Theodor Constantin

I     Încordarea îl chircise pe scaun într-o atitudine comică. Asculta cu urechile, cu ochii, cu porii, cu întreaga lui fiinţă. Controlându-se, avea impresia că, în tot ceea ce era el, constituia un aparat nu destul de perfecţionat pentru recepţionarea sunetelor, a celor mai îndepărtate, mai confuze. — Lie!... Lie!... Nu era în niciun caz o părere. Auzise clar chemarea, recunoscuse vocea. O recunoscuse şi acum se bucura răutăcios pentru că ochii lui întâlneau cheia pe care o ştia răsucită în broască. Degeaba îl striga ea – viaţa! Nu avea să-i deschidă, aşa cum nu-i deschisese nici altă dată, în atâtea şi atâtea rânduri. — Lie!... Lie!... Da, ea era, nu încăpea nicio îndoială. Dar ce avea cu el? De ce îl striga? Desigur, ca să-i deschidă. Dar asta n-o va face niciodată. Şi fără voia sa, ea nu va putea intra. Dar dacă totuşi, independent de voinţa lui... Prostii! Uşa era încuiată, storurile lăsate. Era baricadat ca într-o cazemată inexpugnabilă. — Lie, dragul meu, nu eşti acasă? Da, ea era. Viaţa!... Voia să intre, frumoasă, cu obrajii îmbujoraţi, cu zâmbetul pe buze, cu voce ce ştia poate cântece, dar cuvinte sonore sigur. Gândul îl îngrozi. Să vorbească viaţa tare, în casa lui în care nimeni n-a mai vorbit aşa de luni şi luni? Nu, ar fi groaznic!... S-ar întâmpla... Ce s-ar întâmpla? „Nu ştiu!... Nu ştiu!... În orice caz ar fi groaznic”. Dar dacă, totuşi, nu era viaţa? Dacă era Ina? Nu mai încercase ea în atâtea rânduri? Ina era afară, la uşă... Ina aştepta... Ina implora să-i deschidă... Dar chiar dacă, prin absurd, ar lăsa-o să intre, ce se va întâmpla cu ea? Cum va putea păşi dincoace, în împărăţia de tăceri şi umbre? Nu va muri imediat, sufocată de atmosfera grea de mucegai şi de putred? — Lie, te rog, deschide! A început să ningă şi am îngheţat. Ea era, Ina. Fără îndoială că ea era. Ina, în frigul nopţii de început de iarnă. Totuşi, nu-i va deschide. O va goni. Se ridică şi se apropie de uşă. — Ina, tu eşti, într-adevăr? — Eu, Lie. Cum mă poţi lăsa atâta timp în frig? — De ce ai venit? Nu ţi-am interzis de atâtea ori? Haide, pleacă, Ina! Te rog, mult, să pleci! — Cum poţi fi atât de rău, Lie? Vreau să te văd. Mi-e dor de tine. Deschide-mi, te rog! Cum se mai ruga de el!... Oare să-i deschidă? De data asta oare să-i deschidă? Ce să caute ea aici, ce să caute? Doamne, cât de mult o iubea şi cât de milă îi era acuma, că stă afară, în frig, şi se roagă de el. — Ina, eşti singură? Nu mai e nimeni pe aproape? — Cine vrei să fie? Sunt singură şi mi-e frig. Tare îmi este frig, Lie! — Uită-te bine. Nu se poate să nu fie. — Nu e nimeni, Lie, nimeni. — Jură-te, Ina, că nu e nimeni. Jură-te pe viaţa mamei tale. — Mă jur pe viaţa mamei mele, Lie, că nu mai e nimeni. — În cazul acesta... Ei bine, în cazul acesta am să-ţi deschid. De data asta, în mod excepţional, am să-ţi deschid. Şi după ce dădu deoparte zăvorul, după ce descuie, căscă uşa numai atât cât era necesar să se poată strecura înăuntru Ina. O închise apoi repede, izbind-o, încuind-o imediat. Răsuflă uşurat şi, trudit brusc, fără motiv, se rezemă cu spatele de uşă. Truda, inexplicabilă, îi aminti de boală. „Poate au revenit crizele”, şopti gândul lui înspăimântat. Ochii oglindiră spaima dinăuntrul lui, iar chipul trădă truda, cea interioară, boţindu-i trăsăturile. — Lie, ce se întâmplă cu tine? Eşti bolnav? Nu-i răspunse. Privea în pământ covorul ros pe la margini şi decolorat, care avea o vechime de cel puţin patruzeci de ani. Şi cum privea aşa covorul, dintr-o dată camera se lungi, devenind lungă, lungă cât o stradă a oraşului. Lie se întrebă îngrozit cum va putea străbate, fără sprijin, tot acest drum, lung cât o stradă a oraşului, cât strada pe care locuia. Ameţit, clătinându-se, întinse braţele înainte, ascultând parcă de un îndemn inconştient: — Ina! Palmele întâlniră umerii Inei care, lângă el, şi nu tocmai în capătul celălalt al camerei, devenită, inexplicabil cum, lungă, lungă, la fel de lungă şi de înclinată ca şi strada lui, continua să-l privească duios şi trist totodată. Şi într-o crispare sălbatică, degetele strânseră reazemul cald şi de carne. — Au, mă doare, Lie! Găsise reazemul umerilor ei şi, datorită lui, echilibrul. Şi ca ea să nu bănuiască nimic, îşi înnodă braţele înapoia grumazului ei. — A trecut atâta timp, Ina, de când nu te-am văzut. — Din vina ta, Lie! îl mustră ea cu vorba şi cu ochii, învinsă de îmbrăţişarea în care îl regăsea. La braţul ei putu păşi până la fotoliul unde stătuse până a nu veni ea să-i bată în uşă. Răsuflă uşurat. Acuma camera îşi recăpătase proporţiile obişnuite, iar parchetul redeveni perfect orizontal. Dumnezeule, dar ce se întâmpla cu el? Era oare din nou la fel de bolnav ca în primele zile? Nu!... Exclus!... Fusese doar o ameţeală de o clipă cauzată de bucuria de a o fi văzut pe Ina. Ina, răsucindu-se pe călcâie, privi împrejur cu o amuzată curiozitate. — Ia să văd, Lie, dacă e simpatic la tine. Lie tresări. De data asta Ina vorbise prea tare şi lui i se păru că puţinele cuvinte pe care le rostise speriaseră portretele. — Ssst! Vorbeşte mai încet, Ina! Te rog! — De ce, Lie? Nu eşti singur? — Sunt singur. Şi în gând: „Nu, aici, în casa asta, nu sunt singur, Ina.” Şi privi cu teamă portretele cu rame groase de pe pereţi. — Atunci de ce să vorbesc încet, Lie? Lie nu-i răspunse şi ea nu se pricepu să-i citească în ochi. Şi fiindcă nu se pricepu, nu simţi spaima pe care ei o oglindeau, spaima care era în el, care creştea, fiindcă ochii tuşei Tudoriţa, însufleţiţi parcă, îi aruncau reproşuri mute. — Să vezi, Lie, ce ordine am să fac aici. De când n-ai mai deschis ferestrele? — Să deschid ferestrele? întrebă el îngrozit. — Da, să tragi perdelele, să ridici storurile, să deschizi ferestrele ca să intre aici aerul, lumina, soarele. — Asta nu se poate, Ina! se răsti aproape la ea. — Nu se poate! Şi, mă rog, de ce nu se poate? — Pentru că nu se poate! Şi îşi acoperi ochii cu palmele ca să n-o vadă. Acuma, din nou, nu mai era sigur că era Ina, că nu era cumva viaţa. Ina?... Viaţa?... Poate numai viaţa sub chipul Inei?... — Ina... tu eşti Ina? — Cum poţi întreba aşa ceva, Lie? — În definitiv, de ce n-ai fi Ina? Şi privi împrejur cu teamă să se convingă dacă nu cumva se ascunsese pe undeva viaţa. N-o zări însă nicăieri. Răsuflă uşurat, o trase pe genunchi şi îşi culcă obrazul pe sânul ei cald. — Lie, de ce trebuie să fii atât de ciudat! — Sunt ciudat? Nu-i adevărat. Ţi se pare numai fiindcă vii de afară, din viaţă. Aici însă... Aici e altfel decât afară... Aici e o altă lume... De aceea, aici totul trebuie să rămână aşa cum a fost până a nu veni tu aici... Pe urmă, tu însăţi trebuie să te schimbi.... Trebuie să te integrezi acestui interior... Trebuie să devii şi tu ca mine... Trebuie să-ţi ascunzi viaţa înăuntrul tău, aşa cum fac eu... Eu nu am conştiinţa trăirii mele şi tu, Ina, trebuie să ţi-o pierzi pe a ta. — Lie, nu înţeleg! De ce trebuie să-mi pierd conştiinţa trăirii mele? — De ce? Uite!... Priveşte!... Şi arătă, plimbând mâna, chipurile înnegrite din rame. Ele nu-ţi spun nimic? Priveşte-le atent, vezi-le cât sunt de încruntate. Şi află că nu totdeauna au fost aşa. Acuma, însă, sunt furioase pentru că ai venit, pentru că vorbeşti tare, pentru că... Uită-te, bunăoară, la tuşa Tudoriţa, descifrează-i cuta dintre sprâncene şi spune-mi apoi dacă nu ţi-e puţin teamă. Ina îl privi neîncrezătoare. — Ce mai sunt şi prostiile astea, Lie? Să-mi fie teamă de domnii ăştia cu mustăţi şi barbete? De cucoanele astea cu malacoafe şi dantele? Prostii! Nu mi-e teamă de fel. Şi uite, ca să nu se supere, le dau bună seara: Bună seara, doamnelor şi domnilor! Vă rog să nu fiţi supăraţi că am venit să-l văd pe Lie. Făcu o reverenţă combinată cu o piruetă, apoi, înnodându-şi mâinile la spate şi legănându-se ca o fetiţă, începu să treacă în revistă portretele. — Degeaba, Ina! Ţi-e teamă. Haide, mărturiseşte! Nu-i aşa că ţi-e puţin teamă? — Ce mustăţi imposibile are domnul ăsta cu lanţ de aur la vestă. Cine-i? — Bunicul Toma. — Şi doamna asta e tuşa... Cum ai spus că o cheamă? — Tuşa Tudoriţa. Doamne, ce încruntată este! — Iarăşi începi? Degeaba, nu mă sperii. — Ina, zău nu glumesc... Mi-e teamă de privirile astea încruntate... Mi-e teamă de toţi bătrânii şi bătrânele astea... Să nu râzi, Ina... Să nu mă crezi nebun... Mi-e teamă, fiindcă i-am văzut şi altfel decât sunt acuma…. I-am văzut coborând din rame, trăind viaţa pe care au dus-o mai înainte, cu obiceiurile şi tabieturile lor, astăzi de neînţeles... Zău, Ina, că i-am văzut! Numai că nu sunt sigur dacă n-a fost în vis... Dar asta nu are nicio importanţă... Poate acuma e vis şi atunci a fost realitate... Căci mi se pare atât de puţin real faptul că tu eşti aici, că priveşti aceste portrete fără teamă, că poţi ironiza... E de necrezut cum de poţi ironiza. Ina, vrei să mă priveşti puţin? Ina se răsuci pe călcâie, privindu-l de departe şi cu teamă. Îi era teamă de gândul care îndrăznea să întrebe ceva îngrozitor. — Lie, te rog, nu mai vorbi aşa. — Ina, dragă Ina! Vino lângă mine. Acuma din nou ştiu că eşti tu. Adineaori iarăşi am crezut că este altcineva. — Cine, Lie? întrebă ea cuibărindu-i-se în braţe. — Nu întreba. Tu nu poţi înţelege. Lasă-mă să mă bucur că eşti aproape de mine. — Şi eu mă bucur, Lie. Simţi? — Desigur. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, te rog, vorbeşte mai încet. — Când te aud vorbind aşa, Lie... Se desprinse din braţele lui şi începu să se plimbe cu mâinile la spate, cu ochii pe covorul prăfuit. — Ce-i când vorbesc aşa, Ina? Dar Ina nu răspunse. Dintre gândurile, multele ei gânduri din clipa aceea, niciunul nu mergea până la capăt, tocmai fiindcă îi era teamă de ele. Şi plimbarea continuă câtva timp, spre marea bucurie a lui Lie: că ele, gândurile, nu vorbeau tare şi deci nu avea niciun motiv să se teamă că ar putea supăra chipurile din rame. Mult mai târziu, paşii Inei se opriră în faţa unui scrin bătrân, pe care ea până în clipa aceea nu-l observase. — Ce mobilă e asta, Lie? — Un scrin. — A, un scrin! Şi începu să râdă. — De ce râzi, Ina? Ce, n-ai mai văzut un scrin? — Noi avem în casă mobilă modernă. De unde vrei să fi văzut? Şi ce păstrezi tu, Lie, în sertarele astea? — Eu? Nimic. Şi nici n-am habar ce conţin. Niciodată n-am avut curiozitatea să le deschid. — Îmi dai voie să răscolesc prin ele? Sunt încuiate? — Nu ştiu! Încearcă şi tu. Ina trase de mânerul sertarului de sus. Era plin cu albituri. Îl închise şi deschise pe al doilea. Nici acesta nu conţinea ceva deosebit care să-i satisfacă, măcar cât de cât curiozitatea. Câteva boccele cu cârpe şi o cutie de formă elipsoidală, plină cu nasturi de diverse forme şi din diferite epoci. În sfârşit, veni rândul ultimului sertar. Un curcubeu de culori, puţin întunecat şi puţin prăfuit, ce exala miros de mucegai şi de naftalină, uimi a bucurie ochii Inei. Avide, mâinile ei pipăiră mătăsurile, răscolindu-le, aducându-le până aproape de ochi, îndepărtându-le apoi. — Uită-te, Lie, ce de mătăsuri, ce de. culori! Dar din niciuna nu ţi-ai putea face o rochie. Ina vorbise din nou tare, şi Lie, îngrozit de încruntarea dintre sprâncenele tuşei Tudoriţa, nu se uită la mătăsurile Inei, ci, mustrându-se că o primise, îşi făgădui să aibă curajul s-o dea afară cât de curând. — Uită-te, Lie, la rochia asta de tafta. Dar fiindcă el tot nu se uita, ci continua să pândească încruntarea dintre sprâncenele tuşii Tudoriţa, Ina veni în faţa lui, ducând rochia pe braţe. — Uite, Lie, ce rochie frumoasă am găsit în scrin. — Da, într-adevăr, e foarte frumoasă! recunoscu el, abia puţind îngăima cuvintele, pentru că recunoştea în rochia de pe braţele Inei rochia pe care o purta tuşa Tudoriţa din portret. — E splendidă, Lie! — Ina, pune-o la loc! o conjură holbând ochii la tabloul care, acum, parcă nu mai reprezenta imaginea tuşii Tudoriţa, ci parcă tuşa Tudoriţa era aievea, acolo, pe perete, frământând în mâinile cu degete lungi şi slabe un evantai de os. Tuşa Tudoriţa îl privea încruntată şi parcă în verdele ochilor ei, mai verde decât acela al rochiei, adunase numai mustrări şi blesteme. — Lie, rămâi aşa! Să nu te uiţi până nu ţi-oi spune. Îl mângâie cu o sărutare fugară pe obraji, apoi fugi în acea parte de cameră unde el n-o putea vedea decât numai dacă întorcea capul. Îngrozit că Ina se pregătea să comită un nou sacrilegiu, îşi acoperi ochii cu palmele, aşteptând resemnat, istovit de resemnat, inevitabilul. — Acuma poţi să te uiţi, Lie! îl anunţă ea curând după aceea. Dar el, neîndrăznind s-o privească, nu avea curajul să-şi ia palmele de pe ochi. — Te rog, Lie, priveşte-mă! Era atâta rugăminte în vocea ei, încât el, aproape fără voie, îşi prăbuşi palmele pe genunchi. Şi atunci, la câţiva paşi de el, lipită cu spatele de peretele deasupra căruia atârna portretul tuşii Tudoriţa, o descoperii pe Ina. O Ina alta decât aceea pe care o ştia, o Ina coborâtă parcă dintr-un portret prăfuit, îmbrăcată în rochia de tafta verde, cu cloş bogat şi pliseuri multe în jurul gâtului. — Sunt frumoasă, Lie? — Acuma, Ina... Acuma nu mai mi-e teamă de tine. — Prostule, dar de ce ţi-ar fi teamă de mine? Şi Ina râse abia auzit, cu sonorităţi tainice, melodioase. Râsul ei, până şi râsul ei era altfel. Parcă râsese o altă Ina, materializată din contururile de culori şi umbre ale vreunui portret. Lie o privea şi se bucura pentru că ea se integra acum interiorului, pentru că aparţinea trecutului, despre care toate vorbeau aici, chiar el, care se baricadase, punând bariere între lumea lui şi cea de afară. De acolo, de afară, venise Ina, Ina cea de până mai adineaori, aducând viaţa înăuntru, pregătindu-se să dărâme sihăstria unde se refugiase de bunăvoie, refulându-şi tinereţea şi alungind în adâncurile din el viaţa lui, ca să nu-i mai audă clocotul. Luni de zile trăise acolo singur, sfătuindu-se cu umbrele, ascultând râvna carilor, sau urmărind cu ochii împăienjeniţi de teamă pioasă plimbarea de la miezul nopţii a închipuitelor fantome care, copleşite de spleen, coborau din portrete să rătăcească prin odăile colbuite de praf sau să se odihnească în jilţuri largi şi moi, afară, pe veranda ce da spre grădina cu trandafiri sălbăticiţi şi cu alei năpădite de cucută. — Lie, nu spui nimic? La ce te gândeşti? De ce mă priveşti aşa? Era vocea Inei... Ea întreba. Totuşi, Ina aceasta nu venise de afară, din viaţă. Nu era posibil ca ea să fi venit de acolo. Privind-o, descoperea că numai astfel putea fi femeia pe care ar fi avut dreptul s-o primească în casă, fără teamă că ar supăra portretele spânzurate de pereţi. O Ina care să aibă teamă de viaţa din afara zidurilor casei şi care să vadă în trezirile ei din somnul de noapte fantomele trecutului. Aşa dorise să fie femeia lui şi iată că Ina, Ina înveşmântată cu, rochia scoasă din scrin, aşa era. — Ina, zău că acuma nu mai mi-e teamă de tine. — Sunt frumoasă, Lie? — Frumoasă? Eşti minunată, Ina! — Atunci de ce nu vii să mă îmbrăţişezi? — Vin, Ina, vin! Tocmai schiţase gestul de a se ridica din fotoliu, când deodată se întâmplă ceva absurd. De sus, de deasupra capului Inel, portretul tuşii Tudoriţa căzu la picioarele ei. Ani de zile stătuse acolo şi nimic nu-l clintise. Dar tocmai în seara aceasta, şi mai ales în clipa când Ina se afla dedesubtul lui, putrezirea şnurului se împlinise. Şi tabloul căzu la pământ, trecând numai cu vreo câţiva centimetri departe de capul Inei, care, în clipa aceea, fu mai aproape de moarte decât oricând. Ina, mai albă decât o bucată de pânză de Olanda, tremurând toată, se rezemă de perete. Ochii ei înspăimântaţi, privind tabloul căzut jos, întâlniră pe ai tuşii Tudoriţa care o priveau, o priveau mereu fără să clipească. Iar curând după aceea, atunci când descoperiră că rochia tuşii Tudoriţa era rochia pe care ea o îmbrăcase, oglindiră groaza. — Lie, rochia asta... Şi o clipă mai apoi se prăbuşi pierzându-şi cunoştinţa. Lie, care ajunsese prea târziu ca s-o prindă în braţe, o ridică de jos, o culcă pe pat şi făcu tot ceea ce se pricepu ca s-o trezească din leşin. Târziu de tot, Ina îşi reveni. — Lie, eşti aici!... Ce bine îmi pare că eşti lângă mine. Mi-a fost teamă că am murit şi am reînviat într-o altă viaţă fără tine. Ajută-mă, Lie, să scot de pe mine rochia asta blestemată. Deşi e absurd, stupid şi absurd, mi-e acuma frică de rochia asta, de tuşa Tudoriţa. — Nu, Ina! Nu trebuie să-ţi fie frică de tuşa Tudoriţa... cât timp porţi rochia ei. A fost o întâmplare stupidă că a căzut portretul. O ştiu, o simt, Ina. De ce să-ţi scoţi rochia? Dacă ai şti ce bine te prinde. Ce minunat arăţi cu ea. Apoi, după o pauză, rugător: Ina, va trebui să pleci în noaptea asta? — Nu, rămân la tine, Lie. Vrei să stingi lumina? Şi în noaptea aceea, rochia de tafta a tuşii Tudoriţa fu rochia de mireasă a Inei.

