Theodor Constantin

Capitolul I O PRIMĂVARĂ CARE SE ANUNŢĂ NEOBIŞNUITĂ     Peste întreg cimitirul se aşternuse o linişte de vată, acuma, după ce rudele şi cunoscuţii răposatului pleca­seră. Mai rămăseseră la groapa pe trei sferturi astu­pată cei doi gropari. Aceştia, obosiţi şi gîrboviţi, aruncau ultimele lopeţi de pămînt clisos şi greu. Unul dintre ei, cel mai bătrîn, invariabil, după două lopeţi de pămînt aruncate în groapă, se oprea să se odih­nească poate un minut. Pe urmă, înainte de a apuca lopata, scuipa. Scuipa în groapă, prin colţul stîng al gurii, cîte un bănuţ de salivă albă şi spumoasă. N-o făcea cu gînd rău. Aşa se obişnuise în anii nu puţini de cînd se făcuse gropar. Şi dacă atîta timp cît fuse­seră de faţă rudele şi prietenii mortului se abţinuse, acuma, cînd nu-l mai vedea nimeni, cînd nimeni nu se putea indigna de atîta necuviinţă, scuipa în voie şi cu o îndemînare pentru care l-ar fi invidiat orice ştrengar din Grant. Celălalt gropar, care era cu mult mai tînăr, lucra cu spor. Lucra şi fluiera încet, atît de încet, încît abia dacă se auzea el însuşi. — Moşule, sugem după aia cîte o beşică? — Sugem, de ce să nu sugem? Fac eu cinste. Tînărul începu să lucreze mai cu spor, grăbit să termine, ca să se vadă mai curînd la bufetul „Greaca”, dinainte cu o „beşică” de ţuică. Bine dispus, începu să cînte cu voce tare şi pe nas ca ţîrcovnicii:                         Luna ştie, dar nu spune,                         Multe taine de amor.   — Bre, ăsta-i cîntec de pe vremea cînd eram eu tînăr, se bucură groparul cel bătrîn. — Îl ştiu de la moş Dric. Sucit om mai e şi moş Dric ăsta, nu-i aşa? — O fi el şi om sucit, dar e mai întîi omu' dracului, aşa cum te văd şi mă vezi, măi Nichita, băiete. — Se poate. Dar mie îmi place. Bătrînul vru să mai spună ceva, dar se răzgîndi. Scuipă încă o dată peste moviliţa de pămînt, pe urmă începu s-o netezească, bătînd-o uşurel, cu latul lopeţii. Scena aceasta se petrecea într-o după-amiază de primăvară, în acea parte a cimitirului unde nu prea se aflau monumente funerare. Acolo, pe o suprafaţă mare, nu existau decît cruci mărunte din lemn de brad sau stejar, şi numai ici-colo cîte una din piatră. Dar înspre sud, la o depărtare nu mai mare de cinci­zeci de metri, începea o alee frumos pietruită şi lată. De-a dreapta şi de-a stînga, unul după altul şi care mai de care mai arătos, numai monumente fune­rare, unele mari cît un apartament de două camere, altele mai mici, doar cît o garsonieră. Pe această alee, cam pe la mijloc, în mijlocul unui dreptunghi de circa cincisprezece metri pătraţi, încercuit de un grilaj din fier forjat, se înălţa o cruce înaltă din marmură nea­gră. Crucea aceasta se impunea atenţiei fiindcă părea disproporţionată în comparaţie cu celelalte trei cruci, toate înăuntru aceluiaşi grilaj: două la dreapta, cea de-a treia, la stînga. Pe crucea mare, două mari foto­grafii emailate reprezentau cea din stînga un bărbat, cea din dreapta o femeie. După felul îmbrăcămintei era uşor să-ţi dai seama, fără să mai fie nevoie să citeşti datele săpate în marmură şi aurite, că cei doi, soţ şi soţie, repauzaseră întru Domnul cam spre în­ceputul secolului. Cele două cruci laterale, tot din marmură neagră, tot cu cîte o fotografie emailată fie­care, reprezentau de asemenea nişte oameni în vîrstă. Sub fiecare fotografie, la fel, cu cifre şi cu litere au­rite, erau scrise următoarele date: prenumele, numele, data naşterii. În locul unde ar fi trebuit să fie con­semnat anul, luna şi ziua decesului nu era trecut nimic. Asta însemna că bărbatul şi femeia din cele două fotografii se mai aflau în viaţă, dar că, aseme­nea unor buni gospodari, îşi pregătiseră din timp lăcaşul cel de pe urmă. Fotografia bărbatului reprezenta un bătrîn de aproape şaptezeci de ani. Barba albă, care îi ajungea pînă la jumătatea pieptului, ochelarii cu ramă meta­lică, nasul coroiat, dar, mai ales, tichiuţa de catifea brodată de pe cap te ispiteau să-l asemuieşti cu un bătrîn şi hrăpăreţ cămătar din Evul Mediu. Sub fotografie, cu litere mari, aurite, scria:   ARAM ŞIMANDAN;    1895 —   Fotografia de pe celălalt monument înfăţişa o femeie aproape tot atît de bătrînă. O faţă prelungă, un nas mare, probabil roşu, bărbia ascuţită şi înco­voiată ca un cioc de condor, nişte ochi mari, străluci­tori, dar absenţi ca ai unui medium în transă. Pe obrazul stîng, un neg cît o măslină, de culoare staco­jie, iar sub nasul de condor, o mustăcioară ca de adolescent. Sub această fotografie erau săpate următoarele date:   SONIA ŞIMANDAN 1900 —   În dreapta crucii celei mari, se înălţa o altă cruce, din marmură albă, la aceeaşi înălţime cu a viitoare­lor lăcaşuri de veşnică odihnă ale lui Aram şi Soniei. Fotografia de pe această cruce înfăţişa un tînăr de o frumuseţe uluitoare. Păr negru, ondulat, barbă nea­gră numai vălurele, ochi întunecaţi, strălucitori, dar în acelaşi timp haotici, ten de culoarea ciocolatei cu lapte, buze frumoase, arcuite şi senzuale. Pe marmura albă, sub fotografie, cu litere gotice şi aurite, fusese săpată următoarea inscripţie: [1]   NICOLAE ŞIMANDAN 1943—1965   Toate cele patru morminte erau bine îngrijite, dar mai ales acesta din urmă. Flori de sezon, gazon între morminte, o alee cu pietriş alb. Într-un lampadar de un model original, din fier forjat, poate mai curînd într-un fel de felinar sui-generis, ardea o candelă, ziua şi noaptea. O băncuţă, din marmură, albă şi ea, foarte joasă şi fără spetează. Un copăcel cu o coroană ca o umbrelă. Pe această bancă, în după-amiaza unei zile de pri­măvară, mai exact spre sfîrşitul unei zile de primă­vară, fiindcă soarele aluneca spre asfinţit, stătea o femeie şi privea, privea într-una fotografia lui Nic Şimandan de pe crucea din marmură albă. Era îmbrăcată într-un pardesiu de culoare vernil şi pe cap era acoperită cu un fel de fişiu de culoare albă. Nici un semn distinctiv de doliu. În ciuda îmbrăcămintei, jignitor contrastantă decorului, chipul femeii oglindea o sinceră durere. Nu plîngea. Dar ochii umeziţi încă vorbeau de la sine. Din cînd în cînd suspina. Şi numai atunci îţi puteai da seama că este o fiinţă vie. Altfel ai fi putut-o crede o statuie integrată, nu prea armonios, acelui complex funerar. La un moment dat, buzele i se mişcară şi, dacă cineva ar fi fost alături sau aproape, ar fi putut-o auzi murmurînd: „Dragul meu Nic, oare cînd n-am să te mai iubesc? Cînd am să încetez de a mai suferi?” Rosti cuvintele cu disperare, dar în acelaşi timp implorator, de parcă era convinsă că acela căruia i se adresase nu se putea să nu-i răspundă. Dar de sub lespedea de marmură nu răzbi nici o şoaptă. Foşni doar copăcelul cu coroana ca o umbrelă, iar ceva mai tîrziu se auzi vocea groparului Nichita, care, urmat de bătrînul lui tovarăş, se grăbea să ajungă la circiumă ca să dea pe gît cîte o „beşică” de ţuică.                         Luna ştie, dar nu spune,                         Multe taine de amor. Dar femeia cu pardesiul de culoare vernil nici nu tresări măcar. Şi nu tresări, fiindcă nu auzi cîntecul. Aştepta încă, atentă, să-i răspundă tînărul, de acolo de sub lespedea de marmură. Pe urmă, cînd se con­vinge că aşteaptă zadarnic, lacrimă din nou. Lacrimile alunecară de-a lungul obrazului fără ca ei să-i treacă prin minte să şi le şteargă. De altfel, durerea o înşfăcase şi o ţinea strîns atît de tare, încît era cu totul absentă la ceea ce se întîmpla în jurul ei. E drept, în­tr-un cimitir, evenimentul cel mai important, dar şi cel mai banal, se întîmpla atunci cînd are loc o înmormîntare. Dar la ora aceea, cînd soarele se resem­nase să moară şi cînd ultimul mort adus în aceeaşi zi odihnea acum sub pămîntul reavăn, cîte ceva tot se întîmpla în cimitir. De pildă, la o depărtare nu mai mare de zece, cincisprezece metri, un bărbat, sub patruzeci de ani, îşi făcea de lucru la un alt mormînt, mult mai modest decît acela unde se afla femeia cu pardesiul de culoare vernil. Stătea şi el pe o bancă, de lemn însă, şi privea de asemenea o fotografie. Fotografia era a unei tinere fete, de cel mult şaptes­prezece ani. O privea şi, judecînd după aparenţă, se părea că nici el nu prea avea habar de ceea ce se în­tîmpla în jurul său. În realitate, era foarte atent la ceea ce se petrecea la mormintul lui Nic Şimandan. Apăruse la mormîntul unde se afla acuma cinci minute după ce femeia în pardesiu vernil se instalase la celă­lalt mormînt. Trecuseră de atunci cincisprezece minute, şi el continua să para naufragiat în marea fără de ţărmuri a deznădejdii. Ceva mai tîrziu se ridică de pe băncuţa de lemn şi porni spre mormîntul celălalt, mormîntul lui Nic Şi­mandan, ţinînd în mînă o lumînare. Pe măsură ce se apropia de amintitul mormînt, umerii i se gîrboveau, iar chipul începu să oglindească, fără nici un dubiu, marea durere a sufletului. Cînd ajunse, deschise por­tiţa grilajului şi păşi solemn pe aleea pietruită. Abia acum, cînd pietrişul scrîşni sub paşii bărbatului, femeia cu pardesiu vernil îl simţi şi întoarse capul în direcţia lui. — Doamnă, vă rog, îngăduiţi-mi să aprind lumîna­rea de la candelă. Am uitat să iau cu mine chibrituri. Femeia îi îngădui înclinînd capul. — Vă mulţumesc, doamnă. Bărbatul se apropie de lampadarul înăuntrul căruia ardea candela. Dar, în mod deliberat, nu izbuti să deschidă uşiţa. Atunci ea se ridică de pe bancă şi veni să-l ajute. Din întîmplare, mîinile lor se atinseră. Faţă în faţă fiind, ar fi fost peste putinţă ca privi­rile lor să nu se întîlnească. — Sînt tare neîndemînatic. Vă rog să mă iertaţi că v-am tulburat meditaţia, stimată doamnă. — Nu face nimic, domnule. Se îndepărtă încet, cu lumînarea aprinsă în căuşul palmelor, ca să nu se stingă. Şi în timp ce făcea aceasta, simţi o clipă, în spate, privirea femeii. Să fi avut ceva mai mult de treizeci de ani. Nu era din cale afară de frumoasă. Totuşi, era imposibil să nu-ţi atragă atenţia. Ochii, mai ales, se impuneau atenţiei. Ochii, de culoarea cetinei. Mari, strălucitori şi inteligenţi. Fruntea, de asemenea. Bărbia, volun­tară şi, în general, felul cum te priveau ochii, erau indici siguri că aveai de-a face cu o femeie care ştie ce vrea. În schimb, buzele şi felul, greu de precizat, cum îi fremătau nările trădau senzualitate. Reîntors la mormînt, bărbatul înfipse în pămînt mai întîi o lumînare, pe urmă îşi făcu de lucru procedînd la fel şi cu celelalte, vreo zece la număr, pe care le cumpărare de la administraţia cimitirului. Din anul una mie nouă sute şaizeci şi trei, luna iulie, data la care murise Cecilia Enăchescu — aşa se numea tînăra fată la al cărei mormînt priveghea bărbatul — nici­odată nu se intîmplase să-i aprindă părinţii sau rudele, dintr-o dată, atîtea lumînări. Şi doar acela care îi aducea un asemenea prinos de pioasă aducere aminte nici măcar nu îi era rudă. Era un străin care abia cu o săptămînă în urmă luase cunoştinţă că, acolo, sub pămînt, fusese îngropată o fată frumoasă, călătorită din această vale a plîngerii la vîrsta de numai şais­prezece ani. Dincolo, la celălalt mormînt, femeia cu pardesiul de culoare vernil se pregăti de plecare. Se ridică de pe băncuţă şi se apropie de cruce ca să privească pen­tru ultima dată şi de aproape fotografia lui Nic Şimandan. Pe urmă, întorcînd spatele crucii, porni către portiţa rămasă deschisă. Ieşi, o închise după ea, pe urmă, făcînd cu mîna un semn de rămas bun foto­grafiei, plecă. După ce o văzu plecînd, celălalt, bărba­tul care aprinsese zece lumînări la mormîntul unei necunoscute, porni şi el grăbit spre ieşire, dar nu pe aceeaşi alee, ci pe una paralelă. Manevră în aşa fel ca să se întîlnească sub bolta de la poarta cimitirului. Afară, o salută ceremonios. Ea îi răspunse cu vădită bunăvoinţă. El se îndreptă spre staţia de autobuze. Ea, spre maşina ei personală. Urcă la volan, porni motorul. „Drum bun, frumoaso, îi ură el în gînd. Să ştii că a treia oară am să arunc plasa”. Maşina ţîşni şi cîteva secunde mai tîrziu stopa lîngă trotuar în faţa lui. Femeia de la volan îi făcu semn să urce lîngă ea. Dădu imediat curs invitaţiei. Şi în timp ce deschidea portiera din nou îşi vorbi: „Bine că n-a mai fost nevoie de o «a treia oară». Asta mai zic şi eu şansă”. — Vă las în oraş. Să-mi spuneţi unde. Cuvintele sunară reci, distante. Ea însăşi părea retranşată într-un fel de încremenire, care aproape intimida. Făcea impresia că îl culesese din drum, aşa cum ar fi făcut cu oricare altul. — Vă mulţumesc. Aţi fost prea amabilă cu mine, domnişoară. În autobuz totdeauna e aglomeraţie. Ea schiţă un zîmbet care nu putea fi altfel inter­pretat decît ca trist. — Nu domnişoară, ci doamnă. Sînt doamna Robescu. — Vă rog să mă iertaţi... — De ce să te iert. Dimpotrivă, îmi face plăcere să aflu că mai pot fi luată drept domnişoară. Înseamnă că nu sînt încă bătrînă. — Dumneavoastră bătrînă? Glumiţi bineînţeles! Dar vă rog să-mi îngăduiţi să mă prezint. Mă numesc Dan Văleanu şi sînt ziarist. — Dacă eşti ziarist, atunci probabil că de soţul meu ai auzit. El făcu mai întîi o mină nedumerită, pe urmă, luminîndu-se dintr-o dată: — Vă referiţi desigur la tovarăşul academician Alcibiade Robescu? — Este soţul meu. — Dacă nu mi-aţi fi spus, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că... Şi nu mai continuă, parcă ruşinat că fusese gata-gata să comită o gafă. — Că un om de vîrsta lui are o soţie atît de tînără. La asta te-ai gîndit, nu-i aşa? — O soţie atît de frumoasă, rectifică el, înroşindu-se ca un adolescent. Era un mare artist şi putea să roşească atunci cînd era necesar. Or, acum era absolut necesar. Femeia de lîngă el trebuia să-l considere un pic naiv, un pic ti­mid, îndrăgostit de ea gen „coup de foudre”. — Nu trebuie să-ţi fie teamă că am să mă supăr. Ai gîndit exact ca toţi aceia ce îl cunosc pe soţul meu. Şi nici nu e de mirare. Deosebirea de vîrstă dintre noi nu este neînsemnată. Ultimele cuvinte le rosti cu un fel de amărăciune, pe care nici nu se strădui să şi-o ascundă, schiţînd un zîmbet aproape dureros. Acuma ochii ei ca cetina erau strălucitori. Dar cînd pronunţă ultimele cuvinte, strălucirea lor deveni mată. Era frumoasă. Într-un fel, puţin obişnuit frumoasă. O frumuseţe, dacă s-ar putea spune, demodată. Sau poate mai curînd o frumuseţe apolinică. Totul era la ea armonios, proporţionat. O privea şi cu cît o privea mai mult, cu atît i se întărea convingerea că frumu­seţea ei era aidoma cu aceea a vechilor statui de zeiţe elene. La un moment dat, i se părea chiar că seamănă cu Venus din Milo. (Nu fusese la Paris, nu vizitase Luvrul, dar văzuse numeroase reproduceri.) Da, da, soţia academicianului semăna mult cu celebra capodoperă a lui Praxiteles. — Doamnă, vi-a spus cineva că semănaţi cu Venus din Milo? — Nu, nu mi-a spus nimeni. Dar cred că sînteţi un linguşitor. — Vă jur, doamnă, că semănaţi. — Dar chiar dacă semăn, nu ar fi trebuit să mi-o spui. — Iertaţi-mă, dar nu înţeleg de ce n-ar fi trebuit să v-o spun? — Nu-mi închipui că ai de gînd să-mi faci curte. Ar fi grotesc! — Da. — N-ai uitat, sper, de unde venim acum? — Desigur că n-am uitat. — Parcă ne-am mai întîlnit o dată acolo. — Da, vinerea trecută. — La cine te duci? El nu răspunse imediat. Cumpăni bine răspunsul. — La... ea. Am iubit-o mult. Şi oftă făţarnic. — Cînd a murit? — S-au împlinit luna asta doi ani. —...Şi te duci des s-o vezi? — În fiecare vineri, doamnă. — Înseamnă că o mai iubeşti, dacă de doi ani con­tinui s-o vezi în fiecare vineri. — Cred că o mai iubesc... Cred că am s-o iubesc încă mulţi ani. Şi din nou oftă. — Cum o chema? — Cecilia! — Frumos nume. — Altul mai frumos nici nu cred că mai există. Dar dumneavoastră, doamnă, cum vă numiţi? — Doina! — E foarte frumos şi numele acesta. Dar Cecilia e mult mai frumos. Ştiţi, avea şaisprezece ani cînd a murit. — Aşa de tînără! Dar ce s-a întîmplat? Cum de a murit? — S-a sinucis, doamnă, spuse el fără să clipească. — Ce coincidenţă! Şi păli puţin, dar totuşi vizibil, fiindcă Doina Ro­bescu nu era de loc fardată. Nu era fardată şi nici nu purta vreo podoabă. Verigheta doar. Nu purta po­doabe şi era pieptănată exact ca zeiţa lui Praxiteles. — La ce fel de coincidenţă vă referiţi, doamnă? — El de asemenea s-a sinucis. — Într-adevăr, ce coincidenţă! — Ea de ce s-a omorît? Ridică din umeri şi oftă îndurerat. — Numai Dumnezeu ştie, doamnă! Eu n-am pu­tut afla. Dacă aş avea cea mai mică bănuială că din cauza mea a murit, n-aş ezita o clipă să-mi zbor creierii. Apoi, după o pauză: Aveţi să mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă întreb, el de ce s-a sinucis? — Aceasta e cea de-a doua coincidenţă, domnul meu. Nici eu nu ştiu de ce s-a împuşcat. Mă întreb şi mă întreb cum a putut face una ca asta. Lacrimile îi umeziră ochii. — Vă rog să-mi îngăduiţi, doamnă, să vă şterg ochii. Şi fără a mai aştepta consimţămîntul ei, îi şterse ochii cu propria sa batistă. Gestul, ca şi cuvintele i se părură groteşti şi numai cu greu îşi putu ascunde zîmbetul. Era bine dispus şi mai-mai că avea chef să fluiere. — Mulţumesc! — Fratele dumneavoastră? — Nu! Amantul meu. Sper că nu te scandalizează sinceritatea mea? — Nu!... De loc!... — Din păcate, nu totdeauna izbuteşti să pui de acord inima cu raţiunea. — E şi firesc, doamnă. Pe scara evoluţiei noastre, raţiunea a apărut mult mai tîrziu. Inima a existat, însă, încă de cînd umblam în patru labe. — Ştii, cîteodată mă întreb dacă nu cumva faptul că l-am pierdut înseamnă pedeapsă. — Pedeapsă?  