Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Când vreau sa duc un subiect pana la capăt, sunt ca ciocănitoarea Woody cu picătura ei chinezeasca.

John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.

La inceput a fost sfarsitul de Adriana Georgescu PREFAŢĂ Pe am revăzut-o în Piaţa Universităţii. În aprilie 1990 Ştiam că se află de cealaltă parte a Canalului Mânecii, într-un orăşel britanic. Că şi-a schimbat numele, după o nouă căsătorie, în Westwater. Că nu doar vremea ce trecuse peste noi îi schimbase înfăţişarea dar şi nevindecabila traumă a experienţei carcerale. Îi urmărisem an de an evoluţia şi tragedia. Totuşi, în mijlocul tinerilor de aici o regăseam real. Şi atunci când intonau cu umor dar unul ciuruit de gloanţe imnul „golanilor”. Şi atunci când, în genunchi, se reluă un alt refren, „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”. Între iluzia liric-revoluţionară a începutului şi presimţirea dezolantă a sfârşitului era locul adevărat al Adrianei. A fost un simbol al îndârjirii cu care studenţii şi tinerii în general înfruntaseră după război ocupaţia sovietică. Lângă inconfundabila siluetă a lui Mihai Fărcăşanu conducându-l pe tinerii liberali la manifestaţii, de nedespărţit, apărea părul auriu, svelteţea sportivă, râsul încrezător al Adrianei. Ziaristă, foarte tânără avocată, de abia ieşită de pe băncile universităţii, apoi şefă de cabinet a generalului Rădescu, rezistenţa anticomunistă aflase în ea o figură emblematică. Avea să devină şi una din primele victime expiatorii o dată cu înscenarea celui dintâi proces în care Nicoiski îşi făcuse gamele în România, game ce aveau să ducă la simfonia neterminată a ororii de la Piteşti. Nu se ajunsese încă pe acel prag al demoniei, dar pâriă şi aceste exerciţii fuseseră de ajuns pentru a transforma existenţa Adrianei, însoţindu-l toate etapele cu coşmarul tor neîntrerupt. Când ne-am regăsit la Paris, pe la sfârşitul lui 1948 în ciuda celor suferite, Adriana părea aceeaşi. Era tot şefă de cabinet a generalului Rădescu poposind aici pe calea pribegiei ce avea să-l ducă în Statele Unite. Adriana ştia tot atât de bine să râdă, nu renunţase la speranţă. E drept că noi toţi, studenţi sau de abia ieşiţi din studenţie, care ne aflam la Paris destul de numeroşi pentru a transforma Boulevard St. Michel într-un fel de Calea Victoriei desţărată, împărtăşeam aceeaşi inconştienţă a vârstei. Nu cunosc decât o singură excepţie, pe Virgil Ierunca. Îşi plimba printre noi pesimismul activ şi era unicul pe care nu l-am văzut vreodată ciocnind de Anul Nou sau la o sărbătoare cu rituala formulă „la anul la Bucureşti!”. Eu însămi sosisem aici cu ferma credinţă că trebuie convins Malraux să alcătuim brigăzi internaţionale pentru eliberarea României. Căzusem într-un Paris convalescent după război şi incapabil să se pregătească pentru un altul, printre intelectuali marxişti, marxizanţi, marxieni, comunişti, tovarăşi de drum şi de ideologie pentru care Moscova era un fel de Meccă a antifascismului. Printre reprezentanţii marilor puteri care alcătuiau tribunalul de la Numberg, reprezentanţii Gulagului judecau pe responsabilii lagărelor naziste. Nu puteai evoca satelizarea Estului fără a fi tratat de fascist. Dar îndârjirea noastră de a nu admite împărţirea Europei şi nedreptatea flagrantă a păcii nu se lăsa întinată de contactul agresiv cu realitatea. Scoteam ziare, ne agităm, ţineam reuniuni, băteam la toate porţile, voiam să deschidem nişte ochi care aleseseră să rămână închişi. Nu doar vitalitatea vârstei explica o astfel de atitudine în contratimp. La anii lui foarte maturi, un Grigore Gafencu făcea, la alt nivel, acelaşi lucru. După Paris, în Statele Unite se constituiau Comitete ale ţărilor captive noi aveam chiar două, unul condus de C. Vişoianu, altul de generalul Rădescu şi Mihai Fărcăşanu - legitimitatea unor regimuri ieşite din alegeri falsificate părea lesne de pus în discuţie. Termenul exil nu trebuie pus la singular. Au fost mai multe exiluri. Primul era compus mai ales din oamenii care nu fugiseră ca să scape ci ca să se bată departe. Şi ne băteam. Fără arme, fără acele tancuri în care mai visam să ne întoarcem în România. Cu scrisul şi cuvântul. De abia în 1956 când am constatat uimiţi că_ înecarea în sânge a revoluţiei maghiare s-a produs fără reacţie din partea puterilor occidentale (un simplu avion al Naţiunilor Unite din care ar fi coborât pe aeroportul de la Budapesta Secretarul General al ONU, răspunzând apelului disperat al lui Imre Nagy, ar fi fost probabil de ajuns pentru a opri măcelul şi a schimba cursul istoriei), de abia atunci ne-am dat seama că vrerea noastră fusese deşartă. Şi tot de atunci, exilul şi-a cunoscut pluralul. Cei determinaţi să continue adevăratul curaj, spunea Simone Weil, este să lupţi fără nădejde au făcut-o, fiecare în felul lui, trăindu-şi viaţa ca o paranteză între ceea ce a fost şi ceea ce n-avea aproape nici o şansă să mai fie. Alţii s-au mai acomodat. Alţii s-au asimilat. Şi, dintre valurile de exil ce-au urmat, unele au fost strict „economice”. Rareori „politice”. 1956 primul mare deces din primul mare exil: Grigore Gafencu, revenind de la un post de radio unde lansase un ultim apel pentru salvarea unei revoluţii ce-ar fi putut să nu fie doar a Ungariei, a fost doborât de o criză cardiacă. Nu eram încă în 1956 când am revăzut-o pe Adriana la Paris. Mai trăiam cu convingerea ochilor ce trebuie deschişi. Prin cafenelele de la St. — Germain-des-Pres, în loc să discutăm despre existenţialism şi să-l căutăm pe Sartre şi pe ciracii săi, am pus la punct o strategie. Adriana va scrie o mărturie iar eu i-o voi traduce. Cât mai repede. Urgenţa era pe măsura închisorilor ce se umpleau în ţară. Să-mi aducă deci, zi de zi, ce scrisese peste noapte. Când n-are timp, să scrie direct la mine acasă şi să traduc pe loc. „La mine acasă” era de fapt o mansardă („chambre de bonne” îi spun francezii) cum aveau pe atunci studenţii săraci la Paris. Şi eu, pentru prima oară în viaţă, eram foarte săracă. Recunosc că nu-mi displăcea cu totul acest stil de boemă pe care nu-l cunoscusem în ţară: cantinele universitare, camera fără apă curentă, scara fără lumină. Acolo, în 44 Boulevard Raspail, urca zilnic Adriana cele şapte etaje, bineînţeles fără ascensor. Cu trei-patru file scrise în grabă, sau fără nici una, urmând să le compună în timp ce pregăteam masa. Cum România rupsese legăturile culturale cu Franţa, rămăsesem fără burse şi doar cu un ajutor studenţesc redus la minimum. Nu ştiam cum trebuie să te comporţi când n-ai nimic, dar ideea de sărăcie era legată, abstract, în mintea mea, de mămăligă. Căutam deci prin tot felul de magazine specializate mălaiul destul de scump pe acea vreme şi din care, de altminteri, eu din neştiinţă, Adriana din extrema-l concentrare pe manuscris, nu ajungeam să facem o mămăligă nici măcar pripită. Ieşeau un fel de cocoloaşe pe care le completam cu ciocolată „de la pachet”. Diverse asociaţii caritabile din America trimiteau pentru refugiaţii din Estul Europei coleţe cu hrană şi îmbrăcăminte uzată. Toate la un loc aşa încât ciocolata noastră mirosea a… naftalină. Fumam în schimb şi beam, Adriana ceai, eu cafea. Şi lucram. La plecările tardive, pe scara fără bec, Adriana mai lăsa să cadă din filele deja traduse, altele le arunca mototolite în coşul de hârtii, nu avea pentru ea mare importanţă, scria cu un singur scop, să „deschidă ochii”. În pauze, ne comportam amândouă infantil sau ridicol: puneam cuvinte româneşti pe cântecul partizanilor francezi şi ne închipuiam în primele batalioane ce vor deschide uşile închisorilor. Lipeam imaginile aţâţ de obsesive în acei ani ai rezistenţei franceze pe realitatea românească. Şi, după acest intermezzo al nălucirii, reîncepeam, ea să scrie, eu să traduc. Ajunsă la primele experienţe de închisoare şi tortură, Adriana punea stiloul jos. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănţăneau dinţii. (Tremuratul acesta ova însoţi de-a lungul vieţii, e prezentul ei veşnic.) îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor, înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul se potolea şi scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă şi povara. Chiar printre amintirile de închisoare erau însă şi episoade deloc tragice. Adriana îşi amintea cu umor şi o uşoară înduioşare de relaţiile ei cu colegele prostituate şi hoaţe. Pentru a nu tălmăci un argou viu românesc într-unui literar francez, un prieten mi-a prezentat pe un camarad al lui din rezistenţă care nu se exprima decât argotic. Simplu, masiv, primar chiar, ţinând parcă în mână mitralieră de care nu se despărţise cu totul (îşi ascundea armele sub pat, mi-a mărturisit el), om de rând şi de curaj fusese şi el după zăbrele din motive binecuvântate îmi debitase tot ce ştia. Criminalele, hoaţele, prostituatele de pe Dâmboviţa au putut astfel, graţie lui, să vorbească aidoma celor de pe malul Senei. Un singur termen a rămas neschimbat: „cârpo” cum îi spuneau amical Adrianei aceste co-deţinute. Mi-L aduc aminte deoarece Adriana şi cu mine am adoptat acest apelativ şi mai târziu în conversaţiile noastre, apoi, când a plecat în Anglia, în corespondenţă. Niciodată „dragă Adriana” sau „dragă Monica”. Ci „cârpo”, ca un fel de legătură inconştientă? Între ce năzuiam noi atunci şi ce urma să nu se întâmple. Adriana nu se ocupă doar cu scrisul cărţii terminată într-un timp record graţie ritmului şi stilului de lucru. Activa mereu. Ca membră a partidului liberal. Ca secretară a lui Rădescu. Lămurea oameni politici, gazetari, mergea la reuniuni, povestea, povestea. La procesul intentat de şefii patidelor democratice din Estul şi Centrul Europei autorului comunist al unei cărţi ce făcea scandal pe atunci, L’lnternationale des Traîtres, Adriana, în depoziţia ei, avertizase Occidentul că, dacă întârzie să facă ceva pentru „cealaltă Europă”, se va regăsi cu populaţii întregi nevrozate. Profeţia pe care Adriana o deducea din propriul ei tremurat s-a văzut confirmată de starea în care s-a aflat societatea românească după 1989 Cartea a fost publicată la Hachette, în 1951 Traducerea o semnasem cu un pseudonim (Claude Pascal). Aveam în ţară un ostatec. Pe cel mai drag. Mama. Ceea ce n-a împiedicat să fie arestată în 1958 la vârsta de 70 de ani, condamnată la 25 de ani şi, până la urmă, asasinată în închisoarea unde i se refuzase orice îngrijire medicală. Dar nu din pricină că pseudonimul ar fi fost decriptat. Ci sub pretextul absurd (dar ce n-a fost oare absurd în România comunistă?) de „spionaj”. Cum? Trimiţându-mi baticuri pe care ar fi desenat hărţi de… stat major. Mai e nevoie să spun că mama nu ştia să deseneze şi că n-am primit de la ea vreun „batic”? Nu mai e. Au commencement etait la fân, în ciuda contextului stângist, a avut în presa franceză un ecou favorabil. Adriana presupune că ambasadă ar fi cumpărat întreaga ediţie ca să nu ajungă la public. Nu ştiu dacă aşa a fost, în totalitate sau în parte, astfel de „cumpărături masive” erau însă în moravurile comuniste ale epocii. În orice caz, ediţia s-a epuizat. Îmi rămâne să spun de ce socotesc publicarea în România a cărţii Adrianei Georgescu şi salutară şi de actualitate. Salutară: suferim, vom mai suferi încă mult timp, de reputaţia ce ni s-a făcut de a fi ţara din Răsărit cu cea mai slabă disidenţă. Şi, cu excepţiile ştiute, e destul de adevărat pentru ultimele decenii. Nu şi pentru primele. Rezistenţa în România a fost probabii după 1944 mai numeroasă, mai unitară, mai decisă decât la vecinii noştri. Şi mai îndelungată. La Viena, în septembrie 1947 după ce trecusem clandestin o frontieră (deşi aveam un paşaport în regulă, dar aceasta e o altă poveste şi nu aici o voi spune), m-am aflat în biroul unui ofiţer francez ce urmă să-mi pună o nouă ştampilă pe paşaportul meu plin de parafe. În spatele biroului său, o imensă hartă a României cu steguleţe în Carpaţi: amplasarea cuiburilor de rezistentă în munţi. Ofiţerul voia să ştie dacă mai cunosc şi eu altele. Nu cunoşteam. Ştiam, în schimb, de rezistenţa mai mult sau mai puţin declarată a societăţii („societăţii civile”, s-ar spune azi; pe vremea aceea exista). Fusesem delegata Facultăţii de Litere din Bucureşti la marele congres studenţesc din mai 1947 la Cluj, în care comuniştii şi diversele „fronturi” sub care se camuflau voiau să ne forţeze a înfiera şi „concedia” pe profesorii recalcitranţi faţă de noua stăpânire. Am rezistat cu toţii aţâţ de bine presiunilor (erau reprezentate Universităţile din toată ţara), încât congresul s-a terminat fără nici un rezultat pentru comunişti şi cu Imnul Regal cântat de o mare aulă plină de studenţi. Fusesem cazată la căminul medicinistelor unde puneam la cale, în nopţi mereu albe, tactica de urmat. Printre intelectuali părea a domni aceeaşi determinare. M-am dus atunci să-l văd pe Lucian Blaga, împreună cu Ştefan Aug. Doinaş şi alţi „cerchişti” de la Sibiu. Blaga voia detalii asupra felului în care se comportă scriitorii şi profesorii universitari din Bucureşti. Marile lui tăceri erau străbătute de nelinişte şi determinare. „Mut ca o lebădă”, Blaga asculta viitorul. Cred că va trebui să se insiste asupra acestei rezistenţe iniţiale şi pentru a restabili adevărul şi pentru a cinsti pe cei care nu mai sunt şi pentru a ne descotorosi de unul dintre rarele noastre complexe fără obiect (avem atâtea altele justificate!). Asupra actualităţii acestei mărturii presupun că nu mai e nevoie să insist. O vor constata cititorii. Mie mi-a fost de ajuns s-o regăsesc pe Adriana în Piaţa Universităţii 1990

Harta Iubirii de Ahdaf Soueif Scriitoare de origine egipteană, Ahdaf Soueif s-a născut în 1950, la Cairo, dar şi-a petrecut copilăria în Anglia, unde mama ei se pregătea pentru doctorat. A studiat în Anglia şi Egipt, manifestând întotdeauna o fascinaţie aparte pentru literatură. În 1973 a obţinut masterul în literatură engleză la Universitatea din Cairo, apoi doctoratul în lingvistică la Universitatea Lancaster. A predat la Universităţile Cairo şi King Seoud. Deşi genul ce a impus-o ca scriitoare a fost proza scurtă, în care a dovedit că excelează atât prin Aisha (1983), cartea sa de debut, nominalizată la Guardian Fiction Prize, cât şi prin Fluierarul (1996), Ahdaf Soueif şi-a reconfirmat talentul şi valoarea prin romane ca În the Eye of the Sun (1992) sau The Map of Love (Harta iubirii, 1999), nominalizat la Man Booker Prize. De asemenea, a scris eseuri şi articole pentru numeroase reviste şi ziare, precum Sunday Telegraph, Times Literary Supplement, Washington Post. Romanul Harta iubirii este o apologie a dragostei şi a puterii sale de-a învinge diferenţele culturale. Structurată pe două planuri, naraţiunea urmăreşte destinele uimitor de asemănătoare a două femei pe care dragostea le poartă spre acelaşi tărâm misterios şi exotic – Egiptul. Mergând la Cairo să se documenteze pentru un proiect şi totodată să descopere lumea bărbatului pe care îl iubeşte, tânăra ziaristă americană Isabel Parkman aduce cu sine un cufăr cu jurnale şi obiecte personale ale străbunicii sale şi o întâlneşte pe Amal, una dintre rudele ei egiptene de care familia se îndepărtase. Împreună, cele două femei se lasă în voia unei investigaţii mult mai pasionante – descifrarea carnetelor scrise în engleză şi arabă din cufăr. Din praful unui secol de uitare se iveşte astfel tulburătoarea poveste de dragoste dintre străbunicii lui Isabel – lady Anna Winterbourne, o tânără văduvă englezoaică, şi Sharif al-Baroudi, un naţionalist egiptean credincios cauzei sale. Descrierea Egiptului din timpul ocupaţiei britanice şi din perioada actuală conferă romanului o uimitoare autenticitate.   „E ciudat că această perioadă [1900-1914] în care colonialiştii şi colaboratorii lor credeau că domnea pacea a fost una dintre cele mai fertile din istoria Egiptului. A avut loc o profundă examinare a sinelui şi o extraordinară reîncărcare cu energie în vederea unei noi Renaşteri.“ Gamal ’Abd el-Nasser, The Covenant, 1962 Un început „Nici măcar zeii nu pot schimba trecutul.“               Agathon (447-401 î.Hr.) …acolo, pe masa de sub fereastra dormitorului, se află vocea care a aruncat-o din nou în visare. Crâmpeie dintr-o viaţă trăită cu mult, mult timp în urmă. De la o distanţă de un secol, vocea femeii îi vorbeşte – atât de limpede, încât nu-i vine să creadă că nu poate să pună mâna pe stilou şi să-i răspundă.   Copilul doarme. Nur al-Hayah: lumina vieţii mele.   Anna probabil a pus tocul deoparte, îşi spune Amal, şi s-a uitat la copilul lipit de ea: la faţa îmbujorată de somn, la gura deschisă uşor, la bucla udă de păr negru care îi atârna pe frunte.   Am încercat cât de bine m-am priceput să-i spun. Dar nu poate – sau nu vrea – să înţeleagă şi să renunţe la speranţă. Îl aşteaptă neîncetat.   Amal citeşte, citeşte fără oprire, până noaptea târziu. Citeşte şi lasă cuvintele Annei să se reverse înăuntrul ei, cercetând cu blândeţe visele, speranţele şi durerile pe care le aşternuse în ordine, le etichetase şi le pusese deoparte. Hârtii îngălbenite şi roase de vreme, pagini, pagini întregi. Cele mai multe sunt în engleză, acoperite cu un scris mărunt, ferm, înclinat. Amal le-a sortat după tipul şi dimensiunea hârtiei, după culoarea cernelii. Altele sunt în franceză. Unele sunt puse în plicuri, altele legate neglijent împreună în mape de piele. Mai sunt şi un jurnal verde mare şi un altul legat în piele maro, cu o broască mică, de alamă încastrată în încuietoarea gravată. Amal a găsit mai târziu şi cheia pe fundul unei genţi de pâslă verde – o geantă care îţi trezea o senzaţie de repulsie la atingere, de parcă ar fi fost confecţionată pentru un proiect şcolar – şi împreună cu ea erau două verighete, una mai mică decât cealaltă. S-a uitat cu atenţie la cuvintele inscripţionate în interior şi, la început, singura parte a inscripţiei de pe fiecare inel pe care a reuşit s-o înţeleagă a fost data: 1896. Un plic mare, maro conţinea un singur caiet: şaizeci şi patru de pagini de scris îngrijit cu caractere arabe ruq’a[1]. Amal a recunoscut imediat scrisul: literele verticale, scurte, dar drepte, unghiurile ascuţite, coada lui ya[2] încovrigată sub corp. Scrisul citeţ şi îngrijit al bunicii ei. Hârtia e albă, cu linii înguste, legată între coperte de un gri marmorean. Paginile rigide trosnesc şi opun rezistenţă. Când le întoarce şi le netezeşte, stau într-o poziţie ciudată, păstrându-şi rigiditatea până când închide din nou caietul. Câteva tăieturi din ziare: al-Ahram, al-Liwa, The Times, Daily News şi altele. Un program de la un teatru italian. Altă geantă, de data asta din catifea albastru închis. A răsturnat-o în palmă şi din ea a căzut un şirag de mătănii cu treizeci şi trei de mărgele din lemn şlefuit şi un ciucure de mătase neagră. Tot restul zilei mâna i-a mirosit uşor a lemn vechi de santal. Câteva albume de schiţe cu diverse desene. Mai multe caiete de caligrafie arabă. Le-a frunzărit, remarcând diferenţele de cursivitate şi de încredere. Câteva caiete cu exerciţii de arabă, citate, notiţe etc. Un medalion, destul de curios, fiindcă e turnat dintr-un metal greu, mat şi atârnă de un lanţ subţire de oţel. Când a apăsat pe resortul lui, s-a deschis şi dinăuntru a privit-o o femeie tânără. E o pictură splendidă şi o cercetează de mai multe ori. Îşi spune că trebuie să aducă o lupă şi să o privească aşa cum trebuie. Părul femeii e blond şi îl poartă liber şi ondulat în stilul pe care l-au făcut celebru prerafaeliţii. Are o frunte netedă şi senină, o faţă ovală şi o bărbie delicată. Gura pare gata să înflorească într-un surâs. Însă ochii ei, care au cea mai ciudată nuanţă de albastru, violet chiar, privesc drept spre tine şi spun… spun multe. Există o forţă în privirea aceasta, o încăpăţânare; ai putea spune chiar sfidare dacă nu ar fi atât de veselă. E privirea pe care ar avea-o – ar fi avut-o – o femeie dacă ar invita un bărbat, un străin, să spunem, la dans. Data de pe dos e 1870, iar de capacul concav cineva a prins o cheie micuţă de aur. O geantă de stambă şi, înăuntrul ei, spălată şi călcată cu grijă, cu un săculeţ de lavandă ascuns printre pliuri, o rochiţă de bebeluş din cel mai fin bumbac alb, cu o mulţime de pliseuri albastre, galbene şi roz în partea de sus. Şi, împăturită o dată şi învelită în muselină, o tapiserie destul de curioasă, pe care se zăresc imaginea unui faraon şi o inscripţie în arabă. Mai era şi un şal, de felul celor purtate de ţărănci la ocazii speciale: „de culoarea untului“, de fapt alb. Astăzi poţi cumpăra unul la fel din Ghuriyya[3] pentru douăzeci de lire egiptene. Şi mai e unul, mai elegant, din lână gri pal, cu flori de un roz stins – atât de purtat că în anumite părţi aproape se vede prin ţesătură. Mai erau şi alte lucruri. Lucruri împachetate în pânză sau în hârtie satinată sau ascunse în plicuri: o cutie plină cu lucruri, un sipet cu comori, un cufăr, de fapt. E un cufăr. O poveste poate să înceapă de la cele mai ciudate lucruri: o lampă fermecată, o conversaţie surprinsă fără voia ta, o umbră ce alunecă pe perete. Pentru Amal al-Ghamrawi, povestea a început de la un cufăr. Un cufăr demodat, îmbrăcat în piele maro, acum crăpată şi scorojită, cu un capac boltit peste care erau petrecute două curele închise cu catarame de alamă, înnegrite de vreme şi uitare. Americanca venise acasă la Amal. O chema Isabel Parkman, iar cufărul era încuiat în portbagajul maşinii pe care o închiriase. Amal nu se putea preface că nu era reticentă. Reticentă şi deja plictisită: o americancă – o jurnalistă, îi spusese la telefon. Dar i-a zis că fratele lui Amal îi spusese să sune, aşa că Amal a fost de acord să o primească. Şi îşi adunase toate forţele: fundamentaliştii, vălul, pacea cu Israelul, poligamia, statutul femeii în Islam, mutilarea genitală – care din toate acestea va intra în discuţie? Dar Isabel Parkman nu era obraznică sau tăioasă; de fapt, era mai degrabă modestă, aproape timidă. Îl cunoscuse pe fratele lui Amal la New York. Îi spusese că venea în Egipt ca să se ocupe de un proiect despre noul mileniu şi el îi dăduse numărul lui Amal. Amal s-a arătat neîncrezătoare că Isabel avea să dea peste cineva cu vederi sau teorii milenariste măreţe. Era încredinţată că Isabel avea să descopere că, în mare, toată lumea era pur şi simplu îngrijorată – bolnavă de îngrijorare gândindu-se la ce avea să se întâmple cu Egiptul, cu ţările arabe, cu „lumea a treia“ în secolul XXI. Însă i-a oferit o cafea şi câteva nume şi Isabel a plecat. La cea de-a doua vizită Isabel abordase subiectul cufărului. Îl găsise când mama ei intrase în spital – pentru totdeauna. Se uitase prin el şi găsise nişte hârtii vechi în engleză, scrise, credea ea, de străbunica ei. Dar erau şi multe hârtii şi documente în arabă. Mai erau şi altele: obiecte. Iar hârtiile în engleză erau în cea mai mare parte nedatate şi legate împreună, dar păreau să înceapă la mijlocul frazei. Ştia că acolo trebuie să se afle o parte din propria ei istorie, însă era de asemenea încredinţată că s-ar fi putut găsi şi o poveste. Nu voia să-i impună nimic, însă fratele lui Amal se gândise c-ar putea fi interesată… Amal a fost mişcată de ezitarea ei. I-a promis că va arunca o privire prin cufăr şi a trimis portarul să-l aducă sus. Pe când acesta îl căra şi îl aşeza în mijlocul livingului ei, a zis: — Cutia Pandorei? — O, sper că nu! a exclamat Isabel, părând sincer alarmată.   Mă numesc Anna Winterbourne. Nu prea sunt de acord cu cei care susţin că stelele ne călăuzesc destinul.       [1] Scriere arabă neprotocolară, utilizată în scrisori cu caracter personal, ciorne şi notiţe. Ruq’a desemnează de asemenea foaia de hârtie pe care este scris textul respectiv. Posibil: text scris pe o bucată de hârtie mai degrabă decât scrierea oficială naskh (standard), scrisă pe o foaie tip. (în arabă, în orig.) (Acolo unde nu există precizări suplimentare, notele îi aparţin autoarei.) [2] Element introductiv al cazului vocativ. Este opţional când cuvintele în cazul vocativ se află la începutul enunţului şi obligatoriu când acestea se află în mijloc. (în arabă, în orig.) [3] Ghuriyya — piaţă din Cairo. (n. t.)        