1 SPECTACOLUL NU VA MAI AVEA LOC   În dreapta mea, distrat ca de obicei, privea peisajul străzii atât de familiar – nu ştiu dacă şi pentru el – în amurgul vag ceţos şi urât, urât fiindcă din cauza lui feţele trecătorilor păreau murdare ca ale unor coşari, şi la fel ca totdeauna felul acesta de a privi oamenii, lucrurile mă irita întrucâtva: priviri care navigau ca nişte corăbii sau care alunecau într-un fel teribil de personal parcă într-un soi de demonstraţie de virtuo­zitate. Pare absurd, dar ori de câte ori îi surprindeam privirea alunecând pe lângă semeni, pe lângă lucruri, vedeam o fetiţă de doisprezece ani alunecând pe oglinda de gheaţă a unui patinoar în ritmul unui vals lent. — Mergi mai încet, Vladone! Vladone eram eu şi recomandarea mie îmi fusese adresată. L-am ascultat şi am schimbat viteza. Păru satisfăcut şi, fără să se uite la mine, schiţă un început de zâmbet. Pielea feţei i se plie la colţul stâng al gurii, mai curând într-un fel de rictus de durere decât a zâmbet. Dar învăţasem să-l cunosc şi am ştiut că zâmbise, după cum, de asemenea, ştiam ca altcineva în locul meu ar fi fost convins că nu fusese zâmbet, ci o grimasă de durere. Şi am mai ştiut ceva, deşi nu mă uitam la el: că atâta timp cât zâmbise, cam un minut – fusese un zâmbet încremenit, durabil – chipul lui arătase ca o mască tragică, fiindcă de fiecare dată când zâmbea, de fiecare dată când râdea – se întâmpla atât de rar – aveam senzaţia ciudată care îmi zgribulea pur şi simplu sufletul, că privesc nu chipul unui om viu, ci o mască tragică. De altfel, Silviu Lăpuşneanu, bătrânul de şai­zeci de ani de lângă mine, care arăta cu zece ani mai tânăr, avea un chip ce ţi se întipărea în memorie chiar dacă îl vedeai numai o singură dată, în primul rând datorită faptului că, fără să vrei, îţi formai imediat convingerea: „Omul ăsta trebuie că a suferit mult în viaţă”. Ţi-o spuneai admirativ, aproape cu un fel de invidie: că un om care suferise „atâta” în viaţă ştiuse să depăşească momentele critice fără să se lase înfrânt şi, mai ales, fără ca suferinţa să lase urme, urmele ace­lea nemiloase, care îmbătrânesc înainte de vreme, care urâţesc până şi chipul cel mai frumos. Aproape pe nesimţite începusem să merg mai repede. Mă grăbeam. Voiam să ajung înainte de începerea spec­tacolului şi până atunci nu mai erau decât cinci minute. Dar, ca un făcut, mă persecutau stopurile. De fapt, mie îmi era indiferent dacă ajungeam ceva mai târziu. Nici când fusesem mic nu prea mă dădusem în vânt după spectacolele de circ, cu atât mai puţin acum când aveam douăzeci şi cinci de ani şi când dispuneam de atât de puţin timp liber, încât rar îmi îngăduiam plă­cerea de a mă deconecta, de pildă la un film sau la un spectacol de teatru. Dacă mă grăbeam o făceam numai fiindcă ştiam că lui Lăpuşneanu nu-i plăcea să întârzie şi că, o dată, când s-a întâmplat aşa, mi-a mărturisit ulterior că a simţit doar pe jumătate plăcerea numai şi numai fiindcă a „scăpat” primele două numere din spectacol. De atunci m-am ferit să-l mai fac să întârzie. În decurs de două săptămâni de când ne cunoşteam, văzusem împreună spectacolul de cinci ori, şi acum urma să-l vedem pentru a şasea oară. Era un record, fiindcă, dacă îmi aduceam bine aminte, nu mi se întâmplase în tot restul vieţii de până atunci să merg de atâtea ori la circ. Lăpuşneanu era însă un pasionat al circului şi, fiindcă el refuza să vadă orice altfel de spectacol, am acceptat să-l însoţesc. El era însă convins că mă „convertise” şi pe mine, iar eu nu aveam nici un interes să-i spulber aceasta iluzie, din motive pe care le veţi cu­noaşte din paginile ce urmează. În realitate, departe de a mă converti, de fiecare dată când ieşeam de la spectacol simţeam cum mi se strecoară în suflet o melancolie care mă făcea un pic ursuz, din motive care erau şi au continuat să rămână cum nici că se poate mai obscure. Lăpuşneanu nu avea maşină, dar în schimb aveam eu. De fiecare dată: — Deseară merg la circ. Vrei să mă conduci cu ma­şina? — Bineînţeles. — Mulţumesc! Ştii, am cumpărat şi pentru dumneata un bilet. Mi-ar face plăcere dacă ai veni cu mine. — Din întâmplare, deseară sunt liber. — Înseamnă că am un pic de şansă. Apoi după o pauză, privindu-mă bănuitor: Spune drept, Vladone, nu te plictiseşti în compania unui om bătrân? Nu uita că am şaizeci de ani. — De loc, domnule Lăpuşneanu. Crede-mă, îmi face plăcere să te însoţesc. — Mă simt obligat faţă de dumneata, Vladone. — Dumneata în nici un caz. Eu, da. Fiindcă de la dumneata am multe de învăţat. Şi nu minţeam. Realmente aveam ce învăţa de la el. Asta pe de o parte. Pe de alta, nu minţisem nici când îi spusesem că îmi făcea plăcere să-l însoţesc la circ, chiar dacă, la drept vorbind, ceea ce simţeam nu era propriu-zis plăcere. Sau poate mai curând nu numai plăcere. Fiindcă, în ultimă instanţă, eram în „serviciu comandat”. La început „serviciul comandat” fusese de cu totul altă natură. Şeful meu, colonelul Radu Mănăilă, îmi încredinţase misiunea de a-l fila pe Silviu Lăpuş­neanu. Atât şi nimic mai mult. Pe urmă, mai exact la numai patru zile, ne-am cunoscut într-o împrejurare de loc obişnuită – şi despre aceasta cititorii vor lua cunoştinţă din paginile ce urmează – care acum, când retrăiesc prin amintire toate peripeţiile acestui „caz”, este absolut sigur că nu s-a datorat hazardului. Aşa că după ce ne-am cunoscut, întrucât nu mai era oportun ca tocmai eu să port trena lui Lăpuşneanu, şeful meu mi-a recomandat să-l cultiv cât pot mai mult, şi cu mare grijă, ca nu cumva să prindă de veste. Şi l-am cultivat. Omul era atât de interesant, încât pot să afirm, fără teamă de a exagera, că n-a trebuit să depun eforturi speciale. Era atât de interesant, încât, chiar de la prima noastră întâlnire, am fost convins că a-l cultiva va însemna pentru mine o bună şcoală, mai exact o şansă unică de a învăţa să cunosc oamenii, mai ales acea categorie de oameni cu care cei din me­seria noastră au cel mai adesea de-a face. Trebuie să mărturisesc pe de altă parte, că primind misiunea de a-l cultiva – una limitată – în sinea mea nutream speranţa că şansa mă va favoriza în aşa măsură, încât să pot aduce o contribuţie majoră în elucidarea „cazu­lui”, bineînţeles în măsura în care Silviu Lăpuşneanu merita cu adevărat interesul pe care i-l acorda şeful meu. (Când mi-a încredinţat misiunea, asupra lui Lăpuşneanu plana doar o bănuială, încă neconfirmată de fapte.) La câteva zile după ce ne-am cunoscut, am primit însă un telefon de la el. Mă invita la circ. Am fost cum nu se poate mai surprins. Nu-mi puteam explica de fel ce plăcere putea simţi el, un om atât de cultivat, asistând la un spectacol de circ, de altfel destul de medi­ocru, cum aveam să mă conving câteva ore mai târziu. N-am refuzat acea primă invitaţie, şi nici următoarele patru. Iar cea de-a şasea, la care eram încredinţat că voi asista peste câteva minute, fusese rezultatul unei iniţiative proprii şi nu se datora faptului că, simţindu-mă obligat, voisem să mă revanşez, invitându-l şi eu o dată, ci, pur şi simplu fiindcă voiam să verific în ce măsură o anume impresie – de la ultimul spectacol la care îl însoţisem – era sau nu adevărată. Mai precis, voiam să verific dacă, într-adevăr, în ciuda aparenţei, specta­colul îl plictisea şi prezenţa sa acolo se datora unei cauze care nu avea nici o legătură cu plăcerea reală de a admira măiestria artiştilor de circ. Impresia aceasta am avut-o numai cu puţin înainte de a se termina ultimul număr din program, aşa că n-am mai avut timp să verific în ce măsură era sau nu adevărată. Îmi amintesc, în timp ce ne îndreptam spre ieşire, am riscat întrebarea: — Îţi place chiar atât de mult circul, domnule Lă­puşneanu? — Foarte mult! Circul e reconfortant. — În ce sens? — Cel mai ageamiu dintre jonglerii din seara aceasta îmi este superior prin perseverenţă, prin voinţă, întrucât orice număr banal necesită ore întregi de munca susţinută. — Am impresia ca sunteţi la curent cu viaţa de circ. — Întrucâtva. — Doar ca simplu spectator? Asiduu spectator? — Nu! în tinereţe am fost îndrăgostit de o călăreaţă de circ. După aceea a devenit parcă ursuz. L-am condus până acasă cu maşina şi, contrar obiceiului, nu m-a invitat să urc până la el ca să-mi ofere o cafea şi un coniac. Şi iată, acum, ca urmare a invitaţiei pe care de data asta eu i-o făcusem, ne îndreptam spre circ şi n-aş putea spune că îmi făcea plăcere să văd pentru a şasea oară un spectacol destul de mediocru. Eram atât de nerăb­dător să-mi verific impresia, încât, temându-mă să nu mă refuze cine ştie din ce motive, mi-am procurat în prealabil biletele şi, cu ele în buzunar, m-am dus acasă la el abia cu o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului. Când a aflat pentru ce anume venisem, m-a privit lung şi parcă un pic bănuitor, pe urmă îmi spuse cu un ton degajat: — Mi se pare că în seara asta este... relache. Nu eram chiar foarte sigur, dar am avut impresia că rostise ultimul cuvânt cu o oarecare întârziere ca şi când ar fi căutat cuvântul. Şi am mai avut impresia că „relache” nu era cuvântul cel mai indicat – din punctul lui de vedere – şi că îl utilizase fie pentru ca nu găsise altul mai potrivit, fie fiindcă se ferise să folosească – din motive numai de el ştiute – pe acela care ar fi exprimat, cel mai exact, gândul lui ascuns. De aceea, câteva clipe am fost preocupat să descopăr acel cuvânt. N-am izbutit, aşa că, până la urmă, mi-am amintit că eram dator să-i risipesc „temerea” că spectacolul nu avea loc. — Am cumpărat biletele personal şi, dacă astă-seară nu ar mai avea loc spectacolul, nu mi le-ar fi vândut. — Da? În cazul acesta probabil că m-am înşelat. Apoi, după câteva clipe, de-a dreptul mirat: Interesant! De unde şi până unde mi s-a înşurubat în cap ideea ca astăzi e relache? Şi mă privi de parcă ar fi aşteptat de la mine răs­punsul. Nu am dat nici o importanţă cuvintelor, şi pentru nu mai ştiu a câta oară mi-am spus că Lăpuş­neanu era un om ciudat în egală măsură în care mi se părea enigmatic. — Mergi mai încet, Vladone! M-am uitat la kilometraj. Mergeam cu mai puţin de cinzeci pe oră. Atunci de ce îmi cerea să înceti­nesc? Căpătase dintr-o dată fobia vitezei? De obicei, mă zorea, chiar şi atunci când ştia că vom ajunge prea devreme. O dată chiar l-am întrebat: — Bine, dar ce rost are să ne grăbim? Şi aşa ajungem cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului — Pot să aştept şi o jumătate de oră. — Bine, dar nu ai nici un motiv. Vreau să spun că nimeni şi nimic nu ne obligă să ajungem atât de de­vreme. — Ştii, mie îmi place mirosul de circ. — Miroase a băligar, am ţinut să-i reamintesc. — Şi a fiară. Exact! A băligar şi a fiară. Teribil îmi mai place mirosul. Aşa că nu mă deranjează dacă aştept oricât de mult. Cine ştie? Poate că într-o alta viaţa am fost grăjdar. Sau poate chiar îmblânzitor de fiare. N-am mai replicat. Mi-am adus aminte că de fiecare dată, după spectacol, când ajungeam acasă, întrucât mi se părea că hainele pe care le purtasem se îmbibaseră de mirosul acela caracteristic care, pur şi simplu, mie îmi producea greaţă, le scoteam pe balcon să se aeri­sească. — Mergi mai încet, Vladone! — Şi mai încet? Atunci sigur că de data asta vom ajunge după începerea spectacolului. Nu mi-a răspuns. I-am surprins în oglinda retrovi­zoare zâmbetul. Dar nici acum, după atâta timp, nu sunt absolut sigur că a zâmbit. Poate numai mi s-a părut. Dar dacă totuşi nu mă înşelasem şi Lăpuşneanu zâmbise cu adevărat, zâmbetul fusese sigur ironic – acel zâmbet ironic pe care nu-l puteam suferi, un zâmbet parcă de evidentă superioritate ce de fiecare dată mă enerva, deşi, ca să fiu sincer, numai de vreo două ori se întâmplase aşa. E ciudat, zâmbetul acela mă enerva, îmi rănea vanitatea – da, cred că acesta e termenul cel mai potrivit! – totuşi, de fiecare dată îmi păruse rău că „durase” atât de puţin, fiindcă de fiecare dată mi-am spus că, fără să fie conştient de aceasta, zâmbetul îl trăda pe adevăratul Lăpuşneanu, numai Dumnezeu ştie în ce fel îl trăda, dar că sigur aş fi aflat dacă el ar fi continuat să mai zâmbească nu mult, ci încă vreo câteva secunde, şi dacă nu se întâmplase aşa, aceasta se datora faptului că Lăpuşneanu, conştient că zâmbetul îl trădează, avusese prudenţa să se oprească la timp. Mai adineauri, când zâmbise din nou – în cazul când nu mi se păruse – din cauza întunericului pierdusem încă o dată prilejul de a înţelege adevărata lui semnificaţie. În sfârşit, am ajuns! Cu patru minute după începerea spectacolului, dacă ţineam seama de ora indicată de ceasul de bord. În mod normal foaierul ar fi trebuit să fie luminat. Cu toate acestea, luminile încă nu se aprin­seseră. Ce trebuia să cred? Că ceasul de bord se defec­tase şi că ajunsesem la circ mult prea devreme? În nici un caz de vreme ce şi cel de la mână arăta aceeaşi oră. Dintr-o dată şi inexplicabil am devenit neliniştit, în schimb Lăpuşneanu era calm, grav şi, ca niciodată, impunător. Am oprit motorul şi am coborât. Nu m-a întrebat nimic. Şi nici nu părea surprins. Vag aveam sentimentul că el, ştiind mai dinainte că aşa se va întâmpla, aştepta acum să vadă ce voi face şi, calm, îmi cedase, în mod deliberat, iniţiativa. Pe buze îmi veniră cuvintele: „pro­babil s-a întâmplat ceva şi spectacolul nu va mai avea loc”, dar nu le-am rostit tare, m-am oprit la timp, convins fiind că dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, aş fi devenit ridicol, teribil de ridicol, Dumnezeu ştie din ce motiv, poate numai pentru faptul că era evident că spectacolul se amânase şi deci explicaţia nu mai era necesară. Imediat după aceea am vrut să spun: „aşteaptă-mă puţin, domnule Lăpuşneanu, să văd ce s-a întâmplat”, dar încă o dată m-am oprit la timp, inhibat de acelaşi presentiment că aş deveni ridicol. Am coborât şi m-am îndreptat spre intrarea principală. Era întuneric, luna apăruse devreme şi pereţii de sticlă aveau o cu­loare spectrală sau poate că numai mi se păru mie aşa. Un afiş mare, scris cu cerneală roşie, anunţa:   Din motive de ordin tehnic, spectacolul din seara aceasta se amână. Biletele vândute rămân valabile. D i r e c ţ i u n e a   Ceva mai departe, mai în stânga, am observat o maşină a miliţiei. Am recunoscut-o după sirenă. Pe por­tiere, cu litere vizibile, albe, scria, ca să fie clar pentru toată lumea: Miliţia. Prezenţa acelei maşini avu ca urmare faptul că neliniştea mea crescu. Prima mea por­nire fu să mă îndrept spre intrarea ce ducea la admi­nistraţie, în dreptul căreia aştepta maşina miliţiei, dar m-am înfrânat la timp. Eu, un simplu „particular”, nu aveam nici un drept să procedez astfel dacă nu voiam să trezesc bănuielile lui Lăpuşneanu. Pentru Lăpuşneanu nu eram decât un oarecare Vladone, funcţionar administrativ la Comitetul pentru Cultură şi Artă. Tocmai