Cine să vă fi pedepsit, doamnă? — Cine, nu ştiu. Nu m-am gîndit neapărat la o persoană anume care împarte pedepse. Dar am crezut totdeauna că aici, în viaţă, totul se plăteşte. — Destinul? — Ţi-am spus că nu ştiu. În orice caz eu am plătit. L-am pierdut. Oftă şi nu mai spuse nimic. — Ce coincidenţă! se prefăcu el că se miră, ca să reia discuţia. — Coincidenţă? La ce anume vă referiţi? — S-a sinucis şi el fără nici un cuvînt de ex­plicaţie. — Fără, domnule. — Întocmai ca Cecilia. Şi nu bănuiţi motivul acestei hotărîri disperate? — Disperată, dar mai ales neaşteptată. În ajun, se bucurase atîta cînd i-am spus că soţul meu accep­tase să-l angajeze la institut. — Era fizician? — Din păcate nu. Dar soţul meu urma să-l uti­lizeze ca secretar-stenograf. Bietul Nichi. Cel puţin dacă aş şti de ce a făcut asta!... — Ideea de a-l angaja ca stenograf a cui a fost? — A noastră. — Cum vine asta? — Să vezi: Nichi mi-a spus că ar vrea să fie cît mai mult timp în preajma mea şi m-a întrebat dacă nu ar exista o cale ca să poată veni şi pleca de la noi fără să fie nevoie să se ascundă şi fără să tre­zească bănuieli. Şi atunci mi-a venit ideea de a-i sugera soţului meu să-l angajeze ca secretar-particular. Dar n-am avut noroc. Am fost pedepsită. — L-aţi iubit mult!... — Încă îl mai iubesc... Nu mă pot obişnui cu gîndul că l-am pierdut. Pentru totdeauna! Dacă ai şti ce fel de om a fost!... „Păi tocmai asta aş vrea să aflu, cucoană!” o apos­trofă în gînd. Pe urmă, tare: — Îmi închipui că dumneavoastră nu v-aţi fi pu­tut îndrăgosti decît de un om excepţional. — Excepţional? Depinde ce înţelegi dumneata prin cuvîntul excepţional. — Un om superior, călcă el dinadins în străchini. — Am oroare de oamenii superiori. În primul rînd, nu cred că există oameni superiori, ci oameni care trec drept oameni superiori. De pildă, soţul meu este considerat de toată lumea un om superior. Şi din punct de vedere al profesiunii sale chiar este. Dar o femeie, cînd, la rîndul ei, nu este o fiinţă supe­rioară, nu simte nevoia de a avea lîngă ea un astfel de om. În casa noastră vin adesea oameni superiori, colegi de-ai soţului meu. Din păcate, nici unul nu ar putea interesa pe o femeie care nu are pretenţia să fie altceva decît o femeie. — Şi ce fel ar trebui să fie omul care ar putea interesa o astfel de femeie? — Un bărbat care să ştie ce este o femeie. Sau, dacă nu ştie, să aibă măcar o vagă intuiţie a ceea ce este ea în realitate. — Mi se pare că cereţi un lucru imposibil, glumi el. Dar ea crezu că vorbeşte serios. — Imposibil, nu. În orice caz, recunosc, nu-i un lucru uşor. — Doamnă, mărturisindu-mi cinstit ignoranţa, vă rog să-mi spuneţi: Ce este o femeie? — Este exact contrariul bărbatului. — Tot nu ştiu, doamnă. — Femeia este tot ceea ce în mod obişnuit se în­ţelege prin dionisiac. — Şi bărbatul? — Ceea ce se înţelege prin apolinic. Greşeala mul­tora este că pretind femeilor să fie ceea ce nu pot fi decît numai femeile erudite, în accepţia adevărată a cuvîntului şi nu peiorativă. — În cazul acesta v-aş putea răspunde că greşeala femeilor este că pretind de la bărbaţi să fie ceea ce nu pot fi. — Pretenţia femeilor ca bărbaţii să fie dionisiaci nu constituie o greşeală. Bărbaţii pot fi fără excepţii şi dionisiaci. În schimb, femeile nu pot fi decît numai în rare ocazii apolinice. Greşesc însă acele femei care pretind bărbatului să fie numai dionisiac. El poate fi şi dionisiac, în anumite împrejurări; dar struc­tural el este şi rămîne apolinic. — Iertaţi-mi curiozitatea. Dumneavoastră n-aţi căzut într-o asemenea greşeală? — Te referi la relaţiile dintre mine şi Nichi? — Da! Dar vă rog să nu vă supăraţi. — De ce să mă supăr? îţi răspund, cu toată se­riozitatea, că nu. Eu am ştiut să păstrez măsura. Mi-am dat de fiecare dată seama cînd obosea să fie dionisiac şi îl lăsam să redevină apolinic. —... Şi în ce consta apolinicul la el? Cum se manifesta? — În faptul că îşi relua cealaltă viaţă a sa, aş zice cea adevărată, care îl pasiona. Cred că trăia pentru un scop, pentru un ideal. — În definitiv, ce profesiune avea? Lui i se păru că ei întrebarea nu-i face de loc plăcere. — Foarte modestă. Era instructor artistic la o în­treprindere oarecare. Pari cumva dezamăgit, aşa-i? — Nu dezamăgit, ci, mai curînd, nedumerit. Încerc să-mi explic, doamnă, despre ce ideal poate fi vorba atîta vreme cît munca sa de fiecare zi era atît de, vă rog să-mi iertaţi sinceritatea, măruntă. Nu l-aţi întrebat niciodată? — Niciodată. — Şi nici nu bănuiţi? — Nu! De altfel, ca să fiu sinceră cu dumneata, nici n-am dorit să ştiu. — Iarăşi nu înţeleg, doamnă. — Nichi a fost un om plin de tăceri, şi de taine. — Taine? Ce taine putea oare avea un instructor artistic? — Dacă era instructor artistic şi în realitate. — Ce altceva ar fi putut fi? — Nu ştiu. — De vreme ce bănuiaţi că putea fi altceva decît pretindea, nu v-a fost teamă că v-aţi putea com­promite? — Domnule, îl iubeam. Nu era un răspuns logic, dar era unul femeiesc. —... Şi îl mai iubiţi şi astăzi! — Îl mai iubesc! exclamă ea cu multă căldură. — Am să vă pun o întrebare, care, de fapt, este un sfat: cînd vă este dor de el, ce faceţi? — Mă duc la mormîntul lui. — Dar dacă vă este dor şi după ce v-aţi întors de acolo? — Îmi petrec tot timpul într-o încăpere unde sînt multe fotografii de-ale lui şi unde păstrez unele mici obiecte care i-au aparţinut sau de care s-a fo­losit. O prietenă de-a mea a numit încăperea „ca­mera memorială Nichi”. — Eu nu am aşa ceva. Nu mi-a rămas nimic de la ea. — Cu atît mai rău pentru dumneata. — Într-adevăr, e foarte rău. Nimic nu mi-a rămas de la ea. Un obiect oarecare, ceva care să conserve şi să perpetueze amintirea ei. Doina Robescu făcu ochii mari. — Ai exprimat exact ceea ce am simţit, dar nu am putut preciza prin cuvinte. Vrei să-mi explici şi mai clar? — Pe Cecilia am iubit-o mult. Şi o mai iubesc. Mereu îmi spun că niciodată nu voi mai fi în stare să iubesc o altă femeie. Îmi spun, dar nu sînt chiar aşa de sigur, cum am fost, să spunem, acum două luni. Cu toată opunerea mea, amintirea ei a început să pălească pe nesimţite. Mi-e tare teamă că, într-o zi, se va şterge cu desăvîrşire. Şi eu nu vreau. Vreau să rămînă mereu vie, fiindcă vreau ca pe Cecilia s-o iubesc pînă la capătul vieţii mele. Vreau să-i rămîn credincios pînă la capătul vieţii mele. De multe ori, în ultimul timp, mi-am dat seama că amintirea ei nu ar fi pălit dacă mi-ar fi rămas de la ea ceva ma­terial, nici eu nu ştiu ce anume. De pildă, dacă mi-ar fi rămas nişte scrisori. Recitindu-le, prezenţa ei vie, perpetuată prin slovele scrisorii, cred că ar putea constitui un fel de transfuzie de memorie, care m-ar ajuta să n-o uit. Fiindcă, v-am spus, nu vreau s-o uit. — Ce multă dreptate ai, domnule! se entuziasma Doina Robescu. Şi în timp ce pronunţa cuvintele, ochii îi străluciră ca la o mistică şi prea cuvioasă că­lugăriţă. Ştii, nici eu nu vreau să-l uit pe Nichi. Şi eu aş vrea să-l iubesc pînă la capătul vieţii mele. Dar, domnule, mi-e teamă că nu se va putea. — Nu v-au rămas scrisori de la el? — Nici una! — Aveţi, totuşi, „camera memorîală”. — Nu e suficient, domnule. Oare ce am putea face noi, ca eu să nu-l uit pe Nichi, iar dumneata pe Cecilia? El ridică din umeri neputincios şi oftă. — O soluţie valabilă pentru amîndoi nu mă simt în stare să găsesc, doamnă. În ceea ce mă priveşte.. Şi se opri, prefăcîndu-se că numai o mare sfială îl împiedică să continue. — În ceea ce te priveşte? insistă ea. — Mi-e teamă să nu fiu înţeles greşit, doamnă. — Să nu-ţi fie teamă. Pot fi foarte înţelegătoare, în ciuda faptului că sînt femeie. — Am observat, doamnă, că de cînd am început să vă vorbesc despre Cecilia, o simt mai vie ca oricînd. Dacă nu cumva mă înşel, acest fapt, cu totul întîmplător, acela de a fi stat de vorbă despre ea cu dumneavoastră, a însemnat pentru mine tocmai acea transfuzie de memorie de care vă vorbeam mai adineaori. — Mi se pare că ai drepate, se bucură ea. Cred că s-a întîmplat şi cu mine la fel. Acuma, după ce ţi-am vorbit de Nichi, mă simt parcă şi eu altfel. Parcă nu mai mi-e teamă că am să-l uit prea repede. Bietul Nichi! Aş fi o ticăloasă dacă l-aş uita, de vreme ce îl iubesc încă. Ei, dar iată-ne pe bulevard. Unde să te las? — La cinematograful „Patria”. — Ajungem imediat. Sper că ne vom întîlni acolo vinerea viitoare. — Bineînţeles, doamnă. La ora trei voi fi prezent. — Vom vorbi despre morţii noştri... — Şi pe urmă ne va fi mult mai uşor să nu-i uităm. Doina Robescu stopa lîngă bordura trotuarului. El coborî. — Atunci pe vineri, doamnă? — Pe vineri. Maşina porni. El privi după ea. Cînd n-o mai văzu, zîmbi vag şi murmură pentru sine: „Bătrîne, vrei, nu vrei, are să trebuiască să-ţi scoţi pălăria!” Cititorii au înţeles desigur că presupusul Dan Văleanu era, în realitate, căpitanul Bogdan Tudoraşcu, prietenul şi colaboratorul imediat al maiorului Radu Mănăilă. Al lui Ducu. O oră mai tîrziu, Bogdan intra în biroul lui Ducu. — Bătrîne, îţi scoţi pălăria? — Nu mi-o scot pînă cînd nu mă conving că este absolut necesar. — Ai salutări de la Doina Robescu. — În cazul acesta mi se pare că va trebui să mi-o scot. Haide, dă-i bătaie. Sînt numai ochi şi urechi. Bogdan povesti pe larg cum decursese prima întîlnire cu Doina Robescu, soţia academicianului Alcibiade Robescu. Ducu îl ascultă pînă sfîrşi, fără să-l întrerupă măcar o singur dată. — Ei, acum ce mai zici? Fură ultimele cuvinte cu care Bogdan termină re­latarea celor întîmplate. — Eşti un mare vulpoi, băiete. — Cum? Sînt doar un mare vulpoi? — Şi un veritabil Casanova. Ai dat-o gata cu vor­băria ta. — Am dat-o gata, cum spui tu. Dar meritul meu este mic. E o pramatie madam academician asta!... Să mă ferească Dumnezeu şi cei patruzeci de muce­nici de o asemenea nevastă! — Aşa pramatie cum o crezi tu, l-a iubit totuşi pe Nic. Sau nu crezi? — Ba da. Sînt convins că l-a iubit. Nic Şimandan, frumos atîta încît pe Alain Delon să-l aduni pe fă­raş, cred că i-a zdrobit inima chiar din prima zi. — De ce n-ai întrebat-o cît timp a durat legă­tura lor? — Nu mi-a dat prin minte. E foarte important? — Foarte important, nu. Dar important este. — Adică? — Dacă, legătura lor a durat mai mult timp, mă întreb: nu cumva Nic s-a priceput s-o tragă de limbă şi a aflat cîte ceva din activitatea soţului ei? Figura lui Bogdan exprima scepticism. — Parcă nu-mi vine să cred. Dar, în definitiv, ce înseamnă „...a aflat cîte ceva din activitatea soţului ei”? Pe noi ne interesează mai puţin activitatea, în general, a academicianului. Ne interesează numai un anume aspect din activitatea lui. Deci, presupui că Nic a aflat de la Doina ceva privind invenţia la care lucrează bărbatu-său? — Naiba să te ia, măi băiete! îmi pui sula în coastă şi îmi ceri să-ţi răspund da sau ba. Or noi deocamdată sîntem în faza cînd încercăm să ne răs­pundem la întrebări tot prin întrebări. — Noi? Tu. Asta-i afurisita ta de manie. — Care însă, trebuie să recunoşti, pînă acuma a dat rezultate, de vreme ce a trebuit să-ţi scoţi de atîtea ori pălăria. Bogdan se scarpină în cap. — Eu tot nu te slăbesc, bătrîne: Crezi că Nic ştia cu ce anume problemă se ocupă academicianul? — Oare Nic a ţinut să aibă „Ausweis” în casa academicianului fiindcă îl interesa în general acti­vitatea de cercetător a acestuia, sau fiindcă îl rodea curiozitatea de a afla amănunte în legătură cu in­venţia la care lucrează în prezent? — Dacă pui aşa problema, eu zic: n-ar fi exclus. Numai că mă întreb: cum naiba a putut afla? — Spune, mai curînd: cum naiba au putut afla? — Bătrîne, dacă mai continuăm cu întrebările, mă arunc pe fereastră, cu capul în jos. — În cazul acesta, fiindcă mai am nevoie de tine, haide să nu ne mai punem întrebări, ci să analizăm puţin cum a decurs prima ta întrevedere cu Doina Robescu. — Vrei să spui, cu ce cîştig ne-am ales. — Fie şi aşa. Mai întîi, felicitări. Ideea ta a fost excelentă. Eu, trebuie s-o recunosc, am fost cam sceptic, că tocmai din cimitir va sări iepurele. Nu m-am gîndit, dar iată că a sărit. S-ar putea ca după el să sară şi alţii. — Ei, ei, asta zic şi eu că ar fi şansă! — Va să zică, un prim cîştig: iepurele a sărit. — Madam Doina Robescu, adică. — Ea. După părerea mea, lucrurile s-au întîmplat astfel: Nic Şimandan a primit ordin s-o cunoască pe Doina Robescu. De ce? Fiindcă acela sau aceia de care asculta au prins de veste că academicianul Robescu lucrează la o invenţie importantă. Despre ce anume invenţie este vorba nu cred că a putut afla. Şi nu cred, deoarece numai un număr foarte restrîns de persoane este la curent cu natura cerce­tărilor lui Robescu. Din păcate, nu ştim în ce îm­prejurare a cunoscut-o Nic pe Doina Robescu. Ţie nu ţi-a venit în minte să întrebi? — Cîteodată mă mir singur cît de găgăuţă pot fi. Acuma abia îmi dau seama cît de necesar era s-o fi întrebat. — Foarte necesar, băiete. Gîndeşte-te că Nic şi ea făceau parte din lumi cu totul diferite. E greu de pre­supus că Doina Robescu l-a întîlnit în societatea pe care ea o frecventează în mod obişnuit. Dar e tot atît de greu de presupus — sau aproape tot atît de greu — că s-au întîlnit în societatea pe care o frec­venta Nic. Este foarte probabil că întîlnirea lor a fost facilitată de o terţă persoană. Dacă aflăm cum s-au cunoscut, vom şti dacă a existat o terţă per­soană care a pus la cale treaba aceasta. — Vinerea viitoare o întreb sigur, bătrîne! — Pînă vineri mai este exact o săptămînă. Şi în­tr-o săptămînă se pot întîmpla multe. În orice caz, dacă presupunerea mea nu este greşită, vreau să spun dacă există o terţă persoană, atunci înseamnă că da­torită ţie, au sărit nu un iepure, ci doi. — Îmi tai mustaţa, dacă nu sar! — Să mergem mai departe. Să presupunem că cei doi s-au cunoscut datorită unei terţe persoane, care avea interesul ca ei să se cunoască. Şi, cum era de aşteptat. Doina Robescu se îndrăgosteşte da fru­mosul Nic. Nic, la rîndul său, mimează că s-a în­drăgostit de Doina Robescu, fiindcă urmăreşte un scop bine definit. Urmăreşte să ajungă un obişnuit al casei. Face probabil aluzii, bineînţeles foarte vagi, ca să nu trezească bănuieli. Cu alte cuvinte, o ajută pe Doina Robescu să „găsească” ea soluţia. Şi o gă­seşte. Nic să fie angajat de academician ca secretar particular. Bătrînul se prinde. Dar în ajunul zilei cînd Nic trebuia să-şi ia postul în primire, se sinu­cide. Pînă aici totul este clar. — Dar mai departe încep întrebările. Aşa-i? — Cam aşa-i. Într-adevăr, dacă putem emite o ipoteză, după părerea mea plauzibilă, în legătură cu relaţiile dintre Nic şi Doina Robescu anterioare sinuciderii, nu avem în schimb elemente care să ne explice sinuciderea tocmai într-un moment cînd Nic ajunsese la un pas de reuşită. Sinuciderea lui Nic a fost şi rămîne încă pentru noi un mare, un desăvîrşit mister. — Nu crezi că, totuşi madam academician ştie sau eventual bănuieşte, dar ţine să fie mormînt? — Pe ce te bazezi? — Păi nu mi-a spus ea că Nichi era plin de tă­ceri şi taine? Mi-a spus! Şi la nedumerirea mea, cam ce fel de taine ar putea avea un instructor ar­tistic, nu mi-a explicat: „Dacă era instructor artis­tic şi în realitate”? — Mă rog! Nu este exclus să aibă vreo bănuială. Dar că ştie, mă îndoiesc serios. — Această bănuială a ei nu crezi că ar putea să ne fie totuşi de vreun folos? — Mai întîi, nu cred că bănuiala ei are vreo le­gătură cu adevărata cauză a sinuciderii lui Nic. Alt­ceva poate că ne-ar putea fi de un mare folos. De pildă, dacă am şti cum a ajuns ea la concluzia că Nichi era „plin de tăceri şi taine”. Constatarea asta a ei este foarte deşteaptă, trebuie să recunoşti. Dacă ţi-ar fi spus doar că era plin de tăceri, asta nu m-ar fi intrigat. Un om plin de tăceri poate să însemne un om tăcut, un om mai puţin sociabil. Dar ea a afir­mat că era „plin de taine”. Nu poţi să afirmi despre cineva că e „plin de taine” decît numai dacă acela ţi-a dat prilejul să constaţi lucrul acesta. Pe urmă, tu ai întrebat-o dacă nu i-a fost teamă că un om plin de taine ar putea-o compromite şi ea ţi-a dat un răspuns — e drept tipic femeiesc — dar foarte sem­nificativ: „Domnule, îl iubeam!”. În ce fel trebuie înţeles acest „îl iubeam”? După părerea mea, numai într-un singur fel: că îl iubea atîta, încît de dragul lui era dispusă să-şi sacrifice reputaţia ei, a so­ţului ei. — Ce-ar fi — îl întrerupse Bogdan — să stăm de vorbă cu „academiceoaica”? — Nu mi-aş lua răspunderea să discut acuma cu ea. — De ce? — Din două motive. E nu numai prematur, dar şi riscant. — De ce naiba-i riscant, bătrîne? — Dacă află cine sîntem, riscăm să nu ne spună nimic, în cazul cînd Nic a apucat s-o „jumulească” de niscai informaţii. De teamă să nu fie şi ea impli­cată, ori va lua în braţe pe „n-aude, n-a vede”, ori ne va îndruga niscai baliverne credibile care să ne facă să rătăcim cine ştie pe ce piste false. — Bine. Atunci să nu stăm de vorbă cu ea. Dar, în acest caz, ce propui? — Ce propun? Neapărat va trebui să te duci vi­nerea viitoare la cimitir ca să aprinzi lumînări la mormîntul Ceciliei Enăchescu. — Am să mă duc. Mă întreb însă ce ar gîndi ru­dele fetei dacă ar veni în lipsa mea şi ar vedea ce frumos am aranjat mormîntul. Am plivit buruie­nile, am semănat gazon, am plantat stînjenei. Zău, bătrîne, că mi-am descoperit aptitudini de îngriji­tor de morminte. — Lasă gluma. Va să zică, va trebui să te duci vineri la cimitir. Vei aprinde cîte lumînări doreşti pe mormîntul Ceciliei Enăchescu, dar grija mare să n-o scapi pe Doina Robescu. — Numai să vină. — Cred că va veni. În orice caz, dacă va veni, va trebui să vă inoculaţi reciproc cîte o porţie serioasă de memorie. Sper că vei fi în stare s-o faci să vor­bească despre Nichi al ei. Ce ne interesează să ştim a reieşit din cele discutate pînă acuma. Dar proba­bil că mai sînt şi alte întrebări la care ea este în măsură să ne răspundă. În faţa noastră avem o săptămînă întreagă. Deci timp suficient ca să le for­mulăm. — Într-o săptămînă alcătuim un chestionar pe cinste. Am să-i pun întrebările în ordine alfabetică, pînă le epuizez pe toate. Numai să nu uit să iau un creion cu mine, ca să le şterg pe măsură ce îmi răs­punde la ele. — Măi, tu nu poţi vorbi o dată serios? — Gata, bătrîne, sînt serios. — Atunci să mergem mai departe. Dacă nu-ţi displace să petreci o oră pe săptămînă în liniştea unui cimitir, atunci poţi să continui să te vezi cu Doina Robescu la Belu. Dacă însă îţi displace, atunci convinge-o ca şedinţele de transfuzie reciprocă de memorie să aibă loc în altă parte. Preferabil la ea acasă. — E clar, bătrîne. Trebuie musai să cultiv prie­tenia Doinei Robescu. — Şi cu şarmul tău, sînt sigur că vei izbuti. Nu­mai că va trebui să fii foarte atent... — Ca să nu mi se aprindă călcîiele după doamna academician? — Asta ştiu că nu ţi se va întîmpla. Mă gîndesc la o primejdie reală, Bogdane, băiete!   [1] Amănunte în legătură cu moartea lui Nic Şimandan ci­titorii pot găsi în romanul „Enigma «profesor Rebegea»” (n.a.).