Era inevitabil, într-o zi Silas avea să dea peste cineva din trecut, cineva care fusese într-o poziţie de putere şi care profitase de asta. Cineva care îi influenţase viaţa nu într-un mod vag, aşa cum fusese influenţată viaţa tuturor, cum se spunea, pentru că puterea îi corupe chiar şi pe cei mai buni, ci direct şi brutal. Oameni cumsecade făcuseră tot felul de lucruri pe care nu avuseseră cum să nu le facă, pentru că fuseseră corupţi de toată puterea pe care ceva sau cineva le-o dăduse. „Rahat, gândi SilaS. Întotdeauna altcineva sau altceva e responsabil pentru „un context mai larg” care îi scuteşte pe oameni de responsabilitatea pentru lucrurile pe care le fac.” Silas îl privi. Omul avea părul rar, în şuviţe pieptănate pe spate pentru a-i ascunde chelia, gulerul hainei îi era plin de mătreaţă, avea un început de burtă, pantofi Pick’n Pay şi ciorapi asortaţi. Se întinse ca să împingă ceva pe tejghea şi se întoarse spre locul unde stătea Silas, cu o conservă de tomate în mână, nemişcat. Da, era Du Boise. Fran9ois du Boise. Aceeaşi vivacitate în ochii albaştri. Totuşi, un pic mai lent, gândi Silas, când Du Boise întoarse capul dintr-o parte în alta, urmărind-o pe casieriţă cum introducea preţurile mărfurilor pe care le cumpărase în casa de marcat. Silas se apropie, dând din greşeală peste o femeie care stătea la coadă în spatele lui Du Boise, îl privi cum împingea marfa, deşi casieriţa ar fi putut s-o facă punând banda în mişcare. Cumpărături tipice de pensionar. Conserve de fasole, ton, lapte cu termen lung de valabilitate, pâine albă feliată, cafea instant, ceai de rooibos1, cremă adezivă pentru proteza dentară. Toate fără nume de firmă. Deci nenorocitul nu mai avea dinţi. Silas îşi imagină faţa furioasă a Lydiei dacă s-ar fi întors acasă fără cumpărături. Azi e duminică şi magazinele sunt deschise doar până la unu. Ar presupune cu voce tare că ar trebui să le facă ea a doua zi, pentru că slujba lui era prea importantă ca să-şi permită să-şi ia liber. Totuşi, îşi lăsă căruciorul şi îl urmă pe Du Boise afară din magazin. La jumătatea mall-ului, pe lângă vitrinele la care Du Boise se oprea să se uite din când în când cu un gest familiar, Silas începu să se întrebe de ce naiba urmărea un poliţist pensionar în supermarket. Du Bois făcuse acele lucruri cu mult timp înainte. Nouăsprezece ani. Iar Silas se obişnuise să trăiască cu ceea ce făcuse Du Boise, absorbise oroarea acelui moment în şuvoiul vieţii sale, o amintire ştearsă care doar rareori apărea la suprafaţa conştiinţei. De ce era important, acum când situaţia se inversase, iar Silas ar putea să folosească puterea poziţiei sale actuale pentru a-i face viaţa nenorocitului un iad? Avea în nări mirosul omului, un iz de metabolism în dezintegrare, ca şi cum ar fi fost un vânător care dădea deodată peste vânatul rănit. Du Boise se opri la o cafenea şi-şi trase un scaun, pregătindu-se să se aşeze. Silas îl ajunse, se aşeză în faţa lui, dar avu un moment de îndoială. Drace, omul părea mult mai în vârstă decât Du Boise pe care şi-1 amintea. Apoi se uită în ochii la fel de uimiţi ai omului. — Du Boise? Locotenent Du Boise? — Da, spuse el şi-1 măsură pe Silas din cap până-n picioare, uimirea schimbându-i-se în enervare. Se aşeză, oftând 1 Plantă aromată pentru ceai care creşte în Africa de Sud. 10 obosit, încercând să atragă atenţia celor din jur. Iată un tânăr care necăjea un bătrânel, un pensionar. — Îţi aduci aminte de mine? întrebă Silas. Du Bois se lăsă pe spătarul scaunului, iar aerul său de vulnerabilitate, expresia lui care spunea cineva-se-leagă-de-mine îl făcu pe un agent de pază să se apropie. — Ar trebui să-mi amintesc? întrebă el încet. Prinse privirea agentului de pază, se ridică de pe scaun şi-şi împinse căruciorul către ieşire. Silas se uită cum dispărea în lumina soarelui, se uită la agentul care îl observa şi apoi se întoarse. Furia pe care o simţea se localizase în stomac, o aciditate care îl făcu să tragă un vânt cu putere, fără să-i pese de oamenii care se adunaseră ca martori la o posibilă scenă. Agentul vorbi la staţie, proprietarul cafenelei trase ostentativ scaunul la locul lui, sub masă. Silas simţi furia în inimă de astă dată. Conduse până acasă şi, fără să-i spună nimic Lydiei, luă un pachet de şase beri din frigider şi o luă pe Tudhope Avenue în sus, spre parc. Găsi o insuliţă de verdeaţă în iarba ţepoasă. Un grup de vagabonzi, care zâmbeau generos, se strânseră să-i facă loc. Zâmbi şi el, dar ignoră subînţelesul. Puse între picioare pachetul mare cu şase beri, încă nedesfăcut, şi se întinse sprijinit în coate. Silas îşi aduse aminte cum se uitase Lydia la el, cum pusese foile deoparte pentru a-1 privi cum lua berile din frigider şi cum pleca. Ochii ei îl urmăriseră cum trecea prin faţa ferestrei la care stătea, iar când s-a întors să închidă poarta, îi văzuse oboseala de pe faţă. Probabil se întreba ce traumă care nu putea fi povestită adusese acasă. Se simţi vinovat pentru un moment, apoi deschise o cutie şi bău cu înghiţituri mari, lungi. Se opri, râgâi, îl auzi pe unul dintre vagabonzi spunând că „anumiţi oameni o duc bine în Africa de Sud”. Silas se întoarse şi se uită la ei sfidător, apoi continuă să bea, încet, potolindu-şi setea, până când ochii începură să-i lăcrimeze, faţa i se înroşi şi simţi o căldura în obraji. Vagabonzii se ridicară şi plecară, dezgustaţi. Mai liniştit acum, îşi întinse picioarele şi le zâmbi trecătorilor. Parcul, chiar dacă avea peluzele cam ponosite şi gardul prăbuşit, oferea adăpost de zgomotul şi agitaţia străzii. Aşezat la o intersecţie aglomerată, îi aducea aminte de acele oaze de verdeaţă care îţi apăreau pe neaşteptate în cale şi unde puteai intra fără prea multă pregătire. Nu avea nimic din acea ceremonie „hai să mergem în parc” pe care o adoptaseră cei care se mutaseră în suburbii. Era o oază mică, unde începeai prin a intra singur, mânat de un imbold de a căuta singurătatea, iar liniştea în care stăteai şi savurai o bere atrăgea un întreg grup care ţi se alătura, fiecare cu muniţia proprie. Curând, se forma un grup care stătea în cerc şi vorbea despre femei, un şir curgător de observaţii şi contra-observaţii dure, niciunul din subiecte nefiind destul de serios sau de bine gândit ca să îndepărteze plăcerea petrecerii unei după-amieze plăcute, departe de realitate. Nimeni nu-ţi cerea răspunsuri imediate sau confidenţe, curând uitai care fusese problema care te adusese acolo, pe tine şi pe sticla ta de bere, erai doar unul dintre cei care-şi merită dreptul la intimitate. Până când o soţie sau o mamă, sau un duet teribil format din ambele, venea să-ţi spună că nu aşa se rezolvau problemele, bând pe stradă ca un puşti, sau mai rău, ca un tsotsi1 care se apucase de găinării pentru că îl copleşise viaţa. Iar băutul pe stradă era un delict, fie el mare sau mic. Era mai rău când veneau poliţiştii, cu ochi reci şi ameninţători, când îşi ambalau motoarele dubei până când prietenii se împrăştiau încet, ca o turmă de animale tâmpite, nemulţumite, mânate contra voinţei lor departe de sursa de apă preferată. 1 Film dramatic a cărui acţiune se petrece în Africa de Sud, lângă Johannesburg, câştigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun film străin în 2005, al cărui personaj principal, Tsotsi, este un mic mafiot. Silas deschise cea de-a treia bere şi se întinse pe iarbă sprijinindu-şi capul pe celelalte trei. Soarele îl obliga să închidă ochii, şi în curând simţi cum îl cuprinde o moleşeală fierbinte. Probabil aşa se bucurau de soare orbii: ridicân-du-şi feţele către soare, către Ra, zeul orbilor. Toţi avem nevoie de lumină adevărată, nu numai de lumina artificială, gândită, a imaginaţiei. — Doamne, cât de insensibil eşti! ar fi spus Lydia, dacă i-ar fi împărtăşit gândul. Un gând inofensiv, uşor, născut într-un moment de reală relaxare. L-ar fi pedepsit pentru el. Lydia avea o minte care nu ierta. Ce era oare în sufletul ei acum? Ei bine, o să afle cât de curând. O să-i spună despre Du Boise. Nu se pricepea la secrete…, mda, aproape deloc, îl şoca faptul că vorbeau puţin în ultima vreme, mai ales despre lucruri practice: maşina trebuie dusă la reparat, robinetele curg, iarba e prea mare în spatele casei. Şi despre Mikey. Când vorbea despre Mikey, Lydia ieşea oarecum din carapace. Nu spunea tot ce avea pe suflet, doar frânturi, îngrijorarea reuşind să producă fisuri în calmul exterior pe care-1 afişa, îl ruga mereu pe Silas să „intervină”, să arate interes pentru fiul său. Nu-şi dădea seama ce mult se schimbase Mikey, cum nu mai era copilul vesel de altădată? — Toţi creştem, Lyd, şi deodată totul nu mai e atât de simplu. I-ar fi plăcut să poată să spună asta, dar nu îndrăznea. — Încearcă să vorbeşti cu el, Silas, încearcă să vezi ce probleme are, ştii tu, fete, droguri, tinerii au tot soiul de probleme din astea. — Adică vrei să spui că nu vorbeşte cu tine? Cineva se aşeza în faţa lui Silas şi-i luă soarele. Aşa-i trebuia dacă adormise într-un parc public în centrul cartierului Berea. Oamenii spuneau că te puteai trezi fără pantofi. — Tată! Deschise ochii şi se ridică. Mikey îi zâmbea în acel mod condescendent pe care-1 păstra pentru momentele în care Silas era beat. — Tată, trebuie să mergem la Jackson şi la Mam Agnes la trei. Era mâna Lydiei. Ea îl trimisese pe Mikey să-1 găsească, să-1 umilească în public, să-1 ducă acasă ţinându-1 de umăr. Asta nu se mai întâmplase de multă vreme. Silas şi-o imagina pe Lydia spunându-i lui Mikey că bunica era îngrijorată. Mam Agnes se baza pe faptul că Mikey o s-o ducă la nuntă în Lenasia, pentru că Jackson nu voia să meargă. Bunicul lui Mikey era un tip ciudat, aşa cum sunt bărbaţii. Nu-i plăceau prietenii lui Mam Agnes nu pentru că erau indieni, ci pentru că bârfeau. Şi cu siguranţă pentru că nu beau. Iar Jackson avea peste nouăzeci de ani. Toate astea i le spunea pe un ton matern, plin de o intimitate cicălitoare. Probabil Mikey citea, sau asculta muzică, sau pur şi simplu stătea şi se uita în gol. Se uita la mama lui, nu rugător, ci doar încercând să-i transmită faptul că-1 plictisea, apoi se ridica şi pleca să-1 caute pe Silas. Se uită la mine într-un fel anume, spunea Lydia. Ca şi cum el ar fi adultul şi eu copilul. Mikey întinse o mână şi-1 ajută pe Silas să se ridice. Era un gest camaraderesc – Silas ştia – un avertisment că trebuia să se aştepte la dispreţ atunci când va ajunge acasă. Trase un vânt puternic în timp ce se ridica. — Doamne, tată! spuse Mikey şi se îndepărtă. Pe Silas nu-1 interesa mânia lui. Ii aducea înţelegerea de care avea nevoie şi pe care ştia că Lydia nu i-o va oferi, o recunoaştere a micimii sale, a capacităţii sale de a fi slab, îl elibera de furie şi îl umplea de un sentiment de împlinire care era oarecum uşor, deşi era însoţit de o râgâială groaznică şi de o emisie de vânturi mirositoare. 14 Lucruri simple care-i ajută pe oameni să meargă înainte. Lydia 1-a rugat pe Mikey să conducă, ca şi cum ar fi demonstrat nevoia de a avea „un bărbat în casă”. De obicei, ea ţinea să şofeze chiar şi atunci când Silas era treaz. Femeile se pricep mai bine la lucruri de-astea, noi n-avem asemenea orgolii. Mikey, care-şi luase carnetul de curând, era cel care conducea acum, repede şi sigur pe autostradă, încet şi cu grijă când o luau pe drumul spre Soweto. Soarele de după-amiază era acoperit de pâclă. Când ajunseră în faţa casei lui Jackson şi a lui Mam Agnes, Silas spuse că aşteaptă în maşină. Nu era bine să lase vehiculul nesupravegheat, şi, în orice caz, „Eşti în tura de noapte şi nu putem sta mult” îi spuse el Lydiei, pe când aceasta se îndepărta. Jackson, cu faţa stacojie din cauză că băuse în soare toată după-amiaza şi cu pantalonii scurţi fluturându-i pe picioarele slabe, se clătină ieşind pe poartă. — Sielas, Sielas, o să te fure cu tot cu nenorocita de maşină, spuse Jackson, delectându-se cu tonul muzical pe care-1 folosea pentru a-i accentua numele. De ce nu vii înăuntru să bem ceva? Silas intră să bea o bere cu tata socru. Mam Agnes le aruncă priviri de reproş, în timp ce faţa Lydiei deveni dură ca piatra. Mam Agnes, îmbrăcată ca „regina albinelor deghizată”, după părerea lui Silas, făcu o remarcă la adresa bărbaţilor care nu făceau decât să bea bere toată ziua, apoi îi dădu lui Mikey cheile de la maşina lui Jackson (un Rover vechi, dar rezistent, care trebuia să fie condus încet, după spusele proprietarului). Singurul lucru pe care-1 dorea pentru nepotul ei era să nu devină niciodată un nătâng băutor de bere. Mikey şi Mam Agnes plecară sub privirile atente ale lui Jackson, în timp ce Lydia se îndrepta spre maşina lor. Silas dădu berea pe gât şi se duse după ea. Merseră înapoi în oraş. Lydia nu avu nici o reacţie la râgâielile lui continue. Se concentra asupra volanului, uitându-se la ceas din când în când. — L-am văzut pe Du Boise azi. — Pe cine? — Pe Du Boise, locotenentul Du Boise. Lydia nu făcu nici un comentariu. Mâinile i se încleştară pe volan. — Unde? — La mall. — Din cauza asta n-ai făcut cumpărăturile? Se uită pe fereastră. Ieşiseră din pâclă. Cerul era acoperit de nori negri. Deschise fereastra şi un val de aer proaspăt, umed, pătrunse în maşină. — L-am recunoscut imediat. Bătrân şi decrepit, dar era el. Erau ochii lui. Şi vocea lui arogantă. Lydia îl privi, apoi îşi întoarse atenţia asupra traficului. El încercă să-i prindă privirea din nou, dar ea se uita drept înainte. — Ai vorbit cu el? întrebă ea după un timp, ca din întâmplare. — Da. Se uită din nou la eA. Întorcea maşina şi ieşea de pe autostradă spre Doorfontein, aplecându-se la curbă. — N-am vrut. L-am urmărit afară din magazin şi, deodată, am dat peste el. Era aşezat, ca şi cum m-ar fi aşteptat. Lydia se întinse şi se uită în oglinda laterală pe când încetinea ca să intre în traficul din oraş. — Dumnezeule, Lydia, s-a întâmplat dintr-o dată, am dat pur şi simplu peste el. Un accident idiot. Opri maşina la jumătatea aleii, scoase cheia din contact şi ieşi. Silas rămase nemişcat câteva momente, apoi o urmă. Când ajunse în casă’ ea era deja în dormitor şi-şi schimba hainele. — Lydia… — O să întârzii, Silas, sunt de serviciu în seara asta. 16 Se aşeză pe pat şi începu să se uite la ea cum se îmbrăca. Halatul alb de asistentă îi dădea un aer nou de prospeţime, îşi înjură neîndemânarea când ciorapii i se prinseră în fermoarul fustei, îşi ridică fusta, reuşi să scoată marginea ciorapilor dintre dinţii fermoarului şi îi trase pe pulpe şi pe fese. Picioarele îi deveniră deodată mai senzuale, îşi trase fusta în jos, îşi puse ecusonul auriu gravat cu numele ei, ecuson de care mama ei fusese foarte mândră odinioară, înşfacă poşeta şi cheile maşinii. Spuse un „Pa” grăbit şi-1 lăsă pe Silas stând pe pat. Auzi uşa închizându-se cu obişnuitul clic abia perceptibil al yalei. Era întotdeauna foarte puţin zgomotoasă, precisă în tot ce făcea. Auzi maşina pornind, mai întâi motorul turat şi apoi torcând liniştit. Se duse la bucătărie şi deschise o bere, o turnă într-un pahar înalt pe care îl înclină spre sticlă până când aproape se umplu. Ţinu paharul drept, continuând să toarne, încet, până se formă un strat de spumă delicată, fără să dea pe dinafară. Dar în curând îi dispăru plăcerea pe care o simţise în timp ce turna berea. Balonat deodată, lăsă paharul de bere şi sticla goală pe masa lungă şi austeră din bucătărie şi se aşeză pe scaunul vechi şi confortabil pe care-1 recuperase din casa mamei lui din Doornfontein, când locul fusese declarat „alb” şi familia fusese evacuată. Aceea fusese ultima oprire nomadă a mamei lui în drumul ei de la o suburbie la alta, urmărită, credea ea, de oamenii în costume gri care făcuseră legile apartheidului, în ochii lui, a lua scaunul din ruinele casei şi a vieţii maniei sale era singurul lucru sentimental pe care-1 făcuse în viaţă. Acum, acesta scârţâia sub greutatea lui, făcând liniştea din casă şi mai profundă. Căldura zilei şi toată berea pe care o băuse îl făcură să se simtă moleşit, îşi ridică privirea către soarele care cobora în spatele clădirilor înalte de la marginea cartierului Berea, îşi aduse aminte de soarele care intra prin fereastra mare, pătrată, din prima casă a lui şi a Lydiei din Noordgesig, un oraş lângă Soweto, îşi aminti liniştea zilei care murea în căsuţa aceea, şi zgomotele străzii. Erau multe astfel de duminici liniştite când Lydia refuza să facă dragoste cu el, iar el adormea şi se trezea când soarele din fereastra pătrată făcea loc razelor reci de lună, iar ea îi spunea că e vremea cinei. Şi apoi, mai târziu, luna se vedea în cadrul unei ferestre care părea cunoscută şi totuşi era atât de diferită, mai îndepărtată chiar decât acea fereastră din Noordgesig pe care arhitecţii o puseseră acolo ca şi cum s-ar fi răzgândit, după ce terminaseră planul casei. Auzi vocea Lydiei, şi ea diferită, răguşită şi plină, vibrând ca vocea unei cântăreţe, prea joasă ca să fie amplificată prin megafoane stricate. „Naai her, naai her good!” spuse o altă voce, în timp ce altcineva râdea pe fundalul zgomotului unui motor, şi apoi vocea Lydiei deveni ascuţită şi urcă într-un ţipăt înainte de a cădea într-un geamăt atât de îndepărtat încât părea să vină din visele sale. Silas se trezi din somnul provocat de bere şi, se afundă în scaunul confortabil. Gura îi era uscată. Afară se lăsase întunericul. Auzi motorul maşinii mergând, se uită pe fereastră şi văzu scaunul gol şi uşa deschisă. Se duse afară împiedicându-se, simţi cum îi bătea ploaia în faţă, opri motorul, se uită în jur şi o văzu pe Lydia stând pe scaunul de răchită în colţul întunecat al verandei. Probabil trecuse pe lângă eA. Închise uşa maşinii şi o încuie. — Lyd, te simţi bine? — Nu, Silas, nu mă simt bine. Se apropie de ea cu un sentiment care nu prevestea nimic bun. Era în starea aceea când nimic n-o putea consola. Ca în ziua când fusese ucis Steve Biko şi când îl jelise cu amărăciune, deşi avea doar şaptesprezece ani şi nu ştia ce însemna Biko. — Silas, mă gândesc că ar putea să omoare oameni… uite-aşa, spusese ea, pocnind din degete la fel cum făceau 18 băieţii isteţi, şi apoi devenise atât de tăcută încât el ştia că o supărase. Apoi veni ziua când fusese descoperită infidelitatea lui Silas – singura pe care o făptuise, insista el. Se culcase cu o femeie, o tovarăşă din „mişcare”. Lydia se enervase nu numai din cauză că el trădase încrederea pe care o aveau unul în celălalt, care era singurul lucru adevărat în mariajul lor atunci, ci şi pentru că aşa aflase că era implicat în mişcarea clandestină. Trebuise să-i spună asta pentru ca ea să înţeleagă „contextul”, pentru ca furia ei să nu fie „direcţională greşit”. Mai târziu, aflase că femeia era măritată şi că soţul ei era în închisoare la data aventurii. Îl întrebase pe Silas cum putuse să facă asta şi se enervase şi mai tare când el încercase să se justifice. Cei implicaţi în mişcare erau în pericol permanent, spunea el, şi asta crea un anumit sentiment de intimitate, era foarte greu să eviţi asemenea lucruri. Ea îi spusese să nu mai folosească lupta ca pe o scuză pentru faptul că o înşelase, mai erau şi alţi oameni decenţi care erau „implicaţi” dar nu profitau de asta pentru a se călări precum câinii în călduri. Apoi enervarea se transformase într-o crustă invizibilă, impenetrabilă, care o făcea inabordabilă, insensibilă la orice rugăminte din partea lui. Îşi puse mâna în jurul ei acum şi simţi aceeaşi răceală implacabilă. — Dumnezeule, Lydia, ţi-e frig, hai înăuntru. Îşi ridică picioarele pe scaun şi-şi aduse genunchii la piept. — Silas, uitasem… — Îmi pare rău, am dat peste el din întâmplare. — Ai ales să-ţi aduci aminte, ai ales să vii acasă şi să-mi spui. — Ştii că nu-ţi pot ascunde nimic. Îşi retrase braţul şi se duse să se aşeze pe zidul verandei. — Nu e un lucru pe care să-1 uiţi aşa uşor, pe care să-1 uiţi vreodată. — Toţi aceşti ani nu am vorbit nimic despre asta. — Nu era nevoie. Se uită la el cu ochi dispreţuitori. — Nu era nevoie? Ce vrei să spui? — Era o vreme când trebuia să ne obişnuim să trăim cu acele lucruri. — Cu ce să ne obişnuim, Silas? Pe mine m-a violat, nu pe tine. — M-a rănit şi pe mine. — Asta e. Suferinţa ta. Ţi-ai adus aminte suferinţa ta. — Drace, Lydia, nu am vrut să spun asta. Eram acolo, neajutorat, legat într-o maşină a poliţiei, urlând ca un nebun. — Deci nu m-ai auzit strigând? — Bineînţeles că am auzit, altfel de unde era să ştiu? — Ştiai că nu era un strigăt de plăcere. — La naiba, Lydia, ştiu care e diferenţa, ştiu să deosebesc durerea de plăcere. Lydia se ridică, reacţia ei de furie fiind încetinită de răceala pe care o simţea. — Nu ştii nimic despre durere. E o amintire pentru tine, o rană a egoului tău, o teorie. Îşi apropie faţa de a lui. — Nu poţi nici măcar să începi să-ţi imaginezi durerea. Statură unul în faţa celuilalt pentru un moment, apoi el se lăsă în scaunul de răchită. — Da, cred să mi-am imaginat că durerea nu e un lucru real. Dar am trăit cu ea atât de mult că a devenit reală. Aproape douăzeci de ani. Durerea ţipetelor tale, râsul lui, ochii lui reci când te-a adus înapoi la maşină. — Ce altceva îţi aduci aminte? — Faţa acelui sergent Seun, fratele nostru negru, ruşinea neagră, brutală. — Nu-ţi aduci aminte faţa mea, lacrimile mele… El închise ochii aproape în acelaşi timp cu ea. Când îi deschise din nou, ea era în casă şi forma un număr de telefon. O urmă. — Unde suni? — La spital, să le spun că nu pot veni în seara asta. E târziu oricum, dar cred să aşa e politicos. Îi luă telefonul şi întrebă de asistenta de serviciu, îi spuse că Lydia e bolnavă, că va suna a doua zi ca să le spună cum se simţea. — Nu ştiu, are febră, spuse el şi puse telefonul în furcă încet. Lydia stătea în faţa chiuvetei de la bucătărie şi bea un pahar de apă. Intră şi se sprijini de frigider. — Lydia, trebuie să facem faţă. — Să facem faţă la ce? — La lucrurile prin care am trecut amândoi, îi văzu zâmbetul sarcastic. — Dar, la dracu’, ştii că şi eu am trecut prin aceleaşi momente. — Nu ţipa la mine, ştii că nu-mi place. — Îmi pare rău. Se duse în camera din faţă. El voi să o urmeze, dar îşi aduse aminte că nu-i plăcea să vină după ea când se certau, deşi trecerea din cameră în cameră era un semn de disperare, o disperare peste care trebuia să fie ajutată să treacă. Dar el nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile dacă o urmărea şi încerca să o consoleze cu un gest sau o vorbă. Se sprijini de frigider, simţindu-1 cum vibrează, şi alunecă în jos până se aşeză pe vinE. Îşi aduse aminte cum îi pusese poliţia să facă „tauza”, pe vine, cu picioarele larg desfăcute şi sărind ca broasca, în aşa fel încât să le cadă orice ar fi ascuns în anus sau să-i doară atât încât să-i facă să ţipE. Închise ochii şi zâmbi. — Te amuzi. Lydia se întorsese în bucătărie. Se ridică. — Mi-am aminte cum ne puseseră să facem chestia aia. — Care? — Tauza, când eram în închisoare. Ei strigau „Tauza!” iar tu trebuia să sari ca o broască astfel ca ei să poată să vadă dacă ai ascuns ceva în anus. — Şi aveai? — Rahat, ce puteai să ascunzi în anus? — Un penis. — Drace, Lydia. — Ei bine, trebuie să ascundem mereu penisuri între buci, amintirea lor fiind mereu acolo. Chiar şi pe cele pe care nu le-am invitat înăuntru. — Cristoase, Lydia. — Cristoase, ce? — Trebuie să luăm măsuri. — Ce anume, să vorbim cu cei din Comisia Adevărului? — De ce nu? — Crezi că arhiepiscopul Tutu a fost vreodată regulat în fund împotriva voinţei sale? — Care-i diferenţa? — Diferenţa e că nu va înţelege niciodată cum e să fii violat, cum e să-şi bată cineva joc de tine în timp ce te violează, să simţi înăuntru cuţitul fierbinte – acea bucată de carne inutilă numită penis – transformându-se într-un instrument de tortură. — Nu toţi bărbaţii sunt insensibili, Lydia. Se aşeză aproape de el. — Vrei să ştii ce e sensibilitatea? Îşi ridică fusta, îşi trase ciorapii în jos şi-i lăsă să cadă. — Uite aici, pune mâna. Îi luă mâna şi i-o puse în vagin. — Nu, nu. 22 — Hai, pune mâna înăuntru, tot pumnul, pipăie membrana delicată, acele buze ca de copil pe care le are vaginul unei femei, asta e sensibilitate! Îi luă degetul şi i-1 introduse în vagin şi tresări atunci când degetele lui atinseră ceva moale, îşi trase mâna, ieşi pe verandă, se lăsă pe spate şi îşi ţinu faţa în ploaie până când simţi apa în gură. Când reveni, ea era lângă el, desculţă, sorbind din berea pe care el o lăsase. — La naiba, Lyd, berea aia s-a trezit. — Vreau să fie ca un bărbat. Acră. — Dacă vrei să bei bere, îţi torn una proaspătă. — Vreau să fie trezită. Ca respiraţia unui bărbat. Bău şi se strâmbă, dezgustată. — L-ai omorî pentru mine? — Pe cine? — Pe Du Boise. — Lydia… — Dacă ai fi bărbat adevărat, 1-ai fi omorât pe loc, chiar acolo, la mall, i-ai fi împrăştiat creierii, ai fi făcut să-i ţâşnească sângele. — Glumeşti. — Glumesc? Ţi-a luat femeia, ţi-a regulat nevasta, te-a pus să asculţi cum o făcea. Am devenit proprietatea lui, până şi ţipetele mele erau instrumentul lui. Eşti bărbat, crezi în onoare şi în toate rahaturile astea… — Lydia, opreşte-te. — Ştii cum mi-a spus în timp ce mă regula? — Pentru numele lui Dumnezeu, Lydia. — Mi-a spus lucruri obscene. Silas o apucă pe Lydia şi începu s-o scuture. Paharul de bere îi scăpă din mânĂ. Îl sărută pe gură, îl strânse în braţe şi îi supse limba aşa cum făcea doar când era într-ade-văr pasionată. Avea gust de hamei, de fructe amare. Trase aer în piept, apoi se sprijini de el, cu capul pe pieptul lui, plângând, făcând mişcări de dans cu picioarele. El o legănă, mirat cât de înalt părea pe lângă ea. Se uită în jos la ea, la spatele ei suplu şi văzu băltoaca de sânge întinzându-se încet pe podea, îşi văzu pantofii cufundaţi în lichidul întunecat şi strălucitor, îi văzu picioarele dansând cu paşi mici şi delicaţi pe marginile ascuţite ale cioburilor paharului de bere. La sfârşitul zilei, care i se păruse a fi cea mai lungă din viaţa lui, o duse pe Lydia la spital. Pe verandă, se agăţase de el, plângând încet, ignorându-i rugăminţile de a nu mai dansa; se rănea atât de tare încât avea să piardă prea mult sânge şi era în pericol să moară, în cele din urmă, trebui să o ia în braţe, ca şi cum ar fi fost încă fata subţirică, uşoară pe care o dusese în pat odinioară, pe când nu erau căsătoriţi încă, un gest romantic care o făcuse să chicotească, stricându-le prima scenă de dragoste, în camera din casa mamei lui (din toate celelalte lucruri, îşi amintea cum făcuse repede întuneric în cameră, trăgând draperiile, ca şi cum ar fi încolţit un animal). Se împletici până la canapea, unde o întinse pe Lydia, extenuat de greutatea de mort a trupului ei care şchiopăta. O ascultă cum plângea încet şi văzu cum sângele picura pe cuvertura albă, aleasă de el, şi pe care ea o considerase foarte nepractică.

Galateea de Miguel de Cervantes  GALATEEA CA PROLOG şI EPILOG CERVANTIN   Prima menţionare a Galateei lui Cervantes în literatura română - alta, tot indirectă, avea să-i aparţină lui M. Kogălniceanu, în Iluzii pierdute – ne întâmpină la începutul secolului al XIX-lea într-o proză („Tristeţă”) din O alergare de cai de Costache Negruzzi: ştirea despre vechiul roman pastoral îi ajunge scriitorului prin ricoşeu şi pe o cale ocolită: „Ceteşte tu şi eu voi asculta, am zis lui Ivan [valetul naratorului, n.n.]. El începu: «După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio şi la Galateea, cănele începu a alerga prin măgură; şi se ia după un ied sălbatic. Iedul fuge şi trece lângă păstoriţe…» – Deschide în alte loc. – «Estela se roşi uitându-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să primească prezentul [„darul”, n.n.], şi păstoriţa stă încă nehotărâtă. La urmă, c-o mână tremurândă, apucă cordela verde, care era în grumazii berbecului…» – E! dă-mi pace cu păstoriţele şi cu berbecii cu cordele verzi.” Servitorul Ivan îi citea povestitorului din versiunea rusească a unei imitaţii după Galateea lui Cervantes, publicată de scriitorul francez Florian (Jean-Pierre de Florian, 1755–1794) în 1783. Era vorba de o prelucrare foarte liberă a romanului cervantin, dar prin care nepotul lui Voltaire readucea în circuitul literar european un roman spaniol apărut cu două veacuri mai devreme şi care, după o promiţătoare carieră internaţională la începutul secolului al XVII-lea, căzuse în dizgraţia publicului, în primul rând a celui spaniol. Avea să fie redescoperit şi preţuit şi de romanticii germani; Friedrich Schlegel, cu gustul său foarte sigur, îl va elogia de două ori, în 1799 şi 1800, în Athenäum („Punând pentru prima oară mâna pe pană, în locul spadei pe care n-o mai putea mânui, Cervantes a compus Galateea, o admirabilă şi amplă compoziţie, plină de muzica veşnică a fanteziei şi a iubirii, cel mai delicat şi mai fermecător dintre romane” sau: „… încântătoarea Galateea, în care, fugind, jocul vieţii omeneşti se ordonează cu artă simplă şi delicată simetrie într-o frumoasă urzeală măiastră de muzică veşnică şi gingaşă nostalgie. Este cununa de flori a nevinovăţiei şi a primei tinereţi încă sfielnice”), pentru ca abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales în secolul trecut să înceapă a fi desprăfuit şi judecat la adevărata-i valoare. În patria Mioriţei însă prima reacţie la Galateea a fost, după cum am văzut, una de saţ şi de plictis în faţa atâtor „păstoriţe şi berbeci cu cordele verzi”, nu foarte diferită de cea a unui scriitor spaniol contemporan cu noi, altminteri excelent cunoscător al vieţii şi operei lui Cervantes, şi mă gândesc la Andrés Trapiello („roman Galateea ce astăzi, în pofida numeroaselor lui merite, le plictiseşte până şi pe vacile din amintitele scene pastorale”). Dacă reacţia lui Negruzzi e parţial de înţeles (deşi nimic similar din literatura română nu-i putuse pune la încercare capacitatea de rezistenţă la lectură), cea a unui scriitor (şi poet pe deasupra) spaniol, autor a două remarcabile cărţi, Vieţile lui Miguel de Cervantes şi Când a murit don Quijote, traduse în româneşte, e mult mai puţin scuzabilă, fie şi doar dacă mă gândesc că aprecierea gradului de plictis degajat de o operă literară este o operaţie extrem de subiectivă şi riscantă, întrucât îmi pot imagina lectori capabili să citească pe nerăsuflate Finnegans Wake şi sa pice de somn pe paginile poveştilor cu Harry Potter… Sau invers!? Refuzând, aşadar, acest parametru în receptarea Galateei (poziţie, sigur, firească la un traducător care mărturiseşte că nu s-a plictisit câtuşi de puţin cât a lucrat la versiunea românească a romanului de faţă), voi încerca să discut pe scurt câteva probleme puse de acest prim roman al lui Cervantes. Pastoralismul sau literatura pastorală în genere, în expresie poetică sau, ceva mai târziu, prozastică şi chiar dramatică, e unul dintre cele mai străvechi şi persistente fenomene pe care le-a cunoscut literatura occidentală. E. R. Curtius îi găseşte atestări încă de la Homer: în Iliada, Odiseea şi în imnurile homerice natura calma şi netulburată oferă un loc ideal însufleţit de o veşnică primăvară, copacii înverziţi, iarba mătăsoasă şi izvoarele susurânde asigurând nelipsiţilor frecventatori un cadru propice desfătării, cap de serie într-un scenariu rămas fundamental neschimbat de-a lungul veacurilor, chiar până la unele ipostaze moderne mai atenuate ale genului, ca, bunăoară, La symphonie pastorale (1919) a lui André Gide. Arcadia şi locurile ei încântătoare erau frecventate de zei, de divinităţi ale pădurilor, de filosofi (cf. Platon, Phaidros, 229 a-b) şi, în cele din urmă, predominant, de păstori şi păstoriţe, ca în idilele lui Teocrit (creatorul eglogei şi primul poet care-şi plasează poemele în mitica Arcadie), ale lui Moschos ori Bion. Virgiliu a scris şi el zece bucolice faimoase, a căror autoritate va rămâne copleşitoare până în Renaştere şi chiar până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fiind unul din modelele predilecte ale lui André Chénier. Personajele eglogelor sale dialoghează, îşi etalează suferinţele şi dilemele, şi le transpun în cântece. Crângul devine astfel un loc privilegiat al creaţiei poetice şi muzicale, al mărturisirii decepţiilor sau fericirilor amoroase. Una din capodoperele Antichităţii, Dafnis şi Hloe de Longos (sfârşitul secolului al II-lea d.Hr.), impune definitiv folosirea prozei (aici, e drept, în bună parte ritmată) în naraţia pastorală şi realizează totodată joncţiunea dintre aceasta şi romanul „bizantin” de aventuri, influenţa ei europeană fiind însă limitată de data mai târzie a intrării sale în circuitul umanist. Doi autori de egloge ai latinităţii târzii (secolul al III-lea d.Hr.), citiţi şi imitaţi mult timp după aceea, au fost Titus Calpurnius şi Marcus Aurelius Nemesianus. Îndeletnicirea pastorală şi scenariile conexe marchează nu numai literatura „păgână”, ci şi Biblia: conflictul dintre îndeletnicirea păstorească şi cea meşteşugărească, prefigurându-l pe cel dintre civilizaţia rurală, în speţă a păstoritului, şi cea urbană, apare încă din episodul Abel şi Cain, cel dintâi, păstorul, fiind şi prima victimă a conflictului amintit. În Vechiul Testament, regii sunt instalaţi de Dumnezeu ca păstori ai poporului lui Israel, care se poate plânge de reaua lor conducere, ca o turmă lipsită de păstor (cf. 1 Rg 22, 17; Zah 10, 2 etc.), iar asupra unui păstor nevrednic se poate abate mânia lui Dumnezeu (Ier 28, 1; Iez 34, 2 urm.); profeţii vestesc păstori noi şi buni (Ier 3, 15), care sunt datori să fie slujitori ai lui Dumnezeu, păstorul suprem (Ps 23; 80, 2; Iez 40, 11; Ier 31, 10 etc.). În Noul Testament, după naşterea sa într-un mediu păstoresc cum nu se poate mai umil, Cristos este Păstorul cel bun (În 10, 2, 11; 14–16, 27 urm.) şi deopotrivă miel al lui Dumnezeu care-şi dă viaţa pentru ai săi (În 10 11, 15; Ap 7, 17; Le 15, 3 urm.). El îşi va exercita funcţia pastorală la Judecata de Apoi (1 Ps 5, 4; Mt 25, 32 urm.), după ce pe pământ îşi lăsase ucenicii şi-i trimisese să se îngrijească de oile rătăcite din casa lui Israel (Mt 9, 36 urm.; Mt 10, 5 urm.) şi apoi de toate neamurile (Mt 28, 18 urm.), Petru şi Pavel ocupând un loc privilegiat în această misiune pastorală. Aceste două surse majore, egloga antică şi referatele biblice, se vor împleti încă de la începutul erei creştine, vor alimenta fermecătoare forme populare romanice (pastorelas şi vaqueras, sau pastourelles în nordul Franţei, ca şi mult răspânditele cantigas de amigo din Peninsula Iberică) şi vor modela pe deasupra un gen specific Spaniei, romanele pastorale şi poezia a lo divino (în manieră sacră), în care schema narativă sau cea lirică este adaptată, cu mai mare sau mai mic succes, exigenţelor edificării religioase. Hrănit din tradiţia clasică latină, nu şi grecească, necunoscută lui, Boccaccio deschide Renaşterea italiană cu două naraţii pastorale: una în versuri, Il ninfale fiesolano (c. 1345), cealaltă în proză şi versuri, Il ninfale d’Ameto sau Commedia delle ninfe fiorentine (1341), aceasta din urmă fiind poate cea dintâi scriere cu caracter bucolic în care se combină proza şi versurile. O dată fundamentală în cariera europeană a pastoralismului e marcată de apariţia (în 1501 şi, într-o ediţie îmbogăţită şi profund ameliorată, 1504) a primului roman pastoral propriu-zis într-o limbă vulgară, Arcadia lui Jacopo Sannazaro, în care, după mai vechiul exemplu al lui Boccaccio, proza face corp comun cu eglogele în versuri. Tot în Italia, pastorala cucereşte şi genul dramatic prin opere ca Aminta lui Tasso (1573) sau Il pastor fido a lui Guarini (1590). Asistăm şi la explozia în literatura spaniolă a acestui gen, puternică, dar nedăinuind mai mult de şase decenii, odată cu publicarea operei fondatoare, Los seis libros de La Diana (1559), de către portughezul bilingv Jorge de Montemayor. Ea fusese precedată, în poezie, şi pregătită oarecum, de eglogele de o clară eleganţă şi subtilitate ale lui Garcilaso de la Vega, care asimilează genial modelul virgilian şi modelele renascentiste italiene. Cartea lui Montemayor cunoaşte câteva continuări, cea mai importantă fiind La Diana enamorada, de Gaspar Gil Polo (1564). Tot anterior Galateei lui Cervantes apare şi El pastor de Filida (1582), datorat bunului său prieten, Luis Gálvez de Montalvo (c.1546-c.1591), cel care îi dedică unul din sonetele preliminare la Galateea infra, p.11).

