isrid - fata consulului norvegian Ingvald Gram - care, atunci cînd nu juca tenis pe terenul din gră­dina publică a oraşului, sigur putea fi găsită pe Dunărea Veche, gonind în şalupa ei, sprintenă şi albă, înspre Macin. Goneam, la rîndul meu, pe Dunărea Veche, pur şi simplu numai ca s‑o văd, fiindcă Isrid semăna cu Ingrid, fata pe care o iubisem încă din anii adolescenţei, Ingrid care va rămîne singura adevărată iubire pînă la capătul vieţii mele, deşi a dispărut, precum o fată morgana, cu ani în urmă, cînd nu eram decît un adolescent romantic. Nu, în nici un caz n‑o iubeam pe Isrid, pe acea blondă şi maiestuoasă fată de Viking care, atunci cînd se arătase pen­tru prima dată pe strada principală, uluise pur şi simplu toată lumea cu frumuseţea ei, stîrnind totodată invidia multor fete, deoarece se aflase - dumnezeu ştie cum! - că era amanta lui Paraschevo-pulos‑junior, directorul casei de cereale “Paraschevo-pulos & Fiu”, un grec frumos ca Adonis. Categoric n‑o iubeam, de vreme ce o iubeam pe Ingrid, cu dragostea care n‑a murit şi nu va muri decît odată cu fiinţa mea. Proiectîndu‑mă în existenţa anterioară zilei în care am pri­mit ordinul de mobilizare, retrăiam diferite întîmplări cu o intensitate sporită, ca şi cînd ele se întîmplau abia acum. De pildă, dacă îmi aduceam aminte de întîmplarea cînd barca mea cu motor s‑a întîlnit cu şalupa albă ca o lebădă a Isridei, n‑o retrăiam ca pe o amintire, ci pur şi simplu acum eram în bărcuţă, acum şalupa Isridei apărea de după un cot, ambarcaţiunile noastre acum treceau foarte aproape una de alta. Lumina galbenă nu mai exista, nu mai existau lagărul, baraca în care, noaptea, ca să ne putem culca şi dormi somnul nostru de sclavi trebuia să ne lungim cu toţii numai într‑o anumită poziţie; exista Dunărea Veche cu apele ei miloase, existau malurile contorsionate cu sălciile lor schilodite, ale căror ramuri aplecate deasupra apelor păreau că plîng, ase­menea unor mironosiţe vegetale, moartea unui Isus vegetal, exista cerul înalt şi albastru, exista bărcuţa mea cu motorul ei minuscul ce mîrîia ridicol asemenea unui căţelandru care încă n‑a apucat a fi tăvălit de vreun dulău, exista - cînd apărea ca din senin - şalupa Isridei, exista ea, Isrid în rochia ei albă fără mîneci, strînsă pe corp, cu poalele mulate pe pulpele ei de amazoană. Existau toate acestea, dar nu mai exista nici fereastra luminată, nici baraca puturoasă, nu mai existam nici eu prizonierul cu matricola 2222, din lagărul volant numărul 2, existam cel de atunci, care trăia trecutul în prezent cu atîta intensitate, încît aducerea aminte devenea realitate trăită, în timp ce existenţa mea reală şi prezentă se estompa, şi încă în aşa măsură, încît nu‑i mai păstram nici măcar amintirea. Realitatea adevărată mă invada din nou, redeveneam deţi­nutul cu matricola 2222 cînd lumina dispărea de la fereastră. Şi în clipa aceea, în care bezna zidea cu cărămizi negre ochiul de fereastră prin care privisem viaţa ce fusese a mea, aveam sentimentul că, în sfîrşit, mă eliberasem de vraja lu­minii galbene, deşi, în acelaşi timp, eram convins că “vraja” nu exista decît în închipuirea mea. Pe urmă, îl auzeam pe Stan Cerchez:   – Mă, soldate vînător, Un’ ţi‑a fost soarta să mori? – În munţii Carpaţilor, sub cetina brazilor. – Soldate, cin’ te‑a văzut pe tine cînd ai murit? – Păsările de pe creangă mi‑au fost ca o mumă dragă...   – Da’ mai taci dracului, Stane! venea de fiecare dată replica mînioasă a întunecatului şi duiosului Pascu, fiindcă, din cauza cîntecului, începea să‑i plîngă sufletul, şi nu mai putea suporta. – Oare mîine se va arăta lumina? – De bună seamă! se grăbea să răspundă careva. Numai că se întîmpla să treacă chiar şi o săptămînă pînă cînd să se arate din nou. Şi de fiecare dată cînd se întîmpla aşa, oamenii din baraca noastră deveneau şi mai morocănoşi. Începeau să‑l înjure cumplit pe comandant că nu se “culcă mai devreme” sau că nu “se duce dracului la oraş să petreacă”, dînd astfel posibilitate nevesti‑si, lui Frau Trude, să‑şi vestească ibovnicul. Fiindcă se aflase - e de mirare cum! - că nevasta comandantului lagărului avea un amant, un Hauptsturmführer S.S., şi că lampa apărea la fereastră numai atunci cînd putea să‑l primească în patul ei.   De toate acestea mi‑am adus aminte în timp ce priveam prin fereastra compartimentului pe cei doi feroviari care, în lumina albastră şi anemică a felinarului, păreau două mogîldeţe hidoase. Curînd după aceea trenul se puse din nou în mişcare, tîrîndu‑se greoi, ca un ogar ostenit, fără ca Buldog să se trezească. Dormea şi sforăia discret, parcă ruşinîndu‑se pînă şi în somn de această meteahna. Era tîrziu, probabil trecuse de miezul nopţii. De paispre­zece ore nu mai pusesem nimic în gură. Eram flămînzi şi însetaţi. Între timp, Buldog se ospătase în două rînduri, în compartimentul de alături, transformat ad‑hoc într‑un fel de popotă. Revenise de fiecare dată, scobindu‑şi dinţii cu o sco­bitoare de os care, asemenea unui briceag, avea plasele. Mie îmi era foame, iar lui Socrate sete. – Tare mi‑e sete! se văicărise el în cîteva rînduri. – Bine!... Bine!... Probabil că m‑am uitat la el într‑un fel care l‑a făcut să se ruşineze, fiindcă a simţit nevoia să se justifice. – Să nu crezi că nu ştiu să îndur. Dar îmi calcă pe nervi porcul ăsta ghiftuit. Am înţeles că se referea la Buldog. Pe urmă, cu alt ton: De unde eşti? – Din Brăila. Va să zică nu mă recunoscuse, încă nu mă recunoscuse, deşi călătoream împreună de paisprezece ore. – Din Brăila zici? – Da, din Brăila! i‑am răspuns distrat. Cum de nu mă recunoscuse? Şi doar timp de o lună de zile, după ce se ter­minase ancheta şi pînă în ziua procesului, îl vizitasem la penitenciar, de mai multe ori, ca reprezentant al ziarului local “Vestea”, încercînd, la sugestia judecătorului Petroviceanu - a ciudatului judecător Petroviceanu - să aflu adevărul în legă­tură cu fapta pentru care pe nedrept se recunoscuse vinovat. Dar, în ciuda eforturilor depuse, nu am putut afla nimic, aşa cum n‑am putut afla nici motivul pentru care judecătorul Petroviceanu refuzase să prezideze completul de judecată ce urma să hotărască soarta lui Socrate Văideanu, a profesorului Socrate Văideanu. De atunci trecuseră zece ani. Totuşi cum de nu mă recu­noscuse, de vreme ce fusesem singurul care îl vizitasem la închisoare - şi nu o singură dată - iar imediat după pro­nunţarea sentinţei putuse să‑mi spună: “Nu ştiu ce motiv v‑a determinat să‑mi acordaţi sprijinul moral în momentele cele mai grele din viaţa mea, dar nici nu sînt curios să aflu. Nu cred însă că a fost unul interesat. De aceea, regret că v‑am cunoscut abia acum, şi într‑o asemenea împrejurare, nu mai înainte cînd eram profesorul Văideanu. Sînt convins că am fi putut deveni prieteni. În orice caz, eu nu o să vă uit niciodată”. Şi totuşi mă uitase. Cele paisprezece ore nu fuseseră sufi­ciente ca să‑şi aducă aminte de mine. Eu, în schimb, l‑am recunoscut din prima clipă cînd l‑am întîlnit la corpul de gardă. “Ăsta e Socrate! Iată a căzut şi el prizonier,cine ştie de cînd ne chinuim amîndoi în lagărul ăsta, fără să ştim unul de celălalt”, mi‑am zis bucurîndu‑mă, deoarece revederea îmi făcea realmente plăcere. Şi fiindcă SS-iştii din gardă nu‑mi îngăduiau să‑i vorbesc, l‑am privit insistent, ca să‑i atrag atenţia, convins că, pînă la urmă, mă va recunoaşte. Dar m‑am înşelat. M-a privit, într‑adevăr, dar fără interes, ca pe un străin oarecare, şi nici mai tîrziu nu mi‑a dat prin nimic a înţelege că şi‑a reamintit de mine. Nu ştiu, poate din vani­tate, poate dintr‑un alt motiv, nici eu nu am vrut să‑i reîm­prospătez memoria. – Dumneata ce meserie ai? mă întrebă, abia acum, după paisprezece ore, deşi ar fi putut‑o face, dacă nu mai înainte, măcar de cînd ne aflam în tren, întrucît Buldog nu ne inter­zicea să stăm de vorbă. – Profesor! – Ce fel de profesor? – De filozofie. – Cum? – De filozofie! am repetat. S-a uitat lung la mine. Mă gîndeam, speram că acum mă va recunoaşte. Dar nu m‑a recunoscut. M-a privit cu un fel de curiozitate periferică, pe urmă ochii săi, tot timpul gravi, nu mi‑au mai acordat nici un fel de atenţie, de parcă se con­vinseseră că nu meritam. – Ştii, şi eu sînt profesor. Apoi imediat, rectificînd: Am vrut să spun că, mai de mult, sînt nişte ani de atunci, am fost şi eu profesor. Şi tot de filozofie. Pe urmă, numai aparent, fără nici o legătură: Brăila e un oraş care are un farmec greu de explicat. Nu? – Bineînţels! Cunoşti bine oraşul? – Relativ. Oftă şi începu să tuşească. Era o tuse adîncă, din plămîni. Categoric nu mă recunoscuse. Din nou am fost ispitit să‑i reamintesc în ce împrejurare ne cunoscusem, dar ceva m‑a oprit şi de data asta. De vreme ce uitase, putuse să uite, însemna că în anii ce se scurseseră îşi impusese, şi izbutise, să nu‑şi mai amintească întîmplările petrecute cu zece ani în urmă, de fapt una singură: procesul urmat de aspra sentinţă. Or, de vreme ce fusese condamnat la zece ani temniţă grea, acum ar fi trebuit să se afle tot la închisoare. Iată însă că îl întîlnisem într‑un lagăr de prizonieri. Asta însemna că ceruse să fie trimis pe front “pentru reabilitare” şi că cererea îi fusese acceptată. Ajuns în prima linie, probabil după ce luase parte la multe lupte, căzuse prizonier. Acum, la fel ca şi mine, era dus către o destinaţie necunoscută. Oare puteam spera că acolo vom supravieţui? Cine mi‑ar fi putut spune! Poate ştia Buldog, dar Buldog era o fiară - dacă nu mai rău chiar decît o fiară! - şi dacă aş fi îndrăznit să‑l întreb, sigur n‑ar fi ezitat să mă şi împuşte. În orice caz, cei din baraca noastră, cînd îmi luasem rămas bun de la ei, mă pri­viseră într‑un anume fel, foarte grăitor. Cu toţii fuseseră con­vinşi că trimiterea către o destinaţie necunoscută însemna, de fapt, lichidarea mea. N-aş putea spune că atunci fusesem mai optimist decît ei. Dar, spre deosebire de camarazii mei, şi înainte de a cădea prizonier - ca luptător în prima linie - dar mai ales după aceea, în lagăr, considerîndu‑mă sortit morţii, o clipă nu‑mi făcusem iluzia că voi supravieţui, cu toate că, în comparaţie cu tovarăşii mei de captivitate, eram cel mai bine înzestrat de natură să rezist. Şi poate că, în ciuda pesimismului meu, aşa s‑ar fi întîmplat, dacă nu ar fi avut loc inspecţia lui Cap‑de-Mort.   La trei luni după ce am căzut prizonier, a avut loc adu­narea pe Appellplatz[2], alta decît obişnuitele apeluri din fie­care dimineaţă şi seară. Era o adunare pentru o inspecţie superioară, cel puţin aşa ni s‑a spus. Pe platou am fost scoşi dimineaţa, la orele cinci. Inspecţia a început la zece. Un “Horsch” decapotabil stopa la cincizeci de metri în faţa careu­lui format de detaşamentele de prizonieri, pe barăci. Din maşină coborî, mai întîi, comandantul lagărului, Obersturmbannführerul Otto Lehmann, apoi un Gruppenführer[3] în uniformă neagră SS. Pe comandantul lagărului îl cunoşteam, fiindcă nu o dată avusesem prilejul să‑l vedem. Era o bucă­ţică de om, poate cu puţin mai înalt decît un pitic. Avea un cap disproporţionat de mare în comparaţie cu puţinătatea trupului, obrazul stîng crestat de o tăietură de sabie, căpătată probabil într‑un duel, iar ochii albaştri erau atît de candizi, încît atunci cînd mi s‑a ivit prilejul să‑i văd mai de aproape, mi‑am zis că semănau cu ai îngerilor. Numai că în ciuda ochilor săi angelici, comandantul lagărului era o fiară care omorîse cu mîna lui zeci de prizonieri şi care avea obiceiul să se amuze, asmuţind asupra unor deţinuţi cîinii săi lupi. Nici unul dintre ei n‑a scăpat cu viaţă, toţi au murit de pe urma muşcăturilor. Deci, întrucît pe comandantul lagărului îl cunoşteam, atenţia îmi fu atrasă de generalul venit în inspecţie. Nu mai văzusem, şi nu cred că mi se va întîmpla să văd, un om care să inspire în aşa măsură teamă şi repulsie. Închipuiţi‑vă capul unui om al cărui înveliş de carne şi piele este străveziu, dincare motiv i se vede doar hîrca. O hîrcă vie înfiptă într‑un gît lung şi cu un foarte pronunţat măr al lui Adam. Trupul, fără a fi, părea imens din cauza îngustimii umerilor, a mîinilor lungi. Generalul şchiopăta; se sprijinea într‑un baston, pe care îl ţinea în mîna stîngă. În dreapta, avea o vărguţă albă de fildeş, nu mai mare decît bagheta unui dirijor. După ce coborî din maşină, Cap‑de-Mort - aşa îl voi numi de acum încolo - se îndreptă spre flancul drept al careului. Se opri în faţa plutonului format din prizonierii adăpostiţi în baraca nr. 1. Privi, mijind ochii, oamenii din primul rînd, pe urmă începu să dea ocol coloanei de la dreapta spre stînga, pentru a reveni apoi în faţa frontului. Făcu un semn cu bagheta lui, pe care însă nu‑l înţelese nici comandantul, nici responsabilul barăcii şi cu atît mai puţin prizonierii, motiv pentru care Cap‑de-Mort trebui să explice lui Lehmann ce anume doreşte. După oarecare încurcături, pînă la urmă, ordinul fu înţeles şi de cei vizaţi. Ei trebuiră să se îndepărteze cu cîte doi paşi la dreapta sau la stînga, pînă cînd se formară, în adîncimea coloanei, cinci culoare. Cap‑de-Mort păşi pe primul culoar, pe următorul, apoi pe toate celelalte. Era pentru prima dată cînd asistam la o “inspecţie” de acest fel şi, fiindcă adevărata sa semnificaţie scăpa înţelegerii noastre, cîţiva dintre noi îşi făcură iluzia ca generalul, văzînd în ce hal de mizerie ne aflam, cu uni­formele trenţuite, cu bocancii sparţi - unii îşi înfăşuraseră picioarele în nişte cîrpe legate cu sfoară sau cu sîrmă - murdari, plini de păduchi şi subnutriţi, va lua măsuri de îmbu­nătăţire a soartei noastre. Cap‑de-Mort trecu în revistă toate cele cinci rînduri de prizonieri fără să schiţeze vreun gest, fără să‑şi manifeste în vreun fel aprobarea sau dezaprobarea. Abia cînd trecu să inspecteze oamenii din baraca nr. 2 ne‑am dat seama că urmărea un cu totul alt scop: la un moment dat, în timp ce se plimba printre rînduri, se opri în faţa unui deţinut şi, cu vărguţa lui de fildeş, îl atinse pe umăr. Res­ponsabilul barăcii se grăbi să însemne într‑un carnet numă­rul matricol al deţinutului. În sfîrşit, veni şi rîndul barăcii noastre..Şi iată bagheta generalului îmi atinse şi mie umărul. Şi, întrucît baraca noastră era ultima, ea formînd latura din stînga a careului, inspecţia luă sfîrşit. La cîteva zile după aceea, mi s‑a ordonat să mă prezint la infirmerie, mai curînd la ceea ce conducerea lagărului numea infirmerie: o baracă fără paturi, cu paie pe jos, aco­perite cu două foi de cort murdare de sînge şi puroi. Într‑un dulăpior se zăreau cîteva sticluţe, cîteva instrumente medicale ruginite şi o cutie în care ar fi trebuit să se găsească pansa­mente sterilizate, dar care nu conţinea decît vată. -...Şi dumitale ţi‑au cerut să te prezinţi la infirmerie? l‑am întrebat pe Socrate.   [1] Interzis [2]Platoul pentru apel (N.A.) [3]General (N.A.)  

Matraguna contra monseniorului de Theodor Constantin volumul 1 O PLIMBARE CU EPILOG VIOLENT     Zilele treceau, şi Lawitz tot nu dădea vreun semn de viaţă. Lawitz! Ceea ce ştiam despre el provenea din sursa Ciubotaru. Era puţin, foarte puţin. De aceea m-am întrebat dacă nu cumva puteam afla ceva mai mult de la vărul său, prin intermediul căruia îl cunoscuse pe Lawitz. Acesta a fost motivul ce m-a determinat să-l caut la hotelul „Pajura de aur”. Vărul căpitanului Ciubotaru, pe nume Tănăsache Drugan, era un bărbat la patruzeci şi cinci de ani, de statură potrivită, îngrijit îmbrăcat, vara şi iarna în haine negre, ca cioclii. Cum am dat cu ochii de el, am ştiut că lucrează de mulţi ani în meserie. Se spune că soţii, după o lungă convieţuire, încep să semene. Nu ştiu dacă asta este adevărat. N-am însă nici o îndoială că cei care lucrează mai mulţi ani în administraţia hotelurilor dobîndesc anumite trăsături fizice şi morale care îi fac să se asemene între ei, indiferent dacă unii lucrează la hoteluri de categoria întîi, iar alţii la acele de categoria a doua sau a treia. Aceste caracteristici îi deosebesc în aşa măsură de ceilalţi oameni, încît dacă cineva a avut de-a face cu ei măcar o singură dată, îi recunoaşte fără nici un fel de dificultate chiar dacă nu sînt în exerciţiul funcţiunii. Cînd am intrat în încăperea deasupra intrării căreia se afla o firmă emailată, pe care scria „Administraţia”, Tănăsache Drugan mă învălui într-o privire pătrunzătoare, de un anumit fel, specifică celor din branşa lui. O privire în aparenţă politicoasă şi aproape slugarnică, în realitate arogantă şi blazată, o privire expertă, capabilă să te categorisească într-una din ierarhiile în care, în mod obligatoriu, orice pasager, de cum păşeşte pragul unui hotel, este sigur încadrat. (Comportamentul ulterior al funcţionarului de hotel depinde de categoria care ţi-a acordat-o în clipa cînd ai solicitat o cameră.) Nu ştiu ce părere apucase să-şi facă despre mine Tănăsache, de fapt mă îndoiesc serios că a avut timp, fiindcă, vîrîndu-i sub nas legitimaţia, fără a-i mai da răgaz să se reculeagă, l-am întrebat: — Numele Lawitz vă spune ceva? — Vă referiţi la domnul Otto Lawitz, reprezentantul fabricii de ascensoare şi frigidere din R.F.G.? — La el! Aţi putea să-mi spuneţi dacă în prezent se află printre pasagerii hotelului? — Domnul Lawitz nu locuieşte în hotelul nostru. Răspunsul veni prompt, categoric. Aş putea spune, nefiresc de prompt şi de categoric. De, ce? Pentru motivul că „Pajura de aur” era unul din marile hoteluri frecventat în toate sezoanele aproape în exclusivitate de străini. Aceasta fiind situaţia, oricît de extraordinară memorie ar fi avut, Tănăsache n-ar fi trebuit să răspundă întrebărilor pe care i le pusesem decît după ce ar fi consultat registrul. Faptul că ţinuse minte că hotelul găzduise cîndva pe un domn Lawitz, faptul că nu uitase numele mic al acestuia şi, mai ales, că acesta sosise în ţară ca reprezentant al unei firme de ascensoare şi frigidere din Germania dovedea că pentru el Lawitz nu era doar unul dintre nenumăraţii turişti sau oameni de afaceri ce ne vizitează ţara, ci un personaj care, pe o cale sau alta, izbutise să se impună atenţiei lui profesionale. — Nu? am afectat îndoială. — De fiecare dată cînd vine în România, domnul Otto Lawitz trage la hotelul nostru. — Şi s-a întîmplat de multe ori să-l găzduiţi? am întrebat fără să am aerul că răspunsul m-ar interesa foarte mult. — Dacă îmi aduc bine aminte, în ultimii doi ani l-am găzduit de vreo cinci ori. — Înseamnă că-i place mult ţara noastră! am făcut pe prostul, fiindcă aveam tot interesul ca Tănăsache să creadă despre mine că inteligenţa era o însuşire cu care natura fusese cam zgîrcită cu mine atunci cînd mă înzestrase. — Afaceri! îmi replică el laconic. (Laconismul fiind forma prin care voia să mă facă să înţeleg că discuţia cu mine nu-i făcea nici un fel de plăcere.) — Anul acesta de cîte ori a fost clientul dumnea-voastră? — De două ori. Memoria lui Tănăsache funcţiona perfect. Dacă în locul meu ar fi fost Bogdan, sigur că l-ar fi lăudat: „Ai o memorie dată naibii, domnule Tănăsache!” — Dar mai înainte? În 1967, de pildă, n-a fost în ţară? — Nu ştiu. Dacă vă interesează, îngăduiţi-mi să consult registrul. — Eventual mai tîrziu. Deocamdată vă rog să-mi spuneţi dacă sînt mulţi străini care, cînd vin de mai multe ori în România pentru afaceri sau ca turişti, trag din obişnuinţă la hotelul dumneavoastră? — Mulţi nu! Sînt însă cîţiva. — De pildă? Daţi-mi un nume! Tănăsache se gîndi, forţîndu-şi memoria. — Momentan nu-mi pot aminti. Venisem pregătit. I-am spus un nume care – ştiam sigur – figura de trei ori în registrul lor. — Nadelmann! Numele ăsta vă spune ceva? — Se perindă atîţia prin hotelul nostru... Dacă îmi daţi răgaz să caut în registru, am să vă pot spune cît timp a locuit la noi. — Chiar vă rog! Nu sînt grăbit. — Aţi spus Nadelmann? — Exact! Scriptele hotelului erau bine puse la punct. Trase un sertăraş care conţinea fişe. În fişele acelea erau trecute, alfabetic, pe ani şi pe ţări, numele pasagerilor. — Mda! într-adevăr, un domn Nadelmann Kuno a locuit în două rînduri la noi. Anul trecut. O dată în luna iulie şi o dată în septembrie. Tănăsache mă învălui din nou într-o privire profesională, una din cele mai pătrunzătoare priviri profesionale, dar, se pare, fără rezultat. Era descumpănit. Acum nu mai ştia cine, în definitiv, mă interesa? Lawitz sau Nadelmann? Nu aveam nici un interes să-l risipesc nedumerirea. Aşa că, pentru a nu-i da timp să se dumerească, am continuat să-l ademenesc pe o pistă eronată: — Ce-aţi putea să-mi spuneţi despre Nadelmann? — Despre Nadelmann? Sigur că ar fi fost la fel de surprins dacă i-aş fi cerut să-mi spună ce ştie despre Tutankhamon sau despre Dalai Lama. — Da, despre Nadelmann! Se uită la mine aproape indignat. Ochii lui păreau a-mi spune: „Cum naiba vă dă prin minte că aş putea să vă furnizez informaţii despre Nadelmann?” Clipi apoi mărunt din ochi, pe urmă, oftînd, ridică din umeri: — Nimic! Nu-mi amintesc nici măcar cum arată la faţă. Mi-a plăcut să aud un asemenea răspuns. — Dar despre Lawitz? Poate că în legătură cu el vă mai amintiţi cîte ceva! Iarăşi mă străfulgeră cu una din privirile lui profesionale. Din păcate pentru el, nu venisem să solicit o cameră, aşa că privirea lui nu-i folosi la nimic de data asta. De aceea, prudent, întîrzia să răspundă. Era clar că dialogul dintre noi începuse să nu-i mai convină şi că ar fi fost bucuros dacă ar fi luat sfîrşit cît mai curînd posibil. Pînă la urmă, se hotărî să răspundă: — Pe domnul Lawitz, din întîmplare, mi-l amintesc. Vreţi să vi-l descriu? — Vi-l amintiţi bine? — Destul de bine. — V-aş ruga să-l descrieţi. — Un om la cincizeci de ani, înalt, blond, cu ochi albaştri. Este originar din România şi vorbeşte româneşte aproape fără accent. Are o cicatrice în partea stîngă a bărbiei, amintirea unui duel din anii studenţiei. A studiat dreptul la Heidelberg. — Interesante amănunte! De unde le cunoaşteţi? — Chiar de la domnul Lawitz. — Da? Pesemne că i-aţi inspirat multă încredere, de vreme ce şi-a făcut autobiografia în faţa dumneavoastră. Tănăsache schiţă un zîmbet îngăduitor. Parcă voia să-mi dea de înţeles că nu-mi lua în nume de rău ignoranţa. — Greşiţi! Domnul Lawitz are o fire extrem de comunicativă. N-aş vrea să-l jignesc, dar, după mine, are o fire cam muierească. Ştiţi, sînt unele femei care, stînd la rînd în piaţă sau la Alimentara, ca să le treacă timpul mai repede încep să povestească vecinelor viaţa lor de familie, chiar şi întâmplările neplăcute. Aşa este şi domnul Lawitz. În orice clipă e pus pe confidenţe. M-am prefăcut că-l cred şi l-am întrebat: — Spuneţi-mi, nu v-a cerut să-i faceţi vreun serviciu? — Ce fel de serviciu? Vocea era cea obişnuită. Ochii însă, pentru o clipă, trădară parcă nelinişte. — De pildă, să-i faceţi rost de o piţipoancă. Sînt destule fîţele alea care dau tîrcoale hotelurilor unde sînt găzduiţi străini. Privirile lui Tănăsache se înseninară. — Se vede că nu-l cunoaşteţi pe domnul Lawitz. Domnul Lawitz e un bărbat bine. În materie de femei se poate descurca şi singur. Unde mai puneţi că dispune. Bani la el, ca la turci. — Dacă dispune, înseamnă că nici cu personalul hotelului nu-i zgîrcit. — Nu! recunoscu Tănăsache. Dar, parcă, imediat după aceea regretă. — Mai ales cu dumneavoastră, presupun. — Şi de ce credeţi că mai ales cu mine? se nelinişti Tănăsache. M-am uitat la el scrutător. Am făcut-o intenţionat, ca el să observe. Urmarea fu că i se înroşiră vîrfurile urechilor. Mi se întâmpla, pentru prima dată, să văd un om căruia să i se înroşească numai vîrful urechilor. Era ceva foarte caraghios. — Pentru că dumneavoastră aveţi aici, la hotel, cum s-ar spune, pîinea şi cuţitul. Nu-i puţin lucru să ai siguranţa că, indiferent de sezon, datorită amabilităţii cuiva de la „recepţie”, vei obţine o cameră frumoasă şi la un etaj convenabil. — Cînd e vorba de străini, noi sîntem la fel de amabili cu toţii, ţinu el să mă pună la punct. — Altceva ce mi-aţi putea spune despre domnul Lawitz? — Depinde ce anume vă interesează. — Serios? Asta înseamnă că ştiţi foarte multe lucruri despre el. — Dimpotrivă, ştiu foarte puţine. De aceea v-am spus că depinde ce anume vă interesează. Îmi dau însă seama că ar fi trebuit să spun: „Depinde dacă ceea ce ştiu eu despre el v-ar putea interesa”. — Totuşi, nu mi-aţi răspuns la o întrebare, am insistat, prefăcîndu-mă că numai din întîmplare mi-am amintit. — Nu ştiu la ce anume vă referiţi! îmi răspunse, posomorîndu-se pentru o clipă. — Dacă Lawitz a fost mai „atent” cu dumneavoastră decit cu ceilalţi funcţionari ai hotelului. — Nu!... Nu cred!... Doar dacă socotiţi „atenţii speciale” nişte ţigări americane sau o sticlă de whisky. Altceva nimic. — Nu i-aţi cerut cumva să vă facă vreun serviciu? — Eu? Zău că nu-mi dă prin minte cam ce serviciu ar fi putut el să-mi facă! — Să vă aducă din străinătate pentru soţie vreun set, de pildă, sau, poate, niscai medicamente... — Nimic din toate acestea, domnule. Pe urmă, înspăimîntat: Ce vină îmi atribuiţi? Amintisem între „atenţiile” posibile şi medicamentele, fiindcă voiam să văd dacă îmi va vorbi de serviciul pe care Lawitz îl făcuse, la solicitarea sa, căpitanului Ciubotaru. Dar iată că nu suflase o vorbă. De ce? Oare ca să nu-i facă vreun rău vărului său, în cazul cînd avea cunoştinţă că acestuia, ca ofiţer, îi era interzis să primească daruri de la străini? Explicaţie posibilă. Pe de altă parte, nu-mi era clar dacă Tănăsache apucase să afle că văru-său fusese arestat. În orice caz, după eliberarea căpitanului, cei doi nu se întîlniseră. Cîteva clipe n-am mai vorbit nici eu, nici el. Tănăsache îşi găsise o ocupaţie: se juca, mutînd de colo-colo tamponul, tubul de pelicanol, sticluţa cu cerneală. Îşi făcea de lucru cu aceste obiecte dinadins, ca să nu-mi dau seama că începuse a se nelinişti. — Cînd l-aţi găzduit pe Lawitz ultima dată? Întrebarea am pus-o după ce tăcerea dintre noi dăinuise circa un minut, şi exact în clipa cînd o picătură de transpiraţie începu să se prelingă de-a lungul maxilarului său stîng. — Sînt două săptămîni... Ba nu, trei... Dacă doriţi, vă pot spune data exactă. — Vă rog! Răsfoi registrul. Pînă să găsească acolo ceea ce căuta, picătura de transpiraţie, după ce călători pe un traseu foarte capricios, pînă la bărbie, alunecă pe nodul cravatei, transformîndu-se, datorită razelor soarelui, reflectate în ea, într-o iluzorie boabă de cristal. — Sînt exact trei săptămîni! mă anunţă, închizînd cu zgomot registrul. — Spuneaţi că Lawitz trage la dumneavoastră de fiecare dată cînd vine la Bucureşti. Sînteţi sigur? — V-am spus adevărul. — De unde ştiţi? — Chiar de la domnul Lawitz. — V-a spus-o doar aşa, ca să vă măgulească. — N-aş crede. Ce interes ar fi avut? — Nici unul. Doar ca să vă măgulească. S-a ghidit că are să vă facă, realmente, plăcere. — Nu cred! Domnul Lawitz nu avea nevoie să mă măgulească. — De ce? am întrebat, fiindcă nu-mi era clar la ce anume se gîndise. — Fiindcă unele eventuale avantaje domnul Lawitz le putea obţine cu un zîmbet şi, eventual, cu un pachet de ţigări. Dacă vreţi să ştiţi... — Aveţi cunoştinţă că Lawitz este cazat la hotelul „Splendid”? am lansat „bomba”. — Imposibil! Şi se uită la mine, de parcă era convins că-mi bat joc de el. — Lawitz a tras la hotelul „Splendid”, am repetat. Degeaba, nu-l puteam convinge. Dar de ce? Oare fiindcă ştia că Lawitz nu se afla în Bucureşti, căci, dacă s-ar fi aflat, sigur ar fi tras la „Pajura de aur”? Sau fiindcă ştia unde anume se ascundea Lawitz? — Va să zică, de data asta domnul Lawitz m-a trădat! încercă el să glumească. O spunea numai cu buzele, dar, în realitate, nu era convins că Lawitz preferase hotelul „Splendid”. — Şi este de mirare, am adăugat. În definitiv, hotelul „Splendid” nu-i mai bun, în nici un caz, decît „Pajura de aur”. — Categoric! — Păreţi dezamăgit! am observat. Nu era adevărat. O spuneam dinadins, ca să văd cum va reacţiona. — Eu? Şi de ce aş fi? — Fiindcă am impresia că nutriţi o oarecare simpatie pentru domnul acela. — Nu mai multă decît faţă de ceilalţi clienţi. — Ei, nu-i chiar aşa, domnule Tănăsache. În timp ce despre ceilalţi clienţi nu ştiţi nimic, despre Lawitz mi-aţi spus destule lucruri interesante. De pildă, pe Nadelmann nici măcar nu vi-l amintiţi cum arată la faţă. — Domnul acela Nadelmann nu vorbea româneşte. În schimb, pe domnul Lawitz doar după îmbrăcăminte l-ai putea recunoaşte că nu-i român de-al nostru. Explicaţia părea plauzibilă. Încercam să mi-l închipui pe Lawitz: sociabil, simpatic, mereu cu zîmbetul pe buze, intrînd în vorbă cu personalul hotelului într-o românească aproape fără accent; oferind cu galanterie pachete de ţigări americane, gumă de mestecat, pixuri şi bacşişuri. Fără îndoială, un asemenea turist – pentru cei de la hoteluri toţi străinii sînt turişti – nu se poate să nu reţină atenţia portarilor, liftierilor, cameristelor şi aşa mai departe, pe cînd unul ca Nadelmann sigur ar trece neobservat. — Mă aşteptam să aflu mai multe de la dumneavoastră, am insinuat, pregătindu-mă de plecare. — Despre cine? Despre domnul Nadelmann? — Nu! Despre domnul celălalt: Lawitz. — Mă bănuiţi de ceva? — De ce naiba aş putea să vă bănuiesc? Tonul cu care am rostit cuvintele îndeplinea absolut toate condiţiile ca să-l liniştească. Nu eram însă sigur că şi izbutisem, fiindcă ochii lui mă priveau bănuitori şi vag neliniştiţi. — Mulţumesc pentru informaţii. — Sînt bucuros dacă v-am putut fi întrucîtva de folos. Mi-a luat-o înainte şi mi-a deschis uşa, înclinîndu-se într-un anumit fel, tipic profesional, ceea ce m-a făcut să presupun că îşi începuse „cariera” prin a fi portar de hotel. În holul mare, elegant, era destul de multă lume. (Recomand cu căldură sociologilor şi psihologilor holurile marilor hoteluri. Ele reprezintă terenul ideal pentru efectuarea unor interesante studii de psihologie sau sociologie.) Răsturnaţi comod în fotoliile confortabile, în jurul unor măsuţe pe care odihneau pahare cu whisky şi coniac sau ceşti cu cafea, diverşi tipi discutau aproape numai în limba engleză. În afară de portar, mîndru de uniforma sa cu galoane şi fireturi, se învîrteau pe acolo, cu sau fără treabă, oameni din serviciul hotelului. Am oprit pe unul dintre ei, ca şi cînd aş fi fost un oarecare cetăţean ce se interesează de un cunoscut al său: — Lucrezi de mult timp aici? — De aproape doi ani. Şi mă cercetă cu un ochi expert, spre a se convinge dacă sînt omul care eventual intenţionam a-i propune nu ştiu ce mică afacere. Se pare că examenul îmi fu defavorabil, fiindcă, în clipa următoare, mă privi cu atîta lipsă de interes, de parcă aş fi fost o gînganie oarecare. — Pe domnul Lawitz îl ştii? — Care domn Lawitz? Nu afecta. Într-adevăr, numele îi era complet necunoscut. — Cum, nu-l ştii pe domnul Lawitz, reprezentantul unei firme străine de ascensoare şi frigidere, un tip foarte simpatic şi tare sociabil care, pe deasupra, vorbeşte perfect româneşte? — Nu ştiu la cine vă referiţi. Întrebaţi mai bine la recepţie. Mă salută printr-o înclinare a capului, pe urmă mă părăsi. Am încercat cu încă vreo doi lucrători ai hotelului, dar rezultatul a fost acelaşi. Nici aceştia nu şi-l aminteau pe simpaticul şi popularul domn Lawitz. Şi doar Tănăsache îmi spusese că Lawitz era cunoscut şi simpatizat de întreg personalul hotelului. Iată dovada că mă minţise! Nu mai avea rost să-mi pierd timpul, aşa că am plecat. În drum spre sediu, m-am abătut pe la hotelul „Splendid”. M-am legitimat, şi funcţionarul de la recepţie, care îndeplinea şi funcţia de telefonist de serviciu la centrala hotelului, s-a arătat cum nu se putea mai binevoitor. — A telefonat cineva să întrebe dacă printre pasagerii hotelului nu se află un domn cu numele de Lawitz? l-am întrebat. — A întrebat. Dacă au trecut de atunci zece- cincisprezece minute. Aş fi putut pune rămăşag pe orice că acesta avea să fie răspunsul pe care îl voi primi. Va să zică, Tănăsache telefonase ca să se convingă în ce măsură vestea pe care i-o dădusem – că Lawitz se afla în ţară şi că trăsese la un alt hotel – era sau nu adevărată. Ei da, acuma se convinsese că-l minţisem. Dar oare procedasem bine alarmîndu-l, în cazul cînd era şi el amestecat? Rău în nici un caz nu făcusem. Dacă Tănăsache nu avea nici un amestec, va fi intrigat, probabil şi mai intrigat, fiindcă prilej îi dădusem încă mai dinainte, dar pînă la urmă, avea să se liniştească. Dacă însă, dimpotrivă, era omul lui Lawitz, sigur că va intra în panică. Or este ştiut că atunci cînd cineva care calcă alăturea cu drumul intră în panică, îşi pierde capul şi sigur comite măcar o singură greşeală, prin care să se demaşte. De aceea, primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns la sediu a fost să-l pun pe Tănăsache sub o discretă, dar permanentă supraveghere.   