mă pregăteam să mă reîntorc la maşină când din clădirea administraţiei am văzut ieşind trei civili. Printre ei l-am recunoscut imediat pe căpitanul Petre Ovezea de la inspectoratul miliţiei. Mai înainte de a apuca să mă recunoască şi el, i-am întors spatele şi m-am urcat în maşină. — Astă-seară, relache! l-am lămurit pe Lăpuşneanu, de data asta nu ştiu nici eu de ce în chip de scuză. Am pornit motorul şi am făcut calea întoarsă. Prin oglinda retrovizoare, am observat cum căpitanul Ovezea se urca la rândul lui în maşină. Câteva minute mai târziu, „Volkswagen”-ul miliţiei trecu pe lângă noi cu sirena dezlănţuită. — Ne-am americanizat şi noi! observă Lăpuşneanu cu ton care suna admirativ, dar care, eram convins, fusese doar ironic. Am pornit-o pe şoseaua Ştefan cel Mare, în direcţia Pieţei Victoriei. — Am să te rog să mă laşi acasă, Vladone. — Bineînţeles. Ca de obicei, domnule Lăpuşneanu. El îmi spunea pe nume, eu îl domneam, din cauza diferenţei de vârstă. El accepta ca ceva de la sine înţe­les, deşi de multe ori aveam impresia că o făcea din cu totul alte motive, strict personale. Adică, Lăpuşneanu îmi spunea pe nume şi găsea cum nu se poate mai fi­resc să-i spun „domnul Lăpuşneanu”, nu din cauza dife­renţei de vârstă, ci fiindcă se considera superior mie din punctul de vedere al unei ierarhii sociale „presta­bilite”, alta decât cea reală. Vreau să spun că el se con­sidera superior numai datorită faptului că, în urmă cu mulţi ani, fusese „cineva”. Dar asta mi se părea doar câteodată, fiindcă de cele mai multe ori nu aveam nici un fel de îndoială că îmi spunea, simplu, Vladone pentru motivul că era mult mai bătrân decât mine. Dar, chiar dacă dominantă ar fi fost cealaltă impresie, raporturile dintre noi ar fi rămas aceleaşi, de vreme ce eu mă aflam în „serviciul comandat”, deci într-o situaţie în care, în mod deliberat, trebuia să ignor unele susceptibilităţi, din pricina cărora şeful meu, colonelul Mănăilă, mi-a atras atenţia, într-un mod discret, că natura mă dezavanta­jase – expresia îi aparţine – înzestrându-mă cu un plus de susceptibilitate care, în anumite împrejurări, ar putea să-mi dăuneze. Conduceam cu multă prudenţă, întrucât strada era aglomerată, motiv pentru care nu-mi prea rămânea timp să mă concentrez asupra a ceea ce mi se părea senzaţio­nal. Totuşi, la un moment dat – dovadă certă că subconştientul meu continua să fie preocupat – am exclamat tare: — Astă-seara, relache! — Chiar aşa scria pe afişul acela? mă întrebă Lăpuş­neanu cu un ton indiferent. — Nu! Scria că, din motive tehnice, spectacolul se amână. — Atunci de ce ai folosit termenul relache? — L-ai folosit dumneata, înaintea mea, domnule Lă­puşneanu. — A, da! Ai dreptate! Uitasem. Apoi, după câteva clipe: Ar trebui să-mi pun firmă la poartă. — Ce fel de firmă? — Firmă de ghicitor. Şi râse. Încetişor, parcă ar fi gâlgâit un izvoraş. — Ştiu eu? Poate că n-ar strica, i-am replicat într-o doară, deşi ştiam precis la ce se referă. — Uneori mă mir singur cât de bine le brodesc. Pe­semne că am un al şaselea simţ. Ştii, de multe ori mi-am făgăduit să mă ocup de metapsihică, dar, din lene, n-am izbutit niciodată să trec la fapte, ţii minte? Mai adi­neauri m-am întrebat, şi te-am întrebat, de unde şi până unde impresia că în seara asta spectacolul nu va avea loc. Ţii minte, nu? — Ţin minte, da! — Era, va să zică, un presentiment. Ciudat, nu? — Mi s-a întâmplat şi mie să am câteodată asemenea presentimente. Nu era adevărat. Nu mi se întâmplase niciodată, aşa cum nici la el nu se putea numi presentiment faptul ca ştiuse mai dinainte, că la circ era... relache. Pur şi sim­plu fusese în prealabil informat că acolo se întâmplase ceva. Mai mult, eram sigur că ştia şi ce anume se întâmplase. Ca să mă îmbrobodească însă, îi dădea într-una cu metapsihica, şi nu înceta să se mire de „darul” cu care îl înzestrase natura de a şti, cu anticipaţie, ceea ce se întâmplase în cu totul altă parte decât locul unde se aflase el în acel moment. Eu însă trebuia să-mi fac ro­lul mai departe, să-i cânt în strună, cu alte cuvinte să mă comport în aşa fel, ca şi când n-aş fi nutrit nici cea mai vagă bănuială. — Categoric, omul este o fiinţă necunoscută. Avea perfectă dreptate Alexis Carrel. Nu crezi? — Cum să nu. Cartea lui, chiar dacă nu convinge în­tru totul, n-o poţi respinge de plano. — Biletele rămân valabile, nu-i aşa? — Da! Pentru mâine seară. — Mâine seară crezi că vei avea timp? — Cred că da. Am spus-o cam cu jumătate de gură, fiindcă aveam impresia că nu i-ar mai fi făcut de loc plăcere să meargă, ca şi când, dintr-un motiv numai de el ştiut, pasiunea lui pentru spectacolele de circ sucombase brusc. — În orice caz să mă anunţi în prealabil, telefonic. S-ar putea ca eu să uit, şi n-aş vrea să aştepţi până mă îmbrac, aşa cum s-a întâmplat în seara asta. — Pe mine nu mă deranjează de loc. Mai stăm de vorbă despre una, despre alta. O parolă cu dumneata, domnule Lăpuşneanu, e o adevărată plăcere. — Mulţumesc, Vladone. Sunt un bătrân cam plictisitor, asta o ştiu. Dar, încă o dată, îţi mulţumesc, fiindcă ai vrut să fii drăguţ cu mine. Nu aceasta îmi fusese intenţia, ci, realmente, orice conversaţie cu el devenea agreabilă, dacă nu intere­santă. Lăpuşneanu era un om cultivat şi excentric, pen­tru a nu pune la socoteală că aveam motive speciale să mă intereseze tot ceea ce spune. Ajunserăm. Am oprit în faţa blocului unde locuia. De obicei mă invita să urc la el. — Atunci să aştept telefonul dumitale, Vladone? — Bineînţeles. — Bună seara! — Bună scara, domnule Lăpuşneanu! Coborî din maşină cu uşurinţă, deşi era masiv şi cumva greoi. Se îndreptă spre intrare cu pas măsurat şi hotărât. Când dispăru în holul blocului, am pornit motorul şi m-am întrebat, stăpânit de aceeaşi nelinişte care nu mă părăsise nici o clipă: „De unde a ştiut Lăpuşneanu că spectacolul de la circ fusese suspendat?”

I     … Şi totuşi spionul a trecut     Era a doua noapte de când pichetele fuseseră alarmate, a doua noapte de când trăia un sentiment ciudat de nelinişte, dar şi de puţină teamă: că s-ar putea să aibă ghinion, iar infractorul, în ciuda măsurilor sporite de pază pe care le luase, să treacă totuşi prin raionul de pază al pichetului pe care îl comanda. Da, numai în caz de mare ghinion s-ar putea întâmpla aşa ceva, şi astfel, să se facă de ruşine, tocmai acum când se împlineau zece ani de când comanda acelaşi pichet, cam „afurisit” pichet, fiindcă era cel mai izolat şi fiindcă natura parcă dinadins statornicise tocmai aici patria vânturilor,a tuturor vânturilor: şi ale celor bune, vara, şi ale celor rele, rele ca dulăii sălbăticiţi, iarna. Cu alte cuvinte, locul unde vântul nu se astâmpăra în niciun anotimp al anului. Sau, dacă, vreodată, se întâmpla şi asemenea minune – doar pentru câteva minute – şi era noapte, grănicerii lui, oricât de trudiţi erau, se trezeau din somn din cauza liniştii ce se înstăpânea brusc, linişte nefirească, de parcă până şi clădirea pichetului, căpătând dintr-o dată viaţă omenească, viaţă gră- nicerească, se concentra la rândul ei, ascuţindu-şi auzul, să surprindă paşii vreunui infractor ce se apropiase pe nesimţite, cu intenţia de a trece fraudulos frontiera. Trecuse de miezul nopţii. La pichet nu mai rămăseseră, în afară de el, comandantul, decât oamenii ce urmau a pleca, la ore diferite, în misiune. Acum dormeau cu toţii, trudiţi, nu atât din cauza oboselii, ci a aşteptării, care se prelungise atâta: două nopţi consecutive!… Încordarea neliniştită îl istovise nu mai puţin şi pe el şi, în mod normal, acum ar fi trebuit să-şi fi acordat câteva ore de somn. Dar nu izbutea să doarmă, pe de o parte din cauza încordării, pe de alta din cauza cafelei pe care o băuse şi pe care i-o trimisese în termos Ioana, nevastă-sa, după ce o anunţase la telefon că nici de data aceasta nu va dormi acasă, ci la pichet. Afară, noaptea era întunecoasă. Ieşise luna, dar o învăluiseră norii care, probabil, curând aveau să se călătorească mai departe, fiindcă vântul prea bătea cu putere, chiuind în horn, asemenea Crivăţului iarna, deşi era doar o noapte de august, călduroasă, aproape ca o noapte din luna lui Cuptor. Era călduroasă noaptea, totuşi căpitanul Codru închisese fereastra, să nu mai audă vântul – de fapt continua să-l audă – care îl enerva şi-l neliniştea. Categoric, era o noapte ticăloasă, oarbă şi zgomotoasă din cauza vântului, o noapte tare mult râvnită de cei care intenţionează să treacă fraudulos frontiera. „Mai ales dacă începe să plouă, ce mai: o noapte ideală pentru infractori!” îşi spuse căpitanul oftând. Telefonul sună. Ridică receptorul. — „Porumbiţa”? — Da, „Porumbiţa”. Căpitanul Codru la aparat. Cu cine vorbesc? — Colonel Ionaşcu. Sunt la „Curcubeul”. Ce se mai aude pe la tine? — Linişte, tovarăşe colonel. — Dacă se întâmplă ceva, sună-mă aici. Căpitanul Codru depuse, încet, receptorul în furcă, de parcă i-ar fi fost frică să nu se spargă. Convorbirea avu darul să-i sporească îngrijorarea. Colonelul Ionaşcu era locţiitorul comandantului Marii Unităţi şi dacă se deplasase până la un pichet, noaptea, – pichetul comandat de căpitanul Drumaru – aceasta confirma ceea ce bănuise cu mult mai înainte: că era vorba de un caz ieşit cu totul din comun. În anii de când se afla pe frontieră, în calitate de comandant, nu pentru prima dată pichetul său era în alarmă. Dar pentru prima dată se întâmpla să fie alertate absolut toate pichetele. Aceasta îi întărea convingerea că infractorul, respectiv spionul despre care fusese informat că va încerca să treacă eventual prin raionul său, era unul dintre cei mai periculoşi. Constatarea aceasta îl emoţiona în şi mai mare măsură. Îl emoţiona, fiindcă pichetul care va avea şansa să prindă pe spion sigur va fi felicitat şi, probabil, decorat, dar îl şi îngrijora, fiindcă în cazul în care, în ciuda măsurilor de pază sporite, spionul izbutea să treacă dincolo, consecinţele puteau fi dintre cele mai grave. Căpitanul Codru avea încredere în calităţile morale ale grănicerilor săi. Încrederea aceasta nu se baza doar pe convingeri subiective, ci era rezultatul unor succese repurtate, recunoscute ca atare şi de către superiorii săi – motiv pentru care era apreciat ca cel mai bun comandant de pichet. Da, avea oameni tot unul şi unul, se putea bizui pe ei că nu-l vor face de ruşine, totuşi îngrijorat era. Şi cum să nu fie, de vreme ce de data asta nu era vorba de prinderea unui infractor oarecare, ci de un spion extrem de periculos. Raionul de pază al pichetului pe care îl comanda nu se afla pe „drumul” obişnuit al acelora care încearcă să treacă fraudulos frontiera, deşi terenul era, în general, deluros. Dar, în ciuda reliefului accidentat, deci tentant pentru infractori, aceştia îl ocoleau, pe de o parte, fiindcă se zvonise că era greu de trecut, din cauza vigilenţei grănicerilor, iar pe de alta, fiindcă, tocmai datorită terenului, cam sălbatic şi nu prea ospitalier, prezenţa unui străin trezea imediat suspiciunile localnicilor, care se grăbeau să anunţe pichetul. Cunoscând toate acestea, în mod normal, căpitanul Codru n-ar fi trebuit să fie neliniştit. Dar, fiindcă nu era vorba de un infractor oarecare, nu izbutea să se păstreze calm. Ajungând la această concluzie, căpitanul Codru îşi aprinse o ţigară. Trăgând cu sete din ea, se întrebă, de ce un spion, experimentat şi periculos, alesese, ca să fugă din ţară, o cale atât de anacronică: trecerea frauduloasă a frontierei? Pe de altă parte, dacă spionul era cunoscut de către contraspionaj, de ce nu fusese arestat înainte de a ajunge în zona de frontieră? „Ceva nu-mi este clar în toată tevatura asta, îşi mărturisi vorbind aproape tare. Pe urmă se gândi la telefonul pe care îl primise de la colonelul Ionaşcu. De ce îl sunase tocmai pe el? Dar oare numai pe el îl sunase? Chemă la telefon pichetul „Cio-cârlia”. Nu, „Ciocârlia” nu fusese deranjată de Ionaşcu. Asta ce putea să însemne? Nimic altceva decât că Ionaşcu era informat că spionul va încerca să treacă prin raionul de pază al pichetului pe care îl comanda el, Codru. „Să încerce dacă îi dă mâna!” îşi vorbi din nou tare. În general, căpitanul Codru nu era superstiţios. Îi era însă frică de ghinion. Mai precis, îi era frică de întâmplare. Întâmplarea jucase în viaţa sa, în câteva rânduri, un rol nefast, şi din cauza aceasta prinsese frică de ea. Proverbul „nu aduce anul ce aduce ceasul” şi-l explica tot prin rolul pe care îl poate juca întâmplarea în viaţa unui om. Era o teamă iraţională, recunoştea, dar nu şi-o putea învinge. Şi nu şi-o putea învinge mai ales acum, când aştepta. E drept, oamenii aflaţi în serviciul de pază în ceasul acela de noapte erau tot unul şi unul: e drept, fuseseră avertizaţi; e drept, cu toţii erau dornici să-l aresteze pe spion; totuşi, întâmplarea este de obicei atât de stupidă! Şi apoi, era noapte, norii ascunseseră luna, vântul sufla dintr-o direcţie neprielnică – dinspre vecini spre interior – iar acela care intenţiona să treacă – spionul – era un individ neobişnuit de periculos… Bine, dar şi el luase măsuri speciale. Datorită acestor măsuri, paza în raionul pichetului era în mod excepţional asigurată. Nu, în niciun caz nu avea motiv să fie îngrijorat. Totuşi, întâmplarea, afurisita întâmplare… Şi, o clipă, i se năzări că aude pocnetul unui pistol de semnalizare. Imediat însă îşi dădu seama că se înşelase. Nu se auzea decât vântul, care vuia, ca în plină iarnă. „Dar mai potoleşte-te odată, blestematule!” Şi, cuprins de o furie iraţională, izbi cu pumnul în masa de brad, care îi servea drept birou. Se ruşină imediat şi, oftând, se lungi pe patul de campanie. Vântul se înteţi brusc şi căpitanul Codru, tot ascultându-l, la un moment dat avu senzaţia că trainica clădire a pichetului este ridicată în aer şi că, purtată pe sus, asemenea unui balon, pluteşte spre întinsul ţării vecine. Era foarte plăcută călătoria într-un asemenea vehicul, mai plăcută decât cu avionul, fiindcă nu auzea zgomotul motoarelor, nu auzea decât vântul care fluiera ca o reptilă uriaşă. Da, era plăcut, deocamdată era plăcut, dar nu avea să mai fie aşa în momentul în care ciudatul vehicul – pichetul – va ateriza în ţara vecină, şi grănicerii îl vor aresta, învinuindu-l de trecere frauduloasă a frontierei. Sări în picioare. O clipă-două îl furase, de bună seamă, somnul. Acum, treaz, se bucura că pichetul se afla pe locul său. Era o bucurie puţintel cam ridicolă, dar nu se prea sinchisi, în aşa măsură se speriase în vis. Telefonul sună din nou. — Nimic, Codrule? — Nimic, tovarăşe colonel. — Bine!...Noroc! Aşteptarea creştea în el, ca nisipul într-o clepsidră. Poate că, totuşi, spionul nu va încerca să treacă tocmai pe la el. Se îndreptă spre uşă, hotărât. Voia să privească macheta cu relieful raionului subunităţii sale, spre a încerca să ghicească locul pe unde eventual ar putea să treacă spionul, dar, când ajunse la uşă, renunţă. Cunoştea pe dinafară raionul. Chiar fără să închidă ochii, îl vedea, într-o privire panoramică, aşa cum i se întâmplase să vadă, şi casa, şi pe ai lui atunci când l-a furat Dunărea, şi când numai puţin a lipsit să se înece. Îl trăgea curentul la adânc, el ţinea ochii deschişi, fără să-l usture, şi vedea, acolo, în apă: casa, ograda, fântâna cu jghiabul din care tocmai se adăpa mânzul lor Roibuleţ. Înghiţea mereu apă, ştia că are să moară, dar nu se zbătea – nu-i venea în minte – fiindcă nu înceta să se mire cum de era posibil să vadă sub apă, într-o singură imagine panoramică, şi casa, şi fântâna, şi mânzul, şi pe ai lui, şi pe domnul Tase, brutarul, şi uliţa mare a satului pe care tocmai trecea, şchiopătând, nenea Gurău, vătăşelul. Da, pe toate le vedea, dintr-o dată şi, privindu-le, cu uimire şi duioşie, simţea, cum îi dau lacrimile de părere de rău: că le vedea pentru ultima oară, fiindcă acuşi-acuşi se va îneca. (Nu se înecase. Cineva îl salvase, un pescar, parcă moş Dimofte.) Întocmai, ca atunci, vedea acum, parcă aievea, raionul de pază al pichetului. Nu, infractorul nu va putea trece, Toate căile de acces spre fâşia arată fuseseră blocate prin posturi de observare, abil mascate. Prin oricare din aceste căi ar încerca, sigur că avea să fie prins. Iar prin alte locuri, mai puţin accesibile, spionul putea trece numai dacă era de prin partea locului şi cunoştea văile şi viroagele, cu alte cuvinte, contorsionata configuraţie a terenului. O asemenea ipoteză era însă exclusă. Dar cine îi putea garanta că spionul nu se afla de mai multe zile în zona de frontieră şi că nu trecuse dinadins până acum, ca să studieze în prealabil terenul şi să se familiarizeze cu itinerarele patrulelor grănicereşti? Imposibil!