TERMINUS   Scoase capul în răcoare. Peste un pas de nisip şi fărîmături de scoici cobora perdeaua lăptoasă. Cerul, apa, malul, înainte, înapoi, în sus şi mai jos de buric: un abur fumuriu. Prin el scăpa bătaia slabă a cîte unui val şi funia vibra sărată, fără peşte, între parii goi. Se tîrî afară, trase fermoarul cortului, ţuguie prelata udă. Vîntul hui în firele de telegraf, odată cu boncănitul lui Vasilică în cu­tia de conserve. Măgarul trecu agale prin dosul cortu­lui spre baltă, clătinîndu-şi urechile stropite de Romeo cu cerneală roşie. Lepădă treningul şi porni alergînd, apoi înot prin oglinda îngheţată. Pluti. Cîte-un curent cald, de la adînc, suflat cu lene. —  A dumitale? făcu soldatul, arătînd la trening. —  Al meu. —  Să trăieşti, ai curaj, mormăi. Chipiul i se depărta în ceaţă, dus de scrîşnetul scoici­lor sub bocancii nimănui. învelită în prosop, pielea se umfla fierbinte. Se întinse pe spate, luminat de prima deschidere în nori. Cît pe ce să adoarmă. Dădu să vorbească spre cortul lui Pavel, dar se răzgîndi. —  Să trăiţi, strigă Romeo. —  Bună dimineaţa. Se aşeză la masa din dreptul geamului curat şi-şi des­făcu trusa de ras. —  Mi-au furat lamele, dom'le ...  De ce n-o fi luat aparatu... Sirena unui vapor de departe sună prelung. —  Nu se poate, dom Dodi, sări Romeo şi ieşi de după chiuvetele barului. Cin să le fure? —  Ieri cînd am venit la romu tău le-am lăsat la spă­lător, nici zece minute .. . Romeo se strîmbă şi-şi trase un scaun. — Păi cine? ori bucătăreasa, ori dom Lenda, ori cine dracu, măgaru?, că ăilalţi, nu era unu treaz! Plescăi a pagubă. —  Aţi mai citit? —  Nu. Păi numa juma de pagină pe zi. La cinci. Aia de-aseară şi alta astă-seară. Zi, te-ai gîndit? Bucătăreasa intră în fugă. Paharele zdupăiră pe mese, din bucătărie grohăi aburul eliberat. —  Haida!  Romeo scuipă în urma ei. Zău m-am gîn­dit, reveni, plecînd capul. Da să ştiţi că eu n-aş putea. —  Adică cum? Dodi îl cercetă curios. Cei mai mari impertinenţi, puşi să scoată două vorbe cinstite, să le creadă, îşi frîngeau gîtul. Barmanul se foia în scaun, îşi ştergea mîinile mari pe muchia mesei ca pe o râzătoare. Faţa rotundă şi um­flată de somn se lungise, buza de sus ridicată dezvelea dinţii zimţaţi, iepureşti. —  E opt jumate? Să vă dau ceaiul. Aduse de pe tejghea cana de ceai pregătită cu chifla rumenă pe farfurioară. —  Opt douăzeci, da s-a dus ... La şase jumate, cînd să mănînc mărul, am adormit. Mi-au luat şi programul de pe cort... —  Nu se poate!  îşi plesni Romeo palmele . . . —  Las că-l ţin minte. îl mai scriu o dată. Zi, că te-ai gîndit. —  Zău, dom Dodi, poa să am mare nevoie de bani, da zău dacă mi-ar veni ideea să-l înjunghi pe bătrînu . . . Dodi privi pe geam la grupul care se scurgea tropo­tind pe podeţul de deasupra bălţii. —  A venit barcazul. Da tu ai avut vreodată mare ne­voie de bani? Romeo urmări încurcat carourile feţei de masă cu de­getul mijlociu învelit în inelul grosolan cu cap de leu. —  Să spun drept, eu nu. Şi nici nu prea văd cum, ho­hoti, ştergîndu-şi fără rost fruntea. Numa dacă . . . Uşa se deschise şi un bărbat încărunţit, cu burtă bom­bată, pălărioară albă de soare şi pantaloni scurţi cu dungă pătrunse cercetător. — Bună dimineaţa, icni şi-şi puse undiţele pe scau­nul din dreapta lui Dodi. Cu mare greutate se descoto­rosi de rucsac pe care-l tîrşi să-l sprijine de scaun şi-şi frecă palmele mulţumit. O femeie măruntă, bondoacă, le­gată la cap cu basma de mătase verde transparentă, tot în tricou alb şi pantaloni kaki scurţi cu dungă apăru din spatele lui şi rămase descumpănită în dreptul rucsacului. Uşa se deschise iar. Cîţiva inşi zgribuliţi se răspîndiră pe la mese, mormăind saluturi spre masa de la geam. Ro­meo scoase un singur „bine-aţi-venit" apăsat. Un chel burduhănos îşi lăsă bagajele pe scaun şi se îndreptă spre barul pustiu. Bărbatul încărunţit îi întinse lui Dodi mîna şi zise cu aceeaşi neaşteptată satisfacţie: —  Mihăiescu, de la transporturi. Luat pe nepregătite, Dodi se înroşi. O cicatrice ondu­lată se desena portocalie sub ochiul stîng al bătrînului, mult mai mic decît dreptul şi mai vioi. —  Demetrescu, şopti strîngîndu-i mîna. —  Soţia mea,  aproape strigă Mihăiescu,  luînd-o sub braţ pe femeia speriată care-şi ştergea nasul cu timidi­tate şi părea că va lăcrima curînd de o emoţie prea mare. Romeo se înclină. —  Nu e nimeni? întrebă tare chelul către barul pus­tiu, plin de sticle cu lichior şi şampanie. Romeo se ridică şi trecu în dosul tejghelei. Chelul se sfătui peste mese cu un bărbat brunet, uscat, apatic şi cu însoţitoarea lui care se uita îngrijorată în toate părţile. Ceru Mărăşeşti şi rom. Romeo turnă în păhărele, refuză să păstreze restul, apoi îl adună ban cu ban şi se întoarse la masa lui Dodi. Mihăiescu se aşeză de sus, oftînd sleit. —  Domne,   oftă  iar,  scoţîndu-şi  din  buzunar  o  ba­tistă  albastră, a fost un vînt pe lac. . .  Făcea barca .. . auăleu ... Se şterse pe faţă şi pe mîinile umede şi-şi făcu o cruce mare, zîmbind îmbunat: am zis că atîta ne-a fost. Nu iese soarele? întrebă deodată poruncitor şi se zgîi prin geamul murdar spre plaja de pe care aburul lăptos se ri­dicase la cîţiva metri.   —  Ba da, zise Dodi, pe la nouă-nouă jumate e cald. —  De  unde  sînteţi?  întrebă  Romeo  privind  în  ochii doamnei  Mihăiescu, care  respira greu şi-şi freca palmele una de alta să le încălzească. —  Din Bucureşti, acu a fost concediul, răspunse Mi­hăiescu în locul ei. Căsuţe sînt? Dodi închise fermoarul trusei şi se apucă să-şi mes­tece pîinea. —  Sînt, îi zîmbi Romeo femeii, mergeţi la fată la re­cepţie. După colţ. V-a-duc un ceai? —  Ceai? se miră cineva. -— Ceai la toată lumea, rosti pe nas burduhănosul cu exagerată ceremonie. Şi chicoti. Nimeni nu protestă. —  De ce rîzi? îl întrebă contrariat brunetul. —  D-aia, şi mai rîse puţin, fără chef. Bucătăreasa scoase capul pe uşă şi barmanul ceru zece ceaiuri, deşi doar şase clienţi noi se vedeau la mesele înfăţate. Afară de Mihăieşti şi de chelul care discuta cu tipul negricios şi slab rotind între degete moţul solni­ţei, vegheat îndeaproape de ochii înguşti, îngrijoraţi ai cucoanei coafate, la masa cu pătrăţele roşii din mijlocul bufetului şedea fumînd un tînăr mai mult scund, cu figură de copil bălai, care-şi bîţîia fără încetare piciorul stîng, prins în minerul rucsacului. Romeo trecu după tejghea şi începu să calculeze se­cret pe un şerveţel. Mihăiescu, dezumflat, se trezi pri­vind la Dodi cu profundă iritare. „... la tualetă", îi şopti soţia la ureche şi începu să cotrobăie într-o geantă albă bucşită. Mihăiescu nu clipi. Dodi îi susţinea privirea dar mesteca în continuare, lăsînd să i se vadă indiferenţa aproape impertinentă a maxilarelor şi a ochilor cenuşii. Mihăiescu se lăsă pe spătar şi-şi împreună mîinile pe pîntece. —  Sînteţi căsătorit? —  Nu. Ţîţîi dezaprobator. —  Sînteţi titrat? —  Da. O mirare decentă se strecură pe chipul lui Dodi dar dispăru în ultima înghiţitură de ceai. Uşa se deschise şi intră o femeie cu un robust coc blond, înălţată pe tocu- rile saboţilor albi, dar chiar de felul ei înaltă. Călca ho-tărîtă spre bar, fîlfîind pe lîngă trupul voinio o rochie neaşteptată de mătase albastră şi un şal alb cu ciucuri, îşi săltă piciorul drept pe bara de la baza tejghelei şi, ju-cîndu-şi nervos scobitura sabotului, se aplecă spre Ro­meo şi-i dădu bună dimineaţa. Romeo tresări. Văzînd-o, zâmbi destins şi se ridică. Schimbară cîteva şuşoteli şi chicote. Imensa rochie albastră unduia greu, la fel cu ciucurele alb, mare cît palma, din mijlocul spatelui. Rî-sul sărea mormăit şi totuşi sincer vesel. Mihăiescu o măsură atent şi, fără s-o slăbească din ochi, se întoarse pe jumătate la Dodi: —  Cine e? —  Nu ştiu, făcu Dodi indiferent şi împinse deoparte ceaşca goală. Blonda se aşezase între timp la o masă neînfăţată, în stînga tînărului care bîţîia neobosit. Primi din mîna bu­cătăresei un ceai aburind. Chelul fuma privindu-i spatele acoperit de şalul alb, iar negriciosul, derutat de neatenţia bruscă a convorbitorului, se întoarse spre femeia îngrijo­rată din stînga lui şi continuă să-i vorbească, părînd că încearcă s-o convingă şi pe ea de acelaşi adevăr subtil. Din cînd în cînd, la cîte o scurtă pauză, se legăna pe scaun şi trăgea cu ochiul, ca din întîmplare, în direcţia blondei. —• Măi băiete, strigă Mihăiescu, agitînd braţul spre tînărul încăpăţînat care stătea cu spatele la el, dar tînărul nu se întoarse. Măi Viorel, strigă Mihăiescu mai tare. Bă­iatul întoarse capul: —  Ce vrei, domle? ■— Ia vino tu încoace, măi băiete, făcu Mihăiescu, bu­curos că i se dăduse ascultare. Blonda se întoarse şi ea dar faţa lată, nasul cîrn, ului­tor de fin, buzele supte de strînsoare, ochii verzui apoşi n-aveau nici o curiozitate. Mihăiescu clătină din cap un fel de salut reverenţios şi onorat dar blonda se şi întorsese la ceaiul ei. —  Da ce, sînt servitorul dumitale? ţipă tînărul şi bătu furios cu pumnul în masă. Toate capetele se ridicară. Dodi, care toomai plătea lui Romeo,  se  răsuci  pe  călcîie să-l vadă mai  bine pe  tî- 10 nărui recalcitrant. Din faţă, Viorel părea mai degrabă ro­tofei, cu ochii mari, întunecaţi, înfundaţi în orbite. Capul aproape i se înfigea în trup, bărbia dublă, moale şi albu­rie îi acoperea gîtul. Puloverul în carouri mari, roşii şi albastre, se lăţea pe umeri, desenînd un tip voinic, în asociere cu capul rotund şi încruntat, chiar primejdios. Romeo clipi şiret la Dodi. —  Hai,   măi,   făcu    Mihăiescu   dezorientat,     trăgînd scaunul să se aşeze soţia care tocmai intrase, nu ne-am înţeles noi în barcă? Chelul se porni pe rîs şi negriciosul îi făcu ecou cu mo­deraţie. Femeia îngrijorată clipea des, răsucită şi ea pe scaun spre Viorel. —  Ei, nu te mai supăra aşa, îl mîngîie chelul, în bă­taie de joc. Bodogănind, Viorel se smulse din scaun şi din trei paşi fu la uşa pe care o trînti cu toată puterea în urma lui. Blonda se ridică şi-şi duse ceaşca la bar. —  Dom Mihăiescu, vorbi chelul precipitat, lasă-l dom­le în pace, nu vezi că i-a sărit ţîfna? E şi el bărbat! Şi pufni arătînd cu mîna spre uşă şi urmărind-o cu coada ochiului pe  femeia în  mătase albastră care  şuşotea  iar cu Romeo peste tejghea. —  Copiii ăştia nici n-au.. . începu Mihăiescu dar se opri sugrumat. Uşa se deschisese şi Viorel trepida fioros cu mîna pe clanţă. —  Nu e nimeni la recepţie? Romeo îşi vîrî degetele în urechi demonstrativ. Blon­da se îndreptă de spate. —  Vin imediat,  rosti  autoritar şi-şi drese vocea ră­guşită. Din patru paşi ajunse şi ea la uşă. Trecu pe lîngă Vio­rel, care se schimonosi şi mai crîncen cînd ea săltă peste prag, cu umărul înfăşat în şal aproape ştergîndu-i nasul. —  Hă, hă, hă ... izbucni chelul, bătîndu-se cu palmele peste coapse. Mingea din burtă sărea veselă în sus şi în jos. Mihăiescu chiţcăi, urmărit de rînjetul fără sunet al negriciosului uscat pe care femeia coafată îl strîngea de mînă şi-l ruga să mănînce din pacheţelul desfăcut. —  Hă, hî! bubui deodată rîsul negriciosului. Parcă se 11 abţinuse din toate puterile dar acum scăpase caii şi se revărsa acoperind hazul general cu hohotele care-i ex­plodau în gîtlej. Dodi privea năuc, sprijinit cu spatele de tejghea. Doamna Mihăiescu întoarse capul să-l vadă pe cel care rîdea cu atîta poftă. —- Unde te uiţi, fă? răcni Mihăiescu şi-o smuci de cot atît de tare că femeia îşi pierdu echilibrul. în ultima clipă se apucă de masă şi se redresa dar ruşinea, deşi nimeni n-o văzuse, îi umplu ochii de lacrimi. N-ai vrut tu, mamă, să fim singuri? o întrebă Mihăiescu blînd dar tare. Dodi ieşi pe dalele încălzite. Se opri la spălător şi-şi întinse prosopul pe scaun. Lenda, de partea cealaltă, îşi spăla faţa la jgheabul lui, orbit de primele raze fier­binţi. —  Cam tîrziu, vă rog, îl certă Dodi amical, dar rîsul îi fu acoperit de foşnetul trestiilor care înconjurau spălă­torul lacustru. —  Azi noapte, bolborosi Lenda printre clăbuci, m-am plimbat pînă la cherhana. N-am avut somn. Da n-ai ora de gimnastică? —  M-am   prostit,   zise   Dodi,   frecîndu-şi obrazul cu spumă. De ieri seară s-a dus dracu programu. De dimi­neaţă am adormit şi mi-a luat cineva programu de pe cort. Poate nu şi-au făcut suma pe vara asta că şi grăni­cerul mă lăsa fără trening dacă nu-l vedeam. Hi, tresări vesel, lamele mi le-au şutit. .. Lenda se şterse pe faţă. In cotul bufetului, uşa pe care scria rond „Recepţie" se deschise şi ieşiră, aprobîn-du-se reciproc, Viorel şi femeia blondă în rochie albastră. El o luă înainte pe podeţul suspendat între două şiruri de căsuţe, ea încuie uşa şi îl urmă învîrtind nişte chei pe degetul arătător. Lenda se prefăcu a nu băga de seamă şi continuă să se şteargă impasibil pe spate şi pe picioare unde pielea îi era perfect uscată. Dodi întoarse lama pe partea cealaltă. —  Are o rochie Mariana azi... li vînă cu ochii mijiţi pe Lenda. Bărbosul se înroşi şi se scarpină încurcat la rădăcina nasului. Deodată, pişcat de un ţînţar pe piciorul stîng, se lovi peste genunchi ia nimereală, gemînd de usturime. Exasperat, îşi puse pro- 12 sopul şi punga în care bălăngănea un săpun galben pe scaunul din marginea jgheabului şi, sub ochii căscaţi ai lui Dodi, dădu drumul duşului rece, care curgea mai gros ca oricînd,  udîndu-i  şortul,  ciorapii  şi  adidaşii  zbîrciţi. In septembrie la Crucea soarele ardea deplin pînă aproape de asfinţit, iar apa de la ţărm, după furtună, era dulce: lacurile săreau zaplazul şi intrau în mare. Fun­dul mării se adîncea lin, apa ţi-ajungea la gît după vreo zece metri dar nu era nici o plăcere să-naintezi pe pra­gul acela. Picioarele ţi-alunecau pe împletituri scîrboase, nişte vrejuri ca rădăcini de nufăr, acoperite în timp de o mîzgă cleioasă, o posibilă mixtură de nisip, petrol şi scoici în putrefacţie. Pe zeci de kilometri se desfăşura plaja îngustă cu rare urme de nisip. în tot locul te aşe­zai pe scoici frînte şi columele roz de ghioci mărişori, foşti clienţi de apă dulce, te bîzîiau musculiţe negre şi insecte lungi cu aripi verzi sau mov, greu de identificat, te înţepai în ierbăria uscată, roşie sau în scaieţii minus­culi care înfloreau de primăvara pînă iarna. Venind din­spre Babadag aveai de trecut un lao şi de păcălit cîteva canale ale intrării în Deltă, separate de grinduri stufoase şi putregăite, răscolite toată vara de porci, de lişiţe şi alte păsări negre cu coada înspicată, de lebede şi cîteva, niciodată multe, guşi de pelicani. Cei de peste lac care veneau să stea la Crucea din mar­tie pînă pe la jumătatea lui octombrie cu treburi turistice erau doar vreo cinci-şase. Unul era paznic, altul ajutor la bucătărie, doi-trei îşi făceau de lucru cu vaporaşul, un altul era mare vînător şi consilier de pe şalupa lui în partidele de vînătoare. Nici ei nu se-nghesuiau să intre în vorbă cu străinii şi nici pescarii, cu-adevărat bătuţi de vînt şi ploi, răspîndiţi pe la cele cîteva cherhanale. Deşi numeroşi, pescarii nu prea se arătau la faţă. Cînd mer­geai să cumperi peşte de la ei trebuia să plăteşti cu ra­chiu. Se găsea totdeauna cîte unul să-ţi spună că dacă le dai bani n-au cum să-i împartă şi se bat. Banii pe ca­re-i primeau totuşi îi strîngeau vreo săptămînă la comun şi trimiteau pe cîte unul de ispravă la bufetul din che­restea şi stuf să cumpere băutură.

Cuvânt înainte Atul Gawande şi-a ales cea mai grea misiune pentru un chirurg: să scrie despre complicaţii. Să scrie deci o carte despre un subiect care pare să nu existe. Nu cunosc niciun chirurg în activitate care să recunoască faptul că are complicaţii. Nu se pomeneşte despre aşa ceva, conform ideii că, dacă nu vorbeşti despre complicaţii, ele chiar încetează să apară. Sau, cel puţin, credem că e bine să nu vorbim în public despre eşecuri, despre insuccese, despre greşeli, despre tot ceea ce merge, după o intervenţie chirurgicală, altfel decât ne-am dori atât noi, chirurgii, cât şi pacienţii noştri. Despre abaterile nefericite de la planul de tratament. O carte cu un subiect antipatic, pe care în literatura română de specialitate nu a îndrăznit să-l abordeze decât un singur chirurg, profesorul Dan Setlacec (Chirurgul şi lumea sa, 2004). Atul Gawande s-a născut în 1965 în Brooklyn, New York, într-o familie de medici imigranţi indieni; este chirurg la Brigham and Women’s Hospital din Boston şi profesor la Harvard Medical School. Scriitor de elită (are o rubrică permanentă la New Yorker), este produsul celei mai bune şcoli medicale din lume, locul la care se raportează, vrând-nevrând, tot ceea ce contează în medicina contemporană. Prima lui carte, Complications: A Surgeon’s Notes on an Imperfect Science, publicată în 2002, a devenit un bestseller tradus în peste o sută de ţări; şi, iată, e tradusă acum şi în România. Cartea încearcă să explice, să lămurească, să aducă problemele chirurgiei (uneori foarte grele, întotdeauna pasionante) în faţa cititorilor din afara lumii medicale. Şi asta spre binele tuturor, pacienţi, familii şi, nu în ultimul rând, medici.   Chirurgia este tot mai dependentă de progresul tehnologic. Se vorbeşte din ce în ce mai des de chirurgie endoscopică, laparoscopică, robotică sau genetică. Actul chirurgical se întemeiază tot mai mult pe date de biologie moleculară, pe analiza sofisticată a raportului cost/eficienţă, a riscurilor şi beneficiilor pe termen lung. Limbajul este tot mai specializat, mai îndepărtat de cel obişnuit. Şi aşa, treptat, lumea chirurgiei devine tot mai izolată, mai învăluită în mister şi magie, deşi e un teritoriu al întâmplărilor cruciale, bune sau rele, de fapt cele mai bune sau mai rele întâmplări cu putinţă: vindecarea, alinarea suferinţei, dar şi infirmitatea, durerea sau moartea. Literatura chirurgicală este abundentă, ea e exprimată însă într-un cod, adesea descifrabil doar de chirurgii acelui domeniu bine delimitat. Este puţin probabil ca un oncolog să înţeleagă în întregime o monografie de chirurgie cardiacă sau ca un urolog să poată pătrunde subtilităţile unui tratat de neurochirurgie. Nu e de mirare deci că problemele tratamentului chirurgical sunt înţelese incomplet de pacienţi şi jurnalişti, uneori total greşit, cu consecinţe de multe ori grave asupra acceptării tratamentului şi a înţelegerii noţiunii cruciale de risc. Riscul în chirurgie este preţul care trebuie plătit pentru beneficiile pe termen lung. Exemplul cel mai relevant e dat de chirurgia cancerului. O intervenţie chirurgicală de mică amploare, care să îndepărteze numai şi numai ţesutul care este evident, vizibil bolnav, trebuie de multe ori pusă în balanţă cu o aşa-zisă chirurgie radicală, care îndepărtează nu doar ţesutul malign propriu-zis, ci şi ganglionii limfatici din jurul lui. Ganglionii trebuie extirpaţi pentru că în ei se pot ascunde perfid celule canceroase de neobservat cu ochiul liber, celule ce constituie punctul de plecare pentru recidivă sau pentru viitoare metastaze, cu alte cuvinte pentru reapariţia bolii în viitor, în aceeaşi regiune sau în organe aflate la distanţă de tumora iniţială. O chirurgie limitată are riscuri de complicaţii mici (e foarte comodă pentru chirurg!), dar expune în mult mai mare măsură la teribile reapariţii ale bolii. Chirurgia radicală, dificilă, deşi generatoare în mai mare măsură de complicaţii imediate după intervenţia chirurgicală, dă şanse mult mai bune de supravieţuire pe termen lung. Ce este deci de făcut? Trebuie desigur cântărit riscul, pus în balanţă cu beneficiile pentru bolnav aşteptate de la operaţie. Uneori lucrurile sunt clare şi uşor de explicat, alteori însă decizia se află pe muchie de cuţit. Cum trebuie procedat? Cum e etic? Cum e legal? Cu un talent de autor de romane poliţiste, Gawande reuşeşte să ne aducă în faţa ochilor pacienţi cu probleme reale, o lume vie care dezvăluie cititorului lucruri altminteri teribil de greu de explicat pe înţelesul lui. Tot hăţişul de dificultăţi al deciziei chirurgicale, cu problematica acordului informat al pacientului, cu detalii care nu sunt simple decât pentru birocraţia juridică, dar care, în realitate, sunt la fel de complicate ca viaţa. Căci e vorba despre decizia unui om, chirurgul, asupra destinului altui om, pacientul. Cel dintâi este puternic şi informat, cel de-al doilea îşi riscă în această relaţie integritatea corporală, liniştea sufletească şi, uneori, viaţa. E o relaţie fragilă de încredere în decizia terapeutică şi, mai cu seamă, în cea chirurgicală, în care joacă un mare rol o mulţime de influenţe nemedicale. Contează dacă ultima operaţie de acelaşi tip a fost un succes sau un eşec, impactul acesteia asupra chirurgului. Contează personalitatea chirurgului, dacă este un om curajos sau mai degrabă prudent, contează ceea ce a văzut, ceea ce crede, contează impresiile, dorinţele sau emoţiile. Contează enorm ceea ce se numeşte intuiţie chirurgicală. Sunt deci importante în luarea unei decizii corecte lucruri imposibil de cuantificat, mărunte la prima vedere, dar care pot fi decisive. Există numeroase situaţii în care este limpede ca lumina zilei ce e făcut. O peritonită cu manifestări clare trebuie rezolvată, o hemoragie trebuie oprită. Există însă şi foarte multe situaţii în care nu-i evident ce este cel mai bine să faci. Sunt de luat decizii cu informaţii incomplete, sunt situaţii de incertitudine, cu riscuri greu de apreciat şi de pus în balanţă, cu beneficii discutabile. Există marele risc de a confunda dorinţele cu realitatea. Chirurgul nu este, neapărat, un om trist, dar el ar trebui să fie responsabil, deci apăsat de eventualitatea de a greşi, de a avea un eşec, de exact acele situaţii care fac chirurgia îngrozitor de grea, de frumoasă, uneori eroică, de multe ori tragică. Eşecuri a căror amintire te urmăreşte mereu, contracarate uneori de succese nesperate, cele care fac, la urma urmei, ca viaţa de chirurg să merite trăită.