Tănăsache locuia prin apropierea Arcului de Triumf, într-o casă tip vilă, fără etaj, elegantă, cochetă, care nu se putea să nu atragă atenţia trecătorilor, oricît de grăbiţi ar fi fost ei. Avea şi un părculeţ cu brazi pitici, cu bucşii şi peluză acoperită cu un gazon fin. O alee pietruită ducea pînă la uşa de la intrare din lemn masiv de stejar, străjuită, de-a dreapta şi de-a stînga, de doi ogari din bronz, în mărime naturală. Interioarele erau spaţioase, aranjate cu mobilă stil. Familia lui Tănăsache era alcătuită din soţie, socru şi o fiică. Fiica era elevă la liceu, soţia coafeză – lucra numai acasă la cliente – iar socrul primea o pensie bună ca fost militar de carieră. Familia Tănăsache dispunea şi de maşină, de care însă nu se servea decît soţia lui – doamna Sibil – cînd se ducea acasă la cliente să le coafeze. De altfel, din toată familia era singura care dovedea, ca şofer, asemenea aptitudini de invidiat, încît, la un moment dat, numai puţin a lipsit să se înscrie la un raliu automobilistic. Tănăsache se ducea la serviciu cu troleibuzul, mergea la nevoie şi pe jos, în caz de urgenţă lua un taxi, dar maşina personală n-o folosea niciodată. De altfel, colegii lui nici nu ştiau că are una, şi dacă ar fi aflat, ar fi fost cu toţii miraţi că ascunde de ei acest lucru, de vreme ce pînă şi unul dintre portari mai norocos sau poate mai insinuant în ceea ce priveşte bacşişurile, era proprietarul unui Fiat 850. Tănăsache era totdeauna bine îmbrăcat, cu un gust evident, ceea ce îi conferea o anumită prestanţă, de valet stilat. Pentru cei neavizaţi, mai exact, pentru oamenii obişnuiţi, prestanţa lui putea să înşele. Numai aşa se explică de ce, atunci cînd intra într-un magazin să cumpere ceva, vînzătoarele se grăbeau să-l servească, manifestînd o solicitudine reverenţioasă şi respectuoasă. Aceeaşi consideraţie i-o arătau şi ospătarii atunci cînd intra într-un local, unde nu era cunoscut. Ospătarii, la fel ca şi hotelierii, se pricep să ierarhizeze clienţii. Judecată din acest punct de vedere, consideraţia pe care aceştia i-o acordau lui Tănăsache părea ciudată. Explicaţia este însă simplă. În ultimii cîţiva ani, ospătarii din vechile generaţii au fost înlocuiţi cu alţii mai tineri, care încă nu au căpătat rutina necesară, ca să deosebească, de pildă, o prestanţă autentică de una mimată. Aşa că, datorită tinereţii ospătarilor, lui Tănăsache, care se pricepea ca nimeni altul s-o facă pe „domnul”, i se acorda, absolut în toate restaurantele pe care începuse să le frecventeze, o consideraţie de care mulţi dintre cei ce ar merita-o cu prisosinţă erau vitregiţi. Pînă de curînd, cel puţin în aparenţă, Tănăsache dusese o existenţă banală, monotonă. Cînd nu se afla acasă, era la hotel, îndeplinindu-şi sarcinile cu competenţă şi demnitate, iar cînd nu era la slujbă, sigur putea fi găsit acasă, în mijlocul familiei. Competenţa lui incontestabilă pe linie administrativă se complinea cu o serie de calităţi, dintre care cea mai lăudabilă părea a fi ataşamentul, său faţă de familie. Nimeni nu s-ar fi putut lăuda că a fost în stare, măcar o singură dată, să-l facă să întîrzie la un pahar de vin. De ani de zile, ca un automat, Tănăsache pleca de acasă la ore fixe şi se întorcea tot la ore fixe. Dar, ciudat, începînd din ziua cînd l-am căutat la hotel să stau de vorbă cu el, obiceiurile sale suferiră o asemenea transformare, încît pentru cei ce-l cunoşteau mai de mult, acestea deveniseră un prilej de permanentă îngrijorare. Părea de nerecunoscut. În primul rînd s-a observat la el un fel de-a fi distrat, care, interpretat greşit, în loc să-i micşoreze, dimpotrivă, contribui la sporirea prestigiului său. Asta nu-l împiedica să fie la fel de reverenţios cu străinii şi politicos cu cei ce trebuiau să asculte de ordinele lui. Faţă de Tănăsache nimeni din personalul hotelului nu îndrăznea să manifeste nici cel mai mic familiarism. Nici unul nu-l iubea, dar nici unul nu-l ura. În sinea lor, fiecare se considera inferior lui şi nu puţini erau cei care pretindeau că dacă i s-ar încredinţa lui Tănăsache conducerea hotelului, dîndu-i-se şi o oarecare libertate de acţiune, rezultatele ar fi fost mult schimbate în bine. Pe de altă parte, Tănăsache a încetat să mai fie un cap de familie model. Acum se întorcea acasă tîrziu, după miezul nopţii. El care, mai înainte, rar dacă era văzut în vreun local, acum aproape seară de seară putea fi găsit prin restaurante, şi totdeauna singur. Numai că Tănăsache nu catadicsea să treacă decît pragul restaurantelor de lux, şi numai ale acelora unde personalul nu cunoştea ce meserie are. De mirare – şi cînd spun aceasta mă gîndesc la Picioruş care, mai ales noaptea, devenea „umbra” lui Tănăsache – cum impunea ospătarilor prestanţa lui. Cînd apărea în prag, se grăbea să-l întîmpine şeful de salon şi să-i ofere o masă dintre cele rezervate. Nu de puţine ori se întîmpla ca ospătarul, luîndu-l drept străin, să i se adreseze, chinuind puţinele cuvinte pe care le cunoştea, în limba franceză sau engleză. Dacă meniurile pe care şi le comanda ar fi fost dintre cele mai copioase, sînt aproape sigur că n-ar fi izbutit să se impună în aşa măsură în ochii ospătarilor. Tănăsache însă opta pentru nişte feluri de mîncare neobişnuite într-un mare restaurant. De pildă, n-avea nici un fel de reţinere să ceară ospătarului o salată de andive, în loc de felul doi. De băut nu bea decît suc de roşii. Ca desert, totdeauna fructe sau, în lipsa acestora, compot de ananas. Chiar atunci cînd ştia dinainte că răspunsul va fi negativ, începea prin a cere compot de ananas. Nici după ce se convingeau că nu au de-a face cu un turist străin, ospătarii nu-şi schimbau părerea despre el. Continuau să fie convinşi că insul era un om umblat prin lume şi cu o situaţie materială de invidiat, de vreme ce se sinchisea atît de puţin de părerea lor, a ospătarilor, comandînd asemenea meniuri. Fiindcă, după părerea lor, numai cei bogaţi îşi puteau permite luxul de a fi excentrici. După ce termina masa, mai întârzia în local cel puţin o jumătate de oră, gustînd pe îndelete sucul de roşii din paharul înalt, în chip de sondă. Lăsa impresia că-i făcea plăcere să privească lumea din restaurant, amuzîndu-se realmente. Picioruş afirma – şi eram convins că nu exagerează – că felul cum Tănăsache privea lumea din local era de-a dreptul jignitor. I-am cerut să-mi precizeze ce înţelegea el prin „de-a dreptul jignitor” şi Picioruş îmi dădu această explicaţie: — Jignitor în sensul că priveşte oamenii de parcă sînt nişte lighioane ciudate şi inferioare, faţă de care el nu poate manifesta decît un fel de îngăduinţă miloasă, ceea ce însă nu-l împiedică să se amuze, dar nu atît pe socoteala lor, ci, mai curînd, pentru că întâmplarea a făcut ca el, un om adevărat, să nimerească într-o reuniune de troglodiţi. După ce jumătatea de oră se consuma, făcea semn ospătarului să se apropie, cerea nota, care de altfel era făcută dinainte, notă pe care ospătarul i-o prezenta pe o farfurie, cu un fel de respectuoasă sfiiciune. Tănăsache arunca o singură privire jos, la total, pe urmă scotea portofelul şi plătea, avînd grijă să suplimenteze remiza cu o sumă, ce, în procente, depăşea valoarea celei legale, spre marea satisfacţie a ospătarului. Preferinţele lui Tănăsache – preferinţe de ultima oră – pentru cinele extrafamiliale, şi numai la marile restaurante, mi-au dat de gîndit. În definitiv, dacă se plictisise cu felurile de mîncare pe care i le prepara nevastă-sa, şi dacă la asta se adăuga plăcerea orgolioasă de a se vedea înconjurat de respectuoasa atenţie a ospătarilor, de ce schimba restaurantele, de ce nu se fixa asupra unuia, eventual asupra aceluia unde se bucura de cea mai mare consideraţie? Nu cumva în fiecare seară lua masa tot la un alt restaurant, fiindcă spera să întîlnească acolo pe cineva? Da, era aceasta o ipoteză care nu putea fi ignorată. Şi fiindcă nu putea fi ignorată, nu rămînea altceva de făcut decît să aşteptăm ca, eventual, întîlnirea să se producă. Numai că răbdarea noastră începea să fie pusă la grea încercare. Tănăsache nu se întîlnea cu nimeni. Pe de altă parte, şi căpitanul Ciubotaru continua să aştepte zadarnic întîlnirea cu Lawitz. Aştepta şi, probabil, ca aşteptarea să nu-i pară chiar atît de lungă, se deconecta deplasîndu-se pînă la aeroport, ca să asiste la venirea şi plecarea avioanelor. Dacă însă amîndoi aşteptau să-l întîlnească pe Lawitz, dar fiecare în alt loc? Tănăsache într-unul din marile restaurante, Ciubotaru în sala de aşteptare a aeroportului Băneasa? Da, era şi aceasta o presupunere care nu putea fi ignorată. Dar dacă o acceptam nu ca posibilă, ci ca reală, însemna că, vrînd nevrînd, trebuia să accept ideea că Ciubotaru mă minţise sau că, în cel mai bun caz, nu fusese sincer pînă la capăt. Categoric, Bogdan avea dreptate. Parcă niciodată nu avusesem de rezolvat un alt caz mai greu. Ciubotaru aşteptînd la aeroport, Tănăsacne cinînd, seară de seară, tot la alt restaurant! Şi Picioruş ţi- nîndu-se ca o umbră de ultimul. După ce îl „conducea” pe Tănăsache acasă, Picioruş îmi telefona de fiecare dată: — Nimic, tovarăşe maior. S-a întors acasă cu un taxi. Asta pînă într-o seară. Tănăsache s-a dus să cineze la un restaurant deschis de curînd, foarte elegant, dar nu cu o bucătărie din cele mai bune. Era o noapte cam ticăloasă, cu ceaţă şi ploaie măruntă, surprinzător de rece pentru acel anotimp. Lui Picioruş i se făcuse foame, îi era puţin frig – îl cam încerca un început de gripă – şi, pe deasupra, îl tenta ambianţa din localul nou deschis, căruia încă nu-i trecuse pragul. De aceea, la numai cîteva minute după ce Tănăsache dispăru în local, salutat printr-o curbare exagerată a şirei spinării de către portarul îmbrăcat într-o uniformă de culoare gri, cu galoane şi găitane aurite, Picioruş trecu şi el pragul restaurantului. Căută, cu privirea, o masă mai retrasă, dar care să constituie un foarte bun post de observaţie şi, pînă la urmă, găsi una pe gustul lui, adică, una de unde să nu-l piardă din vedere pe Tănăsache. Deşi nu era multă lume în local, şi în ciuda faptului că vreo cîţiva ospătari stăteau la taclale într-un colţ, nici unul dintee ei nu se grăbi să vină să ia comanda. În schimb, la masa unde se instalase Tănăsache se şi înfiinţase şeful de raion însoţit de un picolo. Într-o atitudine reverenţioasă, acesta însemna pe un carneţel ceea ce comanda Tănăsache. Picioruş, aşteptînd resemnat să-l bage în seamă vreunul dintre ospătarii ce stăteau de vorbă, se trezi regretînd, cu o sinceră părere de rău, că nu avea şi el prestanţa lui Tănăsache, sau măcar atîta cît ar fi fost necesar ca să nu fie lăsat să aştepte. La un moment dat, cînd Tănăsache încă mai avea treabă, cu ospătarul, iar el, Picioruş, să aştepte bunăvoinţa vreunuia dintre ceilalţi chelneri disponibili, ochii lor se întîlniră. Şi atunci se întîmplă ceea ce Picioruş nici nu visase că s-ar putea întîmplă. Tănăsache veni la masa lui, făcînd semn ospătarului să-l urmeze. — Stimate domn – i se adresă lui Picioruş, înclinîndu-se şi întinzînd mîna pe deasupra mesei – daţi-mi voie să mă prezint! Mă numesc Drugan. Tănăsache Drugan. Cu cine am onoarea? Picioruş, luat pe neaşteptate, se cam pierdu cu firea. — Elefterescu, îngăimă el, pronunţînd primul nume care îi veni pe buze. — Domnule Elefterescu, dumneavoastră sînteţi singur, eu de asemenea. Sîntem doi oameni singuri în acest frumos local în care, după cum puteţi băga de seamă, oamenii au venit să petreacă în grup sau perechi. De aceea, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă cer îngăduinţa să cinez împreună cu dumneavoastră. Picioruş nu mai avu timp să se gîndească dacă e bine sau nu să accepte propunerea lui Tănăsache. Şi fiindcă nu mai avu timp, acceptă, bazîndu-se nu pe raţiune, ci pe instinct. — Mă rog! Dacă vă face plăcere... — Vă mulţumesc! Ştiţi, nu-i plăcut să cinezi de unul singur. Se întoarse apoi către ospătarul care îl urmase, repetînd din nou comanda. După aceea făcu un gest, arătînd cu mîna spre Picioruş, ceea ce voia să însemne: „Vezi ce doreşte domnul să mănînce.” Lui Picioruş îi era foame şi comandă o cină îmbelşugată. — Ce înseamnă tinereţea, domnule, exclamă admirativ Tănăsache. — Nu se poate spune că dumneavoastră sînteţi bătrîn, ţinu să fie politicos Picioruş. Tănăsache zîmbi, clătină din cap, autocompăti- mindu-se, pe urmă întrebă, parcă numai fiindcă se simţea obligat să întreţină o conversaţie: — Ei, cum vă place localul? — Nu-i urît, răspunse cu prudenţă Picioruş. — E chiar frumos! Elegant! Dar nu va fi încă mult timp. — Ce vreţi să spuneţi? — Ceea ce aţi auzit, dragă domnule Elefterescu. Parcă aşa aţi spus că vă cheamă. — Da, Elefterescu. Dar de ce credeţi că localul nu va mai fi încă mult timp... frumos? — Ştiţi de cîte zile s-a deschis? — Nu! Ştiu doar că nu de mult timp. — Abia de patru zile. Ei bine, dumneavoastră vă pricepeţi să observaţi? vru să ştie Tănăsache. — Puţin! recunoscu Picioruş cu modestie. — Atunci, vă rog, priviţi împrejurul dumneavoastră. Mă refer la consumatori. Spuneţi-mi, nu vă supără nimic? — Nimic! mărturisi Picioruş, după ce privi de jur împrejur, aşa cum îl sfătuise Tănăsache. — Dar bine, domnule, nu vă supără faptul că domnul acela de lîngă fereastră este nebărbierit, că cei doi tineri nu au cravată, că acolo, lîngă vitrina cu dulciuri, domnul acela blond e numai în pulover? Şi asta numai după patru zile de la deschiderea unui local de prim rang! Să vedeţi ce va fi peste o săptămînă sau două. Va năvăli aici fel de fel de lume şi în foarte scurt timp acest frumos restaurant, care a costat o mulţime de parale, nu se va deosebi prin nimic de celelalte localuri obişnuite. Lipsa de exigenţă a consumatorilor va antrena după sine lipsa de exigenţă a bucătarului în ceea ce priveşte calitatea mîncărurilor, lipsa de exigenţă a ospătarilor în ceea ce priveşte serviciul şi aşa mai departe. — Şi dumneavoastră ce aţi dori? întrebă Picioruş, recunoscînd în sinea sa că, pe undeva, Tănăsache avea dreptate. — Ce-aş dori? Ca aceste localuri să nu se degradeze, să rămînă localuri de prima categorie. — Păi nu sînt? Există doar o ierarhie, stabilită prin preţuri diferenţiate. — Nu e suficient, se îndîrji Tănăsache. — Nu? — Nu! Datorită acestui criteriu unic – preţurile diferenţiate – toate marile restaurante au fost degradate din punct de vedere al ambianţei. Pentru mine, domnule – şi ca mine sînt mulţi – nu e suficient să cinez într-un local de mîna întîi, cu ospătari curat îmbrăcaţi, cu tacîmuri şi veselă de calitate superioară, cu o bucătărie mai bună decît la nu ştiu ce alt restaurant obişnuit, care nu intră în nomenclatura marilor restaurante. Ca să mă simt bine, am nevoie de o anumită ambianţă, de o ambianţă cu adevărat de mare restaurant. Adică vreau să văd în jurul meu oameni bine crescuţi, care ştiu ce să comande dintr-o listă prezentată în două limbi străine, care ştiu cum să mănînce, pe scurt, să văd în jurul meu oameni care ştiu să se comporte aşa cum trebuie să se comporte într-un asemenea local. Or o asemenea ambianţă nu există aproape în nici unul din marile noastre restaurante. — Şi cum vedeţi dumneavoastră remedierea acestei situaţii? întrebă Picioruş, pe care problema nu-l interesa. — Cum? Oamenii care frecventează marile restaurante trebuie învăţaţi că nu e suficient să ai bani ca să treci pragul unui asemenea local, ci că trebuie să şi ştii să te comporţi într-o manieră specifică. Există un minimum de bune maniere... — Glumiţi! — Poate vă par ridicol. Dar să ştiţi, este o problemă de foarte mare importanţă. Se spune că gradul de civilizaţie al unui popor se poate stabili după cantitatea de săpun pe care o consumă. Ei bine, eu aş îndrăzni să afirm că gradul de civilizaţie al unui popor se poate stabili şi după ambianţa specifică sau nu a marilor restaurante. Este, domnule, dacă vrei şi acesta un aspect al educaţiei civice. Dacă ar fi după mine, nu aş permite accesul într-un restaurant de lux cuiva care nu este bărbierit, fără cravată sau în pulover. Eu, dragă domnule Elefterescu, n-aş îngădui nimănui să intre într-un mare restaurant decît numai în haină de seară, sau, mă rog, într-o ţinută decentă, şi nu m-aş sfii să refuz accesul celor care n-au maniere. Fiindcă, să ştiţi, în nouăzeci de cazuri dintr-o sută, oamenii aceştia se cunosc dintr-o singură privire. Ospătarul tocmai aducea comanda, aşa că, pentru moment cel puţin, conversaţia fu întreruptă, spre marea satisfacţie a lui Picioruş, pe de o parte, de loc interesat de subiect, pe de alta, intrigat de iniţiativa lui Tănăsache de-a se înfiinţa la masa lui. Lui Picioruş îi era foame şi începu să mănînce cu poftă. Muşchiul de vacă era moale şi mustos. Tănăsache mînca salata lui de andive, pe care o stropise cu multă lămîie şi untdelemn şi la care adăugase morcov ras. Mînca cu un fel de solemnitate gravă. Nu-şi vorbeau. Picioruş spera că Tănăsache nu va mai relua discuţia dinainte. Şi, într-adevăr, chiar aşa se întîmplă. La un moment dat, Tănăsache întrebă, parcă în treacăt: — Unde lucraţi, domnule Elefterescu? — La Ministerul Energiei Electrice, răspunse Picioruş, care se aşteptase să-i fie pusă o asemenea întrebare. — Sînteţi inginer? întrebă Tănăsache ceva mai tîrziu, mai precis după ce bău cîteva înghiţituri din sucul de roşii. Privirile lor se întîlniră, şi în clipa aceea Picioruş avu intuiţia că Tănăsache ştia cine este în realitate. Descoperirea aceasta fu atît de neaşteptată şi, mai ales, atît de dezamăgitoare, încît aproape că-i pieri pofta de mîncare. — Nu. Sînt funcţionar administrativ. Pe urmă, din nou se aşternu tăcerea între ei. Nu mai vorbiră pînă după desert. Atunci Tănăsache iarăşi luă iniţiativa de-a face conversaţie: — Staţi departe? — Pe lîngă piaţa Filantropia, minţi Picioruş. Dumneavoastră? — Foarte aproape de mănăstirea Caşin. Într-un fel, sîntem cam vecini. — Sîntem, da! — Ce părere vă fac, domnule Elefterescu? Întrebarea era atît de neaşteptată şi atît de directă, încît Picioruş nu ştia în ce fel trebuia să reacţioneze. De aceea se eschivă: — Habar n-am... Nu m-am gîndit... De altfel, abia ne-am cunoscut.

Magdalena de la miezul noptii de Theodor Constantin 1 Flaşneta era veche de cel puţin douăzeci de ani. O flaşnetă pe roate, care, după ce o reparase bătrânul Vlaicu, abia mai era în stare să hârâie doar două din cele zece cântece înregistrate în măruntaiele ei de către fabricant: un vals din „Cavalerul rozelor“ şi un altul din „Văduva veselă“. Flaşnetarul se numea Băleanu Mihai, – aşa scria în foaia de lăsare la vatră în care se specifica şi motivul: invaliditate de gradul doi – avea douăzeci şi cinci de ani şi, în ciuda „meseriei”, – un mod eufemistic de cerşetorie –, nu puţine erau femeile care, dacă apucau să-l bage în seamă, adăugau milei şi altceva, care, chiar dacă nu se putea numi sentiment, era totuşi ceva mai mult decât ancestralul instinct. Flaşnetarul atrăgea atenţia şi prin felul cum era îmbrăcat. Bocanci cazoni, un pantalon de doc, cârpit, bleumarin, un veston militar uzat şi decolorat, cu trei V-uri pe mâneca stângă – ceea ce însemna că fusese rănit pe front de trei ori –, capul acoperit cu o capelă cazonă, al cărei cozoroc era ondulat, semn că intemperiile putreziseră şi măcinaseră cartonul din care fusese confecţionat. Mustăcioara avea câteva fire cărunte, dar nu exista niciunul în barba deasă şi nerasă de cel puţin două zile. De obicei, când spuneai flaşnetar, fără să vrei îţi apărea înaintea ochilor imaginea unui om bătrân, care trezea compătimirea celor doar mai puţin săraci decât el, şi neapărat curiozitatea copiilor, atraşi nu atât de melodiile răguşite ale flaşnetei, cât de şoricelul sau papagalul care, la îndemnul stăpânului, scotea dintr-o cutiuţă cu planete, compartimentată pe vârste, aceea pe care o hotăra hazardul. Flaşnetarul poseda un papagal – numele lui era Napoleon – şi, fiindcă avea un mod foarte ciudat de a privi pe cei care încă nu depăşiseră vârsta candorii, în aşa măsură le suscita curiozitatea, încât, de fiecare dată când invalidul se oprea la vreun colţ de stradă, era exclus să nu se adune vreo câţiva puşti, dornici să-l privească de aproape – la început doar să-l privească –, pentru ca apoi să rămână parcă fascinaţi de felul aproape ostil, în care, la rândul ei, îi fixa pasărea. Pe flaşnetari, puţini câţi mai existau în primăvara anului 1944, îi puteai întâlni fie colindând mahalalele, fie unele străzi aglomerate din centrul oraşului, însă niciodată, sau aproape niciodată, în cartierele aristocratice. Asemenea cartiere nu erau rentabile, fiindcă până şi servitoarele, molipsite de scepticismul stăpânilor, nu mai credeau că minuscula planetă tipărită pe hârtie de cea mai proastă calitate şi cu multe greşeli de tipar ar reprezenta un fel de ferestruică prin care puteau privi viitorul. Şi, cu toate acestea, flaşnetarul-invalid, în ultima săptămână, pentru a cincea oară îşi făcea apariţia în cartierul acela elegant de la Şosea, cu vile una mai frumoasă decât alta. Împingea flaşneta cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă învârtea manivela. Era dimineaţă şi în vilele de pe străzile pe care le străbătea doar servitoarele se treziseră, să pregătească micul dejun pentru stăpânul care, oricum, trebuia să plece la minister, la bancă sau la sediul vreunei întreprinderi în care ocupa postul de director general sau consilier. Stăpânele lor, dacă se aflau în Capitală şi nu erau cumva dispersate la Snagov sau pe Valea Prahovei, de teama bombardamentelor, dormeau fără îndoială, şi valsul din „Cavalerul rozelor”, care suna cumva nostalgic, probabil le făcea să viseze frumos, de pildă un flirt cu vreun ofiţer tânăr şi frumos, ca în anii din urmă, anii aceia îţi care Bucureştiul fusese plin de ofiţeri tineri şi frumoşi fiindcă pe atunci încă era pace, încă nu apucaseră să moară în afurisitul de război. Trecea pe străzile liniştite, în dimineaţa aceea destul de rece, şi până şi platanii erau încă somnoroşi. Din curtea unei vile, ieşi o ordonanţă, sumar îmbrăcată. Saboţi în picioare, pantaloni cazoni, o flanelă ţărănească de culoare roşie, un chipiu dat pe ceafă, un chiştoc de ţigară în colţul gurii. Când apăru în stradă, flaşnetarul tocmai trecea prin faţa casei. — Opreşte, mă camarade, caterinca, fir-ar mama ei a dracului, că îl trezeşti cu noaptea în cap pe domn’ general! se răsti la el ordonanţa care avea ochii cârpiţi de somn. Flaşnetarul conteni să mai învârtească manivela, privi peste umăr şi îl înjură: — Grijania mă-ti de ţucălar! Eşti rumen şi gras ca un porc de Mangaliţa, se vede că nu ţi-a fluierat măcar un glonte pe la ureche. Mă doare în fund de generalul tău! Ambuscatule! Ultimul cuvânt, a cărui semnificaţie îi era complet necunoscută, impresionă cel mai mult ordonanţa, mai mult decât înjurătura. Murmură ceva imposibil de înţeles şi o porni spre colţul străzii, probabil să cumpere ziarele de la debit, pe care generalul avea să le frunzărească, mai târziu, la micul dejun. Flaşnetarul îşi continuă şi el drumul, dar în direcţia opusă. După ce mai străbătu câteva alei, se opri la o întretăiere de străzi, în dreptul unei vile cu storurile lăsate. Vila părea nelocuită, probabil că stăpânii părăsiseră oraşul de teama bombardamentelor. O dovadă în plus o constituia şi faptul că grădina casei părea cam lăsată în plata Domnului. Flaşnetarul se aşeză pe bordura trotuarului ca şi când, tare obosit, îşi îngăduia câteva minute de odihnă. De cântat nu mai cânta. Îşi aprinse o ţigară, după ce în prealabil o răsuci cu multă îndemânare, dintr-un tutun de culoare aproape neagră, care, chiar după primul fum tras în piept, îl făcu să strănute. Pe aleea Lt. Petrescu era linişte. Din când în când trecea câte o maşină elegantă, condusă de un şofer în uniformă de casă mare. Nici şoferii şi cu atât mai puţin cei care se deplasau cu maşinile nu catadicseau să-i arunce flaşnetarului măcar o privire. De asemenea, trecură câteva servitoare cu coşniţele, în drum spre piaţă. Una dintre ele, poate fiindcă era foarte tânără – dacă avea optsprezece ani –, se opri să-i ceară o planetă. — Napoleon, o planetă pentru domnişoara! Papagalul smulse cu ciocul o fiţuică şi îi dădu drumul peste celelalte. — Aşa îl cheamă? se miră fetişcana, fără să se grăbească să intre în posesia planetei. — Aşa! — Napoleon n-a fost împărat? — Ba da! Împăratul franţujilor. — Şi i-ai spus aşa pasării! Nume de împărat. Trebuie că eşti tare şugubăţ. — Nu prea sunt. — Invalid? — Da! — Nu eşti cumva din Regimentul 78 Infanterie? — Nu! — Dacă ai fi din 78, sigur că l-ai fi cunoscut pe fratele meu Ion. Ion Păsculete. A murit. L-a zdrobit o „boambă” pe front. Şi se îndepărtă. — Domnişoară, planeta! — Lasă că o mai vinzi o dată. Dacă eşti invalid, vai de sufletul matale, bădie. Se părea că în vila de peste drum nu se trezise încă nimeni din somn. Flaşnetarul aştepta. Doar de aceea se afla acolo. Şi, parcă pentru a nu tulbura somnul celor din casa aceea, nu învârtea manivela. Trecu aşa aproape jumătate de oră. În cele din urmă, storurile fură ridicate de la una din ferestre, după ce în prealabil fuseseră date în lături draperiile grele de pluş. (Cu storuri şi draperii camuflajul era perfect.) Un bărbat apăru în cadrul ferestrei. Privi o clipă la flaşnetar, pe urmă dispăru. Fereastra rămase deschisă. Dinăuntru, vocea crainicului de la radio anunţa programul zilei. „Naiba să-l ia! Până voi muri, de fiecare dată când am să-l văd, am să simt aceeaşi emoţie”, îşi spuse flaşnetarul şi, instinctiv, îşi deschise vestonul cazon, vârându-şi mâna dedesubt, deasupra inimii. Inima îşi accelerase bătăile. Îşi aprinse o nouă ţigară. Aştepta fără să-şi piardă răbdarea. Era obişnuit. Ultimele luni însemnaseră pentru el o lungă aşteptare, care avea să ia sfârşit, când oare? În ziua în care avea să ştie totul despre Magdalena. Şi, ca de obicei, simţi o mare tristeţe. Scoase din buzunar un ceas, o „ceapă” de ceferist. Erau orele nouă dimineaţa. Peste maximum zece minute avea să iasă omul pe care îl văzuse apărând în cadrul ferestrei. Şi, într-adevăr, chiar aşa se întâmplă. Ofiţerul părăsi casa. Purta un impermeabil elegant, cu însemnele de maior pe epoleţi. Dar el ştia că sub mantaua de ploaie, pe pieptul tunicii, erau prinse baretele diferitelor decoraţii pe care le obţinuse. O uniformă nouă, din cea mai fină stofă, stofă adusă din Anglia încă dinainte de război, pentru care îl invidiau toţi ceilalţi ofiţeri. Cizmele de lac erau de asemenea noi – de parcă abia în dimineaţa aceea le-ar fi încălţat pentru prima oară –, chipiul la fel, nou. De altfel, nu exista în armata română un ofiţer care să aibă o garderobă atât de bogată