… Da, era imposibil ca spionul să se afle în raionul de pază al pichetului fără ca oamenii săi să nu-l fi dibuit până acum. Dar, chiar dacă, prin absurd, aşa stăteau lucrurile, spionul tot n-a putut să-şi dea seama cum anume era organizată paza raionului. Zilnic schimbase itinerarele patrulelor, locurile de pază ale posturilor fixe. „Nu trebuie să-mi fac griji, îşi spuse. Am luat toate măsurile posibile ca să închid direcţiile ce ar putea favoriza deplasarea infractorului spre fâşie. Dacă va încerca pe la mine, sigur că îl vom prinde. Nu va scăpa el lui Detunatu!”   Detunatu! Cel mai dibaci, dar şi cel mai norocos dintre grănicerii pe care îi avea în subordine. Pe cei mai mulţi infractori Detunatu îi prinsese. Ce mai buldog şi De- tunatu ăsta! Îşi aminti ce impresie proastă îi făcuse Detunatu atunci când i-l trimisese compania. Un păsărilă molâu şi cam adormit. Privirea inexpresivă a unor ochi de culoare, poate, gri; un nas enorm; bărbie proeminentă; buze subţiri, care păreau şi mai subţiri din cauza bărbiei, ca de vrăjitoare; gât lung, ridicol de lung, parcă de caricatură; picioare încălţate cu bocanci, probabil cel mai mare număr aflat în magazia de efecte a regimentului. Impresia aceasta şi-o făcuse despre Detunatu în ziua în care îi fusese trimis la pichet. Dar impresia defavorabilă a fost, întrucâtva, atenuată când l-a auzit vorbind. Avea o voce caldă, plăcută, baritonală. Ascultându-l, îşi spusese că Detunatu avea o voce foarte potrivită de crainic la radio. Poate că de aceea primele cuvinte pe care i le-a adresat au fost acestea: — Câte clase ai, Detunatu? — Opt, tovarăşe căpitan. — Admiterea de ce n-ai dat-o? — Am dat-o, dar m-au picat. — Se mai întâmplă. — N-a fost nicio întâmplare, tovarăşe căpitan. N-am fost pregătit mai de loc. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi vâră în traistă, spune proverbul. Eu m-am prezentat cu traista goală, sperând că cei din Comisie îmi vor face hatârul să mi-o umple. M-am înşelat. Sinceritatea ostaşului îi merse la inimă şi făcu eforturi să se elibereze de impresia neplăcută pe care i-o stre- curase în suflet fizicul deloc agreabil al lui Detunatu. În zilele următoare, Detunatu deveni „bobocul cu probleme”. De fapt, o singură problemă, şi nu prea importantă, dacă ţinea seama că se întâmplase ca şi alţi „boboci” să fie frământaţi de ea. A luat cunoştinţă de „problema lui Detunatu” în ziua în care acesta, pentru prima dată a trebuit să plece singur în serviciu: — Îmi permiteţi să raportez, tovarăşe căpitan: Îmi este frică să plec singur în misiune. — Dar celorlalţi cum de nu li-e frică, Detunatu? — Brava lor! Mie însă mi-e frică. Ziua, mă duc şi până la capătul pământului; dar acum, noaptea, zău, tovarăşe căpitan, că mi-e tare, tare frică. — Dacă am înţeles bine, ţi-e frică de întuneric. Precum copiilor, Detunatu. Felicitările mele. Aşa grănicer, mai zic şi eu! îl ironiză, neputându-şi inhiba iritarea. Pe urmă, regretând, cu bunăvoinţă: Să ştii, am mai avut asemenea cazuri. Până la urmă, băieţii s-au obişnuit cu serviciul de noapte. Sunt sigur că şi tu te vei obişnui. — Acelora nu li s-a întâmplat ceea ce mi s-a întâmplat mie. — Şi, mă rog, ţie ce ţi s-a întâmplat? — Am să vă spun eu. Altă dată. Dacă aud ei… Şi nu mai continuă, stânjenit. — Înţeleg! Ceva personal… — Nu de asta, tovarăşe căpitan. Dar dacă vă spun acum, s-ar putea să li se facă şi lor frică. Şi arăta către grănicerii care se aflau de faţă. — Bine!… Atunci ai să-mi povesteşti altă dată. La noapte, însă, să ştii, mergem împreună în misiune. Au plecat noaptea. L-a lăsat pe Detunatu să meargă înainte, urmându-l de la distanţă, de la o distanţă care, puţin câte puţin, s-a mărit, încât, la un moment dat, Detunatu, ca să se încredinţeze că nu fusese lăsat singur, se oprea să asculte, şi nu pornea mai departe decât atunci când auzea paşii căpitanului, fiindcă de văzut, din cauza întunericului, în niciun caz nu-l putea vedea. — Ei? A mers greu? îl întrebă când se întoarseră la pichet. — Nu prea mi-a fost frică. Dar numai fiindcă vă ştiam pe dumneavoastră în spatele meu. — Mâine noapte ai să pleci singur. — Am să plec, n-am încotro! Şi oftă atât de zgomotos, încât oftatul păru mai curând geamăt. Pe urmă, cu voce rugătoare şi privindu-l cu ochii lui gri, care exprimau frică, umilinţă, rugăminte, parcă toate la un loc: Tovarăşe căpitan, nu s-ar putea să mă trimiteţi înapoi la companie? Să raportaţi că mi-e frică şi să trimită pe altcineva, unul care nu-i iepure ca mine. Că de frica ticăloasă ce s-a cuibărit în mine n-am să mă vindec niciodată. — Ba ai să te vindeci, Detunatu! Ai să te vindeci, aşa cum s-au vindecat şi alţii. Şi, într-adevăr, Detunatu s-a vindecat. Nu dintr-o dată, bineînţeles. Dar după o lună, din iepure, cum singur se caracterizase, deveni un grănicer de nădejde, de fapt, cel mai bun dintre toţi. Cel mai bun, dar şi cel mai „norocos”, după opinia celorlalţi care, într-un fel, îl invidiau. Parcă era un făcut: cei mai mulţi dintre infractorii care încercaseră să treacă frontiera prin raionul de pază al pichetului, de Detunatu fuseseră prinşi. Cât de mare fusese „norocul” său o dovedea faptul că, în decurs de două luni, îi fuseseră acordate douăzeci de zile de permisie, drept recompensă pentru reţinerea unor indivizi care, încercând să fugă peste graniţă, voiau de fapt să scape de răspunderea penală pentru infracţiuni comise anterior. „Cred că nici de data asta norocul nu-l va ocoli!” îşi spuse căpitanul Codru, aproape convins că, în cazul în care spionul va încerca să treacă, tot Detunatu va fi acela care avea să-l aresteze. Telefonul sună din nou. „Trebuie să fie tot Ionaşcu” îşi spuse ridicând recepto-rul. Dar se înşela. Era Ioana, soţia lui — Ce s-a întâmplat, Ioana? — Nu s-a întâmplat nimic. Dormeai cumva? — Numai de somn nu-mi arde mie acum. Tu de ce nu dormi? — Am dormit până mai adineaori, când m-am trezit din cauza visului. — Ai visat urât? Ce vrei! Nu putem avea totdeauna numai vise frumoase. — Dimpotrivă, am avut un vis foarte frumos. — Da? Şi ce ai visat? — Am visat că ne-am mutat cu casa la oraş… — Frumos vis! Şi în orice caz, realizabil, replică el puţin mâhnit, fiindcă înţelesese unde bate Ioana. — Ar fi şi timpul, Marine!… Ar fi şi timpul… — Ştii, Ioana, că nu depinde de mine, se strădui el să se păstreze calm. — Ştiu, dragă, ştiu. Te rog, nu te enerva. — Dar nu mă enervez, protestă el doar din vârful buzelor, fiindcă ştia că pe Ioana niciodată nu izbutea s-o păcălească. — Acum te las, Marine. Serviciu uşor. — Somn uşor, Ioana! Puse receptorul în furcă. Iritarea însă nu-i dispăru imediat. Tocmai acum îşi găsise Ioana să-i facă reproşuri Probabil că şi visul fusese doar un pretext. De fapt, ea era convinsă că el nu se zbătea în suficientă măsură să obţină mutarea la oraş. În definitiv, el îşi făcuse stagiul pe frontieră. Era timpul să fie înlocuit de altul mai tânăr. Timp de zece ani avusese parte numai de pichete izolate, adevărate sihăstrii Trei ani la graniţa de nord, şapte la acest pichet. Locuia cu familia în sat. Sat? Oare se puteau numi sat cele câteva aşezări? Cândva fusese, într-adevăr, sat. Acum, din satul de altădată nu mai rămăseseră în picioare decât douăzeci de case. Toate celelalte fuseseră dărâmate de foştii lor proprietari, înainte de a se muta la oraş, ca să vândă, celor interesaţi, cărămizile, materialul lemnos, tabla sau olanele de pe acoperişuri. Scăpaseră, nevătămate, doar cele douăzeci de case ce mai alcătuiau aşezarea omenească denumită, foarte potrivit, Ceaunu. În urmă cu şapte ani, când s-a însurat cu Ioana, căpitanul Codru ar fi protestat dacă cineva i-ar fi spus că soţia sa nu este cea mai frumoasă femeie din regiune. Convingerea lui se datora, în primul rând, faptului că Ioana, până a nu se mărita, făcuse tot ceea ce se pricepuse ca să fie băgată în seamă de el, Codru, noul comandant al pichetului, iar în al doilea, fiindcă venea de la altă frontieră aflată în codrii din nordul ţării, unde, timp de şase luni – atâta ţinea acolo iarna – rămânea izolat în munte, la pichet. Trei ani fusese comandantul acelui pichet. Trei ani de serviciu greu, fiindcă raionul pichetului era format din codri bătrâni, din scurmături, din spinări de munţi şi din prăpăstii… Da, de serviciu greu, mai ales din cauza lui Toni, a faimosului bandit Toni, de nenumărate ori încolţit de grăniceri şi de trupe M.A.I., dar tot de atâtea ori izbutind să scape, ca prin minune. Pe urmă, după ce Toni a fost împuşcat, la puţină vreme, i s-a aprobat căpitanului cererea şi a fost mutat. Când a venit să locuiască în sat, aici s-a simţit fericit. I se păruse că după trei ani petrecuţi, parcă în afara lumii, în sfârşit, reintrase în ea. Acolo, la pichetul din munte, se întâmpla să treacă şi luni fără să vadă, cu excepţia ostaşilor săi, un chip de om. În schimb, întâlnea, când executa controlul posturilor de pază, urşi, mistreţi, lupi, căprioare. De aceea, după ce a fost mutat şi a venit să locuiască în Ceaunu – pe atunci locuitorii lui încă nu începuseră să-l părăsească – toţi bărbaţii şi toate femeile i se păreau de o frumuseţe neasemuită. Toate femeile, dar mai frumoasă decât toate, Ioana, fetişcana cu cosiţe blonde care, în niciun caz nu se afla mereu în curte doar din întâmplare, făcându-şi cine ştie ce de lucru, de fiecare dată când el, comandantul, pleca la pichet sau când se înapoia de acolo. Mai târziu, după ce s-au luat, Ioana i-a mărturisit:  „Ştii, când te vedeam trecând călare pe Zamfir, ţinându-te în şa drept şi mândru, îmi păreai frumos ca un erou dintr-un film, şi tare mult îmi doream să fii bărbatul meu”. Trecuseră de atunci şapte ani. Trecuseră repede primii cinci, mai greu ultimii doi, de când începuseră discuţiile cu Ioana. — Toţi pleacă, Marine. Am auzit că se mută şi Dră-gănescu. — Da? Se mută? Unde? — La Oneşti. L-a chemat tată-său, care lucrează acolo, nu ştiu la ce fabrică. — Aşa se întâmplă: dacă unul ajunge la oraş, trage după el toate neamurile. — Numai noi rămânem în văgăuna asta. — Nu-ţi place? Doar aici te-ai născut, Ioană. — Şi cei care au plecat tot aici s-au născut. Aminteş-te-ţi cum arăta satul când ai venit, şi cum arată astăzi. — Mda!… Una câte una au plecat multe familii. Dar lasă că n-au să ne apuce anii de pensie tot aici. — Atâta ar mai lipsi. Copila creşte, trebuie dată şi ea la o şcoală mai ca lumea. Şi apoi noi suntem încă tineri. Ce, n-avem dreptul să ne trăim viaţa şi altfel? Aici, nici tu teatru, nici tu operă, nici tu cinematograf. Nimic decât amărâtul ăsta de radio. — Dar filmele… Ce-i drept însă, doar câteodată poposea caravana şi la ei în sat. Când se întâmpla acest eveniment, Filip, responsabilul cooperativei, se urca pe un dâmb, ducea palmele la gură şi începea să strige: „Atenţiune!… Atenţiune!… Deseară film”. Îl auzea întreg satul, mai exact ceea ce mai rămăsese din satul de altă dată…   Căpitanul Codru tresări, gândurile se călătoriseră departe. Se întâmplase ceea ce se întâmpla, de altfel, foarte rar, prin meleagurile acelea. Pentru câteva minute – ştia din experienţă că nu pentru mai mult – vântul încetase brusc. Bănuia ce se petrecea dincolo, în dormitorul comun. Liniştea îi trezise pe oameni din somn şi acum se foiau sub pături. Şi doar unii dintre ei abia dacă apucaseră să fure o oră de somn. Dar oare cât era ceasul? Două. Noaptea aproape trecuse; Dum- nezeule, oare nici în noaptea aceasta nu avea să se întâmple nimic? În clipa următoare, vântul iarăşi începu să sufle, iar clădirea pichetului, asemenea unei nave aeriene, să navigheze din nou prin noaptea parcă dinadins de tăciune, ca să-l favorizeze pe spion. Brusc i se făcu somn. Dar, fiindcă nu voia să doarmă, şi pentru ca somnul să se sperie şi să fugă, sună „Aurora”. Îi răspunse căpitanul Fărcăşanu. — Ce se aude la tine, Fărcăşanule? — Nimic! Linişte. Dar la tine? — De asemenea. — Atunci de ce m-ai sunat? — Ca să ştiu cum stai. — Acuma chiar că stau prost, fiindcă m-ai trezit din somn. — Ai putut să dormi? se miră el. — De ce nu? — Fiindcă eu n-am închis un ochi. — Treaba ta. În ceea ce mă priveşte, sunt englez. — Da, eşti calm! Şi te invidiez. — Apropo, m-a chemat şi pe mine Ionaşcu. Ascultă-mă, până la urmă va ieşi apă de ploaie. — Vrei să spui că spionul va trece? — Vreau să spun că noi îl aşteptăm aici, şi el o s-o tulească cine ştie pe unde. — Nu cred. De altfel au fost alarmate toate pichetele. — Dacă nu crezi, atunci lasă-mă să dorm. Mi s-a făcut din nou somn. — Te las!… Te las!… Somn uşor şi iartă-mă că te-am deranjat. Dar în clipa în care puse receptorul în furcă, telefonul sună. — Alo! Cine-i? — Soldatul Vulpe Ilarion. Raportez: în dreptul repe- rului „Găluşca”, am descoperit urme pe fâşie. — Ce fel de urme? — Proaspete, tovarăşe căpitan. — Nu asta mă interesează, ci direcţia. Înspre sau dinspre raionul de pază al pichetului nostru? — Dinspre, tovarăşe căpitan. — Mă deplasez imediat într-acolo. Trânti receptorul în furcă şi murmură necăjit: Şi totuşi spionul a trecut! Tocmai pe la mine şi-a găsit să treacă.