Cele 120 de zile ale Sodomei de Marchizul de Sade INTRODUCERE O ricare i-ar fi voga de-o clipă, opera lui Sade ţine mai degrabă de studiile patologice sau psihanalitice decât de literatură şi nu se adresează decât unor specialişti sau curioşi.”[1] Multă vreme, ar fi părut nepotrivit ca o colecţie precum Biblioteca Pleiadei să cuprindă texte pentru care orice pretenţie de literatură părea nelegitimă. Un ostracism identic lovea nu doar autorul, ci şi opera, pe primul ca pe-un dezmăţat capabil de cele mai rele excese, pe-a doua ca pe-o incitare la violenţe asemenea. Viaţa scriitorului se confunda cu romanele sale. Scenele de împreunare şi de tortură pe care le descriau acestea erau o dovadă a vinovăţiei omului; condamnarea sa juridică se abătea şi asupra textelor lui. Cazul părea închis. Sade şi opera sa lăsaseră loc pentru un substantiv comun, sadismul: Sade era sadic, iar opera-i, ilizibilă pentru cititorul de bun-simţ. Opinia publică putea să înţeleagă de ce justiţia se-nverşuna să distrugă cărţile şi manuscrisele rămase în urma lui. După moartea scriitorului, fiul său arunca în foc, la hotărârea administraţiei, caietele care-i conţineau ultima culme, Les Journées de Florbelle. La 10 ianuarie 1957, cea de-a şaptesprezecea cameră corecţională din Paris tot îl mai condamna pe Jean-Jacques Pauvert pentru publicarea operelor lui Sade; aceasta ordona „confiscarea şi distrugerea lucrărilor găsite”[2]. În cel mai bun caz, Justine şi Histoire de Juliette erau, prin urmare, menite infernului bibliotecilor, iar reeditările, strict limitate, se adresau, potrivit formulei din Dictionnaire des lettres françaises, numai „unor specialişti sau curioşi”, adică unor medici pentru care un text ar putea constitui un simptom, sau unor amatori, întotdeauna suspectaţi că nu consideră textul decât ca suport al bietelor lor manii. Dublă modalitate de-a face să dispară opera literară, devenită document psihiatric sau adjuvant erotic, asemenea tuturor acestor cărţi care, cum se spunea în secolul al XVIII-lea, nu se citesc decât c-un ochi. Istoricii literari nu trebuiau să o evoce decât prin preteriţiune sau aluzie: „Nu-i rolul nostru de a-i cita aici operele, de-o primejdioasă inspiraţie, dar pe care incontestabile calităţi de profunzime şi stil le leagă totuşi de literatură”[3]. Contradicţiile izbucnesc în acest „totuşi”: cu toate acestea, să fie oare Sade scriitor? Cum orice tip de cenzură provoacă efecte perverse şi cum nu există refulat fără de întoarcere, interdicţia de a-l difuza îi conferea autorului interzis o neliniştitoare strălucire. Nimeni nu era surprins citindu-l, iar opera lui nu era prezentă pe rafturile bibliotecii poate pentru că se infiltra mai profund în ascunzişurile acesteia şi în inima conştiinţelor; Sainte-Beuve îi avertiza în acest sens pe abonaţii de la Revue des Deux Mondes în 1843: „[…] aş îndrăzni să afirm, fără teama de a fi dezminţit, că Byron şi Sade (vă cer scuze pentru apropiere) au fost, poate, cei mai mari doi inspiratori ai modernilor noştri, unul evident şi vizibil, celălalt clandestin – nu foarte clandestin. Citindu-i pe câţiva dintre cei mai în vogă romancieri ai noştri, dacă voiţi străfundul cufărului, scara secretă ce duce la alcov, atunci nu pierdeţi vreodată această ultimă cheie”[4]. Este adevărat că numele lui Sade folosea drept semn de raliere pentru toţi aceia care nu se recunoşteau într-o instituţie literară ce ţinea de sistemul judiciar, această instituţie literară al cărei comentator autorizat devenise Sainte-Beuve. Generaţie după generaţie, revolta tinerilor scriitori ai veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea s-a hrănit din ficţiunea sadiană. Scriitoraşi şi mici romantici, poeţi baudelairieni şi romancieri flaubertieni, decadenţi şi esteţi de sfârşit de secol, militanţi suprarealişti şi discipoli ai grupului „Tel Quel” şi-au împuternicit refuzul ordinii burgheze şi al dogmatismului moral din lectura unor romane care nimiceau pretinsele ireproşabile conştiinţe. Apollinaire, editor al unor pagini alese ale scriitorului în „Bibliothèque des curieux” în 1909, rezumă starea de spirit a tuturor acelora care răspundeau cenzurii prin glorificare: “Sade, acest spirit cel mai liber care va fi existat vreodată”. Şi adăuga: “Acest bărbat care a părut să n-aibă nicio influenţă de-a lungul întregului veac al XIX-lea ar putea prea bine să-l domine pe cel de-al XX-lea”[5]. Evoluţia care l-a adus pe Sade din infernul bibliotecilor în Biblioteca Pleiadei era oare ireversibilă? Trebuie să începem prin a înţelege cum a fost creată şi răspândită opera sa.   Prima răspândire a numelui lui Sade dincolo de cercurile aristocratice s-a realizat la modul scandalos şi n-avea nimic de-a face cu literatura. Opinia publică, pe cale de a se constitui în Franţa ca forţă politică, a comentat îndelung un fapt divers care părea să-i dovedească nocivitatea unor privilegiaţi care se considerau deasupra legii. În ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XV-lea, disoluţia curţii a devenit o temă polemică împotriva a ceea ce încă nu poartă numele de Vechiul Regim. Astfel, oamenii au aflat cu indignare că, în primăvara anului 1768, un marchiz a dus o tânără văduvă în căsuţa lui de la Arcueil pentru a o biciui şi a o constrânge, într-o zi a sfintelor Paşti, la săvârşirea unor practici pline de blasfemii. Nu erau primele excese ale marchizului de Sade care fusese, cu cinci ani mai înainte, arestat pentru fapte asemănătoare şi ale cărui legături cu vreo câteva curtezane şi vizite frecvente în bordeluri erau cu grijă, deşi cu discreţie, supravegheate de inspectorii de poliţie. Dar asemenea abateri rămâneau cantonate în limitele mai mult sau mai puţin acceptate de către familie, ministrul Casei regale şi şeful poliţiei. Evenimentele de la Arcueil au scăpat acestui control şi s-au transformat în scandal public. Au provocat un război al zvonurilor pentru stăpânirea informaţiei, adică a interpretării faptelor. Şi poate că în această activitate fantasmatică, ce-şi luase ca pretext siluirile de la Arcueil pentru a le întrece cu mult, literatura începea să-şi găsească rostul. Şi-ntr-adevăr, rămâi şocat, atunci când scotoceşti prin arhive, de multitudinea zvonurilor şi a rumorilor care circulă despre această întâmplare. Corespondenţele private, presa manuscrisă[6] şi cea tipărită le răspândesc. Ele ne oferă mărturia acestei lupte care s-a dezlănţuit din plin. Familia de Sade, aliată cu cei din neamul Condé, rude ale regelui, şi familia socrilor, Montreuil, solid ancorată în mediul parlamentar, sunt puternice. Ele răspândesc două versiuni care-l justifică pe tânărul aristocrat sau, cel puţin, îi atenuează vinovăţia. Biciuirea lui Rose Keller va fi fost reacţia de furie a tânărului împotriva unei prostituate care l-ar fi contaminat sau chiar o experienţă cu caracter medical. O dublă incriminare a lui Rose Keller, ca prostituată şi veneriană care nu-şi prevenea clienţii, îl absolvă pe acuzat de esenţialul culpei sale: „Marchizul de …, colonel al unui regiment, nutrind o violentă furie împotriva uneia dintre acele femei a căror meserie este de a oferi anumite lucruri ce potolesc pasiunile şi care, poate, i-a transmis vreun dar nedorit, l-a determinat într-o zi de Paşti […]”[7]. Titlurile nobiliar şi militar ale biciuitorului tind să răstoarne situaţia. Marchizul ar fi fost victima celei pe care o angajase pentru a îndeplini ceea ce ţinea de meseria acesteia. Alibiului social i se adaugă un al doilea, care este de ordin ştiinţific. Sade ar fi bătut-o pe Rose Keller pentru a verifica eficienţa unui tratament. La 12 aprilie 1768, doamna Du Deffand este gata să accepte această explicaţie pe care i-o prezintă lui Walpole: „Se spune că motivul acestei abominabile fapte era experimentarea unui unguent”[8]. Chiar de-a doua zi, doamna Du Deffand nu mai vede în această interpretare, întemeiată pe un zvon, decât o cale de sustragere a celui vinovat care, “departe de a dezaproba şi de a roşi de crima sa, pretinde că a îndeplinit o faptă prea bună şi că a făcut un mare serviciu publicului prin descoperirea unui balsam care vindecă pe loc rănile”[9]. O faptă extrem de nobilă, afirmă marchizul de Sade care, în ambivalenţa adjectivului, invocă în favoarea-i atât nobleţea sa, cât şi binele public. Un burghez din Paris precum Hardy a aflat despre întâmplare: în jurnalul său, vorbeşte despre “câteva persoane” care “au pretins că este un balsam sau un elixir pe care [marchizul] încerca să-l experimenteze”[10]. Favorabil cauzei aristocratice, Courrier du Bas-Rhin transformă ipoteza în certitudine: „În sfârşit, tocmai am aflat adevăratul motiv al crudei fapte comise de marchizul de S…: acesta avea de la tatăl său un remediu anume făcut pentru vindecarea rănilor în douăzeci şi patru de ore; s-a hotărât să-l experimenteze şi, realmente, s-a folosit întru acest scop de o femeie care i-a cerut pomană pe stradă şi pe care nu o cunoştea”[11]. Întărită de asemenea alibiuri, familia de Sade se învăluie în fericirea-i aristocratică. Demna şi văduva contesă răstoarnă cu îndrăzneală perspectiva. Justiţia n-ar trebui să-i urmărească fiul, ci, mai degrabă, pe calomniatorii acestuia. Incriminarea unui mare nume este mai gravă decât rănile unei fete care, de altfel, a fost cu generozitate despăgubită din punct de vedere financiar. Jurnaliştii şi cei care au răspândit zvonurile sunt nişte oameni de nimic care “ar merita să fie închişi pentru tot restul vieţii”, nişte zdrenţăroşi, nişte mizerabili “buni de spânzurat”[12]. În timp ce Sade încearcă să-şi acrediteze propria versiune asupra faptelor, zvonurile se-nmulţesc. „Strigătul poporului care s-a înălţat împotriva atrocităţii contelui de Sade exagerează rătăcirile firavei sale minţi, iar pe seama sa au fost născocite tot soiul de poveşti”[13]. Această atrocitate se înscrie prea bine în orizontul de aşteptare al unui public care consideră nobilimea risipitoare, arogantă şi libertină. Căsuţa din Arcueil este simbolul averilor cheltuite în dezmăţ. Perversiunea sexuală nu este decât metonimia inutilităţii sociale. „Dreptul stăpânului” care le lasă pe tinere la bunul plac al seniorului feudal[14] foloseşte drept emblemă pentru toate privilegiile Vechiului Regim. Nu numai morala, dar şi religia este batjocorită: alegerea Paştilor transformă scena cu Rose Keller într-o pângărire a Patimilor şi a Învierii. Imaginarul colectiv înmulţeşte detaliile care vin să se alăture relatării faptelor, dându-i savoarea picanteriei. Biciul este înlocuit de un briceag, mai agresiv, deşi nu este ucigaş; pomăda menită să şteargă urmele loviturilor se transformă în ceară picurată pe răni într-un rafinament al cruzimii, iar căluşul devine o grămadă de lemne… Îşi fac apariţia şi câteva instrumente de tortură, apoi disecţia. După toate aparenţele, marchizul a ameninţat-o pe Rose Keller cu moartea. De aici, nu mai este decât un pas până la afirmarea faptului că se pregătea să o omoare. Astfel este născocită legenda amatorului de vivisecţii. De la experimentarea unui unguent, s-a ajuns încet la o experienţă de vivisecţie. Alibiul ştiinţific se întoarce împotriva lui Sade, victimă a unor obscure obsesii populare care încă mai înconjoară imaginea savantului confundat cu alchimistul sau vrăjitorul. Jurnaliştii au dreptate să vorbească despre născociri. Prezentarea întâmplării se pierde în marile arhetipuri: Barbă-Albastră sau căpcăunul devorator, Gilles de Rais sau soldatul din obligaţie preschimbat în sângerosul din voluptate… Şi-atunci când Sade nu este încă decât actorul unui fapt divers, povestea sa a devenit deja literatură. Fantasmele colective îi împresoară numele, transformă nemăsurat anecdotele, le dau dimensiunea mitului. Exagerarea şi lipsa de măsură care vor caracteriza scriitura lui Sade în deceniile următoare sunt parţial prezente în rumoarea din 1768. Imaginarul operei îi precedă, poate, propriului său autor. Dar afacerea este supusă judecăţii Parlamentului în iunie, iar regele ordonă eliberarea lui în noiembrie. Totul ar fi putut cădea într-o uitare progresivă dacă scandalul n-ar fi izbucnit din nou, patru ani mai târziu. Afacerea de la Marsilia îi urmează în iunie 1772 celei de la Arcueil: o relansează şi o agravează. Decorul portului mediteranean înlocuieşte periferia pariziană, parlamentarii din Aix le succedă colegilor lor din Paris. De această dată, nu mai este vorba despre vreo fată, ci despre patru, sacrilegiul de Paşti nu mai apare, dar prezenţa activă a valetului Latour justifică acuzaţia de sodomie, pedepsită pe-atunci cu arderea pe rug. Deriva mitică se întemeiază pe pastilele cu cantaridă pe care marchizul le oferise partenerelor sale de sex. Afrodiziacul este prezentat în darea de seamă ca o otravă. Aceeaşi reţea de informaţie şi de interpretare ca în urmă cu patru ani este activă, dar condamnarea în primă instanţă în faţa curţii de la Aix-en-Provence este, de data aceasta, pedeapsa cu moartea pentru marchiz şi valet, care au fugit în Italia. Recidiva este determinantă în agravarea sancţiunii, ca şi schimbările apărute în ţară. Guvernul Maupeou încearcă să limiteze prerogativele privilegiaţilor şi parlamentarilor. În acţiunea sa, este susţinut de clanul filosofilor şi de opinia publică într-o asemenea măsură, încât parlamentarii ajung să se înfăţişeze ca victime ale despotismului regal şi ca apărători ai libertăţii politice. Atunci când Sade este reţinut şi întemniţat printr-un ordin regal de arestare, această măsură îl scuteşte de executarea pedepsei cu moartea, dar îl aruncă într-o închisoare, în aşteptarea graţierii regelui, adică a guvernanţilor şi a familiei. Or, familiei i s-a luat de poznele lui. Are grijă să-i anuleze condamnarea la moarte, dar fără să-i asigure vinovatului punerea în libertate. Cât despre guvernanţi, aceştia vor să lovească în aroganţii privilegiaţi, prea siguri de indulgenţa regală. Devenit miza unor conflicte politice care îl depăşesc, prizonierul este împresurat de uneltirile pe care familia socrilor le urzeşte împotriva lui. De-acum, în lipsa unor contrainformaţii, amplificarea mitică poate să-şi urmeze întru totul liberă calea. Mémoires secrets şi alte corespondenţe scandaloase transformă partida marseieză într-un mare bal, dat de marchiz, care ar fi degenerat, sub efectul cantaridei, într-o orgie generală. Se observă exagerarea: nu mai sunt nişte prostituate care suferă din cauza afrodiziacului, ci nişte persoane din lumea bună. Pastilele sau băuturile dulci cu gust de anason, menţionate în procesele verbale, devin nişte „tablete de ciocolată” servite la desertul unui mare festin, „atât de bune, încât mulţi oameni au mâncat cu poftă din ele”, după spusele lui Bachaumont[15]. Observatorul englez adaugă: „El otrăvise toate bomboanele pe care le oferea”[16]. Ideea de crimă, voluntară sau nu, rămâne în fundalul scenei. „Nu pot să vă asigur că, din acest dezmăţ, nu s-au ivit şi morţi, dar, cu siguranţă, mulţi oameni s-au îmbolnăvit foarte tare din pricina aceasta”, relatează observatorul englez. „Mai multe persoane au murit din cauza exceselor cărora li s-au dedat în priapismul lor înspăimântător, iar alţii se simt încă foarte rău”[17], declară extrem de tranşant Bachaumont. Unii jurnalişti adaugă şi violarea cumnatei la această orgie al cărei model este cel al decadenţei romane: „Balul a degenerat într-una dintre acele adunări pline de desfrâu atât de vestite printre romani: nici cele mai cuminţi femei nu au putut rezista furiei uterine care le muncea. În felul acesta, domnul de Sade a avut-o pe cumnata sa […]”[18]. Amintirile lui Suetoniu, Petronius şi Tacit hrănesc fantasma socială care, mai mult decât realitatea zilei de 27 iunie 1772, îşi va căpăta forma în ficţiunea romanescă a lui Sade. Când tema otrăvii îşi face şi ea apariţia în scenă, se obţine informaţia conform căreia Sade, „Împreună cu unul dintre servitorii săi”, ar fi “otrăvit-o pe soţia sa din cauza pasiunii violente pe care o nutrea pentru cumnata lui ce era călugăriţă şi a legăturii incestuoase pe care o avusese cu această cumnată”[19]. O ultimă afacere, din anii de răgaz de care se bucură libertinul între evadarea sa din aprilie 1773 şi arestarea din februarie 1777, amalgamează realitatea trăită şi fantasma colectivă. Castelanul de la Lacoste recrutează câteva tinere servitoare şi un nu mai puţin tânăr secretar pe care trebuie că l-a convins repede să-i acorde unele favoruri sexuale. Zvonul unor orgii şi fapte violente se răspândeşte dincolo de castel. Unele familii ale tinerelor victime intervin şi redeşteaptă profunde obsesii: de câteva decenii, se vorbea despre copii furaţi, despre personaje importante care încercau să-şi regăsească sănătatea sau tinereţea mulţumită unor băi de sânge tânăr[20]. Poveştile cu căpcăuni şi vampiri ofereau arhetipurile care dădeau sens şi consistenţă acestor insistente zvonuri. În acel moment, poporul, ostil beneficiarilor Vechiului Regim, considera că orice castel este o Bastilie ale cărei ziduri ar ascunde cele mai rele capricii ale unor torţionari feudali. În februarie 1777, porţile închisorii se închid în spatele unui nobil care-şi vede puterea socială cu brutalitate restrânsă, dacă nu chiar distrusă, de creditori şi administraţia regală. La toate denunţurile de privilegiat corupt care-i trec pe la urechi, el încearcă să reacţioneze printr-o dublă atitudine: cea a unui aristocrat, victimă a noilor privilegiaţi, magistraţi şi oameni de finanţe, şi cea a unui cetăţean, victimă a arbitrarului monarhic. Primei atitudini îi corespunde un proiect de articol pe care prizonierul îl redactează în vederea unei răspândiri sub formă manuscrisă: “Aici se află cauza nobilimii. Căci aceasta din urmă are interesul ca legăturile sale cu prostimea să nu devină, în loc s-o susţină, inepuizabile izvoare de nenorociri. Astfel, contele are intenţia de a o ridica pe deplin întru această cauză şi de a-i dovedi cât de mult o afectează un abuz a cărui nepedepsire, ducând la triumful birurilor, lăsând asupra nobilimii o putere pe care este departe de-a o merita, ar risca să reînvie în Franţa vremurile sângeroase când această prostime ce se-mpopoţonase cu hermina regală […] a-ndrăznit să meargă până-ntr-acolo cu aroganţa, încât să se aşeze pe ruinele tronului pentru a dicta legi statului”[21]. Împotriva perceptorilor, care-i desemnează pe afaceriştii însărcinaţi cu adunarea taxelor, şi a prostimii ce se-mpopoţonase cu hermina regală, adică parlamentarii, cauza sa ar fi cea a întregii nobilimi ale cărei prerogative ar fi fost acaparate de această clasă de parveniţi. O a doua atitudine îl determină pe prizonierul Sade să se identifice cu filosofii care au fost persecutaţi pentru ideile lor. El încearcă să-şi uite plictisul din celulă citindu-i pe d’Alembert şi ceilalţi enciclopedişti, pe istorici şi călători; şi-atunci, în numele libertăţii îşi aduce întemniţarea în faţa judecăţii opiniei publice. Sade se foloseşte fără-ncetare de acest dublu statut de aristocrat şi de gânditor, de senior pătruns de drepturile sale ereditare şi de filosof ce revendică o nouă libertate.   [1] Dictionnaire des lettres françaises, coordonat de cardinalul Grente, Le Dix-huitième Siècle, Arthème Fayard, 1960, vol. 11, p. 501. [2] L’Affaire Sade, Pauvert, ed. nouă 1963, p. 127. [3] René Jasinski, Histoire de la littérature française, Boivin, 1948, vol. II, p. 171. Vezi Michel Delon, „La Normalisation scolaire. Sade dans les manuels français (1960-1985)”, Literarische Kanonbildung in der Romania, ed. De Günter Berger şi Hans-Jürgen Lüsebrink, Rheinfelden, Schäuble Verlag, 1987. [4] Quelques vérités sur la situation en littérature”, La Revue des Deux Mondes, iulie 1843, p. 14. Pentru plasarea acestui articol în istoria receptării lui Sade, vezi Françoise Laugaa-Traut, Lectures de Sade, Colin, 1973. [5] Apollinaire, Les Diables amoureux, Œuvres complètes, Balland et Lecat, 1966, vol. II, p. 231. [6] [În text, les nouvelles à la main: în traducere literală: ştirile de mână – N. t.] Presa manuscrisă este reprezentată de gazete manuscrise, de culegeri de articole manuscrise al căror subiect era actualitatea, realizate în timp. Acea Correspondance littéraire a lui Grimm şi apoi a lui Meister, la origine manuscrisă, se înrudeşte cu acest tip de culegeri: vezi documentele mesei rotunde a C.N.S.R., Le journalisme d’Ancien Régime, Lyon, Presses universitaires, 1981, pp. 11-19 şi pp. 93-100. [7] Courrier du Bas-Rhin, 20 aprilie 1768, citat de François Moureau, „Sade avant Sade”, Cahiers de l’U.E.R. Froissart, Valenciennes, nr. 4, iarna 1980, p. 23. [8] Mme Du Deffand, Lettres à Horace Walpole, Paris-Strasbourg, 1812, vol. I, p. 227. [9] Ibid., vol. I, pp. 228-229. [10] Simon-Prosper Hardy, Mes loisirs. Journal d’événements tels qu’ils parviennnent à ma connaissance, ed. De Maurice Tourneux şi Maurice Vitrac, Picard, 1912, vol. I, p. 92. Hardy avea o librărie pe strada Saint-Jacques şi şi-a ţinut jurnalul din 1764 până la Revoluţie. După ce a consemnat în amănunt scandalul de la Arcueil, el adaugă: „[…] dacă justiţia nu se sesizează în privinţa acestor fapte şi nu le pedepseşte în mod exemplar, atunci îi va oferi posterităţii un exemplu în plus pentru impunitatea care, în veacul nostru, urmează îndeobşte unor crime dintre cele mai abominabile, din chiar clipa în care cei care le înfăptuiesc au bucuria de a fi mari, bogaţi sau cu funcţii” (ibid. pp. 93-94). În ziua de 20 iulie, Hardy notează execuţia în piaţa Grève a şapte persoane, acuzate de furt dintr-o biserică, şi condamnarea prin contumacie a lui Sade, dar şi confirmarea de către rege „a poruncilor deja trimise întru a-l întemniţa astfel încât să nu-şi mai facă vreodată apariţia prin lume” (ibid., p. 103). [11] Courrier du Bas-Rhin, 27 aprilie 1768, citat de F. Moureau, „Sade avant Sade”, p. 23. [12] Gilbert Lely, Vie du marquis de Sade, Cercle du Livre Précieux (de-acum încolo CLP), Tehou, 1966. Vol. I, p. 232. [13] Recueil d’anecdotes littéraires et politiques, manuscrisul 2383 din biblioteca Mazarine, citat de F. Moreau; „Sade avant Sade”, pp. 21-22. Dacă, în familia de Sade, titlul de conte este rezervat lui pater familias, felul în care îi spune publicul rămâne indecis. Scriitorul nostru este adesea numit conte de Sade după moartea tatălui său, în 1767; dar legenda îl fixează în posteritate ca marchiz de Sade. [14] Despre „dreptul stăpânului”, vezi Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, p. 419 şi nota 2. [15] Bachaumont, Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la république des lettres, Londra, 1777, vol. VI, p. 187. [16] Pidansat de Mairobert, L’observateur anglais ou Correspondance secrète entre Milord All’eye et Milord All’ear, Londra, 1778, vol. III, p. 67. [17] Bachaumont, Mémoires secrets pour servir à l’histoire de la république des lettres, vol. VI, p. 187. [18] Ibid., Pidansat de Mairobert subliniază: „[…] în curând, toate femeile, îmboldite de o furie a vintrelor, şi bărbaţii, deveniţi tot atâţia Hercule, au transformat această sărbătoare în lupercalii” [L’Observateur anglais, vol. III, p. 67). [19] Hardy, Mes loisirs, vol. 1. P. 360. [20] Vezi Ariette Farge, Logique de la foule, Hachette, 1988. [21] „Article détache des nouvelles à la main. La Bastile, ce 23 juillet 1783”, Lettres et mélanges littéraires écrits à Vincennes et à la Bastille, éd. de Georges Daumas şi Gilbert Lely, Borderie, 1980, vol. I, p. 88. Pentru termenul „biruri”, vezi Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, p. 87 şi nota 3.

PARTEA I Sfârşitul Elspeth a murit în timp ce Robert aştepta în faţa unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în paharul mic de plastic. Mai târziu îşi va aminti cum păşea de-a lungul coridorului de spital, ţinând în mână ceaşca de ceai cu gust înfiorător, singur sub lămpile fluorescente, străbătând din nou drumul care ducea în încăperea unde Elspeth zăcea înconjurată de aparate. Îşi întorsese capul către uşă şi avea ochii deschişi. La început, lui Robert i s-a părut că e conştientă. În clipele de dinaintea morţii, Elspeth şi-a amintit o zi din primăvara trecută, când ea şi Robert se plimbaseră pe o potecă noroioasă pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: „Ar fi trebuit să avem copii”, iar Elspeth i-a răspuns: „Nu fi caraghios, iubitule”. A spus-o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo să audă. Elspeth şi-a întors faţa spre uşă. Ar fi vrut să strige „Robert”, dar dintr-odată şi-a simţit gâtul astupat. Era ca şi cum sufletul ei încerca să iasă din trup pe calea esofagului. Încercă să tuşească, să-i dea drumul, dar nu reuşi decât să bolborosească. Mă înec. Mă înec într-un pat… A simţit o apăsare intensă, după care a început să plutească; durerea dispăruse şi se uita în jos, din tavan, la trupul ei plăpând şi distrus. Robert stătea în uşă. Ceaiul îi frigea mâna, aşa că a pus paharul pe noptiera de lângă pat. Zorile începuseră să schimbe umbrele din încăpere din negru ca tăciunele într-un cenuşiu incert; altfel, totul părea să fie ca înainte. Închise uşa. Îşi dădu jos ochelarii rotunzi cu rame subţiri şi pantofii. Se urcă în pat, atent să n-o deranjeze pe Elspeth, şi se cuibări lângă ea. De săptămâni, ea avea o febră mistuitoare, dar acum temperatura ei se apropiase de normal. Robert îşi simţea pielea uşor încălzită acolo unde o atingea pe a ei. Elspeth ajunsese pe tărâmul obiectelor neînsufleţite şi-şi pierdea propria căldură. El îşi apăsă faţa în ceafa lui Elspeth şi respiră profund. Elspeth îl privea din tavan. Cât de familiar îi fusese, iar acum cât de străin părea. Vedea, dar nu putea să simtă, cum mâinile lui lungi îi apăsau talia – tot ceea ce ţinea de el era alungit, faţa toată, cu maxilarul de jos şi buza de sus neobişnuit de mare; avea un nas uşor coroiat şi ochi cufundaţi în orbite; părul lui castaniu se revărsase peste perna ei. Tenul i se făcuse palid de la şederea prea îndelungată în lumina de spital. Părea atât de nenorocit, de firav, şi totodată imens, cum şedea încovrigat în jurul trupului ei minuscul şi vlăguit; Elspeth îşi aminti de o fotografie pe care o văzuse cu mult timp în urmă în National Geographic, cu o mamă care-şi strângea în braţe copilul mort de foame. Cămaşa albă a lui Robert se şifonase; ciorapii aveau găuri în dreptul degetelor mari. Toate regretele, vinile şi dorurile din viaţa ei o năpădiră. „Nu”, îşi zise ea, „n-am să plec.” Dar ea plecase deja şi, într-o clipită, se afla altundeva, nimicnicie împrăştiată. Infirmiera i-a găsit după o jumătate de oră. A privit în tăcere la imaginea tânărului înalt, ghemuit în jurul femeii de vârstă mijlocie, plăpândă şi moartă. Apoi a plecat după brancardieri. Afară, Londra se trezea. Robert stătea culcat cu ochii închişi, ascultând zgomotul traficului de pe şosea, al paşilor de pe coridor. Ştia că în curând va trebui să deschidă ochii, să dea drumul trupului lui Elspeth, să se ridice în capul oaselor, apoi în picioare, să vorbească. Curând, va veni viitorul, fără Elspeth. Îşi ţinu ochii închişi, inhalându-i mireasma tot mai slabă, şi aşteptă. Ultima scrisoare Scrisorile soseau la fiecare două săptămâni. Nu veneau acasă. În fiecare joi, la două săptămâni, Edwina Noblin Poole mergea cu maşina zece kilometri până la oficiul poştal din Highland Park, la două oraşe depărtare de locuinţa ei din Lake Forest. Avea acolo o căsuţă poştală, una mică. În ea nu găsea niciodată mai mult de o scrisoare. De obicei, lua scrisoarea şi se ducea la Starbucks, unde o citea în timp ce bea un venti decofeinizat cu lapte de soia. Stătea într-un colţ, cu spatele la perete. Uneori, când se grăbea, Edie citea scrisoarea în maşină. După ce o citea, se ducea cu maşina în parcarea din spatele chioşcului de hotdog de pe 2nd Street, parca aproape de lada de gunoi şi dădea foc scrisorii. „De ce ţii o brichetă în torpedou?”, a întrebat-o Jack, soţul ei. „M-am plictisit de tricotat, aşa că m-am apucat de incendiat”, i-a replicat Edie. El s-a lăsat păgubaş. Jack ştia câteva lucruri despre scrisori, deoarece plătise un avocat să-i urmărească nevasta. Detectivul nu-i raportase nicio întâlnire, convorbire telefonică sau e-mail; absolut nicio activitate suspectă, în afara scrisorilor. Detectivul nu-i spusese de faptul că Edie căpătase obiceiul să se uite ţintă la el în timp ce ardea scrisorile, după care împrăştia cenuşa pe asfalt, tasând-o cu talpa pantofului. La un moment dat, i-a adresat salutul nazist. Începuse să-i fie teamă s-o urmărească. Edwina Poole avea ceva care-l tulbura pe detectiv; nu semăna deloc cu ceilalţi subiecţi ai lui. Jack insistase asupra faptului că nu aduna dovezi pentru un divorţ. „Vreau doar să ştiu ce face”, a precizat el. „Ceva e… diferit.” De obicei, Edie îl ignora pe detectiv. Nu i-a spus nimic lui Jack. S-a împăcat cu ideea, ştiind că individul ăla supraponderal, cu faţa lucioasă, n-avea cum să-i afle taina. Ultima scrisoare a sosit la începutul lui decembrie. Edie a luat-o de la oficiul poştal şi s-a dus cu maşina la plaja din Lake Forest. A parcat în cel mai depărtat loc de şosea. Era o zi foarte rece, cu un vânt tăios. Nu era nici pic de zăpadă pe nisip. Lacul Michigan avea o culoare maronie; vălurelele se spărgeau de muchiile stâncilor. Toate pietrele fuseseră atent aranjate pentru prevenirea eroziunii; plaja semăna cu un decor de teatru. Singura maşină din parcarea pustie era Honda Accord a lui Edie. A lăsat motorul pornit. Detectivul a avut o ezitare, apoi a oftat şi a tras maşina într-un loc situat la capătul opus al parcării. Edie i-a aruncat o privire. Chiar trebuie să am martori la treaba asta? O vreme, a stat şi a privit lacul. Aş putea să-i dau foc fără s-o citesc. Se gândea la cum ar fi arătat viaţa ei dacă ar fi rămas la Londra; ar fi putut să-l lase pe Jack să se întoarcă în America fără ea. Un dor aprig de geamăna ei o copleşi, aşa că scoase plicul din poşetă, îşi strecură degetul sub partea răsfrântă şi desfăcu scrisoarea.

Ross Poldark de Winston Graham volumul 1   PROLOG     Joshua Poldark a murit în martie 1783. În acelaşi an, în februarie, simţind că i se apropie sfârşitul, trimise după fratele său de la Trenwith. Charles veni călare, pe calul său roib, într-o după-amiază rece, cenuşie. Prudie Paynter, grasă, cu părul lins şi faţa oacheşă, îl conduse direct în camera de dormit, unde Joshua zăcea sprijinit de perne în patul lui mare de lemn. Cu ochii mici, de un albastru spălăcit, Charles se uită chiorâş prin încăpere, observând dezordinea şi murdăria, apoi îşi ridică pulpanele hainei şi se lăsă greoi într-un scaun de paie care scârţâi sub greutatea lui. — Ei, ce mai faci, Joshua? — Eh, ce să fac, Charles? — Proastă treabă. — Proastă într-adevăr. — Când crezi că ai să fii iar pe picioare? — Nu se ştie. Bănuiesc că mă cheamă cimitirul. Charles făcu o grimasă. N-ar fi ţinut seama de aceste vorbe dacă n-ar fi aflat cu totul altceva. Sughiţă o dată – în ultimul timp călăritul nu-i pria – şi încercă să-i dea curaj. — Fugi de-aici, omule! Guta, la picioare, nu a omorât niciodată pe nimeni. Numai când se suie la cap e periculoasă. — Choake e de altă părere. Umflăturile au altă cauză. De data asta cred că prostul ăsta bătrân are dreptate. Deşi, Dumnezeu să mă ierte, după toate aparenţele tu ar trebui să zaci aici, de vreme ce eu sunt numai pe jumătate cât tine. Charles aruncă o privire în jos, peste jiletca neagră, brodată, care se întindea ca o pajişte începând de sub bărbie. — Carnea mea e sănătoasă. Orice om se îngraşă când ajunge la o vârstă mijlocie. N-aş vrea să fiu un slăbănog ca vărul William-Alfred. Joshua se uită la el ironic, dar nu mai zise nimic şi amândoi tăcură. De mulţi ani, fraţii nu prea aveau ce să-şi spună şi la această ultimă întâlnire era greu să găsească un subiect de conversaţie. Charles, fratele mai mare şi mai bogat, care moştenise casa părintească, moşia şi numele, capul familiei şi personalitate respectată în tot districtul, bănuise întotdeauna că fratele mai mic îl dispreţuieşte. Joshua îi stătuse întotdeauna ca un spin în ochi. Joshua nu făcuse niciodată ceea ce se aşteptase de la el: să devină preot sau să intre în armată sau să se căsătorească şi să-l lase pe Charles să administreze el domeniul. Pe Charles nu l-ar fi supărat câteva greşeli, dar există o limită şi Joshua o depăşise. Faptul că se purtase mai bine în ultimii ani nu ştergea vechile necazuri pe care i le produsese. Cât despre Joshua, om cinic şi cu puţine iluzii, n-avea de ce să se plângă – nici de viaţă, nici de fratele său. Îşi trăise viaţa din plin, iar pe fratele său îl ignorase. Era un sâmbure de adevăr în răspunsul la cuvintele lui Charles: „Eşti încă destul de tânăr, omule. Eşti cu doi ani mai mic decât mine şi eu sunt bine sănătos”. Joshua îi răspunse: „Doi ani ca vârstă, poate, dar n-ai trăit nici pe jumătate din plin ca mine”. Charles supse măciulia de abanos a bastonului şi se uită pieziş prin cameră, cu ochii pe jumătate închişi. — Războiul ăsta blestemat nu s-a sfârşit încă. Preţurile cresc. Grâul e şapte şi opt şilingi baniţa. Untul, nouă pence livra. Ross vrea să fie la fel şi preţul aramei. Ne gândim să deschidem o nouă galerie la Grambler. Optzeci de stânjeni. Poate că o să acopere cheltuielile, deşi mă îndoiesc. Ai scos ceva de pe pământ anul ăsta? — Am vrut să te văd ca să discutăm despre război, spuse Joshua, încercând să se ridice mai sus pe perne şi respirând greu. Mai sunt câteva luni numai până se va confirma pacea provizorie. Şi atunci Ross va veni acasă, iar poate că eu nu voi fi aici să-l întâmpin. Eşti fratele meu, deşi nu ne-am prea înţeles bine niciodată. Vreau să-ţi spun cum stau lucrurile şi să te las pe tine să ai grijă de toate până se va întoarce el acasă. Charles lăsă bastonul din gură şi zâmbi precaut, ca şi cum i-ar fi cerut un împrumut. — Nu prea am timp, să ştii. — N-o să-ţi ia mult timp. Am puţin, aproape nimic, de lăsat moştenire. Pe masa de lângă tine e o copie a testamentului meu. Citeşte-l când ai timp. Pearce are originalul. Charles bâjbâi cu mâna lui grasă, neîndemânatică şi luă o bucată de pergament de pe masa şubredă, cu trei picioare din spatele lui. — Când ai avut ultima dată veşti de la el? întrebă Charles. Ce să fac dacă nu se întoarce? — Moşia o va moşteni Verity. Vinde-o dacă găseşti cumpărători; n-o să iei mult pe ea. Am specificat totul în testament. Verity va moşteni şi partea mea din Grambler, pentru că ea e singura din familia ta care a mai venit să mă vadă de când a plecat Ross. Joshua se şterse la nas cu cearşaful murdar. Dar Ross se va întoarce. Am veşti de la el după ce au încetat luptele. — Mai sunt încă multe primejdii. — Eu simt că va veni, spuse Joshua. Sunt convins. Vrei să facem un rămăşag? O să plătim când ne vom întâlni. Trebuie să existe ceva bani şi pe lumea cealaltă. Charles se uită din nou la faţa ridată şi pământie care fusese atât de frumoasă. Se simţea uşurat că Joshua nu-l rugase nimic mai mult, dar îi era greu să renunţe la precauţie. Şi lipsa de respect faţă de cineva pe patul de moarte i se păru nelalocul ei şi o dovadă de nepăsare. — Vărul William-Alfred a fost pe la noi zilele trecute. A întrebat de tine. Joshua se strâmbă. — I-am spus că eşti bolnav, continuă Charles. A sugerat că dacă nu mai doreşti să-l chemi pe Prea Sfinţitul domn Odgers, poate că ai dori consolare spirituală de la cineva din familia ta. — Adică de la el. — Singurul preot, acum că soţul lui Betty s-a dus. — Nu vreau să vie niciunul din ei, spuse Joshua. Deşi cred că intenţia ta a fost bună. Dar dacă crede că mi-ar face bine să-mi mărturisesc păcatele, să nu-şi închipuie că mi-aş spune secretele unuia din neamul meu. Prefer să vorbesc cu Odgers, hămesitul ăla mic şi sfrijit. Să nu vie nimeni din ai mei. — Dacă te răzgândeşti, spuse Charles, trimite-l pe Jud să mă anunţe. Joshua mormăi ceva, apoi adăugă: — O să aflu curând ce-i cu mine. Dar chiar dacă au vreun sens pompa şi rugăciunile lor, de ce să-i mai chem acum? Mi-am trăit viaţa şi, slavă Domnului, am trăit-o din plin! Ce rost mai are să plâng acuma? Nu-mi pare rău, şi nu vreau să-i pară nimănui rău de mine. Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Asta-i tot. Se făcu tăcere în cameră. Afară vântul sufla mişcând plăcuţele de ardezie de pe acoperiş şi pietrele care le ţineau. — Trebuie să plec, spuse Charles. Casa ta e ca o cocină; cei doi Paynters, servitorii tăi, nu fac nicio curăţenie. De ce nu angajezi pe cineva de încredere? — Sunt prea bătrân ca să mai schimb măgarii. O s-o facă Ross. O să facă el ordine. Charles rânji neîncrezător. N-avea o părere prea bună despre posibilităţile lui Ross. — E la New York acum, spuse Joshua, cu o parte din garnizoană. Rana i s-a vindecat. A avut noroc să scape din asediul de la Yorktown. Acum e căpitan în Regimentul de Infanterie 62. Nu ştiu unde i-am pus scrisoarea, că ţi-aş arăta-o. — Francis mi-e de mare ajutor acuma, spuse Charles. La fel ar fi fost şi Ross pentru tine dacă ar fi stat acasă în loc să se ţină după francezi şi colonişti. — Mai e ceva, spuse Joshua. Ai mai văzut-o sau ai mai auzit ceva despre Elizabeth Chynoweth în ultima vreme? După o masă bogată, întrebările ajungeau mai greu până la creierul lui Charles şi când mai era vorba şi de fratele său trebuia să vadă dacă nu ascundeau ceva. — Cine e asta? întrebă el stângaci. — Fiica lui Jonathan Chynoweth. O cunoşti. O fată subţire, blondă. — Şi, şi ce-i cu asta? întrebă Charles. — Te-am întrebat dacă ai văzut-o. Ross vorbeşte mereu despre ea. E o fată drăguţă. Speră să o găsească aici când se va întoarce şi cred că este un aranjament potrivit. O căsătorie timpurie o să-l potolească şi ea n-ar putea găsi un soţ mai bun, deşi n-ar trebui să spun asta eu care sunt tatăl lui. Suntem două familii bune, vechi. Dacă aş fi fost pe picioare, m-aş fi dus eu să-l văd pe Jonathan la Crăciun, ca să stabilim totul. Am mai vorbit noi, mai demult, dar a spus să aşteptăm până se întoarce Ross. — Trebuie să plec, spuse Charles ridicându-se şi toate oasele îi trosniră. Sper că băiatul o să se domolească dacă se întoarce, fie că se însoară, fie că nu. Se înhăitase cu cine nu trebuie. — Te vezi cu familia Chynoweth? întrebă Joshua, refuzând să schimbe subiectul pentru a vorbi de propriile lui lipsuri. Aici nu am nicio legătură cu lumea şi Prudie n-are urechi decât pentru bârfele din Sawle. — Îi vedem din când în când, Verity şi Francis i-au văzut în vara asta la o petrecere în Truro… A! Uite-l pe Choake. Ei, acum n-o să mai fii singur. Spuneai că nu vine nimeni să te vadă. Eu trebuie să plec. — Vine numai să vadă cât de repede mă dau gata pilulele lui. Asta-i politica lui. Ca şi cum mi-ar păsa dacă vulpea e în vizuină sau umblă să vâneze pui. — Fă cum vrei. Pentru cât era de voluminos, Charles se mişcă destul de repede, îşi luă pălăria, mănuşile şi se pregăti de plecare. Apoi se apropie stângaci de pat, gândindu-se cum era mai bine să-şi ia rămas bun. Afară se auzi zgomotul copitelor unui cal trecând pe sub fereastră. — Spune-i că nu vreau să-l văd, zise Joshua iritat. Să-i dea leacurile lui proastei de nevastă-sa. — Linişteşte-te, răspunse Charles. Să nu uit, mătuşa Agatha îţi transmite salutări; mi-a spus că trebuie să bei bere fiartă şi să mănânci zahăr şi ouă. Spune că astea te vor vindeca. Joshua se enervă şi mai tare. — Mătuşa Agatha e o buruiană bătrână şi înţeleaptă. Spune-i că am să-i urmez sfatul. Şi mai spune-i că am să-i păstrez un loc lângă mine. Începu să tuşească. — Dumnezeu să te aibă în pază, spuse Charles repede şi, ieşi din cameră. Joshua rămase singur. Petrecuse multe ceasuri singur de când plecase Ross, dar asta nu părea să fi avut vreo importanţă până acum o lună, când căzuse la pat. Acum singurătatea începea să-l deprime şi tot felul de închipuiri îi treceau prin minte. Pentru un om obişnuit cu traiul în aer liber şi cu o activitate zilnică, nu era viaţă să stea ţintuit la pat de dureri într-o cameră întunecoasă. N-avea nimic altceva de făcut decât să se gândească la trecut, şi trecutul nu era întotdeauna subiectul cel mai plăcut. Se gândea mereu la Grace, soţia lui moartă de mult. Fusese mascota lui. Cât trăise ea, toate merseseră bine. Mina pe care o deschisese şi îi dăduse numele ei aducea profituri bune; casa asta o construise plin de mândrie şi speranţe; avusese doi fii. Renunţase la nebuniile din tinereţe, se cuminţise, promiţând să-l întreacă pe Charles în multe lucruri; construise casă în ideea ca ramura lui din familia Poldark să prindă rădăcini la fel de trainice ca ramura principală din Trenwith. Odată cu Grace, tot norocul îl părăsise. Casa era construită numai pe jumătate, mina secase şi odată cu moartea lui Grace dispăruse şi stimulentul de a investi bani sau de a munci pentru amândouă. Clădirea o terminase într-o oarecare măsură, deşi mai erau multe de făcut. Apoi mina Wheal Vanity se închisese şi micul Claude Anthony murise. Îi auzi pe doctorul Choake şi pe fratele său vorbind în faţa uşii de la intrare; vocea îngroşată de tenor a fratelui său, vocea lui Choake, groasă, înceată, pompoasă. Pe Joshua îl cuprinseră furia şi neputinţa. Ce dracu’ voiau vorbind acolo, la uşa lui, discutând despre el, fără îndoială, dând din cap şi spunând că n-ai la ce să te mai aştepţi. Sună clopoţelul de lângă pat şi aşteptă fierbând de mânie să audă lipăitul papucilor lui Prudie. Ea veni în cele din urmă, greoaie şi de-abia zărindu-se în cadrul uşii. În lumina slabă, Joshua se uită la ea cu ochii lui miopi. — Adu lumânări, femeie. Vrei să mor pe întuneric? Şi spune-le ălora doi să plece. Prudie stătea cocoşată ca o pasăre prevestitoare de rele. — Cine? Doctor Choake şi domnul Charles, da? — Cine altcineva? Ea plecă şi Joshua începu iar să fiarbă de mânie, auzind conversaţia înăbuşită nu departe de uşa lui. Se uită după baston, hotărât să mai facă un efort să se scoale şi să se ducă la ei. Dar vocile se auziră din nou mai tare luându-şi rămas bun. Auzi apoi tropotul calului pe pietre, îndreptându-se spre râu. Era Charles. Acum venea rândul lui Choake… Se auzi un ciocănit puternic în uşă, cu biciuşca, şi doctorul intră în cameră. Thomas Choake era originar din Bodmin; practicase medicina la Londra, se căsătorise cu fiica unui fabricant de bere şi se întorsese în ţinutul său natal, unde cumpărase ceva pământ lângă Sawle. Era un bărbat înalt, aspru, cu o voce puternică, sprâncene groase, cărunte şi o gură slobodă. Aici, printre boiernaşii de ţară, experienţa căpătată la Londra îi era de mare folos; simţea că era la curent cu medicina modernă. Era doctorul mai multor mine din regiune şi mânuia bisturiul cu acelaşi curaj ca şi cum s-ar fi dus la vânătoare. Joshua îl considera un impostor şi se gândise de multe ori să-l cheme pe doctorul Pryce din Redruth. Îl împiedica numai faptul că nu avea mai multă încredere în doctorul Pryce. — Ei, ia să vedem, spuse doctorul Choake. Am avut oaspeţi, da? O să ne simţim mai bine, fără îndoială, după vizita fratelui dumitale. — Am scăpat de o grijă, spuse Joshua. Ăsta e motivul pentru care l-am chemat. Cu degetele lui groase, doctorul Choake luă pulsul bolnavului. — Tuşeşte! zise el. Joshua ascultă în silă. — Starea noastră e cam la fel, spuse chirurgul. Boala nu s-a înrăutăţit. Am luat pilulele? — Charles e de două ori cât mine. Pe el de ce nu-l îngrijeşti? — Dumneata eşti bolnav, domnule Poldark, nu fratele dumitale. Nu prescriu nimic dacă nu mi se cere. Choake ridică plapuma şi începu să palpeze piciorul umflat al pacientului. — E cât un munte, mormăi Joshua, nu poate să-şi mai vadă picioarele. — Ei hai, domnule. Fratele dumitale nu e mai altfel decât alţii. Îmi aduc aminte, când eram la Londra… — Au! — Doare? — Nu, spuse Joshua. Choake îl palpă din nou ca să fie mai sigur. — E clar că piciorul stâng merge mai prost. E prea multă apă în ambele picioare. Dacă am putea face inima să o pompeze afară… Îmi amintesc, când eram la Londra, că am fost chemat să examinez o victimă de pe urma unei încăierări într-o cârciumă din Westminster. Se certase cu un evreu italian care a scos un pumnal şi l-a înfipt până în plăsele în burta pacientului meu. Dar stratul protector de grăsime era atât de gros, încât vârful cuţitului n-a ajuns până la maţe. Tipul era voinic. Ia să vedem, ţi-am luat sânge ultima dată când am fost aici? — Da, mi-ai luat. — Cred că de data asta n-o să o facem. Inima e cam sensibilă. Stăpâneşte-te, domnule Poldark. Calmul ajută trupul să secrete umorile necesare. — Spune-mi, interveni Joshua, îi mai vezi pe cei din familia Chynoweth? Chynoweth din Cusgarne, îi ştii. L-am întrebat pe fratele meu, dar mi-a dat un răspuns evaziv. — Chynoweth? Îi văd din când în când. Cred că sunt sănătoşi. Desigur, eu nu sunt medicul lor de casă şi nu ne facem vizite. „Nu, se gândi Joshua, doamna Chynoweth are ea grijă de asta. Îmi miroase mie ceva, un şiretlic, la Charles”, adăugă el perspicace. — Pe Elizabeth o vezi? — Pe fată? E şi ea pe acolo. — A existat o înţelegere în privinţa ei între mine şi tatăl ei. — Da? N-am auzit nimic. Joshua se ridică mai sus pe perne. Conştiinţa începea să nu-i dea pace. Era prea târziu să se mai trezească în el această calitate latentă, dar îşi iubea fiul, pe Ross, şi în lungile ore de suferinţă începuse să se întrebe dacă n-ar fi trebuit să facă mai multe în interesul fiului său. — Cred că o să-l trimit pe Jud acolo mâine, mormăi el. Am să-l rog pe Jonathan să vină să mă vadă. — Mă îndoiesc că domnul Chynoweth va putea să vină; acum au loc sesiunile trimestriale ale judecătoriilor de pace. A, iată o surpriză plăcută!… Prudie Paynter intră greoaie în cameră cu două lumânări. Flacăra galbenă îi lumina faţa roşie, plină de sudoare, încadrată de un păr negru. — Aţi luat doctoria, da? şopti ea răguşit. Joshua se întoarse iritat spre doctor: — Ţi-am mai spus, Choake. Am să înghit pilulele, am promis, dar poţiunea şi fierturile astea să nu le văd. — Îmi amintesc, spuse Choake, apăsând pe fiecare cuvânt, când practicam medicina ca tânăr medic în oraşul Bodmin, unul din pacienţii mei, un domn în vârstă care suferea rău de pietre la rinichi şi retenţie urinară… — Nu sta acolo, Prudie, se răsti Joshua la servitoare, ieşi afară. Prudie se opri din scărpinat şi ieşi din cameră în silă. — Deci crezi că o să mă fac bine, de? întrebă Joshua înainte ca doctorul să poată continua. Când o să fiu iar pe picioare? — Hm, am spus că e vorba numai de o mică ameliorare. Trebuie să te mai îngrijeşti o vreme. O să te punem pe picioare înainte de întoarcerea lui Ross. Urmează tratamentul cu regularitate şi ai să vezi că te faci bine… — Ce face soţia dumitale? întrebă Joshua maliţios. Întrerupt din nou, Choake se încruntă şi răspunse: — Destul de bine, mulţumesc. Faptul că grăsuţa şi peltica Polly, deşi nu avea nici jumătate din vârsta soţului ei, în afară de zestrea ei nu adusese niciun copil în familie, era un veşnic reproş împotriva ei. Atâta timp cât ea nu dădea rod, doctorul nu avea nicio influenţă asupra femeilor spre a le convinge să nu mai cumpere peliniţă şi alte fierturi suspecte de la ţigăncile nomade. 2 Doctorul plecase şi Joshua rămase iar singur – singur până a doua zi dimineaţă. Putea, trăgând mereu de cordonul clopoţelului, să-i cheme pe Jud şi pe Prudie până se duceau şi ei la culcare, dar după aceea nu mai era nimeni, şi-apoi, pe măsură ce boala lui înainta, ei dădeau semne de surzenie. Ştia că îşi petreceau mai toate serile bând şi când se îmbătau bine, nimic nu-i mai putea mişca. Dar n-avea puterea să-i certe ca înainte. Altfel ar fi stat lucrurile dacă Ross ar fi fost acasă. De data asta, Charles avea dreptate, dar numai în parte. El, Joshua, îl îndemnase să plece. Nu credea că băieţii trebuie ţinuţi acasă ca să facă pe lacheii. Trebuiau să stea pe picioarele lor. Apoi, ar fi fost ruşinos să-l vadă pe fiul său trimis în judecată pentru că luase parte la vreun atac împotriva agenţilor fiscali sau acuzat de contrabandă cu alcool şi altele. Judecătorii din Cornwall nu l-ar fi condamnat poate, dar mai erau şi datoriile la cărţi. Grace ar fi trebuit să fie acolo, Grace pe care moartea i-o răpise acum treisprezece ani. Acum era singur şi curând avea să i se alăture soţiei sale în mormânt. Nu se mira că nu se mai gândea la nicio altă femeie din viaţa sa. Creaturi dătătoare de plăceri într-un joc plin de atracţii, cu cât mai înflăcărate cu atât mai bine, dar uitate imediat ce le cucerise. Lumânările curgeau din cauza curentului care intra pe sub uşă. Începea să bată vântul. Jud spusese că marea se umflase în dimineaţa aceea; după o perioadă de vreme rece şi liniştită, furtuna şi ploaia se porneau din nou. Simţi că ar fi vrut să mai vadă o dată marea care şi acum spăla stâncile din dosul casei. Nu-l lega nimic sentimental de mare. Nu-l interesau nici primejdiile, nici frumuseţea ei; pentru el, marea era o cunoştinţă apropiată ale cărei virtuţi şi defecte, zâmbete sau accese de mânie, ajunsese să le înţeleagă. Şi pământul la fel. Era oare arat pământul lui, Long Field? Fie că Ross se căsătorea, fie că nu, nu prea avea cu ce să trăiască fără pământ. Cu o soţie bună, care să aibă grijă de toate… Elizabeth era singură la părinţi; un mare avantaj de care merita să ţii seamă – familia Chynoweth nu era prea bogată, dar tot aveau câte ceva. Trebuia să se ducă să vorbească cu Jonathan, să se înţeleagă asupra căsătoriei. „Uite ce e, Jonathan, avea să spună, Ross nu prea are bani, dar există pământul şi până la urmă asta contează…” Joshua începu să moţăie. Îşi închipui că se plimbă pe moşia sa, Long Field, mărginită la dreapta lui de mare. Vântul puternic îi apăsa greu umerii. Un soare strălucitor îi încălzea spatele şi aerul avea gustul vinului scos din pivniţa rece. Fluxul se retrăsese de pe plaja Hendrawna şi soarele desena dâre lucitoare pe nisipul ud. Long Field fusese arat, semănat şi acum încolţea. Dădu ocol câmpului până ajunse la capătul cel mai îndepărtat, numit Damsel Point, unde ţărmul cobora în trepte şi bolovani până la mare. Apa se umfla învolburându-se, schimbându-şi culoarea, şiroind pe stâncile în terase. Cu un scop precis în minte, coborî stâncile până când apa rece îi cuprinse brusc genunchii, simţind o durere chinuitoare în picioare, la fel ca durerea pe care o simţise când i se umflaseră în ultimele luni. Nu se opri însă, ci se lăsă să alunece în apă până când îi ajunse la gât. Apoi se îndreptă spre mal. Era nespus de bucuros că se afla din nou în mare după o perioadă de doi ani. Respiră adânc de plăcere, lăsând apa să-i atingă ochii clipocind. Letargia i se strecură încet în membre. Cu sunetul valurilor în urechi şi în inimă, se lăsă să plutească în derivă şi se cufundă în întunericul moale şi rece. Joshua adormi. Afară, ultimele raze de lumină se stinseră încet de pe cer, lăsând casa, copacii, pârâul şi stâncile în întuneric. Vântul se răci, bătând tare, fără oprire dinspre vest, suflând printre clădirile ruinate de pe deal ale minei, făcând să foşnească vârfurile merilor, ridicând câte un colţ din acoperişurile de stuf ale hambarelor, vârând stropi de ploaie rece prin oblonul spart al bibliotecii unde doi şobolani căutau câte ceva cu mişcări prudente, zvâcnind printre mobile şi prin praf. Pârâul se învolbura, bolborosea în întuneric şi, deasupra lui, o poartă de mult lăsată în paragină se balansa în ţâţâni. În bucătărie, Jud Paynter deschise încă o sticlă cu gin şi Prudie mai puse un buştean pe foc. — Se înteţeşte vântul, lua-l-ar naiba, spuse Jud. Bate mereu. Bate şi când vrei şi când nu vrei. — O să mai avem nevoie de lemne până dimineaţă, spuse Prudie. — Ia scaunul ăsta, răspunse Jud. Lemnul e tare şi o să ardă mocnit. — Dă-mi ceva să beau, mă vierme, spuse Prudie. — Ia-ţi singură, răspunse Jud. Joshua dormea…  