ca a lui. Zece uniforme noi nouţe din cea mai fină stofă, zeci de perechi de cizme de lac, alte zeci de „biurgheri”, duzini de cămăşi, pentru a nu pune la socoteală duzina de costume civile, paltoanele, pardesiurile şi hainele de piele. Era considerat – şi pe bună dreptate – ca cel mai elegant ofiţer, şi nu numai acum, când se afla din nou în Bucureşti, ci şi cu luni de zile mai înainte, acolo, pe front. Atunci avusese cea mai voluminoasă ladă de campanie dintre toţi ofiţerii. Voluminoasă, ca să încapă în ea cele câteva uniforme pe care le luase cu el, cele câteva perechi de cizme, lenjeria de corp, la care trebuie adăugate cele două duzini de săpunuri franţuzeşti, sticluţele de colonie, pomada de păr, trusa de bărbierit, cea pentru manichiură, şi multe alte fleacuri, inexistente în lăzile de campanie ale celorlalţi ofiţeri. Flaşnetarul strivi cu tocul bocancului scâlciat ţigara pe care abia o aprinsese, se ridică de pe bordura trotuarului şi porni în urmărirea maiorului, împingând flaşneta ale cărei roţi neunse scârţâiau. De obicei, pe maior venea să-l ia de acasă o maşină militară. De data asta o pornise pe jos. Nu era o zi deosebit de frumoasă, ca flaşnetarul să presupună că maiorul Filipoiu, simţind nevoia să ia puţin aer, renunţase la Horch-ul cu care se deplasa la Comandament. Era o dimineaţă mohorâtă, umedă şi, în ciuda faptului că fila din calendar indica una din ultimele zile ale lunii martie, primăvara abia dacă se presimţea. Flaşnetarul ştia că maiorul nu pornise de acasă pe jos ca să se aerisească – şi o ştia, pentru că nu se întâmpla pentru prima dată –, ci o făcuse cu un anume scop. Maiorul nu se grăbea. Ai fi putut crede că realmente o pornise pe jos doar ca să-şi primenească plămânii cu un pic de aer curat. Masiv – ceea ce nu însemna că era gras –, înalt, călca apăsat, şi de la distanţă i se auzeau zornăind pintenii. Deşi nu se putea spune că era un bărbat frumos, chipul său atrăgea atenţia oricui, iar femeilor plăcea. Plăceau, în primul rând, ochii bruni, vag întunecaţi, pe de o parte, din cauza sprâncenelor groase, stufoase, pe de alta, şi, mai ales, din cauza genelor lungi, ca de fată. Fruntea înaltă, ceva mai albă din cauza cozorocului chipiului, dădea chipului o oarecare prestanţă. Fără mustaţă, maiorul Filipoiu ar fi arătat mai tânăr, şi un observator, chiar superficial, s-ar fi întrebat de ce ofiţerul nu-şi dădea seama că, renunţând la acea podoabă, oricum anacronică, ar fi arătat mult mai bine. Avea un mers elastic, aproape felin şi, în ciuda faptului că nu se grăbea, totuşi, pe nesimţite, distanţa dintre el şi flaşnetar se mărise. Ca să nu-l piardă din ochi, acesta din urmă grăbi pasul. De altfel, chiar dacă aşa s-ar fi întâmplat, prea mult nu s-ar fi necăjit, fiindcă aproape avea certitudinea a ceea ce urma să se întâmple când maiorul va ajunge la capătul străzii, pe care abia începuse să păşească. Şi, într-adevăr, nu se înşelă. Cinci minute mai târziu, când maiorul ajunse acolo, un Mercedes, care aşteptase puţin mai departe, se opri la bordura trotuarului, cineva dinăuntru deschise portiera şi Filipoiu se strecură înăuntru. Era a treia zi consecutiv când scena aceasta se repeta. Flaşnetarul îşi continuă drumul în direcţia în care dispăruse Mercedesul, împingând flaşneta hodorogită. Pe buze, pentru o clipă, îi apăruse o umbră de zâmbet, poate de satisfacţie, poate ironic şi, imediat după aceea, începu să învârtească manivela. Dar, pentru că fusese un gest reflex, conteni după primele acorduri ale valsului. O patrulă militară a comenduirii trecu pe unul din trotuare. Comandantul patrulei, descoperind cele trei însemne de rănit de pe mânecă, îl privi compătimitor, iar ceilalţi doi ostaşi care veneau în urmă – cu toţii mergeau în monom – comentară ceva ce însă nu ajunse până la urechile lui. De altfel flaşnetarul era obişnuit cu asemenea priviri compătimitoare, iar în ceea ce priveşte comentariul, auzise atâtea, încât nu-i mai produceau niciun fel de satisfacţie. Da, de satisfacţie, deoarece, la început, cu cât oamenii de pe stradă îşi exprimau compasiunea în termeni mai categorici, cu atât satisfacţia lui fusese mai mare. Dintr-un motiv pe care îl cunoştea numai el, avea tot interesul să treacă drept ceea ce voia el însuşi să pară. După ce străbătu mai multe străzi, şi nu la întâmplare, ci urmărind un anume itinerar, cel mai scurt, ajunse într-un alt cartier tot numai cu vile, la fel de somptuoase, de tăcute şi aparent misterioase ca aceea în care locuia maiorul Filipoiu. Se afla acolo un mic scuar cu trei bănci, toate trei goale. De altfel, vremea fiind umedă şi relativ rece, sigur că nici mai târziu ele nu aveau să ispitească pe careva, exceptând doar cazul în care norii s-ar fi împrăştiat şi ar fi apărut soarele, ceea ce era puţin probabil. Se aşeză pe una din bănci şi începu să învârtească manivela. Valsul din „Văduva veselă” răzbi prin ferestrele camuflate în încăperile vilelor din jurul scuarului, ba chiar şi mai departe, dar, nici după un sfert de oră, nu se arătă măcar un singur amator sau amatoare de „planete”. Nici nu era de mirare, la ora aceea copiii, câţi or fi existat pe străzile acelea, se aflau la şcoală. Flaşnetarul privea cu coada ochiului o anume vilă, aflată în stângă sa, acolo de unde începea o altă stradă, care purta denumirea de „Aleea Pajura”. În vila aceea se afla acum maiorul Filipoiu. Certitudinea i-o dădea numărul pe care îl avea Mercedesul ce staţiona în curtea vilei, în faţa peronului. Vila era una dintre cele mai frumoase şi, admirând-o, flaşnetarul se întreba cum de nu se plictisea Obersturmbannführerul[1] Helmut Dernbach singur într-o casă care număra pe puţin opt încăperi. Fiindcă secretara lui, care avea gradul de Untersturmführer[2], şi care se numea Barbara Bünger, locuia în altă parte. O ducea şi o aducea de acasă acelaşi Mercedes pe care, câteodată, îl conducea chiar Herr Doktor Helmut. Ar fi fost nedrept dacă cineva ar fi gândit despre Helmut Dernbach că nu era mândru de gradul de Obersturmbannführerul, el care, în tinereţe, după ce se înscrisese în S.A.[3] (Sturmabteilung), începuse prin a obţine gradul modest de Obertruppenführer[4]. Ambiţiona să ajungă Standartenführer[5] şi – de ce nu? – chiar Gruppenführer[6]. Totuşi o plăcere reală simţea de fiecare dată când cineva se adresa, chiar în cadrul serviciului, cu „Herr Doktor“. Fiindcă Helmut Dernbach era doctor în filosofie, diplomă obţinută la Universitatea din Göttingen. Poate de aceea – mai exact, în primul rând din acest motiv – îi plăcea să umble în civil, deşi, din punct de vedere al înfăţişării, uniforma de Obersturmbannführer SS îl prindea mai bine. Era un bărbat înalt, zvelt, ochii de culoare cenuşie, fruntea bombată, înaltă, de veritabil „Herr Doktor“, un pliu dispreţuitor în colţul gurii, care însă trecea aproape neobservat, datorită vocii totdeauna ipocrit amabilă, prietenoasă, cu care izbutea să înşele pe toată lumea în legătură cu adevăratele lui intenţii sau cu adevăratele lui simpatii şi antipatii. La aceasta trebuie adăugate inteligenţa, mult deasupra mediei comune, şi experienţa dobândită în anii de când lucra la S.D. – Sicherheitsdienst des Reichsführers SS[7], experienţă dovedită în diferite însărcinări îndeplinite în mod strălucit, motiv pentru care fusese remarcat de către Schellenberg, protejatul lui Himmler şi rivalul superiorului său Kaltenbrunner. Toate aceste amănunte din biografia lui Herr Doktor Helmut Dernbach flaşnetarul le aflase dintr-o anumită sursă. Din aceeaşi sursă mai aflase că „Herr Doktor“, care se afla în ţară abia de două săptămâni, era un fel de reprezentant al lui Schellenberg, venit cu o anume misiune. Deocamdată motivul părea destul de nebulos, şi nu numai pentru flaşnetar, ci, în egală măsură, atât pentru cei din Gestapo, cât şi pentru reprezentanţii Wehrmachtului din România. Flaşnetarul obosise să tot învârtească manivela maşinăriei cântătoare. Dar mai mult îl obosiseră cele două valsuri, care, prin repetarea lor de zeci şi zeci de ori pe zi, îl aduseseră în pragul neurasteniei. Mai înainte, crezuse că numai oamenii puteau fi urâţi cu atâta înverşunare. Dar, mai ales, în ultimele două săptămâni, se convinsese că puteau fi urâte cu înverşunare chiar nişte prea frumoase valsuri, într-un fel nemuritoare, cel puţin pentru cei care îndrăgeau opereta – şi probabil că vor mai continua să existe şi de acum încolo asemenea oameni. În scuar şi pe străzile din imediata apropiere, se aşternu din nou liniştea, acea linişte specifică, şi plictisitoare, cartierelor aristocratice bucureştene. Flaşnetarul se aşeză mai comod pe bancă, picior peste picior, îşi aprinse o ţigară, de data asta o „Regală”, şi începu să fumeze. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunare şi fuma fără să scoată ţigara din gură. O ţinea între buze, mai înspre colţul stâng, trăgea adânc din ea, şi slobozea fumul în formă de colăcei perfecţi. Fuma, privind ferestrele vilei, şi se tot întreba care putea fi subiectul convorbirii dintre Helmut Dernbach şi maiorul Adrian Filipoiu. Întrevederile dintre maior şi trimisul special – oare realmente era un trimis special? – al lui Schellenberg puteau fi considerate conspirative. Se întâlneau de fiecare dată în cursul dimineţii, şi numai în vila lui Helmut Dernbach. Mercedesul nu venea să-l ia pe maior de acasă, iar după întrevedere, când părăsea vila, pleca pe jos şi ajungea la sediul unde lucra fie cu un taxi, fie cu tramvaiul. Toate acestea constituiau dovezi că întâlnirile lor aveau un caracter conspirativ. Totuşi „conspirativitatea” era doar relativă. Fiindcă măsurile de precauţie luate erau atât de naive, încât ar fi făcut să zâmbească până şi pe cel „mai sărac cu duhul“ dintre agenţii Siguranţei. Ce putea să însemne aceasta? Pe de o parte, că maiorul nu se temea de consecinţe în cazul în care s-ar fi aflat de legăturile lui cu reprezentantul lui Schellenberg, iar pe de alta că, la rândul său, Helmut Dernbach nu se sinchisea deloc dacă cei de la Gestapo, supraveghind activitatea pe care o desfăşura în România, ar fi aflat că se întâlnea în vila sa cu un ofiţer român detaşat la un comandament ce se ocupa cu aprovizionarea armatei. În privinţa aceasta flaşnetarul – Mihai Băleanu după numele înscris în buletinul de populaţie şi în actul de „lăsare la vatră“ – nu avea nicio îndoială. Ceea ce îl nedumerea şi dorea să afle era natura conversaţiilor conspirative dintre cei doi. Dar deocamdată lucrul acesta era imposibil. Deocamdată. Privi spre vilă. Nicio mişcare. „Dar dacă, până să ajung eu aici, întrevederea a şi avut loc?” Totuşi, până în ziua aceea, nu se întâmplase ca întrevederea să dureze mai puţin de o oră şi jumătate. Deci, după toate probabilităţile, maiorul Filipoiu se mai afla încă în vila lui Helmut Dernbach. Şi parcă dinadins, ca să nu mai aibă niciun pic de îndoială, storurile uneia dintre cele trei ferestre dinspre stradă fură ridicate, pentru ca imediat după aceea în cadrul ei să-i vadă, umăr lângă umăr, pe maior şi pe Helmut Dernbach. Priviră strada, doar câteva, clipe, pe urmă dispărură. Şi în clipa în care flaşnetarul dădu cu ochii de maior, din nou simţi acea teamă absurdă, iraţională, care se cuibărise în el cu ani în urmă, pe vremea când era un copil.   Intern într-un orfelinat pentru „copiii celor căzuţi în război”, într-un orfelinat care, iniţial, fusese o şcoală de surdo-muţi, din oraşul Focşani. Focşani! Din ziua în care părăsise orfelinatul nu-i mai călcase piciorul prin acel oraş. Nu-şi amintea nimic din acel oraş, nimic – nimic, exceptând doar firma unui cinematograf de pe uliţa principală: cinematograful „Unirea”. Atât. Normal ar fi fost să-şi amintească şi altceva: străzi, case, eventual vreo statuie – dacă exista –, vitrina vreunui magazin. Nimic! E drept, în oraş nu erau niciodată învoiţi. Totuşi, o dată pe an, în ziua de zece mai, erau scoşi să defileze şi ei: în uniforme negre, cu bumbi de alamă, pe care, în ajun, trebuiseră să-i frece cu „Amor”, ca să lucească precum soarele. Uniforme cu epoleţi, evident fără galoane, şi chipiuri confecţionate din acelaşi postav negru, asemănătoare, ca formă, cu cele ale soldaţilor din „Legiunea Străină”. Defilau în coloană de câte patru, în frunte cu gorniştii, selecţionaţi tot dintre elevi. Când treceau pe străzile ticsite, lumea îi privea cu milă şi exclama cu compătimire: „Ăştia-s de la orfelinat. Orfani de război! Săracii!” După ce defilau şi se întorceau la orfelinat, li se luau uniformele, care erau păstrate în magazie, la naftalină, până în anul următor, obligaţi fiind să îmbrace din nou zdrenţele pe care le purtau în mod obişnuit. Clădirea, în formă de potcoavă, cu coridoare lungi, întunecoase, cu dormitoare imense şi friguroase, cu paturi cazone, în care iarna – fiindcă raţia de lemne era atât de mică, încât nu izbutea măcar să încălzească cele două sobe uriaşe – dormeau îmbrăcaţi; cu sala de mese lungă de douăzeci de metri, al cărei tavan şi ai cărei pereţi erau plini de mucegai, de parcă i-ar fi ros lepra, sală de mese în care, atunci când se deschideau uşile şi năvăleau ca nişte vandali, îi aştepta, în farfurii de tablă cositorite, un prânz sau o cină mizerabile, nu să-i sature, ci doar să le amăgească pentru o oră-două foamea lor de lupi tineri; cu sălile de clase care duhneau totdeauna a sulf şi a alte mirosuri, fiindcă hainele de pe ei erau murdare, fiindcă ei înşişi erau murdari, de vreme ce nu se îmbăiau decât o dată pe lună, şi numai dacă instalaţia băii funcţiona, de cele mai multe ori fiind defectă; cu infirmeria compusă din două săli, una pentru râioşi, alta pentru cei suferinzi de alte boli, fiecare din ele având câte zece paturi, în care dormeau câte doi copii bolnavi. Şi iată-i pe ei, orfanii. Nişte ţânci în zdrenţe, murdari, flămânzi, tunşi cu maşina nr. 0, cu pecingini pe cap şi pe faţă, cu bube dulci pe la gură, cu puroi în urechi – mulţi aveau otită –, cu ochii urduroşi din cauza conjunctivitei, scărpinându-se mai tot timpul din cauza râiei. Orfelinatul nu avea medic, ci doar un felcer care nu se pricepea să-i vindece, dar care, chiar dacă s-ar fi priceput, nu ar fi avut cu ce, întrucât în dulapul cu medicamente nu existau decât sare amară, chinină şi un bidon cu „Scabiol”, medicamentul cu cea mai mare căutare, întrucât râia, din cauza murdăriei, devenise endemică în orfelinat. Şi, iată, se vedea şi pe sine: un băieţel firav, mai tot timpul gutunărit, cu pecingini pe cap şi pe faţă, zdrenţăros ca toţi ceilalţi şi, la fel ca toţi ceilalţi, atât ziua cât şi noaptea, în timpul somnului, lihnit de foame, dar, spre deosebire de cei mai mulţi dintre ei, cu multă aplecare spre învăţătură. Iată şi imaginea doamnei Grăjdeanu, învăţătoarea lui, asemenea unei icoane a Maicii Domnului. „Ulea Mihai, ia spune matale în ce an s-a urcat pe tron Ştefan cel Mare” Şi el răspundea. Răspundea de fiecare dată când nimeni din clasă nu ştia să răspundă. De aceea doamna ţinea la el. Şi, de când a început să ţină la el, nu-i mai spunea decât: Mihăiţă. „Mihăiţă, spune matale poezia La Oglindă de George Coşbuc”. Doamna Grăjdeanu, singura figură luminoasă. Încolo… Domnul Giuseppe, profesorul de muzică, despre care se şoptea că, până a nu ajunge profesor, fusese frizer. Era un sadic. Îi punea să facă degetele „puică“ şi-i bătea cu varga peste ele. Ca să li se „dezlege” coardele vocale, îi silea să deschidă şi să închidă, gura într-un anumit fel, de zeci şi zeci de ori, până când li se înţepeneau încheieturile maxilarelor, de nu mai erau apoi în stare să şi le descleşteze. Îl vedea parcă, aievea: spân şi cocoşat, cu un neg mare şi negru pe nara stângă, cu un ochi de sticlă, cu urechea stângă mai pleoştită decât cea dreaptă, cu umărul stâng mult mai lăsat decât celălalt. Nici măcar fruntea nu era uniform teşită: ceva mai mult tot în partea stângă. Domnul Giuseppe nu totdeauna îi bătea peste degetele făcute „puică”. De cele mai multe ori îi pedepsea în alt fel. Dacă un băiat îl nemulţumea cu ceva, se apropia de cel vinovat, îi prindea nasul cu două degete şi începea să strângă, să strângă până când acesta, de durere, se pornea să plângă, să zbiere. După ce se îndura să-l lase în pace, în nouăzeci şi nouă la sută dintre cazuri, pe supliciat îl podidea sângele pe nas. Era cea mai dureroasă tortură, şi nu exista unul care să nu fi preferat fie bătaia peste degetele făcute „puică”, fie statul în genunchi pe coji de nucă, fie sutele de mătănii în faţa icoanei, pedeapsa predilectă a domnişoarei Melania, pedagoga isterică şi, în mare măsură, dementă. Domnişoara Melania nu mai era tânără. Trecută de patruzeci de ani, umbla totdeauna îmbrăcată într-o rochie neagră, încheiată până la gât, precum o sutană de călugăriţă, la încheietura mâinii stingi avea încolăcit un şirag de mătănii, iar în mâna dreaptă, totdeauna, dar absolut totdeauna, o vărguţă de metal, cu care bătea copiii la palmă. Peste „sutană“ purta un şorţ tot de culoare neagră, cu un buzunar pe toată lăţimea lui, burduşit cu coji de nucă. Dacă un băiat o nemulţumea cu ceva, imediat scotea din buzunar un pumn de coji de nucă, le presăra pe podea şi îl punea pe cel vinovat să stea în genunchi pe ele. Asta se putea întâmpla în dormitor, în clasă, pe mozaicul coridoarelor, ba chiar şi la closet. Da, chiar la closet, unde nu rareori puteai să vezi băieţi stând în genunchi pe coji de nucă, într-o băltoacă de urină. Sadică mai era domnişoara Melania! Pe domnişoara Melania o întrecea în sadism domnul Boerebista Filipoiu, directorul orfelinatului. El nu avea asupra sa o vărguţă de metal, ca domnişoara Melania, ci o nuia de alun. Ca să se abată asupra ta nuiaua de alun a domnului director nu trebuia neapărat să te fi făcut vinovat de ceva. Era suficient să te afli în imediata lui apropiere, ca să te plesnească unde nimerea: peste faţă, în cap, pe spinare, peste şale. De fiecare dată când izbutea să pună mâna pe vreunul şi să înceapă a-l ciomăgi, demnul director zâmbea. Şi, cu cât biata victimă ţipa şi se văicărea mai tare, cu atât zâmbea dumnealui mai satisfăcut. Adrian, unicul fiu al directorului, care, fiziceşte, semăna întru totul cu maică-sa, moştenise ceva şi de la tatăl său: zâmbetul. Îl văzu aşa cum arătase cu şaisprezece ani în urmă. Ei, orfanii, umblau îmbrăcaţi în zdrenţe, erau flămânzi ca nişte câini vagabonzi, aveau ochii urduroşi din cauza conjunctivitei, bube dulci pe la buze şi pecingini pe capetele chiluge şi pe faţă. El, Adrian, umbla îmbrăcat în haine de catifea vişinie sau în costume de marinar, cu gulere late şi dreptunghiulare până mai jos de omoplaţi, purtând pe cap berete, pe ale căror panglici lungi, care-i fluturau până aproape de şale, erau imprimate, cu litere aurii, cuvintele „Bricul Mircea”. Adrian avea multe costume, care mai de care mai frumos, dar Mihai Ulea[8] – Mihăiţă, cum îi spunea doamna Grăjdeanu – nu-l invidia decât pentru cele de marinar. Şi, în definitiv, nici nu era de mirare, de vreme ce se născuse pe malul Dunării, la Brăila, şi de vreme ce, încă de pe când era doar de o şchioapă, fusese convins că nu exista pe lume o meserie mai frumoasă decât aceea de marinar. Directorul locuia într-un pavilion separat, înconjurat de un gard din fier şi cărămidă. În perimetrul împrejmuit de acel gard, în afară de clădirea propriu-zisă, se mai aflau o grădină şi o curte, în care Adrian avea loc berechet să zburde în voie. Numai că, neavând fraţi, se plictisea să se joace de unul singur, cu toate că nu exista jucărie pe care tată-său să nu i-o cumpere. Adrian era un copil râzgâiat, toate dorinţele îi erau îndeplinite, cu excepţia uneia singure: i se interzisese în mod categoric să aibă de-a face cu „orfanii”. Pentru părinţii lui, orfanii erau râioşii, păduchioşii, puşlamalele şi hoţii care dijmuiau grădinile de zarzavat din imediata apropiere a orfelinatului. Că cei care cutezau, riscând să fie împuşcaţi cu sare de către grădinarii bulgari, o făceau numai ca să-şi astâmpere foamea, acesta era un amănunt pe care domnul director îl ignora cu desăvârşire. Totuşi, în ciuda interdicţiei categorice, Adrian se încumeta să părăsească domeniul ca să se ducă să privească, doar să privească, la joaca orfanilor. Se apropia până la o anumită distanţă şi privea, privea. I se citea în ochi cât de mult ar fi dorit să ia parte şi el la joacă, dar dacă se menţinea în rezervă aceasta nu se datora, exclusiv, interdicţiei cât, mai ales, dispreţului său: cum, el, băiatul directorului, să ia parte la joaca unor „păduchioşi”? Asta nu-l împiedica însă să i se căşuneze pe careva şi să-l ia la bătaie. De obicei pe unul mai slab decât el. Şi într-o zi… Jucau „cal de rege, cal de prinţ”. El, Mihăiţă, a aruncat piatra şi chiar din prima lovitură a dărâmat cărămida care reprezenta ţinta. Din întâmplare însă, piatra s-a rostogolit până la picioarele lui Adrian care privea, dar fără să-l lovească. Atunci acesta, furios, se repezi şi îl pocni în plină faţă cu pumnul. — Ce dai, mă, ce ţi-am făcut? protestă Mihăiţă. — Fiindcă aşa am poftă! ripostă Adrian, trăgându-i încă un pumn, şi cu atâta putere, încât îl podidi sângele pe nas. — Nu da, mă, nu da! Dacă n-ai fi băiatul directorului ţi-aş arăta eu. Şi atunci se întâmplă ceva la care nimeni nu se aşteptase. Fără ca vreunul dintre băieţii care făcuseră roată în jurul lor să prindă de veste, se treziră lângă ei cu directorul, cu „Căpcăunul” cum îl porecliseră. — Dar tu de ce nu dai în el, mă? se răsti Căpcăunul la Mihăiţă. — Cum să dau în fiul dumneavoastră, domnule director? Nu se poate. — Dă, mă, şi tu în el. Îţi permit să dai în el, ca să se înveţe minte, şi altă dată să nu se mai amestece în joaca unor golani ca voi. Dă, mă, dă şi tu! Şi atunci, de frică, Mihăiţă se repezi asupra lui Adrian şi îl trânti la pământ. Luat prin surprindere, Adrian nu schiţă niciun gest de apărare. Abia după ce încasă doi pumni în plină figură, reacţionă. Îşi răsuci trupul, încercând să-şi ferească faţa de lovituri. Dar, spre ghinionul lui – dar mai mult al lui Mihăiţă –, un ciob de sticlă – de sifon – pe jumătate înfipt în pământ, aproape că-i despică buza superioară. Directorul, în clipa în care văzu curgând sânge, urlă cu vocea lui de Căpcăun: — Lasă-l, mă ticălosule! Lasă-l că-l omori! Şi repezi asupra lui nuiaua de alun, lovindu-l unde nimerea. Îl lovi cu atâta furie, încât Mihăiţă îşi pierdu cunoştinţa. Îşi reveni la infirmerie. O săptămână a zăcut până s-a mai înzdrăvenit. Numai puţin lipsise ca să-l omoare directorul în bătăi. Dar, în zilele ce urmară, de multe ori avea să-şi spună că ar fi fost mai bine dacă murea de pe urma loviturilor „Căpcăunului” fiindcă abia după aceea au început persecuţiile din partea lui Adrian. Fiind laş, Adrian nu îndrăznea să-l înfrunte direct, îl ura, voia să se răzbune, dar răzbunarea lui era răzbunarea laşului. Îl pândea ascuns în vreun ungher al coridorului întunecos, îl lăsa să treacă şi, brusc, se repezea pe la spate, îl lovea, şi apoi fugea. Sau, ascuns după trunchiul vreunui copac, ori în bălăriile înalte din curte, zvârlea cu pietre după el. În vreo câteva rânduri se alesese cu capul spart şi trebuise să se ducă la infirmerie ca să-l panseze felcerul. — Cu cine te-ai bătut, Ulea Mihai? îl întreba de fiecare dată domnişoara Melania. Dar el tăcea. Nu-i putea spune adevărul, de teamă că tot pe el îl va pedepsi, şi nu ea, ci directorul, fiindcă, fără îndoială, domnişoara Melania s-ar fi dus imediat să-i dea raportul. Prefera să suporte pedeapsa domnişoarei Melania, care ori îi suprima prânzul, ori îl punea să stea în genunchi pe coji de nucă, ori îl trimitea la Capelă – Orfelinatul avea una – să facă o sută de mătănii şi să spună cu glas tare: „Sunt, Doamne, un păcătos! Doamne Dumnezeule, pedepseşte-mă de îndată!” Pe nesimţite i se cuibări în suflet frica. Frica de persecuţiile laşe ale lui Adrian. Se simţea ca un animal hăituit, incapabil să se apere. Era permanent la pândă, pentru că niciodată nu ştia, nici dincotro îl va ataca Adrian, şi nici în ce fel. Dar, oricât de atent era, numai rareori se întâmpla să pareze la timp lovitura. Perfid, Adrian îl ataca atunci când se aştepta mai puţin, dovedind multă fantezie în alegerea mijloacelor. Odată, îi vârî în faţa de pernă un şobolan mort. Altă dată, noaptea, îi tăie cu foarfeca pantalonii, care şi aşa erau numai zdrenţe. Într-o altă împrejurare îi vârî în bocanci excremente. Un an întreg trăi cu teama de „represaliile” lui Adrian. Teamă? Nu! Mai curând groază. Nu de puţine ori, cuprins de disperare, fu ispitit să se spânzure. Mai ales după întâmplarea cu şarpele. Lui Mihăiţă de nimic nu-i era teamă mai mare ca de şerpi. În curtea imensă a orfelinatului existau o mulţime. Şerpi de casă, inofensivi. Totuşi, dacă se întâmpla să vadă unul, se îngălbenea la faţă, începea să tremure şi o rupea la fugă… Şi într-o zi… Era înspre amurg. Sunase pentru cină. Cina la orfelinat? Un boţ de mămăligă şi, în farfuria cositorită, câteva prune uscate, fierte în apă. Mihăiţă a părăsit clasa ultimul. Citise o carte cu poveşti. Când şi-a amintit că sunase de cină, ceilalţi terminaseră aproape. Pe coridor nu ardea decât un singur bec, cu lumina puţină. Cu gândul la cele ce citise, uitase de Adrian. Şi iată, în clipa în care coti înspre sala de mese, Adrian, care îl pândea ascuns după un dulap, îi sări în spate, îl trânti la pământ şi îi strecură sub cămaşă un şarpe viu. Mihăiţă, când îl văzu, dar mai ales când îl simţi, umed şi rece pe piept, leşină. L-au găsit ceilalţi, după cină. L-au dus la infirmerie. A zăcut două săptămâni. N-a povestit nimănui ce i se întâmplase şi ceilalţi băieţi, fiindcă aveau nevoie de o explicaţie, şi-au dat cu presupusul că Ulea e bolnav de „ducă-se pe pustii”. Curând după aceea a venit vacanţa mare. A plecat acasă, la Brăila. Toamna, când a revenit la orfelinat, de teama răzbunării lui Adrian mai degrabă ar fi preferat să fie dus la spânzurătoare. Dar, spre norocul lui, Adrian nu mai era acolo. Reuşise la liceul militar de la Mânăstirea Dealului. L-a revăzut abia în vacanţa de Crăciun. În vacanţa de Crăciun doar câţiva „orfani” plecau acasă. Cei mai mulţi rămâneau la orfelinat. Printre ei şi Mihăiţă. Când l-au văzut pe Adrian, au rămas cu gurile căscate, în aşa măsură i-a impresionat uniforma lui de elev al liceului militar, cu pantaloni cu lampas şi chipiu cu egretă. Şi poate pentru că întâmplarea cu şarpele îi potolise setea de răzbunare, sau poate pentru că acum socotea că este sub demnitatea lui de elev al liceului militar să se răzbune pe un nenorocit de orfan, pe tot timpul vacanţei îl lăsă în pace. Totuşi, încăierarea dintre el şi Ulea, chiar dacă ar fi vrut s-o uite, i-o amintea de fiecare dată când se uita în oglindă cicatricea de pe buza superioară, care nu avea să mai dispară niciodată. (După mulţi ani, când îl reîntâlnise, şi când îl recunoscuse abia după ce descoperise cicatricea, caporalul t.r. Ulea Mihai avea să constate că maiorul Adrian Filipoiu, şeful Biroului 2 al Diviziei Putna, ca s-o camufleze, îşi lăsase mustaţă, cu toate că mustaţa îl făcea să arate cu câţiva ani mai în vârstă.)   Papagalul părea agitat. Flaşnetarul nu observă chiar de la început, atent la ceea ce se întâmpla la vila pe care o ţinea sub observaţie. Şoferul, un Unteroffizier în uniformă nou-nouţă, ieşi din casă, urcă la volan şi aşteptă. „Uite-te! se miră flaşnetarul. Îl conduce cu maşina. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Sau te pomeneşti că pleacă împreună în altă parte. În acest caz, înseamnă că am pierdut timpul de pomană”, îşi zise el cu amărăciune. În clipa următoare, uşa de la intrarea principală a vilei se deschise şi în prag apărură amândoi: Helmut Dernbach şi maiorul Adrian Filipoiu. „Herr Doktor” îl conduse până la poartă. Îşi strânseră mâinile. Maiorul plecă pe jos. Helmut Dernbach se urcă în Mercedes. Maşina o porni în direcţia opusă aceleia înspre care se îndrepta maiorul. Flaşnetarul, după ce nu-i mai văzu, scoase din buzunar o bucăţică de hârtie pătrată, de culoare albastră, scrise pe ea ceva cu creionul, o împături şi o vârî într-o despărţitură a sertăraşului unde se aflau „planetele” de aceeaşi culoare. — Acum, Napoleon, putem să ne vedem şi noi de treabă, se adresă papagalului, care chirăi, parcă pentru a-i da de înţeles că era întru totul de acord. După aceea, părăsind scuarul, flaşnetarul o porni în direcţia în care dispăruse maiorul. Evident, nu cu intenţia de a-l urmări, fiindcă ştia că, de vreme ce totul se desfăşurase „după tipic”, maiorul, cu autobuzul, cu tramvaiul sau, eventual, dacă avusese şansă, cu unul din taxiurile nerechiziţionate, se îndrepta acum spre Marele Stat Major. Şi, într-adevăr, nu se înşela. Aşa cum presupusese, maiorul avu norocul să găsească un taxi. După ce trecu pe la şeful său pentru a-l saluta şi a-i plasa o explicaţie plauzibilă care să justifice întârzierea, intră la el în birou. Se plimbă, cu mâinile la spate, de la fereastră la uşă, şi de la uşă la fereastră timp de zece minute, pe urmă, aşezându-se în fotoliu, oftă şi murmură: „Să vedem dacă îmi va ieşi pasienţa…” Îngrijorarea i se mai citi în ochi încă vreo câteva clipe, pe urmă, liniştindu-se brusc, deschise un dosar pe care începu să-l răsfoiască.   [1] Locotenent-colonel [2] Sublocotenent. [3] Batalioanele de asalt [4] Sergent. [5] Colonel [6] General. [7] Serviciul de siguranţă al conducătorului SS al Reichului [8] Notă: Autorul aminteşte cititorilor săi că este vorba de acelaşi Mihai Ulea, personajul principal din romanul „La miezul nopţii va cădea o stea” În această carte ei vor avea prilejul să-l vadă acţionând într-o perioadă anterioară celeia in care se petrece acţiunea amintitului roman, anume în zilele dramatice ale lui August 1944.  