CAPITOLUL I   Acum se numea Nicolae Stamate şi locuia în garsoniera „fratelui” său Petre Stamate, inginer, detaşat pentru câteva luni la un şantier din Ol­tenia, deschis de curând. Era într-o după-amiază cu cer ca un cearceaf murdar de ambulanţă şi cu străzile într-atâta de înnoroiate, încât refuzai pur şi simplu să crezi că sunt totuşi pavate. În ceea ce îl privea – cel puţin aşa credea el – nu avea motiv să fie mulţumit de sine. Cu toate că trecuseră zece zile, situaţia continua să rămână aceeaşi. Purtarea de fiecare zi a lui Lucian Fuiorescu părea a fi şi pe mai departe ireproşabilă. Să juri, nu alta, că în toată republica nu exista un cetăţean mai de treabă decât el. Dacă nu ar fi ştiut ceea ce ştia despre el, ar fi putut crede că, în realitate, avea de-a face cu un ins cumva original. Atât şi nimic mai mult. Cu toate acestea, în ciuda comportamentului său ireproşabil, Lucian Fuiorescu fusese şi continua să rămână în atenţia grupei operative în general, şi în special în atenţia lui. Lucian Fuiorescu lucra la serviciul administra­tiv al unei importante organizaţii comerciale. Da­torită meritelor sale era apreciat de către şefii săi şi simpatizat de ceilalţi salariaţi. Aptitudinile de care dădea dovadă – fapt pentru care lună de lună era evidenţiat la Gazeta de perete şi nici­odată uitat cu prilejul împărţirii primelor – pot fi astfel concretizate: disciplină în muncă, pre­gătire profesională şi, mai ales, o deosebită pri­cepere în a se descurca în împrejurări când alt­cineva sigur s-ar fi rătăcit printre arbitrarele şi capricioasele hăţişuri ale birocraţiei. Apreciat pentru aceste foarte de preţ calităţi, ori de câte ori era nevoie de obţinut vreo aprobare de la un for superior sau de descurcat vreo treabă încâlcită cu vreun furnizor care nu-şi respecta angajamentele, totdeauna era trimis Lucian Fuiorescu. Şi de fiecare dată, acesta izbutea să se achite prompt şi totdeauna în favoarea intereselor întreprinderii pe care o reprezenta. Aceasta nu numai spre satisfacţia şefului său ierar­hic, dar chiar a directorului general. — E dat naibii Fuiorescu ăsta! Era aceasta o laudă care, pe de o parte, îi mă­gulea orgoliul, iar pe de alta, îi asigura prima trimestrială. Ar fi greşit dacă s-ar crede că din cauză că era bine văzut de şefi şi niciodată uitat la primă co­legii săi îl invidiau. Dimpotrivă, îl simpatizau cu toţii, şi mai ales femeile, faţă de care se arăta nici că se putea mai curtenitor. Dar nu numai acesta era motivul pentru care mai ales colegele lui îl simpatizau. După opinia acestora – fără exage­rare unanimă – în ciuda celor cincizeci de ani ai săi, Lucian Fuiorescu era un bărbat bine şi infinit mai politicos decât toţi ceilalţi colegi luaţi la un loc. Căci, din păcate, ziceau ele, chiar cele mai tinere, bărbaţii „de azi” încă nu au descoperit că o femeie apreciază frumuseţea şi manierele aproape în egală măsură. Dacă nu din alte motive, măcar pentru acesta şi tot ar fi trebuit ca Lucian Fuiorescu – răsfă­ţatul tuturor funcţionarelor din direcţia generală – să fie invidiat de colegii săi. Cu toate acestea, nu era. Şi nu era fiindcă aceştia apreciau la el o altă calitate: modestia. La şedinţe şi în orice alte împrejurări, nimeni ca el nu se pricepea să scoată în evidenţă meritele celorlalţi, ignorându-le pe ale sale. Un alt motiv pentru, care izbutise să cu­muleze simpatiile era acela că la nevoie ştia să se arate săritor ca nimeni altul. De fiecare dată când unul dintre ei avea de descurcat vreo „problemă personală”, care necesita alergături şi intervenţii, prompt şi entuziast, Lucian Fuiorescu se oferea să dea „o mână de ajutor”. Fără îndoială, o oarecare portretizare se impune. Deşi trecut de cincizeci, nu arăta mai mult de pa­truzeci şi doi, patruzeci şi trei de ani. Era înalt, cu umerii largi şi puternici. Un cap de dolicocefal, cu părul blond, mai curând arămiu, uşor încărunţit pe la tâmple. Culoarea ochilor bătea un pic în albastru. Vocea groasă avea un timbru plăcut care te silea s-o asculţi, mai ales că el se pricepea să se exprime în­tr-un limbaj ales, dar nu pretenţios. Statura atle­tică, chipul său frumos, părul blond şi cu vălurele, hainele cu care era îmbrăcat, confecţionate nu din stofa cea mai bună – dimpotrivă, dintre cele mai ieftine – dar impecabil lucrate, îi dădeau un aer de distincţie care impunea mai ales „sexului slab”. (Se întâmplase de câteva ori, pe stradă, să observ cum femeile, chiar cele foarte tinere, se în­torceau să privească după el cu acea privire caracteristică lor, al cărei tâlc nu trebuia să fii cine ştie ce mare psiholog ca să-l înţelegi.) Costumele sale, în ciuda ieftinătăţii stofei, erau nu numai ireproşabil lucrate, dar şi foarte moderne. Dintr-un anumit punct de vedere, în ciuda vârstei, Lucian Fuiorescu era un avangardist. Dacă ar fi să dăm crezare colegilor săi, a fost, de pildă, pri­mul care a renunţat la manşetele de la pantaloni, după cum – folosind aceeaşi sursă de informaţie – Fuiorescu avea dreptul să revendice meritul de a fi primul care folosise cravate în tonuri în­chise. Şi fiindcă a venit vorba de cravate, trebuie să vă spun că avea o mulţime, toate foarte fru­moase. Dar Fuiorescu uimea nu numai cu crava­tele sale – variate şi fanteziste – dar şi cu butonii de manşetă. Să nu vă închipuiţi că erau cine ştie ce butoni de valoare. Erau ieftini, dar foarte moderni şi foarte frumoşi. Erau moderni încă mai înainte ca cei ce îi admirau să ştie lucrul acesta. Fiindcă, aidoma soarelui care nu luminează la fel la aceeaşi oră pe toate meridianele pământului, la fel nici o modă nu se impune simultan, pretutindenea. Colegii săi descopereau că butonii de manşetă ai colegului lor sunt moderni abia atunci când exem­plare asemănătoare apăreau în vitrinele magazinelor care vindeau astfel de obiecte. Pentru unii era motiv de mare mirare cum izbutea Fuiorescu să se informeze, anticipând moda, atât în ceea ce priveşte tăietura hainelor, cât şi în ceea ce priveşte desenele, culoarea cravatelor sau modelul butonilor de manşetă. Un obiect de podoabă care dezminţea însă preferinţa lui Lucian Fuiorescu pentru tot ceea ce este modern era inelul pe care îl purta în degetul cel mic al mâinii sale stingi. Un inel din aur roşcat, având ca piatră un matostat hexagonal. Fără nici un dubiu, un inel vechi, cu desăvârşire demodat, care – de vreme ce Lu­cian Fuiorescu nu renunţa la el – reprezenta un suvenir de familie. De fiecare dată când avea de întocmit vreo lu­crare, Fuiorescu sugea piatra inelului, a cărei culoare imita atât de bine pe aceea a sângelui. Glu­mind, unii dintre colegii lui îşi şopteau că piatra sângerie îl „inspira”, fiindcă referatele sale – şi în general toate lucrările întocmite de el – erau clare, concise şi foarte convingătoare.   În ciuda faptului că femeile îl răsfăţau, iar co­legii săi îl simpatizau, relaţiile dintre aceştia şi Lucian Fuiorescu încetau la poarta întreprinderii. Cu alte cuvinte, Lucian Fuiorescu nu avea nici prieteni şi nici prietene la locul de muncă. Omul acesta, care împrăştia în jurul său optimism, care se pricepea să întreţină o conversaţie agreabilă, pigmentată cu glume şi „bancuri”, care, pe scurt, făcea dovada unui om deosebit de sociabil, ducea o viaţă foarte singulară. Locuia într-o garsonieră, de pe strada Albastră. Nu era însurat. La serviciu se ştia – o recunoştea şi el atunci când era cazul – fusese căsătorit mai de mult cu o modistă ucisă în timpul războiului, cu prilejul primului bombardament al Capitalei. De atunci nu se mai recăsătorise. Acasă nu pri­mea femei. Avea totuşi o prietenă, pe care se ducea s-o viziteze de două ori pe săptămână. O femeie la patruzeci de ani, frumoasă, al cărei trup, în ciuda vârstei, îşi păstrase zvelteţea şi formele graţioase. Din când în când, erau văzuţi la teatru sau la vreun restaurant. Amândoi cam de aceeaşi înălţime, formau o pereche potrivită şi atunci când intrau într-un local erau urmăriţi cu simpatie sau numai admirativ de multe priviri. Prietena lui, Ana Andreescu, „era farmacistă şi celibatară convinsă, fiindcă până acum nu fusese niciodată că­sătorită, în schimb, prin viaţa ei trecuseră mulţi bărbaţi. De altfel, legătura cu Lucian Fuiorescu – ce dura numai de vreun an – nu era singura, în afară de acesta, o mai vizitau – şi relaţiile pă­reau a nu fi mai puţin intime – un ziarist foarte tânăr şi un inginer de asemenea mai tânăr decât ea. În orice caz, cu excepţia frivolităţii, altceva mai grav nu i se putea imputa Anei Andreescu. Cu alte cuvinte, nu exista nici un motiv de suspici­une. De asemenea, nici în ceea ce priveşte pe ceilalţi doi amanţi, ziaristul şi inginerul. După-amiezile când nu se ducea să-fi vadă prietena, Lucian Fuiorescu şi le petrecea într-un mod destul de original. Pleca la Băneasa să vizi­teze colţul zoologic. Nu trebuie înţeles că asta se întâmpla absolut în fiecare din după-amiezile sale libere. Dar în ultimele zece zile, în patru după-amiezi acolo s-a dus. La prânz, masa o lua la cantină. De acolo se întorcea acasă. Se odihnea o oră, două, apoi, cu autobuzul, se ducea la Băneasa. După ce plătea taxa de intrare, grăbea spre cuştile maimuţelor. Celelalte animale nu-l interesau. Nici leii, nici tigrii, nici giumbuşlucurile ursule­ţilor şi nici somnolenţa pithonului. Parcă în toată grădina nu ar fi existat decât maimuţele. Dacă în faţa cuştilor maimuţelor era multă lume – şi de obicei era – îşi făcea loc, dârz, cu coatele, până ajungea în primele rânduri, lângă grilaj. Odată ajuns, nu se mai dădea plecat de acolo, până aproape de închidere. Se amuza copios da grimasele, saltimbancăriile şi tumbele neastâmpăratelor maimuţe, de-a valma cu copiii. Nu se întâlnea cu nimeni, nu adresa nimănui un cuvânt. Abia dacă se îndupleca să răspundă la cine ştie ce întrebare naivă a vreunui ţânc. După câteva ore, dezlipindu-se cu părere de rău parcă din faţa cuştilor, pleca. Câteodată făcea haltă la restaurantul din apro­piere. Singur la masă, golea o sticlă de bere privind distrat lumea de la celelalte mese sau răsfoind vreun ziar. După aceea, pleca. Nu lua autobuzul decât după ce mergea câteva staţii pe jos. De cele mai multe ori cina în oraş, după care se reîntorcea acasă, totdeauna foarte devreme. Pe scurt, o existenţă singulară şi inofensivă. ...Şi cu toate acestea! Ei, dar a venit timpul ca cititorii să afle de ce organele de securitate îl suspicionau pe Lucian Fuiorescu.   Trecuseră exact unsprezece zile de când un in­divid, care nu putuse fi identificat, introdusese într-o „cutie oarbă de scrisori” un mesaj care nu conţinea decât următoarele cuvinte: Nu găsesc blacheul. Pune-ţi galoşul! Bineînţeles, „cutia poştală oarbă” fu pusă imediat sub observaţie. Trecură mai multe zile, însă fără ca cineva să pice în capcană. Cel căruia îi fusese adresat mesajul se lăsa aşteptat. Absenţa era in­terpretată diferit de cei doi prieteni. Căpitanul Bogdan era de părere că celălalt individ nu venea să ridice poşta fiindcă mirosise că „cutia poştală” era supravegheată, iar prietenul său susţinea că destinatarul nu se prezentase să ridice poşta de­oarece lipsea din oraş. Faptul că erau buni prieteni nu constituia , un motiv ca să fie amândoi, totdeauna, de aceeaşi părere. Dimpotrivă. Şi când se întâmpla aşa, îşi susţinea fiecare punctul său de vedere cu înver­şunare. Ulterior, când evenimentele dădeau drep­tate unuia dintre ei, cel victorios se adresa celui­lalt: — Îţi scoţi pălăria? — Mi-o scot! accepta acesta, fără nici un fel de părere de rău. Într-o zi, un individ se apropie de „cutia de scrisori”. Se opri în dreptul acesteia, o clipă păru gata să vâre mâna după scrisoare, dar în ultima clipă se răzgândi. Îşi continuă drumul nu însă fără a privi din când în când în urmă, spre a se con­vinge dacă nu cumva este urmărit. Deşi nu des­coperi nimic suspect, spre mai mare siguranţă, reveni în centrul oraşului, schimbând de mai multe ori tramvaiele şi autobuzele. Către orele cinci după-amiază, fu văzut intrând într-o cofetărie de pe Bulevardul Magheru. În local se afla multă lume. Mesele erau toate ocupate. Dar la câteva existau câte un loc sau două libere. Câteva clipe individul, care semăna cu un iepure şi pentru care motiv fu poreclit Iepurele, păru că nu se poate hotărî unde să se aşeze. Până la urmă, optă pentru masa din fundul localului, unde un bărbat foarte „distins” citea ziarul, absent cu desăvârşire la ceea ce se întâmpla în jurul său. Părea atât de ab­sorbit de lectură, încât atunci când Iepurele ceru voie să se aşeze la masa lui, acesta acceptă fără să-şi întrerupă lectura. Iepurele comandă o cafea şi după ce fata care servea i-o aduse, se puse să scrie nişte ilustrate, vreo patru la număr. Când termină, scoase din bu­zunar mai multe timbre şi începu să le lipească. Timbrele aveau valori mici, fiindcă pe fiecare ilus­trată lipi câte trei dintre ele. Dar în timp ce era ocupat cu această operaţie, la un moment dat, manevrând cu o dibăcie de scamator, împinse cu un­ghia degetului mic al mâinii sale drepte unul din timbre tocmai sub unul din ziarele de pe masă care aparţinea bărbatului distins, şi acum în aceeaşi măsură absorbit de lectură. Scurt timp după aceea, Iepurele chemă fata, plăti şi părăsi localul. Abia după vreo zece minute domnul distins, terminând lectura, se hotărî să plece şi el. Împă­turi tacticos ziarul şi îl puse pe masă deasupra celorlalte. Dar, ca şi când abia acum ar fi desco­perit o informaţie care îi scăpase, trase mai aproape teancul de ziare ca să poată citi. Şi în timp ce din nou păru absorbit de lectură, bâjbâi pe dedesubt cu degetele, căutând timbrul. Când îl găsi, îl strecură pe nesimţite în palmă şi din palmă într-unul din buzunăraşele vestei. Individul acesta nu era altcineva decât Lucian Fuiorescu.   