Prima noapte — Vă rog să nu faceți glume nepotrivite sau să încercați să băgați degetul în gura fetei adormite, i-a atras atenția femeia de la pensiune bătrânului Eguchi. De fapt această casă nu prea putea fi numită pensiune, etajul întâi era format numai din două camere, camera de aproximativ 13 m2 în care stătea el acum de vorbă cu femeia și camera alăturată, care era probabil un dormitor și, după câte își putuse da seama, nici la parterul îngust nu părea să existe vreo altă cameră de oaspeți. Casa nu avea nici firmă de pensiune la intrare. Poate nu se putea pune firmă din cauza secretului pe care-l ascundea. Înăuntru domnea o liniște perfectă. În afară de femeia care îl întâmpinase la poartă și care-i vorbea acum, nu văzuse pe nimeni și, fiind acolo pentru prima dată, nu își putea da bine seama dacă era patroana acelui local sau doar o slujnică. Oricum, știa că era mai bine să nu pună prea multe întrebări indiscrete în calitate de client. Femeia avea între patruzeci și cincizeci de ani și era mică de statură. Vocea îi era tânără și modul ei de a vorbi era parcă intenționat molcom, încât nu puteai sesiza mișcarea buzelor subțiri. Când vorbea nu îl privea în față. În adâncul ochilor negri avea o scânteiere care topea într-o clipă neîncrederea interlocutorului și ea însăși, cu calmul dat de experiență, părea incapabilă să suspecteze pe cineva. I-a preparat ceai verde cu apa care fierbea pe cămin, într-un ceainic de metal. Calitatea ceaiului verde, precum și cantitatea, erau extrem de rafinate pentru locul și situația aceea, făcându-l pe Eguchi să se simtă deodată în largul lui. În alcov era atârnat un peisaj de Kawai Gyokudo[1], o reproducere desigur, reprezentând un sat de munte îmbrăcat în culori calde de toamnă. Nimic în acea cameră nu părea să ascundă un mister. — Să nu încercați să treziți fata, pentru că orice ați face, ea nu se va trezi. Doarme adânc și nu știe nimic din ce se petrece și nici cine a fost cu ea peste noapte, a repetat femeia. De aceea nu trebuie să fiți îngrijorat că cineva ar putea fi indiscret. Bătrânul Eguchi nu a dat glas nenumăratelor îndoieli care îi încolțiseră în minte. — Fetele de aici sunt foarte frumoase. Și nu primim decât clienți de încredere. În loc să încuviințeze, Eguchi și-a privit ceasul. — Ce oră este? — Unsprezece fără un sfert. — S-a făcut deja unsprezece? Știu că persoanelor în vârstă le place să se culce devreme și să se scoale devreme, așa că puteți să mergeți la culcare oricând doriți, a spus femeia, ridicându-se și deschizând puțin ușa camerei vecine. A folosit mâna stângă. Poate era stângace. Eguchi a urmat-o, ținându-și respirația. Ea și-a aplecat capul prin ușa întredeschisă și a aruncat o privire în cameră. Silueta ei văzută din spate nu avea nimic deosebit, iar gestul de a privi astfel în cameră îi devenise cu siguranță firesc, dar pe Eguchi l-a îngrijorat. Pe modelul cu tobe japoneze al brâului de la chimono era desenată o pasăre mare și ciudată. Nu știa ce pasăre e. Dar oare de ce avea ochi și picioare care păreau atât de reale dacă era doar un desen? Bineînțeles că nu era ceva grotesc, ci doar un model neinspirat, dar ceea ce îl îngrijora și îl intriga pe Eguchi în momentul în care privea silueta întoarsă a femeii era tocmai această pasăre. Stofa brâului era de un galben-pal spre alb. Camera vecină părea întunecată. Femeia a împins ușa ia loc, dar nu a încuiat-o, și a pus cheia pe masa din fața lui Eguchi. Vorbea firesc, ca și cum nu se întâmplase nimic. — Uitați cheia. Odihnă plăcută! Dacă nu puteți dormi aveți lângă pernă niște somnifere. — Nu aveți puțin vin? — Aici nu se servește vin. — Nici măcar așa, pentru somn, înainte de culcare? — Nu. — Fata e dincolo, în cameră? — Da, vă așteaptă dormind adânc. — A, da? s-a mirat puțin Eguchi. Oare când intrase fata în cameră? Și de când dormea acolo? Când femeia crăpase ușa și privise înăuntru, voise oare să se încredințeze că fata adormise? Deși prietenii de vârsta lui care veneau aici îi povestiseră că fata aștepta dormind și nu se trezea deloc, totuși acum, la fața locului, acest lucru i se părea de necrezut. — Vă schimbați aici? Femeia părea pregătită să îl ajute. Eguchi nu a răspuns. — Se aude zgomotul valurilor. Și al vântului… — Valurile fac zgomotul acesta? — Noapte bună, s-a retras femeia, fără să-i răspundă. Rămas singur, bătrânul Eguchi a cercetat cu privirea camera în care se afla, apoi ochii i s-au oprit asupra ușii care ducea în camera alăturată. Era o ușă din scândură de brad. Părea să nu fi fost construită odată cu casa, ci adăugată ulterior. Privind bine, îți dădeai seama că și peretele despărțitor fusese probabil inițial un perete glisant, fusuma, iar pentru a construi camera secretă a „frumoaselor adormite” fusese transformat într-un perete adevărat. Era de aceeași culoare cu ceilalți pereți, dar se vedea că vopseaua era mai nouă. Eguchi a luat cheia pe care o lăsase femeia. Era o cheie obișnuită. Dar, deși ținea cheia în mână ca și cum era pregătit să se ducă dincolo, nu s-a ridicat. Așa cum spusese femeia, zgomotul valurilor se auzea puternic. Se auzeau ca și cum s-ar fi spart, lovindu-se de o stâncă înaltă, iar această casă mică s-ar fi aflat în vârful stâncii. Era vuietul unui vânt care prevestea apropierea iernii. Poate că poziția casei crea acest sentiment de iarnă, sau poate că totul era numai în mintea lui Eguchi, pentru că, în realitate, deși focul era slab, în cameră nu era frig. Era chiar o regiune cu o climă blândă. Încă nu începuseră să cadă frunzele. Pentru că ajunsese seara târziu, Eguchi nu putuse vedea bine locul, dar simțise mirosul mării. Trecând de poartă, pătrunsese într-o grădină prea mare pentru acea casă, în care erau mulți pini și arțari bătrâni. Pe cerul puțin întunecat se conturau puternic umbrele acelor subțiri de pin negru. Probabil că acest loc fusese odinioară o reședință de vară. Cu mâna cu care luase cheia și-a aprins o țigară și după doar două-trei fumuri a stins-o în scrumieră aproape întreagă. Apoi a fumat pe îndelete o a doua țigară. În loc să privească ironic emoția ușoară care-l cuprinsese, avea un sentiment de imensă deșertăciune. Avea obiceiul să bea puțin vin pentru a adormi, dar somnul îi era superficial și deseori bântuit de coșmaruri. Nu putea uita versurile dintr-un poem al unei femei care murise de tânără de cancer, „Pentru nopțile când cineva nu poate dormi trebuie să pregătești o broască râioasă, un câine negru și un cadavru de înecat”. Își aminti și acum acele versuri și îl străfulgeră gândul că fata care dormea, adică fata care fusese adormită în camera vecină, ar putea fi un fel de înecată. La acest gând avu o ezitare să se ridice și să se ducă acolo. Nu știa ce li se dădea  fetelor ca să doarmă, dar, cum păreau căzute într-o transă în care aproape că își pierdeau cunoștința, era posibil ca fata care îl aștepta să aibă pielea de culoare cenușiu-întunecat, ca și cum ar fi luat droguri, să aibă cearcăne și trupul uscat și slab, cu oasele împungând prin piele. Sau poate are trupul umflat, moale și rece. Poate că doarme sforăind încet, lăsând să i se vadă gingiile scârbos de vineții. Firește că la cei șaizeci și șapte de ani ai lui, Eguchi petrecuse în compania femeilor și câteva nopți îngrozitoare. Și mai ales pe acelea nu le putea uita. Urâțenia nu venea din faptul că femeile erau urâte, ci din cotiturile nefericite ale vieții lor la acel moment. Eguchi nu mai voia cu nici un preț să repete la vârsta asta o astfel de experiență neplăcută. Exact la acest lucru se gândise când a venit aici. Căci ce putea fi mai groaznic decât un bătrân neputincios care încerca să se cuibărească o noapte întreagă lângă o fată tânără care dormea tot timpul? Dar oare nu venise și el aici căutând această plăcere extrem de nefirească a bătrânilor? Femeia spusese că nu veneau decât clienți de încredere și cei care frecventau acest loc chiar păreau așa. Și bătrânul prieten care îi recomandase lui Eguchi acest loc încetase să mai fie bărbat. Și îi recomandase acest loc, crezând poate că și Eguchi era în aceeași situație. Probabil că femeia era obișnuită cu astfel de clienți și de aceea nu îl privise cu milă sau curiozitate pe Eguchi. Datorită faptului că avea încă multe lucruri care îl interesau și de care se ocupa, Eguchi nu ajunsese încă ceea ce femeia înțelegea prin „client de încredere”, dar încerca să fie așa. Depindea de ce simțea în momentul respectiv, de locul în care se afla și de persoana cu care vorbea. Era hărțuit de urâțenia bătrâneții și se gândea că nefericirea și neputința bătrânilor care veneau în acest loc nu erau departe nici de el. Însuși faptul că venise aici nu era decât un semn sigur că acestea se apropiau. Și poate tocmai de aceea nu se gândise nici o clipă să încalce regulile impuse bătrânilor care veneau aici. Dacă îți pui în gând să le respecți, poți cu siguranță să le respecți. Acest loc părea un club secret al bătrânilor, un club cu puțini membri, iar Eguchi nu venise aici nici să dea în vileag secretele clubului, nici să strice convențiile și regulile. Faptul însuși că acest loc nu îi trezea prea mult curiozitatea era un semn că îmbătrânise. „Unii clienți spun că visează frumos aici. Alții spun că își amintesc de tinerețe”, îi reveniră lui Eguchi în minte cuvintele femeii care-l întâmpinase. S-a sprijinit cu o mână de masă, s-a ridicat și, cu o față impasibilă, a deschis ușa din lemn de pin care ducea în camera vecină. — A! Exclamația i-a fost smulsă lui Eguchi de draperia de catifea de culoare roșu-închis. Culoarea părea și mai intensă prin contrast cu lumina slabă din încăpere, iar în fața draperiei părea că plutește o lumină ireală care i-a dat senzația că pătrunsese în lumea iluziei. Draperia înconjura toată camera. Și ușa din lemn de brad pe care intrase era ascunsă de draperie, în dreptul ei fiind înnodat capătul acesteia. Încuind ușa și dând la o parte draperia, Eguchi s-a uitat la fata adormită. Nu se prefăcea doar că doarme, respirația ei trăda un somn adânc. Bătrânului i s-a tăiat răsuflarea la vederea neașteptatei frumuseți a fetei. Nu doar frumusețea ei era uimitoare, ci și vârsta ei fragedă. Nu îi vedea decât fața, întoarsă spre el, dar părea să aibă sub douăzeci de ani. A simțit cum în piept i se trezea o viață nouă. Încheietura mâinii drepte îi ieșea de sub pătură, iar mâna stângă părea întinsă în voie. Mâna dreaptă, cu degetul mare ascuns pe jumătate sub obraz, se întindea pe pernă de-a lungul chipului adormit, iar vârfurile degetelor, datorită moliciunii somnului, erau îndoite lejer înăuntru, dar nu într-atât încât să nu ghicești gropițele fermecătoare care se formau la baza acestora. Culoarea sângelui tânăr se intensifica pe măsură ce înainta din dosul palmei spre vârful degetelor. Era o mână albă, unduitoare și moale. — Dormi? Nu te scoli? a spus Eguchi, dorind să-i atingă mâna, dar a strâns-o doar în palmă și a scuturat-o ușor. Și-a dat seama că fata nu avea să se trezească. Fără să-i lase mâna, i-a privit fața, întrebându-se ce fel de fată o fi în viața obișnuită. Nu avea sprâncenele atinse de fard, iar genele închise îi erau dese și frumoase. A simțit aroma părului ei. Prins în mrejele fetei, lui Eguchi i s-a părut peste o vreme că valurile răsună puternic. S-a smuls totuși din visare, și-a pus pijamaua. Dându-și seama abia acum că încăperea era luminată de sus, s-a uitat și a văzut că în tavan erau două ferestruici mici, acoperite cu hârtie japoneză, iar lumina lămpii pătrundea pe acolo. O astfel de lumină era poate potrivită pentru culoarea roșu-închis a draperiei, sau poate că fusese aleasă pentru a face să strălucească în roșul draperiei pielea fetei, ca ea să pară neomenesc de frumoasă… se gândea în voie Eguchi, care de obicei nu prea avea timp pentru astfel de reflecții. Totuși culoarea draperiei, cu toată lumina, nu se reflecta și pe obrajii fetei. Ochii lui Eguchi se obișnuiseră încet-încet cu lumina acestei camere, deși, de fapt, era prea luminoasă pentru el, care totdeauna dormea cu lumina stinsă. Se părea însă că lumina din tavan nu putea fi stinsă. În acea lumină a observat că așternutul era de fulgi moi. Temându-se să nu o trezească pe fata care nu putea fi trezită, a intrat ușor lângă ea în așternut. Fata era complet goală. În plus, nu păru să tresară sau să se ferească când l-a simțit așezându-se lângă ea. Chiar dacă dormea adânc, era de așteptat măcar o tresărire la o fată atât de tânără, când simțea un bărbat lângă ea, dar Eguchi, gândindu-se că ea nu dormea de fapt un somn obișnuit, și-a întins trupul alături, având mare grijă să nu o atingă. Fata avea genunchii puțin îndoiți în față, așa că Eguchi nu-și putu găsi o poziție comodă a picioarelor. Deși dormea pe partea stângă, nu-și încrucișase genunchiul drept peste stângul într-o poziție de apărare, ci avea genunchiul drept puțin lateral, iar Eguchi și-a dat seama, chiar fără să privească, că piciorul drept era întins ușor. Unghiul pe care îl forma umărul stâng pe care dormea fata și unghiul șalelor ei nu se potriveau, din cauza poziției întoarse a trupului. Nu părea să fie prea înaltă. Vârful mâinii pe care Eguchi o apucase și o scuturase părea inert și căzuse acolo în poziția în care îl lăsase el. Când și-a tras perna, mâna ei a căzut din nou. Eguchi și-a pus cotul pe pernă și, privind mâna fetei, a murmurat: „Chiar că pare vie”. De fapt, nu se îndoise nici o clipă că e vie și era mai mult un murmur de admirație față de farmecul ei extrem, însă apoi acest murmur abia rostit i s-a părut de rău augur. Oare pentru fata adormită fără să știe nimic viața nu se oprise în loc și nu era cufundată într-un haos fără fund al lipsei cunoștinței? Pentru că nu există păpuși vii, nu putea fi o păpușă vie, dar era făcută să fie ca o jucărie vie pentru ca bătrânii care nu mai erau bărbați să nu se simtă stânjeniți. Sau poate din contră, pentru acei bătrâni ea nu reprezenta o jucărie, ci viața însăși. Era o viață pe care o puteai atinge fără teamă. Pentru ochii atinși de presbitism ai lui Eguchi mâna fetei de lângă el era cu atât mai frumoasă și mai moale. Era unduitoare la atingere, dar nu-i putea vedea conformația fină. Spre vârful degetelor culoarea sângelui cald se intensifica și bătrânul a observat că aceeași culoare o avea la lobul urechilor. Urechile i se iveau prin păr. Și roșeața lobilor urechilor, și prospețimea fetei au străpuns adânc pieptul bărbatului. Eguchi era pentru prima dată în această casă misterioasă și venise împins de curiozitate, dar probabil că bătrânii neputincioși veneau aici dintr-o bucurie și o durere mult mai intense. Părul fetei părea să nu fi fost tăiat niciodată. Poate că era atât de lung ca bătrânii să-l poată atinge. Eguchi, sprijinindu-și capul de pernă, a ridicat părul fetei și i-a descoperit urechile. Umbra părului din spatele urechilor era albă. Și gâtul, și umerii erau imaculați. Nu avea rotunjimi de femeie. Bătrânul și-a încordat privirile și a cercetat camera. Lucrurile pe care le scosese de pe el erau așezate acolo, dar hainele fetei nu se vedeau nicăieri. Poate le-a luat femeia, sau poate că fata intrase de la început goală în cameră. La gândul ăsta a tresărit. Fata era complet expusă privirilor lui. N-avea de ce să fie tulburat, doar știa că fata fusese adormită și în acest scop, dar a închis ochii, acoperind cu pătura umerii goi ai fetei. Pe când în jur se răspândea mirosul fetei, a simțit deodată în nări mirosul specific de prunc nou-născut. Era mirosul acela ca de lapte al unui sugar. Acest miros era mai puternic și mai dulce decât cel al fetei. „Nu e posibil ca această fată să aibă un prunc și laptele, umflându-se, să-i șiroiască acum din sâni.” Eguchi i-a privit ceafa și obrajii, și apoi linia feciorelnică a gâtului. Deși era deja sigur, a ridicat pătura care-i acoperea umerii și a privit-o. Era clar că nu arăta a femeie care alăptează. I-a atins ușor sânii și nu erau umezi. Dar dacă, presupunând că avea sub douăzeci de ani, puteai spune cu siguranță că nu era la vârsta să alăpteze, tot atât de sigur era și faptul că nu mai era nici la vârsta când putea avea miros de lapte ca un bebeluș. Era clar că avea mirosul specific de femeie. Și totuși Eguchi era sigur, chiar și acum, că simțise miros de prunc. Era oare doar o iluzie de moment? Nu știa de ce ar fi putut avea o astfel de iluzie, dar poate mirosul de nou-născut se revărsase dintr-un spațiu adânc al inimii lui? Pe când se gândea la asta a fost cuprins de un sentiment de singurătate plină de tristețe. Mai mult decât tristețe și singurătate, era deșertăciunea înghețată a bătrâneții. Apoi acest sentiment s-a preschimbat în duioșie și milă față de fata care răspândea mirosul unei tinereți calde. Poate voia să-și alunge gândul brusc și rece al unei vini. A simțit cum în trupul fetei răsună muzică. O muzică plină de iubire. Ar fi vrut să evadeze, dar, privind cei patru pereți ai camerei, toți erau acoperiți de draperie și părea să nu existe nici o ieșire. Deși acea draperie, de culoare roșu-aprins, care reflecta lumina din tavan, părea moale, nu se unduia nici un pic. Fata adormită și bătrânul erau închiși acolo amândoi. — Nu te scoli? Nu te scoli? a întrebat Eguchi, apucându-i umărul și scuturându-l. Apoi i-a ridicat capul. Trezește-te, trezește-te! Sentimentul puternic pe care îl simțea față de fată îl făcuse să facă asta. Îi devenise deodată de nesuportat gândul că fata dormea, că nu-i vorbea, că nu știa că dormea alături de el, Eguchi, și nu-i cunoștea nici măcar fața sau vocea. Nu-i putea transmite fetei nici măcar o fărâmă din existenţa lui. Dar fata nu avea să se trezească, iar el simțea pe braț greutatea capului ei cufundat în somn. Totuși ușoara încruntare a sprâncenelor care îi apăru pe chip putea fi înțeleasă cu siguranță ca un răspuns viu al ei. Eguchi a încremenit. Dacă fata s-ar trezi prin această atingere, nu s-ar risipi oare misterul acestei case despre care bătrânul Kiga îi spusese că „e ca și cum ai dormi cu o zeiță budistă, interzisă privirii oamenilor”? Cu siguranță fetele adormite erau pentru bătrânii „clienți de încredere” o tentație și o aventură pe care le puteau gusta fără să se teamă. Bătrânul Kiga și alții îi spuseseră că numai atunci când stăteau lângă fetele adormite mai simțeau că trăiesc. Când Kiga venise să îl viziteze, văzând în grădină ceva roșu care căzuse pe mușchiul ofilit de toamnă, se dusese imediat să-l ridice, curios să vadă ce e. Era fructul roșu al unui dafin japonez. Ici-colo erau căzute astfel de fructe. Kiga luase numai unul și, rotindu-l între degete, îi vorbise lui Eguchi despre misterul acestei case. Îi spusese că atunci când nu mai putea suporta deznădejdea bătrâneții se ducea acolo.   [1] Pictor japonez (1873-1957) (n.tr.).