La miezul noptii va cadea o stea de Theodor Constantin O CONFERINŢĂ LA COMANDANTUL „PAJUREI”     Maşina gonea pe şoseaua asfaltată. Din cînd în cînd, şoferul încetinea, ocolind cu dibăcie gropile scurmate de proiectile sau muşcăturile făcute de şenilele tancurilor. Generalul Popincariu Marius privea gînditor panglica şoselei care se pierdea, şerpuind, în depărtare. Nu trecuse nici o săptămînă de cînd divizia pe care o comanda dăduse lupte grele în acest sector. Hitleriştii se apăraseră cu înverşunare, măcinîndu-şi rezervele. Fiecare kilometru de şosea cucerit costase mult sînge. Pînă la urmă însă, inamicul fusese dat peste cap şi obligat să se retragă în mare grabă. Îşi aminti de toate acestea privind şoseaua desfundată, cîmpul scurmat de proiectile. Un copac singuratic de pe marginea şoselei, cu crengile zburătăcite de schije, apăru şi dispăru în urmă, ca o nălucă. Fusese un stejar falnic. Acum, în loc de crengi - cioturi ca nişte braţe retezate de la încheieturi. De una din ele văzuse atîmînd, în ziua atacului, un băietan de vreo şaisprezece ani, îmbrăcat cu iţari şi bondiţă, spînzurat de hitlerişti. În ciuda faptului că o astfel de moarte desfigurează oribil, chipul băietanului se păstrase neobişnuit de frumos. Generalul îşi aminti cît de furios fusese atunci. Şi fusese furios pentru că, la început, crezuse că spectacolul acela tragic ar putea avea un efect demoralizant asupra trupei. Împreună cu soldaţii mărşăluiau ofiţeri, subofiţeri, gradaţi, şi generalul se întrebase, înciudat, cum nu-i trecea vreunuia prin minte să dea ordin ca spînzuratul să fie coborît din copac. Dar în clipa următoare, se convinsese că temerea sa era nejustificată. Pentru că, pe măsură ce ostaşii ajungeau în dreptul stejarului şi descopereau cadavrul băietanului, dintr-o dată, parcă odihniţi, începeau să calce mai apăsat, să-şi aşeze mai bine armele sau puştile mitraliere pe umeri, scrutînd depărtările, acolo unde se auzea tunul bubuind. Şi ura cumplită care li se aprindea în priviri atunci cînd descopereau cadavrul băietanului spînzurat nu prevestea nimic bun pentru hitlerişti, cum nu prevesteau nimic bun nici cuvintele cîntecului, care izbucnise apoi de pe buzele lor crăpate de arşiţă şi vînturi:   Sus, pifane, pasul sus, Hitler încă nu-i răpus, Oastea lui întunecată N-a fost toată spulberată, Fiara cu spinarea ruptă Nu se lasă şi mai luptă.   Măi tunare, în rafală Dă-le ort de cheltuială, Dă-le-obuze drept răsplată Pentru suferinţa toată, Cît de mult am îndurat Multe-avem de răzbunat.   Generalul n-a mai dat atunci ordin să fie coborît cadavrul băietanului spînzurat de hitlerişti. Şi cuprins de un fel de mîndrie, care, de fapt, era încrederea mîndră în capacitatea de luptă a soldaţilor săi, ceruse şoferului să se grăbească.   Cîteva minute, amintirea acestei întîmplări avu darul să-i abată gîndurile de la ceea ce îl preocupase tot timpul, încă de cînd se suise în maşină: cu o jumătate de oră mai devreme, îl chemase, personal, la telefon, generalul Voinescu, comandantul „Pajurei”, cerîndu-i să se prezinte de urgenţă la postul de comandă, împreună cu şeful de stat-major, locotenent-colonelul Barbat Gheorghe. Convocarea neobişnuită şi urgentă îl intriga şi, într-o oarecare măsură, îl neliniştea. Tot timpul, în maşină, nu făcuse altceva decît să se gîndească, încercînd să ghicească motivul convocării. „S-a hotărît, oare, reluarea ofensivei?” se întreba şi acum cu nelinişte. Explicaţia aceasta însă nu-l mulţumea. De obicei, în cazuri similare, ordinul îl primea pe altă cale, şi pînă acum nu se întîmplase niciodată ca generalul Voinescu, personal, să-l cheme la telefon. E drept că de data asta situaţia era ceva mai dificilă. Hitleriştii ocupau, acum, poziţii puternice şi fortificate. Pe de altă parte, prin ofiţerul de legătură sovietic fusese informat că în ultimele zile, pe întreg sectorul, trupele maghiare hortiste fuseseră înlocuite cu trupe hitleriste. Deci, dacă ofensiva urma să fie reluată şi dacă divizia pe care o comanda fusese destinată de către Comandamentul Frontului să străpungă dispozitivul de apărare al inamicului, misiunea aceasta fiind una dintre cele mai grele, - necesitînd, fără îndoială, pregătiri deosebite - convocarea la postul de comandă al „Pajurei” îşi găsea justificarea. În alte împrejurări, explicaţia l-ar fi mulţumit. Acum, însă, eventualitatea unei apropiate reluări a ofensivei nu i se părea un motiv suficient. „Nu cumva mă cheamă în legătură cu cele întîmplate ieri?” îşi spuse, strivind ţigara în scrumieră. Generalul avea motiv să fie neliniştit şi mîniat din cauza celor întîmplate în ajun. Ziua se scursese într-o acalmie perfectă. Spre seară, însă, artileria inamică se dezlănţui în sectorul ocupat de regimentul de infanterie „Siretul”. La început s-a crezut că nemţii pregătesc un contraatac. Dar proiectilele trecură pe deasupra, căutînd amplasamentele artileriei. De fapt, nici vorbă de o căutare, pentru că numai în cinci minute - atît durase tirul artileriei inamice - o baterie de obuziere fusese distrusă. Cu o precizie suspectă, tunarii hitlerişti, după cîteva proiectile de reglare, trimiseseră pe toate celelalte, snop, pe obiectiv. Aceasta nu putea însemna altceva decît că ei avuseseră informaţii precise cu privire la amplasamentul artileriei divizionare româneşti. Întrebarea care îl frămîntase, şi care continua să-l frămînte, era: pe ce cale izbutise inamicul să se informeze atît de precis? Şi fiindcă presupuneri se puteau face multe, ordonase o anchetă minuţioasă. Ancheta, care fusese condusă personal de locotenent-colonelul Barbat, şeful său de stat-major, nu putuse stabili nimic precis. Prefirînd în minte întîmplarea, generalul Popincariu îşi aminti concluziile la care ajunsese Barbat, după terminarea anchetei: — Domnule general, am cercetat temeinic, împreună cu căpitanul Gheorghiu. Bateriile au intrat în dispozitiv în cursul nopţii. Camuflarea pieselor a fost terminată în aceeaşi noapte. Pe căpitanul Bratu, comandantul divizionului, îl cunoaşteţi. Un ofiţer bun, care ştie să-şi ţină trupa în mînă. În timpul zilei a interzis oamenilor să circule, deşi sectorul ocupat de divizionul său este ferit de orice observaţie terestră datorită fîşiei de pădure, care se întinde pe o lungime de trei kilometri. Ţin să mai adaug, că nici înainte şi nici după ce divizionul s-a instalat în obiectiv nu s-a semnalat vreo recunoaştere aeriană din partea inamicului. De altfel, chiar dacă aceasta s-ar fi întîmplat, camuflajul perfect al bateriilor făcea imposibilă identificarea lor... — Bine, dar atunci cum îţi explici precizia tirului? E greu de presupus că distrugerea bateriei se datoreşte doar întîmplării. — Evident că nu, răspunsese şeful de stat-major fără să se tulbure. Inamicul a avut informaţii precise. Cei de la Biroul 2 au operat cîteva arestări, dar, pînă în prezent, nu au aflat nimic. Părerea mea este că nu vor izbuti nici de acum încolo. Ar însemna să ne facem iluzii dacă ne-am închipui că printre cei arestaţi se găseşte acela care a transmis informaţia dincolo, la hitlerişti. Personal, înclin să cred că oamenii cercetaţi nu au vorbit, şi nici nu vor vorbi, tocmai pentru că nu ştiu nimic. — Şi dumneata ce propui? S-ar putea întîmpla ca mîine-poimîine să ne trezim cu o nouă surpriză. — Deşi nu exclud din capul locului această posibilitate, părerea mea este că nu se va mai repeta. De altfel, am şi luat unele măsuri. Am recunoscut personal terenul şi am dat dispoziţii ca amplasamentele tunurilor să fie schimbate. Poftiţi, aveţi aici schiţa noului dispozitiv. De asemenea, am dat ordin ca cei de la staţia de radio să stea mereu pe recepţie, spre a intercepta o eventuală nouă comunicare. Dacă există în sat un agent hitlerist, şi fără îndoială că există, e greu de presupus că poate comunica pe altă cale decît prin radio. Or, în acest caz, dacă va încerca s-o facă, îl vom dibui. Sau, în cel mai rău caz, ştiind ce a transmis, vom putea lua măsurile dictate de noua împrejurare creată. Consideraţi că am procedat bine? Şi de data aceasta, de altfel, ca în multe alte împrejurări, generalul Popincariu fusese nevoit să recunoască justeţea măsurilor luate de şeful său de stat-major. Răspunse, totuşi, fără entuziasm: — Da, desigur. Informează şi „Pajura” prin Cifru. Amintindu-şi acum de această discuţie, generalul se uită la el cu coada ochiului. Şeful de stat-major fuma în tăcere, privind distrat peisajul, care devenea din ce în ce mai cenuşiu, pe măsură ce se lăsa întunericul. Hotărît, omul pe care îl avea la stînga sa nu-i prea era simpatic, în ciuda calităţilor sale incontestabile. Locotenent-colonelul Barbat Gheorghe era un om la treizeci şi cinci de ani, înalt, uscăţiv, negricios, cu fruntea înaltă, care părea şi mai înaltă datorită începutului de chelie, cu ochii de o culoare greu de definit, parcă cenuşii, cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Din această cauză, obrajii păreau scofîlciţi, fără să fie şi în realitate. Impresia era accentuată şi de bărbia, de asemenea proeminentă, prelungită exagerat la nivelul nasului. Din cauza înfăţişării sale, ofiţerii din statul-major îl porecliseră „Fachirul”. Porecla fusese însuşită cu entuziasm de subofiţerii, furierii, plantoanele şi ordonanţele postului de comandă al diviziei. Comandantul „Pajurei” îl aprecia ca pe cel mai bun şef de stat-major pe întreaga armată. Aprecierea nu era de fel exagerată. De calităţile acestuia în primul rînd generalul Popincariu îşi putea da cel mai bine seama, avîndu-l direct în subordine. În elaborarea planurilor de operaţii dovedea competenţă, îndrăzneală şi, s-ar putea spune, fantezie. E drept, ceea ce părea la prima vedere fantezie, ulterior se dovedea a nu fi altceva decît o surprinzătoare şi elastică apreciere a situaţiei de fapt, chiar şi atunci cînd informaţiile cu privire la dispozitivul şi capacitatea de luptă a duşmanului lipseau aproape total. Dar, cu toate aceste incontestabile calităţi, ca om, generalul Popincariu nu-l simpatiza. E drept, nu putea spune nici că-l antipatiza. Era la el, mai curînd, un fel de reţinere pe care nu şi-o putea învinge. Din acest motiv, raporturile dintre ei erau, sub un anumit aspect, nefireşti. Greutăţile campaniei şi colaborarea perma-nentă în mod normal ar fi trebuit să-i apropie, stabilind între ei legături sufleteşti mai calde, mai durabile. În realitate, relaţiile erau strict protocolare, de serviciu. Şi aceasta părea cu atît mai nefiresc cu cît generalul nu era un om lipsit de căldură sufletească. „Naiba să-l ia de «Fachir»! îşi spuse, privindu-l cu coada ochiului. Ar putea să creadă că am ceva cu el, că-l invidiez. Dar, oricît mă străduiesc să mă arăt prietenos, nu izbutesc, şi pace”. Ceea ce îl caracteriza pe locotenent-colonelul Barbat era tocmai firea sa închisă, mohorîtă, un fel de închistare a sufletului care excludea spontaneitatea, comunicativitatea, entuziasmul. Parcă în mod deliberat evita ca altcineva să-i cunoască gîndurile şi simţă-mintele adevărate. Şi abia acum - ciudat, dar abia acum - îşi dădu seama generalul că adevărata cauză a prăpastiei dintre ei doi - peste care, cu toate eforturile făcute, niciodată nu izbutise să întindă o punte - se datora tocmai acestui fel de a fi al colonelului. O asemenea structură sufletească i se părea stranie şi diametral opusă propriei sale firi. Despre locotenent-colonelul Barbat, închis în el, niciodată şi în nici un fel exprimîndu-şi părerile, de parcă ar fi ignorat cu desăvîrşire tot ceea ce depăşea sfera tacticii şi strategiei, foarte bine ai fi putut crede că, în ceea ce îl privea, războiul era un scop în sine şi că tactica şi strategia constituiau însăşi raţiunea existenţei sale. Dacă pentru locotenent-colonelul Barbat Gheorghe războiul părea un scop în sine, pentru Popincariu, înfrîngerea fascismului constituia o necesitate. Trăgîndu-se dintr-o familie de cărturari oneşti, cu concepţii avansate, fusese învăţat să preţuiască libertăţile democratice şi să urască opresiunea. Datorită educaţiei primite în familie - care îl ajută să înţeleagă încă foarte de tînăr multe din tarele iremediabile ale societăţii în care trăia şi, în consecinţă, să aibă o comportare care să dea de gîndit şefilor săi - dacă ar fi fost un ofiţer mediocru, sigur că nu ar fi putut rămîne în armată. Dar, înzestrat cu excepţionale calităţi militare, fu tolerat şi, de voie, de nevoie, avansat pînă la gradul de general. Fascismul i-a repugnat şi l-a urît, neascunzînd acest lucru, din care cauză începuse să i se spună „generalul incendiar”. Calificativul acesta a căpătat o consfinţire oficială în următoarea împrejurare petrecută curînd după invadarea ţării de către hitlerişti: Popincariu primise abia de cîteva luni gradul de general şi i se încredinţase comanda unei brigăzi de infanterie. Într-o zi, un maior din „S.S.”, ataşat pe lîngă brigadă, întors dintr-o inspecţie făcută la o unitate de infanterie, dădu buzna în biroul lui exprimîndu-şi, în termeni ireverenţioşi şi bătînd cu pumnul în masă, nemulţumirea în legătură cu cele constatate. Neobrăzarea maiorului hitlerist îl înfurie în aşa măsură, încît îi ceru să părăsească imediat biroul. Cum însă acesta continua încă să peroreze insulte şi ameninţări, se văzu obligat să-l ia de guler şi să-l scoată pe uşă afară. Gestul fu însoţit de o înjurătură neaoşă, pe care hitleristul, care deşi abia ştia să îndruge cîteva cuvinte româneşti, o pricepu totuşi fără nici un fel de efort. Incidentul făcu vîlvă şi puţin a lipsit să fie arestat. Dacă după această întîmplare nu s-a mers totuşi pînă la arestare, acesta fu doar rezultatul calculului şi nicidecum al clemenţei dictatorului. Acesta se temea ca nu cumva arestarea să irite corpul ofiţerilor superiori, ceea ce nu era de loc recomandabil tocmai în împrejurările acelea cînd se pregătea atacul împotriva Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, nici nu se putea lăsa nepedepsită o insultă - considerată gravă - adusă unui ofiţer hitlerist. Din încurcătură i-a scos chiar generalul Popincariu, care şi-a prezentat demisia. Imediat după 23 August 1944, generalul Popincariu ceru să fie reintegrat în cadrele active ale armatei şi să fie trimis pe frontul antihitlerist. Cererea îi fu imediat satisfăcută, încredinţîndu-i-se comanda unei brigăzi de infanterie, care lupta în Ardeal. După luptele sîngeroase de la Oarba, unde trupele de sub comanda sa se acoperiri de glorie, fu avansat, primind comanda diviziei „Moldova”[1]. Sever, dar drept, cerînd eforturi de la toţi, fără să se menajeze pe sine însuşi, curajos şi entuziast, era admirat şi iubit atît de statul său major, cît şi de ostaşii din linia întîi, care nu o dată avuseseră prilejul să-l vadă în mijlocul lor. În nenumăratele bătălii, din Ardeal şi pînă în inima pustei maghiare, unităţile de sub comanda sa se comportaseră vitejeşte.   * *     *   De toate acestea îşi aminti în timp ce şoferul manevra cu dibăcie „Mercedes”-ul pe şoseaua desfundată de proiectile, ca un pilot o corabie pe o mare presărată cu stînci submarine. Privi pe furiş la şeful său de stat-major. Acesta sta ţeapăn pe banchetă, fără să se rezeme de speteaza capitonată, şi părea imaginea vie a unui faraon de altădată. „Stă de parcă ar fi tras în ţeapă!” îşi spuse, schiţînd fără voie un zîmbet, pe care locotenent-colonelul Barbat în nici un caz nu putea să-l observe din cauza întunericului care, pe nesimţite, biruise, revărsîndu-se peste întinsul pustei, parcă fără capăt. Imediat, însă, părîndu-i-se că-l nedreptăţeşte, adăugă sincer: „Şi, totuşi, e cel mai capabil şef de stat-major. Cine ştie dacă înapoia acestei voite cuirase nu se ascunde o inimă caldă şi simţitoare”. Postul de comandă al „Pajurei” se instalase în clădirea unei foste şcoli de agricultură. O clădire în formă de potcoavă, cu un singur etaj şi cu o grădină imensă, care servea drept teren experimental pentru diverse culturi. Generalul Popincariu şi locotenent-colonelul Barbat fură introduşi imediat la generalul Voinescu. După ce strînse mîna fiecăruia, acesta îi invită să ia loc. Generalul Voinescu era un bărbat de vreo cincizeci şi cinci de ani, de statură mijlocie, dar bine legat. Greu i-ai fi putut da vîrsta pe care o avea în realitate. Umerii largi, pieptul puternic, obrajii rumeni radiind sănătate, părul des şi rebel, abia puţin încărunţit pe la tîmple, toate acestea te făceau să crezi că ai în faţă un om care n-a depăşit vîrsta de patruzeci de ani. Dar, ceea ce contribuia, în măsura cea mai mare, să nu-i bănuieşti vîrsta adevărată erau ochii, de un albastru serafic, mari, vioi, parcă ochi de adolescent. De altfel, generalului Voinescu, în momentele de bună dispoziţie, îi plăcea să se laude că, în afară de guturai, nu-şi amintea să fi suferit de vreo altă boală. Ofiţerii din statul său major erau în stare să se facă luntre şi punte numai să-i îndeplinească ordinele. Şi aceasta nu pentru că ar fi fost un comandant care izbutea să se facă temut printr-o excesivă severitate. Dimpotrivă, chiar atunci cînd un lucru nu-i plăcea, îşi exprima nemulţumirea în termeni extrem de politicoşi. Cel în culpă simţea în tonul cu care era rostită mustrarea o asemenea răceală şi muşcătoare ironie, încît ar fi preferat, în schimb, pedeapsa cea mai aspră. De altfel, era suficient să-l auzi vorbind, ca să-ţi dai imediat seama că înapoia vocii lui, totdeauna amabilă şi melodioasă, înapoia surîsului cald, se ascunde o voinţă de fier, voinţa unui om învăţat să comande şi să fie ascultat. Generalul Popincariu, remarcînd încă din prima clipă excesiva amabilitate cu care fusese primit, înţelese că urma să asculte fie lucruri neplăcute, fie vreo comunicare de o deosebită importanţă. Generalul Voinescu aprinse o ţigară şi, după ce trase cîteva fumuri, întrebă cu ton indiferent, parcă numai din simplă politeţe: — Ei, ce se mai aude pe la voi, dragă Popincariule? — Nimic deosebit, domnule general. Linişte. Ieri a fost puţină animaţie în sectorul ocupat de regimentul lui Hrubaru. Aşa cum v-am raportat, batalionul 2 a atacat prin surprindere şi i-a împins pe hitlerişti puţin înapoi, ocupînd o poziţie mai avantajoasă. Datorită acestei acţiuni, am stabilit la flancul drept o legătură mai bună cu regimentul sovietic comandat de colonelul Iuşilov. Inamicul a încercat de două ori să contraatace, dar a fost oprit cu baraj de artilerie. — Mi se pare că sectorul acela este cel mai dificil, nu-i aşa? — Exact, domnule general. Pentru orice eventualitate, l-am întărit cu un batalion din regimentul lui Panaitescu, pe care îl ţin în rezervă. — Da! Da! încuviinţă generalul Voinescu, parcă fără să acorde importanţă celor aflate. Îmi dau seama că ai o misiune grea, Popincariule. — Mai ales dacă aveţi în vedere efectivele actuale. — Locotenent-colonel Barbat, dumneata ce părere ai? În cazul unui atac din partea inamicului, pe un front mai larg, poziţiile vor putea fi apărate? — Domnule general, părerea mea este că, la ora actuală, cu forţele de care dispune, inamicul nu e în stare să pornească o acţiune serioasă. Dacă ar încerca totuşi, cu toate că linia frontului e foarte subţire, ne vom putea menţine poziţiile. Pînă acum, artileria noastră s-a dovedit extrem de eficace în acţiunile ei de baraj. — Dar dacă aduc trupe proaspete? continuă să întrebe comandantul armatei. După toate probabilităţile, hitleriştii chiar asta fac. La voi nu se simte nimic? — E greu de presupus că hitleriştii au putut să aducă trupe proaspete pe poziţii în timpul nopţii fără ca posturile noastre de ascultare să prindă de veste, oricîte măsuri de precauţie şi-ar fi luat. Generalul Voinescu îl întrerupse: — Totuşi, aduc întăriri. — Mă scuzaţi, domnule general - interveni locotenent-colonelul Barbat, cu o voce care trăda mult scepticism - aceste rezerve au fost observate în sectorul ocupat de divizia noastră? Vă mărturisesc, nu le văd rostul. — Da? Va să zică dumneata, colonele, nu vezi rostul unor concentrări de trupe hitleriste în sectorul ocupat de unităţile diviziei voastre? întrebă generalul Voinescu, cu un zîmbet pe care nu căută să şi-l ascundă. Ei bine, ele au fost semnalate chiar la voi. — Îmi permiteţi să vă expun punctul meu de vedere? — Te rog chiar, colonele! Locotenent-colonelul Barbat se ridică şi se apropie de harta mare care acoperea un întreg perete. Nenumărate steguleţe indicau linia frontului. — Priviţi cum arată linia frontului. În flancul nostru drept şi în flancul stîng al diviziei de cavalerie, trupele sovietice deţin cîte un pinten. Linia frontului ocupată de noi şi de divizia de cavalerie formează o adîncitură. Pentru inamic, nu noi constituim cea mai mare ameninţare, ci unul din cei doi pinteni dacă nu amîndoi în aceeaşi măsură, deţinuţi de trupele sovietice. Normal ar fi ca inamicul, prin acţiuni ofensive puternice, să încerce să reteze aceşti pinteni, sau, cel puţin, pe acesta de la nord, care prezintă cel mai mare pericol. O ofensivă a trupelor sovietice în direcţia nord-vest l-ar pune pe inamic în situaţia de a se trezi cu toate trupele din faţa noastră încercuite. Acesta este motivul - continuă colonelul Barbat -pentru care nu văd raţiunea unor acţiuni ofensive împotriva noastră, sau a diviziei de cavalerie, cu alte cuvinte, raţiunea concentrării de rezerve în sectorul nostru. Numai într-un singur caz s-ar putea justifica aducerea rezervelor. Anume, atunci cînd nemţii ar intenţiona să pornească o ofensivă generală pe întreg frontul. Doar într-un asemenea caz ar avea nevoie să păstreze acest intrînd, pentru a preîntîmpina, înainte să fi terminat pregătirile în vederea ofensivei, un eventual atac din partea noastră. E îndoielnic însă că ei dispun de rezervele necesare unei ofensive generale. Or, dacă presupunerea aceasta corespunde realităţii - şi eu cred că da - înseamnă că inamicul nu are nici un interes să îngrămădească trupe în acest intrînd, atîta vreme cît nu a înlăturat primejdia pe care o reprezintă cei doi pinteni sovietici, înfipţi în dispozitivul său de apărare. Eu, personal, m-aş retrage din acest intrînd pînă la nivelul pintenilor. În clipa aceea sună telefonul. Generalul Voinescu ridică receptorul. Avu loc următoarea convorbire telefonică: — Alo! Domnul general? — Da, eu sînt! — Am onoarea să vă salut. Colonelul Paulopol la aparat. Domnule general, am primit chiar acum, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă. — Aşteaptă un sfert de oră şi te chem. Sînt la mine generalul Popincariu şi colonelul Barbat. — Mă iertaţi că insist, dar comunicarea priveşte tocmai pe domnul general Popincariu. E ceva extrem de important şi de grav. Îmi permit să insist să mă primiţi imediat. — Colonelul Barbat poate să fie de faţă? — Evident. — Atunci vino imediat! Punînd receptorul în furcă, generalul Voinescu se adresă celor doi: — Domnilor, la aparat a fost colonelul Paulopol. A primit o comunicare importantă care vă priveşte. După cum aţi auzit, i-am spus să vină. Vom continua mai tîrziu discuţia începută. Generalul Popincariu se întrebă cu nelinişte, ce ar putea conţine comunicarea aceea urgentă care îl privea. Nu avu însă timp să găsească răspunsul, pentru că în clipa următoare intră pe uşă colonelul Paulopol Traian, şeful Biroului 2 al comandamentului „Pajura”. — Despre ce-i vorba, Paulopol? — Aşa cum am avut onoarea să vă raportez la telefon, acum zece minute am primit de la Marele Stat-Major, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă. Sîntem avertizaţi că un agent al Abwehrului[2] se ascunde printre cei care lucrează la postul de comandă al diviziei comandate de domnul general Popincariu. Agentul are însărcinarea să descopere noul sistem de funcţionare al maşinii de cifrat cu care lucrează cei de la serviciul cifrului. Marele Stat-Major ordonă ca, deocamdată, pînă va lua măsuri speciale, să se asigure o securitate sporită întregului material de cifru. În rezumat, aceasta este comunicarea pe care ne-o face Marele Stat-Major. — După părerea dumitale, ce ar trebui să facă agentul Abwehrului ca să-şi poată îndeplini misiunea? întrebă generalul Voinescu. — Dacă ar şti care anume, să fotografieze o anumită rozetă din corpul maşinii. Operaţia, în sine, după cum vă puteţi da seama, este destul de simplă. Numai că e mult mai greu să ajungă pînă la maşina de cifrat. În acest caz... Dar nu mai avu timp să-şi termine fraza, pentru că generalul Voinescu îl întrerupse, adresîndu-se generalului Popincariu: — Cine conduce serviciul vostru de Cifru, generale? — Căpitanul Smeu Paraschiv. — Smeu Paraschiv! Nu-l cunosc. Ce părere ai despre el? — Excelentă, domnule general. Un ofiţer foarte capabil. Răspund pentru el. — Dar dumneata, Paulopol? Îl cunoşti, desigur... — Aceeaşi părere ca a domnului general Popincariu. — Atunci e bine. Dar cifratorii? În ei putem avea deplină încredere? Generalul Popincariu ridică din umeri: — Asta nu mai ştiu! — Ca cifratori, sînt cu toţii foarte buni - adăugă colonelul Paulopol. După cîte ştiu, radiogramele primite de la „Moldova” nu ne-au dat niciodată bătaie de cap. Sînt totdeauna impecabil cifrate. Dar în ce măsură putem avea încredere în ei, bineînţeles că va trebui să mai verificăm. — Fără îndoială - interveni în discuţie locotenent-colonelul Barbat. Dar îmi permit să-mi exprim îndoiala că agentul Abwehrului ar putea fi unul dintre cifratori. Cu toţii lucrează la Cifru încă de la începutul campaniei. Or, dacă unul dintre ei ar fi agentul Abwehrului, de mult Comandamentul german s-ar fi aflat în posesia secretului maşinii noastre de cifrat. Generalul Voinescu replică însă: — S-ar putea să ai dreptate, colonele. Raţionamentul dumitale e de altfel, destul de ispititor. Dar în materie de spionaj, dacă te bazezi numai pe logică, fără să verifici faptele, uşor poţi să greşeşti. Întrebîndu-ne dacă putem, sau nu, avea încredere în cifratori, asta nu înseamnă că trebuie să căutăm agentul Abwehrului doar printre ei. Dacă am înţeles bine cele ce ne-a explicat Paulopol, am impresia că, pentru a-şi atinge scopul, agentul nu poate recurge la furt. Aşa-i, Paulopol? — Exact, domnule general! Dacă, prin absurd, am presupune că i s-ar ivi agentului prilejul să fure rozeta, aceasta nu i-ar folosi la nimic. Furtul s-ar descoperi chiar în aceeaşi zi, iar Marele Stat-Major, anunţat imediat, ar interzice folosirea maşinilor de cifrat. — Va să zică, ipoteza furtului trebuie exclusă. Ei bine, în cazul acesta, dumneata, Popincariu, va trebui să dai ordin Biroului 2 să pună sub observaţie pe cifratori şi pe toţi aceia care au vreo legătură, directă sau indirectă, cu acest serviciu. În afară de aceasta, va trebui asigurată o pază mai bună Cifrului, mai ales în timpul deplasărilor. La încartiruire, serviciului de Cifru să i se asigure încăperea care prezintă maximum de securitate. Cheile de la lada de fier în care sînt ţinute codurile şi maşina de cifrat vor trebui păstrate de către căpitanul Smeu. De altfel, presupun că aşa şi procedaţi. Nu se va lucra cu materialul de cifrare decît în prezenţa sa. Deocamdată, pînă la noi ordine, cam acestea ar fi măsurile pe care va trebui să le iei, Popincariule. Îmi vei raporta de executare şi mă vei ţine la curent cu mersul cercetărilor. Şi acum, dumneata, Paulopol, te poţi retrage. Noi mai avem de pus la punct unele lucruri. Bună seara! După plecarea şefului Secţiei a II-a, generalul Voinescu se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe cu mîinile la spate, îngîndurat. După cîtva timp, oprindu-se în faţa hărţii agăţată de perete, vorbi: — Domnilor, să revenim la discuţia noastră anterioară: Comandamentul hitlerist deţine informaţia falsă că, în scurt timp, din sectorul vostru vom porni o mare ofensivă. Pentru a putea face faţă loviturii, el şi-a retras în mare grabă trupe din alte sectoare, masîndu-le, deocamdată, în imediata apropiere a frontului. De ce ţine să menţină această poziţie înaintată, chiar cu riscul de a fi învăluit pe la flancuri? Se pot formula două ipoteze ori el însuşi intenţionează să pornească o contraofensivă, ori, ceea ce e mai probabil, ţine să-şi menţină cu orice preţ actuala poziţie, deoarece îşi dă seama că, din cauza configuraţiei terenului, o retragere numai pînă la linia propriilor sale flancuri nu este posibilă. Priviţi harta. Flancul său drept are în faţă acest rîu. Cu alte cuvinte, un obstacol natural. Flancul stîng stă bine pe acest deal. Dar, în linie dreaptă, între aceste două extreme, terenul nu oferă nici un punct de reazem natural. Asta înseamnă că, dacă se retrage din faţa noastră, nu-şi va putea consolida o poziţie de apărare decît la douăzeci sau treizeci de kilometri mai înspre vest, adică la douăzeci sau treizeci de kilometri înapoia poziţiilor ocupate în prezent de flancurile sale. În acest caz, situaţia ar fi inversată. Acum formează el un intrînd în dispozitivul nostru, iar mîine am forma noi o pană în dispozitivul său. Se pare că hitleriştii - ignorînd ameninţarea care îi paşte din flancuri, sau, chiar dacă nu o ignoră, bazîndu-se pe avantajul pe care li-l oferă terenul - preferă situaţia prezentă şi sînt hotărîţi să-şi menţină poziţiile. Abstracţie făcînd de motivul adevărat care îi determină să păstreze acest intrînd, un lucru are importanţă: că am reuşit să-i inducem în eroare. Şi pentru ca eroarea să fie deplină, voi veţi servi drept momeală. Cu alte cuvinte, va trebui să atacaţi. Ziua atacului nu a fost încă fixată, dar vi se va comunica la timp. — Numai noi? întrebă generalul Popincariu. — Va ataca şi divizia de cavalerie. — Aţi amintit de o divizie care va fi în rezervă. Dacă, singuri, n-o vom putea scoate la capăt, ne va da o mînă de ajutor? — Nu! Divizia aceea are altă misiune. Ea a primit ordinul să facă o mică plimbare. Începînd din noaptea aceasta se va deplasa încoace. Şi o va face în aşa fel, încît hitleriştii să ia neapărat cunoştinţă de aceasta. Deplasarea va continua şi în cursul zilei. Probabil că în ziua următoare veţi ataca voi. Un motiv în plus ca hitleriştii să creadă că este vorba de o adevărată ofensivă în sectorul diviziei voastre. — La început, da! Curînd însă, dîndu-şi seama că au fost păcăliţi, şi, aruncînd în foc trupe proaspete din rezervă, s-ar putea să ne dea peste cap - observă generalul Popincariu. Ştiţi că unităţile diviziei pe care o comand au avut pierderi importante. — Da, ştiu!... Dar pot să te asigur că temerea dumitale e nejustificată. Hitleriştii nu vor avea timp să contraatace, folosind rezervele, deoarece, aproape concomitent, adevărata ofensivă va fi dezlănţuită la flancul lor drept. Şi atunci hitleriştilor nu le va rămîne altceva de făcut decît să se retragă cît mai repede din faţa noastră, ca să scape din încercuire. Ei, acum, după ce cunoaşteţi planul de ansamblu al acţiunii, continui să fii sceptic? Generalul Popincariu răspunse surîzînd: — Nicidecum! — Şi încă ceva, Popincariule. Îmi trebuie, neapărat, o limbă. Din pămînt, din iarbă verde să-mi faceţi rost de ea! — Vom mai încerca, domnule general. — Neapărat. Revenind la cele ce am discutat, cum ajungi acasă, cheamă-ţi comandanţii de regimente şi pune-i la curent cu situaţia. Ia toate măsurile care se impun. Atrage-le atenţia ca, în următoarele două nopţi, să fie oleacă animaţie pe poziţie. Hitleriştii să aibă impresia că sînt aduse trupe proaspete. Şi spunînd acestea, comandantul „Pajurei” se ridică în picioare, semn că întrevederea luase sfîrşit. Generalul Popincariu şi şeful său de stat-major făcură la fel. — Domnilor, nu vă spun noapte bună, pentru că în noaptea aceasta veţi mai avea mult de lucru, ci succes! Se aflau amîndoi la uşă, cînd vocea generalului Voinescu îi făcu să se întoarcă. — Am uitat să-ţi spun, generale, că am citit cu multă atenţie raportul în legătură cu pierderea bateriei. Fără îndoială că inamicul a avut informaţii precise. Ar trebui să reflectaţi dacă nu cumva informaţia a fost furnizată chiar de agentul asupra căruia ne atrage atenţia Comandamentul sovietic. — E foarte probabil. M-am gîndit şi eu la acelaşi lucru. Va trebui ca Biroul 2 să reia cercetările. Voi da dispoziţii în acest sens. Generalul Voinescu aprobă din cap, fără să răspundă, apoi sună după aghiotant.     [1] Autorului acestei cărţi i se pare aproape de prisos să atragă atenţia cititorilor săi că, pe front, atît marile unităţi (diviziile, armatele), cît şi unităţile (regimentele) nu purtau denumiri codificate, aşa cum apar ele în carte: „Pajura“, „Moldova“, „Siretul“ etc. Denumirile codificate erau folosite numai în convorbiri telefonice sau în radiograme. [2] Abwehr — serviciul de spionaj al armatei hitleriste (n.a.).  