Din păcate, sublocotenentul Picioruş, care până atunci nu-l pierduse o clipă din ochi pe Iepure, curând după ce acesta părăsi cofetăria, îi pierdu urma. Iepurele intră la I.S.E. şi oricât se strădui Picioruş să-i dea de urmă nu izbuti. Probabil că Iepurele se simţise urmărit şi spălase putina eclipsându-se prin cealaltă uşă. Sau poate, pur şi simplu, dintr-un exces de prudenţă, fără să ştie că e urmărit, căutase să-şi piardă urma. În orice caz acuma Picioruş nu mai avu nici o îndoială că Iepurele se dusese să ridice „corespondenţa” din „cutia oarbă de scrisori”, dar că se răzgândise în ultimul moment, probabil sub impulsul acelui in­stinct care, la indivizii obişnuiţi să trăiască în afara legii, funcţionează fără greş întocmai ca la fiare. Un om care foloseşte toate trucurile ca să nu ducă după sine o „coadă”, numai om cinstit nu putea fi. Nici a doua zi şi nici în zilele următoare grupă lor operativă nu izbuti să dea de urma Iepurelui. Acesta intrase parcă în pământ. La toate acestea se gândea maiorul Mănăilă stând în faţa ferestrei şi privind jos, în strada pustie la ora aceea. Doar spre colţul străzii o fe­tiţă juca, de una singură, şotron. Ceva mai în­coace, la câţiva paşi de bloc, o maşină neagră şi demodată aştepta. Maiorul reţinu, maşinal, nu­mărul: 8379. Căută cu privirea din nou fetiţa. Era blondă, bondoacă şi nu părea de fel că se plictiseşte. Oftă şi întoarse spatele ferestrei. Fetiţa ce juca şotron îi aminti de Ingrid, pe care n-o mai văzuse de o lună de zile. „Am să-i dau deseară telefon!” îşi spuse, luând de pe birou fotografia Ingridei. „Fetiţa tatei cea cuminte!” Şi cât timp privi fotografia, ochii lui trişti se luminară. Ceva mai târziu, ducându-se să-şi facă o cafea, îşi întâlni chipul în oglindă. Şi aşa cum se întâmpla ori de câte ori îşi vedea brusc chipul în oglindă, tresări. Fu mai curând o tresărire interi­oară. De ani de zile se întâmpla la fel. Era un fel de tic pe care îl căpătase cu ani în urmă, în ziua când el, Ducu, băiatul de cincisprezece ani, des­coperise în oglinda vitrinei magazinului „La Ba­lon” chipul unui băiat care semăna cu el dar care în nici un caz nu putea fi el însuşi. Şi nu putea fi el însuşi fiindcă băiatul din oglindă avea părul alb, iar al lui – ştia precis – era castaniu. Instinctiv, se oprise atunci să privească, să se dumirească. Şi abia după aceea a înţeles că băiatul cu părul alb era el însuşi. Şi a mai înţeles că albise de groază în clipa când descoperise că omul pe care credea că-l omorâse era tatăl său.[1] În noaptea când îi albise părul împlinise de curând cincisprezece ani. Acuma, cu toate că avea patruzeci şi doi, părul nu era mai alb decât cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Pe de altă parte, nu arăta nici mai bătrân decât vârsta pe care o avea, deşi poate că ar fi trebuit să arate fiindcă era înalt şi slab. Din acest ultim motiv, în jurul ochilor apăruseră riduri timpurii. Despre maiorul Radu Mănăilă[2] femeile spuneau că este un bărbat frumos, care însă intrigă. In­trigă – afirmau ele – din două motive. Întâi, din cauza unei voite, dar discrete inaccesibilităţi, iar în al doilea, din cauza tristeţii ochilor săi. Mai ales; acesta era un motiv ca unele dintre ele – acele, cu puternice şi poate nesatisfăcute pe deplin instincte materne – să-şi dorească a-l lua sub aripa lor ocro­titoare şi să-l copleşească, exasperant, cu o mie de atenţii mărunte ca pe un biet copil neajutorat. Fără să fie singura, şi în nici un caz esenţială, era şi aceasta o cauză pentru care Ducu apărea femeilor inaccesibil.   Ca de obicei, şi de data asta Ducu procedă la fel, întoarse spatele oglinzii. Pe urmă, după ce îşi pregăti cafeaua, începu să se gândească la Bog­dan. Tare mult îi plăcea să lucreze cu el. În primul rând, pentru că îl iubea ca pe un frate mai tânăr. În al doilea, fiindcă Bogdan era un colabo­rator preţios. Foarte inteligent, se pricepea să orânduiască faptele cele mai aparent disparate într-o succesiune logică atât de stringentă, încât te lăsa câteodată – cum spunea Ducu uneori – cu gura căscată. — Fiule – se dădea bătut Ducu – îmi scot pălăria. — Scoate-o, bătrâne, că şi eu am scos-o de atâtea ori. Firi mai deosebite nici că se putea să existe. Şi cu toate acestea îi lega o prietenie pe care munca în comun o cimentase. Ducu aprecia la Bogdan tocmai acele trăsături care lui îi lipseau. Spontaneitatea, optimismul contagios, însuşirea de a câştiga încrederea oamenilor din primele clipe, capacitatea de a se entuziasma chiar de lucrurile mărunte, umorul. Datorită firii sale, în primul rând, Bogdan arăta la treizeci de ani ca un tânăr de douăzeci şi cinci. Ducu, a cărui copilărie înţărcase la o vârstă când alţi băieţi din mahalaua Mascaralei încă mai înălţau zmeie şi se fugăreau prin port jucându-se „de-a hoţii şi vardiştii”, mai în glumă, mai în se­rios, îi spunea fiule. Şi se simţea tare mulţumit că „fiul” său făcea parte din grupa lui operativă şi că erau prieteni. „Cazul Fuiorescu” – deocamdată era doar un „caz” – începuse să-i intereseze pe amândoi în mod deosebit, deoarece, cu flerul lor – rezultat al unei experienţe de mai mulţi ani – întrevedeau că avea să se transforme într-o bătălie în­verşunată. Şi-au împărţit rolurile şi Ducu a de­venit Nicolae Stamate, fratele inginerului Petre Stamate, mutându-se totodată în garsoniera aces­tuia din urmă, vecină cu aceea ocupată de aparent inofensivul şi oarecum originalul Lucian Fuiorescu. Unui lucrător cu oarecare experienţă din cadrul securităţii statului dacă i se oferă prilejul să arunce o privire prin locuinţa unui spion, îşi poate face o imagine – aproximativ exactă – despre firea acestuia. Nu este de loc o figură de stil, dar un apartament poate fi pentru un securist ceva asemănător cu o fişă psihologică. Ceea ce i se cere este să ştie s-o citească. Altfel spus, şi mai exact, adică trebuie să fie un bun psiholog. Psihologia, nefiind o artă ci o ştiinţă, se poate învăţa. Iar dacă mai există, cât de cât, şi aptitudini, ea se poate în­văţa temeinic. Când Ducu a avut prilejul să viziteze garsoniera lui Lucian Fuiorescu, ceea ce l-a izbit de la început a fost ordinea perfectă ce domnea pretutindeni, din vestibul şi până în camera de baie. Pe birou, de pildă, sau pe policioara de deasupra chiuvetei, obiectele erau aranjate într-o perfectă aliniere şi după mărime, ca soldaţii după înălţime. (Ulterior, cu alte prilejuri, avea să constate că ele se găseau totdeauna absolut în acelaşi loc;) Atunci când ai de-a face cu un individ ordonat până la pedanterie, desigur este o naivitate să speri că, datorită neglijenţei acestuia, vei desco­peri vreo dovadă a vinovăţiei lui. Asta nu în­seamnă că trebuie renunţat la cercetări. Nici Ducu nu renunţă să investigheze. O făcu atent, cu meticulozitatea care îl caracteriza, dar fără vreun rezultat. O clipă sperase – în definitiv speranţa e ceva subiectiv şi nu prea are legătură cu convingerea raţională – că va găsi dacă nu o instalaţie completă pentru developat microfilmele, măcar o sticluţă cu soluţie necesară, hârtie foto­grafică sau altceva. Căci, fără îndoială, timbrul pe care Iepurele i-l strecurase sub ziar în cofetărie nu fusese decât o microfotografie. Dar speranţa lui – aşa cum am mai spus-o – se dovedi efemeră. Negăsind însă nimic din ceea ce este necesar pentru a developa un film – dacă ar fi existat Ducu sigur că ar fi găsit, fiindcă se pricepea să caute – nu-i rămânea decât să tragă concluzia că nu lui Fuiorescu îi fusese adresat timbrul – microfotografia – ci altcuiva, el, Fu­iorescu, având doar sarcina de a transmite mai de­parte mesajul.   Trecuseră zece zile de când Ducu devenise Nicolae Stamate, şi Lucian Fuiorescu continua să se comporte în aşa fel, încât ei să nu poată înainta măcar cu un singur pas. La slujbă era cel de tot­deauna, acasă nu venea nimeni să-l caute şi, la rândul său, nu vizita pe nimeni. Făcea excepţie cu prietena sa – farmacista – pe la care trecea din când în când. „Joacă tare, ticălosul!” îşi spuse Ducu ridicându-se ca să-şi pregătească altă cafea. Trebuie să avem răbdare. Răbdare!... Răbdarea e una din calităţile de bază ale unui lucrător de securitate. Răbdare avea Ducu destulă. „Asta dovedeşte cât de periculos este.” Şi tocmai când ajunse la o asemenea concluzie, telefonul a început să sune. O dată... de două ori... de trei ori, de mai multe ori. Faptul că suna nu era un motiv suficient să se grăbească a ridica re­ceptorul. Ştia sigur că nu-l caută nici „şeful”, nici Bogdan şi nici altcineva din grupa operativă. Dacă l-ar fi căutat vreunul dintre ei, telefonul ar fi sunat altfel, conform unui cod ştiut numai de ei. Când telefonul începea să sune, de cele mai multe ori nu ridica receptorul. Ştia – se convin­sese în primele două zile – că la capătul celălalt al firului era o prietenă sau o cunoştinţă, a „fra­telui” său, inginerul Petre Stamate. Inginerul acesta avea atâtea prietene şi atâtea cunoştinţe, încât Ducu răguşise explicând fiecăreia că „fratele” său fusese detaşat pentru câteva luni la un şantier din Oltenia. Câteodată, atunci când se plictisea sau pur şi simplu ca să se convingă, răspundea la te­lefon. Din acest ultim motiv ridică şi acum recep­torul. — Casa inginerului Petre Stamate? auzi întrebând o voce de bărbat. — Da, casa inginerului Petre Stamate. Numai că dânsul e plecat, detaşat pentru mai multe luni în provincie, repetă Ducu ceea ce numea el „poezia”.    — Dumneavoastră cine sunteţi? — Fratele lui. Ducu auzi în receptor un hohot batjocoritor de râs. — Sunteţi, într-adevăr, fratele inginerului? — Vă arde de glume, domnule? Dacă vă arde de glume închid imediat. Aveţi cumva de făcut o comunicare pentru fratele meu? — Nu, nu închideţi! Ascultaţi! Ştiu precis că nu sunteţi fratele inginerului Petre Stamate. Dar asta este altă mâncare de peşte, mult mai puţin gustoasă decât aceea pe care sunt gata să v-o ofer eu. Luaţi seama! Peste un minut – poate ceva mai mult – o doamnă va coborî pe scări. O doamnă blondă, trecută de prima tinereţe. Doamna aceasta va avea în mână un geamantănaş de culoare neagră. Ei bine, sunt în măsură să vă informez că, pe dumneavoastră, conţinutul geamantănaşului vă interesează în mod deosebit. Sper că nu veţi lăsa să vă scape o asemenea ocazie, fără exagerare extraordinară. Mult succes, domnule securist. Şi îi închise telefonul. Nu o dată Ducu se găsise în împrejurări neobiş­nuite când salvarea propriei sale vieţi sau reuşita unei acţiuni depinsese de o hotărâre luată pe mo­ment. Cu toate acestea, niciodată nu i se păruse atât de greu să ia o hotărâre ca în clipa când necunoscutul de la celălalt capăt al firului întrerupse convorbirea. Fulgerător, un noian de gânduri îl in­vadară. Iată, exista cineva care cunoştea adevărata sa identitate. Mai mult decât atât, era cineva care – dacă nu se lăudase – cunoştea şi motivul pen­tru care luase ipostaza lui Nicolae Stamate. Asta era grav. Dacă necunoscutul acela era un duşman, toată acţiunea însemna că e compromisă. Pe urmă povestea cu doamna cea blondă care dintr-un mo­ment într-altul trebuia să coboare pe scări. Dar oare avea într-adevăr să coboare? Nu cumva era o cursă? Nu cumva acela care îi telefonase în­cerca să-l determine să se deconspire singur? Nu cumva cel care îi telefonase era chiar Lucian Fuio­rescu? „Probabil că e o cursă!” îşi spuse privind, în panică mereu crescândă, secundarul ceasornicului care se grăbea, se grăbea... Dar mai vertiginos galopau gândurile. Dacă to­tuşi era adevărat? Dacă informatorul, din motive pe care nu le cunoştea şi, deocamdată cel puţin, nici nu le putea bănui, îi vânduse un „pont”? Dacă în geamantănaşul acelei doamne exista tocmai ceea ce le lipsea ca să poată fi demascat Lucian Fuiorescu? Nu afirmase informatorul că ştia de ce îm­prumutase o identitate străină? Ce, nu se mai văzuseră cazuri de „vânzare” din motive de răz­bunare? Ducu nu se afla la prima lui misiune şi ştia din experienţa de până acum că în materie de activitate subversivă totul este posibil. „Cu toate acestea...” Cu toate acestea, misiunea lui era clară. Ca s-o poată duce până Ia capăt, înainte de toate trebuia să nu se deconspire. Asupra acestui lucru îi atrăsese atenţia şi şeful său. Neputând rezista tentaţiei, deschise uşurel uşa şi ascultă. Auzi paşi... Cineva cobora... Toc-tocul ce se auzea nu lăsa nici o îndoială că pe scări cobora o femeie. În clipa următoare o şi văzu şi o recunoscu. Era persoana indicată de către ano­nimul informator. O femeie plinuţă, blondă, tre­cută de prima tinereţe, dar încă frumoasă. Era la vârsta când o femeie izbuteşte să mai tenteze doar băieţii foarte tineri... Dar parcă nu-i era cu desăvârşire necunoscută. Parcă o mai văzuse cândva. Dar acum nu avea timp să-şi amintească dacă o cunoscuse şi cine anume era. Acuma trebuia să se hotărască. Informaţia fusese deci exactă. Doam­na blondă ţinea în mână un geamantănaş din piele de culoare neagră. Un singur amănunt in­formatorul uitase să i-l comunice la telefon: că doamna blondă va avea în gură un ţigaret de chihlimbar. Şi nu unul subţirel şi delicat – ca pentru o doamnă – ci coşcogeamite ţigaretul, gros şi lung. Ca să ajungă în dreptul uşii dinapoia căreia se afla el ascuns, doamna blondă mai trebuia să co­boare şase trepte. Deci în şase secunde trebuia să se hotărască. „De unde naiba o cunosc?” îşi spuse, hotărât să acţioneze. Atunci când avea să coboare şi ultima treaptă, îi va ieşi în întâmpinare şi-i va spune: — Vă cer iertare, doamnă, că vă... acostez, dar n-am încotro. Trebuie neapărat să vă aduc la cu­noştinţă ceva care are să vă intereseze în gradul cel mai înalt, întrucât se referă la persoana dum­neavoastră. Vreţi să intraţi numai pentru câteva minute? E în interesul dumneavoastră, doamnă. Iat-o coborând şi ultima treaptă. Gata, trebuia să se hotărască. Trebuia să afle ce conţine geamantănaşul de piele. Dar tocmai când fu pe punctul de a deschide uşa, dintr-o dată ştiu cine este femeia blondă. „Cum de n-am recunoscut-o imediat pe tanti Aspasia!” îşi spuse cu ciudă. Acum chiar că ar fi fost o prostie să se desco­pere. Dacă îl recunoştea? Desigur, era puţin pro­babil. Totuşi, de ce să rişte? Tanti Aspasia trecu prin faţa apartamentului dinapoia uşii căruia pândea Ducu. O auzi coborând scările spre parter. Aşteptă puţin, după aceea des­chise uşa, hotărât s-o urmărească. Începu să co­boare treptele. Când ajunse în holul blocului, tanti Aspasia se afla acum în stradă. Ieşi după ea, dar abia mai apucă s-o vadă urcându-se în limuzina neagră. Limuzina,cu numărul 8379, pe care o zărise de la fereastră, limuzina în preajma căreia se ju­case fetiţa ce avea vârsta Ingridei. Şi o clipă mai târziu, maşina dispăru după col­ţul străzii.   [1] Despre această întâmplare ca şi despre altele, privind unele dintre personajele acestei cărţi – tanti Aspasia, nea Şuncărică sau Catina – cititorii sunt în cunoştinţă de cauză din romanul „Fiul lui Monte Cristo”. [2] De acum încolo ori de câte ori va fi vorba de maiorul Radu Mănăilă autorul îi va spune simplu: Ducu, nume sub care acest personaj este cunoscut cititorilor din cartea amintită în nota anterioară.