Leonard’s of Great Neck Nu sunt eu sora cea drăguţă. Şi nu sunt nici cea deşteaptă. Sunt cea hazlie. De fapt, mi se spune aşa de atâta timp, de atâţia ani, încât toată viaţa am crezut că e vorba despre un singur cuvânt: Ceahazlie. Dacă ar fi să mor, şi pe cuvântul meu că nu mi-aş dori una ca asta, dar dacă ar trebui să aleg un loc pentru aşa ceva, aş vrea să mor chiar aici, în toaleta femeilor de la Leonard’s of Great Neck. Oglinzile. Arăt suplaţional[1], chiar şi în 3D. Nu sunt savantă, dar e ceva cu înclinarea oglinzilor astea în mărime naturală, cu strălucirea tejghelelor albastre din marmură şi strălucirea aurie a candelabrelor bogat ornamentate, care îmi creează o iluzie optică, transformându-mi imaginea într-un beţişor roz pal, lung şi zvelt, de amestecat cocktailuri. Pentru mine, este a opta petrecere de nuntă (a treia la care am avut îndatoriri oficiale) la Leonard’s La Dolce Vita, numele oficial al salonului de nunţi din Long Island, preferat de familie. Toţi cei pe care îi cunosc, sau cel puţin toate rudele mele, s-au căsătorit aici. Eu şi surorile mele ne-am făcut debutul în 1984 ca domnişoare de onoare la nunta verişoarei noastre, Mary Theresa, care a avut la masa mirelui şi miresei mai mulţi cavaleri şi însoţitoare decât toţi invitaţii de la celelalte mese. O fi fost nunta verişoarei un schimb de jurăminte sacre dintre un bărbat şi o femeie, dar a fost şi un spectacol pe cinste, cu costume, coregrafie şi lumini speciale, care au făcut-o pe mireasă să arate ca o stea, pe ginere – băiatul cu recuzita. Mary T. se consideră italo-americană de spiţă regală, aşa că i-a adus pe Cavalerii lui Columb să străjuiască intrarea în Sala Veneţiană a Stelelor Strălucitoare. Cavalerii erau magnifici în smochingurile lor, cu eşarfe roşii, mantii negre şi tricornuri cu pene de marabu. M-am aşezat la locul meu în cortegiu, în spatele celorlalte fete, în timp ce orchestra cânta Nobody Does It Better, dar m-am întors s-o iau la fugă atunci când cavalerii şi-au ridicat săbiile, încrucişându-le deasupra noastră. Mătuşa Feen m-a prins şi mi-a tras un ghiont. Am închis ochii, am strâns buchetul şi am luat-o la fugă pe sub lamele scânteietoare, ca şi când aş fi încercat să scap nevătămată din locul acela. În ziua aceea, cu toată teama mea de obiecte ascuţite şi zăngănitoare, m-am îndrăgostit de Leonard’s. A fost prima mea ceremonie italienească la care participasem. Eram nerăbdătoare să cresc şi să le imit pe mama şi pe prietenele ei îmbrăcate de sus până jos în paiete, care beau Harvey Wallbangers din pahare mari de cristal. Când aveam nouă ani mi se părea că Leonard’s are stil. Nu conta că, văzut de pe aleea din Northern Boulevard, localul arăta ca un cazino alb din stuc de pe Riviera Franceză în drum spre Long Island. Pentru mine, Leonard’s era o Casă a Încântării. Experienţa La Dolce Vita începe când ajungi la intrare. Aleea circulară largă pentru maşini este o replică după Pemberley, al lui Jane Austen, şi seamănă şi cu intrarea de la Neiman Marcus, lângă mallul din Short Hills. Asta e chestia cu Leonard’s: de oriunde l-ai privi, îţi aminteşte de locuri elegante pe unde ai mai fost. Ferestrele mari, pe două niveluri, te duc cu gândul la clădirea Metropolitan Opera, în timp ce fântâna ornamentală seamănă perfect cu Fontana di Trevi. Aproape ai crede că eşti în mijlocul Romei până când îţi dai seama că, de fapt, apa care cade acoperă zgomotul circulaţiei de pe I-495. Grădina este o minune a artei peisagistice, cu dreptunghiuri lungi de merişor tuns, mărginită de şiruri scunde de tisă, garduri vii de lemn câinesc tăiate în forme ovale şi arbori de ienibahar în formă de conuri răsucite precum îngheţata. Tufişurile tunse cu măiestrie în formă de animale sunt aşezate pe straturi de pietre de râu lucioase, un preambul potrivit pentru sculpturile de gheaţă care tronează în restaurantul cu fructe de mare din interior. Luminile exterioare îţi aduc aminte de localurile de striptease din Las Vegas, dar sunt mult mai stilate, becurile ascunse dând locului o lumină care clipeşte difuz. Uşa de la intrare este flancată de arbuşti modelaţi în formă de semilună. Sub ei, tufişuri joase, rotunjite slujesc ca fundal pentru păsări ale paradisului, care răsar din tufişuri ca nişte umbreluţe de cocktail. În timp, prind un moment să-mi trag sufletul în toaleta pentru femei, orchestra cântă Burning Down the House. Pentru prima dată de când a început nunta surorii mele, Jaclyn, sunt singură, şi îmi place. A fost o zi lungă. Simt în ceafă încordarea întregii familii. Când o să mă mărit o să fug în secret direct la primărie pentru că oasele mele nu mai pot suporta presiunea unei alte nunţi extravagante, marca Roncalli. O să pierd crevetele în sos de bere şi pateul, dar o să supravieţuiesc. În lunile în care am pregătit această nuntă, aproape că m-am căptuşit cu un ulcer, iar acum, desfăşurarea ei îmi provoacă o zbatere a ochiului stâng pe care n-am putut s-o alin decât ţinând pe el o suzetă rece, subtilizată de la bebeluşul verişoarei mele, Kitty Calzetti, după ceremonia religioasă. În ciuda agitaţiei, este o zi minunată, fiindcă sunt fericită pentru sora mea cea mică, pe care îmi amintesc cum o ţineam în braţe în ziua în care s-a născut, ca pe un trandafir de porţelan Capodimonte. Îmi privesc în oglindă poşeta de seară Martini acoperită cu paiete (un dar al miresei de la petrecerea dinaintea nunţii) şi-mi spun: „Aş vrea să-i mulţumesc lui Kleinfeld din Brooklyn, care a făcut-o praf pe Vera Wang în ceea ce priveşte perfecţiunea rochiilor fără umeri. Şi aş vrea să-i mai mulţumesc lui Spanx, geniul corsetelor, care a transformat silueta mea în formă de pară într-una de placă de surf.“ Mă apropii de oglindă şi îmi verific dantura. Nu există nuntă italienească fără aperitive cu scoici presărate cu fire de pătrunjel, şi ştiţi unde rămân astea. Machiajul meu profesional făcut (la jumătate de preţ) de cumnata celei mai bune prietene a miresei, Nancy DeNoia, este cu adevărat rezistent. M-a fardat cam pe la opt dimineaţa, dar arăt impecabil, chiar şi acum, la ora cinei. „Datorită pudrei Banane de la LeClerc“, spunea sora mea mai mare, Tess. Şi ştia ce spunea: tenul ei a fost afectat de două naşteri. Avem şi fotografiile ca dovadă. Azi-dimineaţă, surorile mele, mama şi cu mine, drăgălaşe (aproape) fecioare, stăteam aliniate una lângă alta, pe scaune pliante, în faţa Oglinzii Mamei din Epoca de Aur a Hollywoodului, în dormitorul casei din Forest Hills, construită în stil Tudor. — Uită-te la noi, a spus mama, înălţându-şi bărbia ca o ţestoasă. Parcă am fi surori. — Chiar suntem surori, i-am amintit în timp ce mă uitam în oglindă la adevăratele mele surori. Mama a părut afectată… iar tu… tu eşti o mamă adolescentă. — Să nu exagerăm! Mama mea de şaizeci şi unu de ani, botezată Michelina după tatăl ei, Michael (toată lumea îi spune mamei „Mike“), cu faţa în formă de inimă, cu ochi căprui depărtaţi, cu buze pline şi strălucitoare de culoarea teracotei, se privea cu mândrie în oglindă. Era singura femeie din câte cunoşteam, care ajungea complet fardată la machior. Cu excepţia unicului meu frate mai mare, Alfred (Pastila Contraceptivă), şi a tatei (căruia i se spunea Olandezul), noi, surorile Roncalli, suntem ca un club exclusiv feminin, permanent deschis. Suntem cele mai bune prietene şi ne împărtăşim totul, cu două excepţii: nu vorbim niciodată despre vieţile noastre sexuale şi despre conturile din bancă. Suntem legate de tradiţii, de secrete şi de fierul de călcat al mamei. Legătura a fost cimentată atunci când eram mici. Mama organiza ieşiri „între noi, fetele“; ne-a târât la retrospectiva Nettie Rosenstein[2] de la Institutul American de Modă sau la primul nostru spectacol pe Broadway, ’night, Mother. Când ne împingea către ieşirea din teatru mama ne spunea „Cine credea că, la final, o să se sinucidă?“, îngrijorată că ne speriase pe viaţă. Priveam lumea din sală prin elegantul binoclu de operă al mamei. În fiecare an, în săptămâna dinaintea Crăciunului, ne ducea la Palm Court de la hotel Plaza, unde ne oferea ceaiul de vacanţă. După ce ne umflam de fursecuri acoperite cu frişcă sau cu gem de zmeură, ne fotografiam – bineînţeles împreună cu mama – în costumaţia adecvată ocaziei, sub portretul lui Eloise[3]. Atunci când Rosalie Signorelli Ciardullo a început să vândă pudră minerală şi farduri din camionetă, ghiciţi pe cine a înrolat mama ca modele ambulante? Pe Tess (ten uscat), pe mine (gras) şi pe Jaclyn (sensibil). Mama a făcut reclamă la produse pentru femei cu vârsta cuprinsă între treizeci şi treizeci şi nouă de ani, fără să-i pese că pe atunci avea cincizeci şi trei de ani. — Toţi marii artişti încep cu o pânză goală, a decretat Nancy DeNoia în timp ce îmi aplica pe frunte fond de ten de culoarea cerealelor Cheerios. Eram gata să-i spun: „Oricine foloseşte cuvântul «artist» probabil că nu este“, dar de ce să o contrazic pe femeia care avea puterea să te transforme pentru eveniment în Cher cu ajutorul uneltelor din mâna ei? N-am mai zis nimic în timp ce ea mă atingea uşor cu buretele pe obraji. — Mai mascăm nasul ăsta mare… a spus Nancy, exalând un miros de mentă în timp ce îmi aplica mici lovituri intenţionate la rădăcina nasului. Le simţeam exact ca pe apăsarea fermă pe care sora Mary Joseph de la unitatea MASH de la Holy Agony o exercita asupra unei pungi cu gheaţă atunci când am fost lovită de o bâtă de baseball la ora de sport, în clasa a şaptea. Asta ca să ştiţi, sora Mary J. a spus că în viaţa ei nu văzuse atâta sânge curgând din capul unui om, şi ştia ce spune, pentru că văzuse destule ca soră în Vietnam. Nancy Enervanta[4] s-a tras înapoi şi mi-a studiat faţa, ca un arhitect. — Nasul s-a dus. Acum pot să trec mai departe la remedieri. Am închis ochii, prefăcându-mă că meditez, astfel încât Nancy să înţeleagă aluzia şi să pună capăt comentariilor despre trăsăturile mele urâte. A ales o pensulă mică, a băgat-o în apă rece şi a răsucit-o într-un pătrăţel cu ceva maron-albăstrui înăuntru. Am simţit o mâncărime pe sprâncene în timp ce îmi vopsea perii minusculi. Am crescut cu Madonna, iar atunci când ea s-a pensat, m-am pensat şi eu. Acum plătesc pentru asta.   [1] Joc de cuvinte din lb. engl.: slimsational, de la slabă şi senzaţională (n.tr.) [2] Nettie Rosenstein (1890-1980), cunoscută creatoare de modă din New York (n.red.) [3] Protagonista unei serii de cărţi pentru copii, în vârstă de şase ani, care a locuit într-un apartament din hotelul Plaza împreună cu bona, câinele şi ţestoasa ei (n.red.) [4] De Annoying, în engl.; to annoy = a enerva (n.tr.)

Centrul inaintas a murit in zori de Agustin Cuzzani Centrul inaintas a murit in zori de Agustin Cuzzani           CUPRINS:           CUVÂNTUL AUTORULUI 4           PERSONAJELE: 5           ACTUL I 6           ACTUL II 29           ACTUL III 47             PERSONAJELE:           Cacho Garibaldi – centru înaintaş al echipei de fotbal „Nahuel Athletic Club”;           Gardianul;           Vagabondul;           Preşedintele Clubului „Nahuel Athletic”;           Rodriguez – secretarul Clubului „Nahuel Athletic”           Dominga – mătuşa lui Cacho Garibaldi;           Ennesimo Lupus – magnat al finanţelor, al industriei, al comerţului şi al producţiei. Colecţionar de făpturi omeneşti;           Profesorul – fizico-matematician;           King-Kong – om-maimuţă;           Hamlet;           Nora Rodrigova – balerină clasică;           Portărelul I;           Portărelul II;           Avocatul;           Licitatorul;           D. Cannis – faimos industriaş, fabricant de frânghii;           D-na Cannis;           Dulgherissimul.           Dulgheri. Creditori. Suporteri (admiratori ai lui Garibaldi, pasionaţi după fotbal). Paji. Vânzători. Un băieţel. Un turist. Un cor de detectivi. Judecătorul-Corb. Procurorul-Corb. Avocatul-Corb. Prezentatorul programului. Călăul. Vocea crainicului.                 ACTUL I.           Vastă piaţă, cu bănci, felinare şi gazon brăzdat de alei. În fund. La marginea scenei, zidul înalt şi crenelat al unei închisori. În el, o ferestruică, luminată de la ridicarea şi până la coborârea cortinei. Are zăbrele de fier. În primul plan se văd rampe, practicabile, pasarele şi spaţii goale. La ridicarea cortinei, scena slab luminată de felinare mohorât-galbene. Un gardian apare din dreapta, legănându-şi bastonul În mână şi fluierând ceva între dinţi. În buzunar are o lanternă şi un teanc de hârtii, care se văd în parte şi care seamănă cu nişte caiete program de cinema. Gardianul înaintează şi se opreşte în dreptul unei bănci aşezate lateral, pe care o ciocăneşte cu bastonul, parcă pentru a trezi pe cineva…           GARDIANUL: Hei! Hai, trezeşte-te! (Agită bastonul.) Trezeşte-te odată! (Mai întâi se agită ceva, ca şi cum un corp omenesc s-ar mişca prin somn. Apoi apare, stând în capul oaselor şi scărpinându-se în creştet, Vagabondul. E un bărbat de cincizeci de ani, prost îmbrăcat, cu un aer neglijent. N-are însă înfăţişarea unei haimanale, ci mai curând aceea a unui filosof în mizerie. Un visător fără căpătâi, puţin cinic şi puţin sentimental. La început, clipeşte buimăcit.)           VAGABONDUL: A! Dumneata erai? Am avut un vis îngrozitor. (Trezindu-se de-a binelea.) Da’ ce s-a întâmplat, domnu’ Gardian?           GARDIANUL: Trebuie să pleci. E interzis dormitul…           VAGABONDUL: Păi, nu dorm eu. Aici, mai în fiecare noapte? O ştii doar şi dumneata.           GARDIANUL: Ordin de sus. Astăzi e interzis!           VAGABONDUL: Păi, noaptea n-a trecut încă! De ce nu mă mai laşi un pic? (Gardianul dă din cap.) Of, cum mă dor picioarele! (Gardianul dă iar din cap.) Ştii bine cât alerg toată ziua.           GARDIANUL: Nu. Ţi-am spus că nu se poate. Ordine stricte. (Misterios.) În piaţa asta o să aibă loc o ceremonie deosebit de importantă; au fost invitaţi oameni foarte de soi; trebuie să mă-ngrijesc să fie curat.           VAGABONDUL: Curat? Ai dreptate, acu’ văd şi eu. Da’ spune te rog, ce mai ceremonie o fi şi asta, că trebuie omul să se scoale din pat la patru dimineaţa. Nu-i oră prea potrivită pentru ceremonii. Aşa cred eu, cel puţin.           GARDIANUL (privind către fereastra luminată a închisorii): O să fie în zori. Vezi ferestruica ceea?           VAGABONDUL: Vreun deţinut căruia nu i-e somn.           GARDIANUL: Nu că nu i-ar fi lui somn. Nu-l lasă să doarmă în noaptea asta. Şi cum s-o crăpa de ziuă, o să-l spânzure; chiar aici, în piaţă. Acum cred că Îi dau mâncarea specială care se pregăteşte în asemenea împrejurări. Că pe urmă… (Face un gest care imită strangularea.)           VAGABONDUL (mirat, oarecum neîncrezător): Asta-i ceremonia? Şi o să-l spânzure aici?           GARDIANUL (pe un ton poetic): În revărsat de zori! (Pauză.) Din cauza orei nepotrivite, n-o să avem mult public. Dar or să vină câţiva invitaţi speciali. Îndată or să vină şi dulgherii, să ridice spânzurătoarea. Pe urmă… mă aşteaptă şi pe mine o muncă…           VAGABONDUL: Cum, adică? Ai şi dumneata o misiune în execuţia asta?           GARDIANUL: Te cred: să împart programele, să plasez oamenii la locurile lor, să menţin ordinea, să dau explicaţii. (Arată teancul de programe din buzunar.) Vezi astea? Biletele sunt foarte strict numerotate; nu se admite nici o excepţie; nici un bilet de favoare. Totul e cât se poate de bine organizat. Ce mai tura-vura… sper că m-ai înţeles… Numai noaptea asta… pe urmă, o să-ţi stea la dispoziţie, ca totdeauna.

Prefaţă   Retipărite nu demult la Paris, presa franceză anunţa apariţia Memoriilor doamnei de Boigne într-o formulă pe cât de publicitară, pe atât de ademenitoare: „Patru regimuri, trei revoluţii, ultimii regi ai Franţei, Chateaubriand, Ţarul…” Şi, într-adevăr, sute de pagini, printre care rar se poate întâmpla ca gândul să-ţi fugă sau plictisul să te cuprindă. Fineţea observaţiei este permanent dublată de reflexie, iar ineditul prezent la orice pas. Scriiturii moderne, vii, i se impune însă lectura adecvată. Parcurs alert, punctat de întrebări şi de asociaţii spontane, pe care cugetul descoperă aceleaşi permanenţe omeneşti. Perspicacităţii asociindu-i-se apoi inteligenţa, face ca remarca să dezgolească personajele dintr-o singură trăsătură de condei. Şi ce ar putea să-i scape unui spirit când necruţarea-i stă în orice gând? Nevoind deloc numai să consemne, credem noi, pe datul oferit istoric, memorialista îşi încearcă ascuţişul cugetului ori de câte ori i se oferă perspectiva generalizării. Iar dacă întâmplător cineva asociază fulguraţiile straniei contese de Boigne cu premoniţiile marchizului de Coustine, profeţiile privindu-ne vremea, capătă limpezimi carteziene. Funestele destine regale, autarhia ţaristă şi intempestivitatea cazacă privite străveziu, se transfigurează în formule istorice de după care răzbat declinuri şi cicluri spengleriene. Omenescul, indiferent de haina istorică pe care ar îmbrăca-o fenomenul ales spre manifestare, se revelează în mereu aceleaşi zvâcniri, tendinţe şi aspiraţii. Şi cui, citind finele observaţii ale distinsei doamne de Boigne i-ar putea scăpa gândul că-n istorie numai recuzita se schimbă? Chateaubriand i-a intuit primul calităţile, la care se şi referă alegoric, în timp ce Proust îi împrumută manierele. N-o copiază însă căci reflexia îi scapă din pricina retrospectivei. Distorsiunea doamnei de Boigne e perspectivă, iar gândul permanent ancorat într-un viitor pe care prezentul şi trecutul îl legitimează perfect. Deci nu „memorii”, ci pretexte istorice pentru cel mai subtil joc al perspicacităţii. Aşa ni se par observaţiile ciudatei contese de Boigne şi aşa le şi propunem interesatului cititor de polisemii. E drept însă că nu oricine citind orizontal textul, se poate delecta cu perspicacitatea-i sclipitoare. Satisfacţia ar presupune şi perpendicularitatea unui gând căutător de semne sub învelişuri limpezi şi curajul unor asociaţii în care frica de concluzii n-ar avea ce căuta. Aşa că nu Balzac, ci Stendhal (portretelor fizice substituindu-li-se cele psihice), după cum şi-n istorie Ranke mai înaintea oricui s-ar ocupa doar de fapte, se impun ca modele asociative celui ce vrea neapărat exemple. Născută dintr-o familie nobilă, cu „situaţie”, consolidată încă din anul una mie, distanţarea-i faţă de contemporaneitatea pe care n-o „iartă” şi patosul aristocratic cu care alteori ia parte la evenimente, fac din ea una dintre cele mai interesante figuri ale epocii. Proust o ia drept model pentru bizara doamnă de Villeparisis, Chateaubriand pretext al unor şfichiuiri; doamna de Staël îi caută prietenia; nu o neglijează în relaţiile ei nici doamna Récamier, iar Tocqueville se pare că era mai interesat de observaţiile ei decât de ale oricărui contemporan. Jansenistă mai degrabă decât iezuită, nu s-a sfiit ori de câte ori a fost cazul să sacrifice aparenţa spectaculară a fenomenului principiului său antrenant, adevărul vrut, celui simţit, şi proza, intenţiei premergătoare. Mondenităţii nu i-a făcut concesii decât în limitele bunei creşteri şi-n ciuda mariajului nereuşit (cu un general mai în vârstă cu treizeci de ani decât ea), compromisului social nu i-a acordat nici măcar circumstanţele „sacrei convenţii nupţiale”. Deziluzionare?! Prea puţin sau poate doar consecinţele unei lucidităţi dureroase la care nu s-ar mai putea adăuga, nici măcar intenţional, deliciile unei refulări subliniate. Prostia e sancţionată de ea prompt, oricui ar aparţine, uscăciunea şi sterilitatea fiind şi ele crud dezvăluite, iar vanitatea subliniată de două ori, în orice împrejurare. Nimeni şi nimic nu e cruţat, Analiza-i fină clivează orice escamotare şi deseori răsturnări de perspectivă scot la iveală cele mai ascunse ticluiri. Abordarea „cazurilor” se face numai „de jos în sus”, iar pozei deseori atât de piezişă nu-i scapă niciun detaliu. Absolutismul, ce-i drept, o stinghereşte, dar monarhia n-o supără decât atunci când nu este constituţională. Puterii îi preferă însă diplomaţia; devoţiunea superficială îi repugnă şi artificiozitatea nu o suportă. Este, de fapt, de înţeles; crescută aristocratic şi supradotată intelectual, cum ar fi putut tolera artificiul fără acoperire şi ignominia? Lui Ludovic al XVI-lea nu-i iartă nici „jocurile” maritale, după cum nu trece cu vederea nici superficialitatea unor curteni; şi totuşi, majestuozitatea, ca principiu, îi impune, raportând însă la ea întregul deboş pentru a întări fresca. Pe Ludovic al XVIII-lea îl vede în tot dezechilibrul inteligenţei încurcate în inutil, în jocul unei politici neesenţiale, iar pe Carol al X-lea, inteligent, bigot, desfrânat şi stupid, neputând renunţa la senzualitate, într-o lume care-i repugnă totuşi. Şi precum monarhul, aşa şi Curtea aristocrată şi impotentă. Ducii, conţii şi pairii îşi concurează suveranul în cele mai vane aspiraţii, în timp ce primejdiile le ameninţă surparea privilegiilor. Burbonii sunt cei mai ilustrativi în acest sens şi cu ei doamna de Boigne este şi cea mai neînduplecată în sancţionarea laşităţii. La cei din ramura Savoiardă o supără degenerescenţa unei vieţi tensionate haotic de abjecţie şi desfrâu. Şi după cum nici reginei Angliei nu-i iartă senzualismul excesiv, deşi rafinat, nici ţarului nu-i trece cu vederea duritatea esenţei de cazac. Până şi suveranului pontif îi reproşează ramolismentul şi turpitudinea, nepermise totuşi la vârsta lui. Respect îi impune doar politica externă a lui Vergennes şi tratatul de la Versailles care-i restaurează Franţei întreg prestigiul compromis. Pe Calonne, Loménie şi Brienne îi tratează drept incapabili, în timp ce toată admiraţia i-o acordă lui Necker, prolificul ministru de finanţe, convulsiv antrenat să realizeze imposibilul pe care doar Talleyrand îl izbuteşte. Şi ca şi La Rochefoucauld, nu-şi stăpâneşte incisivitatea decât în faţa lui Richelieu şi Decazes, care imprimă istoriei Franţei un mers mai liberal, împreună cu baronul Louis. Carbonarii o entuziasmează, dar numai ca factor reactiv în faţa unui rău nevindecabil totuşi. Iar lui Carol al X-lea, cu toate succesele expediţiei lui în Alger (în care vede însă şi raptul unei monarhii hrăpăreţe), nu-i iartă mai ales ordonanţele din 25 iulie 1830 în urma cărora se dizolvă Camera, se modifică radical Carta şi se suprimă întreaga libertate a presei. Măsură îndrituită din punct de vedere totalitar, provocând însă revoluţia din 1830, şi ulterior sfârşitul monarhiei. Furioasă de eşecurile unor capete încoronate incapabile să înţeleagă istoria, le atacă întreaga recuzită cu o deosebit de fină ironie. Şi toţi, începând cu majestăţile lor şi sfârşind cu ultimele elemente ale unei ierarhii de păpuşi îşi primesc judecăţile aspre şi consideraţiile meritate, în care exactitatea observaţiei se asociază cu rigoarea spiritualului detaşat de compromisul cotidian. Uşurinţa cu care aceştia conduc popoarele o revoltă însă cel mai mult iar duritatea reprimantă de-a dreptul îi repugnă. De o inteligenţă tot atât de efervescentă ca a doamnei de Staël, îşi face din politică tărâm de studiu, iar din observaţie prim instrument de lucru. N-o împiedică în exersarea suplului intelect decât limitele bunei cuviinţe şi ale creşterii sale alese. Motiv de altfel nou, pentru care şi portretistica ei vizează mai puţin aspectele fizice ale personajelor cât personalitatea lor, fineţea observaţiei şi puterea-i de pătrundere aducând, mai degrabă, prin perspicacitate şi dezinvoltură, cu cele ale unui La Rochefoucauld sau Retz decât ale unui Saint-Simon sau Rollin. Nici nu l-ar fi putut astfel surprinde pe Chateaubriand în posturi mai puţin grandioase decât cele vrute de el sau pe doamna Récamier în intimitatea relaţiilor sale cu ducele de Orléans, marea ei slăbiciune monarhică, pe care atâtea ambiţii şi interese o împinseseră spre tronul Franţei. Să trăieşti în culisele atâtor monarhii, să-ţi dai seama de „subsolurile” atâtor aranjamente, să treci prin trei revoluţii cu restauraţiile lor şi să apuci un „fin du siecle” cu toate evenimentele sale semnificative, ni se pare însă nu numai destin ci şi şansă istorică. Cum altfel ar fi putut observa ea ce a observat la personajele sale, dacă acestea, aidoma celor din teatrul shakespearian, desprinse de grija cotidianului şi totuşi atât de preocupate de el, n-ar fi avut toată libertatea şi posibilităţile de a-şi proiecta istoric aspiraţiile, intenţiile, ambiţiile şi vrerile sau exersa intelectul întru diatribă şi reflexie? Şi totuşi, cu inteligenţa-i vie, n-a vrut decât să pătrundă, să-şi explice ca să expună şi, poate (de ce nu, când viaţa alături de un soţ mult mai în vârstă decât ea o privase de atâtea alte delicii?), compensativ, să-şi ofere satisfacţia unor gânduri sau intuiţii fără oprelişti. În afară de aceasta, pascaliana-i remarcă (întâlnită de altfel şi la La Rochefoucauld) privind imixtiunile inimii în treburile minţii, motivaţiile şi explicaţia compromisului, îndrituirea pesimismului raţional, recomandarea raţionalismului liberal şi a unei supleţe amestec „d’ésprit de finesse et de géométrie” operând şi-n discurs şi-n politică fac din ea nu numai îndrăzneţul martor al vremii sale, ci şi judecătorul ei. Mai puţin extremistă decât ar fi intenţionat să fie, sau cum am mai spus, exprimându-ne în limbajul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, jansenistă mai degrabă decât iezuită este, în orice i az, o conştiinţă vie şi nepătată a acelor vremi (atât de complexe, de altfel), animată mai ales de dorinţa relevării adevărului, indiferent care ar fi fost acesta, a recunoaşterii celor mai ascunse vreri şi imbolduri spre acţiune, păstrând totuşi măsura în proiecte şi acel „juste milieu” francez în judecăţile-i de valoare. Aşa se explică faptul că-n salonul ei din Faubourg Saint Gérmain (ce modă şi ce „spaţiu” al dezbaterilor spirituale!) aristocraţia feminină n-o uluieşte, ca pe Balzac de pildă, cea masculină n-o entuziasmează, iar manierele şi trucurile unor abilităţi versatile nu-i stârnesc prea mult admiraţia, ştiind să zgârie întotdeauna pojghiţa prea marii politeţi, ca să descopere sub ea adevăratele intenţii ale orgolioaselor eu-ri. „Il est trop poli pour être honnête” era doar o formulă franceză stabilită în acele secole. Şi cum s-ar fi putut ca tocmai spiritul ei să nu dea dovadă de o astfel de prevedere?   *   Cititorului nostru i se pun însă în faţă spre lectură numai o parte din imensitatea observaţiilor şi amintirilor neastâmpăratei contese. E o selecţie totuşi judicios făcută, întrucât, prin alegere, nu s-a urmărit atât relevarea picanteriei, a aventurii, a laturii umoristice sau a acelui „coté d’ésprit” francez, cât prezentarea înaltei aristocraţii din acea vreme, pe care, de fapt, o animau aceleaşi şi aceleaşi mari probleme omeneşti. Iar „mătuşa” care-şi aminteşte (formula autoarei memoriilor pentru motivaţia titlului) e doar un „trouvail” justificativ pentru opera recomandată ca mijloc terapeutic împotriva degringoladei morţii şi a pierderii tradiţiilor. Demersul creativ este şi el interesant. La început o nevoie de a trăi într-un trecut în care o proiecta prezentul lipsit de nădejde, apoi dorinţa de a-şi potoli regretele unor amintiri care nu se lăsau nici ele uitate, mai ales într-o vreme atât de torsionată de suferinţă; motivaţie generală sau explicaţie a imboldului determinativ în elaborare. Ca desen, însă, lucrurile sunt mult mai simple. Mai întâi, o desfăşurare a amintirii amintirilor moştenite dintr-o mare familie aristocratică despre viaţa de la Curtea din Versailles şi care, deşi descrise cu dezinvoltura femeii care ar lucra la gherghef, (formula contesei), prezintă totuşi un deosebit interes pentru iniţierea în tainele culiselor monarhale şi în descrierea etichetei de la Curte, de pildă, nu interesează atât faptul în sine, cât gustul artistic care-l determină cu toate normele estetice după care se şi desfăşoară. Obiceiurile de la Curtea regală nu sunt însă interesante pentru complicaţia sau strălucirea lor, cât pentru simbolica pa care o reprezintă în demersul instituirii unor permanenţe cărora atât regele cât şi marea aristocraţie trebuie să le facă faţă. Dar oare rigorile ţinutei nu le trădează pe cele ale spiritului? Monarhul, de pildă, trebuia să strălucească nu numai în ţinută, ci şi în replici: „Se vede, îi spunea el unui jucător de table cu care juca zilnic şi care juca cu multă patimă, se vede că joci pe banii dumitale, în timp ce eu joc pe ai altora”. Iar regina să-l secondeze, vădind, dacă nu aceleaşi calităţi spirituale, cel puţin aceeaşi modă în augustele-i desfăşurări. Adică, reţinerea-n manifestările de orice gen, măsura-n lucruri, cochetăria şi deseori numai aceasta, mai ales în relaţiile afectiv-amoroase. Pentru ea era astfel firească şi chiar binevenită curtea pe care i-o făcea contele suedez Fersen, după cum, însă, tot dictat de modă, îi era şi refuzul patimei acestuia în momentul când tensiunea sa afectivă depăşise o anumită măsură (aşa se explică şi îndepărtarea lui de la Curte şi plecarea în America). De unde şi reţeta: devotament fără margini în afecţiune, sinceritate) respect, dar şi o deosebită discreţie în manifestare. Faţă de aceste precepte de conduită, de o rigoare uneori de-a dreptul stingheritoare, toată admiraţia, mai puţin însă interesul, decât doar estetice, deoarece era firesc ca manifestările aristocratice să fie îndeaproape observate tocmai în cadrul impus de ele. Aşa se explică lumina deloc favorabilă în care este prezentată doamna de Polignac, doamnă de onoare, dar a cărei prestanţă e ştirbită de un comportament în care se vădeşte lipsa de caracter – concept atât de riguros forjat şi el în anteriorul secol al clasicismului – şi de spirit. Nici contelui de Artois, apoi, cu tot rangul său, nu i se poate trece cu vederea lipsa de stil în comportamentul pe care-l etala cu prea multă dezinvoltură, precum şi ticăloşia, privită însă tot ca semn al unei şi mai grave lipse de gust. În aceeaşi măsură, însă, nici soţiei sale, contesa de Artois, nu i se iartă prostia, morocăneala şi dizgraţiozitatea. Xenofilia lui Ludovic al XVI-lea, o altă trăsătură a caracterului respectivului monarh, privită însă ca semn de mare largheţe a spiritului, e tot atât de amendată când farsa i se substituie obiectului fără putinţă de depistare. Cazul prinţilor Chio, doi ţărani, de fapt, din Berry, care-l păcăliseră pe rege dându-se drept moştenitori ai imperiului din Orient, fără însă ca ţinuta, manierele şi comportamentul lor, rămase de altfel proverbiale în istorie, să le trădeze vreodată adevărata origine. Orice morav, gest sau fapt mai răsunător este analizat în lumina canoanelor bunei cuviinţe şi taxat ca valoare după gradul semnificaţiei sale. Ce importanţă capătă astfel ţinerea sfeşnicului în momentul ceremonialului culcării regelui, când lumina acestuia trebuia să-i faciliteze rostirea rugăciunii, cerere de coborâre a graţiei divine pentru întregul regat! Şi aceasta într-un ansamblu aproape ritualic de gesturi în care până şi ridicolul ulterior, prevăzut însă, era circumscris de indignare. Revoluţia din 1789, ca şi celelalte la care a asistat, e considerată ca un revers al neglijenţelor monarhice, al unui orbitor orgoliu aristocratic faţă de abuzurile comise-n cotidian, ceea ce trădează o mai mare apropiere a gândirii contesei de Boigne de Bossuet, decât de iluminiştii secolului al XVIII-lea, iar Emigraţia un fapt istoric salvator doar din punct de vedere fizic pentru aristocraţia franceză, câtuşi de puţin şi pentru prestigiul ei, pe care nici Restauraţia nu reuşeşte să-l mai restabilească în vechile tipare. Cu ocazia emigrării e prezentată însă şi nobilimea italiană şi engleză, monarhia napolitană, londoneză, precum şi toate moravurile legate de viaţa curteană străină. Moment critic, de altfel, pe fundalul căruia se profilează caractere, se năruie prestigii, se verifică autenticităţi şi se restabilesc principii uitate. Prilej însă atât de, manifestare a ridicolului cât şi a grandorii, modestiei sau sincerităţii. Dar nu mai puţin şi ocazie de verificare a dictonului că după cum talentul nu poate acoperi turpitudinea, nici eticheta o falsă nobleţe. De remarcat însă pentru aristocraţia engleză din acea perioadă un fapt deosebit de interesant: amestecul său de suprarafinament francez, de imaginaţie, fineţe şi gust, cu o deosebită nepăsare faţă de grosolănia vulgară (cavalerul Legard). Raportate apoi la aceleaşi criterii de judecată, interesante sunt şi observaţiile referitoare la mutaţiile pe care oamenii le pot suferi pe parcursul duratei, atunci când la orizontul dezastrului nu se-ntrevede nicio speranţă. Cazul acelui servitor al familiei de Osmond, Bermont, oscilând între grandoare şi josnicie tocmai în funcţie de momentele în care îi apare şi dispare bunul simţ. În aceleaşi circumstanţe, autoarea memoriilor se judecă însă şi pe sine, acuzându-se dar şi motivându-şi în acelaşi timp gestul mariajului făcut la înghesuială. Necugetarea e pusă pe seama tinereţii, iar consecinţele suportate cu deplina conştiinţă a intenţiei sacrificiului făcut. Francheţe deci, apoi stoicism şi resemnare, în lumina celei mai necruţătoare lucidităţi. Niciodată însă ea n-a ascuns nici parvenitismul soţului său, voinţa-i de putere şi postura ei de păpuşă-automat (cu toată subţirimea educaţiei şi a intelectului său) în mâinile lui. Dar nici n-a cârtit împotriva ei, socotind-o ca pe un preţ al salvării propriilor părinţi. De fapt, datorită acestui mariaj şi datorită situaţiei de emigrantă, vede şi întreg spaţiul vest-european, Italia, Elveţia, Ţările-de-Jos şi Anglia, spectru etnic a cărui unitate de structură e asigurată de unitatea, de participarea la o cultură cu dominante creştine. Zgârcenia saxonă o motivează însă ca revers al risipei atât de condamnată dealtminteri din punct de vedere moral; prevederea germană o socoteşte ca semn al grijei (caracteristică fundamentală a autenticităţii), iar disponibilitatea italiană ca pe o mare virtute a spiritului latin, generos şi puternic. Restauraţia şi sfârşitul Imperiului reprezintă perioada în care dispersării îi urmează reafirmarea spiritului pe baza evidenţelor obţinute şi a învăţămintelor trase. Din păcate însă o experienţă vastă, dar se pare că nu şi suficientă pentru ca erorile să nu se mai repete. Nevoia de compensare prevalând evidenţa măsurii, va duce din nou la excese pe care insul, privat odinioară de necesar, nemaiputându-se stăpâni, le va converti iar în imperative, astfel ajungându-se din nou la reacţii şi conflicte istorice. Numai că răgazul postrevoluţionar e şi prilej de noi aprofundări şi mijloc de contractare al unor noi relaţii culturale. Din contactul cu Chateaubrind reţine patosul grandorii romantice, iar din prietenia cu doamna de Staël, fiica lui Necker, subtilitatea reflexiei distilate prin două etnii, mijloc deosebit de eficace în crearea unei înţelegeri ameliorate a spiritului francez faţă de cel german. Doamna Récamier o fascinează cu abilitatea-i procedurală – manifestată la toate nivelurile şi-n toate împrejurările – cu gustu-i deosebit de rafinat, cu diplomaţia ei şi, în orice moment, cu ţinuta. De la actorul Talma reţine naturaleţea expresiei verbale, lipsa de emfază, iar de la Benjamin Constant arta de a-şi transpune în scris observaţiile. Îi repudiază însă atât gelozia lui cât şi a doamnei de Staël, explicându-şi-o, totuşi, la amândoi, prin izbucnirile pasionale anulatoare a principiilor clasice de păstrare a echilibrului. Pe seama fricii de singurătate îşi pune – atât ei cât şi lui Chateaubriand şi lui Byron, pe care-i cunoscuse foarte bine – întreaga creaţie. Motiv declanşator al procesului poate, cauză unică însă, în niciun caz. Dar se pare că uneori şi cele mai subtile spirite simplifică.