Johnny Boamba de Theodor Constantin Capitolul I     Nu, nu ningea. Cerul împroşca, bogat, cu floricele. Îi era foame. Cu floricele, cînd ţi-e tare foame, ţi-o poţi astîmpăra. Cu orice îţi poţi astîmpăra foamea. Pînă şi cu apă, dacă bei pînă nu mai poţi, darmite cu floricele... Ce de-a floricele! Şi mari, şi albe... Niciodată nu mai văzuse altele asemenea. Mari şi albe, ca nişte toporaşi. Tare mai mirosea frumos a floricele! Mai frumos chiar decît a porumb copt. Dar parcă floricelele nu sînt, la o adică, tot porumb copt? Trebuie că mirosul plutea peste tot oraşul, aşa cum pluteşte parfumul de tei în luna mai. Trebuie că pătrunsese şi în case, dar mai ales, prin răsuflători, în toate bucătăriile blocurilor unde gospodinele găteau. Oare ce mîncăruri se găteau în bucătăriile blocului în care locuiau? Exclus, da, exclus ca măcar într-o singură gospodărie să nu se gătească ţelină cu came de porc. Teribil îi mai place lui mîncare de ţelină cu carne de porc! În fiecare zi dacă ar mînca şi tot nu s-ar sătura. „Am să-i spun mamei să gătească...” Dar îşi aduce aminte că „unchiului” Mitru nu-i place mîncarea de ţelină. Şi dacă lui nu-i place, oricît ar ruga-o, ea tot nu va găti. Frumos mai miroase a ţelină cînd feliile se prăjesc în tigaie! Dar acum, chiar acolo, în bucătăria unde eventual se găteşte mîncare de ţelină, mai puternică este aroma floricelelor. Uite, a trecut un camion încărcat cu lăzi pline cu portocale. Trec turisme, camioane curg într-un şuvoi continuu pe strada de curînd asfaltată, şi cu toate acestea în loc să miroasă a portocale, a benzină şi a praf miroase doar a floricele. Păi cum să nu miroasă dacă norii împroaşcă pămîntul cu floricele?   „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!... O chema Micşunica. „Baba” Micşunica. De ce îi plăcea să i se spună babă nu s-a putut dumeri niciodată. „Baba” Micşu­nica era tînără. Să fi avut cel mult treizeci de ani. Parcă o auzea: „Ia vin’ să-ţi dea baba Micşunica nişte floricele faine! Uite ce cană barosană numai cu un leu”. Cînd avea bani cumpăra. O cană, două, pînă îşi burduşea buzunarele. Dar de cele mai multe ori nu avea. „Cumperi, aligantule?” „N-am astăzi bani, babă Micşunica!” „Lasă că o să ai mîine.” „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicele!...” Prost mai este! Plouă cu floricele calde, tare îi mai este foame, şi totuşi nu se poate hotărî să întindă palmele, să strîngă în ele atîtea floricele cîte i-ar fi de ajuns să se sature. Pînă la urmă învinge însă lenea şi întinde palmele. Fulgii de zăpadă se topesc imediat. Nu, nu-s floricele. Ninge! Ninge şi fulgii de zăpadă nu ţin de foame. Acum strada nu-i mai miroase a floricele, ci a benzină arsă şi a praf. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Tare îi mai este foame! Mama ştia doar că soseşte cu tre­nul în cursul dimineţii, cînd ea este la birou şi totuşi nu a lăsat cheia la cineva, la madam Urseanu, de pildă. Nu are nici un ban la el, îi este foame. Şi acum, colac peste pupăză, trebuie să se plimbe pînă cînd avea să se reîntoarcă ea de la serviciu. Prea tare frig nu este. Ninge. E o zăpadă ce prevesteşte primăvara. Peste o oră s-ar putea să iasă şi soarele. Dar acum ninge şi lui îi este foame. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Sînt trei ani de cînd n-a mai văzut-o pe „baba” Micşunica. N-a mai văzut-o, fiindcă de trei ani lipseşte de acasă. Prima dată „baba” a apărut pe strada lor cînd el era de zece ani. Pe atunci avea totdeauna bani pentru floricele. Îi dădea mama, tata. Pe atunci mama îi spunea tatii „dragule”, iar tata mamei „mica mea păsăruică”. Ce bine era atunci acasă! Mama îi spunea Ionuţ, tata de asemenea. La şcoală profesorii, colegii tot Ionuţ îi spuneau. Pe atunci încă nu fusese poreclit „Johnny”, sau „Johnny Boambă”. În decurs de numai cîteva luni numele Ionuţ s-a transformat în Johnny Boambă. Şi toate acestea s-au întîmplat fiindcă mama nu i-a mai spus tatii „dragule”, iar tata mamei ,,mica mea păsăruică”. Ei, din cauza asta! Prostii! Cauza a fost alta, altele. În orice caz, una din cauzele principale era şi „unchiul” Mitru. Mai înainte habar nu avusese că exista un om căruia, într-o zi, avea să fie obligat să-i spună „unchiu” Mitru, atunci cînd acesta se mutase la ei, luînd locul tatălui. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Pînă atunci, „dragule” fusese un tată cum altul credea că nu există, iar „mica mea păsăruică” o mamă frumoasă şi bună pe care el o iubea chiar mai mult decît pe tatăl său. Doamne, ce bine fusese atunci acasă la ei! Pe urmă, într-o zi, totul a început să se schimbe. Tata nu i-a mai spus mamei în glumă „mica mea păsăruică” şi nici mama lui „dragule”. Cînd el era de faţă nu se certau niciodată. Dar aveau în schimb discuţii aprinse în dormitor, mai ales noaptea, cînd îl credeau pe el adormit. Discuţii aprinse, dar fără ca vreunul dintre ei să ridice glasul. Se certau cu o voce potolită, amabilă, spunî-ndu-şi cuvinte grele, fără să ridice tonul, de parcă ar fi flecărit în aşteptarea somnului. Într-una din acele certuri tata adresă mamei un cuvînt urît, a cărui semnificaţie n-o cunoştea şi pe care a aflat-o întrebînd la şcoală un coleg. După ce-a aflat, cînd a ajuns acasă a plîns. A plîns fiindcă tata a putut spune mamei un asemenea cuvînt de ocară, a plîns fiindcă a fost în stare s-o jignească în aşa măsură — asta însemna că nu era chiar atît de bun cum crezuse el — dar mai ales a plîns fiindcă acum, din cauza acelui cuvînt urît, nu-l mai iubea chiar atît de mult. Dîndu-şi seama că îl iubeşte mai puţin, a revărsat prisosul de dragoste asupra mamei. Nu simţi însă acelaşi lucru din partea ei. Dimpotrivă. Cu toate că deveni mai tandru, mai săritor şi mai ascultător, ea nu părea că bagă de seamă. Era distrată, mereu cu gîndul în altă parte, tristă. De el îşi amintea numai din cînd în cînd, şi pentru scurt timp. Înainte, mama cînta mai tot timpul cînd făcea treabă. Dar după ce tata i-a spus cuvîntul acela n-a mai cîntat. Văzînd-o atît de tristă, într-o zi a îndrăznit să-i spună: — Mamă dragă, te rog să nu mai fi tristă din cauza tatii. Dacă el nu te mai iubeşte, te iubesc eu şi pentru el. Dar mama l-a repezit imediat: — Ia mai bine să-ţi vezi tu de lecţiile tale şi să nu te amesteci în treburi care nu privesc de fel copiii! — Bine, mamă, iartă-mă! Dacă încerca s-o mîngîie, ea îl îndepărta: — Acum n-am timp. Haide, du-te şi te joacă! Nici tata nu mai era cel dinainte. De cînd nu se mai înţelegea cu mama, îi acorda mai mult timp ca înainte. Îl ajuta la lecţii, jucau împreună şah, îl lua la cinematograf sau la plimbare. E drept, plecau să se distreze la cinematograf, la teatru, sau pur şi simplu să se plimbe doar atunci cînd mama nu era acasă. Acum mama lipsea mult. Odată a întrebat: — Tată, unde tot pleacă mama? — Are mult de lucru la birou. — Da? — Da! Şi evitînd să se uite la el, tata privise în altă parte cu ochii deveniţi dintr-o dată atît de trişti, încît simţi că iarăşi îl iubeşte ca mai înainte, pînă a nu-i fi spus mamei cuvîntul acela urît. „Ia floricelele! Ia albiţelele, căldicelele!...” Ce foame îi era! Mama nu se gîndise că are să vină flămînd de la drum? Nu se gîndise, desigur! „Să ştii că te-am smuls din sufletul meu!” îi spusese ea într-o zi. Şi cînd îi spu­sese cuvintele acestea, el o şi văzuse smulgîndu-şi din suflet un omuleţ de o şchioapă, care era el. Încercă să şi-o închipuie şi acum smulgîndu-şi din suflet omuleţul, dar nu izbuti. Dar nu izbuti în general să şi-o închipuie cum arată, de parcă n-ar fi văzut-o niciodată. În schimb îl văzu pe „unchiul” Mitru. „Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...” Barem de-ar trece de-adevăratelea baba Micşunica! Poate l-ar recunoaşte şi i-ar da pe datorie o cană, două de floricele. — Ionuţ! O clipă nu-l recunoscu pe băiatul care îl strigase cu nu­mele lui, şi nu după poreclă. Era Ştefăniţă. Pe Ştefăniţă nu-l mai văzuse de trei ani. Ce mult se schimbase! Se lungise, de parcă l-ar fi tras unul de cap şi altul de picioare. Dar de slab tot slab rămăsese, ca un ţăndărică. — Ce mai faci? întrebă stînjenit, ruşinat. — Vin de la profesoara de engleză. Stă în bloc cu voi. — Iei lecţii la tovarăşa Codruţ? — La ea. E o profesoară straşnică. De la ea ai ce învăţa. Tu ce faci? — Amestecat. — Îmi pare bine că te văd. Ionuţ înţelese că, de fapt, Ştefăniţă voise să spună: „Îmi pare bine că te-ai întors de acolo”. — Pe la şcoală ce se mai aude? Tot tu eşti premiantul clasei? — Mda! — Ei bravo! Te ţii bine. Şi în gînd: „Cît timp am vrut, n-ai fost în stare să-mi sufli premiul întîi.” Pînă a nu se muta Ionuţ la şcoala din cartier, Ştefăniţă fusese premiantul clasei. După aceea i-a luat-o înainte. Doi ani, consecutiv, premiul întîi el l-a luat. În cel de-al treilea, însă, premiul a revenit lui Ştefăniţă. Dar asta s-a întîmplat nu fiindcă Ştefăniţă l-a întrecut la învăţătură, ci fiindcă el n-a mai vrut să înveţe. — Acuma ce faci? întrebă Ştefăniţă. — Nimic. Mă gîndeam să mă plimb puţin. — Păi dacă nu ai nimic de făcut atunci vino la mine! El ezită. Întrebă cu oarecare stînjeneală: — Să vin? Ai tăi ce au să spună? — N-au să spună nimic. — N-au să te certe că umbli cu mine? — Nici gînd. — Atunci vin. Cînd el, Ionuţ, devenise Johnny Boambă, Ştefăniţă fusese singurul din clasă care continuase să se poarte cu el de parcă mai era premiantul clasei şi „fala şcolii”, cum spusese o dată despre el dirigintele. Pe de altă parte, părinţii lui Ştefăniţă  nu-i interziseseră să aibă de-a face cu el, aşa cum făcuseră părinţii celorlalţi colegi. — Să nu te prind cumva cu maidanagiul lui Istrate, că e vai de tine! Ameninţarea aceasta, formulată astfel sau chiar ceva mai drastic, devenise, de fapt, un fel de cuvînt de ordine la care subscriseseră, în mod tacit, părinţii tuturor băieţilor şi fetelor din cartier. Cu excepţia părinţilor lui Ştefăniţă. Odată, cînd  se dusese să-l caute acasă pe Ştefăniţă, părinţii acestuia îl primiră ca pe vremea cînd fusese premiantul clasei, de parcă ei, singurii din tot cartierul, încă nu aflaseră că devenise Jonny Boambă. Da, aşa se purtaseră părinţii lui Ştefăniţă mai înainte, pînă a nu ajunge acolo. Dar acum, după ce i se dăduse drumul de acolo, oare tot aşa aveau să-l primească? Probabil că da, de vreme ce Ştefăniţă îl invitase acasă. În nici un caz n-ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut că atitudinea părinţilor săi s-a schimbat. — Sărut mîna, doamnă Cursaru. — Bună ziua, Ionuţ. Ei, dar ce te-ai mai lungit şi tu! Ca şi Ştefăniţă, de altminteri. Voi creşteţi şi noi îmbătrînim. Mama lui Ştefăniţă era o femeie ca la treizeci de ani, nu prea frumoasă, dar cu nişte ochi albaştri, mari, plini de viaţă şi cu un chip care radia o asemenea bunătate, încît cîştiga imediat unanime simpatii. Era mărunţică, slăbuţă, însă plină de energie, şi atît de îndemînatică, încît Ştefăniţă spunea că mama lui are mîini de aur. — Noi, mamă, ne ducem dincolo. Vreau să-i arăt lui Ionuţ biblioteca mea. — Foarte bine! Cît mai staţi voi de vorbă are să fie gata şi masa. Camera cea mică era a lui Ştefăniţă. O canapea extensi­bilă, un birouaş, o etajeră cu cărţi, cu o despărţitură specială pentru discuri, pe o mică măsuţă, un picup şi un aparat de radio cu transistori. Pe pereţi, două tablouri lucrate de mama lui Ştefăniţă care, în timpul liber, picta. — Ce de-a cărţi ţi-ai mai cumpărat! se minună Ionuţ. — Asta-i mania mea. Cum fac rost de ceva bani, cumpăr cărţi. Multe mi le-a dăruit tata. El îmi cunoaşte pasiunea şi, ca să-mi facă mie plăcere, în fiecare lună, cînd primeşte primă, cumpără cîteva cărţi şi pentru mine. Aşa că, încet-încet, s-au adunat. — Au trecut doar trei ani, observă Ionuţ oftînd. Trei ani nu-s de colo! — Mda!... Cred!... Ionuţ îşi dădea seama că Ştefăniţă nu ştia ce să spună, ca nu cumva să-l jignească fără voia sa. — Pentru mine au trecut al naibii de greu, Ştefăniţă. — Înţeleg. Şi mai mult nu spuse, deşi ar fi vrut să întrebe cum era acolo. Dar nu din curiozitate, ci numai ca să înţeleagă cît de greu trecuseră cei trei ani pentru Ionuţ. Nu îndrăzni însă, ca nu cumva prietenul său să creadă că întreabă din pură cu­riozitate. — Dacă te interesează unele cărţi ţi le împrumut, se oferi Ştefăniţă, mai mult ca să spună ceva, fiindcă vedea că Ionuţ tace. — Altă dată. Acum ce mai ochi ar face „unchiu” Mitru dacă m-ar vedea că mă întorc acasă cu nişte cărţi la sub­suoară! Sau mama. Ar crede că le-am primit drept premiu acolo. — Vrei să spui că ai tăi încă nu ştiu că te-ai întors? — I-am anunţat că mă întorc astăzi. Cunoşteau şi ora.   Dar mama a plecat la birou fără să lase cheia la vreo vecină. Pesemne că n-a avut încredere. — În vecină? — Nu, în mine. Să nu-i fur ceva din casă. Şi Ionuţ schiţă un zîmbet pe care îl voia ironic, dar care nu izbuti să fie decît trist. — Poate o fi uitat... — Da, poate o fi uitat. Şi adăugă imediat, parcă numai   din dorinţa de a schimba discuţia: Ce bine e aici la tine, Ştefăniţă! Dar imediat se miră de ceea ce spusese. În definitiv, ce era aici altfel decît la el? Fiindcă şi el, acasă, avea camera lui. E drept, lecţiile nu şi le făcuse la un birouaş, ci la o masă. Cărţi avea şi el într-o mică etajeră. Un radio cu transistori exista şi la el în cameră, de asemenea două tablouri pe pereţi. Ba, dintr-un anumit punct de vedere, camera lui era chiar mai frumoasă decît a lui Ştefăniţă. Era mai luminoasă şi parcă un pic mai spaţioasă. Şi totuşi, camera lui Ştefăniţă era altfel, ba chiar şi altfel frumoasă. Se uită de jur împrejur să înţeleagă. Da, era altfel. Era altfel  fiindcă.... Dumnezeu ştia din ce motiv era altfel!  Şi fiindcă era altfel, cu toate că odaia lui, în mod obiectiv, era mai luminoasă, în camera lui Ştefăniţă lumina părea totuşi mai puternică, inexplicabil cum. Pe cînd camera lui nu era altfel, sau cel puţin nu fusese altfel cu trei ani în urmă, pînă a nu fi trimis acolo. Deşi, cu excepţia picupului, a discurilor şi tablourilor nu se deosebea prin nimic de a lui Ştefăniţă. — Da, e plăcut aici la mine, recunoscu Ştefăniţă. Dar şi la tine e la fel, ţinu imediat să adauge, ca să nu-l jignească. — Nu, aici e altfel. Dar nu numai aici; în toată casa voastră e altfel decît la noi. Lasă că ştiu eu ce spun!   — Mda! Cred că înţeleg la ce te referi, Ionuţ. — Parcă e greu să înţelegi! Vreau să spun că pentru tine nu e greu, fiindcă tu nu eşti ca ceilalţi, foştii mei colegi. Şi pe urmă, imediat, ca să schimbe discuţia: Văd că ai şi o mulţime de discuri. — Ei, o mulţime. N-am decît treizeci. Dar tot unul şi unul. Abia am început să-mi încropesc discoteca. Ştii, la început nu prea mă dădeam în vînt după muzică simfonică. Adică, ce mai, nu-mi plăcea de doc. Primele discuri pe care mi le-am cumpărat au fost de muzică uşoară. Tata a adus acasă, într-o zi, „Simfonia a cincea” a lui Beethoven. „Ia să ascultăm puţin discul ăsta!” m-a îndemnat el. Îmi plăcu şi nu prea. De fapt, nu pot spune că nu-mi plăcu. Dar cam obosisem, concentrîn­du-mă să înţeleg. A doua zi, tata a pus din nou discul. De data asta am ascultat cu mai multă plăcere, şi n-a mai trebuit să fac eforturi să pot rămîne atent. Pe scurt, după ce am ascultat-o de cîteva ori, în aşa măsură m-a cucerit, încît l-am întrebat pe tata dacă şi celelalte simfonii ale lui sînt la fel de frumoase. Seara mi-a adus „Eroica”. După aceea nu mi-a mai trebuit muzică uşoară. — Tu, Ştefăniţă, ai fost totdeauna cel mai bun la muzică. — Ţie îţi place muzica simfonică, Ionuţ? — Nu ştiu dacă îmi place sau nu, fiindcă nu prea am avut prilejul să ascult asemenea muzică. — Ai vrea totuşi să asculţi un disc? — Sigur că da. — Îţi pun „Concertul nr. l” de Chopin. Sînt convins că are să-ţi placă. Şi Ştefăniţă, din cale-afară de bucuros că Ionuţ nu era refractar muzicii simfonice — în entuziasmul său juvenil am­biţiona să recruteze prozeliţi pentru genul acesta de muzică — se grăbi să pornească picupul. La început, cît timp dură expunerea orchestrală, Ionuţ ascultă atent, dar fără ca figura lui să exprime în vreun fel impresiile pe care concertul le producea asupra sa. Dar cînd pianul, solist, reluă tema princi­pală din expunerea orchestrală, Ştefăniţă observă, nu fără uimire, cum Ionuţ mai întîi tresare, cum se înroşeşte brusc, pentru ca imediat să pălească, şi cum ochii i se umplu de lacrimi. El crezu că emoţiile puternice prin care trecea prietenul său se datorau exclusiv muzicii lui Chopin. Dar Ştefăniţă se înşela. Ionuţ, ascultînd muzica aceea, trăia, prin amintire extraordinara întîmplare din vara trecută, cînd fugise de acolo. Aducerea-aminte a acelei întîmplări extraordinare îl tulbură în aşa măsură, încît în momentul cînd pianul, în cea de-a doua parte a concertului, îşi începu cantilena duioasă, Ionuţ aproape se răsti la el: — Nu mai pot!... Opreşte-l, te rog! Ştefăniţă opri picupul. Îl cunoştea pe Ionuţ măcar atît cît să-şi dea seama că nu din cauza emoţiei nu mai era în stare să asculte tocmai partea cea mai frumoasă a concertului. Trebuie că din cu totul alte motive lăcrimase Ionuţ. Dar dintr-un      fel de delicateţe, mai mult instinctivă, nu îndrăznea să-l întrebe. Tocmai atunci intră pe uşă tatăl lui Ştefăniţă. — Ce faci, Ionuţ? Îmi pare bine că te văd. Ai mai crescut, ai mai slăbit... Sănătos? — Sănătos, domnule Cursaru. Mulţumesc! Tatăl lui Ştefăniţă era înalt, cu umeri largi, cu un cap mare şi chică leonină. Avea o voce puternică de bas, şi cînd vorbea i se vedeau dinţii puternici şi albi, ca de fildeş. Era inginer, un inginer bine apreciat la uzină, iar în timpul liber cînta la flaut pentru propria sa plăcere. În ciuda staturii sale atletice şi a vocii tunătoare, avea o fire blajină şi veselă. — Spălaţi-vă pe mîini şi haideţi la masă! veni să-i pof­tească mama lui Ştefăniţă. — Bine, mamă, venim îndată, îi răspunse tatăl lui Ştefă­niţă, mîngîindu-şi în treacăt soţia pe obraz. Astăzi ce ne dai de mîncare? — Eu trebuie să mă duc acasă, îi anunţă Ionuţ. — De ce? Mănînci cu noi. Ca să nu te aştepte acasă cu masa, pot să dau un telefon mamei tale. — Nu e nevoie. Mama nu mă aşteaptă niciodată cu masa. Mă gîndeam însă să nu vă deranjez. — Ce vorbă e asta? Haide, duceţi-vă să vă spălaţi pe mîini, copii! le ceru mama lui Ştefăniţă. Se aşezară la masă. Cînd mama lui Ştefăniţă aduse castro­nul cu borş, anunţă: — Tată, azi ţi-am pregătit borşul care îţi place ţie. — Miroase grozav, mamă! îl lăudă el, după ce aspiră aroma borşului dres cu smîntînă.   Aşa erau soţii Cursaru. Ei între ei îşi spuneau „mamă” şi „tată”. A fost un prînz care îi aminti de prînzurile cînd mama lui fusese „mica mea păsăruică”, iar tatăl său „dragule”. S-a sim­ţit foarte bine, dar în cîteva rînduri a simţit nevoia să plîngă, aşa cum plînsese de vreo două ori acolo. Ştefăniţă l-a condus pînă aproape de casă. La despărţire îl întrebă: — Cînd mai vii, Ionuţ? — Am să mai vin. Neapărat am să mai vin. Şi în vestibul, înainte de a pleca, după ce i-a sărutat mîna, mama lui Ştefăniţă i-a pus aceeaşi întrebare: — Cînd mai vii să-l vezi pe Ştefăniţă? — Am să mai vin, doamnă Cursaru. Neapărat am să mai vin. Şi în gînd: „Aici la dumneavoastră mă simt aşa de bine, încît n-aş mai pleca niciodată.” A privit după Ştefăniţă pînă nu l-a mai văzut. Nu mai ningea. Zăpada se topise. Era, în schimb, umezeală şi începuse să bată vîntul. Umezeala îl pătrunsese bine pe dedesubt, cu toate că mersul pe jos nu durase mai mult de zece minute. „Acum va trebui să dau ochi cu «unchiu» Mitru”, îşi spuse şi oftă. Dar nu avea încotro. În loc să folosească liftul, urcă pe scări. Înainte de a apăsa pe butonul soneriei, ezită cîteva clipe. Îi deschise „unchiu” Mitru. — Bună ziua! — Tu erai? Se dădu deoparte să-i facă loc, pe urmă strigă către mama lui: Marta, vino, că s-a întors... Mama veni destul de repede. — Spune-i, Marta, să se descalţe în vestibul! — Te-ai întors?! — Da, mamă! Îţi mulţumesc că m-ai cerut înapoi. — Aş vrea să cred că n-ai să mă faci să regret. — Crede, mamă. Te rog să crezi!

CAPITOLUL I   În definitiv, ce se întâmplase cu mine din clipa când, la lumina lanternei, mi-am dat seama că omul pe care îl ucisesem era tatăl meu? Ce se întâmplase şi câte zile trecuseră de atunci? Zile? Nu cumva luni? Şi mă găseam… unde? Am deschis ochii… Şi în acelaşi timp am rostit tare:  — Eu l-am omorât pe tata! De fapt nu sunt sigur că mărturisirea a ţâşnit în acelaşi timp. Dacă mă gândesc bine, cred că ea a precedat clipa când ochii mei au perceput din nou lumina zilei. Fiindcă, aşa cum stăteam culcat pe partea dreaptă, mi-aş fi descoperit vecinul de pat şi poate că aş fi găsit în mine tăria să nu rostesc înspăimântătoarele cuvinte. — Ce-ai spus tu, măi băiete? În patul din dreapta mea sta culcat un bătrân. El mă întrebase. Şi ca să audă răspunsul, îşi dusese palma mâinii stângi la ureche în chip de pâlnie. — Nimic, moşule! N-am spus nimic! — Nu?! se miră el. Mi s-a părut atunci. Ei, bătrâneţea, băiete! În ultimul timp, mai ales, mi se năzare adesea că-mi vorbesc oamenii. Ei, dar asta încă n-ar fi nimic. Dar mai adesea mi se întâmplă să aud voci care nu mai există pe pământ. Voci de rude, de prieteni care de mulţi ani au plecat de pe pământul ăsta. Tu ştii ce poate să însemne asta, măi băiete? Nu i-am răspuns. Nu i-am răspuns fiindcă nu-l ascultam. Fiindcă – aşa mi se părea – cuvintele lui nu ajungeau până la mine. Mai precis, până la înţelegerea mea. Şi cu toate acestea, mă înşelam. Iată, după atâţia ani sunt în stare să reproduc cuvintele lui. Fără nici o omisiune. Şi doar atunci, prăbuşit în mlaştina deznădejdii mele, nu auzeam cuvintele, nu ajungeau până la înţelegerea mea. — …De unde să ştii tu! Tu eşti un copil. Şi ai fost pe deasupra tare bolnav. Dar acu’, dacă ţi-ai revenit, gata! Ai biruit moartea. Tu, o fărâmă de om! Amarnic te-ai mai luptat cu ea. Şi ai biruit-o. Pe când eu!… Dar nu tu ai biruit-o, măi copile. Viaţa din tine. Tu eşti mic. Un plod de o şchioapă. Dar viaţa din tine e cât Goliat. Pe când eu sunt lung cât o prăjină, dar viaţa din mine e puţină şi nevolnică tot atâta cât un prunc de ţâţă. Doctorii spun că au să mă pună pe picioare. O zic aşa, ca să-mi dea coraj. Dar nu mă pot amăgi ei. Aşa mi-a vorbit atunci bătrânul, acolo, dar eu nu-l auzeam, nu eram conştient că-l aud, că înţeleg ce spune. Proiectat în mine însumi, mă torturam punându-mi întrebări la care nu puteam răspunde. Ce se întâmplase cu mine din clipa când, la lumina lanternei, mi-am dat seama că omul de lângă mine era tatăl meu? Ce făcusem după aceea? Avusesem puterea să mă reîntorc acasă? Şi la spital – eram doar la spital – cum ajunsesem? Mă ridicase Salvarea de acasă sau mă găsiseră, dimineaţa, trecătorii zăcând acolo în „Hanul lui Agop”? — Moşule, aici suntem la spital? am întrebat cu neîncredere. — La spital, măi copile! Unde ai vrea să fim? — La spital! Şi am răsuflat uşurat. Fiindcă mai înainte mă străfulgerase teama: dacă nu mă aflam la spital, ci la infirmeria penitenciarului? Întrebarea aceasta fusese precedată de o alta: dacă între timp vorbisem şi fusesem arestat? Răspunsul bătrânului mă linişti. De fapt, e un fel de a spune. Fiindcă, pe măsură ce minutele treceau, nu frica de consecinţe era lucrul cel mai grav, ci fapta în sine. — Moşule – l-am întrebat – cât timp mi-a fost rău, dumneata erai acela care îmi tot umezeai buzele cu o cârpă udă? — Eu, măi copile! Va să zică ţii minte. Ţineam minte. Mai mult, deşi stăteam cu ochii închişi, vedeam – de fapt îmi aminteam – cum arăta încăperea în care mă aflam. O sală lungă, cu multe paturi, în care zăceau bolnavi de toate vârstele, ce se tânguiau continuu şi lugubru pe diferite voci, ca într-o stranie şi tulburătoare simfonie a durerii. Şi în sală stăruia un miros de doctorii, un miros amar – de ce neapărat amar nu ştiu, dar aşa credeam atunci. Prin ferestrele mari pătrundea, fără nici un fel de oprelişte, lumina zilei, câteodată mohorâtă, de cele mai multe ori strălucitoare, care contrasta izbitor cu albul îndoielnic al cearşafurilor şi al feţelor de pernă. Îndoielnic era şi albul halatelor surorilor. Stăteam cu ochii închişi şi vedeam toate acestea. De fapt, mi le reaminteam numai. Dar dacă ele erau aşa şi într-aievea, atunci zâna în halat alb, de un alb îndoielnic, trebuie că exista şi ea în realitate. Şi parcă dinadins, ca să nu mai am nici un fel de dubiu că zâna blondă exista şi în realitate, i-am auzit vocea, care atunci mi se păru melodioasă ca o alăută. — Scoală, băiete, că a venit cineva să te ia acasă. Am deschis ochii şi în clipa următoare nu mai m-a durut capul. Parcă şi cealaltă durere, aceea a sufletului, dispăruse. Mă năpădise dintr-o dată bucuria că aveam s-o văd pe mama, de care abia acum îmi dădeam seama cât de dor îmi fusese. Am sărit din pat sprinten şi vesel şi am alergat în calea ei. Dumnezeule, ce lung mi se părea coridorul pe care grăbeam în urma sorei Anişoara! Dar când am ajuns la celălalt capăt al coridorului, m-am oprit. Picioarele refuzau să mă ducă mai departe. Mi se părea peste putinţă s-o pot privi în ochi, să-i primesc îmbrăţişarea fără a-i mărturisi adevărul. Sora Anişoara se întoarse spre mine: — Ce-i, băiete? Ce s-a întâmplat? Şi îmi pipăi fruntea, să vadă dacă nu a revenit febra. — Nu vreau s-o văd!… Nu pot s-o văd! — Pe cine nu poţi s-o vezi? — Pe mama! — Pe maică-ta? Asta-i bună! Auzi, un băiat care nu vrea s-o vadă pe maică-sa. Măi, măi, ciudat mai eşti! Dar dacă din această pricină boceşti, atunci linişteşte-te! Nu ea a venit după tine. — N-a venit mama?! m-am întristat dintr-o dată. — Ei, drăcie! Adineauri spuneai că nu vrei s-o vezi, şi acum îţi pare rău că n-a venit! Ciudată e firea omenească. Numai o clipă m-am bucurat că nu aveam să dau ochii cu ea, pentru ca în clipa următoare să-mi pară rău că n-am s-o pot îmbrăţişa. — Dacă nu e mama – am întrebat – atunci cine a venit după mine? — Pesemne vreo rudă. Ei, haide, lasă nazurile, că nu am timp de pierdut. Şi luându-mă pe după umeri, mă sili s-o urmez. Era – aşa cum mă aşteptam – unchiul Iancu. Cum am dat cu ochii de el, am ţipat de bucurie şi am alergat să-l îmbrăţişez. Şi cu braţele pe după gâtul lui am plâns mult, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci. — Măi Ducule! Măi flăcăiaşule! Ian să nu mai dăm apă la şoricei! Ce, noi suntem fete? Dar eu am continuat să plâng mult timp încă la pieptul bunului, minunatului meu unchi Iancu. Mergeam alături de unchiul Iancu. Pe Calea Călăraşi – pe această stradă se afla Spitalul Comunal – era destulă lume, sau poate mi se părea mie, dezobişnuit cu forfota străzilor. Era o după-amiază cu soare, cu zăpuşeală şi praf. Mirosea a bragă, a seminţe, a pepeni verzi şi a pământ ud, mirosul acela caracteristic de caldarâm proaspăt stropit. Din când în când treceau vagoanele de tramvai, anacronicele, bătrânele şi dezarticulatele vagoane de tramvai din oraşul nostru. Vatmanii, poate din plictiseală sau numai din obişnuinţă, sunau în mod inutil clopotele dogite. De o parte şi de alta a străzii se înşirau prăvălii. Cele mai multe, cârciumi, unele cu „grădini”, altele cu mesele scoase în stradă. În stradă scoseseră mese, de asemeni cofetăriile şi bragageriile. Bragageriile şi simigeriile, ca număr, concurau cu cârciumile. Simigeriile vindeau, în afară de covrigi de tot felul – inclusiv din cei cu susan – seminţe prăjite de floarea-soarelui şi de bostan, dovleac copt, imense felii de dovleac copt. Nu erau puţine nici frizeriile cu perdele din mărgele la intrare, cizmăriile şi croitoriile. Dintre toate străzile oraşului meu natal, Calea Călăraşi şi strada Galaţi mi se pare că oglindeau cel mai veridic şi în acelaşi timp cel mai deprimant mizeria, care era de fapt trăsătura specifică a oraşului nostru de port, în ciuda faptului că în el se aflau adunate nu puţine averi. Pe stradă erau mulţi copii care se jucau aşa cum se joacă toţi copiii pe stradă şi cum se jucau şi cei din mahalaua Mascaralei. Am observat de la început şi m-a intrigat faptul că toţi se uitau la mine de parcă aş fi fost o arătare. Am observat lucrul acesta, m-am mirat, dar scurt timp după aceea nu i-am mai dat importanţă, preocupat de cu totul altceva. În cel mult un sfert de oră aveam să mă găsesc în faţa mamei, care avea să se bucure că m-am însănătoşit, că mă va avea din nou lângă ea. „Dumnezeule, cum voi îndrăzni să dau ochii cu ea?!” Aş fi rupt-o la fugă înapoi, la spital, dacă unchiul Iancu nu m-ar fi ţinut de mână. Mâna lui caldă îmi făcea bine, nici eu nu ştiu în ce fel. Dragul, bunul şi curajosul meu unchi Iancu! Au trecut ani şi ani de atunci. Dar chipul lui mi-a rămas viu întipărit în minte. Al tatei, aşa cum a arătat el în realitate, în decursul anilor, s-a estompat cu desăvârşire. Imaginea mamei, de asemenea, s-a întunecat. La fel, imaginile colegilor, ale profesorilor, sau ale unor prieteni pe care nu i-am văzut de mulţi ani. În schimb, chipul unchiului Iancu s-a păstrat la fel de viu şi de strălucitor, de parcă n-ar fi trecut atâţia ani de când s-a călătorit în lumea umbrelor. Îl văd cum arăta în după-amiaza aceea când a venit să mă ia de la spital. Înalt, cu o faţă mare, aproape pătrată, pe care o evidenţiau ochii, doi ochi verzi şi atât de strălucitori, încât păreau luminaţi pe dinăuntru. Pe deasupra frunţii boltite pornea hălăciuga de păr blond. O mustaţă, de asemenea blondă, acoperea buza superioară. Părul blond, bogat, mustaţa blondă şi ochii verzi şi neobişnuit de luminoşi dădeau chipului său nu ştiu ce frumuseţe stranie. Pentru mine, unchiul Iancu întruchipa perfecţiunea. Mi se părea că nu poate exista un om mai frumos, mai bun, mai desăvârşit decât el. Mi se părea, de asemenea, că nu există un alt om mai elegant. Dar ochii băiatului de cincisprezece ani – atâţia aveam – nu vedeau că celebra lui pălărie, deşi de curând spălată şi călcată de pălărier, era, totuşi, un pic uzată, că hainele bine periate şi, de asemenea, călcate erau cam lustruite şi că pantofii strălucitori se deformaseră de atâta purtat. De asemenea nu observam nici că puţinele lui cravate erau vechi şi că începuseră să se decoloreze din cauza soarelui. (Nici nu se putea să fie altfel, fiindcă unchiul Iancu nu era decât un modest slujbaş la Oficiul Stării Civile.) Privindu-l pe furiş, am observat cele două cute paralele între sprâncenele sale stufoase. Asta însemna că pe unchiul Iancu îl preocupa ceva. — Unchiule, cât timp am zăcut la spital? l-am întrebat, aproape fără voie. — Două săptămâni, Ducule! îmi răspunse, dintr-o dată înviorat. — Şi ce boală am avut? — Ei, boală! Propriu-zis, o boală n-a fost. Sau poate nu ştiu eu cum s-o fi numind. Te-ai speriat însă rău de tot, măi Ducule! M-am speriat!… A fost însă îngrozitor! Va să zică ştii, unchiule, ce mi s-a întâmplat!Convins că ştie, parcă acum nu-mi mai era chiar atât de greu. — De bună seamă! A fost însă o furtună!… Un adevărat uragan, cum nu-şi mai aminteşte nimeni să se mai fi abătut vreodată pe meleagurile noastre. Dar şi tu, măi Ducule! Spuneai doar că vrei să te faci marinar. — Ce tot spui, unchiule? Nu înţeleg! — Da, măi băiatule! Te-ai speriat de furtună. Cine a mai pomenit marinar căruia să-i fie frică de un fleac de furtună! — …Şi m-am speriat atât de tare, încât a trebuit să mă duceţi la spital? — Cam aşa, băiete. Trebuie să ştii că de nu-i venea în minte unei vecine gândul ăsta bun, cine ştie dacă biata maică-ta nu ar fi avut de plâns doi morţi dintr-o dată. Fiindcă, află, măi Ducule băiatule, taică-tu a murit! — Ştiu, unchiule! Şi în gând: „Am ştiut-o înaintea dumitale”. — Cum a murit însă nu ştii. A fost omorât, măi băiete. De cine, şi pentru ce, asta nu mai ştiu! Deşi doream atâta, mărturisirea nu s-a lăsat rostită cu glas tare. Dar pesemne arătam rău, fiindcă unchiul Iancu se nelinişti imediat: — Ei, ei, măi băiete, nu-mi place de fel cum arăţi. Asta înseamnă că încă nu te-ai vindecat. Atunci de ce ţi-au dat drumul de la spital? — Ba mi-e bine, unchiule. A fost numai aşa, un fel de ameţeală. — De fapt, e vina mea! se mustră el. Ar fi trebuit să luăm o trăsură. După atâtea zile de stat în pat e firesc să fii tare slăbit. Dar, măi Ducule, zău că nu am un sfanţ în buzunar. Dacă m-aş fi gândit înainte, poate găseam să împrumut de la cineva câţiva lei. — Lasă, unchiule! Nu trebuie să-ţi faci reproşuri pentru atâta lucru. Până acasă, mult nu mai avem de mers. — Atunci, să ne grăbim. Maică-ta e nerăbdătoare să te vadă. M-a luat de mână şi ne-am continuat drumul. Unchiul Iancu se întunecase la faţă. Parcă nici ochii nu-i mai străluceau ca mai înainte. După cât îmi puteam da seama, ceva îl preocupa, de ceva era necăjit. — Ducule, băiete, băiete! începu el vorba ceva mai târziu. Cam de timpuriu va trebui să înveţi a privi lucrurile ca un bărbat. Şi nu va fi de loc uşor. Dar altfel nu se poate, măi băiete, Ducule! De acum încolo, mama nu te mai are decât pe tine. De aceea va trebui să te strădui ca ea să-l uite cât mai curând pe taică-tu. Altfel, se prăpădeşte, sărmana! — Nu, unchiule! Eu n-am să pot s-o fac să-l uite. — Ba ai să poţi. Te asigur că ai să poţi! Desigur, nu va fi uşor, fiindcă maică-ta tare mult l-a mai iubit. Năprasnică a fost nenorocirea asta. Cine s-ar fi gândit că bietul taică-tu va avea un astfel de sfârşit!