CAPITOLUL I                                  Abia am apucat să ciocănesc şi uşa s-a deschis imediat de parcă stăpîna casei, aver­tizată, m-ar fi aşteptat de partea cealaltă. — Bună seara! Mi s-a spus că la dumneavoastră... — Intră!.... Intră odată, domnule! mă întrerupse gazda cu ton nerăbdător ca şi cînd explicaţia i s-ar   fi părut inutilă. Fără să ia mîna de pe clanţă stătea cu spatele re­zemat de perete, cu trupul ascuns pe jumătate înapo-ia uşii. Am păşit în antreiaşul minuscul, cumva stîn-jenit, cumva neliniştit, străduindu-mă cît mai neob­servat să-mi dau seama cum arată stăpîna casei, căreia venisem să-i cer găzduire pentru o noapte. La lumina puţină — lampa ardea în cealaltă încăpere  — vedeam o femeie înaltă, mult mai înaltă decît mine, care, dacă ţineam seama de părul cu desăvîr- şire alb, era fără îndoială bătrînă. De altfel, culoarea părului părea a fi singurul indiciu de bătrîneţe. Fiindcă, pe cît era de înaltă pe atît era de dreaptă     şi de suplă. Pe de altă parte, nici vocea nu era a   unei femei în vîrstă. Cum mă văzu trecînd pragul, închise uşa înapoia mea, încuind-o. Şi, în aceeaşi clipă, cîinele din curte începu să urle. Avea o voce răguşită şi împuţinată, ca la dulăii foarte bătrîni. — Poftim! iarăşi a început. De cap să-ţi fie, măi Pluto! Auzi, de cap să-ţi fie! Am înţeles că blestemul era adresat cîinelui şi am zîmbit, fiindcă fusese rostit nu cu supărare, ci mai curînd ca un fel de dezmierdare. Dar ceea ce s-a întîmplat după aceea a făcut să-mi piară pînă şi cel din urmă dram de bună dispoziţie. Bătrîna, care între timp mă invitase s-o urmez, se întoarse brusc, descuie uşa, o deschise şi adresă cîinelui acelaşi blestem, care mai ales acum sună a dezmierdare. — De cap să-ţi fie, măi Pluto! Pricepi, de cap    să-ţi fie! Cîinele, auzind vocea stăpînei sale, schelălăi de bucurie; pe urmă începu din nou să urle. „Ciudată femeie! mi-am zis. Nu cumva....” Şi     nu îndrăznii să formulez nici măcar în gînd bă-nuiala. — Poftim, domnule! Poftim! Am trecut pragul. Încăperea era un fel de sufra­gerie. O masă la mijloc, prea mare, care ocupa aproape tot spaţiul. Şase scaune tapiţate în jurul mesei. Un bufet demodat şi nu de o calitate deose­bită. Sub cele două ferestre, un divan cu tapiţerie decolorată. Pe masă, în mijloc, ardea o lampă de alabastru cu un picior înalt de aproximativ treizeci de centimetri. — Ia loc, domnule! mă invită fără să mă pri­vească, ducîndu-se la rîndul ei să stea pe un colţ al divanului. M-am aşezat pe un scaun, oarecum stînjenit, căin- du-mă în gînd că avusesem neşansa să dau de o gazdă atît de ciudată. Totodată eram furios pe necu­noscutul întîlnit mai adineauri pe uliţă, pe care întrebîndu-l unde aş putea găsi adăpost pentru o noapte, îmi răspunsese fără nici un fel de ezitare: — În satul ăsta al nostru, dumneavoastră, care sînteţi om de la oraş, nu v-aţi putea simţi bine decît la învăţătoare. — Dar are să vrea să mă primească? — Cum să nu! Cum să nu! Dumneaei primeşte  pe toţi drumeţii. — Şi unde stă învăţătoarea? — Priviţi, casa aceea de pe colină, unde se vede lumina. Pe urmă, după ce îmi arătase casa, îşi văzuse de drum. Ceea ce numise necunoscutul o colină, de fapt nu era decît un tăpşan ceva mai ridicat. Aşa se face că acum stăteam pe unul din cele şase scaune tapiţate, străduindu-mă să-mi dau seama, cît mai bine, cum arăta la faţă bătrîna mea gazdă. Dar nu am avut timp. Sau, mai precis spus, în acelaşi timp cînd înregistram reacţiile de pe chipul ei, tot atunci luam cunoştinţă şi cum arăta: era, într-ade- văr, bătrînă, la vreo şaizeci şi cinci de ani. Poate chiar mai mult. Părul cu desăvîrşire alb, lins şi   strîns la spate într-un coc. În ciuda vîrstei, după      cît îmi puteam da seama, chipul slab se păstrase neted, fără riduri. Doar bărbia ascuţită şi colţurile gurii căzute dezvăluiau, fără nici un fel de dubiu, vîrsta. Ochii pătrunzători, de o culoare nedefinită  din cauza luminii puţine, priveau trist. De fapt,   mult mai tîrziu mi-am dat seama că în mod obişnuit priveau aşa. Cercetîndu-mă, ei exprimau uimire şi, aş zice, panică. Din cauza panicii, sau, mai precis,    a ceea ce luam eu drept panică, chipul îi deveni dintr-o dată alb, iar buzele începură uşor să-i tre­-mure aşa ca la copii cînd sînt gata să plîngă. ,,Ciudată fiinţă”! mi-am zis din nou, aproape ho- tărît ca, în pofida orei înaintate, sub un pretext oarecare, să plec neîntîrziat şi să caut adăpost la       o altă casă. Dar cu adevărat ciudată fu purtarea ei imediat după aceea. Părăsind divanul, cu o sprinteneală ui­mitoare pentru vîrsta ei, veni lîngă mine. Luă lampa de pe masă şi, ridicînd-o deasupra capului meu, îmi cercetă chipul cu o privire îndurerată cum nu mi-a mai fost dat să întîlnesc vreodată. O clipă, două            Deşi mă simţeam tare prost, vreau să spun, deşi     mă simţeam tare jenat de acest examen care mi se părea că se prelungea nefiresc, nu eram capabil      să-l curm în vreun fel. Într-o atitudine cu desăvîr- şire pasivă aşteptam ca bătrîna să se sature privin- du-mă. În schimb, mă străduiam să înţeleg ce se petrece cu ea. Şi acum abia mi-am dat seama cu adevărat cît de mîhniţi îi erau ochii. Priveau trişti, dar, în acelaşi timp, cu un fel de aviditate nepoto-lită. Da, nu era curiozitate. Era aviditate. Cu atîta aviditate, încît nici nu-şi aminteau să mai clipească. ,,De ce s-o fi uitînd aşa la mine? Parcă nu se mai satură să mă privească!” Cu aceste cuvinte tîlcuii constatarea pe care o făceam. În sfîrşit, după nu ştiu cît timp, de fapt nu ştiu dacă a durat mai mult de cinci minute, bătrîna   aşeză din nou lampa pe masă. Oftă, apoi cu o voce abia auzită, sfîrşită parcă, îmi spuse: — Ţi-o fi foame, domnule. Să-ţi dau ceva să pui în gură! — Nu, mulţumesc! Am mîncat la cooperativă. În schimb, sînt tare, tare obosit. Vă rog să-mi arătaţi unde aş putea să mă întind puţin. — Nu se poate, domnule! Trebuie să mănînci ceva. Nu s-a întîmplat încă să-mi treacă cineva pra­gul fără să-l ospătez. Dacă zici că ai cinat, o cană   cu lapte înainte de culcare este ceva cum nu se  poate mai nimerit. Şi fără să ţină seama de refuzul meu repetat, dispăru din cameră. Se întoarse curînd cu o tăviţă din material plastic. Pe tăviţă, o cană mare cu lapte şi într-o farfurioară cîteva felioare de pîine de casă. — Poftim! Ospătează-te, domnule! Pe urmă, ridicînd fitilul lămpii, ca să facă lumina mai mare, se duse să-şi reia locul de pe divan. De acolo continuă să se uite la mine cu aceeaşi avidi­tate. Şi abia acum am înţeles că ţinuse să mă ospă­teze nu atît pentru a nu încălca datina, ci ca să aibă prilejul să mă mai privească.     O minţisem. Nu mîncasem nimic şi-mi era o foame de lup. Laptele rece era dulce şi pîinea de casă minunată. Constatînd aceasta după prima îmbucătură, cît ai clipi din ochi am înfulecat totul. — Vezi că ţi-a fost foame! mă mustră ea. Să-ţi mai dau? — Nu, mulţumesc! — Lasă că ai să-mi mulţumeşti după aceea. Dispăru din nou şi se înapoie cu o tavă mai mare. Într-o farfurie o bucată de slănină afumată. Alături, un codru de pîine, o ceapă şi o solniţă. — Mănîncă, domnule, ca lumea. Poftim! Îndemnul sună aproape vesel. Şi din nou am înţe­les că bătrîna era bucuroasă fiindcă foamea mea îi da un nou prilej să mă mai privească. Am început să mănînc. De cîte ori mă uitam la    ea îi întîlneam privirea. Avidă, dar tristă, îndure- rată. Nu-mi punea nici o întrebare, nu părea cu­-rioasă deloc să afle cine sînt şi cum de am ajuns      în satul lor, noaptea. La rîndul meu, tăceam, inca­pabil să leg o conversaţie cu bătrîna aceasta atît      de ciudată, care ar fi fost în stare să mă îndoape  toată noaptea numai ca să aibă prilejul să se uite      la mine. Poate că aş fi sfîrşit prin a descoperi singur ex­plicaţia, dacă de la început purtarea ei nu mi s-ar     fi părut neobişnuită. Mai întîi, faptul că, deschizîn- du-mi uşa larg, se ascunsese pe jumătate înapoia acesteia. Pe urmă, blestemul adresat cîinelui cu     ton de alintare. În fine, contemplaţia mută şi îndu­rerată. Toate acestea — şi trebuie să precizez că şi urletul continuu al dulăului a avut partea lui de contribuţie — au făcut ca, ignorînd explicaţia cea adevărată, să caut, fără să izbutesc bineînţeles, o alta, tot atît de stranie ca şi întreg comportamentul bătrînei. Mîncam fără poftă, deşi îmi era tare foame, ascul- tînd urletul neobosit al cîinelui. Între timp, începuse să plouă. Ploua cu stropi mărunţi şi deşi, dar fără grabă, cu un fel de îndîrjire încăpăţînată. Cînd nu urla cîinele, auzeam zgomotul ploii care mi se pă­rea mai curînd susurul unei ape năvalnice de munte. — Mulţumesc pentru masă! Bătrîna tresări, ca şi cînd aş fi smuls-o din cine ştie ce gînduri grele şi încîlcite, apoi clipi des — ea, care aproape nu clipea deloc — şi cu o voce iarăşi parcă sfîrşită, îmi răspunse: — Să-ţi fie de bine, domnule. Apoi cu alt ton, îndurerat, de parcă îi părea tare rău: acuma, fără îndoială, vrei să te odihneşti. — Aş vrea! Sînt tare obosit. — Mda! Oftă şi se ridică în picioare. Am făcut şi eu           la fel. — Mai aşează-te un pic pînă strîng masa. M-am executat. Cînd se reîntoarse din bucătă­-   rie, de data asta fără tavă, cîinele, care între timp contenise, începu din nou să urle. — Ce-o fi avînd de urlă aşa? am întrebat mai   mult ca să spun ceva. — Cine, Pluto? Aşa urlă el cînd plouă. O fi săracu’ reumatic şi urlă fiindcă îl dor ciolanele lui bătrîne. Căci e bătrîn, tare bătrîn, domnule dragă. Apoi, luînd de pe masă lampa, îmi spuse: — Urmează-mă, domnule! Şi o porni înainte. M-am luat după ea. Am trecut mai întîi printr-un fel de holişor, pe urmă am intrat într-o cameră care mirosea a levănţică, mobilată cu un pat de bronz, apoi am deschis uşa unei alte odăi. — Iată, asta este camera în care vei dormi dum­neata. Şi ridică din nou lampa deasupra capului meu,    ca să mă privească pentru ultima oară, înainte de       a ne despărţi. — De ce mă priviţi aşa am întrebat-o aproape involuntar. Continuă să se uite, pe urmă fără să-mi răspundă la întrebare îmi spuse: — Atunci, noapte bună! Comutatorul e aici, în dreapta uşii. — Aţi spus comutatorul? — Da, comutatorul. Nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa? Casa are instalaţie electrică. Eu însă prefer lampa. Din cauza ochilor. Lumina becului mă supără. Fu acesta un nou prilej de uimire. Casa avea in­stalaţie electrică şi cu toate acestea stăpîna ei prefera lampa, fiindcă suferea de ochi. Dar cum puteam crede că lumina puţină şi difuză a fitilului îmbibat  cu petrol ar putea face mai puţin rău unor ochi bolnavi decît electricitatea? Era şi aceasta încă o dovadă a ciudăţeniei bătrînei mele gazde. — Noapte bună! — Noapte bună! i-am răspuns urmărind-o cu privirea cum se depărta, înaltă şi dreaptă, cu mersul ei sprinten, care nu trăda deloc vîrsta. Cînd n-am mai văzut-o, am intrat în odaia ce     îmi fusese destinată şi am răsucit comutatorul. Becul cu puţine lumini îşi împrăştia timid razele de sub anacronicul abajur confecţionat din mătase roşie, abia luminîrtd covorul şi nici pe acela în întregime. Ceva mai departe jucau penumbre. În schimb, spre peretele unde se găsea patul, era aproape întuneric. Între cele două ferestre se afla o consolă demodată, cu o oglindă deasupra, nu mai puţin demodată. Mai era în cameră un scrin cu nişte fotografii înrămate  pe el, dar, din cauza luminii puţine şi a miopiei   mele, nu distingeam dacă ele reprezintă chipuri de femei sau de bărbaţi. Patul, un pat tot demodat, cu tăblii din lemn de nuc, altădată lustruit, dar acum scorojit şi înnegrit era pregătit, de parcă stăpîna casei ar fi ştiut că aveam să vin să-i cer adăpost. Aşternutul impecabil de curat mirosea a levănţică. Cu un oftat de uşurare m-am aşezat pe marginea patului. Şi abia acum mi-am dat seama cu adevărat cît de trudit eram. M-am dezbrăcat în grabă, cu  ochii micşoraţi de somn şi m-am vîrît în aşternut.  Cu mîinile sub cap, aşa cum obişnuiesc, am închis ochii. Cred că eram pe punctul de a adormi cînd     am auzit uşa de la intrarea casei deschizîndu-se cu un scîrţîit. „La ora asta bătrîna primeşte vizite!” m-am   mirat. Dar în clipa următoare am auzit paşi în ogradă. Involuntar am sărit din pat şi m-am repezit la fe­reastră. Am apucat să văd pe gazda mea îndreptîn- du-se cu pasul ei deloc bătrînesc spre poartă, ur- mată de un cîine mare cum nu-mi mai fusese dat niciodată să văd. Deschise portiţa, şi în clipa urmă­toare dispăru în bezna nopţii de pe uliţă. „Unde s-o fi dus bătrîna la o oră atît de tîrzie,        şi mai ales pe o asemenea ploaie?” m-am întrebat, mărturisesc, vag neliniştit. Pe urmă, cînd m-am lungit din nou în aşternut, neliniştea mi se păru      de-a dreptul absurdă. Nu aveam absolut nici un motiv, şi în propriii mei ochi apăream într-o postură ridicolă. „În cel mai rău caz — mi-am zis — s-ar putea    ca bătrîna să nu fie în toate minţile”. Totuşi eram hotărît să nu adorm pînă cînd nu  avea să se reîntoarcă. De ce, nu ştiu. Îmi ziceam, din curiozitate. Voiam să ştiu dacă avea să întîrzie   mult. Mi-am aprins o ţigară şi am început să fu­mez cu destulă silă. Era doar ultima ţigară din cel de-al treilea pachet. Niciodată pînă atunci nu atin­sesem un asemenea record. Fumam şi încercam să mă gîndesc la bătrînă, mai precis la comportamentul ei ciudat. Dar nu izbuteam. Gîndurile veneau şi se duceau fără nici o legătură între ele... Sînt cîteodată distrat. Din cauza aceasta mi se întîmplă să mă găsesc uneori în situaţii de-a dreptul caraghioase sau de-a dreptul neplăcute. Şi iată că tot datorită distracţiei mele incorigibile mă găseam acum în satul acela, găzduit de o femeie bătrînă şi poate un pic nebună. Eram în tren. Mă gîndeam... nu-mi aduc aminte   la ce. Trenul s-a oprit într-o staţie. Şi nu ştiu cum  am fost convins că era staţia în care trebuia să mă dau jos. Mi-am luat pardesiul pe braţ şi am coborît. Am făcut aceasta fără să încetez o clipă de a mă gîndi la ceea ce acum nu izbutesc să-mi amintesc. Vagonul meu era ultimul. Am coborît şi am pornit-o agale spre staţie. Cînd am ajuns acolo, trenul abia   se mai zărea. Şi atunci mi-am dat seama de greşeală. Mi-am dat seama, fiindcă n-am recunoscut clădirea gării. „Ce gară e asta?” am întrebat pe un ceferist, murdar de ulei de sus pînă jos. S-a uitat la mine lung, măsurîndu-mă din cap   pînă în picioare. — „Sărăcuţi, măi tovarăşe!” mi-a răspuns, tre- cîndu-şi dintr-o mînă într-alta felinarul. „Acum ce naiba mă fac? m-am întrebat necăjit, după ce omul cu felinarul îşi văzu de treabă. La biroul de mişcare am aflat că primul tren cu care mi-aş fi putut continua călătoria urma să so­sească abia pe la orele trei dinspre ziuă. Impiegatul mă sfătui să dorm în sat, şi dimineaţa, nu cu acela,  ci cu următorul, care avea sosirea la orele zece,     să-mi continui călătoria. L-am ascultat. De la gară pînă în sat nu sînt mai mult de cinci kilometri.         I-am făcut aproape într-o oră. Se înnoptase şi pe uliţă nici ţipenie de om. Satul, al cărui nume era     tot Sărăcuţi se întindea de-a lungul şoselei. Era un sat mare, mai bine zis răsfirat, cu case nu prea arătoase, ca mai toate satele de prin părţile acelea. Numai locuinţele noi ale unor colectivişti prefigu-rau cum avea să arate el peste cîţiva ani. Cînd am ajuns, am mai mers pe uliţa principală încă un kilo­metru, pînă mi-a ieşit în cale omul care mă sfătuise să cer găzduire la casa de pe colină, casa învăţă­toarei. La toate acestea mă gîndeam fumînd ţigara şi aşteptînd reîntoarcerea gazdei mele. La acestea şi     la altele. De pildă, la călătorii din compartiment şi, în special, la cei doi studenţi care tunau şi fulgerau împotriva incompetenţei arbitrilor noştri de fotbal;   la puiul de căprioară domesticit de prietenul meu, pădurarul; la slăbiciunile scenariului ultimului film italian pe care-l văzusem şi la multe altele. Şi tot gîndindu-mă aşa, fără să-mi dau seama, am adormit, mai înainte ca noctambula mea gazdă să se fi întors.   În timp ce dormeam am auzit sau mi s-a părut că aud, urletul lui Pluto — semn că stăpîna lui reve-nise —, dar nu am izbutit să mă mai trezesc.   Dimineaţa, cînd m-am deşteptat şi cînd am deschis pleoapele, ochii mi s-au oprit mai întîi asupra celor două fotografii. A trebuit să treacă cîteva minute pînă să-mi dau seama că atît chipul surîzător din fotografia din dreapta, cît şi cel melancolic, gînditor al celei din stînga nu-mi erau necunoscute. „Păi ăştia sînt.... Ei da, ăsta e Vlaicu şi ăsta  Bucur. Nu încape nici o îndoială!” mi-am zis sărind din aşternut. Din doi paşi am fost lîngă scrin. Am luat amîn- două fotografiile în cîte o mînă să le privesc mai îndeaproape. „Ei sînt! Ei, fraţii Vişinoiu”. Vlaicu cel din fotografie nu se deosebea de cel   pe care îl cunoscusem. Surîdea. Surîsul trăda omul dintr-o anumită perioadă a vieţii sale: un pic zefle­mist, un pic egoist — sau poate chiar ceva mai mult — gata să se eschiveze de la greutăţi şi primejdii,  un pic superficial, mulţumindu-se doar cu aparenţa lucrurilor. Da, aşa fusese Vlaicu. Mai precis, aşa fu­sese pînă în ziua cînd avea să primească lovitura aceea teribilă care avea să-l schimbe profund. Iată-l şi pe Bucur, Bădia cum îi spunea Vlaicu, deşi era cu doi ani mai mic. Bădia Bucur era anti­podul lui Vlaicu. Lui Bucur îi plăcea să gîndeaseă   şi natura îl înzestrase cu o asemenea facultate.  