La miezul noptii va cadea o stea de Theodor Constantin O CONFERINŢĂ LA COMANDANTUL „PAJUREI”     Maşina gonea pe şoseaua asfaltată. Din cînd în cînd, şoferul încetinea, ocolind cu dibăcie gropile scurmate de proiectile sau muşcăturile făcute de şenilele tancurilor. Generalul Popincariu Marius privea gînditor panglica şoselei care se pierdea, şerpuind, în depărtare. Nu trecuse nici o săptămînă de cînd divizia pe care o comanda dăduse lupte grele în acest sector. Hitleriştii se apăraseră cu înverşunare, măcinîndu-şi rezervele. Fiecare kilometru de şosea cucerit costase mult sînge. Pînă la urmă însă, inamicul fusese dat peste cap şi obligat să se retragă în mare grabă. Îşi aminti de toate acestea privind şoseaua desfundată, cîmpul scurmat de proiectile. Un copac singuratic de pe marginea şoselei, cu crengile zburătăcite de schije, apăru şi dispăru în urmă, ca o nălucă. Fusese un stejar falnic. Acum, în loc de crengi - cioturi ca nişte braţe retezate de la încheieturi. De una din ele văzuse atîmînd, în ziua atacului, un băietan de vreo şaisprezece ani, îmbrăcat cu iţari şi bondiţă, spînzurat de hitlerişti. În ciuda faptului că o astfel de moarte desfigurează oribil, chipul băietanului se păstrase neobişnuit de frumos. Generalul îşi aminti cît de furios fusese atunci. Şi fusese furios pentru că, la început, crezuse că spectacolul acela tragic ar putea avea un efect demoralizant asupra trupei. Împreună cu soldaţii mărşăluiau ofiţeri, subofiţeri, gradaţi, şi generalul se întrebase, înciudat, cum nu-i trecea vreunuia prin minte să dea ordin ca spînzuratul să fie coborît din copac. Dar în clipa următoare, se convinsese că temerea sa era nejustificată. Pentru că, pe măsură ce ostaşii ajungeau în dreptul stejarului şi descopereau cadavrul băietanului, dintr-o dată, parcă odihniţi, începeau să calce mai apăsat, să-şi aşeze mai bine armele sau puştile mitraliere pe umeri, scrutînd depărtările, acolo unde se auzea tunul bubuind. Şi ura cumplită care li se aprindea în priviri atunci cînd descopereau cadavrul băietanului spînzurat nu prevestea nimic bun pentru hitlerişti, cum nu prevesteau nimic bun nici cuvintele cîntecului, care izbucnise apoi de pe buzele lor crăpate de arşiţă şi vînturi:   Sus, pifane, pasul sus, Hitler încă nu-i răpus, Oastea lui întunecată N-a fost toată spulberată, Fiara cu spinarea ruptă Nu se lasă şi mai luptă.   Măi tunare, în rafală Dă-le ort de cheltuială, Dă-le-obuze drept răsplată Pentru suferinţa toată, Cît de mult am îndurat Multe-avem de răzbunat.   Generalul n-a mai dat atunci ordin să fie coborît cadavrul băietanului spînzurat de hitlerişti. Şi cuprins de un fel de mîndrie, care, de fapt, era încrederea mîndră în capacitatea de luptă a soldaţilor săi, ceruse şoferului să se grăbească.   Cîteva minute, amintirea acestei întîmplări avu darul să-i abată gîndurile de la ceea ce îl preocupase tot timpul, încă de cînd se suise în maşină: cu o jumătate de oră mai devreme, îl chemase, personal, la telefon, generalul Voinescu, comandantul „Pajurei”, cerîndu-i să se prezinte de urgenţă la postul de comandă, împreună cu şeful de stat-major, locotenent-colonelul Barbat Gheorghe. Convocarea neobişnuită şi urgentă îl intriga şi, într-o oarecare măsură, îl neliniştea. Tot timpul, în maşină, nu făcuse altceva decît să se gîndească, încercînd să ghicească motivul convocării. „S-a hotărît, oare, reluarea ofensivei?” se întreba şi acum cu nelinişte. Explicaţia aceasta însă nu-l mulţumea. De obicei, în cazuri similare, ordinul îl primea pe altă cale, şi pînă acum nu se întîmplase niciodată ca generalul Voinescu, personal, să-l cheme la telefon. E drept că de data asta situaţia era ceva mai dificilă. Hitleriştii ocupau, acum, poziţii puternice şi fortificate. Pe de altă parte, prin ofiţerul de legătură sovietic fusese informat că în ultimele zile, pe întreg sectorul, trupele maghiare hortiste fuseseră înlocuite cu trupe hitleriste. Deci, dacă ofensiva urma să fie reluată şi dacă divizia pe care o comanda fusese destinată de către Comandamentul Frontului să străpungă dispozitivul de apărare al inamicului, misiunea aceasta fiind una dintre cele mai grele, - necesitînd, fără îndoială, pregătiri deosebite - convocarea la postul de comandă al „Pajurei” îşi găsea justificarea. În alte împrejurări, explicaţia l-ar fi mulţumit. Acum, însă, eventualitatea unei apropiate reluări a ofensivei nu i se părea un motiv suficient. „Nu cumva mă cheamă în legătură cu cele întîmplate ieri?” îşi spuse, strivind ţigara în scrumieră. Generalul avea motiv să fie neliniştit şi mîniat din cauza celor întîmplate în ajun. Ziua se scursese într-o acalmie perfectă. Spre seară, însă, artileria inamică se dezlănţui în sectorul ocupat de regimentul de infanterie „Siretul”. La început s-a crezut că nemţii pregătesc un contraatac. Dar proiectilele trecură pe deasupra, căutînd amplasamentele artileriei. De fapt, nici vorbă de o căutare, pentru că numai în cinci minute - atît durase tirul artileriei inamice - o baterie de obuziere fusese distrusă. Cu o precizie suspectă, tunarii hitlerişti, după cîteva proiectile de reglare, trimiseseră pe toate celelalte, snop, pe obiectiv. Aceasta nu putea însemna altceva decît că ei avuseseră informaţii precise cu privire la amplasamentul artileriei divizionare româneşti. Întrebarea care îl frămîntase, şi care continua să-l frămînte, era: pe ce cale izbutise inamicul să se informeze atît de precis? Şi fiindcă presupuneri se puteau face multe, ordonase o anchetă minuţioasă. Ancheta, care fusese condusă personal de locotenent-colonelul Barbat, şeful său de stat-major, nu putuse stabili nimic precis. Prefirînd în minte întîmplarea, generalul Popincariu îşi aminti concluziile la care ajunsese Barbat, după terminarea anchetei: — Domnule general, am cercetat temeinic, împreună cu căpitanul Gheorghiu. Bateriile au intrat în dispozitiv în cursul nopţii. Camuflarea pieselor a fost terminată în aceeaşi noapte. Pe căpitanul Bratu, comandantul divizionului, îl cunoaşteţi. Un ofiţer bun, care ştie să-şi ţină trupa în mînă. În timpul zilei a interzis oamenilor să circule, deşi sectorul ocupat de divizionul său este ferit de orice observaţie terestră datorită fîşiei de pădure, care se întinde pe o lungime de trei kilometri. Ţin să mai adaug, că nici înainte şi nici după ce divizionul s-a instalat în obiectiv nu s-a semnalat vreo recunoaştere aeriană din partea inamicului. De altfel, chiar dacă aceasta s-ar fi întîmplat, camuflajul perfect al bateriilor făcea imposibilă identificarea lor... — Bine, dar atunci cum îţi explici precizia tirului? E greu de presupus că distrugerea bateriei se datoreşte doar întîmplării. — Evident că nu, răspunsese şeful de stat-major fără să se tulbure. Inamicul a avut informaţii precise. Cei de la Biroul 2 au operat cîteva arestări, dar, pînă în prezent, nu au aflat nimic. Părerea mea este că nu vor izbuti nici de acum încolo. Ar însemna să ne facem iluzii dacă ne-am închipui că printre cei arestaţi se găseşte acela care a transmis informaţia dincolo, la hitlerişti. Personal, înclin să cred că oamenii cercetaţi nu au vorbit, şi nici nu vor vorbi, tocmai pentru că nu ştiu nimic. — Şi dumneata ce propui? S-ar putea întîmpla ca mîine-poimîine să ne trezim cu o nouă surpriză. — Deşi nu exclud din capul locului această posibilitate, părerea mea este că nu se va mai repeta. De altfel, am şi luat unele măsuri. Am recunoscut personal terenul şi am dat dispoziţii ca amplasamentele tunurilor să fie schimbate. Poftiţi, aveţi aici schiţa noului dispozitiv. De asemenea, am dat ordin ca cei de la staţia de radio să stea mereu pe recepţie, spre a intercepta o eventuală nouă comunicare. Dacă există în sat un agent hitlerist, şi fără îndoială că există, e greu de presupus că poate comunica pe altă cale decît prin radio. Or, în acest caz, dacă va încerca s-o facă, îl vom dibui. Sau, în cel mai rău caz, ştiind ce a transmis, vom putea lua măsurile dictate de noua împrejurare creată. Consideraţi că am procedat bine? Şi de data aceasta, de altfel, ca în multe alte împrejurări, generalul Popincariu fusese nevoit să recunoască justeţea măsurilor luate de şeful său de stat-major. Răspunse, totuşi, fără entuziasm: — Da, desigur. Informează şi „Pajura” prin Cifru. Amintindu-şi acum de această discuţie, generalul se uită la el cu coada ochiului. Şeful de stat-major fuma în tăcere, privind distrat peisajul, care devenea din ce în ce mai cenuşiu, pe măsură ce se lăsa întunericul. Hotărît, omul pe care îl avea la stînga sa nu-i prea era simpatic, în ciuda calităţilor sale incontestabile. Locotenent-colonelul Barbat Gheorghe era un om la treizeci şi cinci de ani, înalt, uscăţiv, negricios, cu fruntea înaltă, care părea şi mai înaltă datorită începutului de chelie, cu ochii de o culoare greu de definit, parcă cenuşii, cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Din această cauză, obrajii păreau scofîlciţi, fără să fie şi în realitate. Impresia era accentuată şi de bărbia, de asemenea proeminentă, prelungită exagerat la nivelul nasului. Din cauza înfăţişării sale, ofiţerii din statul-major îl porecliseră „Fachirul”. Porecla fusese însuşită cu entuziasm de subofiţerii, furierii, plantoanele şi ordonanţele postului de comandă al diviziei. Comandantul „Pajurei” îl aprecia ca pe cel mai bun şef de stat-major pe întreaga armată. Aprecierea nu era de fel exagerată. De calităţile acestuia în primul rînd generalul Popincariu îşi putea da cel mai bine seama, avîndu-l direct în subordine. În elaborarea planurilor de operaţii dovedea competenţă, îndrăzneală şi, s-ar putea spune, fantezie. E drept, ceea ce părea la prima vedere fantezie, ulterior se dovedea a nu fi altceva decît o surprinzătoare şi elastică apreciere a situaţiei de fapt, chiar şi atunci cînd informaţiile cu privire la dispozitivul şi capacitatea de luptă a duşmanului lipseau aproape total. Dar, cu toate aceste incontestabile calităţi, ca om, generalul Popincariu nu-l simpatiza. E drept, nu putea spune nici că-l antipatiza. Era la el, mai curînd, un fel de reţinere pe care nu şi-o putea învinge. Din acest motiv, raporturile dintre ei erau, sub un anumit aspect, nefireşti. Greutăţile campaniei şi colaborarea perma-nentă în mod normal ar fi trebuit să-i apropie, stabilind între ei legături sufleteşti mai calde, mai durabile. În realitate, relaţiile erau strict protocolare, de serviciu. Şi aceasta părea cu atît mai nefiresc cu cît generalul nu era un om lipsit de căldură sufletească. „Naiba să-l ia de «Fachir»! îşi spuse, privindu-l cu coada ochiului. Ar putea să creadă că am ceva cu el, că-l invidiez. Dar, oricît mă străduiesc să mă arăt prietenos, nu izbutesc, şi pace”. Ceea ce îl caracteriza pe locotenent-colonelul Barbat era tocmai firea sa închisă, mohorîtă, un fel de închistare a sufletului care excludea spontaneitatea, comunicativitatea, entuziasmul. Parcă în mod deliberat evita ca altcineva să-i cunoască gîndurile şi simţă-mintele adevărate. Şi abia acum - ciudat, dar abia acum - îşi dădu seama generalul că adevărata cauză a prăpastiei dintre ei doi - peste care, cu toate eforturile făcute, niciodată nu izbutise să întindă o punte - se datora tocmai acestui fel de a fi al colonelului. O asemenea structură sufletească i se părea stranie şi diametral opusă propriei sale firi. Despre locotenent-colonelul Barbat, închis în el, niciodată şi în nici un fel exprimîndu-şi părerile, de parcă ar fi ignorat cu desăvîrşire tot ceea ce depăşea sfera tacticii şi strategiei, foarte bine ai fi putut crede că, în ceea ce îl privea, războiul era un scop în sine şi că tactica şi strategia constituiau însăşi raţiunea existenţei sale. Dacă pentru locotenent-colonelul Barbat Gheorghe războiul părea un scop în sine, pentru Popincariu, înfrîngerea fascismului constituia o necesitate. Trăgîndu-se dintr-o familie de cărturari oneşti, cu concepţii avansate, fusese învăţat să preţuiască libertăţile democratice şi să urască opresiunea. Datorită educaţiei primite în familie - care îl ajută să înţeleagă încă foarte de tînăr multe din tarele iremediabile ale societăţii în care trăia şi, în consecinţă, să aibă o comportare care să dea de gîndit şefilor săi - dacă ar fi fost un ofiţer mediocru, sigur că nu ar fi putut rămîne în armată. Dar, înzestrat cu excepţionale calităţi militare, fu tolerat şi, de voie, de nevoie, avansat pînă la gradul de general. Fascismul i-a repugnat şi l-a urît, neascunzînd acest lucru, din care cauză începuse să i se spună „generalul incendiar”. Calificativul acesta a căpătat o consfinţire oficială în următoarea împrejurare petrecută curînd după invadarea ţării de către hitlerişti: Popincariu primise abia de cîteva luni gradul de general şi i se încredinţase comanda unei brigăzi de infanterie. Într-o zi, un maior din „S.S.”, ataşat pe lîngă brigadă, întors dintr-o inspecţie făcută la o unitate de infanterie, dădu buzna în biroul lui exprimîndu-şi, în termeni ireverenţioşi şi bătînd cu pumnul în masă, nemulţumirea în legătură cu cele constatate. Neobrăzarea maiorului hitlerist îl înfurie în aşa măsură, încît îi ceru să părăsească imediat biroul. Cum însă acesta continua încă să peroreze insulte şi ameninţări, se văzu obligat să-l ia de guler şi să-l scoată pe uşă afară. Gestul fu însoţit de o înjurătură neaoşă, pe care hitleristul, care deşi abia ştia să îndruge cîteva cuvinte româneşti, o pricepu totuşi fără nici un fel de efort. Incidentul făcu vîlvă şi puţin a lipsit să fie arestat. Dacă după această întîmplare nu s-a mers totuşi pînă la arestare, acesta fu doar rezultatul calculului şi nicidecum al clemenţei dictatorului. Acesta se temea ca nu cumva arestarea să irite corpul ofiţerilor superiori, ceea ce nu era de loc recomandabil tocmai în împrejurările acelea cînd se pregătea atacul împotriva Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, nici nu se putea lăsa nepedepsită o insultă - considerată gravă - adusă unui ofiţer hitlerist. Din încurcătură i-a scos chiar generalul Popincariu, care şi-a prezentat demisia. Imediat după 23 August 1944, generalul Popincariu ceru să fie reintegrat în cadrele active ale armatei şi să fie trimis pe frontul antihitlerist. Cererea îi fu imediat satisfăcută, încredinţîndu-i-se comanda unei brigăzi de infanterie, care lupta în Ardeal. După luptele sîngeroase de la Oarba, unde trupele de sub comanda sa se acoperiri de glorie, fu avansat, primind comanda diviziei „Moldova”[1]. Sever, dar drept, cerînd eforturi de la toţi, fără să se menajeze pe sine însuşi, curajos şi entuziast, era admirat şi iubit atît de statul său major, cît şi de ostaşii din linia întîi, care nu o dată avuseseră prilejul să-l vadă în mijlocul lor. În nenumăratele bătălii, din Ardeal şi pînă în inima pustei maghiare, unităţile de sub comanda sa se comportaseră vitejeşte.   * *     *   De toate acestea îşi aminti în timp ce şoferul manevra cu dibăcie „Mercedes”-ul pe şoseaua desfundată de proiectile, ca un pilot o corabie pe o mare presărată cu stînci submarine. Privi pe furiş la şeful său de stat-major. Acesta sta ţeapăn pe banchetă, fără să se rezeme de speteaza capitonată, şi părea imaginea vie a unui faraon de altădată. „Stă de parcă ar fi tras în ţeapă!” îşi spuse, schiţînd fără voie un zîmbet, pe care locotenent-colonelul Barbat în nici un caz nu putea să-l observe din cauza întunericului care, pe nesimţite, biruise, revărsîndu-se peste întinsul pustei, parcă fără capăt. Imediat, însă, părîndu-i-se că-l nedreptăţeşte, adăugă sincer: „Şi, totuşi, e cel mai capabil şef de stat-major. Cine ştie dacă înapoia acestei voite cuirase nu se ascunde o inimă caldă şi simţitoare”. Postul de comandă al „Pajurei” se instalase în clădirea unei foste şcoli de agricultură. O clădire în formă de potcoavă, cu un singur etaj şi cu o grădină imensă, care servea drept teren experimental pentru diverse culturi. Generalul Popincariu şi locotenent-colonelul Barbat fură introduşi imediat la generalul Voinescu. După ce strînse mîna fiecăruia, acesta îi invită să ia loc. Generalul Voinescu era un bărbat de vreo cincizeci şi cinci de ani, de statură mijlocie, dar bine legat. Greu i-ai fi putut da vîrsta pe care o avea în realitate. Umerii largi, pieptul puternic, obrajii rumeni radiind sănătate, părul des şi rebel, abia puţin încărunţit pe la tîmple, toate acestea te făceau să crezi că ai în faţă un om care n-a depăşit vîrsta de patruzeci de ani. Dar, ceea ce contribuia, în măsura cea mai mare, să nu-i bănuieşti vîrsta adevărată erau ochii, de un albastru serafic, mari, vioi, parcă ochi de adolescent. De altfel, generalului Voinescu, în momentele de bună dispoziţie, îi plăcea să se laude că, în afară de guturai, nu-şi amintea să fi suferit de vreo altă boală. Ofiţerii din statul său major erau în stare să se facă luntre şi punte numai să-i îndeplinească ordinele. Şi aceasta nu pentru că ar fi fost un comandant care izbutea să se facă temut printr-o excesivă severitate. Dimpotrivă, chiar atunci cînd un lucru nu-i plăcea, îşi exprima nemulţumirea în termeni extrem de politicoşi. Cel în culpă simţea în tonul cu care era rostită mustrarea o asemenea răceală şi muşcătoare ironie, încît ar fi preferat, în schimb, pedeapsa cea mai aspră. De altfel, era suficient să-l auzi vorbind, ca să-ţi dai imediat seama că înapoia vocii lui, totdeauna amabilă şi melodioasă, înapoia surîsului cald, se ascunde o voinţă de fier, voinţa unui om învăţat să comande şi să fie ascultat. Generalul Popincariu, remarcînd încă din prima clipă excesiva amabilitate cu care fusese primit, înţelese că urma să asculte fie lucruri neplăcute, fie vreo comunicare de o deosebită importanţă. Generalul Voinescu aprinse o ţigară şi, după ce trase cîteva fumuri, întrebă cu ton indiferent, parcă numai din simplă politeţe: — Ei, ce se mai aude pe la voi, dragă Popincariule? — Nimic deosebit, domnule general. Linişte. Ieri a fost puţină animaţie în sectorul ocupat de regimentul lui Hrubaru. Aşa cum v-am raportat, batalionul 2 a atacat prin surprindere şi i-a împins pe hitlerişti puţin înapoi, ocupînd o poziţie mai avantajoasă. Datorită acestei acţiuni, am stabilit la flancul drept o legătură mai bună cu regimentul sovietic comandat de colonelul Iuşilov. Inamicul a încercat de două ori să contraatace, dar a fost oprit cu baraj de artilerie. — Mi se pare că sectorul acela este cel mai dificil, nu-i aşa? — Exact, domnule general. Pentru orice eventualitate, l-am întărit cu un batalion din regimentul lui Panaitescu, pe care îl ţin în rezervă. — Da! Da! încuviinţă generalul Voinescu, parcă fără să acorde importanţă celor aflate. Îmi dau seama că ai o misiune grea, Popincariule. — Mai ales dacă aveţi în vedere efectivele actuale. — Locotenent-colonel Barbat, dumneata ce părere ai? În cazul unui atac din partea inamicului, pe un front mai larg, poziţiile vor putea fi apărate? — Domnule general, părerea mea este că, la ora actuală, cu forţele de care dispune, inamicul nu e în stare să pornească o acţiune serioasă. Dacă ar încerca totuşi, cu toate că linia frontului e foarte subţire, ne vom putea menţine poziţiile. Pînă acum, artileria noastră s-a dovedit extrem de eficace în acţiunile ei de baraj. — Dar dacă aduc trupe proaspete? continuă să întrebe comandantul armatei. După toate probabilităţile, hitleriştii chiar asta fac. La voi nu se simte nimic? — E greu de presupus că hitleriştii au putut să aducă trupe proaspete pe poziţii în timpul nopţii fără ca posturile noastre de ascultare să prindă de veste, oricîte măsuri de precauţie şi-ar fi luat. Generalul Voinescu îl întrerupse: — Totuşi, aduc întăriri. — Mă scuzaţi, domnule general - interveni locotenent-colonelul Barbat, cu o voce care trăda mult scepticism - aceste rezerve au fost observate în sectorul ocupat de divizia noastră? Vă mărturisesc, nu le văd rostul. — Da? Va să zică dumneata, colonele, nu vezi rostul unor concentrări de trupe hitleriste în sectorul ocupat de unităţile diviziei voastre? întrebă generalul Voinescu, cu un zîmbet pe care nu căută să şi-l ascundă. Ei bine, ele au fost semnalate chiar la voi. — Îmi permiteţi să vă expun punctul meu de vedere? — Te rog chiar, colonele! Locotenent-colonelul Barbat se ridică şi se apropie de harta mare care acoperea un întreg perete. Nenumărate steguleţe indicau linia frontului. — Priviţi cum arată linia frontului. În flancul nostru drept şi în flancul stîng al diviziei de cavalerie, trupele sovietice deţin cîte un pinten. Linia frontului ocupată de noi şi de divizia de cavalerie formează o adîncitură. Pentru inamic, nu noi constituim cea mai mare ameninţare, ci unul din cei doi pinteni dacă nu amîndoi în aceeaşi măsură, deţinuţi de trupele sovietice. Normal ar fi ca inamicul, prin acţiuni ofensive puternice, să încerce să reteze aceşti pinteni, sau, cel puţin, pe acesta de la nord, care prezintă cel mai mare pericol. O ofensivă a trupelor sovietice în direcţia nord-vest l-ar pune pe inamic în situaţia de a se trezi cu toate trupele din faţa noastră încercuite. Acesta este motivul - continuă colonelul Barbat -pentru care nu văd raţiunea unor acţiuni ofensive împotriva noastră, sau a diviziei de cavalerie, cu alte cuvinte, raţiunea concentrării de rezerve în sectorul nostru. Numai într-un singur caz s-ar putea justifica aducerea rezervelor. Anume, atunci cînd nemţii ar intenţiona să pornească o ofensivă generală pe întreg frontul. Doar într-un asemenea caz ar avea nevoie să păstreze acest intrînd, pentru a preîntîmpina, înainte să fi terminat pregătirile în vederea ofensivei, un eventual atac din partea noastră. E îndoielnic însă că ei dispun de rezervele necesare unei ofensive generale. Or, dacă presupunerea aceasta corespunde realităţii - şi eu cred că da - înseamnă că inamicul nu are nici un interes să îngrămădească trupe în acest intrînd, atîta vreme cît nu a înlăturat primejdia pe care o reprezintă cei doi pinteni sovietici, înfipţi în dispozitivul său de apărare. Eu, personal, m-aş retrage din acest intrînd pînă la nivelul pintenilor. În clipa aceea sună telefonul. Generalul Voinescu ridică receptorul. Avu loc următoarea convorbire telefonică: — Alo! Domnul general? — Da, eu sînt! — Am onoarea să vă salut. Colonelul Paulopol la aparat. Domnule general, am primit chiar acum, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă. — Aşteaptă un sfert de oră şi te chem. Sînt la mine generalul Popincariu şi colonelul Barbat. — Mă iertaţi că insist, dar comunicarea priveşte tocmai pe domnul general Popincariu. E ceva extrem de important şi de grav. Îmi permit să insist să mă primiţi imediat. — Colonelul Barbat poate să fie de faţă? — Evident. — Atunci vino imediat! Punînd receptorul în furcă, generalul Voinescu se adresă celor doi: — Domnilor, la aparat a fost colonelul Paulopol. A primit o comunicare importantă care vă priveşte. După cum aţi auzit, i-am spus să vină. Vom continua mai tîrziu discuţia începută. Generalul Popincariu se întrebă cu nelinişte, ce ar putea conţine comunicarea aceea urgentă care îl privea. Nu avu însă timp să găsească răspunsul, pentru că în clipa următoare intră pe uşă colonelul Paulopol Traian, şeful Biroului 2 al comandamentului „Pajura”. — Despre ce-i vorba, Paulopol? — Aşa cum am avut onoarea să vă raportez la telefon, acum zece minute am primit de la Marele Stat-Major, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă. Sîntem avertizaţi că un agent al Abwehrului[2] se ascunde printre cei care lucrează la postul de comandă al diviziei comandate de domnul general Popincariu. Agentul are însărcinarea să descopere noul sistem de funcţionare al maşinii de cifrat cu care lucrează cei de la serviciul cifrului. Marele Stat-Major ordonă ca, deocamdată, pînă va lua măsuri speciale, să se asigure o securitate sporită întregului material de cifru. În rezumat, aceasta este comunicarea pe care ne-o face Marele Stat-Major. — După părerea dumitale, ce ar trebui să facă agentul Abwehrului ca să-şi poată îndeplini misiunea? întrebă generalul Voinescu. — Dacă ar şti care anume, să fotografieze o anumită rozetă din corpul maşinii. Operaţia, în sine, după cum vă puteţi da seama, este destul de simplă. Numai că e mult mai greu să ajungă pînă la maşina de cifrat. În acest caz... Dar nu mai avu timp să-şi termine fraza, pentru că generalul Voinescu îl întrerupse, adresîndu-se generalului Popincariu: — Cine conduce serviciul vostru de Cifru, generale? — Căpitanul Smeu Paraschiv. — Smeu Paraschiv! Nu-l cunosc. Ce părere ai despre el? — Excelentă, domnule general. Un ofiţer foarte capabil. Răspund pentru el. — Dar dumneata, Paulopol? Îl cunoşti, desigur... — Aceeaşi părere ca a domnului general Popincariu. — Atunci e bine. Dar cifratorii? În ei putem avea deplină încredere? Generalul Popincariu ridică din umeri: — Asta nu mai ştiu! — Ca cifratori, sînt cu toţii foarte buni - adăugă colonelul Paulopol. După cîte ştiu, radiogramele primite de la „Moldova” nu ne-au dat niciodată bătaie de cap. Sînt totdeauna impecabil cifrate. Dar în ce măsură putem avea încredere în ei, bineînţeles că va trebui să mai verificăm. — Fără îndoială - interveni în discuţie locotenent-colonelul Barbat. Dar îmi permit să-mi exprim îndoiala că agentul Abwehrului ar putea fi unul dintre cifratori. Cu toţii lucrează la Cifru încă de la începutul campaniei. Or, dacă unul dintre ei ar fi agentul Abwehrului, de mult Comandamentul german s-ar fi aflat în posesia secretului maşinii noastre de cifrat. Generalul Voinescu replică însă: — S-ar putea să ai dreptate, colonele. Raţionamentul dumitale e de altfel, destul de ispititor. Dar în materie de spionaj, dacă te bazezi numai pe logică, fără să verifici faptele, uşor poţi să greşeşti. Întrebîndu-ne dacă putem, sau nu, avea încredere în cifratori, asta nu înseamnă că trebuie să căutăm agentul Abwehrului doar printre ei. Dacă am înţeles bine cele ce ne-a explicat Paulopol, am impresia că, pentru a-şi atinge scopul, agentul nu poate recurge la furt. Aşa-i, Paulopol? — Exact, domnule general! Dacă, prin absurd, am presupune că i s-ar ivi agentului prilejul să fure rozeta, aceasta nu i-ar folosi la nimic. Furtul s-ar descoperi chiar în aceeaşi zi, iar Marele Stat-Major, anunţat imediat, ar interzice folosirea maşinilor de cifrat. — Va să zică, ipoteza furtului trebuie exclusă. Ei bine, în cazul acesta, dumneata, Popincariu, va trebui să dai ordin Biroului 2 să pună sub observaţie pe cifratori şi pe toţi aceia care au vreo legătură, directă sau indirectă, cu acest serviciu. În afară de aceasta, va trebui asigurată o pază mai bună Cifrului, mai ales în timpul deplasărilor. La încartiruire, serviciului de Cifru să i se asigure încăperea care prezintă maximum de securitate. Cheile de la lada de fier în care sînt ţinute codurile şi maşina de cifrat vor trebui păstrate de către căpitanul Smeu. De altfel, presupun că aşa şi procedaţi. Nu se va lucra cu materialul de cifrare decît în prezenţa sa. Deocamdată, pînă la noi ordine, cam acestea ar fi măsurile pe care va trebui să le iei, Popincariule. Îmi vei raporta de executare şi mă vei ţine la curent cu mersul cercetărilor. Şi acum, dumneata, Paulopol, te poţi retrage. Noi mai avem de pus la punct unele lucruri. Bună seara! După plecarea şefului Secţiei a II-a, generalul Voinescu se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe cu mîinile la spate, îngîndurat. După cîtva timp, oprindu-se în faţa hărţii agăţată de perete, vorbi: — Domnilor, să revenim la discuţia noastră anterioară: Comandamentul hitlerist deţine informaţia falsă că, în scurt timp, din sectorul vostru vom porni o mare ofensivă. Pentru a putea face faţă loviturii, el şi-a retras în mare grabă trupe din alte sectoare, masîndu-le, deocamdată, în imediata apropiere a frontului. De ce ţine să menţină această poziţie înaintată, chiar cu riscul de a fi învăluit pe la flancuri? Se pot formula două ipoteze ori el însuşi intenţionează să pornească o contraofensivă, ori, ceea ce e mai probabil, ţine să-şi menţină cu orice preţ actuala poziţie, deoarece îşi dă seama că, din cauza configuraţiei terenului, o retragere numai pînă la linia propriilor sale flancuri nu este posibilă. Priviţi harta. Flancul său drept are în faţă acest rîu. Cu alte cuvinte, un obstacol natural. Flancul stîng stă bine pe acest deal. Dar, în linie dreaptă, între aceste două extreme, terenul nu oferă nici un punct de reazem natural. Asta înseamnă că, dacă se retrage din faţa noastră, nu-şi va putea consolida o poziţie de apărare decît la douăzeci sau treizeci de kilometri mai înspre vest, adică la douăzeci sau treizeci de kilometri înapoia poziţiilor ocupate în prezent de flancurile sale. În acest caz, situaţia ar fi inversată. Acum formează el un intrînd în dispozitivul nostru, iar mîine am forma noi o pană în dispozitivul său. Se pare că hitleriştii - ignorînd ameninţarea care îi paşte din flancuri, sau, chiar dacă nu o ignoră, bazîndu-se pe avantajul pe care li-l oferă terenul - preferă situaţia prezentă şi sînt hotărîţi să-şi menţină poziţiile. Abstracţie făcînd de motivul adevărat care îi determină să păstreze acest intrînd, un lucru are importanţă: că am reuşit să-i inducem în eroare. Şi pentru ca eroarea să fie deplină, voi veţi servi drept momeală. Cu alte cuvinte, va trebui să atacaţi. Ziua atacului nu a fost încă fixată, dar vi se va comunica la timp. — Numai noi? întrebă generalul Popincariu. — Va ataca şi divizia de cavalerie. — Aţi amintit de o divizie care va fi în rezervă. Dacă, singuri, n-o vom putea scoate la capăt, ne va da o mînă de ajutor? — Nu! Divizia aceea are altă misiune. Ea a primit ordinul să facă o mică plimbare. Începînd din noaptea aceasta se va deplasa încoace. Şi o va face în aşa fel, încît hitleriştii să ia neapărat cunoştinţă de aceasta. Deplasarea va continua şi în cursul zilei. Probabil că în ziua următoare veţi ataca voi. Un motiv în plus ca hitleriştii să creadă că este vorba de o adevărată ofensivă în sectorul diviziei voastre. — La început, da! Curînd însă, dîndu-şi seama că au fost păcăliţi, şi, aruncînd în foc trupe proaspete din rezervă, s-ar putea să ne dea peste cap - observă generalul Popincariu. Ştiţi că unităţile diviziei pe care o comand au avut pierderi importante. — Da, ştiu!... Dar pot să te asigur că temerea dumitale e nejustificată. Hitleriştii nu vor avea timp să contraatace, folosind rezervele, deoarece, aproape concomitent, adevărata ofensivă va fi dezlănţuită la flancul lor drept. Şi atunci hitleriştilor nu le va rămîne altceva de făcut decît să se retragă cît mai repede din faţa noastră, ca să scape din încercuire. Ei, acum, după ce cunoaşteţi planul de ansamblu al acţiunii, continui să fii sceptic? Generalul Popincariu răspunse surîzînd: — Nicidecum! — Şi încă ceva, Popincariule. Îmi trebuie, neapărat, o limbă. Din pămînt, din iarbă verde să-mi faceţi rost de ea! — Vom mai încerca, domnule general. — Neapărat. Revenind la cele ce am discutat, cum ajungi acasă, cheamă-ţi comandanţii de regimente şi pune-i la curent cu situaţia. Ia toate măsurile care se impun. Atrage-le atenţia ca, în următoarele două nopţi, să fie oleacă animaţie pe poziţie. Hitleriştii să aibă impresia că sînt aduse trupe proaspete. Şi spunînd acestea, comandantul „Pajurei” se ridică în picioare, semn că întrevederea luase sfîrşit. Generalul Popincariu şi şeful său de stat-major făcură la fel. — Domnilor, nu vă spun noapte bună, pentru că în noaptea aceasta veţi mai avea mult de lucru, ci succes! Se aflau amîndoi la uşă, cînd vocea generalului Voinescu îi făcu să se întoarcă. — Am uitat să-ţi spun, generale, că am citit cu multă atenţie raportul în legătură cu pierderea bateriei. Fără îndoială că inamicul a avut informaţii precise. Ar trebui să reflectaţi dacă nu cumva informaţia a fost furnizată chiar de agentul asupra căruia ne atrage atenţia Comandamentul sovietic. — E foarte probabil. M-am gîndit şi eu la acelaşi lucru. Va trebui ca Biroul 2 să reia cercetările. Voi da dispoziţii în acest sens. Generalul Voinescu aprobă din cap, fără să răspundă, apoi sună după aghiotant.     [1] Autorului acestei cărţi i se pare aproape de prisos să atragă atenţia cititorilor săi că, pe front, atît marile unităţi (diviziile, armatele), cît şi unităţile (regimentele) nu purtau denumiri codificate, aşa cum apar ele în carte: „Pajura“, „Moldova“, „Siretul“ etc. Denumirile codificate erau folosite numai în convorbiri telefonice sau în radiograme. [2] Abwehr — serviciul de spionaj al armatei hitleriste (n.a.).  