… Nimeni nu ştie de ce a fost omorât. Nici măcar poliţia. Ea cercetează, cercetează, dar până în prezent nu a descoperit nimic. Şi nu e de mirare, măi Ducule, băiete. Ascultă-mă pe mine: asta nu-i o crimă obişnuită. De aceea, tare mi-e teamă că are să tot bâjbâie, fără să poată da de firul ei. După cât se pare, ei presupun că este vorba de o răzbunare. S-ar putea, nu zic nu! Totuşi… Totuşi… Taică-tu n-a fost un om prost, ca să se lase momit tocmai acolo, în cazul când mobilul a fost răzbunarea. Nu!… Trebuie că e vorba de cu totul altceva. Ei, dar ce stau eu să discut lucrurile astea cu tine, măi Ducule, băiatule! Astea ne privesc numai pe noi, oamenii mari… Şi îndreptându-se de umeri, grăbi pasul. — Nu-i o crimă neobişnuită, unchiule! i-am replicat, începând să alerg, ca să nu rămân în urmă. — Ce spui tu, Ducule? — Că nu-i o crimă neobişnuită. E o crimă… O întâmplare nenorocită, unchiule Iancu! Unchiul Iancu se uită la mine lung, compătimitor. Era convins că mai eram încă bolnav, că, poate, nu mai sunt în toate minţile. — Mda! În definitiv, s-ar putea să fie şi aşa cum spui tu, fu de acord, dar numai ca să nu mă contrazică. Ne aflam pe strada principală a oraşului. Pe aici nu prea se întâmpla deseori să mă aventurez Dar când o făceam, vitrinele mari, încărcate cu tot ce vrei şi ce nu vrei – multe din obiectele expuse nici nu ştiam ce întrebuinţare au – mă încântau până aproape de ameţeală. Acuma, fiindcă unchiul Iancu nu se grăbea – mergea de parcă s-ar fi plimbat – fără să vreau m-am lăsat furat de acelaşi miraj. Dar iată că se întâmplă ceva care readuse în sufletul meu durerea. Treceam tocmai prin faţa unui mare magazin de încălţăminte. Mi se pare, cel mai mare. Magazinul „La balon” avea o vitrină uriaşă de cristal, iar pe cele două laturi verticale, oglinzi tot atât de înalte. Când am ajuns în dreptul uneia şi când chipul meu s-a reflectat în ea, am văzut un băiat care semăna cu mine, dar care în nici un caz nu puteam fi eu. Şi mi se părea lucrul acesta peste putinţă, pentru că băiatul din oglindă avea părul alb, pe când al meu, după cât ştiam, era castaniu. Instinctiv, m-am oprit. Şi abia atunci am avut certitudinea că băiatul cu părul cărunt din oglindă sunt eu însumi. — Unchiule… — Nu te necăji, Ducule, băiete, că ai un păr de moşneguţ. Creşte el din nou cum a fost, să n-ai nici o grijă. — …Şi crezi, unchiule, că mi-a albit de frică? — Da, băiatule! Altfel nu se albea el. M-am smuls cu greu din faţa oglinzii. Unchiul Iancu iarăşi şi-a petrecut braţul pe după umerii mei. Şi aşa, amândoi tăcuţi, ne-am continuat drumul spre casă. Pe măsură ce ne apropiam, pe măsură ce se apropia clipa când aveam să dau ochii cu mama, mi se părea că devin mai hotărât. Eram încredinţat că va fi suficient s-o văd ca să-i cad imediat în genunchi şi să-i mărturisesc adevărul. Stăpânit de acest gând, nici nu mi-am dat seama când am ajuns în mahalaua noastră. Unchiul Iancu a deschis uşa şi a păşit primul pragul. L-am urmat, ţinându-mă ca un prunc de surtucul lui. — Bună ziua, Ana! Iaca, l-am adus pe Ducu. Cum îţi mai este? Abia acum am zărit-o pe mama. Era culcată în pat, palidă, cu cearcăne la ochi, cu fruntea brăzdată de cute pe care înainte nu le avusese. — Ducule!… Ducule!… Băiatul meu! Mama întinse braţele. Am alergat şi m-am cuibărit la pieptul ei. „Iartă-mă, mamă! Iartă-mă!”Cuvintele de iertare le-am rostit doar în gând. Cuibărit la pieptul ei, am plâns, am plâns amar, dar am izbutit să închid în mine mărturisirea. Nu din laşitate, ci din cu totul alt motiv: o iubeam mult pe mama. O iubeam nespus de mult. Dar de ea mi-a fost totdeauna puţină teamă. Dacă în clipa în care am păşit pragul casei aş fi citit în privirea ei unda aceea de asprime, atât de bine cunoscută mie, i-aş fi mărturisit din prima clipă adevărul. Dar marea încercare prin care trecuse o schimbase. Asprimea din priviri, din voce dispăruse. Era acum parcă o altă mamă: bună, duioasă, o mamă în sufletul căreia nu mai era loc decât pentru o dragoste neprisosită faţă de mine. Şi fiindcă mi-am dat seama de aceasta, poate mai mult instinctiv, am tăcut, am închis în mine mărturisirea…   Îmi amintesc de zilele care au urmat… Mama era tot timpul bolnavă. O doborâse durerea, emoţiile. Ciudată fiinţă a mai fost mama! Cât timp a trăit tata nu mi-aş fi putut închipui, văzând-o mereu încruntată şi cu voce repezită, că îl iubea atât de mult. E drept, nu aveam nici vârsta potrivită. Dar mare mirare a fost şi pentru oamenii în toată firea, vecinii şi vecinele noastre. „Ce zici, soro, de Ana? Ai fi crezut, auzind-o cum îl cicălea pe răposatu’ de bărbatu-su, că l-a iubit atâta?” În ziua reîntoarcerii mele de la spital, după plecarea unchiului Iancu, strângându-mă la piept şi suspinând, mi-a spus: — Acum, Ducule, când tăticu’ nu mai este, nu te mai am decât pe tine. Puţintică la trup şi firavă fusese ea totdeauna. Dar o voinţă, pe care n-ai fi bănuit-o în trupul acela mic, o făcea să fie mereu activă şi iute în mişcări ca un prâsnel. Acuma însă durerea o doborâse. Am aflat mai târziu că, în timp ce eu mă zbăteam în ghearele morţii la spital, acasă mama fusese şi ea la un prag de moarte. Dar mai mult decât toate doctoriile a vindecat-o teama de a nu rămâne singur, să cresc din mila vecinilor. Trei zile nu m-am dezlipit de lângă ea. Dar în a patra zi – atunci când s-a putut da jos din pat – m-a trimis să mă joc. Cum am ieşit în stradă, am dat cu ochii de Fane. Fane, rivalul şi prietenul meu. — Te făcuşi, mă, bine? Lumea zicea pe aici că ai dat ortul popii. — Nu l-am dat! Ce fac băieţii? — N-oi fi crezând că ţi-au dus dorul. — Mie mi-a fost dor de voi. Fane nu se aşteptase la o replică atât de împăciuitoare. Se încruntă, îşi scărpină vârful nasului şi rămase câtva timp cu ochii pe un hulub care dădea târcoale unei hulubiţe. Dar până la urmă, tot nu se dădu bătut: — Ce are să mai râdă banda de tine! — Şi, mă rog, de ce să râdă? — Te-ai uitat, mă, în oglindă? Bunicu’ are părul mai puţin alb ca al tău. — Să văd eu cine are să aibă curajul. Îi arăt eu lui! — Nu te mai grozăvi, mă! Crezi că nu ştiu din ce-ţi veni boala? — Din ce? — Din frică! Toţi ţâncii au să râdă de tine. — Unul să îndrăznească numai!… Fane ridică din umeri, mă mai măsură o dată din cap până în picioare cu un dispreţ suveran, apoi, întorcându-mi spatele, îmi strigă peste umăr: — Haide, nu vii? M-am luat după el. Am coborât dealul în goană pe partea cea mai abruptă. Jos, în port, i-am găsit pe ceilalţi. Băieţii mă primiră cu strigăte de bucurie. Bineînţeles, părul meu alb produse o impresie deosebită asupra tuturora. Şi fiindcă am simţit că cel puţin la doi, trei poreclele le stăteau pe buze, i-am avertizat că dacă vreunul va avea proasta inspiraţie să-şi râdă de părul meu alb, îi voi face „mutra chiseliţă”. Ameninţarea îşi produse imediat efectul, pentru că pornea de la cineva care în nenumărate rânduri îl înfruntase pe „şef”, respectiv pe Fane. Am început să ne jucăm. Nu-mi aduc aminte ce joc. Ştiu doar că a fost unul din acelea pe care, mai înainte, jucându-le, scorneam de fiecare dată peripeţii inedite şi palpitante, spre uimirea şi satisfacţia celorlalţi băieţi. De data asta, însă, izvoarele imaginaţiei mele secaseră cu totul parcă. Dar nu acesta a fost lucrul cel mai grav. Mai grav a fost că, după numai câteva minute, m-am tras deoparte, pur şi simplu fiindcă mă plictiseam. N-a fost un capriciu trecător. În zilele următoare s-a întâmplat la fel. Aşa am ajuns să descopăr că nu-mi mai făcea plăcere să mă joc. Explicaţia, deşi am căutat-o, nu am găsit-o atunci. Ca şi cu alte prilejuri, ea mi s-a relevat mult mai târziu. Din cauza aceasta, mai ales, eram şi nu mai eram acelaşi. Voioşia îmi dispăruse cu desăvârşire. — Ce se întâmplă cu tine, Ducule? mă întreba adesea, neliniştită, mama. Credea, pesemne, că spaima prin care trecusem, în ciuda îngrijirilor medicale pe care le primisem, nu rămăsese fără urmări. — Nimic, mamă! — Cum nimic, dragul meu?! Ce, aşa erai tu înainte? Nu te-am mai auzit râzând, nu te-am mai văzut zburdând, nu te mai joci. Stai tot timpul şi te gândeşti. La ce te gândeşti, Ducule? — La nimic, mamă! — La nimic! repeta oftând, învăluindu-mă în lumina ochilor ei, care de fiecare dată se umezeau. Ce i-aş fi putut răspunde? Puteam oare să-i spun: „Mamă, mă gândesc la noaptea aceea, când, fără voia mea…”

CAPITOLUL I OMUL CU OCHII FOARTE ALBAŞTRI ŞI FOARTE CANDIZI „Am crezut nimerit să fac această lungă introducere de teamă că povestirea de necrezut pe care am să v-o spun ar putea fi socotită mai degrabă rod al unei închipuiri greoaie decât al experienţei pozitive a unui spirit pentru care plăsmuirile închipuirii erau literă moartă şi deşertăciune”. EDGAR ALLAN POE: Manuscris găsit într-o sticlă. Era înalt, cu umerii largi şi puţin aduşi. Văzut din spate şi de la o oarecare distanţă părea un om trecut de cincizeci de ani. În realitate nu avea mai mult de patruzeci şi cinci. Când însă îl priveai din faţă, datorită ochilor săi foarte albaştri şi foarte candizi, nu mai puţin a părului în conflict permanent cu pieptenele, părea mult mai tânăr; poate numai cu puţin sărit peste treizeci de ani. S-ar fi putut spune despre el că e un bărbat foarte frumos, dacă fruntea ar fi fost ceva mai puţin boltită, dacă ochii foarte albaştri ar fi fost ceva mai mari iar nasul nu chiar atât de borcănat. Dar, cu toate aceste defecte, era un ins care trezea interes în aceeaşi măsură în care plăcea. (Bineînţeles femeilor.) Ar mai trebui adăugat că trezea constant şi unanim simpatie, probabil din cauza candorii ochilor săi foarte albaştri. Pe stradă – pe aceeaşi stradă – se găsea de aproape o oră. O stradă largă, asfaltată, ca un bulevard plantat cu trandafiri, cu clădiri variate ca stil, dar toate arătoase, unele la stradă, altele trase mai înăuntru, acestea din urmă cu grădini îngrijite, cu bucşii şi straturi de flori, şi ca o caracteristică a acelei străzi, cu câte un chioşc circular din şipci, vopsite, fără excepţie, în verde. Pe unul din trotuarele acestei străzi, pustii la ora aceea, se plimba bărbatul cu ochi foarte albaştri şi foarte naivi. Se plimba de la un capăt la celălalt şi plimbarea aceasta, pentru cineva cât de cât bun observator, avea ceva ciudat. Iată-l ajuns la capătul străzii. Aici se opreşte. Se opreşte şi se saltă pe vârfurile picioarelor sale lungi. Oftează, îşi trece pieptenele prin păr – gest inutil fiindcă părul rămâne la fel de rebel –, vâră pieptenele în buzunarul de la piept, după un minut îl ia de acolo şi îl ascunde în buzunarul de la spate al pantalonului, oftează din nou şi priveşte dezamăgit antena de televiziune a unei clădiri de pe strada perpendiculară cu bulevardul. Mai ales în clipa când priveşte antena pare foarte tânăr, asemenea unui băiat dezamăgit şi necăjit pentru te miri ce flecuşteţ. După câteva minute tresare, face stânga împrejur şi o porneşte înapoi cu paşi mari, grăbiţi. Se grăbeşte pe o distanţă de vreo douăzeci de metri, mai precis cam un sfert din lungimea străzii. Pe urmă micşorează paşii din ce în ce mai mult. Ei devin adevăraţi paşi de melc abia când se mai află la o depărtare de numai cinci metri de o poartă de zid, ce se continuă cu un gard tot de zid. Deasupra porţii spânzură o firmă care vesteşte pe cei interesaţi că acolo se află sediul unei secţii de miliţie. Pe măsură ce se apropie de această poartă, ochii cei foarte albaştri oglindesc acuma nu numai candoare, dar şi spaimă. Pe chip i se aşterne brusc paloarea, încât ai putea crede că omul stă să leşine, buzele încep să-i tremure iar nodul lui Adam, proeminent, prinde să se mişte într-un neastâmpăr isteric. Când, în sfârşit, ajunge în dreptul porţii, insul acesta cu ochi foarte albaştri şi foarte candizi se opreşte pentru o clipă, aruncă o privire speriată în direcţia clădirii retrase înspre fundul curţii, pe urmă brusc porneşte mai departe, grăbit, şi nu se mai opreşte decât la celălalt colţ al străzii. La acest capăt al străzii nu există o antenă de televizor pe care s-o contemple. Contemplă în schimb un plop tânăr care, cu trunchiul său subţire şi înalt şi cu ramurile puţine tocmai înspre vârf, pare ireal de fragil. Se uită la el un minut, două – ochii oglindesc o încântare naivă –, pe urmă face stânga împrejur, şi totul se repetă aidoma. …Şi acest du-te-vino durează de aproape o oră. Din când în când trec oameni pe stradă. Nimeni însă nu-l bagă în seamă. Nimeni nu-l observă de la vreuna din multele ferestre ale frumoaselor case de pe strada aceasta frumoasă. Nimeni pentru că din întâmplare nimeni nu priveşte pe fereastră la o asemenea oră. Dar chiar dacă i-ar fi venit cuiva chef să facă aşa ceva, şi l-ar fi observat, în niciun caz nu i-ar fi putut trece prin minte motivul adevărat pentru care insul acela, în mod evident agitat, făcea naveta de la un capăt la celălalt al străzii. Când, în sfârşit, mai erau doar cinci minute până când să se împlinească o oră de la începutul plimbării sale, se întâmplă ceea ce ar fi trebuit să se întâmple exact cu cincizeci şi şapte de minute mai înainte. Ajungând din nou în faţa secţiei de miliţie, fără să se oprească şi fără să se codească o clipă măcar, intră în curte. Şi în clipa când făcu pasul hotărâtor scoase pur şi simplu un geamăt, de parcă în clipa aceea ar fi primit în creştetul capului o izbitură năprasnică. O alee asfaltată ducea spre clădire. O alee nu mai lungă de şapte-opt metri pe care o parcurse cu paşi de melc şi aproape clătinându-se, ca un om căruia beţia a început să i se urce la cap. Sui apoi cele cinci trepte de marmură. În holul clădirii, dinapoia unui birou un sublocotenent de miliţie – ofiţerul de serviciu – cu o banderolă roşie pe braţul stâng scria ceva într-un registru. — Bună ziua! Vocea noului venit era spartă şi cu un abia perceptibil tremolo. — Bună ziua! Ce doreşti dumneata? îl întrebă amabil ofiţerul. — Eu… Şi se opri, agăţându-se cu amândouă mâinile de brâul de lemn al grilajului ce-l despărţea de ofiţerul de miliţie. Sublocotenentul abia acuma observă paloarea de pe chipul vizitatorului, panica din privirea lui. — Ţi s-a întâmplat ceva? întrebă cu interes. — Eu… Şi din nou nu mai putu continua. — Te simţi cumva rău? — Nu!… Mulţumesc. Pe urmă, revenindu-şi întrucâtva: Nu vă supăraţi… Ştiţi… eu… pentru prima dată mă găsesc într-o asemenea situaţie… Nu prea ştiu rostul pe aici… Dumneavoastră ce funcţie aveţi? Vă rog să nu vă supăraţi că vă întreb. — Sunt ofiţer de serviciu. — Da!… Ofiţer de serviciu… Da!… Da!… Posibil. Ştiţi, aş vrea să… Aş vrea să… Şi privi spre uşă, ca şi când ar fi vrut s-o rupă la fugă înapoi. — Poţi să-mi spui mie, tovarăşe, ce doreşti… — Da, desigur!… Probabil că aşa e şi regula… De vreme ce sunteţi ofiţer de serviciu, sunt desigur chiar obligat să mă adresez dumneavoastră. Nu-i aşa? Solicitat direct să răspundă şi întrucâtva impresionat de paloarea ciudată a solicitantului, sublocotenentul răspunse cam în doi peri: — Mda! Cam aşa… Vrei poate să faci reclamaţii? Dar vizitatorul, ca şi când nu l-ar fi auzit, continuă: — Desigur!… Desigur!… Teoretic sunt obligat să vă informez pe dumneavoastră… Teoretic… Dar, vă rog să mă credeţi, nu pot. Dumneavoastră nu vă pot spune însă nimic… Nu vreau să vă jignesc. Nu fiindcă v-aş contesta competenţa… Sau posibilitatea de înţelegere a… cazului. Nu pot fiindcă sunteţi… aici. Înţelegeţi? — Nu! mărturisi ofiţerul şi îi păru rău fiindcă imediat se întrebă dacă omul din faţa sa era în toate minţile. Solicitantul păru că se bucură: — Evident! Ar fi şi imposibil să înţelegeţi. Când veţi afla de ce am venit, atunci veţi înţelege. E, de altfel, atât de simplu. Da, da, nu pot fiindcă sunteţi… aici… — Bine, dar unde aş putea să fiu dacă nu aici? — De pildă în cealaltă încăpere. Nu e vorba de persoana dumneavoastră. Oricare altul ar fi aici în locul dumneavoastră, tot nu i-aş putea spune, pentru motivul foarte important că ar fi aici… Aici înseamnă acum… Acolo înseamnă mai târziu sau ceva mai târziu… Pricepeţi acuma? — În definitiv, tovarăşe, dumneata ce doreşti? — Să vorbesc cu cineva care nu-i acuma aici, în clipa asta. Cu cineva care se află în oricare altă încăpere, în afară de aceasta. — Ascultă, îşi pierdu răbdarea ofiţerul. Dumneata îţi închipui că noi stăm de pomană? Aici, fiecare îndeplineşte o anumită funcţie, are anumite sarcini precise şi nu poate fi deranjat după pofta fiecăruia. Mai ales că încă nu mi-ai spus ce te aduce la noi. Precizează-ţi scopul vizitei şi am să ştiu cu cine anume trebuie să stai de vorbă. Pe urmă, fiindcă citi pe faţa celuilalt decepţia, întrebă: Pe sectoristul dumitale îl cunoşti sau nu? — Din vedere numai. V-am spus că n-am mai avut de-a face cu miliţia. — Vrei să ţi-l trimit să stai de vorbă cu el? — În niciun caz!… Are nişte sprâncene care nu-mi inspiră deloc încredere. De fapt, nu numai sprâncenele. În general trăsăturile chipului dumisale nu-mi inspiră încredere. Ele trădează pe omul plin de sine. — Tovarăşe, nu mă interesează părerile dumitale despre sectorist. Spune-mi ce vrei. — Pardon!… Pardon!… N-am spus-o în sens peiorativ. Vă rog să mă credeţi… Ştiţi, după trăsăturile chipului său pare un om care are mare încredere în propriile sale forţe… Şi asta nu e bine pentru un miliţian. — Serios? îl ironiză sublocotenentul. Uite, asta n-o ştiam. Ca să vezi! Omul cât trăieşte învaţă. — Daţi-mi voie să vă explic. Pe urmă, poate că-mi veţi da dreptate. Când cineva, cu meseria dumneavoastră, anchetează un caz, prin firea lucrurilor trebuie să emită ipoteze. Ei bine, pe miliţianul care are prea mare încredere în forţele sale îl paşte cel mai mult primejdia de a greşi. Şi ştiţi de ce? De pildă, nu va depune suficiente eforturi ca să depisteze toate ipotezele posibile. El se va mulţumi să opteze pentru una din cele câteva care îi vor veni în minte şi pe urmă, în loc s-o verifice în raport cu faptele, va căuta să le interpreteze pe acestea în aşa fel ca ele să nu-i infirme ipoteza. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nici prin cap nu-mi trece să afirm că tovarăşul sectorist procedează aşa. Eu numai am vrut să vă argumentez ce pericol paşte pe un miliţian care are prea mare încredere în forţele sale. Pe măsură ce vorbise, solicitantul se liniştise întrucâtva. În schimb sublocotenentul îşi pierduse cu totul răbdarea. — Ai terminat? — Da!… Desigur. — Foarte bine. Tocmai voiam să-ţi atrag atenţia că sunt foarte ocupat şi, în consecinţă, să te întreb pentru ultima dată: în definitiv, ce doreşti de la noi? — Eu? se miră vizitatorul privindu-l pe sublocotenent cu ochii săi foarte albaştri şi foarte candizi. Eu nu doresc nimic, absolut nimic. Nu acelaşi lucru aş putea spune despre demnitatea mea. Ea, în schimb, doreşte! — Şi ce anume doreşte… demnitatea dumneavoastră? persifla ofiţerul. — Doreşte ca eu să fac o declaraţie. — Poftim… — Bine, dar v-am spus că nu vă pot face dumneavoastră această declaraţie fiindcă sunteţi… aici. Duceţi-mă la altcineva. Apoi, după o pauză, ca şi când abia acuma i-ar fi venit în minte: în definitiv, declaraţia n-o pot face decât în faţa şefului dumneavoastră. — În faţa tovarăşului comandant? — Exact! Şi e de mirare că lucrul acesta nu mi-a venit până acuma în minte. E clar, nu? Dânsul nu-i aici, ci într-una din celelalte încăperi. Perfect!… Vă rog să mă introduceţi la tovarăşul comandant.. — Tovarăşul comandant e foarte ocupat şi… — Se poate, îl întrerupse vizitatorul. Dar şi declaraţia pe care vreau eu s-o fac este foarte importantă. Extrem de importantă. Şi, vă rog să reţineţi, foarte gravă!… Sublocotenentul rămase câteva secunde nehotărât. Avea îndoieli că omul din faţa lui era în toate minţile. Cu toate acestea nu-şi putea lua nici răspunderea să-l dea pe uşă afară. — Aşteaptă puţin. Mă duc să raportez tovarăşului comandant. Ofiţerul se ridică, închise dosarul dar, tocmai în clipa în care se pregătea să deschidă o uşă, se auzi strigat: — Tovarăşe sublocotenent! — Ce mai doreşti, măi tovarăşe? — Va să zică, mă veţi introduce la tovarăşul comandant. — Să vedem dacă are timp. Nu-ţi pot promite cu siguranţă. — Când aveţi să-i spuneţi că am a-i face o declaraţie foarte importantă sigur că mă va primi. Din păcate nu ăsta e lucrul cel mai important pentru mine. — Atunci ce? — Faptul că v-am convins. Şi oftă. — O spui de parcă ţi-ar părea rău. — Îmi pare rău, desigur. Chiar foarte rău. — Dar ce-ai fi dorit, omule? — Dumneavoastră să mă fi considerat nebun şi să mă fi dat pe uşă afară. Da, da, asta aş fi dorit. Dar acuma, sorţii au fost aruncaţi… Acuma nimic nu mai e de făcut!… Vă rog, aş putea să stau jos puţin? Mă simt tare obosit. Şi fără să mai aştepte încuviinţarea ofiţerului, împinse uşiţa, trecu de partea cealaltă a grilajului şi se aşeză pe scaunul pe care până mai adineaori stătuse sublocotenentul. Îşi prinse tâmplele între palme, îşi rezemă coatele de birou şi închise ochii. Ofiţerul privi la el câteva clipe, pe urmă, ridicând din umeri, dispăru înapoia unei uşi. Solicitantul rămase singur. Acuma părea tălăzuit de o mare durere. Acuma era din nou livid ca un cadavru şi, din când în când, gemea. Oii de câte ori gemea, îşi legăna capul la dreapta şi la stânga. „De acuma încolo nu mai e de făcut nimic!“ murmură la un moment dat. Pe urmă din nou gemu, de data asta tare, ca o vită înjunghiată. — Tovarăşul comandant te aşteaptă! auzi el ca prin vis. Tresări şi se uită la ofiţer de parcă n-ar fi auzit ceea ce-i spusese. — Ce-aţi spus? — Am spus că tovarăşul comandant te aşteaptă. — Sunteţi absolut sigur că mă aşteaptă? — Ascultă, cetăţene! Te sfătuiesc să nu-ţi baţi joc de răbdarea şi de timpul meu. — Tovarăşe sublocotenent, e sigur că nu-mi bat joc de dumneavoastră. Dar e tot atât de sigur că am abuzat de timpul dumneavoastră. Dar aş vrea să vă întreb: Ştiţi oare că un mare bărbat de stat a spus: „Arta de a guverna constă în a tergiversa lucrurile atâta cât este nevoie ca timpul să rezolve toate problemele”. — Tovarăşul comandant vă aşteaptă! — Da, bineînţeles!… Da, bineînţeles!… Solicitantul se hotărî sau poate numai izbuti să se ridice de pe scaun. În picioare, se săltă de câteva ori pe vârfuri, apoi îşi trecu palmele peste faţă într-un gest care mima spălatul. Parcă îşi răcorea faţa cu o apă nevăzută. Cu aceeaşi apă nevăzută îşi dădu şi pe păr. Se pieptănă – fără folos fiindcă hălăciuga de păr rămase la fel de rebelă – şi se privi într-o oglindă pe care o scoase din buzunarul de la spate, acolo unde ţinea şi pieptenele, un pieptene de metal ca al frizerilor. Acuma metamorfoza era perfectă, uluitoare. Chipul îşi recăpătase culoarea naturală, spaima din privire dispăruse, nu-i mai tremurau nici buzele şi nici mâinile. Omul părea perfect stăpân pe sine. — Cred că acuma putem merge la tovarăşul comandant. Şi păşi în încăperea alăturată, care de fapt era un coridor, cu capul sus, cu pasul demn. Străbătură coridorul umăr lângă umăr, până ajunseră în dreptul unei uşi în care ofiţerul de serviciu bătu uşor. Când dinăuntru se auzi invitaţia de a intra, apăsă pe clanţă şi făcu semn ciudatului solicitant să-i treacă pragul. — Mulţumesc! Sunteţi foarte amabil. Solicitantul trecu pragul şi se apropie degajat de biroul dinapoia căruia se afla comandantul secţiei de miliţie. — Poftim! Ia loc! — Mulţumesc!… Sunteţi foarte amabil. — Ai insistat să te primesc… — Exact, tovarăşe comandant, şi vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. — Bine, ascult!, — Mă numesc Emilian Rebegea. — (!) — Şi sunt profesor. Profesor de istorie. Am studiat însă filosofia. Bănuiesc, tovarăşe comandant, că tot ceea ce spun, dumneavoastră consemnaţi pe o bandă de magnetofon? — Am fost informat că vrei să faci o declaraţie importantă. — Evident!… Evident!… N-am nimic împotrivă. Din contra, procedeul mi se pare avantajos şi din punctul meu de vedere. Am oroare de condei şi hârtie. Vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabil. Fu rândul comandantului să se întrebe dacă omul din faţa sa este în toate minţile. — Continuă, te rog. — Spuneam că sunt profesor de istorie, deşi am studiat filosofia. Să ştiţi, nu există prea mari deosebiri între ele. Amândouă fabulează. Una pe marginea evenimentelor, consemnându-le, cealaltă – filosofia – utilizând, în general, ceea ce se înţelege prin „postulatele raţiunii”. Dar ce vreţi!… Raţiunea este în aşa măsură îndrăgostită de fantezie, încât nu opune niciun fel de rezistenţă când aceasta din urmă îi încalcă domeniul. Raţiunea are conştiinţa mărginirii sale şi totodată a maşinităţii sale. Cuvântul să nu vă supere. Eu l-am inventat. Vreau să spun prin aceasta că raţiunea ştie că ea funcţionează întocmai ca o maşină, să zicem electronică, doar ceva mai perfecţionată. Fantezia, în schimb, nu are conştiinţa limitelor sale. Crezându-se nemărginită, mimează nemărginirea şi se dăruie cui o solicită, de pildă raţiunii, fecundând-o. Fiindcă trebuie să ştiţi – probabil că nu sunteţi în cunoştinţă de cauză – ceea ce farmecă cel mai mult într-un sistem filosofic este tocmai acea parte în care fantezia s-a împrumutat, dăruindu-se frenetic, raţiunii. Ei, dar mi se pare că am cam divagat. — Aşa mi se pare şi mie. — Vă rog să mă iertaţi! Aşa!… Va să zică v-am spus: numele, prenumele, profesiunea. Orice declaraţie aşa trebuie să înceapă. Acuma ar urma adresa. Ei bine, locuiesc pe strada Lămâiţei. Cunoaşteţi strada? — Strada Lămâiţei? Strada asta nu face parte din raza secţiei mele. — Ei şi? Are vreo importanţă? — În principiu, da! Dar îmi voi putea da mai bine seama dacă este sau nu important abia când voi cunoaşte natura reclamaţiei dumitale. — În orice caz sper că nu mă veţi sili să o repet şi în faţa comandantului secţiei de miliţie de care aparţin. — Asta rămâne de văzut. În cazul când va fi nevoie, vinovat vei fi tot dumneata. Frumos! Să nu ştii de ce secţie de miliţie aparţii! Şi doar scrie şi pe buletin. — Cine vă spune că nu ştiu? — Atunci ce cauţi la mine? De ce nu te-ai dus la secţia de care aparţii? — Fiindcă n-am vrut. Şi n-am vrut, fiindcă nu-mi place comandantul. Scuzaţi – e doar colegul dumneavoastră – dar după părerea mea este un tip profund antipatic. — Ai avut deseori de-a face cu dânsul? — Niciodată! Pe de altă parte nici nu ştiu cum arată la faţă. — Atunci cum poţi afirma că e profund antipatic? — Dacă nu iubeşte florile, nu-mi poate fi decât antipatic. Profund antipatic. — … Şi de unde ştii că nu-i plac florile? — La secţia colegului dumneavoastră nu există măcar o singură floare. Pe când aici curtea e plină. Lalele, regina nopţii, crini… — E normal ca noi să avem flori fiindcă avem grădină. Sediul celălalt, după cât ştiu eu, n-are nici curte, nici grădină. — Totuşi, dacă i-ar fi plăcut florile tovarăşului comandant ar fi găsit o soluţie. De pildă, putea să-şi fi procurat ghivece cu flori. Comandantul secţiei, oarecum înciudat pe sine că se lăsase antrenat într-o discuţie absolut fără rost, ţinu să reamintească solicitantului că se afla la el cu un anumit scop. — Nu crezi că ar fi timpul să-ţi faci declaraţia? — Acuma şi dumneavoastră vă grăbiţi. Dar, vă rog să mă credeţi că nu este în avantajul dumneavoastră să vă grăbiţi. În prezent ce faceţi? Mă ascultaţi. După cât îmi pot da seama din privirea şi calmul dumneavoastră, până la venirea mea aici nu păreaţi a fi avut de rezolvat treburi deosebit de… de… da, da, ăsta-i termenul: interesante. Nu vreau să insinuez că nu aveaţi ce face. Presupun că unele dintre treburile ce urmează a fi rezolvate de dumneavoastră sunt chiar presante. Dar sunt sigur că niciuna nu-i interesantă. Interesantă în sensul că v-ar da multă bătaie de cap. Fiindcă nici o problemă, în curs de rezolvare, nu poate fi interesantă dacă nu dă bătaie de cap. În schimb, cele ce urmează să aflaţi de la mine vă vor da multă bătaie de cap. Or, dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, cazul meu este deosebit de interesant. — Aştept să iau cunoştinţă de el. — Vă avertizez că e preferabil pentru dumneavoastră să-l aflaţi cât mai târziu. De ce să vă doară acuma capul când lucrul acesta este posibil să se întâmple ceva mai târziu? De altfel – cu unele mici digresiuni – îmi fac de fapt declaraţia. Unde am rămas? Va să zică: subsemnatul cutare şi cutare, de profesiune – v-am spus-o –, cu domiciliul – l-aţi aflat – acuma urmează starea civilă. Necăsătorit, tovarăşe comandant. Mai precis văduv fiindcă am fost o dată căsătorit. Soţia mi-a murit în timpul bombardamentului. Fără copii. Acuma declaraţia trebuie continuată astfel:…din proprie iniţiativă şi nesilit de nimeni declar următoarele: După această formulă, arhicunoscută şi îndeobşte uzitată, ar trebui să urmeze declaraţia propriu-zisă. Da? — Mă rog! — Staţi puţin, că uitam ceva. Nu v-am spus câţi ani am. Patruzeci şi cinci. Nu sunt deci nici tânăr, nici bătrân. …Şi cu aceasta cred că am răspuns la toate întrebările din preambulul unei declaraţii-tip. Solicitantul tăcu. Se uită la comandantul secţiei – până acuma evitase să-l privească altfel decât fugitiv – şi ochii săi foarte albaştri şi foarte candizi exprimau iarăşi panica. După câteva clipe, întinse mâinile pe deasupra biroului, cu palmele deschise, întorcându-le pe faţă şi pe dos, aşa cum fac puştii de la grădiniţă, când educatoarea vrea să se convingă dacă ele sunt sau nu curate. — Tovarăşe comandant, vă rog să priviţi cu multă atenţie aceste mâini. Apoi după o pauză. Nu-i aşa că am mâini frumoase? Observaţi ce fine sunt. Înguste, cu degete lungi, cu noiţe pe fiecare unghie. Degetele mai ales nu-i aşa că par delicate? Cred că mulţi violonişti sau pianişti mi le-ar invidia. Nu credeţi? — (!) — Deşi nu vreţi s-o recunoaşteţi, asta nu înseamnă că sunteţi de altă părere. Degetele, de pildă, par a fi destinate să mângâie clapele unui pian sau să alunece pe coardele unei violine, să mânuiască un penel sau poate un stilou. În realitate ele nu se pricep să facă nimic din toate acestea. Există pe de altă parte degete scurte, groase, cu unghii tari şi curbate, predestinate parcă să ucidă. Ei bine, în ciuda urâţeniei lor hâde, asemenea degete rămân pure. În schimb, nişte degete frumoase ca ale mele, predestinate parcă să creeze în felurite chipuri frumosul, au fost în stare să se pună în slujba… în slujba… morţii. Ei, da, tovarăşe comandant, abia acuma zarurile au fost cu adevărat aruncate. Am pronunţat în sfârşit cuvântul; ca să nu-l rostesc, am încercat să mă păcălesc până în clipa aceasta în fel şi chip. Priviţi-mi mâinile, tovarăşe comandant! Priviţi-le şi luaţi cunoştinţă că eu, cu degetele acestea frumoase de pianist sau de violonist, am curmat o viaţă. Am ucis!… Am sugrumat cu degetele acestea frumoase… Comandantul secţiei de miliţie, la cuvintele acestea, se foi pe scaun şi făcu un semn abia perceptibil ofiţerului de serviciu care rămăsese lângă uşă. Acesta înţelese semnul şi ieşi pe uşă, fără ca acela ce se declarase asasin să prindă de veste. — Spuneţi-mi! Nu-i aşa că nu vă vine să credeţi că nişte mâini atât de frumoase, nişte degete atât de delicate, au putut curma o viaţă? Comandantul nu-i răspunse. Ştia, din experienţă, că atunci când un infractor se decide să mărturisească nu trebuie întrerupt. Se mulţumi doar să încline din cap în semn de aprobare. — O viaţă tânără am curmat, tovarăşe comandant… Nu cred că avea mai mult de douăzeci de ani… Şi era frumoasă… Chiar foarte frumoasă… Aţi înţeles deci că este vorba de o femeie… Am ucis o femeie, tovarăşe comandant… Am sugrumat-o cu mâinile acestea ale mele. Totul a decurs foarte repede… şi foarte simplu. Iată, aceasta e declaraţia pe care am ţinut s-o fac în faţa dumneavoastră… Şi acuma dumneavoastră faceţi cu mine tot ceea ce veţi crede de cuviinţă. Adică, procedaţi aşa cum procedaţi în asemenea împrejurări. Şi ucigaşul acesta cu ochi foarte albaştri şi foarte candizi, după ce îşi privi încă o dată mâinile şi le înfundă în buzunarele pantalonului, încredinţat că spusese absolut tot ceea ce trebuia spus, deveni absent, nepăsător. Făcea impresia că în niciun caz gândurile ce-i treceau acum prin minte nu aveau vreo legătură cu crima mărturisită. — Va să zică, pretinzi că ai ucis o femeie. — Cum aţi spus? întrebă Rebegea tresărind. — Pretinzi că ai ucis o femeie, repetă întrebarea comandantul. Rebegea se supără: — Cum… pretind? Afirm… Declar! … Şi asta e cu totul altceva. Sau poate puneţi la îndoială cele afirmate de mine? — Deocamdată, pentru mine, pretinzi numai. Orice vinovăţie trebuie dovedită, chiar şi într-un caz ca al dumitale. — Bineînţeles!