Muncile lui Persiles si ale Sigismundei de Miguel de Cervantes REPERE ŞI SUGESTII INTRODUCTIVE       Terminat cu patru zile înaintea morţii (scriitorul a murit la 23 aprilie 1616), când aşterne pe hârtie ultimele rânduri – dedicaţia către contele de Lemos –, romanul Los trabajos de Persiles y Sigismunda. Historia septentrional a fost copilul târziu, îndelung aşteptat şi după toate aparenţele, cel mai îndrăgit al lui Cervantes. Publicase în 1585 prima (şi, cu toată dorinţa de a-l continua, şi ultima) parte din La Galatea, roman pastoral în gustul vremii, relevabil însă prin bune intuiţii psihologice – însingurarea eroilor punându-i în faţa propriilor trăiri lăuntrice – şi cu afluxuri de experienţe personale ce-i vor inunda întreaga operă. Urmase o foarte lungă perioadă de cvasităcere, până în 1605, când, la 58 de ani, tipăreşte prima parte din Don Quijote. Ε sigur însă că în toţi aceşti ani a meditat şi a scris mult, atacând, după obi­ceiul său, mai multe opere deodată, şi în genurile cele mai di­verse – teatru, proză, versuri. Odată apărut, Don Quijote îi şi adusese faima universală. În 1613 îi apar Nuvelele exemplare, în Prologul cărora ne întâmpină şi cea dintâi menţiune explicită despre Persiles şi Sigismunda: adresându-se „preaiubitului citi­tor”, îi mărturiseşte că „după ele (e vorba de Nuvelele exem­plare, n.n.), dacă viaţa nu mă părăseşte, îţi ofer Muncile lui Persi­les, carte ce cutează a se lua la întrecere cu Heliodor, de nu cumva, de prea multă cutezanţă, are să iasă cu mâinile sus”. Vi­itorul roman e menţionat şi un an mai târziu, în capitolul IV al Călătoriei spre Parnas (Viaje del Parnaso), poem alegoric în ter­ţine despre viaţa literară: „Yo estoy, cual decir suelen, puesto a pigue / para dar a la estampa al gran Persiles / con que mi nombre y obras multiplique” („Sunt, cum se obişnuieşte să se spună, pe punctul / de a da la tipar pe marele Persiles, / cu care să-mi sporesc numele şi operele”). În 1615, dedicându-şi volumul Ocho comedias y ocho entremeses (Opt comedii şi opt intermedii) contelui de Lemos, vorbeşte iarăşi despre apariţia la o dată apropiată a „marelui Persiles” („Luego irá el gran Persiles”), pentru ca în acelaşi an, cu prilejul publicării părţii a doua din Don Quijote, în Închinarea către acelaşi conte de Lemos, să-şi precizeze refe­ririle la romanul său, pe care nu avea să-l mai vadă tipărit: „Cu vorbele acestea [...] mă despart şi de înălţimea-voastră, oferindu-vă caznele lui Persiles şi ale Sigismundei, carte pe care voi sfârşi-o în patru luni, Deo volente; carte care urmează să fie şaua cea mai proastă sau cea mai bună din câte s-au alcătuit în graiul nostru, vreau să spun din cele făcute pentru trecerea plăcută a timpului; şi mai trebuie să spun că mă căiesc de-a fi zis «cea mai proastă», fiindcă, după părerea prietenilor mei, e pe cale să ajungă la treapta cea mai înaltă a desăvârşirii. Fiţi înălţimea-voastră să­nătos, aşa cum doresc eu, fiindcă în curând Persiles vă va săruta mâinile, iar eu picioarele, ca slugă ce mă aflu a înălţimii-voastre” (trad. E. Papu). Tipărit postum, în 1617, romanul s-a bucu­rat de la bun început de un mare succes, comparabil cu acela al lui Don Quijote, a cunoscut zece ediţii în scurt timp, a fost tra­dus în franceză, italiană şi engleză, şi a fost imitat în proză şi dramaturgie. După o carieră la fel de strălucită în secolul al XVIII-lea, a căzut în uitare şi a sfârşit prin a fi considerat ca o eroare de bătrâneţe a tui Cervantes, ca un act de apostazie, ca o incredibilă abandonare a formulei estetice novatoare din Don Quijote, şi ca o concesie regretabilă faţă de estetica generată de Contrareformă, în spiritul conciliului tridentin. S-a impus astfel treptat imaginea unui Cervantes dihotomic: William Hazlitt măr­turisea că a amânat indefinit lectura Galateei şi a lui Persiles din pricina convingerii ferme că aceste opere nu numai că nu i-ar fi sporit preţuirea faţă de autorul lui Don Quijote, ci, dimpotrivă, i-ar fi şi diminuat-o în parte; criticii ulteriori aveau să denumească mai nuanţat pe aceşti „doi” Cervantes, pe cel „bun” şi pe cel „rău”: Menéndez Pelayo avea să vorbească despre un Cervantes roman­tic în opoziţie cu unul realist; mai tranşant, Cesare de Lollis (în Cervantes reazionario, Roma, 1924) face distincţia între un Cer­vantes „reacţionar” şi unul „progresist”; Ortega y Gasset vor­beşte de „ipocritul sincer”, ca şi Américo Castro; Helmut Hatzfeld vede un „Cervantes der Urerlebnisse” („un Cervantes al trăirilor primordiale”) şi un „Cervantes der Bildungserlebnisse” („al trăirilor culturale”). Abia în ultimii 30-40 de ani critica a început să examineze mai atent şi cu mai multă înţelegere cartea postumă a lui Cervantes, problemele puse de ea dovedindu-se atât de complexe şi de complicate, încât în anii din urmă un cercetător american a simţit nevoia să-i consacre două volume de sine stă­tătoare (Alban K. Forcione, Cervantes, Aristotle and the Persiles şi Cervantes’ Christian Romance, A Study of Persiles y Sigismunda, ambele apărute la Princeton University Press în 1970 şi respec­tiv, 1972); principalul câştig al acestor cercetări şi al altora, la care ne vom mai referi pe parcursul acestor însemnări (Rafad Osuna, Antonio Vilanova, Juan Bautista Avalle-Arce etc.) este acela de a fi restabilit o viziune unitară şi integratoare asupra operei lui Cervantes şi de a alege unghiurile optime de judecare a fiecărei opere în parte pe baza unei corecte dozări a criteriilor interne şi externe. Ce înseamnă Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei în an­samblul operei lui Cervantes? Despre Don Quijote Ortega y Gasset spunea: „Nu există nici o altă carte cu o putere atât de mare de aluzii simbolice la înţelesul universal al vieţii, şi totuşi nu există nici o altă carte în care aflăm mai puţine anticipări, mai puţine Indicii pentru propria ei interpretare” (trad. Andrei Ionescu). În Persiles, ideologia e mai evidentă, ambiţia teoretică se străvede la tot pasul, cartea e construită minuţios ca un mecanism de cea­sornic, echilibrată cu o rară ştiinţă a contrastelor şi a potenţărilor reciproce. Într-o viziune ca aceea inaugurată de romantism şi prelungită până în zilele noastre şi pentru care cea mai însem­nată virtute a unei opere de artă este spontaneitatea, e firesc ca o scriere precum Persiles să fie privită cel mult cu indulgenţă în comparaţie cu Don Quijote. Ciudatul chiasm genetic al celor două cărţi le apropie însă oarecum destinele şi le probează unitatea profundă, ca roade ale obsesiilor aceluiaşi spirit creator: Don Quijote se clădeşte pe adversitatea declarată cu un gen lite­rar (romanul cavaleresc) şi ajunge la forma cea mai bogată şi mai liberă a romanului total premodern; Persiles se întemeiază pe emulaţia declarată cu un gen literar vechi, reluat de Renaştere (epopeea) şi cu romanul „bizantin” (mai bine zis grecesc) şi ajunge să fie în cele din urmă o transfigurare a romanului cava­leresc de aventuri într-un tip de roman al peregrinării simbolice a vieţii şi totodată, al tentaţiei experimentaliste. Se pare că şi cronologic aceste două romane ale lui Cervantes au fost elaborate paralel. Una din ipotezele cele mai recente în acest sens îi apar­ţine lui Juan Bautista Avalle-Arce şi e expusă în introducerea la ediţia sa din Persiles (pp. 16-19). După opinia sa, la care ne raliem, trăgând însă concluzii puţin diferite, dispunem de trei re­pere destul de sigure în încercarea de a data opera. Ε vorba, în primul rând, de prezenţa în Persiles (I, XVIII) a unui citat dim Pliniu cel Bătrân (Nat. Hist., VIII, XXII), preluat cu asemenea exac­titate şi în termeni atât de asemănători, încât se poate presupune cu toată îndreptăţirea că Cervantes a avut la îndemână (sau chiar „pe masa de lucru”, cum spune Avalle-Arce) proaspăt apăruta tra­ducere spaniolă din polihistorul latin, dată la lumină de Jerónimo de Huerta în 1599, la Madrid: e limita cronologică cea mai înde­părtată la care se poate plasa, după toate probabilităţile, momen­tul de început al redactării primului bloc din romanul său pos­tum (cărţile I-II), operaţie încheiată pe la 1605; reperul ce permite stabilirea acestei date e furnizat de un pasaj foarte im­portant din punctul de vedere al concepţiilor lui Cervantes despre roman şi desprins din Don Quijole, I, XLVII (reamintim că prima parte din Don Quijote a fost publicată în 1605). Pasajul cu pricina face parte din răspunsul dat de preot la judecata formu­lată de către canonicul din Toledo despre cărţile cavalereşti, pe care acesta din urmă le osândeşte fără nici o rezervă: „Împotriva tuturor vorbelor rele pe care le spusese [canonicul, n.n.] pe soco­teala unor asemenea cărţi, [preotul, n.n.] găsea în ele şi ceva bun, şi anume, prilejul pe care-l ofereau unui spirit deosebit de a se da pe faţă între scoarţele lor; căci cărţile de cavalerie dădeau con­deiului câmp larg pe care să poată goni fără piedici, descriind naufragii, furtuni, ciocniri piept la piept şi bătălii, zugrăvind câte un căpitan viteaz cu toate însuşirile cerute ca să poată fi cineva aşa, adică arătându-l ca pe un înţelept, ce prevede şi întâmpină ter­tipurile viclene ale vrăjmaşilor, şi ca pe un vorbitor plin de elocinţă, în stare să-şi înflăcăreze ori să-şi ţină în frâu soldaţii, matur în sfaturile măsurate pe care le dă şi luând hotărâri cu repeziciune, la fel de cutezător atunci când e vorba să aştepte [...], ca şi atunci când e vorba să treacă la atac; zugrăvind alte dăţi, mai o jalnică întâmplare tragică, mai o păţanie hazlie şi surprinzătoare[1], în care apare ici o femeie cum nu se poate mai frumoasă, mai cinstită, mai înţeleaptă şi mai cuviincioasă în purtări, colo un cavaler cu adevărat creştin, viteaz şi măsurat, ici un fanfaron peste măsură de necioplit, colea un principe curtenitor, plin de virtuţi şi bine­crescut; înfăţişând, apoi, vrednicia şi credinţa vasalilor, măreţia de suflet şi mărinimia seniorilor, şi putând să se arate când bun astrolog, când iscusit cosmograf, când priceput în muzică, când meşter în orânduirea treburilor statului, ba chiar câteodată găsind şi prilejul de a se lăuda, de-i face plăcere, până şi cu virtuţi de mag necromant. [...] Şi dacă mai este şi scris într-un stil curgător, vădind ingeniozitate în născocire şi scoţând tot ce se poate scoate mai mult din viaţa adevărată, romanul cavaleresc poate alcătui, fără îndoială, o ţesătură de felurile şi strălucitoare iţe, care, odată înjghebată, să dezvăluie atâta frumuseţe şi desăvârşire, încât să atingă ţinta cea mai nobilă pe care o poate râvni scrisul, şi anume de a povăţui şi a desfăta totodată, aşa cum am mai spus; pentru că structura fărâmiţată a acestor cărţi îngăduie ca autorul să se poată arăta şi epic, şi liric, şi tragic, şi comic, întrunind în sine toate însuşirile pe care le cuprind desfătătoarele şi dulcile disci­pline ale poeziei şi retoricii, pentru că epica poate fi scrisă foarte bine şi în proză, ca şi în vers” (trad. I. Frunzetti).   [1] Sintagmă reluată textual în Pesiles, I, XII: „un alegre y no pensado acontecimiento” (ediţia de faţă, p, 66).  