DE CE A FOST EXECUTAT SERGENTUL T. R. PRESURĂ VIRGIL   Lovitura năprasnică a pornit pe neaşteptate, ca o izbitură de baros. Dar mai înainte ca ea să fi pornit, a simţit-o ţâşnind, ca o spirală incandescentă, din ochii mici, urâţi şi spălăciţi. Şi sergentul t.r. Presură Virgil s-a clătinat, simţind o arsură sub veston, adânc, sub coşul pieptului, acolo unde se trudeau obosite şi silnice foalele inimii lui. Abia pe urmă a pornit şi lovitura de pumn a plutonierului Sborşitu Gavril. A izbit fulgerător şi puternic, în maxilarul stâng, jos, în unghi cu bărbia. — Dumnezeii tăi, bolşevicule! Sergentul t.r. Presură Virgil n-a mai auzit sudalma şi nici n-a mai simţit proiectilul de scuipat care îl împroşcă drept în mijlocul frunţii, ca un altfel de mir pentru călătoria ce trebuia s-o înceapă, poate în zori, poate a doua zi în zori. Fulgerat de izbitura ca de mai a pumnului, se prăbuşi pe podelele murdare, cu faţa în sus, cu picioarele răşchirate, cu braţele desfăcute. Când şi-a revenit, trecuse vreme multă. Lumina de amurg clipea obosită. Îşi aminti totul, din prima clipă. Cel dintâi gest pe care îl făcu fu să-şi pipăie falca. Era umflată şi umedă. Gemu prelung, dar nu de durere, ci de ură, de furie neputincioasă. Se ridică anevoie şi, cumpănindu-se, se apropie de fereastra zăbrelită. Curtea închisorii era pustie. Mult mai târziu, un soldat ieşi din corpul de gardă şi străbătu, în diagonală, curtea pătrată, agale şi cu paşi zigzagaţi, de parcă ar fi fost beat. „Va să zică s-a hotărât!” îşi vorbi Presură în şoaptă. Certitudinea că avea să moară îl lăsă indiferent de parcă întâmplările prin care trecuse i-ar fi secat toate izvoarele vieţii. Întoarse spatele ferestrei şi se lungi pe laviţa tare, cu mâinile sub cap, cu ochii mari căscaţi spre bagdadia roasă de umezeală. La început, gândurile se învălmăşiră fără noimă, apoi treptat, începură să depene întâmplările într-o succesiune numai aproximativ cronologică.   *   Mai întâi, acolo, pe bagdadia mâncată de umezeală se proiectă, ca pe un ecran straniu, imaginea lui Dumitru Tunariu. Înalt, voinic, aproape mătăhălos, cu umerii largi, puternici, să sprijine pe ei parcă întreg Ceahlăul, cu trăsăturile chipului negricios colţuroase, cu vocea puternică, dar în acelaşi timp caldă şi melodioasă. Imaginea din închipuire îl privea şi ochii aveau în căpruiul lor acea lumină tristă pe care i-o cunoştea. Pe urmă, Dumitru Tunariu din închipuire, cu un bobârnac îşi dădu casca pe ceafă, şi cu dosul palmei îşi şterse fruntea şiroind de sudoare. Şi din nou Presură se minună de mâinile lui mari, cu degete groase şi scurte. — Cald e, domn’ elev!... Tu-i parascovenia mă-si! — Cald, Mitrule. Aici, în stepă, e ca la noi pe Bărăgan. Dumitru Tunariu oftă, apoi scoase capul puţin din groapă, să privească stepa care se întindea departe, departe, parcă până la capătul lumii. Şi în privirile ochilor lui bruni, sergentul t.r. Presură Virgil citi, în locul obişnuitei unde de tristeţe, un fel de nostalgie după depărtările toropite de căldură. Dar, în clipa aceea, câteva gloanţe piuiră, muşcând pământul parapetului. Dumitru Tunariu se trase repede în groapă. Zâmbi şi-i spuse cu un ton care suna parcă puţin ironic: — Îi vezi? Nu ne lasă ruşii de loc să ne aerisim. Pe urmă, începu să se caute prin buzunare, după tabachera cu tutun. Imaginea de pe bagdadie se estompă. În închipuire îl văzu apoi pe locotenentul Fănică Boboc. Nu mai avea cizme de lac cu pinteni iar vestonul nu mai sta să-i plesnească pe corp de strâns ce era şi nici pantalonii pe pulpele puternice, aşa cum îi plăcuse lui să se poarte chiar pe zonă, până în ziua când s-a pornit războiul. În locul elegantei uniforme, îmbrăcase haine de trupă iar în locul cizmelor de lac purta bürgeri. Ca nici un alt ofiţer din batalion, locotenentul Fănică Boboc era înarmat cu un pistol automat. Pistolul şi cravaşa îl deosebeau de ceilalţi ofiţeri. Cravaşa o purta agăţată cu o cureluşă de pumnul mâinii drepte. Pe mânerul de argint al cravaşei era gravată frumos monograma locotenentului. Când nu bătea cu ea soldaţii, îşi biciuia bürgerii. În orice caz, mâna cu cravaşa nu-şi găsea o clipă odihnă. Devenise acesta un fel de tic, de care soldaţii se temeau, iar ofiţerii făceau haz. Acum, era o după-amiază cu un soare ucigător. Părăsiseră, în marş forţat, zona cazematelor, cu întreg echipamentul de război în spate şi, după două ore, batalionul ajunse în staţia de unde urma să se îmbarce cu destinaţia spre front. În două ore batalionul parcursese paisprezece kilometri, dar numai jumătate din efectiv izbutise să ajungă la destinaţie. Cealaltă jumătate continua să sosească, în grupuri mici. Cocârjaţi sub greutatea echipamentului şi armamentului, soldaţii aveau feţele congestionate şi murdare de transpiraţie şi praf. Comandantul batalionului, maiorul Pascu, călare pe o iapă şargă, îi aştepta înfipt în mijlocul şoselei care trecea prin spatele gării şi, furios, cu vocea răguşită de atâta zbierat, ţipa şi-i plesnea cu cravaşa pe cei care făceau imprudenţa să treacă prea aproape de el. De acolo, din mijlocul şoselei, putea supraveghea şi operaţiunile de îmbarcare. Dacă ceva nu-i plăcea, ţipa la ofiţeri la fel ca la soldaţi. — Mă Boboc, mă, nu vezi cum au aranjat mârlanii tăi căruţele? De-a latul, mă, de-a latul, că mai încape una ! — Domnule maior, şi de-a latul încap tot atâtea. Am încercat doar. Dar dacă dumneavoastră ordonaţi aşa, le punem şi de-a latul. Măi, Tunariule, dă jos căruţele şi pune-le cum a ordonat domnul maior! Dumitru Tunariu, înalt, voinic, apucă de oişte una din căruţe şi fără nici un efort deosebit o aşeză de-a latul în vagon. Sergentul t.r. Presură Virgil nu se putu opri să nu-i admire forţa. Faptul că Dumitru Tunariu făcea parte din grupa sa îl umplea de mândrie. Un om cu o asemenea forţă te poate scoate din multe ananghii. Dumitru Tunariu îi fusese repartizat abia în dimineaţa acelei zile, câteva ore după ce se aflase că regimentul lor pleacă pe front. Până atunci, făcuse parte din compania de mitraliere. De ce fusese trecut la o companie de puşcaşi, şi mai ales, de ce locotenentul Boboc respinsese propunerea pe care i-o făcuse el, Presură, de a-l trece pe Tunariu ca trăgător la puşca mitralieră avea să afle abia spre seară, când întreg batalionul, îmbarcat în vagoane, aştepta doar locomotiva. Atunci, locotenentul Boboc l-a luat deoparte şi i-a spus: — Ascultă, Presură! Să ai grijă de Tunariu. Răspunzi cu capul dacă trece la ruşi. Luat prin surprindere, Presură întrebă naiv: — Adică, de ce de el să am mai multă grijă decât de ceilalţi? — Pentru că ar fi comunist. — Cine îl bănuieşte, domn’ locotenent? — Păi, cine altul decât Tănase, ofiţerul cu informaţiile. Ieri, când s-a aflat că plecăm pe front, Pavelescu de la a patra a refuzat să-l ia, temându-se că va trece la ruşi. M-am oferit să-l iau la mine în pluton. De ce să rămână la P.S.? Să meargă în foc, poate că i-o găuri scăfârlia vreun glonte. Cât priveşte dezertarea, să nu-l pună dracu’!... Numai să-l simt că umblă cu asemenea gânduri şi pe loc îl împuşc. De altfel şi tu, dacă îl simţi că vrea s-o şteargă, achită-l! Să nu uiţi că răspunzi de el. Ai înţeles? — Mda! Şi în gând: Aşa să crezi tu!... — Şi bagă de seamă! Mormânt să fii! Nimeni nu trebuie să afle ce am vorbit. Dacă transpiră cumva ceva, să ştii că dai de dracu! În depărtare se auzi chiotul unei locomotive; era aceea care trebuia să remorcheze trenul. Peste cel mult jumătate de oră, aveau să pornească spre front. Presură Virgil simţi o emoţie pe care până în clipa aceea n-o cunoscuse. Inima îşi grăbise nefiresc bătăile. Se urcă în vagonul în care se afla îmbarcat întreg plutonul. Oamenii stăteau culcaţi pe paie, unii lângă alţii, ca sardelele. În vagon mirosea urât a transpiraţie şi a picioare nespălate. — Când pornim, domn’ elev? îl întrebă careva. — În cel mult o jumătate de oră. — Aşa! Şi începu să se scarpine în cap, nu pentru că ar fi simţit nevoia, ci pur şi simplu din obişnuinţă. Unul, tocmai în fundul vagonului, începu să cânte dintr-un solz de peşte o doină tristă, mai mult un fel de bocet. Presură Virgil simţi cum i se strânge inima de o mare tristeţe. La început aşa a crezut. Pe urmă, şi-a dat seama că, de fapt, îi bântuie sufletul un dor nelămurit, un dor nostalgic. — Domn’ elev, oare trece, sigur, trenul pe la Barcea? — Pe altundeva nu are pe unde să treacă. — Am bătut telegramă nevestii să mă aştepte în gară, cu copiii. De trei ori îl întrebase până atunci soldatul acela, şi de fiecare dată vocea trădase teamă, emoţie. Aproape nu-i venea să creadă că peste câteva ore avea să-şi vadă soaţa, copiii. Şi îi veni în minte o după-amiază din Gara de Nord. Un personal lung ticsit de călători, în marea majoritate concentraţi. Pe peron neveste multe, triste, plânse, cu câte un copil în braţe şi alţi vreo câţiva pe lângă ele. Numai pe el nu-l condusese nimeni. Aceea care ar fi trebuit să-l conducă, murise. De când se ştia, tot singur fusese! Tatăl său, elevatorist, murise când el avea zece ani, tăiat de un tren care făcea manevră în docuri. Maică-sa muri şi ea bolnavă de piept, doi ani mai târziu. L-a crescut o bunică. De fapt, vorba vine că l-a crescut. Mai curând, el a avut grijă de ea. La zece ani, ca băiat de prăvălie, a trebuit să înveţe, să spele paharele şi să urce şi să coboare treptele hrubei după vin, la o circiumă din port. De carte nu s-a lăsat însă! La bacalaureat a avut cea mai mare medie. Ca student, n-a mai cărat geamantane şi nici n-a mai vândut pistil şi seminţe. Dar a fost chelner, a „meditat” copii sau pur şi simplu a răbdat de foame. Patru ani mai târziu s-a putut mândri cu două licenţe în buzunar. A solicitat un post de profesor măcar la liceul din Pomârla, dar nici acolo nu i s-a dat. Şi doar una din licenţe era cu „Magna cum laude”. Într-o zi s-a întâlnit şi cu dragostea. Ar fi trebuit să se întâlnească de mult cu ea, dar înhăţat prea strâns de viaţă, n-a avut timp s-o vadă. De data asta dragostea avea chipul unei fete care umbla să capete aprobarea ca să fie internată în sanatoriul din Bârnova. Aprobarea i-a căpătat-o el, după două săptămâni de alergături. A condus-o până la gară. Pe urmă, n-a mai văzut-o niciodată. Două săptămâni, atât cât a durat ca să capete aprobarea, a durat şi dragostea lor. Numai două săptămâni. Dar a iubit cât nu sunt în stare alţii într-o viaţă de om. Locomotiva ataşă vagoanele, care se ciocniră unele de altele. Soldatul cu solzul de peşte încetă să mai cânte. Peste câteva clipe, trenul avea să se urnească, avea să-i ducă spre moarte. „Dacă mor, nu am pe nimeni care să verse o lacrimă după mine...” Şi din nou simţi dorul acela nelămurit, poate nostalgic, poate altfel, nici el nu ştia cum. Trenul se urni. Mulţi din soldaţi se închinară. Soldatul cu solzul de peşte din nou începu să cânte doina aceea tristă, care parcă le rupea piepturile. Presură Virgil îl căută cu ochii pe Dumitru Tunariu. Cu spatele rezemat de peretele de lemn al vagonului acesta cosea un nasture la veston. Între degetele lui groase şi butucănoase acul stârnea mirare. Te întrebai, cumva înveselit, ce caută un obiect atât de gingaş între degetele lui de uriaş. „Oare adevărat să fie că Tunariu e comunist?” se întrebă Presură Virgil culcându-se şi punându-şi sub cap, drept căpătâi, sacul de merinde. Despre comunism avea idei vagi. Dar înverşunarea cu care ziarele oficioase îi prezentau pe comunişti ca pe nişte duşmani inveteraţi ai ordinei şi siguranţei statului îl punea pe gânduri, stârnindu-i dorinţa să afle adevărul despre aceştia. Odată – cu vreo câteva luni înainte de izbucnirea războiului – fusese trimis, de pe zonă, în delegaţie la Bucureşti ca să aducă un vagon de focoase pentru branduri. Într-una din după-amieze, când terminase treaba la depozitul de muniţii, s-a dus la un cinematograf. La intrare, cineva i-a oferit un program. L-a luat şi l-a vârât în buzunar. Şi-a amintit de el la pauză. Ca să-şi treacă timpul, a vrut să-l citească. Când l-a deschis, a dat de un manifest al Partidului Comunist Român. După ce s-a dumirit despre ce-i vorba, speriat, l-a ascuns în buzunar. Aşa era el. Se temea să nu făptuiască, din neglijenţă sau din necunoaştere, ceva ilicit. Niciodată nu se întreba dacă opreliştea era sau nu dreaptă. Era suficient să ştie că un lucru nu este permis ca să nu-l făptuiască. Deşi cu nimic vinovat, o razie pe stradă îi da emoţii, iar privirea mai atentă a unui simplu sergent de stradă avea darul să-i grăbească bătăile inimii. De aceea, de când aflase că Dumitru Tunariu era suspectat de idei comuniste, începu să-l privească cu frică dar şi cu multă admiraţie. Abia atunci şi acolo în vagonul de marfă, aşteptând locomotiva care avea să-i ducă pe front, Presură Virgil descoperi caracterul contradictoriu al firii sale. O interdicţie i se părea firească, şi se străduia să nu contravină ei, atâta vreme cât nu i se cerea să facă ceva. Dar putea deveni imprudent, dacă interdicţia consta în a-i cere să facă un lucru împotriva convingerilor sale. În legătură cu asta îşi aminti de o întâmplare, din vremea dictaturii legionare... Cioclii în cămăşi verzi decretaseră ca, într-o anumită zi şi la o anumită oră, toată lumea să îngenunche pe străzi. (Cu prilejul mascaradei funerare a reînhumării legionarilor căzuţi în războiul din Spania, luptând de partea fasciştilor.) Presură Virgil s-a întâmplat să fie atunci pe stradă. Clopotele bisericilor băteau a mort... Preoţi în odăjdii... Somităţi politice... Haidamaci în cămăşi verzi cântând litanii de glorificare a morţii şi a crimei. Trecători, de frica bâtelor şi a pistoalelor, îngenuncheaţi pe străzi... Numai el, Presură, îşi vedea de drum. — Îngenunche, domnule! — Îngenunche, măi camarade! Nu! Nu poate să îngenunche. Totul i se pare o mascaradă sinistră. Cum să îngenunche? — Îngenunche, domnule. Ce, ţi s-a urât cu viaţa? Asasinii ăştia sunt în stare să te împuşte. Dar el, parcă ar fi surd. Să îngenunche? Nu poate face un lucru împotriva convingerilor sale. — Să ştii că ăsta-i nebun! aude pe careva şoptind în spatele său. A mai mers puţin, apoi a cotit-o pe o altă stradă. A mers doar câţiva paşi şi l-au ajuns din urmă doi zdrahoni în cămăşi verzi. N-a avut timp nici măcar să schiţeze un gest de apărare. Unul din ei l-a pocnit cu pumnul în falcă. S-ar fi prăbuşit, fără îndoială, dacă celălalt bătăuş nu l-ar fi prins din spate. L-a răsucit ca pe o păpuşă şi i-a aplicat şi el un pumn. — Va să zică nu vrei să îngenunchi pentru martirii noştri? I-a mai tras un pumn, în timp ce primul îl lovea în cap cu tocul revolverului. Cu sângele gâlgâind din rana de la cap, s-a prăbuşit. L-au ridicat mai târziu pietonii, şi l-au dus la o farmacie din apropiere unde a fost pansat. — Cine te puse, domnule? Puteau să te şi omoare. A mulţumit pentru îngrijire şi a plecat.   Şi-a amintit de întâmplarea de atunci, privind mâinile de Goliat ale lui Dumitru Tunariu. Locotenentul Boboc putea să-l ameninţe mult şi bine, Pe Tunariu, chiar dacă l-ar surprinde trecând la ruşi, tot nu l-ai împuşca, cu riscul de a fi el însuşi executat. Dacă l-ar împuşca pe Tunariu ar însemna să facă ceva împotriva propriilor sale convingeri. O săptămână mai târziu au intrat pe poziţii. Au intrat noaptea. Locotenentul din nou i-a atras atenţia: — Presură, fii cu ochii pe Tunariu! — Am să fiu, domnule locotenent! Şi imediat în gând: Pe dracu! Nici prin gând nu-mi trece! — Mâine, la atac, lasă-l pe seama mea. Tu, mai ales în noaptea asta ai grijă să nu o şteargă dincolo. — Am înţeles, domnule locotenent. Între timp, Presură Virgil aflase că locotenentul îl mai dăduse pe Tunariu şi în seama caporalului Drăgănescu şi a soldatului Tăuşan. Dacă adăuga la socoteală şi pe locotenent, erau acum patru inşi care trebuiau să împiedice cu un glonte orice încercare a lui Tunariu de a trece la ruşi. De fapt, dintre toţi, Tunariu numai de locotenent ar fi trebuit să se ferească. Pentru că ceilalţi doi, caporalul şi soldatul, l-ar fi lăsat să treacă. Îi descususe el, Presură, şi se încredinţase că, în ciuda ordinului expres, nu erau de loc dispuşi să execute ordinul comandantului lor. De aceea, convins că mult timp nu-l va avea pe Tunariu printre oamenii din grupa sa, a căutat să-l cunoască mai îndeaproape. Cu acest prilej, a aflat că erau concetăţeni – Tunariu era mecanic la un şantier naval – că era căsătorit şi că avea patru copii, toţi mititei. În multe împrejurări au vorbit ei despre multe, dar în nici una Tunariu n-a adus vorba despre comunişti. Aşa trecură trei luni de front. Prima lună au fost aproape tot timpul în foc. Au dat atacuri şi contraatacuri, de două ori au fost încercuiţi şi cu toate acestea Tunariu n-a dezertat. Până la urmă, Presură Virgil ajunse la convingerea că Tunariu nu dezerta, tocmai pentru că se ştia supravegheat. Mai mult ca sigur că-şi explicase de ce locotenentul nu accepta să fie trimis în incursiuni, să fie pus pândar sau agent de legătură. Unii soldaţi din grupă interpretau aceasta ca o favoare din partea locotenentului. Câţiva nu se sfiiră să i-o spună. — Apăi, domn’ elev, ar cam trebui să-l trimiteţi şi pe Tunariu. Prea îl cocoloşeşte domn’ locotenent, zău aşa!   *   După câteva săptămâni de front, divizia din care făcea parte şi regimentul lor a fost trecută în rezerva armatei. Pe urmă, timp de două luni n-au făcut decât să urmeze frontul mereu în mişcare, de la o depărtare care varia între treizeci, cincizeci şi chiar mai mulţi kilometri. În spatele frontului, supravegherea lui Tunariu slăbise. — Cine ştie! Poate că i-o fi venit şi lui mintea la cap. Ce zici, Presură? îl întrebase într-o zi Boboc. — Ştiu eu, domnule locotenent!? După părerea mea, cred ca l-aţi bănuit şi încă îl mai bănuiţi de pomană. — Ia nu-l mai lua tu pe garanţie, măi Presură. Tu nu ştii ce le poate pielea comuniştilor!... Presură se mărgini să ridice din umeri şi cu asta discuţia lor luă sfârşit. De fapt, era puţin dezamăgit de purtarea lui Tunariu. În sinea sa, nu se putea de loc împăca cu gândul că acesta renunţase să treacă la ruşi. De aceea, se încăpăţâna să creadă că numai din prudenţă n-o făcuse până atunci, dar că, la prima ocazie, atunci când, într-adevăr, avea să fie sigur de reuşită nu va ezita s-o facă. Aceasta era, de altfel, adevărata cauză pentru care îndelunga refacere înapoia frontului începuse să-l nemulţumească. În regiment, era singurul care dorea linia întâi. Baloanele propagandei oficiale se spărseseră de mult şi războiul apărea acum în toată hidoasa lui grozăvie. De la Prut până în inima Ucrainei şi dincolo de ea se înşirau mormintele şi spitalele de campanie. Efectivele diviziilor, decimate în câteva rânduri, fuseseră reînnoite, şi sfârşitul războiului încă nu se întrevedea. Din acest motiv, trecerea diviziei în rezerva armatei fusese primită cu o unanimă uşurare şi ascunsă satisfacţie. Doar el, din cauza lui Dumitru Tunariu, dorea să ajungă din nou în linia întâi. De fapt, era o dorinţă ipotetică. În realitate, nu dorea nici el, fiindcă voia să trăiască, voia să se numere printre supravieţuitori. Presură Virgil constata că zi de zi, nu mai este acelaşi. Metamorfoza nu se petrecuse peste noapte şi nici nu o considera terminată. Sesizând-o însă la timp, îi urmărea atent evoluţia. Pe rând, şi în acelaşi timp, subiect şi obiect, se străduia să înţeleagă tot ceea ce se petrecea cu sine însuşi. La început, atunci când a primit ordinul verde de mobilizare cu şase stele, puţin timp înainte de izbucnirea războiului, cu alte cuvinte când nu mai exista aproape nimeni care să se îndoiască de iminenţa lui, s-a prezentat imediat pe zonă, fără să-i treacă măcar prin minte că ar putea face şi altfel. Refuzul de a participa la război i se părea, în ierarhia lucrurilor ilicite, pe treapta cea mai de sus. Pentru Presură Virgil, a participa la război însemna a-ţi face „datoria faţă de patrie”. Şi datoria faţă de patrie i se părea ceva pe deasupra oricăror convingeri. Rob al lecturilor şi educaţiei primite în şcoală, împărtăşea părerea oficială că atunci când începe să bată tunul orice fel de neînţelegeri intestine trebuie să înceteze şi toate forţele naţiunii să fie subordonate unui singur ţel: victoria. Părerea aceasta era, de fapt, în contradicţie cu convingerile sale. Aşa, spre pildă, deşi era opac în tot ceea ce priveşte politica, avea convingeri la care ţinea şi pe care şi le apăra cu ardoare. Bunăoară, nu putea suferi dictatura personală, ura forţa brutală, violenţa, obscurantismul, discriminările de orice fel. Dispreţuia în artă curentele decadente, după cum, de asemenea, dispreţuia pe acei care, în numele unei false teorii despre elite, îşi arogau dreptul de a se înfrupta din cele mai alese bucate la ospăţul vieţii. Dar, lucru ciudat, având asemenea sănătoase convingeri, Virgil Presură nu înţelegea că trebuie să existe o corespondenţă între convingeri şi conduita în viaţă. O dată unul din colegii lui de facultate l-a întrebat de ce rămâne deoparte dacă urăşte într-adevăr fascismul. Virgil Presură a fost foarte mirat că i se pune o asemenea întrebare. „Dragă, dar eu nu văd nici o contradicţie. Într-adevăr, eu dispreţuiesc fascismul în general şi pe cel autohton în special; îmi repugnă forţa brutală şi crima ridicată la rangul de virtute; sunt convins că Hitler e un criminal dement care va sfârşi prin a da foc Europei. Prin însăşi structura mea nu sunt un luptător şi nici nu cred că e necesar, atâta vreme cât nu fac fapte care ar fi în contradicţie cu ceea ce gândesc.” Şi ca să exemplifice, povesti cum fusese snopit de legionari, pentru că nu voise să îngenunche în stradă. Mai târziu, în ziua când, primind ordinul de mobilizare, s-a prezentat pe zonă, nu şi-a dat seama că făcând acest lucru, cel puţin în cazul acesta, exista o flagrantă contradicţie între convingerile sale şi comportamentul său. Şi nu şi-a dat seama, deoarece credea că „a nu-ţi face datoria faţă de ţară în caz de război” înseamnă a făptui lucrul cel mai laş posibil. E greu de presupus că dezmeticirea nu ar fi venit, până la urmă. În orice caz, ea ar fi întârziat dacă Dumitru Tunariu nu ar fi fost repartizat în grupa sa.