… Bineînţeles!… Totuşi sunt dezamăgit. Nu-mi închipuiam că persoana mea nu inspiră măcar atâta încredere încât să fiu crezut atunci când vin să fac, de bunăvoie, o asemenea declaraţie gravă. — Mai ai de adăugat ceva la cele declarate? — Nu! Cred că v-am spus esenţialul. Amănuntele… Detaliile… Ştiţi, totdeauna am avut oroare de ele. Prefer să-mi puneţi dumneavoastră întrebări şi aveţi cuvântul meu de onoare că vă voi răspunde cu toată sinceritatea. — Bine!… Atunci să trecem la întrebări. — Vă rog! — Mi-ai spus că nu eşti însurat. — Exact!… — Atunci trebuie să înţeleg că victima a fost… prietena dumitale? — Prietenă? În niciun caz prietenă. — Să zicem atunci amantă. — Ştiţi, cuvintele sunt ca şi femeile! Au mai multe accepţii. Ca să nu te înşeli, trebuie să cunoşti toate aceste accepţii. De aceea, personal sunt foarte atent la nuanţe. Sau, dacă vreţi, ţin foarte mult – întrucât cele mai multe cuvinte nu au un singur sens – să folosesc sau să mi se precizeze în care anume accepţie trebuie înţeles un anumit cuvânt într-o anumită frază. De pildă, cuvântul pe care l-aţi pronunţat: amantă. Eu nu ştiu exact ce înţeles i-aţi dat. De pildă, dacă te culci o dată cu o femeie se poate spune că ţi-a fost amantă? După mine, cuvântul amantă presupune legătură în timp. La care din aceste două accepţii v-aţi gândit când m-aţi întrebat dacă mi-a fost amantă? — La cea de-a doua. — În acest caz – şi vă rog să remarcaţi ce bine ne-a prins la amândoi mania mea pentru nuanţe – vă declar categoric: femeia pe care am ucis-o nu mi-a fost amantă. — De cât timp o cunoşti? Rebegea se gândi puţin. — Cred că sunt opt luni. — … Şi ce te-a determinat s-o ucizi? — S-o sugrum vreţi să spuneţi! — Ce motiv ai avut s-o sugrumi? — Niciunul!… — Bine, dar atunci de ce ai ucis-o? — Am ucis-o din nebăgare de seamă, dar şi datorită unei regretabile confuzii. — Cum? — Vreau să spun că am ucis-o fără să fiu conştient că o omor… Mi-am dat seama că am omorât-o abia în clipa când nu mai trăia… Murise, când mi-am dat seama că am ucis-o… Căpitanul Stolnicu se întunecă la faţă şi numai cu greu îşi înăbuşi un oftat. Deşi era în miliţie de cincisprezece ani, şi cu toate că avusese de-a face cu fel şi fel de oameni, nu se rutinase. Fără a fi un sentimental, nu era lipsit de o anumită sensibilitate care îl făcea să sufere, să se indigneze sau să se revolte, de fiecare dată când se găsea în situaţia de a constata de câtă ticăloşie este capabil un om, sau să se bucure atunci când îşi dădea seama că în cele mai multe cazuri, oricât de mare şi iremediabilă părea a fi decăderea cuiva, totuşi exista o zonă, aşa ca o oază, unde umanitatea, adică tocmai ceea ce este mai bun în orice fiinţă umană, se refugiază ca să reziste. Din acest motiv, asculta mărturisirea omului din faţa sa crispat într-un fel de aşteptare aproape dureroasă, tocmai fiindcă înţelegea că se găsea în faţa unui caz mult mai complicat decât părea la prima vedere. Ceea ce îl făcea să bănuiască acest lucru era faptul că omul care venise să se denunţe era un intelectual, şi el ştia că un intelectual nu ucide cu uşurinţă, fiindcă raţiunea, mai disciplinată la el decât la un altul, izbuteşte în cele mai multe cazuri să cenzureze pornirile instinctive. Dar în acelaşi timp mai ştia că, dacă un intelectual ucide în mod spontan numai în puţine cazuri, în schimb, atunci când e vorba de o crimă premeditată, el se pricepe s-o regizeze cu meticulozitate şi fantezie. De aceea, îşi propuse să fie foarte atent. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât „cazul“ ieşea întrucâtva din comun prin faptul că asasinul venise să se denunţe. — Ai cunoscut-o acum opt luni şi ai ucis-o abia astăzi. Astăzi ai ucis-o? Rebegea se uită la ceas. — Nu cred să fi trecut mai mult de o oră şi un sfert de când am ucis-o. — … Şi pretinzi că ai ucis-o fără să-ţi dai seama ce faci? — Iarăşi folosiţi cuvântul care nu-mi place. E vorba de cuvântul pretind. Eu nu pretind, nu pot să pretind, de vreme ce mă găsesc aici de bunăvoie. Eu am venit aici să declar, să afirm, să explic dacă este nevoie, să precizez. De aceea vă repet: Nu pretind ci afirm că am sugrumat-o fără să fiu conştient de ceea ce fac. — Despre aceasta vom mai discuta. Spune-mi, în ce împrejurare ai cunoscut-o? — Mi-a prezentat-o o prietenă de-a ei. — Acum opt luni? — Exact! — Şi ţi-a devenit amantă când? (Mi-ai spus că termenul nu este cel mai potrivit, dar altul mai bun nu găsesc.) — E absolut necesar să răspund la întrebare? — De vreme ce ţi-am pus-o, înseamnă că da. — Abia aseară, pentru prima dată. — De ce atât de târziu? — Nu obişnuiesc să pretind femeilor să fie drăguţe cu mine. Las totdeauna la latitudinea lor. Ştiu că, până la urmă, aşa se va întâmpla. — Nu vreau să fiu ironic, nici să te jignesc, dar a durat cam mult aşteptarea. Presupun că victima nu era o fată „modernă”. — Presupunerea dumneavoastră, tovarăşe căpitan, este greşită. Ea a fost exact o fată modernă în accepţia peiorativă pe care aţi dat-o acestui cuvânt. Am cunoscut-o într-un bar – barurile le frecventa des – şi o puteai întâlni, zilnic, la „Katanga“ sau la vreo altă cafenea. Îi plăcea să tragă la măsea, în special whisky şi în privinţa relaţiilor dintre sexe avea păreri foarte liberaliste. Tocmai de aceea n-a fost drăguţă cu mine decât atunci când i-a plăcut sau când a avut fantezia s-o facă. — Cum o cheamă? — Refuz să răspund. — De ce? — Fiindcă nu pot să-i pronunţ numele. După ce am omorât-o, mi se pare un sacrilegiu să-i mai pronunţ numele. Îl veţi afla când veţi veni acasă la mine. În poşeta ei veţi găsi buletinul de identitate. Căpitanul Stolnicu se uită la Rebegea aşa cum se uită cineva la interlocutorul său când începe să fie convins că acela nu este în toate minţile. În clipa aceea, uşa se deschise şi în pragul ei se arătă un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum gri. Se salută din priviri cu Stolnicu, pe urmă se aşeză pe un scaun, după ce şi-l trase în faţa ferestrei. Îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze privind distrat afară, în grădina foarte îngrijită a secţiei de miliţie. Ai fi putut crede că venise pentru cu totul altă treabă şi că, văzând că nimerise prost, se hotărâse să aştepte până când căpitanul Stolnicu avea să termine ancheta. Rebegea îi aruncă o privire distrată, pe urmă nu-l mai slăbi din ochi. După ce-l văzu instalat la fereastră se adresă căpitanului Stolnicu: — Nu e rău că l-aţi chemat în ajutor. Cazul meu e destul de complicat. Apoi către civilul în haine gri: Ştiţi, aveţi un cap foarte interesant. Dar mai interesanţi la dumneavoastră decât orice sunt ochii. Mai precis felul cum ei privesc. Ochii dumneavoastră nu privesc orizontal ci vertical. Adică o privire care se pricepe să vadă, să observe. După părerea mea, există două categorii de orbi. Orbi în accepţia adevărata a cuvântului şi orbi care deşi au ochi sănătoşi sunt mai orbi decât orbii, fiindcă văd numai aparenta şi nu esenţa. Mai orbi decât orbii, fiindcă orbii adevăraţi, deşi n-au vedere, de fapt, tocmai de aceea s-au obişnuit să vadă cu ochii minţii. Şi acesta e un fel de a vedea mult superior. Numărul orbilor în comparaţie cu al văzătorilor este mic. Al văzătorilor care însă nu văd este enorm. Dumneavoastră faceţi parte din categoria acelora care au şi ochi şi ştiu să şi vadă. Sunteţi interesant, dar nu numai din acest punct de vedere. Dumneavoastră, prelucrând datele pe care vi le furnizează vederea dumneavoastră verticală, stabiliţi relaţii, sinteze, trageţi concluzii. Sunteţi, cu alte cuvinte, un om inteligent. Un infractor are motive serioase să se teamă de dumneavoastră, în cazul când nu este dispus să-şi recunoască vina. Omul în gri se miră că Rebegea îi ghicise adevărata identitate. Era o dovadă că aveau de-a face cu un criminal deosebit de inteligent. Îi replică, aşa cum îi era obiceiul, cu vădită bunăvoinţă: — Cred că exagerezi. Dar asta n-are nicio importanţă. De altfel, mă simt obligat să-ţi dau un sfat. Cred că nu este cazul să te preocupe persoana mea. Ai declarat, de bunăvoie, că ai comis un asasinat. Deocamdată ţi se cere să răspunzi la unele întrebări. Preocuparea dumitale trebuie să fie una singură: să răspunzi cât mai exact şi fără a ocoli adevărul. Înainte de a răspunde, Rebegea se uită amuzat la omul în gri. — Mi-aţi dat o replică foarte oficială şi, trebuie s-o recunoaşteţi, exasperant de banală. Cu toate acestea, rămân la părerea mea că natura v-a dotat cu o inteligenţă superioară. În legătură cu sfatul pe care mi l-aţi dat, aflaţi că: a. Precizia a devenit pentru mine aproape o manie. b. De vreme ce singur m-am denunţat, nu văd ce interes aş avea să ocolesc adevărul. c. Vă rog să luaţi notă că sunt un om… logic. (îmi place să cred că şi dumneavoastră sunteţi la fel.) Cuvintele fură rostite cu foarte multă demnitate. Pe urmă, ochii îşi recăpătară expresia obişnuită de multă candoare şi puţină buimăceală. Pentru ca omul în gri să fie întrucâtva pus la curent cu cele declarate de Rebegea, căpitanul Stolnicu rezumă: — Va să zică, ai ucis o femeie pe care o cunoşti de opt luni, fără ca să fii conştient de ceea ce faci. — Exact, tovarăşe căpitan. — Acuma te-aş invita să ne povesteşti, fără să neglijezi amănuntele, tot ceea ce s-a întâmplat între dumneata şi femeia aceea în ultimele douăzeci şi patru de ore. — Vă voi povesti. De fapt, prea multe nu am a vă spune. A venit la mine ieri după-amiază. Şi a rămas. Cred că nu vă interesează detaliile. Probabil că acuma aveţi să fiţi curios să aflaţi ce am discutat amândoi. Ei bine, vă răspund categoric. Nu am discutat nimic. Cu o femeie nu discuţi. Cu o femeie flecăreşti. — Ai nişte idei foarte retrograde despre femei, observă căpitanul Stolnicu. — Idei!… Noţiunea despre idei cred că ar trebui revizuită. Până la ora actuală, omenirea a gândit şi a exprimat toate ideile posibile. Dar totodată, şi în număr infinit mai mare, există şi pseudoidei. Ideile, amestecate cu pseudoideile se călătoresc prin secole şi, din când în când, asemenea unor taifunuri sau uragane, provoacă în anumite epoci adevărate calamităţi. — Ţi-am pus o întrebare foarte precisă şi văd că dumneata divaghezi, îi atrase atenţia căpitanul Stolnicu. — Nicidecum! Mă menţin strict în limitele întrebării dumneavoastră. Mi-aţi cerut să vă povestesc tot ce s-a întâmplat între mine şi ea în ultimele douăzeci şi patru de ore. În câteva cuvinte v-am povestit totul, afară de crima propriu-zisă. Desigur nu v-a satisfăcut. Pe urmă am anticipat o întrebare, care, sigur ar fi urmat: Ce am discutat noi doi? Şi mi-aţi fi pus, sigur, această întrebare fiindcă aţi fi vrut să aflaţi din răspunsul meu dacă nu am atins în discuţia noastră niscai subiecte delicate, care, eventual, au putut trezi în mine sentimente vindicative de pildă, şi din pricina cărora, ulterior, am omorât-o. Anticipând această întrebare, v-am răspuns că nu am discutat cu ea de loc. Dar că, în schimb, am flecărit. Şi tocmai voiam să vă explic de ce eu personal nu discut cu femeile ci flecăresc, bineînţeles atunci când izbutesc. Fiindcă este enorm de greu să flecăreşti atunci când nu ai niciun fel de aptitudini pentru o asemenea treabă. Dar m-aţi întrerupt ca să-mi atrageţi atenţia că am nişte păreri retrograde despre femei. Îmi daţi voie să continui? E foarte necesar, dacă vreţi să vă faceţi o idee cât mai exactă despre crimă. Căpitanul Stolnicu se uită la omul în gri şi acesta îi făcu semn să-l lase să continue. — Bine!… Explică. — Tocmai voiam să spun că femeia este instrumentul prin care specia se apără de moarte, de distrugere. Aşa se explică surplusul de determinism al femeii. Prin acest surplus de determinism se compensează tendinţa către indeterminism a bărbatului, care a apărut atunci când acesta a început să recreeze un univers raţional. Creându-şi un univers al lui raţional, bărbatul a început să se desprindă din determinismul său natural. De fapt, „desprindere” nu este cuvântul cel mai potrivit. Mai aproape de adevăr aş îi dacă aş spune că într-o oarecare măsură acest determinism natural a slăbit. Şi atunci femeii, ca aliată de nădejde a naturii, tocmai datorită determinismului ei riguros i-a revenit sarcina să corecteze şi să adauge un spor de atracţie acelor atribute naturale cu care fusese înzestrată ca să asigure perpetuarea speciei. Acesta este motivul pentru care femeia îşi vopseşte părul în diferite nuanţe; îşi corectează sprâncenele; nu e mulţumită de sprâncene şi gene şi atunci şi le smulge – sprâncenele – sau le înlocuieşte cu totul – genele; pudra, cremele, rujul, oja, parfumurile, sutienele, corsetele, sânii falşi din material plastic, varietatea podoabelor, a veşmintelor – culori şi modele – iată numai câteva din mijloacele folosite de femeie spre a corecta atributele ei naturale. Datorită acestei enorme cantităţi de artificial prin care femeia îşi sporeşte farmecul ei nativ, echilibrul se restabileşte, echilibru tulburat de tendinţa spre indeterminism natural a bărbatului mai ales în epoca modernă. Determinismul ei – din acest punct de vedere – este atât de riguros, încât ea subordonează totul acestui scop, foarte nobil din punctul de vedere al imperativelor speciei. Acesta este motivul pentru care bărbaţii, în marea lor majoritate – raţional sau instinctiv – nu prea iau în serios femeile. Din acelaşi motiv vă spuneam că n-am discutat cu ea. Cu femeile nu poţi discuta, ci numai flecări. Iată, aceasta este explicaţia. Poate puţin cam lungă… — Foarte lungă. Eu te solicit ca răspunsurile să fie cât mai la obiect. — Şi eu îmi permit să vă atrag atenţia că, de vreme ce m-am predat de bunăvoie, sunteţi obligaţi să nu vă precupeţiţi timpul şi să acceptaţi ca răspunsurile mele să fie cât mai complete, din punctul meu de vedere. Nu fiindcă aş urmări vreun avantaj – nu pretind circumstanţe atenuante – ci fiindcă sunt un intelectual. Unii, când pronunţă cuvântul „intelectual”, strâmbă din nas. Alţii se ruşinează să se numească astfel. Ca şi când ar fi un cuvânt de ocară. Eu sunt mândru de acest titlu. Fiindcă e un titlu. Un titlu de adevărată nobleţe. Declaraţia mea e înregistrată pe bandă de magnetofon. Vreau ca această declaraţie să se vadă că este făcută de un intelectual. Dacă mă siliţi să răspund cu da şi nu sau cu fraze telegrafice, refuz să mai vorbesc şi ţin să vă previn că sunt suficient de încăpăţânat ca să nu cedez, oricât de mari ar fi presiunile. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât dumneavoastră, neavând dovada materială a vinovăţiei mele, sunt numai prezumtiv – pe baza propriei mele declaraţii – criminal. — Nu-ţi cer răspunsuri telegrafice. Dar nici nu abuza de răbdarea noastră. Consideraţiile dumitale care se vor originale nu sunt deloc interesante, le aprecie căpitanul Stolnicu. — Credeţi? Vă veţi convinge de contrariu mai târziu, când le veţi asculta, de la început până la sfârşit, reproduse pe banda de magnetofon. Veţi avea posibilitatea să exclamaţi: Ecce homo! Homo nu în general, ci un om, eu! Sau dacă nu dumneavoastră, atunci sigur că dumnealui aşa va exclama. E prea inteligent ca să n-o facă. Pe urmă, dacă aş da ascultare îndemnului – sau poate ordinului dumneavoastră – de a fi cât mai concis şi cât mai la obiect, nu veţi putea înţelege cum de a fost posibil, fără să-mi dau seama, să curm viaţa unei fete neavând absolut nici un motiv. Vă spuneam mai adineaori că n-am discutat cu ea. Aş vrea să mai adaug că nici măcar n-am flecărit. N-am flecărit, pur şi simplu pentru că nu mă pricep. Flecăreala este liantul care face posibile relaţiile de amiciţie. Oamenii care nu ştiu să flecărească sunt nesociabili, duc o viaţă singulară. Dacă sunt obligaţi să participe la diferite reuniuni, sindrofii şi aşa mai departe se simt stingheri iar ceilalţi îi consideră ursuzi, morocănoşi, pur şi simplu fiindcă nu ştiu să flecărească. Da, există şi asemenea oameni, deşi aptitudinea de a flecări este o însuşire comună marii majorităţi a oamenilor. Milioane şi milioane de oameni se nasc şi mor fără să fi fost capabili să poarte o singură discuţie în viaţa lor, dar având părerea contrarie tocmai fiindcă ei confundă flecăreala cu discuţia. Mă refer la acele milioane şi milioane de oameni care nu gândesc niciodată, care se mulţumesc a reproduce idei sau pseudoidei prinse din zbor. Jonglând cu ele şi convinşi că discută, de fapt nu fac decât să flecărească. A flecări, credeţi-mă, este o artă şi nouăzeci şi nouă dintr-o sută din cei care izbutesc în viaţă sunt maeştri în arta flecărelii. În ceea ce mă priveşte eu mă consider – mă consideră şi alţii – nesociabil. Acest defect se datoreşte incapacităţii mele totale de a flecări. Iată, dar, de ce nu am flecărit cu biata fată. Fiindcă, pur şi simplu, nu m-am priceput s-o fac. Pe de altă parte, nici ea nu a fost prea vorbăreaţă cu mine. Probabil din teama de a nu fi obligată să audă debitându-i-se lucruri adormitor de plicticoase. Trebuie s-o spun deschis că, din punctul ei de vedere, temerea era perfect justificată. Acuma cred că am izbutit să fiu suficient de clar. Va să zică, încă o dată şi pentru ultima oară: N-am discutat cu ea, deoarece era femeie, şi n-am flecărit, natura neînzestrându-mă cu acest de invidiat talent. — Spune-ne, cum ai ucis-o? Cu cât mai multe detalii. De data asta întrebarea o puse omul în gri care continua să contemple grădina, de unde pătrundea, prin fereastra deschisă, mirosul îmbătător al „reginei nopţii“. — Avea un gât alb… Nefiresc de frumos şi de alb… Am simţit nevoia să-l mângâi. Am întins mâna… mâinile. Am prins să-l mângâi. Şi deodată totul s-a învălmăşit… Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar la un moment dat ea n-a mai fost ea… Am fost convins că e şi de frică, de groază, în loc să mângâi am început să strâng… să strâng. Când m-am dezmeticit era prea târziu… Prea târziu… Făptuisem grozăvia. De data asta fără voia mea. — De ce ai spus: de data asta? întrebă cel în haine gri. — Fiindcă s-a mai întâmplat o dată să sugrum pe cineva. Numai că atunci asta am vrut. Să omor. — Tot o femeie? — Nu! Un bărbat!… Un inamic. Pe front eram atunci. Căzusem prizonier, cu prilejul unei incursiuni. Nemţii ne-au dus în sat şi ne-au închis într-o magazie. Erau mereu în retragere şi întrucât prizonierii îi încurcau, pur şi simplu îi împuşcau. Eram în magazie trei. Ne-am hotărât să evadăm. Am izbutit să desprindem o scândură şi unul dintre noi, cel mai subţirel, s-a furişat afară şi a înjunghiat santinela. După aceea ne-a eliberat şi pe noi. Satul era plin de nemţi. Am sărit în grădina casei vecine, dar, ghinion, acolo erau încartiruiţi nemţi. Unul ne-a văzut şi a început să tragă după noi cu automatul. Ne-am risipit care încotro. Ceilalţi doi au fost omorâţi. Eu am avut noroc. Câteva gloanţe mi-au fluierat pe la ureche dar niciunul nu m-a găsit. Nici nu ştiu cum am ajuns în podul unui grajd. Nemţii au început să mă caute prin case, majoritatea pustii. Satul fiind în zona frontului, oamenii în majoritate se băjeniseră. Dar tocmai atunci ai noştri au atacat prin surprindere satul. Eu însă habar n-aveam ce se petrece. Auzeam împuşcăturile şi credeam că trag nemţii aşa la întâmplare ca să mă sperie. De altfel mă consideram pierdut. Eram convins că, până la urmă, mă vor descoperi. Nu aveam nicio armă la mine. Până şi briceagul mi-l luaseră. La un moment dat, aud jos în curte tropăituri. Mă uit printr-o crăpătură şi văd un neamţ că străbate în pas alergător ograda, după care începe să urce grăbit scara ce ducea în pod. Resemnarea nu este un sentiment care te încearcă atunci când te paşte pericolul morţii decât în foarte rare cazuri. Nu voiam să mor. Ştiam că dacă pun mâna pe mine mă împuşcă pe loc. Şi atunci m-am hotărât să nu mă dau prins. M-am ascuns în fân şi când neamţul a intrat în pod, am sărit asupra lui, apucându-l de gât. Luat prin surprindere, aproape că nu a opus rezistenţă. Când mi-am descleştat degetele era mort. Era primul om pe care îl omoram, pe care ştiam că l-am omorât. Era la un pas de mine şi descopeream, abia acum descopeream, că un mort începe să miroasă chiar înainte de a se descompune. Mi se făcu greaţă şi-mi venea să vomit. Îl priveam şi ascultam lătrăturile furioase ale armelor automate întrebându-mă prosteşte cumva de era posibil ca nemţii să dezlănţuie un foc atât de îndârjit numai pentru că evadaseră trei prizonieri români, dintre care numai unul mai era în viaţă. Focul a ţinut vreo jumătate de oră. Abia când am auzit vorbindu-se româneşte pe uliţă, am înţeles că ai noştri atacaseră prin surprindere satul şi îl ocupaseră. Dar am mai înţeles ceva – din păcate abia apoi – fiindcă abia pe urmă băgasem de seamă că era neînarmat. Am înţeles ce căutase neamţul în pod. Am înţeles că se urcase nu ca să mă caute pe mine, ci ca să se ascundă acolo cu intenţia de a se preda românilor atunci când satul avea să fie cucerit de ei. Şi eu care crezusem cu totul altceva îl omorâsem. A fost prima mea crimă. Au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani. Dar eu n-am uitat. Am retrăit în vis groaznica întâmplare de zeci şi zeci de ori. De zeci şi zeci de ori m-am trezit îngrozit şi cu ochii plini de lacrimi – plânsesem în vis – că omorâsem un om care, la fel ca şi mine, voise să trăiască. Nu mi-am găsit niciodată niciun fel de scuză. Nici măcar faptul că eram atunci pe front şi mă consideram în legitimă apărare – nu ştiusem cu ce intenţie se urcase neamţul în pod – n-a constituit pentru mine, ulterior, o scuză. Nu putea exista nicio scuză. Omorâsem un om cu mâinile astea ale mele. Eu, intelectualul, profesorul de filosofie, eu, civilizatul, omul de cultură, estetul într-o anumită măsură. Îl omorâsem pe Hermann. Aşa se numea neamţul: Hermann Hurweber. Era o namilă de om de peste un metru şaptezeci înălţime. O femeie care semna Wilma îşi începea astfel scrisoarea: „Mein liebes Häschen“[1] Iepuraşul Wilmei de peste un metru şaptezeci înălţime avea părul alb pe la tâmple şi albeaţă pe ochiul drept. Făcea parte din categoria reformaţilor nenorocoşi trimişi pe front în ultimele luni ale războiului. Am luat scrisoarea pe care o găsisem într-un buzunar al vestonului – îi scotocisem prin buzunare fiindcă voisem să aflu cum se numea neamţul pe care îl sugrumasem – cu gândul ca, mai târziu dacă aveam să scap cu viaţă, să-i scriu nevestei sale în ce împrejurări murise Häschen-ul ei. Dar nici până astăzi n-am avut curajul să scriu o asemenea scrisoare. Ea, după atâţia ani, probabil că l-a uitat şi dacă vrea să-şi aducă aminte cum arăta, trebuie să se uite la o fotografie de-a răposatului ei iepuraş. Eu însă mi-l amintesc precis pe acest iepuraş de peste un metru şaptezeci înălţime, cu părul cărunt şi albeaţă pe ochiul drept, pe care l-am ucis de două ori. O dată acum douăzeci de ani şi încă o dată astăzi când, ucigând-o pe ea, am fost convins că pe el îl ucid. Cum a fost posibil să se împletească prezentul cu trecutul nu ştiu, nu-mi pot explica. Dar adevărul acesta este. N-o spun în chip de scuză. Rebegea conteni. Cu o batistă albă, imaculată, îşi tamponă fruntea perlată de transpiraţie. După aceea îşi vârî mâinile adânc în buzunarele pantalonilor, iar capul între umeri, după care începu să observe cu o atenţie concentrată o muscă mare şi verde ce se plimba pe vârful pantofului său. Şi fiindcă părea a fi terminat tot ceea ce avea de spus, căpitanul Stolnicu întrebă: — Şi pe urmă? — Când pe urmă? întrebă Rebegea parcă de pe altă lume. — După ce ţi-ai dat seama că ai omorât-o. — După aceea, m-am îmbrăcat şi am venit încoace, ca să mă denunţ. Numai că nu m-am putut hotărî chiar imediat să intru aici. Până la urmă a învins însă demnitatea. Asta e tot. — Cred că deocamdată nici noi nu mai avem de pus întrebări, nu-i aşa, tovarăşe căpitan? întrebă pe Stolnicu omul în gri. — Deocamdată nu! — Atunci să mergem la locul crimei. Dumneata ne vei însoţi. Omul în gri trecu în camera alăturată. Căută la telefon şi găsi pe procurorul de serviciu pe care îl informă.   Maşina care aducea pe procurorul de serviciu se opri în faţa casei cam în acelaşi timp când soseau şi alte două maşini. Într-una se aflau căpitanul Ovezea – el fusese bărbatul în gri –, comandantul secţiei de miliţie în raza căreia se afla strada Lămâiţei, căpitanul Velicu, căpitanul Stolnicu, comandantul secţiei de miliţie în faţa căruia dăduse Rebegea declaraţia, de asemenea criminalul, profesorul Emilian Rebegea. Din cealaltă maşină coborâră experţii din grupa operativă condusă de căpitanul Ovezea[2]. Maşinile opriră în faţa unei porţi masive din fier forjat. În dreapta şi în stânga, zidul de cărămidă foarte lat, şi înalt tot atât cât poarta, avea pe creasta lui, zidite, cioburi de sticlă multicolore. Dacă te luai după poarta impunătoare şi după grosimea zidului, asemenea unuia de mănăstire fortificată, te aşteptai să vezi dincolo, în incinta curţii, dacă nu un „palat“ cum erau denumite pe nedrept multe din casele vechiului Bucureşti, în orice caz o casă mai acătării. În realitate, în fundul curţii – mai curând un fel de minusculă tindă – se vedea o căsuţă scundă, cu acoperiş în formă de piramidă, din şindrilă neagră de veche ce era. O casă veritabilă de ţară de la munte cu prispă şi parmac, cu pereţii coşcoviţi care cândva fuseseră vopsiţi în albastru. O particularitate a casei deloc potrivită o constituiau ferestrele disproporţionat de mari în raport cu înălţimea casei, ale căror transperante decolorate şi stricate scoteau şi mai mult în evidenţă contrastul inestetic dintre ele şi ansamblul clădirii. Cândva de la poartă şi până la casa din fundul curţii, ducea o alee. Acuma aleea nu mai exista. Iarba crescuse otova pe toată suprafaţa curţii, şi înaltă până ceva mai sus de glezne. Câţiva cireşi bătrâni se părea a fi fost semănaţi la întâmplare, dar nu era adevărat. Curtea fusese, cu mulţi ani în urmă, o mică livadă. Asta pe vremea când încă trăia şi era tânăr bunicul profesorului Emilian Rebegea. În decursul anilor, mulţi dintre pomii livezii minuscule se uscaseră. Unii fuseseră tăiaţi, alţii nu. Bătrâni, dar în stare să rodească, mai rămăseseră cireşii, patru la număr, şi doi caişi. În clipa când coborî din maşină, Rebegea se clătină pe picioare şi era palid, la fel de palid cum fusese până a nu se hotărî să treacă pragul secţiei de miliţie. Se îndreptă spre poartă cu paşi mici, precauţi, de parcă voia să se convingă, înainte de a mai face un pas, dacă pământul pe care călca poate să-i susţină greutatea corpului. În realitate, mergea aşa fiindcă făcea sforţări să păşească drept, să nu se bălăbăne ca un om beat. Cu mâna care îi tremura apăsă clanţa, şi poarta de fier se deschise scârţâind prelung şi jalnic, din cauza balamalelor neunse. — Îmi permiteţi s-o iau înainte, ca să vă conduc. Şi păşi, primul, dincolo, în curte. Aproape se înserase. Făcu vreo câţiva paşi şi fiindcă îl ajunsese din urmă căpitanul Ovezea, se agăţă de braţul lui. — Vă rog să-mi permiteţi să mă sprijin de dumneavoastră. Altfel mă voi prăbuşi. E îngrozitor ce simt. Căpitanul Ovezea făcu semn unuia dintre subordonaţii săi şi acesta se grăbi să-i ofere lui Rebegea braţul. Mergeau cu toţii prin iarbă în evantai şi nimeni nu scotea o vorbă. În grădina părăginită a lui Rebegea mirosea a vegetale şi într-unul din cireşii bătrâni o vrăbiuţă ciripea neliniştită. Când ajunseră în faţa uşii de la intrare, Rebegea vârî mâna într-un burlan şi scoase de acolo o cheie de-a dreptul anacronică. Din cauză că-i tremura mâna izbuti să descuie uşa nu fără dificultate. Dar n-o deschise imediat. Mai întâi îşi şterse faţa palidă ca de mort, pe care şiroia transpiraţia, cu o batistă mare şi albă, cât o basma. — Îmi permiteţi şi de data asta să trec tot eu înainte. Vocea îi tremura şi suna dogită, fără timbru. Un vestibul minuscul. În stânga, o nişă căptuşită cu lemn de stejar – cuierul. În dreapta, o uşă care ducea în sufragerie. Tavanul scund, de lemn, pereţii căptuşiţi cu lambriuri de stejar. Sufrageria era mobilată în stil românesc. Deasupra unei policioare înguste, farfurii şi vase cu motive decorative. Două uşi. Una spre bucătărie, larg deschisă, cealaltă spre dormitor. Aceasta din urmă era închisă. Către această uşă se îndreptă Rebegea. Transpirase în aşa hal, încât părul îi era ud de parcă ar fi ieşit din baie fără să se şteargă. Întinse mâna spre clanţă, dar şi-o retrase mai înainte de a o atinge. Se răsuci încet pe călcâie şi atunci când se găsi cu spatele la uşă se adresă tuturora, dar privind, cu un aer rătăcit, numai pe căpitanul Ovezea: — Acolo este! Ca să poată intra, trebuiră să-l dea deoparte. El rămase în prag, în sufragerie, şi, ca să nu se prăbuşească, trebui să se sprijine de zid. Dar numai după câteva clipe, unul dintre lucrătorii din grupa operativă a căpitanului Ovezea reveni din dormitor, şi, apucându-l de braţ, se răsti la el. — Ia vino încoace, musiule! Şi îl sili să treacă pragul dincolo, în dormitor. — Vrei să ne spui ce-ai făcut cu cadavrul? întreba căpitanul Stolnicu. — Cum ce-am făcut? E acolo! Rebegea privea tot timpul în pământ. — Unde? — Acolo, în pat! — Îţi baţi joc de noi? Nu-i niciun cadavru în pat. — Nu-i? Abia acuma îndrăzni Rebegea să deschidă ochii. Ei exprimară mai întâi groază. Pe urmă uimire, uluială. Pe urmă nedumerire. Pe urmă, începură să se lumineze, să clipească des, a veselie, să se bucure. Şi, în fine, să râdă. Şi în aceeaşi clipă când ochii începură să-i râdă, izbucni şi el într-un hohot de râs dement. Şi râse şi râse, fără să se mai poată opri, ţinându-se cu mâinile de pântece. Lucrătorii miliţiei îl priveau întunecaţi, aşteptând să contenească râsul acela dement, isteric. În sfârşit, după ce râse vreo zece minute, se potoli încet, încet. Dar acuma părea un alt om. Chipul îi era radios, iar ochii oglindeau o mare mulţumire lăuntrică. — Ce ai făcut cu cadavrul? întrebă cu severitate căpitanul Ovezea. Unde l-ai ascuns? Se părea că pe Rebegea întrebarea căpitanului îl amuza nespus de mult. — Unde am ascuns cadavrul?… Nu există niciun cadavru!… Vedeţi vreun cadavru?… Nu vedeţi!… Nu există niciun cadavru!… Şi de vreme ce nu există, înseamnă că nu s-a comis nicio crimă… Înseamnă că n-am comis nicio crimă… Înseamnă că nu sunt criminal… Auziţi?… Nu sunt criminal!… — Vrei să spui că ai făcut o farsă? întrebă căpitanul Velicu abia stăpânindu-se. — Exact… o farsă! Domnilor, după cum puteţi constata deci, nu a fost decât o farsă. Spre regretul dumneavoastră doar o farsă reuşită. Trebuie să fiţi de acord că a fost o foarte reuşită farsă. — Îl auziţi? Îşi mai şi bate joc de noi, îi şopti căpitanul Velicu lui Ovezea. — Greşiţi profund. Nu mi-e deloc aceasta intenţia. Dar n-aveţi încotro. Trebuie să recunoaşteţi că a fost o farsă magistrală. Pe urmă, adresându-se căpitanului Ovezea: Am izbutit să vă păcălesc până şi pe dumneavoastră, cu toate că sunteţi foarte inteligent, tovarăşe căpitan. Acum îmi pare rău, v-o spun sincer. Dumneavoastră însă, zău că nu ar trebui să vă pară rău. Câtă lume pusă pe drumuri în mod inutil. Până şi pe dumneavoastră, tovarăşe procuror. Dar nici dumneavoastră să nu vă pară rău. Dacă aveţi măcar un pic de umor, farsa mea ar trebui să vă amuze. Şi pe dumneavoastră, tovarăşe căpitan, şi pe dumneavoastră tovarăşi. Şi îşi muta privirea de la unul la celălalt. Pe urmă, după o clipă, constatând că toţi rămăseseră gravi. Desigur, cer prea mult de la dumneavoastră. Desigur vă simţiţi lezaţi în amorul dumneavoastră propriu, deoarece vă identificaţi cu autoritatea de stat pe care o reprezentaţi. Îmi pare rău. Dar acum nimic nu mai poate fi schimbat. Am făcut-o! Şi dacă exista un paragraf în vreo lege care prevede pedeapsă pentru o asemenea vină, sunt gata să ispăşesc. Băgaţi însă de seamă: Nu sunt un criminal!     [1] Dragul meu iepuraş [2] Pentru cei ce au citit romanul Urmărirea abia începe, căpitanul Ovezea nu este un personaj cu care ei urmează a face cunoştinţă abia din paginile acestei cărţi (N. A.).