Bucur nu era de fel laş, şi curajul avea să şi-l dove­dească într-o împrejurare care avea să-l coste viata. Dar, mai ales, spre deosebire de fratele său, Bucur avea convingeri. Nu se întîmplă des ca doi fraţi — mai ales cînd între ei diferenţa de vîrstă este de doi ani — să nimerească în aceeaşi companie, în acelaşi pluton, ba chiar în aceeaşi grupă. În ceea ce priveşte pe  fraţii Vlaicu şi Bucur Vişinoiu nu fusese deloc o întîmplare că au ajuns în aceeaşi subunitate, res-pectiv în compania a cineea, plutonul doi, grupa a treia. Faptul acesta s-a datorat intervenţiei lui  Vlaicu. Acestuia oamenii din pluton îi spuneau Vişinoiu I, lui Bucur Vişinoiu II, iar mie, deşi nu purtam acelaşi nume, mi-au zis Vişinoiu III. Mi-au spus aşa datorită unei oarecare asemănări fizice în­tîmplătoare. Şi mi-au zis aşa probabil fiindcă mai înainte de a se naşte porecla mă împrietenisem cu amîndoi fraţii. Acum, cînd descoperisem cele două fotografii, purtarea bătrînei mele gazde nu mai mi se părea chiar atît de ciudată. Ea era mama lor. A lui Vlaicu şi a lui Bucur. Faptul că, în ajun, ridicase lampa deasupra capului meu ca să mă vadă mai bine, iar apoi mă ospătase din belşug ca să aibă posibilitatea de a mă privi în voie nu mă mai intriga. Se datora, fără îndoială, aproximativei mele asemănări fizice cu cei doi fii ai săi. „Dacă ar şti bătrîna că i-am cunoscut, şi încă bine!” mi-am zis, depunînd înapoi pe scrin cele  două fotografii înrămate. În clipa aceea am auzit în odaia de alături paşi     şi şoapte. Am tuşit ca să dau de veste că nu mai dorm. — Te-ai trezit, domnule dragă? — Da, bună dimineaţa! — Bună dimineaţa! Cînd vei vrea să te speli,       să şti că ţi-am pregătit aici de spălat. — Mulţumesc! Cîteva minute mai tîrziu am trecut dincolo. Ime­diat lîngă uşă era lavoarul. Un lavoar de lemn. Un lighean de porţelan înflorat, pe jumătate plin cu    apă şi o cană pîntecoasă, tot de porţelan, mă aş­teptau. Pe un scaun, un prosop lung din borangic. Apa era rece şi nimic nu-mi face o mai mare plă-cere decît s-o simt aşa pe faţă. M-am dezbrăcat pînă la brîu şi m-am spălat ferindu-mă să fac lăcăraie     pe jos. Ceva mai tîrziu, cînd am intrat în sufragerie, bă­trîna nu era singură. Pe sofa, cu picioarele adunate sub ea, îmbrăcată într-o rochie neagră o femeie ca   la vreo patruzeci de ani împletea un ciorap. Bătrîna stătea pe un scăunel la celălalt capăt, lîngă uşa care da în bucătărie. — Bună dimineaţa! am spus trecînd pragul. — Bună dimineaţa! mi-a răspuns bătrîna, în- dreptîndu-se de spate şi lipindu-şi-l de perete. Cealaltă femeie cînd îmi auzi vocea încetă să    mai împletească. Se uită la mine, mai întîi cu un     fel de curiozitate sceptică. Pe urmă păli şi cu voce alterată de emoţie îmi răspunse la bineţe. — Ai dormit bine, domnule? se interesă bătrîna. — Minunat. Am dormit dus. Pe urmă, văzînd că mă tot uit la femeia care, de asemenea, nu-şi lua ochii de pe mine, îmi spuse: — Asta e noră-mea, Varvara. Aşează-te, domnule dragă, să iei ceva în gură. Tu, Varvară, adu-i de mîncare. Varvara coborî de pe divan, încălţă nişte papuci vechi şi, în drum spre bucătărie, trecu pe lîngă   mine, mlădioasă şi felină, fără să se grăbească. Nu era propriu-zis frumoasă. În schimb, nu ştiu cum,  dar parcă din întreaga ei făptură se degaja femini- tatea. Varvara era nora bătrînei. Dar oare a cui nevastă fusese? A lui Bucur sau a lui Vlaicu? Nu apucai    să-mi răspund că o auzii întrebîndu-mă de dincolo, din bucătărie: — Vrei cafea cu lapte, domnule sau cacao? — Lapte simplu... — Cum ţi-e voia, domnule! După cîteva clipe îmi puse dinainte o ulcică plină cu lapte, pîine şi, la fel ca în ajun, slănină. Am în­ceput să mănînc, urmărit de privirile celor două femei. — De unde eşti, domnule dragă? mă întrebă bătrîna. — Din Bucureşti. — Pleci cu trenul de zece? — Da, cu acela. Bătrîna oftă: — Departe mai e Bucureştiul!... — Nu-i chiar aşa departe. În trei ore.... — Departe-i. Dacă ar fi mai aproape poate că ai mai trece pe la mine. Şi fu atîta tristeţe în tonul cu care rosti aceste cuvinte, încît mă tălăzui mila. Înţelegeam de ce ar   fi fost bucuroasă să mă mai vadă. Semănăm doar   cu cei doi fii ai săi. „Oare să-i spun că i-am cunoscut? Să-i spun,      de ce nu!”. — Dumneavoastră vă numiţi Vişinoiu, nu-i aşa? am întrebat-o pe bătrînă. — Da, aşa mă numesc. Dar de unde ştii? Apoi   tot ea, imediat: Ce întrebare! Ţi-au spus, de bună seamă, oamenii din sat. — Nu mi-au spus oamenii. Am văzut fotografiile de pe scrin. Sînt fiii dumneavoastră, nu-i aşa? — Da! răspunse bătrîna cu mîndrie de mamă. — I-am cunoscut pe zonă, în Moldova. Toţi trei am făcut parte din acelaşi pluton. — Aşa!... I-ai cunoscut!... Şi deodată ochii bătrînei se umplură de lacrimi. Plîngea. Numai după atîta se cunoştea că plînge :  că-i curgeau lacrimile. Multe, mari, nefiresc de mari. Se scurgeau pe obraji încet şi, din cauza aceasta, nu păreau lacrimi adevărate, ci mai curînd de gli- cerină. Plînsul acesta mut era mai sfîşietor decît oricare alt fel de plîns. — Vorbeşte-mi, domnule dragă, despre Bucur! Vocea era aproape cea obişnuită. Şi cu toate aces­tea mi-am dat seama că suferinţa bătrînei era cum­plită şi de nealinat. — Vorbeşte mai bine despre Vlaicu! îmi ceru Varvara care, din clipa cînd auzise că i-am cunos- cut pe amîndoi fraţii atîta se foise pe divan, încît rochia strîmtă i se ridicase dezvelindu-i genunchii. — Tu să taci! se răsti la ea bătrîna. Să vorbească despre Bucur. Mai întîi despre el. Şi pe urmă şi despre Vlaicu. Despre băiatul meu Vlaicu. Nu era deloc o treabă uşoară ceea ce mi se cerea. Aveam ce povesti despre fiecare din ei, dar nu   ştiam cum să încep. Pe de altă parte, nu ştiam nici dacă ceea ce mie mi se părea interesant li s-ar fi părut la fel şi lor. Aveam sentimentul vag că nu  orice se aşteptau să audă de la mine, ci numai anu­mite lucruri. Şi, fiindcă trecuse cîtva timp, de cînd fusesem întrebat, deodată m-am trezit că spun: — Bucur, să ştiţi, a fost un om adevărat! Erau exact cuvintele pe care nu aş fi vrut să le rostesc, tocmai fiindcă mi se păreau de o banalitate exasperantă. Şi, copleşit de ridicolul în care eram convins că mă găsesc, deşi doream tare mult, alte cuvinte nu mi-au mai venit pe buze. — Dar Vlaicu? întrebă Varvara. Ce, el nu a fost un om adevărat? — Taci! Tu nu auzi să taci? Taci îţi spun! Ar trebui să-ţi fie ruşine! Lasă-l să vorbească de Bucur. Mai întîi de Bucur. Apoi către mine: Da, a fost un om adevărat. Asta o ştiam. Dar altceva ce-mi poţi spune despre el? L-ai cunoscut bine? — Am fost puţintel prieteni. Şi cu Vlaicu, soţul dumneavoastră, am adăugat, fiindcă observasem că Varvara tocmai se pregătea să-mi pună o astfel de întrebare. — Nu Vlaicu a fost bărbatul ei, ci Bucur, mă lă­muri bătrîna. „Atunci de ce se interesează de Vlaicu?” Dar întrebarea mi-am pus-o numai în gînd. Şi răspunsul tot în gînd mi l-am dat: „Dacă bătrîna a mustrat-o că se interesează de Vlaicu, probabil că între această Varvara şi cumna-tul ei au existat şi altfel de legături decît cele de rudenie. Altă explicaţie nu văd”. Cu toate acestea, femeia nu-mi deveni acum anti­patică. Îmi era, mai curînd, milă de ea. De ce, nea­părat milă, nu ştiu! Poate pentru că aveam presen­timentul că suferise mult. — ...Şi cînd l-au executat nu i-a fost prea greu? întrebă bătrîna. Nu s-a arătat slab? — Nu!... Dimpotrivă. În timp ce comandantul plutonului de execuţie urla comanda, Bucur a stri- gat din adîncul plămînilor: „Moarte fascismului!” — Şi l-au împuşcat ca pe un cîine!... Fără jude­cată... fără nimic, murmură bătrîna care, între timp, contenise să plîngă. — Chiar fără judecată, nu. L-au judecat la pre- tura diviziei. Dacă se întîmpla cu cîteva luni mai înainte, îl trimiteau la Curtea Marţială. — Unii spun că dacă l-ar fi judecat Curtea Mar­ţială, ăia nu l-ar fi condamnat la moarte. Oare ade­vărat să fie? întrebă bătrîna cu îndoială. — Da de unde! Pentru astfel de „crime” nu   exista atunci decît o singură pedeapsă: plutonul de execuţie. Numai într-un singur caz poate că ar fi scăpat cu viaţă. Doar dacă ar fi avut şansa să nu-i vină rîndul de a fi judecat pînă la evenimentele în- tîmplate la 23 August. Ştiţi, în perioada aceea, de­zertările, nesupunerile la încorporare se ţineau lanţ. Cauzele acestei avalanşe de acte de nesupunere erau multe. De pildă, mizeria din ce în ce mai accentuată a celor rămaşi acasă care, pe deasupra trebuiau să îndure şi samavolniciile sălbatice ale aparatului de represiune antonescian. Dar ceea ce îi făcea să urască şi mai mult războiul era faptul că ei îşi dădeau  seama că li se cerea să lupte împotriva propriilor   lor interese. Nemulţumirea şi revolta mocnită erau aşa de mari în rîndul unităţilor de pe zonă, încît    pînă şi unii comandanţi de unităţi erau nevoiţi să recunoască, în rapoartele lor secrete şi strict-secrete, că nu se mai putea conta pe armată. În faţa unei atari situaţii au fost luate, bine- înţeles, măsuri de „redisciplinare”, din cele mai severe. Pentru te miri ce vini, reale sau închipuite, ajungeai uşor la Curtea Marţială. Cei de acolo nu mai pridideau să judece pe toţi cei presupuşi vi­novaţi. Stăteau bieţii oameni închişi cu lunile pînă să le vină rîndul. Tocmai de aceea, Antonescu a împuternicit pe comandanţii de mari unităţi să  aplice pedeapsa cu moartea în cazurile grave, spre pildă în cazurile de dezertare de pe front, fără ca    cei vinovaţi să mai fie înaintaţi Curţilor Marţiale. Dacă Bucur ajungea la Curtea Marţială, ar fi avut şansa să scape cu viaţă doar în cazul cînd nu i-ar      fi venit rîndul să fie judecat înainte de evenimen­- tele întîmplate la 23 August. — Două luni!... Numai două luni şi ar fi scăpat   cu viaţă!... De data asta vorbise Varvara. Cuvintele îmi su­nară straniu. Cum să explic? Îmi sunară ca o con­statare exterioară, obiectivă, imparţială. Pronun-  ţase cuvintele rămînînd disponibilă sufleteşte. — Taci!... Ţi-am spus să taci... Să-l laşi să vor­bească... Ar trebui să-ţi fie ruşine... Ştii tu din         ce motiv, se răsti la ea bătrîna, fără ură. Tonul trădase doar o mare amărăciune. — Mamă! De ce vorbeşti aşa! Ştii bine că nu   este adevărat. Bătrîna, ca şi cînd s-ar fi rugat de ea, murmură: — Lasă-l să vorbească despre Bucur. Apoi către mine: Vezi dumneata, am avut doi băieţi. Pe amîn- doi i-am pierdut. Iată, au trecut atîţia ani, dar  durerea sufletului meu nu s-a alinat. Pe Bucur mi     l-au împuşcat. Vlaicu a murit şi el. Durerea asta    din urmă s-a mai astîmpărat cumva. Dar nu şi    aceea pricinuită de moartea lui Bucur. Mi l-au împuşcat. Mi l-au împuşcat ca pe un cîine. E ade­vărat că, înainte de a-l împuşca, i-au legat mîinile    la spate? — Da, i-au legat mîinile la spate. — Şi ochii? — Şi! El a cerut să nu-i acopere ochii, ca să-şi poată lua rămas bun cu privirea de la noi. — Şi cîinii, de ce nu i-au făcut pe plac? De   vreme ce urmau să-l împuşte, pentru ei nu era to-tuna dacă el avea să moară cu sau fără ochii legaţi? — Totuna, bineînţeles. Altcineva dacă ar fi co­mandat plutonul de execuţie aproape sigur că ar fi ţinut seama de ultima lui dorinţă. Locotenentul Marinoiu însă n-a vrut. — Şi de ce n-a vrut cîinele? — Fiindcă nu era un om. Era o fiară cu chip de om. Nu i-a fost de ajuns că avea să împuşte un nevinovat. Şi nu i-a fost de ajuns, fiindcă plăcerea lui era să chinuiască. În bestialitatea sa, socotind aceasta ca o metodă de supliciu, i-a refuzat lui  Bucur ultima dorinţă înainte de moarte: să nu i se lege ochii ca, înainte de a trece dincolo, în ne­-  fiinţă, să-şi poată lua rămas bun, cu privirea, de       la noi. — Ce fiară, Dumnezeule, ce fiară! se revoltă bătrîna frîngîndu-şi mîinile. — Da, fiară! Din păcate, deşi erau acolo, de     faţă, mulţi ofiţeri, nimeni n-a protestat, chiar dacă vreunul, în sinea sa, — şi sînt sigur că au fost şi dintr-aceştia — era revoltat de cruzimea locote­nentului. L-au lăsat să-şi facă mendrele, să se facă risipă de exces de zel, care, în fond, nu era altceva decît bestialitate. Şi fiindcă întîmplarea de atunci, retrăită prin amintire, mă tulburase, am tăcut. — Şi? Spune, domnule dragă, rogu-te, spune!     se frămîntă bătrîna pe scăunel continuînd să-şi  frîngă mîinile. — Ce să vă mai spun! Din cauza fiarei de lo­cotenent şi execuţia s-a desfăşurat altfel decît după tipic. Locotenentul n-a mai rostit comenzile cu glas tare, aşa cum ar fi fost normal. I-a instruit în pre­alabil pe cei din plutonul de execuţie ca atunci    cînd el avea să ridice batista deasupra capului, ei să ducă armele la ochi, iar atunci cînd avea s-o lase     în jos, să tragă. Totuşi, nu-mi pot explica defel cum, dar Bucur a ştiut exact cînd va muri. Cu o clipă    mai înainte ca locotenentul Marinoiu să lase ba- tista, a strigat, cît a putut de tare: „Moarte fas­cismului!”. Aşa a murit Bucur! am încheiat după o clipă, privind pe rînd la cele două femei. Chipul bă­trînei arăta ca o mască a durerii, deşi nu mai plîngea. În schimb, al Varvarei era de nerecunoscut. Nu-mi puteam da seama dacă cele relatate de mine o impresionaseră în vreun fel, deşi acela despre a  cărui moarte amintisem fusese soţul ei. „Ce ciudată fiinţă!” mi-am zis. Poate chiar mai ciudată decît bătrîna.     — Şi cîinelui, fiarei de locotenent, nu i s-a cerut după aceea să dea socoteală? — Nu, fiindcă n-a mai apucat să trăiască mult.    L-a împuşcat unul de-ai noştri. Îl cheamă Ciz-   maru. Trăieşte în Bucureşti. Acum vreo doi ani,  cînd l-am revăzut întîmplător, mi-a mărturisit adevărul. — Dacă ai să-l mai întîlneşti, să-i spui că-l bine- cuvîntează o mamă. M-am uitat la ceas. Repede mai trecuse timpul! Dacă voiam să nu pierd trenul trebuia să mă gră-besc. — Într-o oră trenul meu soseşte în gară. Şi pînă ajung acolo, pe jos... Ar trebui să mă grăbesc. Bătrîna se nelinişti. Se nelinişti şi Varvara.  Ultima poate chiar mai mult. — Să nu plecaţi încă! Cuvintele Varvarei n-au sunat ca o rugăminte,      ci mai curînd ca o poruncă. Înţelegeam: cum să pleci, de vreme ce încă nu ne-ai povestit nimic despre Vlaicu? — Domnule dragă — vorbi bătrîna — iată sîntem două femei care te rugăm să-ţi amîni plecarea. Să rămîi pînă mîine, pînă poimîine. Oare nu-ţi stă în putinţă, dragă domnule? Cuvintele sunară atît de rugător, încît mi-am  simţit sufletul inundat de un val de duioşie şi, aş zice, de dragoste. În clipa aceea, bătrîna nu era numai mama prietenilor mei Bucur şi Vlaicu, ci parcă şi propria mea mamă. Nu, n-o puteam refuza. Mai precis, nu-i puteam refuza mîngîierea de a sta de vorbă cu cineva care îi cunoscuse copiii. Apoi, dacă aproape mă hotărîsem să rămîn, o făceam nu numai pentru a-i face ei plăcere ci şi pentru alt motiv. Aveam vagă intuiţie că, rămînînd, voi afla poate lucruri mult mai interesante în legătură cu    cei doi fraţi decît ceea ce le-aş fi putut eu povesti despre Bucur şi Vlaicu. În definitiv, ce ştiam eu despre ei? Ştiam numai ceea ce mi se păruse că sînt în cele patru luni cît fuseserăm toţi trei pe zonă în Moldova. Şi mai    ştiam în ce împrejurare muriseră amîndoi. Atît.    Dar care fusese viaţa lor mai înainte de a ne fi întîlnit? Bucur nu-mi povestise niciodată nimic.       E drept, nu se ferise de mine şi îmi dăduse pri-    lejul să-i cunosc concepţiile. Dar mai mult de atît nimic. „Mama este învăţătoare. Tată n-am şi nici   nu mi-l amintesc. A murit pe cînd eram mic         într-un accident de vînătoare. Mai tîrziu, am auzit   că n-ar fi fost un stupid accident de vînătoare, ci unul aranjat. Adică, o crimă premeditată. Culmea, cică, asasinul ar fi fost chiar propriul său frate.     Dar eu n-am crezut niciodată, şi nici n-am între­-   bat-o pe mama. Ce rost avea să răscolesc asemenea murdării!”... Atîta aflasem de la el despre familia lui. Iar  despre sine însuşi, Bucur a evitat întotdeauna să vorbească. Cît priveşte pe Vlaicu... Cu Vlaicu, atunci cînd l-am cunoscut, pe frontul din Moldova, nu       se putea niciodată discuta serios. Pe atunci, îi pu- teai pretinde să-ţi cînte ceva din muzicuţă — şi       se pricepea aşa de bine s-o facă, încît nu-ţi venea    să crezi că o drăcie atît de mică e în stare să      scoată asemenea sunete — să-ţi spună o anecdotă, să-ţi dezvăluie ultimele întîmplări senzaţionale pe­trecute în regiment, brigadă ba chiar divizie, sau    să-ţi relateze una din multele lui aventuri senti­mentale, reale sau închipuite. La vremea aceea, cu Vlaicu nu se putea „discuta serios”, nu numai  fiindcă avea oroare de aşa ceva, ci, în primul rînd, fiindcă ţie nu-ţi trecea prin minte că ai putea      purta cu el asemenea discuţii. Dintr-un anumit   punct de vedere, Vlaicu era pentru noi toţi un fel    de tonic. Cu muzicuţa, glumele, anecdotele şi snoa­vele sale, cu buna sa dispoziţie care nu-l părăsea niciodată risipea tristeţile şi amărăciunile zilelor      şi nopţilor noastre de ostaşi din primăvara şi vara anului 1944. Dar nici despre viaţa lui, în afară de faptul că avusese nenumărate aventuri sentimentale — care nici măcar nu ştiam dacă toate sînt adevărate —, mare lucru nu izbutisem să aflu. Şi nici Vlaicu de  mai tîrziu nu fusese mai predispus la confesiuni.    De aceea, consimţind să-mi amîn plecarea, am fă- cut-o hotărît mai mult să întreb decît să aştept         să fiu întrebat. — Măicuţă, nu am nişte treburi atît de urgente care să facă imposibilă amînarea plecării, să zicem cu douăzeci şi patru de ore. I-am spus „măicuţă” atribuind cuvîntului nu un sens peiorativ, ci fiindcă de cînd mă rugase cu „domnule dragă” să mai rămîn începusem s-o simt puţin şi măicuţa mea.