1 SPECTACOLUL NU VA MAI AVEA LOC   În dreapta mea, distrat ca de obicei, privea peisajul străzii atât de familiar – nu ştiu dacă şi pentru el – în amurgul vag ceţos şi urât, urât fiindcă din cauza lui feţele trecătorilor păreau murdare ca ale unor coşari, şi la fel ca totdeauna felul acesta de a privi oamenii, lucrurile mă irita întrucâtva: priviri care navigau ca nişte corăbii sau care alunecau într-un fel teribil de personal parcă într-un soi de demonstraţie de virtuo­zitate. Pare absurd, dar ori de câte ori îi surprindeam privirea alunecând pe lângă semeni, pe lângă lucruri, vedeam o fetiţă de doisprezece ani alunecând pe oglinda de gheaţă a unui patinoar în ritmul unui vals lent. — Mergi mai încet, Vladone! Vladone eram eu şi recomandarea mie îmi fusese adresată. L-am ascultat şi am schimbat viteza. Păru satisfăcut şi, fără să se uite la mine, schiţă un început de zâmbet. Pielea feţei i se plie la colţul stâng al gurii, mai curând într-un fel de rictus de durere decât a zâmbet. Dar învăţasem să-l cunosc şi am ştiut că zâmbise, după cum, de asemenea, ştiam ca altcineva în locul meu ar fi fost convins că nu fusese zâmbet, ci o grimasă de durere. Şi am mai ştiut ceva, deşi nu mă uitam la el: că atâta timp cât zâmbise, cam un minut – fusese un zâmbet încremenit, durabil – chipul lui arătase ca o mască tragică, fiindcă de fiecare dată când zâmbea, de fiecare dată când râdea – se întâmpla atât de rar – aveam senzaţia ciudată care îmi zgribulea pur şi simplu sufletul, că privesc nu chipul unui om viu, ci o mască tragică. De altfel, Silviu Lăpuşneanu, bătrânul de şai­zeci de ani de lângă mine, care arăta cu zece ani mai tânăr, avea un chip ce ţi se întipărea în memorie chiar dacă îl vedeai numai o singură dată, în primul rând datorită faptului că, fără să vrei, îţi formai imediat convingerea: „Omul ăsta trebuie că a suferit mult în viaţă”. Ţi-o spuneai admirativ, aproape cu un fel de invidie: că un om care suferise „atâta” în viaţă ştiuse să depăşească momentele critice fără să se lase înfrânt şi, mai ales, fără ca suferinţa să lase urme, urmele ace­lea nemiloase, care îmbătrânesc înainte de vreme, care urâţesc până şi chipul cel mai frumos. Aproape pe nesimţite începusem să merg mai repede. Mă grăbeam. Voiam să ajung înainte de începerea spec­tacolului şi până atunci nu mai erau decât cinci minute. Dar, ca un făcut, mă persecutau stopurile. De fapt, mie îmi era indiferent dacă ajungeam ceva mai târziu. Nici când fusesem mic nu prea mă dădusem în vânt după spectacolele de circ, cu atât mai puţin acum când aveam douăzeci şi cinci de ani şi când dispuneam de atât de puţin timp liber, încât rar îmi îngăduiam plă­cerea de a mă deconecta, de pildă la un film sau la un spectacol de teatru. Dacă mă grăbeam o făceam numai fiindcă ştiam că lui Lăpuşneanu nu-i plăcea să întârzie şi că, o dată, când s-a întâmplat aşa, mi-a mărturisit ulterior că a simţit doar pe jumătate plăcerea numai şi numai fiindcă a „scăpat” primele două numere din spectacol. De atunci m-am ferit să-l mai fac să întârzie. În decurs de două săptămâni de când ne cunoşteam, văzusem împreună spectacolul de cinci ori, şi acum urma să-l vedem pentru a şasea oară. Era un record, fiindcă, dacă îmi aduceam bine aminte, nu mi se întâmplase în tot restul vieţii de până atunci să merg de atâtea ori la circ. Lăpuşneanu era însă un pasionat al circului şi, fiindcă el refuza să vadă orice altfel de spectacol, am acceptat să-l însoţesc. El era însă convins că mă „convertise” şi pe mine, iar eu nu aveam nici un interes să-i spulber aceasta iluzie, din motive pe care le veţi cu­noaşte din paginile ce urmează. În realitate, departe de a mă converti, de fiecare dată când ieşeam de la spectacol simţeam cum mi se strecoară în suflet o melancolie care mă făcea un pic ursuz, din motive care erau şi au continuat să rămână cum nici că se poate mai obscure. Lăpuşneanu nu avea maşină, dar în schimb aveam eu. De fiecare dată: — Deseară merg la circ. Vrei să mă conduci cu ma­şina? — Bineînţeles. — Mulţumesc! Ştii, am cumpărat şi pentru dumneata un bilet. Mi-ar face plăcere dacă ai veni cu mine. — Din întâmplare, deseară sunt liber. — Înseamnă că am un pic de şansă. Apoi după o pauză, privindu-mă bănuitor: Spune drept, Vladone, nu te plictiseşti în compania unui om bătrân? Nu uita că am şaizeci de ani. — De loc, domnule Lăpuşneanu. Crede-mă, îmi face plăcere să te însoţesc. — Mă simt obligat faţă de dumneata, Vladone. — Dumneata în nici un caz. Eu, da. Fiindcă de la dumneata am multe de învăţat. Şi nu minţeam. Realmente aveam ce învăţa de la el. Asta pe de o parte. Pe de alta, nu minţisem nici când îi spusesem că îmi făcea plăcere să-l însoţesc la circ, chiar dacă, la drept vorbind, ceea ce simţeam nu era propriu-zis plăcere. Sau poate mai curând nu numai plăcere. Fiindcă, în ultimă instanţă, eram în „serviciu comandat”. La început „serviciul comandat” fusese de cu totul altă natură. Şeful meu, colonelul Radu Mănăilă, îmi încredinţase misiunea de a-l fila pe Silviu Lăpuş­neanu. Atât şi nimic mai mult. Pe urmă, mai exact la numai patru zile, ne-am cunoscut într-o împrejurare de loc obişnuită – şi despre aceasta cititorii vor lua cunoştinţă din paginile ce urmează – care acum, când retrăiesc prin amintire toate peripeţiile acestui „caz”, este absolut sigur că nu s-a datorat hazardului. Aşa că după ce ne-am cunoscut, întrucât nu mai era oportun ca tocmai eu să port trena lui Lăpuşneanu, şeful meu mi-a recomandat să-l cultiv cât pot mai mult, şi cu mare grijă, ca nu cumva să prindă de veste. Şi l-am cultivat. Omul era atât de interesant, încât pot să afirm, fără teamă de a exagera, că n-a trebuit să depun eforturi speciale. Era atât de interesant, încât, chiar de la prima noastră întâlnire, am fost convins că a-l cultiva va însemna pentru mine o bună şcoală, mai exact o şansă unică de a învăţa să cunosc oamenii, mai ales acea categorie de oameni cu care cei din me­seria noastră au cel mai adesea de-a face. Trebuie să mărturisesc pe de altă parte, că primind misiunea de a-l cultiva – una limitată – în sinea mea nutream speranţa că şansa mă va favoriza în aşa măsură, încât să pot aduce o contribuţie majoră în elucidarea „cazu­lui”, bineînţeles în măsura în care Silviu Lăpuşneanu merita cu adevărat interesul pe care i-l acorda şeful meu. (Când mi-a încredinţat misiunea, asupra lui Lăpuşneanu plana doar o bănuială, încă neconfirmată de fapte.) La câteva zile după ce ne-am cunoscut, am primit însă un telefon de la el. Mă invita la circ. Am fost cum nu se poate mai surprins. Nu-mi puteam explica de fel ce plăcere putea simţi el, un om atât de cultivat, asistând la un spectacol de circ, de altfel destul de medi­ocru, cum aveam să mă conving câteva ore mai târziu. N-am refuzat acea primă invitaţie, şi nici următoarele patru. Iar cea de-a şasea, la care eram încredinţat că voi asista peste câteva minute, fusese rezultatul unei iniţiative proprii şi nu se datora faptului că, simţindu-mă obligat, voisem să mă revanşez, invitându-l şi eu o dată, ci, pur şi simplu fiindcă voiam să verific în ce măsură o anume impresie – de la ultimul spectacol la care îl însoţisem – era sau nu adevărată. Mai precis, voiam să verific dacă, într-adevăr, în ciuda aparenţei, specta­colul îl plictisea şi prezenţa sa acolo se datora unei cauze care nu avea nici o legătură cu plăcerea reală de a admira măiestria artiştilor de circ. Impresia aceasta am avut-o numai cu puţin înainte de a se termina ultimul număr din program, aşa că n-am mai avut timp să verific în ce măsură era sau nu adevărată. Îmi amintesc, în timp ce ne îndreptam spre ieşire, am riscat întrebarea: — Îţi place chiar atât de mult circul, domnule Lă­puşneanu? — Foarte mult! Circul e reconfortant. — În ce sens? — Cel mai ageamiu dintre jonglerii din seara aceasta îmi este superior prin perseverenţă, prin voinţă, întrucât orice număr banal necesită ore întregi de munca susţinută. — Am impresia ca sunteţi la curent cu viaţa de circ. — Întrucâtva. — Doar ca simplu spectator? Asiduu spectator? — Nu! în tinereţe am fost îndrăgostit de o călăreaţă de circ. După aceea a devenit parcă ursuz. L-am condus până acasă cu maşina şi, contrar obiceiului, nu m-a invitat să urc până la el ca să-mi ofere o cafea şi un coniac. Şi iată, acum, ca urmare a invitaţiei pe care de data asta eu i-o făcusem, ne îndreptam spre circ şi n-aş putea spune că îmi făcea plăcere să văd pentru a şasea oară un spectacol destul de mediocru. Eram atât de nerăb­dător să-mi verific impresia, încât, temându-mă să nu mă refuze cine ştie din ce motive, mi-am procurat în prealabil biletele şi, cu ele în buzunar, m-am dus acasă la el abia cu o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului. Când a aflat pentru ce anume venisem, m-a privit lung şi parcă un pic bănuitor, pe urmă îmi spuse cu un ton degajat: — Mi se pare că în seara asta este... relache. Nu eram chiar foarte sigur, dar am avut impresia că rostise ultimul cuvânt cu o oarecare întârziere ca şi când ar fi căutat cuvântul. Şi am mai avut impresia că „relache” nu era cuvântul cel mai indicat – din punctul lui de vedere – şi că îl utilizase fie pentru ca nu găsise altul mai potrivit, fie fiindcă se ferise să folosească – din motive numai de el ştiute – pe acela care ar fi exprimat, cel mai exact, gândul lui ascuns. De aceea, câteva clipe am fost preocupat să descopăr acel cuvânt. N-am izbutit, aşa că, până la urmă, mi-am amintit că eram dator să-i risipesc „temerea” că spectacolul nu avea loc. — Am cumpărat biletele personal şi, dacă astă-seară nu ar mai avea loc spectacolul, nu mi le-ar fi vândut. — Da? În cazul acesta probabil că m-am înşelat. Apoi, după câteva clipe, de-a dreptul mirat: Interesant! De unde şi până unde mi s-a înşurubat în cap ideea ca astăzi e relache? Şi mă privi de parcă ar fi aşteptat de la mine răs­punsul. Nu am dat nici o importanţă cuvintelor, şi pentru nu mai ştiu a câta oară mi-am spus că Lăpuş­neanu era un om ciudat în egală măsură în care mi se părea enigmatic. — Mergi mai încet, Vladone! M-am uitat la kilometraj. Mergeam cu mai puţin de cinzeci pe oră. Atunci de ce îmi cerea să înceti­nesc? Căpătase dintr-o dată fobia vitezei? De obicei, mă zorea, chiar şi atunci când ştia că vom ajunge prea devreme. O dată chiar l-am întrebat: — Bine, dar ce rost are să ne grăbim? Şi aşa ajungem cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului — Pot să aştept şi o jumătate de oră. — Bine, dar nu ai nici un motiv. Vreau să spun că nimeni şi nimic nu ne obligă să ajungem atât de de­vreme. — Ştii, mie îmi place mirosul de circ. — Miroase a băligar, am ţinut să-i reamintesc. — Şi a fiară. Exact! A băligar şi a fiară. Teribil îmi mai place mirosul. Aşa că nu mă deranjează dacă aştept oricât de mult. Cine ştie? Poate că într-o alta viaţa am fost grăjdar. Sau poate chiar îmblânzitor de fiare. N-am mai replicat. Mi-am adus aminte că de fiecare dată, după spectacol, când ajungeam acasă, întrucât mi se părea că hainele pe care le purtasem se îmbibaseră de mirosul acela caracteristic care, pur şi simplu, mie îmi producea greaţă, le scoteam pe balcon să se aeri­sească. — Mergi mai încet, Vladone! — Şi mai încet? Atunci sigur că de data asta vom ajunge după începerea spectacolului. Nu mi-a răspuns. I-am surprins în oglinda retrovi­zoare zâmbetul. Dar nici acum, după atâta timp, nu sunt absolut sigur că a zâmbit. Poate numai mi s-a părut. Dar dacă totuşi nu mă înşelasem şi Lăpuşneanu zâmbise cu adevărat, zâmbetul fusese sigur ironic – acel zâmbet ironic pe care nu-l puteam suferi, un zâmbet parcă de evidentă superioritate ce de fiecare dată mă enerva, deşi, ca să fiu sincer, numai de vreo două ori se întâmplase aşa. E ciudat, zâmbetul acela mă enerva, îmi rănea vanitatea – da, cred că acesta e termenul cel mai potrivit! – totuşi, de fiecare dată îmi păruse rău că „durase” atât de puţin, fiindcă de fiecare dată mi-am spus că, fără să fie conştient de aceasta, zâmbetul îl trăda pe adevăratul Lăpuşneanu, numai Dumnezeu ştie în ce fel îl trăda, dar că sigur aş fi aflat dacă el ar fi continuat să mai zâmbească nu mult, ci încă vreo câteva secunde, şi dacă nu se întâmplase aşa, aceasta se datora faptului că Lăpuşneanu, conştient că zâmbetul îl trădează, avusese prudenţa să se oprească la timp. Mai adineauri, când zâmbise din nou – în cazul când nu mi se păruse – din cauza întunericului pierdusem încă o dată prilejul de a înţelege adevărata lui semnificaţie. În sfârşit, am ajuns! Cu patru minute după începerea spectacolului, dacă ţineam seama de ora indicată de ceasul de bord. În mod normal foaierul ar fi trebuit să fie luminat. Cu toate acestea, luminile încă nu se aprin­seseră. Ce trebuia să cred? Că ceasul de bord se defec­tase şi că ajunsesem la circ mult prea devreme? În nici un caz de vreme ce şi cel de la mână arăta aceeaşi oră. Dintr-o dată şi inexplicabil am devenit neliniştit, în schimb Lăpuşneanu era calm, grav şi, ca niciodată, impunător. Am oprit motorul şi am coborât. Nu m-a întrebat nimic. Şi nici nu părea surprins. Vag aveam sentimentul că el, ştiind mai dinainte că aşa se va întâmpla, aştepta acum să vadă ce voi face şi, calm, îmi cedase, în mod deliberat, iniţiativa. Pe buze îmi veniră cuvintele: „pro­babil s-a întâmplat ceva şi spectacolul nu va mai avea loc”, dar nu le-am rostit tare, m-am oprit la timp, convins fiind că dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, aş fi devenit ridicol, teribil de ridicol, Dumnezeu ştie din ce motiv, poate numai pentru faptul că era evident că spectacolul se amânase şi deci explicaţia nu mai era necesară. Imediat după aceea am vrut să spun: „aşteaptă-mă puţin, domnule Lăpuşneanu, să văd ce s-a întâmplat”, dar încă o dată m-am oprit la timp, inhibat de acelaşi presentiment că aş deveni ridicol. Am coborât şi m-am îndreptat spre intrarea principală. Era întuneric, luna apăruse devreme şi pereţii de sticlă aveau o cu­loare spectrală sau poate că numai mi se păru mie aşa. Un afiş mare, scris cu cerneală roşie, anunţa:   Din motive de ordin tehnic, spectacolul din seara aceasta se amână. Biletele vândute rămân valabile. D i r e c ţ i u n e a   Ceva mai departe, mai în stânga, am observat o maşină a miliţiei. Am recunoscut-o după sirenă. Pe por­tiere, cu litere vizibile, albe, scria, ca să fie clar pentru toată lumea: Miliţia. Prezenţa acelei maşini avu ca urmare faptul că neliniştea mea crescu. Prima mea por­nire fu să mă îndrept spre intrarea ce ducea la admi­nistraţie, în dreptul căreia aştepta maşina miliţiei, dar m-am înfrânat la timp. Eu, un simplu „particular”, nu aveam nici un drept să procedez astfel dacă nu voiam să trezesc bănuielile lui Lăpuşneanu. Pentru Lăpuşneanu nu eram decât un oarecare Vladone, funcţionar administrativ la Comitetul pentru Cultură şi Artă. Tocmai mă pregăteam să mă reîntorc la maşină când din clădirea administraţiei am văzut ieşind trei civili. Printre ei l-am recunoscut imediat pe căpitanul Petre Ovezea de la inspectoratul miliţiei. Mai înainte de a apuca să mă recunoască şi el, i-am întors spatele şi m-am urcat în maşină. — Astă-seară, relache! l-am lămurit pe Lăpuşneanu, de data asta nu ştiu nici eu de ce în chip de scuză. Am pornit motorul şi am făcut calea întoarsă. Prin