Capitolul I O PRIMĂVARĂ CARE SE ANUNŢĂ NEOBIŞNUITĂ     Peste întreg cimitirul se aşternuse o linişte de vată, acuma, după ce rudele şi cunoscuţii răposatului pleca­seră. Mai rămăseseră la groapa pe trei sferturi astu­pată cei doi gropari. Aceştia, obosiţi şi gîrboviţi, aruncau ultimele lopeţi de pămînt clisos şi greu. Unul dintre ei, cel mai bătrîn, invariabil, după două lopeţi de pămînt aruncate în groapă, se oprea să se odih­nească poate un minut. Pe urmă, înainte de a apuca lopata, scuipa. Scuipa în groapă, prin colţul stîng al gurii, cîte un bănuţ de salivă albă şi spumoasă. N-o făcea cu gînd rău. Aşa se obişnuise în anii nu puţini de cînd se făcuse gropar. Şi dacă atîta timp cît fuse­seră de faţă rudele şi prietenii mortului se abţinuse, acuma, cînd nu-l mai vedea nimeni, cînd nimeni nu se putea indigna de atîta necuviinţă, scuipa în voie şi cu o îndemînare pentru care l-ar fi invidiat orice ştrengar din Grant. Celălalt gropar, care era cu mult mai tînăr, lucra cu spor. Lucra şi fluiera încet, atît de încet, încît abia dacă se auzea el însuşi. — Moşule, sugem după aia cîte o beşică? — Sugem, de ce să nu sugem? Fac eu cinste. Tînărul începu să lucreze mai cu spor, grăbit să termine, ca să se vadă mai curînd la bufetul „Greaca”, dinainte cu o „beşică” de ţuică. Bine dispus, începu să cînte cu voce tare şi pe nas ca ţîrcovnicii:                         Luna ştie, dar nu spune,                         Multe taine de amor.   — Bre, ăsta-i cîntec de pe vremea cînd eram eu tînăr, se bucură groparul cel bătrîn. — Îl ştiu de la moş Dric. Sucit om mai e şi moş Dric ăsta, nu-i aşa? — O fi el şi om sucit, dar e mai întîi omu' dracului, aşa cum te văd şi mă vezi, măi Nichita, băiete. — Se poate. Dar mie îmi place. Bătrînul vru să mai spună ceva, dar se răzgîndi. Scuipă încă o dată peste moviliţa de pămînt, pe urmă începu s-o netezească, bătînd-o uşurel, cu latul lopeţii. Scena aceasta se petrecea într-o după-amiază de primăvară, în acea parte a cimitirului unde nu prea se aflau monumente funerare. Acolo, pe o suprafaţă mare, nu existau decît cruci mărunte din lemn de brad sau stejar, şi numai ici-colo cîte una din piatră. Dar înspre sud, la o depărtare nu mai mare de cinci­zeci de metri, începea o alee frumos pietruită şi lată. De-a dreapta şi de-a stînga, unul după altul şi care mai de care mai arătos, numai monumente fune­rare, unele mari cît un apartament de două camere, altele mai mici, doar cît o garsonieră. Pe această alee, cam pe la mijloc, în mijlocul unui dreptunghi de circa cincisprezece metri pătraţi, încercuit de un grilaj din fier forjat, se înălţa o cruce înaltă din marmură nea­gră. Crucea aceasta se impunea atenţiei fiindcă părea disproporţionată în comparaţie cu celelalte trei cruci, toate înăuntru aceluiaşi grilaj: două la dreapta, cea de-a treia, la stînga. Pe crucea mare, două mari foto­grafii emailate reprezentau cea din stînga un bărbat, cea din dreapta o femeie. După felul îmbrăcămintei era uşor să-ţi dai seama, fără să mai fie nevoie să citeşti datele săpate în marmură şi aurite, că cei doi, soţ şi soţie, repauzaseră întru Domnul cam spre în­ceputul secolului. Cele două cruci laterale, tot din marmură neagră, tot cu cîte o fotografie emailată fie­care, reprezentau de asemenea nişte oameni în vîrstă. Sub fiecare fotografie, la fel, cu cifre şi cu litere au­rite, erau scrise următoarele date: prenumele, numele, data naşterii. În locul unde ar fi trebuit să fie con­semnat anul, luna şi ziua decesului nu era trecut nimic. Asta însemna că bărbatul şi femeia din cele două fotografii se mai aflau în viaţă, dar că, aseme­nea unor buni gospodari, îşi pregătiseră din timp lăcaşul cel de pe urmă. Fotografia bărbatului reprezenta un bătrîn de aproape şaptezeci de ani. Barba albă, care îi ajungea pînă la jumătatea pieptului, ochelarii cu ramă meta­lică, nasul coroiat, dar, mai ales, tichiuţa de catifea brodată de pe cap te ispiteau să-l asemuieşti cu un bătrîn şi hrăpăreţ cămătar din Evul Mediu. Sub fotografie, cu litere mari, aurite, scria:   ARAM ŞIMANDAN;    1895 —   Fotografia de pe celălalt monument înfăţişa o femeie aproape tot atît de bătrînă. O faţă prelungă, un nas mare, probabil roşu, bărbia ascuţită şi înco­voiată ca un cioc de condor, nişte ochi mari, străluci­tori, dar absenţi ca ai unui medium în transă. Pe obrazul stîng, un neg cît o măslină, de culoare staco­jie, iar sub nasul de condor, o mustăcioară ca de adolescent. Sub această fotografie erau săpate următoarele date:   SONIA ŞIMANDAN 1900 —   În dreapta crucii celei mari, se înălţa o altă cruce, din marmură albă, la aceeaşi înălţime cu a viitoare­lor lăcaşuri de veşnică odihnă ale lui Aram şi Soniei. Fotografia de pe această cruce înfăţişa un tînăr de o frumuseţe uluitoare. Păr negru, ondulat, barbă nea­gră numai vălurele, ochi întunecaţi, strălucitori, dar în acelaşi timp haotici, ten de culoarea ciocolatei cu lapte, buze frumoase, arcuite şi senzuale. Pe marmura albă, sub fotografie, cu litere gotice şi aurite, fusese săpată următoarea inscripţie: [1]   NICOLAE ŞIMANDAN 1943—1965   Toate cele patru morminte erau bine îngrijite, dar mai ales acesta din urmă. Flori de sezon, gazon între morminte, o alee cu pietriş alb. Într-un lampadar de un model original, din fier forjat, poate mai curînd într-un fel de felinar sui-generis, ardea o candelă, ziua şi noaptea. O băncuţă, din marmură, albă şi ea, foarte joasă şi fără spetează. Un copăcel cu o coroană ca o umbrelă. Pe această bancă, în după-amiaza unei zile de pri­măvară, mai exact spre sfîrşitul unei zile de primă­vară, fiindcă soarele aluneca spre asfinţit, stătea o femeie şi privea, privea într-una fotografia lui Nic Şimandan de pe crucea din marmură albă. Era îmbrăcată într-un pardesiu de culoare vernil şi pe cap era acoperită cu un fel de fişiu de culoare albă. Nici un semn distinctiv de doliu. În ciuda îmbrăcămintei, jignitor contrastantă decorului, chipul femeii oglindea o sinceră durere. Nu plîngea. Dar ochii umeziţi încă vorbeau de la sine. Din cînd în cînd suspina. Şi numai atunci îţi puteai da seama că este o fiinţă vie. Altfel ai fi putut-o crede o statuie integrată, nu prea armonios, acelui complex funerar. La un moment dat, buzele i se mişcară şi, dacă cineva ar fi fost alături sau aproape, ar fi putut-o auzi murmurînd: „Dragul meu Nic, oare cînd n-am să te mai iubesc? Cînd am să încetez de a mai suferi?” Rosti cuvintele cu disperare, dar în acelaşi timp implorator, de parcă era convinsă că acela căruia i se adresase nu se putea să nu-i răspundă. Dar de sub lespedea de marmură nu răzbi nici o şoaptă. Foşni doar copăcelul cu coroana ca o umbrelă, iar ceva mai tîrziu se auzi vocea groparului Nichita, care, urmat de bătrînul lui tovarăş, se grăbea să ajungă la circiumă ca să dea pe gît cîte o „beşică” de ţuică.                         Luna ştie, dar nu spune,                         Multe taine de amor. Dar femeia cu pardesiul de culoare vernil nici nu tresări măcar. Şi nu tresări, fiindcă nu auzi cîntecul. Aştepta încă, atentă, să-i răspundă tînărul, de acolo de sub lespedea de marmură. Pe urmă, cînd se con­vinge că aşteaptă zadarnic, lacrimă din nou. Lacrimile alunecară de-a lungul obrazului fără ca ei să-i treacă prin minte să şi le şteargă. De altfel, durerea o înşfăcase şi o ţinea strîns atît de tare, încît era cu totul absentă la ceea ce se întîmpla în jurul ei. E drept, în­tr-un cimitir, evenimentul cel mai important, dar şi cel mai banal, se întîmpla atunci cînd are loc o înmormîntare. Dar la ora aceea, cînd soarele se resem­nase să moară şi cînd ultimul mort adus în aceeaşi zi odihnea acum sub pămîntul reavăn, cîte ceva tot se întîmpla în cimitir. De pildă, la o depărtare nu mai mare de zece, cincisprezece metri, un bărbat, sub patruzeci de ani, îşi făcea de lucru la un alt mormînt, mult mai modest decît acela unde se afla femeia cu pardesiul de culoare vernil. Stătea şi el pe o bancă, de lemn însă, şi privea de asemenea o fotografie. Fotografia era a unei tinere fete, de cel mult şaptes­prezece ani. O privea şi, judecînd după aparenţă, se părea că nici el nu prea avea habar de ceea ce se în­tîmpla în jurul său. În realitate, era foarte atent la ceea ce se petrecea la mormintul lui Nic Şimandan. Apăruse la mormîntul unde se afla acuma cinci minute după ce femeia în pardesiu vernil se instalase la celă­lalt mormînt. Trecuseră de atunci cincisprezece minute, şi el continua să para naufragiat în marea fără de ţărmuri a deznădejdii. Ceva mai tîrziu se ridică de pe băncuţa de lemn şi porni spre mormîntul celălalt, mormîntul lui Nic Şi­mandan, ţinînd în mînă o lumînare. Pe măsură ce se apropia de amintitul mormînt, umerii i se gîrboveau, iar chipul începu să oglindească, fără nici un dubiu, marea durere a sufletului. Cînd ajunse, deschise por­tiţa grilajului şi păşi solemn pe aleea pietruită. Abia acum, cînd pietrişul scrîşni sub paşii bărbatului, femeia cu pardesiu vernil îl simţi şi întoarse capul în direcţia lui. — Doamnă, vă rog, îngăduiţi-mi să aprind lumîna­rea de la candelă. Am uitat să iau cu mine chibrituri. Femeia îi îngădui înclinînd capul. — Vă mulţumesc, doamnă. Bărbatul se apropie de lampadarul înăuntrul căruia ardea candela. Dar, în mod deliberat, nu izbuti să deschidă uşiţa. Atunci ea se ridică de pe bancă şi veni să-l ajute. Din întîmplare, mîinile lor se atinseră. Faţă în faţă fiind, ar fi fost peste putinţă ca privi­rile lor să nu se întîlnească. — Sînt tare neîndemînatic. Vă rog să mă iertaţi că v-am tulburat meditaţia, stimată doamnă. — Nu face nimic, domnule. Se îndepărtă încet, cu lumînarea aprinsă în căuşul palmelor, ca să nu se stingă. Şi în timp ce făcea aceasta, simţi o clipă, în spate, privirea femeii. Să fi avut ceva mai mult de treizeci de ani. Nu era din cale afară de frumoasă. Totuşi, era imposibil să nu-ţi atragă atenţia. Ochii, mai ales, se impuneau atenţiei. Ochii, de culoarea cetinei. Mari, strălucitori şi inteligenţi. Fruntea, de asemenea. Bărbia, volun­tară şi, în general, felul cum te priveau ochii, erau indici siguri că aveai de-a face cu o femeie care ştie ce vrea. În schimb, buzele şi felul, greu de precizat, cum îi fremătau nările trădau senzualitate. Reîntors la mormînt, bărbatul înfipse în pămînt mai întîi o lumînare, pe urmă îşi făcu de lucru procedînd la fel şi cu celelalte, vreo zece la număr, pe care le cumpărare de la administraţia cimitirului. Din anul una mie nouă sute şaizeci şi trei, luna iulie, data la care murise Cecilia Enăchescu — aşa se numea tînăra fată la al cărei mormînt priveghea bărbatul — nici­odată nu se intîmplase să-i aprindă părinţii sau rudele, dintr-o dată, atîtea lumînări. Şi doar acela care îi aducea un asemenea prinos de pioasă aducere aminte nici măcar nu îi era rudă. Era un străin care abia cu o săptămînă în urmă luase cunoştinţă că, acolo, sub pămînt, fusese îngropată o fată frumoasă, călătorită din această vale a plîngerii la vîrsta de numai şais­prezece ani. Dincolo, la celălalt mormînt, femeia cu pardesiul de culoare vernil se pregăti de plecare. Se ridică de pe băncuţă şi se apropie de cruce ca să privească pen­tru ultima dată şi de aproape fotografia lui Nic Şimandan. Pe urmă, întorcînd spatele crucii, porni către portiţa rămasă deschisă. Ieşi, o închise după ea, pe urmă, făcînd cu mîna un semn de rămas bun foto­grafiei, plecă. După ce o văzu plecînd, celălalt, bărba­tul care aprinsese zece lumînări la mormîntul unei necunoscute, porni şi el grăbit spre ieşire, dar nu pe aceeaşi alee, ci pe una paralelă. Manevră în aşa fel ca să se întîlnească sub bolta de la poarta cimitirului. Afară, o salută ceremonios. Ea îi răspunse cu vădită bunăvoinţă. El se îndreptă spre staţia de autobuze. Ea, spre maşina ei personală. Urcă la volan, porni motorul. „Drum bun, frumoaso, îi ură el în gînd. Să ştii că a treia oară am să arunc plasa”. Maşina ţîşni şi cîteva secunde mai tîrziu stopa lîngă trotuar în faţa lui. Femeia de la volan îi făcu semn să urce lîngă ea. Dădu imediat curs invitaţiei. Şi în timp ce deschidea portiera din nou îşi vorbi: „Bine că n-a mai fost nevoie de o «a treia oară». Asta mai zic şi eu şansă”. — Vă las în oraş. Să-mi spuneţi unde. Cuvintele sunară reci, distante. Ea însăşi părea retranşată într-un fel de încremenire, care aproape intimida. Făcea impresia că îl culesese din drum, aşa cum ar fi făcut cu oricare altul. — Vă mulţumesc. Aţi fost prea amabilă cu mine, domnişoară. În autobuz totdeauna e aglomeraţie. Ea schiţă un zîmbet care nu putea fi altfel inter­pretat decît ca trist. — Nu domnişoară, ci doamnă. Sînt doamna Robescu. — Vă rog să mă iertaţi... — De ce să te iert. Dimpotrivă, îmi face plăcere să aflu că mai pot fi luată drept domnişoară. Înseamnă că nu sînt încă bătrînă. — Dumneavoastră bătrînă? Glumiţi bineînţeles! Dar vă rog să-mi îngăduiţi să mă prezint. Mă numesc Dan Văleanu şi sînt ziarist. — Dacă eşti ziarist, atunci probabil că de soţul meu ai auzit. El făcu mai întîi o mină nedumerită, pe urmă, luminîndu-se dintr-o dată: — Vă referiţi desigur la tovarăşul academician Alcibiade Robescu? — Este soţul meu. — Dacă nu mi-aţi fi spus, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că... Şi nu mai continuă, parcă ruşinat că fusese gata-gata să comită o gafă. — Că un om de vîrsta lui are o soţie atît de tînără. La asta te-ai gîndit, nu-i aşa? — O soţie atît de frumoasă, rectifică el, înroşindu-se ca un adolescent. Era un mare artist şi putea să roşească atunci cînd era necesar. Or, acum era absolut necesar. Femeia de lîngă el trebuia să-l considere un pic naiv, un pic ti­mid, îndrăgostit de ea gen „coup de foudre”. — Nu trebuie să-ţi fie teamă că am să mă supăr. Ai gîndit exact ca toţi aceia ce îl cunosc pe soţul meu. Şi nici nu e de mirare. Deosebirea de vîrstă dintre noi nu este neînsemnată. Ultimele cuvinte le rosti cu un fel de amărăciune, pe care nici nu se strădui să şi-o ascundă, schiţînd un zîmbet aproape dureros. Acuma ochii ei ca cetina erau strălucitori. Dar cînd pronunţă ultimele cuvinte, strălucirea lor deveni mată. Era frumoasă. Într-un fel, puţin obişnuit frumoasă. O frumuseţe, dacă s-ar putea spune, demodată. Sau poate mai curînd o frumuseţe apolinică. Totul era la ea armonios, proporţionat. O privea şi cu cît o privea mai mult, cu atît i se întărea convingerea că frumu­seţea ei era aidoma cu aceea a vechilor statui de zeiţe elene. La un moment dat, i se părea chiar că seamănă cu Venus din Milo. (Nu fusese la Paris, nu vizitase Luvrul, dar văzuse numeroase reproduceri.) Da, da, soţia academicianului semăna mult cu celebra capodoperă a lui Praxiteles. — Doamnă, vi-a spus cineva că semănaţi cu Venus din Milo? — Nu, nu mi-a spus nimeni. Dar cred că sînteţi un linguşitor. — Vă jur, doamnă, că semănaţi. — Dar chiar dacă semăn, nu ar fi trebuit să mi-o spui. — Iertaţi-mă, dar nu înţeleg de ce n-ar fi trebuit să v-o spun? — Nu-mi închipui că ai de gînd să-mi faci curte. Ar fi grotesc! — Da. — N-ai uitat, sper, de unde venim acum? — Desigur că n-am uitat. — Parcă ne-am mai întîlnit o dată acolo. — Da, vinerea trecută. — La cine te duci? El nu răspunse imediat. Cumpăni bine răspunsul. — La... ea. Am iubit-o mult. Şi oftă făţarnic. — Cînd a murit? — S-au împlinit luna asta doi ani. —...Şi te duci des s-o vezi? — În fiecare vineri, doamnă. — Înseamnă că o mai iubeşti, dacă de doi ani con­tinui s-o vezi în fiecare vineri. — Cred că o mai iubesc... Cred că am s-o iubesc încă mulţi ani. Şi din nou oftă. — Cum o chema? — Cecilia! — Frumos nume. — Altul mai frumos nici nu cred că mai există. Dar dumneavoastră, doamnă, cum vă numiţi? — Doina! — E foarte frumos şi numele acesta. Dar Cecilia e mult mai frumos. Ştiţi, avea şaisprezece ani cînd a murit. — Aşa de tînără! Dar ce s-a întîmplat? Cum de a murit? — S-a sinucis, doamnă, spuse el fără să clipească. — Ce coincidenţă! Şi păli puţin, dar totuşi vizibil, fiindcă Doina Ro­bescu nu era de loc fardată. Nu era fardată şi nici nu purta vreo podoabă. Verigheta doar. Nu purta po­doabe şi era pieptănată exact ca zeiţa lui Praxiteles. — La ce fel de coincidenţă vă referiţi, doamnă? — El de asemenea s-a sinucis. — Într-adevăr, ce coincidenţă! — Ea de ce s-a omorît? Ridică din umeri şi oftă îndurerat. — Numai Dumnezeu ştie, doamnă! Eu n-am pu­tut afla. Dacă aş avea cea mai mică bănuială că din cauza mea a murit, n-aş ezita o clipă să-mi zbor creierii. Apoi, după o pauză: Aveţi să mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă întreb, el de ce s-a sinucis? — Aceasta e cea de-a doua coincidenţă, domnul meu. Nici eu nu ştiu de ce s-a împuşcat. Mă întreb şi mă întreb cum a putut face una ca asta. Lacrimile îi umeziră ochii. — Vă rog să-mi îngăduiţi, doamnă, să vă şterg ochii. Şi fără a mai aştepta consimţămîntul ei, îi şterse ochii cu propria sa batistă. Gestul, ca şi cuvintele i se părură groteşti şi numai cu greu îşi putu ascunde zîmbetul. Era bine dispus şi mai-mai că avea chef să fluiere. — Mulţumesc! — Fratele dumneavoastră? — Nu! Amantul meu. Sper că nu te scandalizează sinceritatea mea? — Nu!... De loc!... — Din păcate, nu totdeauna izbuteşti să pui de acord inima cu raţiunea. — E şi firesc, doamnă. Pe scara evoluţiei noastre, raţiunea a apărut mult mai tîrziu. Inima a existat, însă, încă de cînd umblam în patru labe. — Ştii, cîteodată mă întreb dacă nu cumva faptul că l-am pierdut înseamnă pedeapsă. — Pedeapsă?  Cine să vă fi pedepsit, doamnă? — Cine, nu ştiu. Nu m-am gîndit neapărat la o persoană anume care împarte pedepse. Dar am crezut totdeauna că aici, în viaţă, totul se plăteşte. — Destinul? — Ţi-am spus că nu ştiu. În orice caz eu am plătit. L-am pierdut. Oftă şi nu mai spuse nimic. — Ce coincidenţă! se prefăcu el că se miră, ca să reia discuţia. — Coincidenţă? La ce anume vă referiţi? — S-a sinucis şi el fără nici un cuvînt de ex­plicaţie. — Fără, domnule. — Întocmai ca Cecilia. Şi nu bănuiţi motivul acestei hotărîri disperate? — Disperată, dar mai ales neaşteptată. În ajun, se bucurase atîta cînd i-am spus că soţul meu accep­tase să-l angajeze la institut. — Era fizician? — Din păcate nu. Dar soţul meu urma să-l uti­lizeze ca secretar-stenograf. Bietul Nichi. Cel puţin dacă aş şti de ce a făcut asta!... — Ideea de a-l angaja ca stenograf a cui a fost? — A noastră. — Cum vine asta? — Să vezi: Nichi mi-a spus că ar vrea să fie cît mai mult timp în preajma mea şi m-a întrebat dacă nu ar exista o cale ca să poată veni şi pleca de la noi fără să fie nevoie să se ascundă şi fără să tre­zească bănuieli. Şi atunci mi-a venit ideea de a-i sugera soţului meu să-l angajeze ca secretar-particular. Dar n-am avut noroc. Am fost pedepsită. — L-aţi iubit mult!... — Încă îl mai iubesc... Nu mă pot obişnui cu gîndul că l-am pierdut. Pentru totdeauna! Dacă ai şti ce fel de om a fost!... „Păi tocmai asta aş vrea să aflu, cucoană!” o apos­trofă în gînd. Pe urmă, tare: — Îmi închipui că dumneavoastră nu v-aţi fi pu­tut îndrăgosti decît de un om excepţional. — Excepţional? Depinde ce înţelegi dumneata prin cuvîntul excepţional. — Un om superior, călcă el dinadins în străchini. — Am oroare de oamenii superiori. În primul rînd, nu cred că există oameni superiori, ci oameni care trec drept oameni superiori. De pildă, soţul meu este considerat de toată lumea un om superior. Şi din punct de vedere al profesiunii sale chiar este. Dar o femeie, cînd, la rîndul ei, nu este o fiinţă supe­rioară, nu simte nevoia de a avea lîngă ea un astfel de om. În casa noastră vin adesea oameni superiori, colegi de-ai soţului meu. Din păcate, nici unul nu ar putea interesa pe o femeie care nu are pretenţia să fie altceva decît o femeie. — Şi ce fel ar trebui să fie omul care ar putea interesa o astfel de femeie? — Un bărbat care să ştie ce este o femeie. Sau, dacă nu ştie, să aibă măcar o vagă intuiţie a ceea ce este ea în realitate. — Mi se pare că cereţi un lucru imposibil, glumi el. Dar ea crezu că vorbeşte serios. — Imposibil, nu. În orice caz, recunosc, nu-i un lucru uşor. — Doamnă, mărturisindu-mi cinstit ignoranţa, vă rog să-mi spuneţi: Ce este o femeie? — Este exact contrariul bărbatului. — Tot nu ştiu, doamnă. — Femeia este tot ceea ce în mod obişnuit se în­ţelege prin dionisiac. — Şi bărbatul? — Ceea ce se înţelege prin apolinic. Greşeala mul­tora este că pretind femeilor să fie ceea ce nu pot fi decît numai femeile erudite, în accepţia adevărată a cuvîntului şi nu peiorativă. — În cazul acesta v-aş putea răspunde că greşeala femeilor este că pretind de la bărbaţi să fie ceea ce nu pot fi. — Pretenţia femeilor ca bărbaţii să fie dionisiaci nu constituie o greşeală. Bărbaţii pot fi fără excepţii şi dionisiaci. În schimb, femeile nu pot fi decît numai în rare ocazii apolinice. Greşesc însă acele femei care pretind bărbatului să fie numai dionisiac. El poate fi şi dionisiac, în anumite împrejurări; dar struc­tural el este şi rămîne apolinic. — Iertaţi-mi curiozitatea. Dumneavoastră n-aţi căzut într-o asemenea greşeală? — Te referi la relaţiile dintre mine şi Nichi? — Da! Dar vă rog să nu vă supăraţi. — De ce să mă supăr? îţi răspund, cu toată se­riozitatea, că nu. Eu am ştiut să păstrez măsura. Mi-am dat de fiecare dată seama cînd obosea să fie dionisiac şi îl lăsam să redevină apolinic. —... Şi în ce consta apolinicul la el? Cum se manifesta? — În faptul că îşi relua cealaltă viaţă a sa, aş zice cea adevărată, care îl pasiona. Cred că trăia pentru un scop, pentru un ideal. — În definitiv, ce profesiune avea? Lui i se păru că ei întrebarea nu-i face de loc plăcere. — Foarte modestă. Era instructor artistic la o în­treprindere oarecare. Pari cumva dezamăgit, aşa-i? — Nu dezamăgit, ci, mai curînd, nedumerit. Încerc să-mi explic, doamnă, despre ce ideal poate fi vorba atîta vreme cît munca sa de fiecare zi era atît de, vă rog să-mi iertaţi sinceritatea, măruntă. Nu l-aţi întrebat niciodată? — Niciodată. — Şi nici nu bănuiţi? — Nu! De altfel, ca să fiu sinceră cu dumneata, nici n-am dorit să ştiu. — Iarăşi nu înţeleg, doamnă. — Nichi a fost un om plin de tăceri, şi de taine. — Taine? Ce taine putea oare avea un instructor artistic? — Dacă era instructor artistic şi în realitate. — Ce altceva ar fi putut fi? — Nu ştiu. — De vreme ce bănuiaţi că putea fi altceva decît pretindea, nu v-a fost teamă că v-aţi putea com­promite? — Domnule, îl iubeam. Nu era un răspuns logic, dar era unul femeiesc. —... Şi îl mai iubiţi şi astăzi! — Îl mai iubesc! exclamă ea cu multă căldură. — Am să vă pun o întrebare, care, de fapt, este un sfat: cînd vă este dor de el, ce faceţi? — Mă duc la mormîntul lui. — Dar dacă vă este dor şi după ce v-aţi întors de acolo? — Îmi petrec tot timpul într-o încăpere unde sînt multe fotografii de-ale lui şi unde păstrez unele mici obiecte care i-au aparţinut sau de care s-a fo­losit. O prietenă de-a mea a numit încăperea „ca­mera memorială Nichi”. — Eu nu am aşa ceva. Nu mi-a rămas nimic de la ea. — Cu atît mai rău pentru dumneata. — Într-adevăr, e foarte rău. Nimic nu mi-a rămas de la ea. Un obiect oarecare, ceva care să conserve şi să perpetueze amintirea ei. Doina Robescu făcu ochii mari. — Ai exprimat exact ceea ce am simţit, dar nu am putut preciza prin cuvinte. Vrei să-mi explici şi mai clar? — Pe Cecilia am iubit-o mult. Şi o mai iubesc. Mereu îmi spun că niciodată nu voi mai fi în stare să iubesc o altă femeie. Îmi spun, dar nu sînt chiar aşa de sigur, cum am fost, să spunem, acum două luni. Cu toată opunerea mea, amintirea ei a început să pălească pe nesimţite. Mi-e tare teamă că, într-o zi, se va şterge cu desăvîrşire. Şi eu nu vreau. Vreau să rămînă mereu vie, fiindcă vreau ca pe Cecilia s-o iubesc pînă la capătul vieţii mele. Vreau să-i rămîn credincios pînă la capătul vieţii mele. De multe ori, în ultimul timp, mi-am dat seama că amintirea ei nu ar fi pălit dacă mi-ar fi rămas de la ea ceva ma­terial, nici eu nu ştiu ce anume. De pildă, dacă mi-ar fi rămas nişte scrisori. Recitindu-le, prezenţa ei vie, perpetuată prin slovele scrisorii, cred că ar putea constitui un fel de transfuzie de memorie, care m-ar ajuta să n-o uit. Fiindcă, v-am spus, nu vreau s-o uit. — Ce multă dreptate ai, domnule! se entuziasma Doina Robescu. Şi în timp ce pronunţa cuvintele, ochii îi străluciră ca la o mistică şi prea cuvioasă că­lugăriţă. Ştii, nici eu nu vreau să-l uit pe Nichi. Şi eu aş vrea să-l iubesc pînă la capătul vieţii mele. Dar, domnule, mi-e teamă că nu se va putea. — Nu v-au rămas scrisori de la el? — Nici una! — Aveţi, totuşi, „camera memorîală”. — Nu e suficient, domnule. Oare ce am putea face noi, ca eu să nu-l uit pe Nichi, iar dumneata pe Cecilia? El ridică din umeri neputincios şi oftă. — O soluţie valabilă pentru amîndoi nu mă simt în stare să găsesc, doamnă. În ceea ce mă priveşte.. Şi se opri, prefăcîndu-se că numai o mare sfială îl împiedică să continue. — În ceea ce te priveşte? insistă ea. — Mi-e teamă să nu fiu înţeles greşit, doamnă. — Să nu-ţi fie teamă. Pot fi foarte înţelegătoare, în ciuda faptului că sînt femeie. — Am observat, doamnă, că de cînd am început să vă vorbesc despre Cecilia, o simt mai vie ca oricînd. Dacă nu cumva mă înşel, acest fapt, cu totul întîmplător, acela de a fi stat de vorbă despre ea cu dumneavoastră, a însemnat pentru mine tocmai acea transfuzie de memorie de care vă vorbeam mai adineaori. — Mi se pare că ai drepate, se bucură ea. Cred că s-a întîmplat şi cu mine la fel. Acuma, după ce ţi-am vorbit de Nichi, mă simt parcă şi eu altfel. Parcă nu mai mi-e teamă că am să-l uit prea repede. Bietul Nichi! Aş fi o ticăloasă dacă l-aş uita, de vreme ce îl iubesc încă. Ei, dar iată-ne pe bulevard. Unde să te las? — La cinematograful „Patria”. — Ajungem imediat. Sper că ne vom întîlni acolo vinerea viitoare. — Bineînţeles, doamnă. La ora trei voi fi prezent. — Vom vorbi despre morţii noştri... — Şi pe urmă ne va fi mult mai uşor să nu-i uităm. Doina Robescu stopa lîngă bordura trotuarului. El coborî. — Atunci pe vineri, doamnă? — Pe vineri. Maşina porni. El privi după ea. Cînd n-o mai văzu, zîmbi vag şi murmură pentru sine: „Bătrîne, vrei, nu vrei, are să trebuiască să-ţi scoţi pălăria!” Cititorii au înţeles desigur că presupusul Dan Văleanu era, în realitate, căpitanul Bogdan Tudoraşcu, prietenul şi colaboratorul imediat al maiorului Radu Mănăilă. Al lui Ducu. O oră mai tîrziu, Bogdan intra în biroul lui Ducu. — Bătrîne, îţi scoţi pălăria? — Nu mi-o scot pînă cînd nu mă conving că este absolut necesar. — Ai salutări de la Doina Robescu. — În cazul acesta mi se pare că va trebui să mi-o scot. Haide, dă-i bătaie. Sînt numai ochi şi urechi. Bogdan povesti pe larg cum decursese prima întîlnire cu Doina Robescu, soţia academicianului Alcibiade Robescu. Ducu îl ascultă pînă sfîrşi, fără să-l întrerupă măcar o singur dată. — Ei, acum ce mai zici? Fură ultimele cuvinte cu care Bogdan termină re­latarea celor întîmplate. — Eşti un mare vulpoi, băiete. — Cum? Sînt doar un mare vulpoi? — Şi un veritabil Casanova. Ai dat-o gata cu vor­băria ta. — Am dat-o gata, cum spui tu. Dar meritul meu este mic. E o pramatie madam academician asta!... Să mă ferească Dumnezeu şi cei patruzeci de muce­nici de o asemenea nevastă! — Aşa pramatie cum o crezi tu, l-a iubit totuşi pe Nic. Sau nu crezi? — Ba da. Sînt convins că l-a iubit. Nic Şimandan, frumos atîta încît pe Alain Delon să-l aduni pe fă­raş, cred că i-a zdrobit inima chiar din prima zi. — De ce n-ai întrebat-o cît timp a durat legă­tura lor? — Nu mi-a dat prin minte. E foarte important? — Foarte important, nu. Dar important este. — Adică? — Dacă, legătura lor a durat mai mult timp, mă întreb: nu cumva Nic s-a priceput s-o tragă de limbă şi a aflat cîte ceva din activitatea soţului ei? Figura lui Bogdan exprima scepticism. — Parcă nu-mi vine să cred. Dar, în definitiv, ce înseamnă „...a aflat cîte ceva din activitatea soţului ei”? Pe noi ne interesează mai puţin activitatea, în general, a academicianului. Ne interesează numai un anume aspect din activitatea lui. Deci, presupui că Nic a aflat de la Doina ceva privind invenţia la care lucrează bărbatu-său? — Naiba să te ia, măi băiete! îmi pui sula în coastă şi îmi ceri să-ţi răspund da sau ba. Or noi deocamdată sîntem în faza cînd încercăm să ne răs­pundem la întrebări tot prin întrebări. — Noi? Tu. Asta-i afurisita ta de manie. — Care însă, trebuie să recunoşti, pînă acuma a dat rezultate, de vreme ce a trebuit să-ţi scoţi de atîtea ori pălăria. Bogdan se scarpină în cap. — Eu tot nu te slăbesc, bătrîne: Crezi că Nic ştia cu ce anume problemă se ocupă academicianul? — Oare Nic a ţinut să aibă „Ausweis” în casa academicianului fiindcă îl interesa în general acti­vitatea de cercetător a acestuia, sau fiindcă îl rodea curiozitatea de a afla amănunte în legătură cu in­venţia la care lucrează în prezent? — Dacă pui aşa problema, eu zic: n-ar fi exclus. Numai că mă întreb: cum naiba a putut afla? — Spune, mai curînd: cum naiba au putut afla? — Bătrîne, dacă mai continuăm cu întrebările, mă arunc pe fereastră, cu capul în jos. — În cazul acesta, fiindcă mai am nevoie de tine, haide să nu ne mai punem întrebări, ci să analizăm puţin cum a decurs prima ta întrevedere cu Doina Robescu. — Vrei să spui, cu ce cîştig ne-am ales. — Fie şi aşa. Mai întîi, felicitări. Ideea ta a fost excelentă. Eu, trebuie s-o recunosc, am fost cam sceptic, că tocmai din cimitir va sări iepurele. Nu m-am gîndit, dar iată că a sărit. S-ar putea ca după el să sară şi alţii. — Ei, ei, asta zic şi eu că ar fi şansă! — Va să zică, un prim cîştig: iepurele a sărit. — Madam Doina Robescu, adică. — Ea. După părerea mea, lucrurile s-au întîmplat astfel: Nic Şimandan a primit ordin s-o cunoască pe Doina Robescu. De ce? Fiindcă acela sau aceia de care asculta au prins de veste că academicianul Robescu lucrează la o invenţie importantă. Despre ce anume invenţie este vorba nu cred că a putut afla. Şi nu cred, deoarece numai un număr foarte restrîns de persoane este la curent cu natura cerce­tărilor lui Robescu. Din păcate, nu ştim în ce îm­prejurare a cunoscut-o Nic pe Doina Robescu. Ţie nu ţi-a venit în minte să întrebi? — Cîteodată mă mir singur cît de găgăuţă pot fi. Acuma abia îmi dau seama cît de necesar era s-o fi întrebat. — Foarte necesar, băiete. Gîndeşte-te că Nic şi ea făceau parte din lumi cu totul diferite. E greu de pre­supus că Doina Robescu l-a întîlnit în societatea pe care ea o frecventează în mod obişnuit. Dar e tot atît de greu de presupus — sau aproape tot atît de greu — că s-au întîlnit în societatea pe care o frec­venta Nic. Este foarte probabil că întîlnirea lor a fost facilitată de o terţă persoană. Dacă aflăm cum s-au cunoscut, vom şti dacă a existat o terţă per­soană care a pus la cale treaba aceasta. — Vinerea viitoare o întreb sigur, bătrîne! — Pînă vineri mai este exact o săptămînă. Şi în­tr-o săptămînă se pot întîmpla multe. În orice caz, dacă presupunerea mea nu este greşită, vreau să spun dacă există o terţă persoană, atunci înseamnă că da­torită ţie, au sărit nu un iepure, ci doi. — Îmi tai mustaţa, dacă nu sar! — Să mergem mai departe. Să presupunem că cei doi s-au cunoscut datorită unei terţe persoane, care avea interesul ca ei să se cunoască. Şi, cum era de aşteptat. Doina Robescu se îndrăgosteşte da fru­mosul Nic. Nic, la rîndul său, mimează că s-a în­drăgostit de Doina Robescu, fiindcă urmăreşte un scop bine definit. Urmăreşte să ajungă un obişnuit al casei. Face probabil aluzii, bineînţeles foarte vagi, ca să nu trezească bănuieli. Cu alte cuvinte, o ajută pe Doina Robescu să „găsească” ea soluţia. Şi o gă­seşte. Nic să fie angajat de academician ca secretar particular. Bătrînul se prinde. Dar în ajunul zilei cînd Nic trebuia să-şi ia postul în primire, se sinu­cide. Pînă aici totul este clar. — Dar mai departe încep întrebările. Aşa-i? — Cam aşa-i. Într-adevăr, dacă putem emite o ipoteză, după părerea mea plauzibilă, în legătură cu relaţiile dintre Nic şi Doina Robescu anterioare sinuciderii, nu avem în schimb elemente care să ne explice sinuciderea tocmai într-un moment cînd Nic ajunsese la un pas de reuşită. Sinuciderea lui Nic a fost şi rămîne încă pentru noi un mare, un desăvîrşit mister. — Nu crezi că, totuşi madam academician ştie sau eventual bănuieşte, dar ţine să fie mormînt? — Pe ce te bazezi? — Păi nu mi-a spus ea că Nichi era plin de tă­ceri şi taine? Mi-a spus! Şi la nedumerirea mea, cam ce fel de taine ar putea avea un instructor ar­tistic, nu mi-a explicat: „Dacă era instructor artis­tic şi în realitate”? — Mă rog! Nu este exclus să aibă vreo bănuială. Dar că ştie, mă îndoiesc serios. — Această bănuială a ei nu crezi că ar putea să ne fie totuşi de vreun folos? — Mai întîi, nu cred că bănuiala ei are vreo le­gătură cu adevărata cauză a sinuciderii lui Nic. Alt­ceva poate că ne-ar putea fi de un mare folos. De pildă, dacă am şti cum a ajuns ea la concluzia că Nichi era „plin de tăceri şi taine”. Constatarea asta a ei este foarte deşteaptă, trebuie să recunoşti. Dacă ţi-ar fi spus doar că era plin de tăceri, asta nu m-ar fi intrigat. Un om plin de tăceri poate să însemne un om tăcut, un om mai puţin sociabil. Dar ea a afir­mat că era „plin de taine”. Nu poţi să afirmi despre cineva că e „plin de taine” decît numai dacă acela ţi-a dat prilejul să constaţi lucrul acesta. Pe urmă, tu ai întrebat-o dacă nu i-a fost teamă că un om plin de taine ar putea-o compromite şi ea ţi-a dat un răspuns — e drept tipic femeiesc — dar foarte sem­nificativ: „Domnule, îl iubeam!”. În ce fel trebuie înţeles acest „îl iubeam”? După părerea mea, numai într-un singur fel: că îl iubea atîta, încît de dragul lui era dispusă să-şi sacrifice reputaţia ei, a so­ţului ei. — Ce-ar fi — îl întrerupse Bogdan — să stăm de vorbă cu „academiceoaica”? — Nu mi-aş lua răspunderea să discut acuma cu ea. — De ce? — Din două motive. E nu numai prematur, dar şi riscant. — De ce naiba-i riscant, bătrîne? — Dacă află cine sîntem, riscăm să nu ne spună nimic, în cazul cînd Nic a apucat s-o „jumulească” de niscai informaţii. De teamă să nu fie şi ea impli­cată, ori va lua în braţe pe „n-aude, n-a vede”, ori ne va îndruga niscai baliverne credibile care să ne facă să rătăcim cine ştie pe ce piste false. — Bine. Atunci să nu stăm de vorbă cu ea. Dar, în acest caz, ce propui? — Ce propun? Neapărat va trebui să te duci vi­nerea viitoare la cimitir ca să aprinzi lumînări la mormîntul Ceciliei Enăchescu. — Am să mă duc. Mă întreb însă ce ar gîndi ru­dele fetei dacă ar veni în lipsa mea şi ar vedea ce frumos am aranjat mormîntul. Am plivit buruie­nile, am semănat gazon, am plantat stînjenei. Zău, bătrîne, că mi-am descoperit aptitudini de îngriji­tor de morminte. — Lasă gluma. Va să zică, va trebui să te duci vineri la cimitir. Vei aprinde cîte lumînări doreşti pe mormîntul Ceciliei Enăchescu, dar grija mare să n-o scapi pe Doina Robescu. — Numai să vină. — Cred că va veni. În orice caz, dacă va veni, va trebui să vă inoculaţi reciproc cîte o porţie serioasă de memorie. Sper că vei fi în stare s-o faci să vor­bească despre Nichi al ei. Ce ne interesează să ştim a reieşit din cele discutate pînă acuma. Dar proba­bil că mai sînt şi alte întrebări la care ea este în măsură să ne răspundă. În faţa noastră avem o săptămînă întreagă. Deci timp suficient ca să le for­mulăm. — Într-o săptămînă alcătuim un chestionar pe cinste. Am să-i pun întrebările în ordine alfabetică, pînă le epuizez pe toate. Numai să nu uit să iau un creion cu mine, ca să le şterg pe măsură ce îmi răs­punde la ele. — Măi, tu nu poţi vorbi o dată serios? — Gata, bătrîne, sînt serios. — Atunci să mergem mai departe. Dacă nu-ţi displace să petreci o oră pe săptămînă în liniştea unui cimitir, atunci poţi să continui să te vezi cu Doina Robescu la Belu. Dacă însă îţi displace, atunci convinge-o ca şedinţele de transfuzie reciprocă de memorie să aibă loc în altă parte. Preferabil la ea acasă. — E clar, bătrîne. Trebuie musai să cultiv prie­tenia Doinei Robescu. — Şi cu şarmul tău, sînt sigur că vei izbuti. Nu­mai că va trebui să fii foarte atent... — Ca să nu mi se aprindă călcîiele după doamna academician? — Asta ştiu că nu ţi se va întîmpla. Mă gîndesc la o primejdie reală, Bogdane, băiete!   [1] Amănunte în legătură cu moartea lui Nic Şimandan ci­titorii pot găsi în romanul „Enigma «profesor Rebegea»” (n.a.).