oglinda retrovizoare, am observat cum căpitanul Ovezea se urca la rândul lui în maşină. Câteva minute mai târziu, „Volkswagen”-ul miliţiei trecu pe lângă noi cu sirena dezlănţuită. — Ne-am americanizat şi noi! observă Lăpuşneanu cu ton care suna admirativ, dar care, eram convins, fusese doar ironic. Am pornit-o pe şoseaua Ştefan cel Mare, în direcţia Pieţei Victoriei. — Am să te rog să mă laşi acasă, Vladone. — Bineînţeles. Ca de obicei, domnule Lăpuşneanu. El îmi spunea pe nume, eu îl domneam, din cauza diferenţei de vârstă. El accepta ca ceva de la sine înţe­les, deşi de multe ori aveam impresia că o făcea din cu totul alte motive, strict personale. Adică, Lăpuşneanu îmi spunea pe nume şi găsea cum nu se poate mai fi­resc să-i spun „domnul Lăpuşneanu”, nu din cauza dife­renţei de vârstă, ci fiindcă se considera superior mie din punctul de vedere al unei ierarhii sociale „presta­bilite”, alta decât cea reală. Vreau să spun că el se con­sidera superior numai datorită faptului că, în urmă cu mulţi ani, fusese „cineva”. Dar asta mi se părea doar câteodată, fiindcă de cele mai multe ori nu aveam nici un fel de îndoială că îmi spunea, simplu, Vladone pentru motivul că era mult mai bătrân decât mine. Dar, chiar dacă dominantă ar fi fost cealaltă impresie, raporturile dintre noi ar fi rămas aceleaşi, de vreme ce eu mă aflam în „serviciul comandat”, deci într-o situaţie în care, în mod deliberat, trebuia să ignor unele susceptibilităţi, din pricina cărora şeful meu, colonelul Mănăilă, mi-a atras atenţia, într-un mod discret, că natura mă dezavanta­jase – expresia îi aparţine – înzestrându-mă cu un plus de susceptibilitate care, în anumite împrejurări, ar putea să-mi dăuneze. Conduceam cu multă prudenţă, întrucât strada era aglomerată, motiv pentru care nu-mi prea rămânea timp să mă concentrez asupra a ceea ce mi se părea senzaţio­nal. Totuşi, la un moment dat – dovadă certă că subconştientul meu continua să fie preocupat – am exclamat tare: — Astă-seara, relache! — Chiar aşa scria pe afişul acela? mă întrebă Lăpuş­neanu cu un ton indiferent. — Nu! Scria că, din motive tehnice, spectacolul se amână. — Atunci de ce ai folosit termenul relache? — L-ai folosit dumneata, înaintea mea, domnule Lă­puşneanu. — A, da! Ai dreptate! Uitasem. Apoi, după câteva clipe: Ar trebui să-mi pun firmă la poartă. — Ce fel de firmă? — Firmă de ghicitor. Şi râse. Încetişor, parcă ar fi gâlgâit un izvoraş. — Ştiu eu? Poate că n-ar strica, i-am replicat într-o doară, deşi ştiam precis la ce se referă. — Uneori mă mir singur cât de bine le brodesc. Pe­semne că am un al şaselea simţ. Ştii, de multe ori mi-am făgăduit să mă ocup de metapsihică, dar, din lene, n-am izbutit niciodată să trec la fapte, ţii minte? Mai adi­neauri m-am întrebat, şi te-am întrebat, de unde şi până unde impresia că în seara asta spectacolul nu va avea loc. Ţii minte, nu? — Ţin minte, da! — Era, va să zică, un presentiment. Ciudat, nu? — Mi s-a întâmplat şi mie să am câteodată asemenea presentimente. Nu era adevărat. Nu mi se întâmplase niciodată, aşa cum nici la el nu se putea numi presentiment faptul ca ştiuse mai dinainte, că la circ era... relache. Pur şi sim­plu fusese în prealabil informat că acolo se întâmplase ceva. Mai mult, eram sigur că ştia şi ce anume se întâmplase. Ca să mă îmbrobodească însă, îi dădea într-una cu metapsihica, şi nu înceta să se mire de „darul” cu care îl înzestrase natura de a şti, cu anticipaţie, ceea ce se întâmplase în cu totul altă parte decât locul unde se aflase el în acel moment. Eu însă trebuia să-mi fac ro­lul mai departe, să-i cânt în strună, cu alte cuvinte să mă comport în aşa fel, ca şi când n-aş fi nutrit nici cea mai vagă bănuială. — Categoric, omul este o fiinţă necunoscută. Avea perfectă dreptate Alexis Carrel. Nu crezi? — Cum să nu. Cartea lui, chiar dacă nu convinge în­tru totul, n-o poţi respinge de plano. — Biletele rămân valabile, nu-i aşa? — Da! Pentru mâine seară. — Mâine seară crezi că vei avea timp? — Cred că da. Am spus-o cam cu jumătate de gură, fiindcă aveam impresia că nu i-ar mai fi făcut de loc plăcere să meargă, ca şi când, dintr-un motiv numai de el ştiut, pasiunea lui pentru spectacolele de circ sucombase brusc. — În orice caz să mă anunţi în prealabil, telefonic. S-ar putea ca eu să uit, şi n-aş vrea să aştepţi până mă îmbrac, aşa cum s-a întâmplat în seara asta. — Pe mine nu mă deranjează de loc. Mai stăm de vorbă despre una, despre alta. O parolă cu dumneata, domnule Lăpuşneanu, e o adevărată plăcere. — Mulţumesc, Vladone. Sunt un bătrân cam plictisitor, asta o ştiu. Dar, încă o dată, îţi mulţumesc, fiindcă ai vrut să fii drăguţ cu mine. Nu aceasta îmi fusese intenţia, ci, realmente, orice conversaţie cu el devenea agreabilă, dacă nu intere­santă. Lăpuşneanu era un om cultivat şi excentric, pen­tru a nu pune la socoteală că aveam motive speciale să mă intereseze tot ceea ce spune. Ajunserăm. Am oprit în faţa blocului unde locuia. De obicei mă invita să urc la el. — Atunci să aştept telefonul dumitale, Vladone? — Bineînţeles. — Bună seara! — Bună scara, domnule Lăpuşneanu! Coborî din maşină cu uşurinţă, deşi era masiv şi cumva greoi. Se îndreptă spre intrare cu pas măsurat şi hotărât. Când dispăru în holul blocului, am pornit motorul şi m-am întrebat, stăpânit de aceeaşi nelinişte care nu mă părăsise nici o clipă: „De unde a ştiut Lăpuşneanu că spectacolul de la circ fusese suspendat?”

  Cel mai lung amurg   Poate aţipise. Dar nu era sigur. De cînd oadu­sesem acolo deschisese doar de cîteva ori ochii, şi de fiecare dată numai pentru o clipă. Respiraţia îi era uşoară, abia simţită. Poate că de aceea, la un moment dat, am avut strania impresie că murise. Şi atunci m-a cuprins panica. Mai întîi panica. Murise şi totul fusese zadarnic. Nu-i putusem fi de nici un folos. Constatarea mă deznădăjdui. Pentru prima dată în viaţa mea am simţit cît de cutremurător şi de deplin este sentimentul neputinţei în faţa morţii. Deznădăjduit am scrutat, instinctiv cerul. Luna mă privea ironică. Cît timp fuse­sem mic, tare mult îmi plăcuse să descopăr în lună chipul moşului care se uita de acolo, mustrător, la copiii neastîmpăraţi. Aşa îmi spusese bunica. Şi unchiu Iancu, el, care niciodată nu mă minţea, confirmase spu­sele bunicii. Numai că de fiecare dată, în loc să-l văd pe „moş”, vedeam chipul unei femei cu părul despletit şi blond, atîrnîndu-i pe umeri, un chip care se uita la mine cu ochi trişti, atît de trişti încît aproape îmi dădeau lacrimile. Şi nu o dată, cu ochii înrouraţi de mila femeii triste din lună, mă trezeam întrebînd:   — Spune-mi, Luniţă, de ce eşti atît de tristă? îţi jur că n-am să spun la nimeni. Nici macar unchiului Iancu.   Acum cînd, privind cerul, descoperisem luna care se uita la mine — poate la noi — ironică, uitînd pentru o clipă că ea murise, am simţit cum se trezeşte în mine curiozitatea din copilărie de a descoperi pe „moşul” din lună. Dar oricît m-am străduit, timp de un minut, poate două, n-am izbutit. N-am izbutit să văd nici fe­meia din lună cu părul despletit şi blond şi cu ochi atît de îndureraţi, de trişti. N-am izbutit şi atunci am înţe­les că, într-un anumit fel, murisem şi eu, în ziua cînd timpul ucisese în mine miracolul copilăriei.   „Oh, Luniţă, dacă te-ai arăta pentru o clipă, măcar pentru o clipă, să-mi regăsesc copilăria!”   Cuvintele, propriile mele cuvinte, rostite tare, m-au speriat. Şi iarăşi mi-am amintit că ea murise şi că eram acum singur, din nou singur în mlaştină. Pe aproape sunau trestiile ca nişte vaiete timide, de care îşi băteau joc broaştele, orăcăind bezmetice. Ascultînd vaietul tres­tiilor, mi-am zis că ele plîng de mila femeii care murise şi atunci nu mi s-a mai părut orăcăitul broaştelor hohot de rîs batracian. Mi s-a părut că pe femeia care abia murise o prohodeau trestiile, văitîndu-se, broaştele hoho­tind în felul lor, vîntul ce începuse să sufle, norii ce veniseră de undeva dinspre răsărit, grăbiţi să asiste şi ei la sfîrşitul femeii care murise fără îndoială din pri­cina rănii, a celei de-a doua răni, de sub omoplat. Numai eu nu participam, numai eu rămîneam disponibil, deşi mai adineauri panica alunecase prin arterele mele ca un şuvoi de lavă fierbinte.   Şi atunci m-am trezit murmurînd în gînd cuvintele cîntecului de înmormîntare:       „Scoală şi te roagă   Şi la sfîntu soare,   Şi la vînt de boare,   Să nu prea grăbească,   Zori să se ivească   Pîn' te vom griji,   Pîn te vom găti.”       Am cîntat, în gînd, întreg bocetul pînă la sfîrşit. Pe urmă, deoarece mă ascultasem, cu toate că doar în gînd cîntasem, redescoperind liniştea, m-am cutremurat de o teamă superstiţioasă. Ea murise, fără o lumînare la căpătîi, cum cere datina, murise şi nu aveam la mine o lopată ca să-i sap un mormînt, ca să n-o mănînce lupii, dacă or fi existînd în mlaştină. Lopată nu aveam, totuşi trebuia să-i sap un mormînt: cu un ciot, cu unchiile, cu o piatră, cu nu ştiam ce, dar trebuia să-i sap un mormînt, în pămîntul ce mustea de apă, ce miro­sea a clisă, a putred şi a război, cu toate că, în mod sigur, prin mlaştină nu trecuse încă războiul şi poate că nu avea să treacă nici de acum încolo.   Murise. Dar oare murise? Trebuia să mă conving. M-am aplecat şi mi-am lipit urechea de pieptul ei. Şi atunci am simţit mîna ei fierbinte de fierbinţeala febrei pe obrazul meu şi am auzit-o, pentru prima dată am auzit-o, vorbindu-mi:   Nein, ich bin noch nicht gestorben.[1] Gott lob![2] Aber, ich werde sterben... Bis es tagt.[3] Eram convins şi eu că va muri. Pînă în ziuă. Palma ei pe obrazul meu frigea. Avea o palmă de flăcări. Şi flăcările îmi incendiau obrazul şi nu puteam s-o ajut să nu moară!   Lasă că n-ai să mori! am căutat eu s-o îmbărbă­tez, vorbindu-i în limba germană, bucuros că cel puţin ne puteam înţelege. N-am să mor? Crezi, într-adevăr, că n-am să mor? Nu se moare dintr-atîta! i-am replicat. Vocea mea suna convingător, în ciuda faptului că speranţa în mine era ca o epavă pe o mare bîntuită de taifun. Dacă ar fi adevărat!... Dar o spui numai fiindcă ţi-e milă de mine. În orice caz îţi mulţumesc pentru tot. Pentru tot? Nu înţelegeam ce putea însemna acel tot. Fusese, de fapt, un singur lucru. Trecuseră, cîte ore? Poate două? Mai mult de două în nici un caz. De opt zile de cînd fugisem din coloană nu mă hrăni­sem decît cu cartofi şi dovlecei cruzi. Dar în ultimele douăzeci şi patru de ore nu pusesem în gură nimic. Mă dureau creierii. Durerea mi-i strivea. Durerea îi plesnea întruna, tescuindu-i precum nişte icre. Tîmplele îmi zvîcneau şi, în ciuda greţei şi a durerii de sub ţeastă, îmi era foame, eram mai hămesit decît un schimnic, în mlaştină mirosea a clisă, mirosea a mătasea broaştei, mirosea a putred dar mai ales a război. Şi, cu toate acestea, mie îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită. De opt zile nu mîncasem decît cartofi şi dovlecei cruzi, satul era prea departe ca să ajungă pînă la mine miros de mîncare, şi cu toate acestea îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită. Dumnezeule, nimic nu-i mai de neîn­durat decît să fii nemîncat de opt zile şi să-ţi miroasă a cîrnaţi pe varză călită. Foamea opera pe viu în pîntece, ciopîrţindu-mi măruntaiele.   Nu mi-am dat seama cînd am părăsit mlaştina. La un moment dat am ştiut că nu mai zac pe aşternutul de stuf şi papură, ci că merg, e drept clătinîndu-mă, dar că totuşi merg în direcţia de unde mi se părea mie că vine mirosul de cîrnaţi pe varză. Era noapte, încă nu răsărise luna, dar fiindcă îmi mirosea a cîrnaţi pe varză, fiindcă doream să ajung cît mai repede la casa unde gospodina pregătise o asemenea mîncare, vedeam de parcă eram nictalop. Poate că şi devenisem nictalop.   Am mers ca un lunatic, atras de mirosul care nu exista decît în închipuirea mea turmentată de foame, pînă am ajuns la un drum de ţară. Nu m-am oprit o clipă. Primejdia parcă n-ar fi existat. Uitasem cu desă- vîrşire de ea. Ştiam, din timpul zilei, că drumul acela de ţară ducea spre un sat mare — abia mai tîrziu aveam să aflu că nu era un sat ci un orăşel, oră­şelul K... — ştiam, eram totuşi conştient că, mergînd pe drumul acela, riscam mult; totuşi, continuam să merg, ignorînd primejdia. Şi, fără voia mea, deşi ştiam încotro merg şi ce urmăresc, mă închipuiam cu patru ani în urmă, cînd pentru prima dată am păşit pe stră­zile oraşului universitar C... ca să mă înscriu la facul­tate. Mergeam pe un drum de ţară, dar mă vedeam pe strada care, de la gară, urca în pantă, noroioasă ca o uliţă de tîrguşor, în schimb însă cu case de oraş mare, cum de fapt şi era, înnegrite de funingine. La parterul acestor case existau prăvălioare de unde puteai cum­păra ceea ce nici nu-ţi dădea prin minte că s-ar putea găsi. Etajul de deasupra era locuit de familia negusto­rului. Prin sticla murdară a ferestrelor, de multe ori peticită cu hîrtie de jurnal, nişte copii clorotici şi ciu­fuliţi priveau nostalgici strada noroioasă, muşcînd fără poftă din cîte o felie de pîine neagră unsă cu magiun. Cerul era de culoarea cimentului şi numai departe soa­rele ca un ochi urduros se căznea, plictisit, să vadă ce se petrece dincolo de pînza afumată a norilor.   Mergeam pe drumul de ţară şi mă vedeam pe strada Bendela, mă vedeam în sufrageria lui Frau Mizzi, unde luam masa, la prînz şi seara. O vedeam pe Frau Mizzi înaltă, planturoasă, aproximativ frumoasă, mirosind pu­ternic a levănţică, asemenea unei ciudate plante de carne şi sînge, mişcîndu-se sprintenă în jurul mesei, ca să ne servească extraordinara ei ciorbă de sfeclă dreasă cu smîntînă, după care urmau cîrnaţii, aromitorii şi condimentaţii cîrnaţi pe varză călită, pregătiţi după o reţetă proprie şi probabil secretă, de vreme ce nici pînă astăzi nu s-a mai întîmplat să mănînc, în altă parte, cîrnaţi atît de gustoşi. Frau Mizzi se mişca sprintenă în jurul mesei, servindu-ne, şi de fiecare dată cînd se apleca peste umărul cuiva îi vedeam sînii albi care, în ciuda celor patruzeci de ani se păstrau frumoşi şi generoşi, aşa cum frumoasă şi generoasă era, în general, Frau Mizzi. Şi după ce îi vedeam sînii albi şi frumoşi nu ştiu de ce, dar mîncarea pe care ea ne-o servea ni se părea mai gus­toasă, şi ne repezeam să înfulecăm cu o hămeseală de animale tinere.   Mergeam pe drumul de ţară, mă vedeam în sufra­geria lui Frau Mizzi, o vedeam pe ea, frumoasă şi plan­turoasă, în ciuda celor patruzeci de ani ai ei, îmi era foame ca unui eremit şi îmi mirosea a cîrnaţi pe varză călită meşteriţi cu neîntrecută pricepere de Frau Mizzi, cînd deodată am auzit pornind din direcţia către care mă îndreptam o rafală, urmată apoi de alta. M-am aruncat la pămînt încă de la primele împuşcături, înjunghiat şi ciopîrţit pe dinăuntru de o frică înnebunitoare, aşa cum niciodată nu simţisem o alta. Liniştea se statornici re­pede. Dar am rămas locului, incapabil să mă mişc, simţind cum se usucă, rece, transpiraţia ce mă inun­dase din creştet pînă în tălpi, în clipa în care prima rafală spărsese fereastra de întuneric şi linişte a nopţii.   Norii se zdrenţuiseră şi luna, ca un zmeu rotund şi galben, naviga leneşă, ba arătîndu-se, ba ascunzîndu-se. Abia acuma mi-am dat seama că, tot gîndindu-mă la Frau Mizzi, mă apropiasem binişor de ceea ce credeam eu că e un sat, dar care în realitate era orăşelul K... Pînă la primele case dacă mai era un kilometru, un kilometru şi jumătate.   Cînd mi-am revenit din spaimă — atîta frică nu mi-a fost nici cînd, pentru prima dată, am pornit la atac — am încercat să-mi dau seama de situaţie. Rafalele nu pe mine mă căutaseră, aşa cum crezusem în prima clipă. Dar asta însemna că în sat erau cantonate trupe hitle- riste sau poate mai curînd hortiste. Nu era o descope­rire. O ştiam dinainte. Şi, cu toate acestea, părăsisem mlaştinile în speranţa că voi avea şansa să pătrund în oraş fără să fiu prins. Fusese o hotărîre disperată, recu­noşteam, dar îmi era atîta foame, încît, ca să mi-o poto­lesc, mizasem pe şansă, împotriva bunului simţ şi a pru­denţei de care dădusem dovadă în împrejurările grele prin care trecusem. Dar acum rafalele mă dezmeticiseră. Să merg mai departe era o adevărată nebunie. Şi, cu toate acestea, eram hotărît să nu dau înapoi. Îmi era foame! Îngrozitor îmi era de foame!   M-am ridicat şi am pornit mai departe. Numai că acum, din prudenţă, n-am mai mers pe drumul de ţară, ci de-a dreptul peste cîmpuri. Cît am mers nu ştiu. La un moment dat m-am oprit, făcîndu-mă una cu pă- mîntul, fiindcă am auzit un zgomot pe care, la început, nu l-am putut defini. Mi-am încordat auzul. Şi iarăşi am auzit zgomotul acela. Era, aproape nu aveam nici un fel de îndoială, un geamăt. Am bănuit că mă găseam în apropierea aceluia în care, mai adineauri, trăsese auto­matul. Norii iarăşi se zdrenţuiseră şi, la lumina puţină a lunii, l-am descoperit la numai cîţiva metri înaintea mea. În primele clipe, o mărturisesc, nici nu mi-a dat prin minte să-i vin în ajutor. Dealtfel, ce ajutor i-aş fi putut da? Nu eram decît un prizonier român, fugit din convoi, în pericol de a fi prins şi împuşcat. Cu toate acestea, pînă la urmă, tot mi-a venit în minte că poate i-aş putea fi, în vreun fel, de folos. Am început să mă apropii de el, tîrîndu-mă, şi nu fără emoţie. Îmi era teamă că, în cazul în care era înarmat, crezînd că am intenţii duşmănoase, va trage în mine.   Cînd m-am apropiat binişor, i-am vorbit tare, doar atîta cît era necesar să mă poată auzi:   — Să nu-ţi fie teamă! Vreau să te ajut.   I-am vorbit româneşte, gîndind că ar putea fi şi el un prizonier.   Rănitul încetă să mai geamă. Încercă să se ridice în cot, dar nu izbuti. Pe urmă, probabil din cauza efortu­lui, începu din nou să geamă.   Nu-ţi fie teamă! Sînt un prizonier român fugit, am continuat să vorbesc, de data asta în limba germană, apoi în franceză. Şi, tot vorbindu-i, am continuat să mă apropii, tîrîn- du-mă. Cînd am ajuns lîngă el, la lumina puţină a lunii, drapată de zdrenţele norilor, spre stupoarea mea, am constatat că rănitul era, de fapt, femeie.   Închipuiţi-vă în ce situaţie mă găseam. Eram un prizonier, fugit dintr-un convoi, care timp de opt nopţi — excluzînd cele două în care dormisem — nu făcusem altceva decît să merg susţinut de o singură dorinţă: să ajung cît mai repede în zona frontului, ca să răzbat la ai mei. Şi iată că, în plin cîmp, descopeream o fe­meie rănită. Era noapte, era întuneric, eu eram lihnit de foame, bolnav de foame. Ce trebuia să fac? S-o las în plata Domnului şi să-mi văd de drum? S-o ajut! Dar cum? În sat n-o puteam duce. Şi în altă parte, unde? Nicăieri! Era pierdută, iremediabil pierdută, iar mie nu-mi mai rămînea altceva de făcut decît să-mi văd de drum şi să încerc a pătrunde în sat.   Dar, în loc să procedez aşa, am luat-o în braţe şi am pornit înapoi spre mlaştini. Acolo, am culcat-o pe aşter­nutul pe care mi-l făcusem.   Unde eşti rănită? Am întrebat-o în româneşte, în franceză, în germană. Nu mi-a răspuns. N-a deschis ochii. Gemea tot timpul. Luna, limpezită din nou dintre nori, îmi ajută să descopăr rănile. Un glonte nimerise în coapsa piciorului stîng, altul în umăr. Rana din coapsă nu părea a fi gravă. Glontele intrase şi ieşise fără să atingă osul. În schimb, cealaltă rană, aceea din umăr, era periculoasă. După toate probabilităţile, glontele îi sfărîmase clavicula. Dar cel mai grav era că pier­dea sînge din ambele răni. „Cu ce s-o pansez? m-am întrebat. Dacă n-am s-o oblojesc, va pierde tot sîngele şi va muri”.   M-am gîndit să mă dispensez de cămaşă. Mi-am amintit însă că era murdară, neagră de murdărie şi scoarţă de transpiraţie. Dacă îi legam rănile cu fîşii din cămaşă, cu siguranţă că rănile aveau să se infec­teze.   Şi totuşi trebuia s-o pansez.   Te rog să mă ierţi. Nu vreau decît să-ţi ajut. Am rupt bretelele combinezonului, după care i l-am scos, trăgîndu-l în jos, de la genunchi. Din combinezon am făcut un fel de feşe cu care i-am bandajat mai întîi umărul, pe urmă coapsa piciorului. Ea, docilă, se lăsa pansată de mîinile mele atît de puţin dibace.   „Ei, şi de acum încolo ce se va întîmpla?” am între­bat. Şi tot eu mi-am răspuns: „Nu ştiu! Mai întîi să se facă ziuă”.   Mi-am rezemat spatele de trunchiul sălciei, hotărît să aştept, treaz, lumina dimineţii. Nu-mi mai era foame, şi nici somn. I-am pipăit fruntea. Frigea. Am muiat ce mai rămăsese din combinezon în apa stătută de baltă şi i-am pus o compresă pe frunte. Cînd a simţit-o, rece şi umedă, a oftat o dată adînc şi cîtva timp n-a mai gemut. Pe urmă iarăşi a început.   Tut es dir weh? [4] Nu mi-a răspuns nici acum. Timpul trecea încet. Broaştele concertau neobosite. Din cînd în cînd se au­zea ţipînd o pasăre de apă, cine ştie ce fel de pasăre. Din stînga mea, dinspre şosea, de partea cealaltă a mlaştinei, se auzea duduit de motoare, corbii claxoa­nelor croncănind neobosiţi. Rănita gemea întruna.   Şi, dintr-o dată, n-a mai gemut. Atunci m-a înhăţat teama şi m-a scuturat disperarea că murise, atunci mi-am lipit urechea de pieptul ei, să mă conving dacă nu cumva totuşi mai trăieşte.   Trăia. Îmi vorbise. Acum iarăşi tăcea. Nici nu mai gemea. Se uita la mine. Rezemat în cot şi aplecat dea­supra ei o priveam şi eu. Cerul se limpezise, iar stelele parcă urcaseră şi mai sus. Cerul era grav, misterios şi de emoţie, aşa cum se întîmpla de fiecare dată cînd îl priveam, inima începu să-mi bată tare. Rănita mă privea cu nişte ochi trişti, aşa cum nu-mi mai fusese dat să văd alţii.   „Suferă fiindcă ştie că are să moară”, mi-am spus şi mila a ţipat în mine sălbatic şi deznădăjduit, aşa cum sălbatic şi deznădăjduit ţipa o pasăre de apă, din cînd în cînd, pe aproape, poate dintr-o salcie, la fel ca aceea sub care ne aflam. Pe urmă abia mi-am dat seama că suferinţa nu era proprie numai privirilor ei îndurerate, ci şi chipului. Să fi avut cel mult douăzeci şi cinci de ani. Nu ştiu în ce măsură era numai frumoasă sau foarte frumoasă. Caracteristica chipului era nu frumuseţea şi nici urîţenia, ci suferinţa. Suferinţa ţipa din fiecare tră­sătură a chipului, din paliditatea frunţii, din abia per­ceptibila crispare a sprîncenelor, din ridurile premature ale pleoapelor, din proeminenţa obrajilor supţi, din ară­miul părului tăiat scurt.   Cred că ai suferit mult! i-am vorbit, cu toate că era de fapt o constatare numai pentru mine, rostită, fără voia mea, tare şi într-o altă limbă. Ea închise ochii şi două lacrimi, ca două mărgărită- rele, se prelinseră spre tîmple. Mai tîrziu, cînd îi redes­chise, ochii îi erau tulburi, din cauza lacrimilor, dar şi din alt motiv, poate din cauza disperării.   Cine eşti? mă întrebă în germană. Sînt prizonier român. Am fugit şi vreau să ajung înapoi la ai mei. Dacă te prind, te împuşcă. Ştiu. Şi eu care te încurc!... Acuma ai fi fost departe dacă mă lăsai acolo... Nu mai am putere să merg mai departe. De opt zile n-am pus în gură o bucată de pîine. Voiam să mă strecor în sat, să caut ceva de mîncare. Acolo nu-i sat, ci orăşel. Dacă te duceai, sigur te prindeau nemţii. Pe străzile oraşului circulă patrule. Fac percheziţii prin case. Pesemne caută pe cineva. Poate pe dumneata? Pe mine în nici un caz. Oricum, eu te încurc... Cred însă că numai în noaptea asta. Pînă dimineaţa, cel mai tîrziu. Pînă se va întîmpla, te rog să nu pleci de lîngă mine. Mi-e tare frică să mor singură. A închis ochii şi din nou două lacrimi s-au prelins spre tîmple. Pe urmă mi-a căutat mîna, mi-a strîns-o şi a păstrat-o într-a ei. A ei era fierbinte, fierbinte. Pasărea de apă iarăşi ţipă, de spaimă parcă. Cerul se urcase şi mai sus şi inima mea bătea tare, cutremurată de imen­sitatea spaţiului. Femeia murea lîngă mine, pasărea de apă ţipa speriată, şi în imensitatea care se întindea de la mine şi pînă la bagdadia înstelată şi iluzorie, timpul curgea calm şi indiferent. Murea ea, mureau pesemne atîţia, pe toate fronturile, în noaptea care nu avea să se sfîrşească nici după ce va răsări soarele, noapte care dura de cinci ani şi care urma să se risipească abia cînd aveau să tacă tunurile, toate tunurile de pe toate fron­turile. Mult pînă atunci nu mai era. Poate numai cîteva luni. Ce păcat că ea nu va apuca ziua aceea. Dar eu? Eu aveam s-o apuc? Doamne, şi cît de mult doream să trăiesc! Pentru cîteva minute închipuirea mea o luă razna: m-am văzut întors acasă. Acasă! „Casa” mea era o cameră. Nimeni nu mă aştepta acolo. Poate carii. Poate urîtul cuibărit prin unghere. Poate singurătatea încăperii dornică să se însoţească cu singurătatea mea iremediabilă, fiindcă pretinsesem vieţii mai mult decît poate ea oferi. Am păşit pe uşă şi uşa a scîncit de mi­rare că cineva o deschide după atîta timp. Am ridicat storul şi lumina s-a mirat de cît praf se strînsese pe bi­rou, pe pian, pe cărţi, pretutindeni.   Te-ai întors, maică? M-am întors, Sfîntă Vinere. S-a terminat războiu, maică? S-a terminat, Sfîntă Vinere. Şi alde matale n-ai murit? Precum vezi, n-am murit, Sfîntă Vinere. E bine că n-ai murit, maică, nu-i bine la vîrsta matale să mori. Thii, ce de-a mai colb! Păi de, dacă n-ai vrut să-mi laşi cheia. Ai fi găsit acuma casa lună... Camera, Sfîntă Vinere. Casa! că pentru alde matale, momental, asta-i casa. Pînă te-i însura, că acum, dacă ai scăpat de moarte, musai să te însori. Şi-i musai să fac un pic de curăţe­nie. Nu vezi? Te dă praful afară din casă. Bine, Sfîntă Vinere, fă curăţenie. Eu mă duc să fac o baie. Dumneata să iei efectele astea şi să le dai foc. Cred că vreo cîţiva păduchi au mai izbutit să se ascundă pe la încheieturi. Intru în baie şi dau drumul la apă. Fierbinte, să fie cît mai fierbinte. Mă vîr în cadă şi gem de plăcere. Îmi caut o poziţie potrivită şi cît mai comodă, ca apa să-mi ajungă pînă la gît. Porii auie de plăcere. Fiecare parcă e o scoică în care auie marea. Apa miroase a esenţă de brad. Mă săpunesc şi încep să mă frec tare cu buretele. Să iasă din pori mirosul de tranşee, mirosul de praf de puşcă, mirosul de moarte. (Cei care au făcut frontul — poate că nu mulţi, dar sînt destui aceia care ştiu — că după cîteva luni de linia întîi, de atacuri şi de bombar­damente, cînd oamenii mor în jurul tău, la dreapta, la stînga, înainte sau în spate, mirosul morţii, nu de mort, ci mirosul morţii ţi se îmbibă în pori). Stau în baie o oră, două, stau mai mult, scufundat pînă la gît în apa fierbinte şi spumoasă. Dincolo, Sfînta Vineri, bătrîna pe care am angajat-o ca „menajeră”, deretică. Şterge pra­ful şi cîntă cu vocea ei puţină şi tremurată.   În sfîrşit, ies din baie. Mă şterg cu prosopul. Sfînta Vineri nu mai cîntă. A terminat treaba şi a plecat. Mă aşteaptă primeneli curate. Ele miros a alb. Miros a săpun de rufe. Miros a leşie. Apropii primenelile de nas şi le miros ca pe o floare. Dar cu primeneli curate, spă­late de Sfînta Vineri, fierte şi clătite cu sineală, cu aşa ceva nu se întîmplă să te întîlneşti pe front. Îmi îmbrac pijamaua curată şi gem de satisfacţie. Cu ce se poate compara plăcerea de a îmbrăca o pijama curată după ce te-ai reîntors teafăr de pe front? Mă vîr în aşternut. Aşternutul miroase a levănţică. Mă tăvălesc în aşternut şi aspir adînc mirosul de levănţică. Mîngîi aşternutul cu palmele, cu obrajii. E răcoros şi moale. Aş vrea să uit pămîntul rece al tranşeelor, tare rece, duşmănos. Te pătrunde perfid cu răceala lui, cu umezeala lui, cu nefiinţa lui. E gelos pe tine că ai sînge, că eşti cald şi el e rece. Şi dacă dormi pe el, perfid, vrea să-ţi fure căldura ca să se încălzească şi el. De aceea, dacă nu-l simţi şi nu te trezeşti la timp, adesea se întîmplă să-ţi fure toată căldura şi somnul să se transforme în moarte. Dar gata! Am scăpat. De acum încolo niciodată n-am să mai dorm pe pămîntul gol, învelit doar în foaia de cort. De acum încolo, niciodată n-am să mă mai trezesc, fiindcă în timpul nopţii hoţul de pămînt m-a sărăcit de căldură. De acum încolo voi dormi numai în pat, cu cearşafuri curate care vor mirisi a levănţică. Şi, ca să simt, din plin, atît satisfacţia prezentă cît şi cea viitoare, mă tăvălesc în aşternut, îl mîngîi şi mă simt fericit. Pe urmă mă astîmpăr. M-a cuprins o moleşeală plăcută. Acum am poftă să citesc. Biblioteca e acolo. Sfînta Vineri a şters de praf cărţile. Toate cărţile din bibliotecă îmi sînt dragi. Viciul meu. Incurabilul meu viciu pe care îl iubesc atîta. Cînd mă gîndesc, numai, că s-ar fi putut să nu am viciul acesta mă cutremur. Dum­nezeule, ce ar fi însemnat viaţa mea fără acest viciu? întind mîna şi iau la întîmplare o carte. Mi-e indiferent ce, fiindcă în bibliotecă nu păstrez decît cărţile cărora le voi rămîne credincios pînă la sfîrşitul vieţii.   „Palida mea prietenă, Moartea izbăvitoare, a poposit în luna august, cu nopţile ei scăldate de razele argintii ale lunii, la gospodăria căpitanului Uggla. N-a cutezat totuşi să pătrundă în casa lui ospitalieră, ştiind bine că nimeni n-ar fi fost bucuros de vizita ei. Palidei mele prietene nu-i lipseşte curajul. Îi place să cutreiere văz­duhul călare pe ghiulelele de tun. Pune mîna pe grena­dele vîjîitoare şi rîde cu poftă cînd se sparg şi le zboară schijele — Joacă dansuri macabre prin cimitire şi nu ocoleşte sălile infectate ale spitalelor. În schimb o cuprinde teama cînd se apropie de casa unui om drept ori cînd se află la poarta unui om bun. Ea nu vrea să fie întîmpinată cu lacrimi, ci cu o bucurie liniştită, con­ştientă că mîntuie sufletele de lanţurile durerii şi de povara lutului pămîntesc...”   Citesc în închipuire pasaje întregi din „Povestea lui Gosta Berling”. Mi-a plăcut atît de mult cartea, încît am citit-o de nenumărate ori în anii adolescenţei mele. Îmi amintesc şi acum pasaje întregi. Mulţumesc hazar­dului că mi-a dat o memorie bună. Pe front memoria mi-a ajutat să nu mi se degradeze spiritul. Închipuiţi-vă un adăpost individual, în prima linie. Închipuiţi-vă că plouă cu găleata, ploaie care te pătrunde prin foaia de cort, închipuiţi-vă că stai culcat într-o băltoacă şi aştepţi zorile ca să porneşti la atac. Închipuiţi-vă că, în ciuda ploii, a frigului şi a umezelii, pe dedesubt te mănîncă păduchii. Somnul e haşişul. Somnul e uitarea. Dar dacă nu poţi să dormi, ce trebuie să faci? Dacă simţi că starea de fapt te alterează, în ceea ce ai devenit tu datorită civilizaţiei de milioane de ani a speciei tale, ce trebuie să faci ca să te salvezi, fără să faci paşi înapoi spre bezna începutului? Ei bine, eu mă salvam datorită memoriei, spunîndu-mi pe dinafară pasaje întregi din cărţile pe care le citisem...     [1] Nu, încă n-am murit.   [2] Slavă Domnului!   [3] Dar am să mor... Pînă la ziuă.   [4] Te doare?