PERSONAJELE         EMIL STRÂMBULEANU BUNGRĂZESCU MATEI PINTENARU MARCHIZUL DIDINA STRÂMBULEANU OLGA MARIA           ACTUL ÎNTÂIU     În casa avocatului Emil Strâmbuleanu. Un hol în care intri prin vestibilul din fund. Imediat, la dreapta, o fereastră mare cu geamuri late, apoi, pe planul întâi, o uşă care duce în camera de lucru. La stânga, pe acelaşi plan, altă uşă care duce în dormitor. Mai sus de această uşă sunt câteva trepte care duc în restul apartamentului. Divan mare, în fund, între aceste trepte şi larga deschizătură a vestibulului. Lângă el e o mescioară cu telefon. Fotoliuri, tablouri, covoare, etc.…       SCENA I DIDINA, MARIA   (E întuneric. Didina, după o noapte de aşteptare, a aţipit pe divan. Intră Maria care, de dimineaţă, vine să scuture. Vede pe stăpână-sa şi se opreşte speriată. Zgomotul a trezit-o pe Didina).   DIDINA: Nu te speria. Eu sunt. MARIA (îngrijorată): Nu v-a fost bine, coniţă? DIDINA (încă nedumerită): Cât e ceasul? MARIA: Trecut de şapte. DIDINA (se ridică speriată): Dimineaţa!? MARIA: Sigur. Venisem să scutur. (În vreme ce Didina intră iarăşi la grije). Nici eu n-am dormit toată noaptea. DIDINA (neglijent): Ţi-a fost rău? MARIA: Nu, dar cu Vasile, care nici azi noapte n-a venit acasă. DIDINA: Nici el n-a venit? (indignată) Păcătoşii! MARIA (zâmbeşte uşor): Cum văd eu, n-a venit nici conaşul. DIDINA: N-a venit. Ori i s-a întâmplat ceva, ori… MARIA: Nu i s-a întâmplat nimic. Când li se întâmplă ceva, li se întâmplă acasă! Vasile vine acasă, când îi e rău; când nu vine ştiu că e sănătos. DIDINA: Da, dar conaşului nu i se întâmplă niciodată să lipsească de acasă noaptea. L-am aşteptat până la două, trei, patru, pe urmă n-am mai putut şi m-am culcat pe divan. MARIA: Poate c-a venit şi s-a dus să se culce, fără să ştiţi. DIDINA (e în dreptul uşii din stânga): Aş! (Deschide uşa şi cheamă) Emil! Da’ de unde!… (Închide uşa) Vezi-ţi de treabă. (Pauză) Mă gândeam să telefonez lui frate-meu, să se intereseze, dar mi-e că fac mai rău. MARIA: Nu mai telefonaţi, coniţă, că vine conaşul!… Eu n-am niciun frate ca să-i telefonez şi Vasile vine totdeauna. DIDINA: Bine… Vasile…! MARIA: La fel sunt toţi, coniţă! Ori boier ori…! La fel, sunt, când dau de una. Care le face cu ochiul. Eu… ce să vă spun, m-am obişnuit. O să vă obişnuiţi şi dumneavoastră. DIDINA: Îţi foarte mulţumesc. Eu nu suport!… MARIA: Aşa spuneam şi eu la început, dar pe urmă m-am gândit că tot cu el e mai bine şi ne-am împăcat. DIDINA: Bine… tu…!… MARIA: La fel suntem toate, coniţă!… Ori cucoane, ori…! Tot aia e. De cât să-i schimbăm mereu, mai bine ştii că ai omul tău. Păcătos cum o fi, dar vede de tine. DIDINA: Aşa judeci tu. Eu mă despart de un astfel de bărbat şi nu-mi mai trebuie nimeni. MARIA: Aşa judecaţi dv., şi pe urmă tot vă trebui… DIDINA (plictisită, schimbă vorba): Vezi-ţi la treabă!… Pe urmă pregăteşte-mi baia, şi… (Rămâne pe gânduri.) MARIA: Şi…? DIDINA: Nimic. (Iese prin stânga.)   (Maria desface perdelele şi pe urmă deschide fereastra. E ziuă de-a binelea. Cu cârpa de praf începe să scuture un scaun tocmai când prin fund intră Emil Strâmbuleanu. Treizeci şi ceva de ani. O eleganţă nu prea căutată. Puţin dezorientat, înaintează ca omul ce se simte vinovat).     SCENA II   EMIL, MARIA   EMIL (în şoaptă): Pst!… (Maria îl vede, încetează cu scuturatul.) Ce faci acolo? (Îşi scoate pardesiul şi-l pune pe divan). MARIA: Scutur!… EMIL: Coniţa doarme? MARIA: Nu pot să ştiu, că acuma s-a culcat. EMIL: Acum? Da’ ce, a fost la bal? MARIA: Nu. V-a aşteptat toata noaptea. Era foarte îngrijată. EMIL: Să-i fie de bine. MARIA: Vroia chiar sa telefoneze fratelui dumneaei. EMIL (îngrijat): Şi? MARIA: N-a mai telefonat, dar era foarte îngrijata!… Am găsit-o aici! (Închide fereastra.) EMIL: Lasă deschis, să între aerul. (Maria deschide fereastra.) MARIA: Mi-era să nu va fie răcoare!… EMIL (răstit): Lasă deschis şi vezi-ţi de treabă!.. Să nu faci zgomot până nu intru în iatac. (Maria stă, Emil în vârful picioarelor merge spre uşa din stânga tocmai când intră Didina care se opreşte pe prag. Emil se zăpăceşte şi caută un mijloc de a ieşi din încurcătură.) Tocmai întrebam de tine.     SCENA III   MARIA, EMIL, DIDINA   DIDINA (aspră): Buna dimineaţa, domnule! Aţi petrecut bine? EMIL: Ce vorbă-i aia: „petrecut bine”? Am stat şi eu, ca omul care… este… DIDINA (Măriei): Du-te jos!… Aud paşi în curte. Trebuie să fi venit Vasile!… MARIA (cu inima la loc): Ah!… Păcătosul!… (Iese repede prin fund luând pălăria şi pardesiul de pe divan.) EMIL: Ce e cu Vasile?… DIDINA: N-auzişi?… Un ticălos!… Bărbatul ei care n-a venit azi noapte acasă!… EMIL (cu ifos): Dacă i se întâmplă des, atunci Maria are dreptate!… DIDINA (iritată): Ticăloşenia nu se măsoară pe numărul ticăloşeniilor!… Nu, domnule! O singură dată, e de ajuns, ca să nu mai meriţi niciun fel de consideraţie. (Emil dă din umeri.) Emil, unde mi-ai fost azi noapte?… De ce n-ai venit acasă, la ora când vii totdeauna? EMIL: Pentru că nu sunt tren, să viu la ora fixă. Pe urmă şi trenul întârziază. De ce n-aş întârzia eu?… Hai să ne culcăm!… Sunt obosit… tu eşti obosită… DIDINA: De unde ştii? EMIL: Mi-a spus Maria că nu te-ai culcat. Amândoi suntem obosiţi... Hai să ne culcăm. (Vrea să treacă, dar Didina îl opreşte.) DIDINA: Un mijloc foarte simplu, pentru a ocoli explicaţiile. EMIL (enervându-se): Ce explicaţii? N-am de dat niciun fel de explicaţii!… Dă-te la o parte, fii cuminte şi nu mai umbla cu fleacuri. DIDINA (neclintită): Emil, unde mi-ai fost azi noapte? EMIL (plictisit): În oraş!… DIDINA: Unde şi la cine? Am dreptul să întreb unde mi-ai umblat azi noapte. EMIL: Ai dreptul sa întrebi, dar şi eu am dreptul să nu-ţi răspund. DIDINA: Cum? EMIL: Te-am învăţat cu nărav. Tot acasă şi acasă!… Am fost şi eu… care… e… nu… care aşa… şi… (Spune vorbe fără şir.) Eu… (Încurcat.) Am fost în oraş! DIDINA: Oraşul e mare. Unde? În ce loc? EMIL: Treaba mea. DIDINA: Treaba dumitale, dar şi treaba mea. EMIL: Tocmai. Pentru că e şi treaba mea şi treaba ta hai să ne vedem de treabă! DIDINA: Nu, Emil, nu!… Să nu crezi că scapi uşor cu glumele astea! (Trece prin faţa lui, şi merge spre fereastră, de o închide.. El vrea să iasă prin stânga, dar îl opreşte tonul hotărât al Didinci.) Nu sunt femeie s-o laşi noaptea singură, ca să te duci să petreci. EMIL (exasperat): Odată, dragă!… Odată mi s-a întâmplat şi mie!… DIDINA: Odată şi e destul ca să pricep ce mă aşteaptă. EMIL: Nu te-aşteaptă nimic Didino! Nu te-aşteaptă nimic! Era bine să nu mă aştepţi nici tu. (Încurcat) Am fost şi eu… asta… cu băieţi şi a trecut vremea fără să bag de seamă. DIDINA: Unde? La ora asta toate localurile sunt închise. Toate cârciumile se închid. EMIL: Te rog! Eu nu umblu prin cârciumi! DIDINA: Va să zică ai fost la cineva!… La cine? EMIL: Lasă-mă în pace, că ai început să mă plictiseşti. Eu nu dau socoteală nimănui. DIDINA: Da? Nimănui? Bine!… Va să zică eşti liber să faci ce vrei!... EMIL: Da!… Sunt liber să fac ce vreau. DIDINA: Bine!… Atunci, şi eu sunt liberă să fac ce vreau!… EMIL: Poftim!… N-ai decât să faci ce vrei. (Începe să râdă.) DIDINA: Nu, dragă, nu! Îmi respect prea mult casa ca s-o fac de râs!… EMIL: Foarte bine. DIDINA: Dar trebuie s-o respecţi şi tu. După cinci ani de căsătorie găsesc că ai început prea devreme. EMIL: Prea devreme, şi te superi cam venit prea târziu. DIDINA: Una şi cu una fac două: ori îmi spui unde mi-ai fost azi noapte, ori plec pentru totdeauna. EMIL: E ridicol să ne certăm pentru asemenea prostii. DIDINA: Nu e nicio prostie. Nu-nţeleg să fiu bătaia ta de joc. (Crescendo cu plâns) Nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc, nu înţeleg să fiu bătaia ta de joc. (Aleargă la telefon unde îşi compune numărul.) Eu nu aştept ca lucrurile să se repete. Vreau de la început o lămurire… Vreau de la început o lămurire… EMIL: Ce faci femeie? Cui mai telefonezi acuma? DIDINA: Telefonez fratelui meu să vie… să-i spui tot… şi să mă ia de aici!... (În telefon) Allo! (lui Emil) Nu pot să fiu ridicolă. EMIL (exasperat): Da’ cine ţi-a spus că eşti ridicolă? DIDINA (cu gura în receptor şi cu ochii la Emil): Dumneata care eşti un ticălos!… Care eşti un ticălos… Care nu mai ai un pic de demnitate… Care te-ai murdărit şi ai batjocorit casa… târându-mă şi pe mine în mocirla dumitale… Mizerabile!… Om fără caracter!… Ticălos!… Ticălos!… EMIL: Didino!… Vino-ţi în fire pentru numele lui Dumnezeu!… Ce-am făcut? Ce s-a întâmplat? DIDINA (în telefon): De ce te superi dragă!… Nu ţi-am spus nimic. Cum?… Batjocură… Mocirlă…? Nu mă adresam ţie... E vorba de… (Lui Emil, care râde observând gafa Didinei) Că eşti şi de o necuviinţă fără seamăn! O femeie!… O femeie care nu ştie cum să se poarte mai frumos… Care nu te a jignit cu nimic… şi de care îţi baţi joc!… Să ştie lumea te-ar omorî cu pietre…!… Creatură infamă!… (în telefon) Ce! Cum, cine? Care te scoală din somn la opt de dimineaţa să te înjure? Nu pe tine, pe domnul care e aicea! Aici e Didina. (Închide telefonul) Domnul, care vine acasă la ziuă şi îşi lasă nevasta, toată noaptea, cu inima sărită… Care vine şi n-are bunul simţ să găsească un cuvânt frumos, un cuvânt care s-o ’mpace… (se ridică de pe divan unde telefonase) …un cuvânt care să-i liniştească grijile!… EMIL: Acum cu cine vorbeşti? DIDINA (mirată): Cu tine! Mai e cineva aicea cu care să pot vorbi? EMIL: Nu; dar înainte vorbeai cu Matei şi mă înjurai pe mine. DIDINA: Cu dumneata vorbesc. Cu dumneata care m-ai adus la disperare. EMIL: Deschide geamul că e cald şi să ne certăm pe răcoare. DIDINA: Mie mi-e frig. EMIL: Lasă să intre aerul. (Merge de-l deschide). DIDINA: Fireşte. După o noapte de chef, îţi trebuie ferestrele deschise. Mie, dupe o noapte nedormită mi-e frig. EMIL (răstit): Puţin îmi pasă!… Nu mă mai necăji. Isprăveşte!… Ce-am ajuns eu aici!… Am ajuns să fiu controlat la fiecare pas?… De-aia m-am însurat, ca să mă bag la stăpân? (Trece spre uşa din stânga.) DIDINA (încremenită): Ah!… Spune aşa!… Spune, că dupe cinci ani de căsătorie, ţi s-a urât cu mine, că ai găsit pe cineva cu care vrei să mă schimbi! Şi cine e mizerabila care vrea să-mi strice casa. (Merge la fereastră şi închide geamul.) Spune-mi cine e femeia la care ai stat până la ziuă? EMIL: Deschide geamul. DIDINA: Nu-l deschid!… Trebuie să ne răfuim! Trebuie să-mi spui tot. Trebuie să-mi explici. EMIL: Deschide geamul, că mă sufoc. DIDINA: Sufocă-te, plesneşte, da’ nu-l deschid. EMIL: Didino, deschide geamul. În casa mea eu fac ce vreau!... DIDINA: Nu-l deschid!… EMIL (scos din fire): Deschide-l!… DIDINA: Nu!… EMIL: Deschide-l… DIDINA: Nu!… EMIL (înfuriat pune mâna pe primul obiect care-i vine la îndemână şi zvârle în geamul care se sparge): Acum mai închide-l! DIDINA (speriată): Nu-l mai închid, dar mă duc să mă îmbrac şi plec. EMIL: Îmbracă-te, şi pleacă, pentru că în timp ce te îmbraci ai să te linişteşti şi nu mai pleci! DIDINA: Asta vă e suprema speranţă. Să ne liniştim!… Nu, domnule!… Sunt femei şi femei. Eu nu îndur asemenea jigniri. (Se aşază pe divan şi plânge.) EMIL (înduioşat): Jignire? Pentru ca am întârziat într-o noapte… Pentru că m-am antrenat la vorbă… (subit) cu un prieten şi n-am prins de veste că s-a făcut ziuă! DIDINA (mirată): Cu un prieten? Cu ce prieten? Îţi cunosc toţi prietenii, şi niciunul nu e din cei cari să stea în oraş până la ziuă. EMIL: Îi cunoşti tu pe toţi, dar uite că pe ăsta nu-l cunoşti. DIDINA: Cine e? EMIL: Unul care îţi face în necaz de nu-l cunoşti (Amuzat de întorsătura lucrurilor.) Unu… aşa… pe care nu l-am văzut eu de douăzeci de ani. DIDINA: Bravo! Şi cât ţi-a trebuit ca să scorneşti minciuna asta? EMIL (senin): Nu mi-a trebuit mult de loc. DIDINA: Ca să minţi! EMIL: Nu! Ca să-l găsesc. DIDINA: Emil! EMIL: Da. DIDINA: Caută altceva. Ceva mai inteligent. EMIL: Mai inteligent decât prietenul meu? S-ar putea una ca asta? Dacă nu era inteligent, şedeam eu cu el până la ziuă de vorbă? DIDINA: Cum? Menţii această enormitate? Continui să spui că ai stat până acuma cu un prieten pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani? Ce fel de prieten e ăsta pe care nu l-ai văzut de douăzeci de ani? EMIL: Un prieten pe care nu l-am văzut de douăzeci de ani. Eu nu l-am văzut de douăzeci de ani, el nu m-a văzut de douăzeci de ani; nu ne-am văzut de patruzeci de ani! (Râde, dar văzând că ea nici nu zâmbeşte se încurcă din ce în ce mai râu) Un prieten… de şcoală! Na, dacă vrei să ştii. Un prieten cu care am făcut liceul şi de care m-am despărţit acum douăzeci de ani. (S-a răcorit.) DIDINA: Şi unde a fost până acuma? EMIL: De unde vrei să ştiu? Era, timp de douăzeci de ani, să dau telegrame după el: „unde eşti, mă, că m-am însurat şi vrea Didina să ştie unde eşti!” DIDINA: Şi nu l-ai mai întâlnit niciodată? EMIL: Nu l-am mai întâlnit, pentru că… e prieten cu mine… nu l-am mai văzut de douăzeci de ani… DIDINA: Mi-ai mai spus, dar cum se face că nu v-aţi mai văzut? EMIL: Pentru că nu e din Bucureşti. Vezi? E… de la… (caută) … de la asta… de la… Piteşti! Uite, vezi? Ţi-am spus tot. Vechi prieten de şcoală, nu l-am văzut de douăzeci de ani şi acuma e la Piteşti. (răcorit) Hai, să ne culcăm. DIDINA (neclintită în ton şi în atitudine): Şi… cum în cheamă? EMIL: Cum îl cheamă?… Ce-ţi pasă ţie cum îl cheamă! Ce e prieten cu tine, şi dacă ţi-oi spune ai să-l ştii? DIDINA: N-o să-l ştiu dar vreau să ştiu cum îl cheamă. EMIL (încolţit): Îl cheamă… (de-odată răstit)… i-a lasă-mă în pace şi nu mă mai chinui cu interogatoriile astea! Îl cheamă, cum îl cheamă…! Ca tot omul are câte un nume… pe mine mă cheamă Emil, pe tine te cheamă Didina… pe el îl cheamă aşa… (Dar urmărit de privirea severă a Didinei îi scapă un nume de care şi el se miră când la rostit) ... Bungrăzescu! Uite, vezi: Bungrăzescu! La catalog venea pe pagina întâi la B. Eu pe pagina patra la S. Strâmbuleanu. (complet liniştit) Bungrăzescu Traian! Traian Bungrăzescu. DIDINA (calmă): Bungrăzescu nu e un nume adevărat. E un nume făcut. EMIL: Fireşte. I l-a făcut tat-su! DIDINA: Nu! I l-ai făcut tu acuma. EMIL: Da’ ce eu sunt tat-su? DIDINA: L-ai inventat la repezeală!… Ai căutat un nume!… Şi cum, când cauţi un nume nu găseşti niciodată la îndemână, ai inventat acuma, pe Bungrăzescu. Cum poate admite cineva să-l cheme Bungrăzescu!! EMIL: Mă mir şi eu!… Dar ăsta a admis. De la părinţi, moştenim sau nu moştenim avere, numele însă îl moştenim totdeauna. De aia sunt şi oameni care şi-l schimbă. Bungrăzescu ăsta nu şi l-a schimbat! Să-l vezi tare nostim gras şi plin de haz!… De-aia am şi stat cu el până la ziuă. Bungrăzescu!… Chiar numele îţi indică un om cu haz!… N-ai văzut, sunt nume care îţi indică aspectul persoanei!… De pildă: Esmeralda!… O femeie voinică şi chipeşă, ca un jandarm călare. Lenuţa!… ceva drăguţ şi mic!… Didina!… femeie energică şi pusă pe ceartă!… La bărbaţi: Alexandru! Grav şi îndatoritor!… Costică!… un ăla aiurit!… Gică!… un pisălog!… Emil!… un tip simpatic care inspiră încredere, şi care… (Vrea să se apropie de ea; Didina se fereşte.) DIDINA: Nu!… Acest Bungrăzescu îmi măreşte şi mai mult bănuiala!… Emil!… Minciuna ce-ai scornit, e menită să ascundă o infamie şi mai mare!… Tremur toată! Ce-ai făcut azi noapte, Emil, de ce ai sfărâmat liniştea noastră!… EMIL: Vai de mine!… A sfărâmat-o… ăsta… cum am zis că-l cheamă? DIDINA: Vezi că nu ţi-l mai aduci aminte! EMIL: Parcă-l văd!... Şedea cu mine într-o bancă şi-mi sufla!… La concursuri uite aşa copiam dupe el! (mimează) Era foarte silitor!… Premiantul întâi!… Eu? Un leneş! Tata trecea examenele pentru mine!… De-aia am şi ajuns ceva şi el nu e nimic!… Ai băgat de seamă că nu se mai ştie nimic de premianţii cu care am fost în şcoală, în vreme ce tot leneşii de pe atunci, suntem azi cineva. Uite cum venea clasa!… Acolo era catedra. Dincoace tabla neagră. Pe catedră, profesorul care când deschidea catalogul ne băga pe amândoi în răcori. Pe urmă, nu mai puteam de bucurie când profesorul ajungea la… Z… de-l scotea pe Zamfirescu. (Văzând că nu reuşeşte să schimbe vorba, continuă revede şi enervat.) Veneam de la şcoală împreună şi treceam amândoi pe o stradă unde la… numărul… cinci… şedea o văduvă care ne pândea la geam de după nişte perdele portocalii. (Se opreşte brusc.) Acuma tu eşti geloasă pe văduva aia. A fost acum douăzeci de ani. Să tot fi avut atunci patruzeci, acum are şaptezeci, a murit… (Iarăşi vede că nu prinde intenţia.) Dădeam examenele împreună, adică el învăţa şi mie îmi sufla… (brusc)… A! Să vezi ce ni s-a întâmplat odată la istorie. Profesorul mă întreabă pe mine prin ce se caracteriza domnia lui Neron. Disperat mă uitam la prietenul meu… ăsta… (Enervat plesneşte din degete)… care, neputând altfel, scrisese mare pe o hârtie: Roma, şi alături pusese un chibrit. Eu pricep imediat şi spui tare: prin enunţarea teoriei chibritului la Roma. Toată clasa a început să râdă şi pe mine m-a dat afară. De unde să-mi dea în gând că un chibrit stins pe o hârtie însemnează că Nerone dăduse foc Romei. (Obosit şi grăbit să termine.) Ei, dragă, după douăzeci de ani de la afacerea asta ne întâlnim pe stradă. „Tu eşti, mă, Emil mă!” Îmi spune el mie… Eu sunt, mă… (Plesneşte din degete)… acesta...” Îi zic eu lui. Şi ne-am pupat… şi ne-am pus pe vorbă… şi… ne-am pupat… acuma ţie îţi pare rău că m-am pupat cu el. Nu! Am văzut de douăzeci de ani; ia să nu te văd douăzeci de ani, să vezi cum te-aş pupa. (repede) Şi am intrat într-un local, am luat câte o bere, şi din vorbă în vorbă… DIDINA: … şi din bere în bere… EMIL: … tocmai, din vorbă-n bere şi din bere-n vorbă… s-a făcut ziuă, fără să băgăm de seamă. (răcorit) Asta e tot! Vezi ce simplu el Nu-nţeleg de ce ţi-ai făcut atâta sânge rău. E aşa de simplu. Încă la despărţire, prietenul meu… ăsta… (plesneşte din degete)… cum dracu am spus că-l cheamă…? DIDINA: Pe cine? EMIL: Pe prietenul meu. Adineaori ţi-am spus cum îl cheamă. DIDINA: De unde să mai ştiu!… Tu l-ai inventat, tu trebuie să-l ţii minte. EMIL: Cum să-l ţiu minte, dacă nu l-am mai văzut de 20 de ani! DIDINA: L-ai văzut azi noapte. (Se ridică) EMIL: Dar cei 20 de ani dinainte nu-i pui la socoteală? Omul uită!… Spune-mi, frate, cum am spus că-i cheamă? DIDINA: Minţi cu neruşinare, Emil. Am stat să ascult ca să văd până unde merge fantezia spiritului tău inventiv. Nu te-aş fi crezut în stare. EMIL: Spune-mi frate cum îl cheamă? Adu-ţi aminte. DIDINA (se ridică de pe divan scârbită, ca să iasă prin stânga): Nu ştiu. Să-ţi fie ruşine, că nu-l ţii minte! EMIL (enervat): Să-ţi fie ruşine, ţie, că nu ţii minte un nume atât de uşor! Îl cheamă… (Intră Maria prin fund. Acuma e cu şort Şi bonetă în cap.)     SCENA IV EMIL, DIDINA, MARIA   MARIA (anunţând): Domnul Bungrăzescu. EMIL (luminat): Bungrăzescu!… Aşa el… Bungrăzescu! (Apoi mirat se uită lung la Maria.) Da’ tu de unde ştii cum îl cheamă? MARIA: Pe cine? EMIL: Pe prietenul meu? MARIA (simplu): Mi-a spus dumnealui! EMIL (încremenit): Cine ţi-a spus? MARIA: Dumnealui! A sunat. L-am întrebat cum îl cheamă şi mi-a spus: Bungrăzescu, prieten cu conaşul. EMIL (aiurit şi transpirat): Ieşi afară!... MARIA: Eu ies, dar dumnealui să intre?... EMIL: Cine să intre? MARIA: Domnul Bungrăzescu!… EMIL: A venit Bungrăzescu la mine? MARIA: Da, a sunat şi mi-a spus că-l cheamă Bungrăzescu!… DIDINA: Ai auzit bine? MARIA: Da, coniţă! Ei, Doamne!… Parcă e mare lucru să ţii minte un nume!… DIDINA: Uite că dumnealui nu-l ţinea minte!… EMIL: A venit Bungrăzescu? Acuma? La mine? Ori tu ai înnebunit ori eu am halucinaţii? DIDINA: Dar, în definitiv, dacă există într-adevăr, de ce te miri că a venit? EMIL: Tocmai! Spune-i să poftească. (Maria iese.) DIDINA: Tare sunt curioasă să-l văd. EMIL: Şi eu!… DIDINA. Tu? De ce? EMIL (încurcat): Păi… Spunea că se duce să se culce…     SCENA V   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU   (În uimirea amândurora, intră Bungrăzescu. Un băiat tânăr şi chefliu. Cu pardesiul pe umeri şi pălăria în mână, volubil şi familiar)   BUNGRĂZESCU: Eu sunt Emil dragă!… De ce atâta ceremonie, până când să mă primeşti!… (Emil se şterge de năduşeală şi se uită lung la el.) Uite, n-am vrut să plec din Bucureşti până nu cunosc pe soţia ta şi să-i cer scuze pentru că din pricina mea ai întârziat azi noapte. EMIL: Da… foarte bine… îţi mulţumesc… uite pe nevastă-mea… BUNGRĂZESCU (sărutându-i mâna): Sărut mâna doamnă. Eu sunt Bungrăzescu. Traian Bungrăzescu. Vechiu prieten de şcoală cu soţul d-tale. DIDINA: Sunt încântată, domnule! BUNGRĂZESCU: Să mă iertaţi că din cauza mea. Emil v-a pricinuit o îngrijorare, dar ţineam să vă spun: femeile sunt atât de bănuitoare în asemenea ocazii — că Emil a stat cu mine până la ora când s-a întors acasă. (Se uită la el şi începe să râdă.) DIDINA: Nu m-am îndoit un singur moment, domnule, că bărbatul meu, care vă descria gras… (Se uită la Emil.) BUNGRĂZESCU: Da… în şcoală eram gras… şi pe urmă m-am schimbat mult. EMIL: Da… S-a schimbat! DIDINA: Sunt nespus de fericită că vă cunosc domnule… BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu! DIDINA: Ştiu. Mi-a spus bărbatul meu. Luaţi loc. Emil, oferă un scaun. EMIL: Ce să fac? DIDINA: Să oferi un scaun domnului Bungrăzescu. (Emil, încremenit se aşază pe fotoliul de lângă el.) BUNGRĂZESCU: O vizită atât de matinală… DIDINA: Nu se ia în seamă ora la un prieten atât de bun. BUNGRĂZESCU: Colegi de şcoală. Nu ne-am văzut de 20 de ani. Şedeam amândoi într-o bancă… el nu învăţa nimic, şi eu îi suflam. La concurs copia dupe mine. Ţineam caietul meu în aşa fel încât să poată citi ce scriu. Eu eram totdeauna premiant şi el… să te spui? (Emil nu-şi ia ochii de la el)… El un leneş! Tat-său trecea examenele pentru el, şi cu toate astea a ajuns avocat mare. Mâine, poimâine, ministru. Aţi văzut vreun premiant să ajungă ceva dupe ce iese din şcoală? Nimic! Iacă eu. DIDINA: Sunteţi din provincie? EMIL: De la… BUNGRĂZESCU (cu un gest liniştitor): Piteşti!… EMIL: Piteşti? (Cască ochii şi se şterge de năduşeală.) DIDINA: De ce te miri? Nu mi-ai spus şi tu că d-l Bungrăzescu e din Piteşti. BUNGRĂZESCU (repede): Când intra profesorul şi deschidea catalogul ca să ne cheme la lecţie, eu, Bungrăzescu, eram pe pagina întâi la B. El ia S… Strâmbuleanu!… Îmi făcea cu cotul şi pe amândoi ne treceau năduşelile până ajungea de-l scotea pe Zamfirescu!… (Didina se uită la Emil.) EMIL: Da. Ţi-am spus eu: Zamfirescu. Duiliu Zamfirescu. DIDINA: Aţi fost în şcoala cu Duiliu Zamfirescu?… Scriitorul? BUNGRĂZESCU: Nu. Cu altul. Zamfirescu Teodoru. EMIL (ca s-o dreagă): Tata lui Duiliu. Aşa îl chema la lecţie: tata lui Duiliu ieşi la tablă! BUNGRĂZESCU: Regulat veneam de la şcoala împreună şi treceam pe o stradă unde la No. 5 şedea o văduvă. De ea ne-am adus aminte şi azi noapte. (lui Emil) Ce s-o fi făcut, Emil dragă, văduva de la geamul cu perdelele portocalii? Văduva de la numărul 5? EMIL (înmărmurit): S-a mutat la numărul trei! BUNGRĂZESCU: Eu îi suflam din bancă. Odată la un examen de istorie i-am pus un chibrit lângă hârtia pe care scrisesem Roma, ca să ştie că Nerone dăduse foc Romei. EMIL (se dă câţiva paşi înapoi): Şi asta ştii?… (Îşi revine şi râde silit.) Şi de asta îţi aduci aminte? BUNGRĂZESCU: Cum să nu-mi aduc, a rămas celebră. D1DINA (cu un amestec de mulţumire şi surpriză): De ce nu vrei să iei loc… sau poate vrei un ceai? La ora asta!… Dupe o noapte nedormită… BUNGRĂZESCU: Vă mulţumesc. DIDINA: Să pui să-l pregătească. În vremea asta am timp să mă schimb şi eu. Iartă-mă că te-am primit aşa… dar… de dimineaţă… BUNGRĂZESCU: Eu trebuie să fiu iertat, c-am intrat aşa. Dar nu regret. Nici nu mi-a spus Emil cât e de frumoasă nevasta lui!… DIDINA (zâmbind măgulită): E momentul când trebuie să mă retrag. BUNGRĂZESCU: Şi momentul când eu trebuie că regret o atât de impresionantă dispariţie. DIDINA (ieşind prin fund): Puţină răbdare să aduc ceaiul.     SCENA VI EMIL, BUNGRĂZESCU   (Emil urmăreşte pe Didina până dispare apoi se întoarce uluit)   EMIL: Cine eşti, nene? Spune-mi repede, că-nebunesc!… BUNGRĂZESCU (simplu): Bungrăzescu. EMIL: Ce Bungrăzescu, domnule, că Bungrăzescu nici nu există. L-am inventat eu şi nici nu-mi aduceam aminte cum îl cheamă. Cu mine să nu faci pe nebunul. Cine eşti? De unde vii? Şi ce cauţi? Nu te-am văzut în viaţa mea şi de-odată mă pomenesc că-mi intri în casă; ştii tot ce am vorbit cu nevastă-mea, şi ce e mai extraordinar e că tot ce-i spusesem nu era decât o invenţie momentană ca să-i risipesc bănuielile. BUNGRĂZESCU: Vezi cum eşti? Ingratule!… În loc să-mi mulţumeşti că te-am scăpat din bucluc, vrei acuma să mă iei la palme. EMIL: Explică-te, domnule, că mă ia dracul. Mă dor picioarele şi mi s-a muiat capul! BUNGRĂZESCU: Nu, domnule Strâmbuleanu!… Lucrul e foarte simplu! Veneam de la un chef şi treceam pe strada asta. În dreptul casei d-tale aud că se sparge un geam. Până să-mi dau seama, că nu e cineva care a dat cu o piatră în mine aud în casă o ceartă şi, ca om curios, am stat să ascult. Imediat mi-am dat seama că e o dispută conjugală: Un soţ care vine acasă la ziuă şi o soţie care îi face scene. Mi-am zis aşa: „De ce să nu fac omului un serviciu!” Am auzit cum stă toată chestia, mi-am luat inima în dinţi, am sunat la scară şi-am intrat. Eu sunt Bungrăzescu! Eu sunt Bungrăzescu pe care imaginaţia dumitale l-a născocit pentru a risipi, bănuielile doamnei Strâmbuleanu… EMIL: Bine, dar de unde cunoşti toate amănuntele pe care eu însumi nu aş mai fi fost în stare să le repet… Cu Roma, cu arderea văduvei… cu arderea Romei şi văduva arsă… BUNGRĂZESCU: Le am auzit, când ascultam la fereastră. EMIL: Şi de unde ai ştiut cum mă cheamă? BUNGRĂZESCU: Asta e!… N-ai spus cum te striga la catalog. Şi pe urmă nu eşti avocat? N-ai firmă afară, Emil Strâmbuleanu? EMIL (dezmeticindu-se, începe să râdă): Auzi, domnule, ce să-i dea prin cap? Da spune şi dumneata: nu înnebuneai în locul meu? Acuma, ce să-ţi spun, că ai ascultat la fereastră… treacă-meargă... O indiscreţie şi-atât: dar că ai intrat şi în casă, asta e mare obrăznicie! (Râde şi se apropie de el.) Îţi mulţumesc din toată inima… (Îi ia mâna, dar cum Bungrăzescu e cu pardesiul pe umeri Emil apucă numai mâneca.) Dumneata n-ai mână? BUNGRĂZESCU: Cum să n-am! Am două! EMIL: Dă-mi-le pe amândouă să ţi le strâng şi să-ţi mulţumesc. Nici nu şti ce-ai făcut. Ca să înţelegi ar fi fost destul să treci peste două săptămâni. Tot aicea mă găseai. Eu explicând de zor şi ea nimic! Nici nu şti cine e! BUNGRĂZESCU: Lasă că am auzit-o. EMIL: Ai auzit-o, dar n-ai văzut-o. Îţi mulţumesc şi dacă îmi dai voie... (Pune mâna în buzunar)… ori poate te superi. Iartă-mă, nu ştiu cine eşti? BUNGRĂZESCU: Mulţumesc, nu primesc nimica!… O să mă duc!… EMIL: Păi…! Vezi!… că nu se poate. Trebuie să iei ceaiul. Odată ce-ai primit, trebuie să-l bei. Când o veni nevastă-mea şi nu te-o găsi aicia, o luăm de-a capo! Aşa, şi la început te privea cam cu neîncredere… BUNGRĂZESCU: Îi spui dumneata că n-am putut să aştept!… Şi că am să viu altă dată la o oră mai convenabilă. EMIL: Nu, nu!… Nu se poate! Altă dată să nu mai vii niciodată, dar acuma trebuie să rămâi să-ţi bei ceaiul. BUNGRĂZESCU: Îl iau la cafenea!... EMIL: Eşti neînsurat? BUNGRĂZESCU: Slava Domnului! Nu văd eu ce e aia să fii însurat!… EMIL: Eşti neînsurat? Atunci rămâi! Cum o să te duci la cafenea acuma? La ora asta? Frig şi pustiu. Scaunele pe mese şi mesele pe sub scaune. Nu te mai duce. Rămâi. BUNGARZESCU: Cum văd eu, cunoşti bine cafeneaua. Se vede că ţi se întâmplă des să vii la ziuă acasă. EMIL: Nu mi s-a întâmplat niciodată. BUNGRĂZESCU: Atunci, azi noapte? EMIL: Indiscret eşti domnule! Mă cunoşti de o secundă şi vrei să mă destăinuiesc. BUNGRĂZESCU: La club. EMIL: Nu. Joc cărţi dar nu la club. BUNGRĂZESCU (amuzat): Am priceput. O metresă! EMIL (speriat): Sst! Te-aude! Asta ascultă pe la uşi. (După ce s-a asigurat că nu e nimeni alături se întoarce clipind din ochi.) Şi asta ştii? BUNGRĂZESCU: Îmi închipui. Ia spune-mi cine e? Măritată? EMIL (şiret): Nu. Vânzătoare într-o florărie. BUNGRĂZESCU: Întreţinută de dumneata. EMIL (confidenţial): Da! (râd amândoi) Nici nu ştii, dragă domnule… dar cum te cheamă? BUNGRĂZESCU: Lasă nu mai şti, că ai să te încurci în nume. EMIL: Ai dreptate. Foarte bine. Să-ţi spun tot aşa cum am spus că te cheamă. Nici nu ştii, dragă… dar cum am spus eu că te cheamă? (Bungrăzescu tace) Numele pe care l-am spus eu neveste-mii când ascultai la fereastră! BUNGRĂZESCU (căutând să şi-l aducă aminte): Am uitat. EMIL: Ieşi afară. Ieşi afară şi haide la cafenea să ni-l aducem aminte, că altfel e cu bucluc. (Îl împinge spre ieşire.) BUNGRĂZESCU: Stai, stai că mi-l aduc aminte. EMIL: Imposibil. E foarte greu. BUNGRĂZESCU (chinuindu-se): Brângorean… Brangurian… Bungră… EMIL (radios): … zescu! BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu! Altceva mai uşor nu puteai să găseşti? EMIL: Puteam. Era foarte lesne. „Cum îl cheamă? Ionescu!” Aş! Se uita la mine cu nişte ochi turbaţi. Eu m-am fâstâcit şi m-am pomenit inventând un nume pe care să-l ia dracu! BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu… Aurel! EMIL: Nu, nu! Am spus altfel. Bungrăzescu… Decebal!… Nu, nu! Nu e Decebal. Cel de-alături. BUNGRĂZESCU: Alături? EMIL: Da. Pe calendar. Stau vis-a-vis. Unul cu barbă lungă: Decebal şi altul tuns… Traian. Bungrăzescu Traian. BUNGRĂZESCU: Aşa! Şi spune-mi ce vroiai să-mi spui. EMIL: De florăreasa mea? Nici nu ştii dragă Bungrăzescule ce înseamnă. În viaţa unui om, o fată frumoasă în cadrul unei florării. Olga! O cheamă Olga! Numai vocale! Olga! Când spui Olga parcă îţi unge Dumnezeu gura cu miere. I-am luat o odaie la hotel Palace, dar noaptea nu rămân niciodată acolo. Mai întâi pentru că nu pot lipsi de-acasă, şi pe urmă nu e agreabil ca dimineaţa să vezi cum se trezeşte din somn femeia iubită şi se spală pe dinţi. Aseară însă m-am dus cu Olga mea la teatru, pe urmă ne-am abătut pe la Alcazar, mai târziu am adus-o la hotel şi… din una-n alta s-a făcut ziuă. De-aicea tot buclucul. BUNGRĂZESCU: Trebuie s-o laşi. EMIL: Pe Olga? Ferească Dumnezeu. Eu nu pot să trăiesc fără Olga mea. BUNGRĂZESCU: Atunci de ce nu divorţezi? EMIL: De Didina? Ferească Dumnezeu. Eu îmi iubesc nevasta la nebunie. Sunt un tip pirandellian. Eu am o dublă personalitate. Acasă sunt un soţ ideal şi în oraş un amant impecabil. (Zgomot de voci în culise; Emil se turbură.) St!… Vine nevastă-mea. Schimbă vorba! BUNGRĂZESCU (îşi scoate pardesiul şi-l zvârle pe divanul din fund.): Lasă Emil dragă..! Ce s-au mai făcut vechii noştri colegi de şcoală…? EMIL: Da, săracii!… Vechii noştri…! A murit! BUNGRĂZESCU: Ştiu. Dumnezeu să-i ierte. (A întrat Didina, care şi-a schimbat toaleta, urmată de Maria care aduce tava cu serviciul de ceai)     SCENA VII   EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA   DIDINA (în timp ce pregăteşte ceaiul şi pune ceaşca pe măsuţa de lângă fotoliu): Cine a murit? EMIT: Unul! Nu-l cunoşti tu! Tot un prieten de-ai nostru! BUNGRĂZESCU: Da. Şi cu ăla şedeam într-o bancă amândoi. EMIL: Trei. Eram trei în aceiaşi bancă, cu ăsta care şedea la mijloc! DIDINA: Era însurat? EMIL: Foarte însurat. Şi să vezi cum îl mai plânge nevastă-sa. Aşa sunteţi toate. Cât trăim ne faceţi zile fripte şi după ce murim plângeţi de vă topiţi. DIDINA: Ea nu s-a mai remăritat? EMIL: Nu, pentru că trăieşte cu unu… BUNGRĂZESCU (îi vine în ajutor): Chiar cu mai mulţi… EMIL: Cu mai mulţi, şi tot din vina răposatului. Îl visa mereu şi cineva i-a spus să dea de pomană ce-i plăcea lui. Şi, acuma, ce-i plăcea lui… ea dă de pomană! DIDINA: Gură rea! BUNGRĂZESCU (lui Emil, după ce s-a uitat bine la Maria): Nostimă jupâneasă ai dumneata. Parcă e din cele care apar pe scenă la teatru. EMIL: Nici nu m-am uitat la ca. O avem de-o săptămână. Pe urmă eu nu prea mă uit la jupânese… BUNGRĂZESCU: Foarte rău faci. La asta să te uiţi. EMIL: Ia vezi-ţi de treaba, şi nu mai umbla cu astfel de sfaturi. DIDINA (invitând pe Bungrăzescu): Uite, pune rom cât vrei. Aici ai zahărul; poate că nu e destul de dulce. BUNGRĂZESCU: Mulţumesc. (Trece pe fotoliu; Maria a ieşit cu tava; Emil merge spre divan, ia pălăria lui Bungrăzescu şi caută să ghicească ceva din iniţialele de pe căptuşeală.) DIDINA: Şi o să mai staţi mult prin Bucureşti? EMIL (repede): Două, trei zile! BUNGRĂZESCU: Poate chiar o săptămână. DIDINA: Ştii pentru ce? Pentru că m-am gândit să stai la noi. (Emil speriat face semne disperate lui Bungrăzescu care se amuză şi căruia nu-i displace invitaţia.) BUNGRĂZESCU: N-aş vrea sa va deranjez. DIDINA: Odată ce noi suntem aceia care te invitam şi insistăm să rămâi, însemnează că nu ne deranjezi de loc. (Lui Emil care făcea semne disperate în spatele ei.) Nu-i aşa Emil? Un vechi prieten de şcoală, care să stea la hotel când noi avem camera de mosafiri liberă? EMIL: Sigur. Crezi că nu i-am spus şi eu? Vechi prieten de hotel să stea la şcoală când musafirii sunt liberi! Dar el nu vrea! Aşa e, mă, că mi-ai spus că nu vrei? BUNGRĂZESCU: Fireşte, ar fi prea mare deranjul. EMIL: Şi pe urmă să-ţi spun ceva. El nu e singur. E cu nevastă-sa! DIDINA (mirată): Sunteţi şi însurat? EMIL: Cum? Nu ştiai? (Face cu ochiul lui Bungrăzescu care s-a-necat cu ceaiul.) DIDINA: De unde să ştiu? Tu nu mi-ai spus nimica. EMIL: A! E-nsurat de doi ani. De aia nici nu poate primi invitaţia noastră. E cu nevastă-sa la Bucureşti. DIDINA: Cu atât mai bine, vine şi doamna, şi-o să puteţi sta mai mult. EMIL: Nu, nu se poate! Sunt foarte grăbiţi. El nici ceaiul n-a vrut să şi-l bea. Spunea că-l aşteaptă cu ceaiul la Piteşti. I-am spus să rămâie măcar pentru ceai şi… ceai în sus, ceai în jos… (disperat)… Ce-ai cu el dragă? Lasă-l în pace dacă nu vrea. DIDINA: Emil a insistat să primeşti ceaiul şi eu insist să rămâi la noi. BUNGRĂZESCU: Doamnă…! EMIL: Trebuie să întrebe întâiu şi pe nevastă-sa. DIDINA: Va primi şi dumneaei. Ştiu ce-nseamnă şederea la hotel pentru o femeie tânără care şi-a lăsat gospodăria. Te rog, să te duci s-o iei şi să veniţi amândoi. Uite eu mă duc să pregătesc odaia de musafiri, unde o să fiţi ca acasă. (Se urcă pe scară) EMIL: Bine Didino, dar dacă omul primeşte numai aşa… din gentileţe, şi totuşi, invitaţia noastră îl plictiseşte. Bungrăzescule, spune-mi drept, suntem prea vechi prieteni ca să nu mărturiseşti că nu vrei. BUNGRĂZESCU (cu gura pe jumătate): Adevărul e că… EMIL: Vezi? DIDINA (de sus): Mi-ar părea foarte rău dacă ne-aţi refuza. (Iese.)     SCENA VIII EMIL, BUNGRĂZESCU   BUNGRĂZESCU: Ţi-am spus eu că trebuia să plec. EMIL: Nu face nimic. Pleci acuma. (Merge de ia pardesiul şi pălăria de pe divan). BUNGRĂZESCU: O să trebuie să mă însor, ca să viu cu nevastă-mea. EMIL: Lasă. Nu te mai însura şi nu mai veni. BUNGRĂZESCU: Imposibil. N-auzi că m-aşteaptă! EMIL: Ce să te-aştepte. Nu te aşteaptă deloc. Du-te, dragă! Du-te-nvârtindu-te! (Îmbrăcându-l cu sila.) Du-te odată! Du-te cu Dumnezeu! BUNGRĂZESCU (calm): Decât să mă duc cu Dumnezeu, mai bine mă duc cu tramvaiul. În tramvai e lume multă şi poate îmi găsesc o nevastă. EMIL (agasat): N-ai nevoie să-ţi cauţi nevastă, domnule, e de ajuns să cauţi un telefon. O chemi pe nevastă-mea la aparat… vezi bagă de seamă… adu-ţi minte cum te cheamă şi cum o cheamă, că eu rămân singur cu ea… şi-i spui că regreţi foarte mult, dar soţia dumitale nu poate primi invitaţia. Dacă vezi că nevastă-mea insistă spune-i c-aţi fost chemaţi grabnic la Piteşti. Ai priceput? BUNGRĂZESCU: Am priceput, dar chestia e foarte complicată. Nevastă… telefon…! Eu n-am nici una nici alta. EMIL: Atunci, uite ce ai să faci: dai o telegramă, cât vrei de lungă. (Bagă mâna în buzunar.) O plătesc eu şi… poţi să n-o mai trimeţi. Cât costă cuvântul? BUNGRĂZESCU: Depinde de ce fel de cuvânt. Pe cuvântul de onoare, de pildă, nu-dau niciun ban! (Sonerie afară.)     SCENA IX   EMIL, BUNGRĂZESCU, DIDINA, MARIA   (Maria iese din fund şi trece la uşa de intrare. Didina coboară de sus)   DIDINA: Trebuie să fie Matei care s-o fi speriat când i-am telefonat azi de dimineaţă. (Merge în fund ca să-l primească.) EMIL: Vezi ce încurcături îmi faci! Mi-l aduseşi şi pe ăsta pe capul meu! BUNGRĂZESCU: Dar ăsta cine mai e? EMIL: Fratele neveste-mii. Un ţicnit. A fost judecător de instrucţie în Ardeal şi, când s-a schimbat guvernul, l-au dat afară de tâmpit ce era. BUNGRĂZESCU: Şi d-aia s-a ţicnit? EMIL: D-aia. A rămas cu meteahna anchetelor. Oriunde vede ceva, face cercetări. Stai să spui să nu-l primească. (Îi iese înainte. Bungrăzescu rămâne în scenă şi îi râde Măriei, care trece ca să se suie sus.)     SCENA X   MARIA, BUNGRĂZESCU   MARIA: Poftiţi, să vă arăt unde e odaia dumneavoastră. BUNGRĂZESCU: Mi-ar plăcea mai mult să ştiu unde e odaia dumitale. (Maria se ruşinează şi dispare iute pe scară sus.)     SCENA XI   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI   MATEI (tip grav cu ochelari): Vă spun drept că m-am şi speriat. La 7 dimineaţa mă scoală telefonul, cu un glas de femeie, care mă face ticălos, canalie, lipsit de demnitate, mizerabil, care târăsc lumea în mocirlă. EMIL: Didina! Ea se repede aşa, ca să prăpădească omenirea. MATEI: Bine. Pe urmă, am priceput. Dar până să-mi dau seama…! DIDINA (prezentând): Fratele meu, Matei Pintenaru, judecător de instrucţie. MATEI (grav): Fost. Pentru că guvernul, printre alte ilegalităţi a găsit cu cale să mă scoată din magistratură. Domnul? BUNGRĂZESCU: Bungrăzescu. DIDINA: Un vechiu prieten din copilărie al lui Emil. MATEI (încântat): Aţi venit la cumnatul meu pentru un proces? DIDINA: Nu. Lasă, c-am să-ţi explic eu. Deocamdată domnul Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras, ca să-şi aducă nevasta şi să stea la noi câteva zile. EMIL: Nu cred. MATEI (surprins): De ce? EMIL: Adică… Nu cred ca nevastă-sa să admită. BUNGRĂZESCU: Nu cred nici eu. DIDINA (lui Bungrăzescu): Încearcă şi insistă. MATEI: Domnul Bungrăzescu şi mai cum? BUNGRĂZESCU: Calendar! Adică, vorba vine! Traian. MATEI: Nu sunteţi de fel din Bucureşti? BUNGRĂZESCU: Nu. De la Piteşti. MATEI (radios, lui Emil): Ai văzut? Imediat am descoperit. Ai să mă-ntrebi, cum? Uşor! Didina spusese adineauri, că d. Bungrăzescu merge la hotelul unde a tras. La hotel! Bine, dar la hotel stai şi când locuieşti în Bucureşti. A adăogat însă: „Să-şi aducă nevasta, — probabil d.na Bungrăzescu — ca să stea la voi câteva zile!” Va să zică dumnealor sunt din provincie. BUNGRĂZESCU: Chiar aşa. La revedere! (Îi de mâna.) La revedere Emil. EMIL: La revedere, dar să nu ne mai vedem. DIDINA (veselă): V-aştept. (Îl petrece până în pragul uşii din fund şi apoi se întoarce) Foarte simpatic!     SCENA XII DIDINA, EMIL, MATEI   EMIL: Acum două ceasuri nici nu credeai că există. MATEI: Câţi n-or fi şi mai simpatici şi nu-i ştim că există. La dreptul vorbind aşa de simpatic, nu mi se pare. Eu cunosc omul de la prima vedere. EMIL: Şi cum ţi se pare? MATEI: Un om prea serios şi oamenii serioşi, nu sunt simpatici. EMIL: Te-ai convins imediat că e om serios? MATEI: Imediat. Nu-mi trebuie mult ca să-mi fac o convingere. EMIL: Şi cum ţi-ai făcut-o? MATEI: Auzind că vrea să părăsească hotelul, pentru a-şi aduce nevasta într-o casă cumsecade. Hotelul, înţelegi nu e ceva potrivit pentru o femeie onestă. Într-un hotel stau tot soiul de oameni: aventurieri, oameni fără căpătâiu, femei întreţinute. Toate crimele eu le-am anchetat în hotel. În hoteluri se petrec furturile, şantajele, scandalurile, eţetera. EMIL: Din tot ce-mi spui tu acuma reţin un singur lucru şi îmi place că pe Bungrăzescu îl socoţi drept un om serios. MATEI: Foarte serios. Antipatic de serios ce e. EMIL: Vezi, Doamnă? Cred că ai încredere în fratele dumitale, pe care — de altfel nu ştiu pentru ce — l-ai trezit din somn aşa de dimineaţă. MATEI: Şi cu nişte înjurături, dragă Emil, că dacă le auzeai… EMIL: Cum să nu le aud? Mie îmi erau adresate! MATEI: Ţie?! (Didinei care, pe divan, râde cu fata în perine.) Lui? Şi mai râzi? DIDINA: Destul am plâns toată noaptea. MATEI: Ai plâns? Vasăzică te-ai certat. DIDINA: N-aveam cu cine pentru că domnu, n-a dormit acasă. MATEI: N-a dormit acasă? Va să zică ai rămas în oraş. EMIL: Da! MATEI: Am bănuit imediat. Eu nu mă-nşel niciodată. EMIL: Nici nu era greu. Când un om nu-i acasă, e în oraş. MATEI: Nu. Poate să fie şi-n provincie. EMIL: Şi de unde ştii tu că n-am fost în provincie? MATEI: Pentru că, în cazul acesta, ar fi ştiut şi ea şi n-ar mai fi plâns. EMIL: Bravo! MATEI (radios): Simplu! Nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă! EMIL: Dacă-i aşa, spune-mi tu, mie, cu cine am fost în oraş? MATEI: Cu domnul Bungrăzescu. EMIL: Din ce deduci? MATEI: Pentru că l-am găsit aici; ceea ce însemnează că aţi petrecut împreună şi la ziuă te-a adus acasă. EMIL: Bravo! Vezi ce bine e, să ai în familie un judecător de instrucţie. MATEI: Te-a adus acasă, pentru că e prea serios ca să-şi lase singur, în drum, un prieten, cu care a petrecut toată noaptea. EMIL: Perfect. DIDINA: Numai, că n-au venit împreună. MATEI: Şi mai bine! Şi mai serios! A avut remuşcări şi-a venit să vadă, dacă nu cumva te-ai rătăcit. EMIL: Bravo, Matei! Asta e! Ce păcat că soră-ta nu e în stare să facă asemenea raţionamente până nu se pripeşte cu telefoanele injurioase şi cu scene şi mai penibile. MATEI: Femeilor le lipsesc asemenea discernăminte. Domnul Bungrăzescu, Didino, e un om foarte serios, cu care poţi lăsa pe soţul tău fără nicio grijă. (Vede geamul spart.) A! Un geam spart! Cineva care a vrut să se introducă pe fereastră. (Se apropie de fereastră.) EMIL: Mă, eu te bănuiesc pe tine. (schimbând tonul) Nu începe cercetări pentru că aşa cum ai luat-o n-ajungi la niciun fel de rezultat. Geamul l-am spart eu, într-un moment de enervare, certându-mă cu Didina. MATEI: Arată-mi pumnul. EMIL: Poftim! MATEI: L-ai spart cu altceva, pentru că altfel ai fi avut zgârieturi pe mână. EMIL: Aşa e! Aici ai nimerit-o! Am aruncat cu ceva, dar nu mai ştiu cu ce. MATEI: Se va găsi uşor. Facem un inventar cu tot ce-a fost aici înainte de spargere, pe urmă controlăm, şi obiectul care va lipsi, e acela cu care ai spart geamul. Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă! EMIL (Didinei, care e lângă ei): Scapă-mă pe mine de ăsta, că altfel mai sparg un geam zvârlindu-l pe fereastră. MATEI: Totuşi, o să-mi permit să iau un ciob. EMIL: Ia-le pe toate. Îmi faci chiar un serviciu. MATEI: Pe toate, nu! Unul singur ca să examinez amprenta digitală. EMIL: Numai să nu te tai. MATEI: Îl înfăşur bine în batistă şi mă voi duce la serviciul antropometric. O să vă comunic rezultatul. Cât priveşte cearta dintre voi doi, mă bucur că n-a avut urmări grave, afară de geamul care se repară. EMIL: O să-l pună un geamgiu. MATEI: Fireşte. EMIL: Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă? (Didinei) Ia-l d-aicea că vreau să dorm puţin până la ora tribunalului. DIDINA: Cum să dormi, dragă? Trebuie să vină oamenii ăia. EMIL: Care oameni? DIDINA: Bungrăzescu şi nevastă-sa. EMIL: Lasă-mă dragă cu Bungrăzescu. S-a isprăvit! A murit! MATEI: Cine? EMIL: Bungrăzescu. DIDINA: Ce vorbă-i asta?! MATEI: O lămurire se impune. Ştii tu ceva? Bănuieşti ceva? EMIL: M-aţi plictisit! Auzi acolo! M-aţi pus sub tutelă? Spui şi eu o vorbă şi pe urmă îmi cereţi concluziuni în scris. DIDINA: De ce crezi tu că n-au să mai vină? EMIL: Pentru că mi-a spus că e greu să-şi facă geamantalele şi să se mute pentru câteva zile. Altă dată  când vor mai veni la Bucureşti, au să tragă direct la noi. Dar aşa… pe nepusă masă… să-şi lase oamenii hotelul şi să…! De altfel ai să vezi că ne scrie, sau ne telefonează. (Soneria afară.) Uite! Trebuie să fie un bilet prin care ne anunţă, că regretă, dar e chemat grabnic la Piteşti. (Convins.) Pe ăsta, dragă, n-o să-l mai vedem. (În vremea asta Didina aşteaptă în pragul uşii din fund şi Matei e în dreptul ferestrei. Prin fund intră Bungrăzescu, care sărută mâna Didinei.)     SCENA XIII   DIDINA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI   DIDINA: Aşa e! N-o să-l mai vedem! (Uitându-se mirată.) Şi Doamna? BUNGRĂZESCU: E în vestibul. Tot nu cutează să intre. DIDINA (iese în întâmpinarea persoanei care încă nu se vede): Vai! Se poate? Timiditate de provincială. (Dispare.) EMIL (repede lui Bungrăzescu): Te ţii de farse. De ce-ai venit omule? De ce-ai mai venit? Era bine cum ne-nvoisem. Trimeteai un bilet şi se isprăvea. BUNGRĂZESCU: Nu te supăra, dar am prins lipici de casa d-tale. (În uşă apare Didina la braţ cu o midinetă de toată nostimada.)     SCENA XIV   DIDINA, OLGA, EMIL, BUNGRĂZESCU, MATEI, MARIA (cu un geamantan în mână)   DIDINA: Uite, Emil, ce drăguţă-i doamna Bungrăzescu. Şi timidă ca o fată mare. EMIL (rămâne uluit şi se clatină): Da??… A, da!! Fată mare! Cum să nu!… Bună dimineaţa fată mare! (Îşi dau mâna. Olga, înaintează timidă şi complet dezorientată.) DIDINA: Să-ţi prezint pe fratele meu, Matei Pintenaru, magistrat. MATEI: Fost! Pentru că guvernul, pe lângă alte ilegalităţi a găsit cu cale să mă destituie nemotivat. EMIL (în timp ce vorbesc ceilalţi): Ce făcuşi, omule? Cum se poate să-mi faci una ca asta? Ia-o de-aici! DIDINA (Olgăi ducând-o spre scara din dreapta): Şi acuma vino să-ţi vezi odaia unde ai să fi ca la dumneata acasă. (Trec amândouă prin faţa lui Emil care se sileşte să fie amabil şi ca să mascheze acel „ia-o de-aici” spune:) Ia-o… pe-aici! (şi arată scara pe unde ies cele două femei. Apoi brusc se întoarce spre Bungrăzescu şi mai mult în şoaptă, din pricina lui Matei care s-a dus să examineze fereastra) Ce-mi făcuşi nenorocitule!     SCENA XV   MATEI, BUNGRĂZESCU, EMIL   BUNGRĂZESCU (arătându-l pe Matei): Sst!! EMIL: M-ai scăpat dintr-un bucluc, dar m-ai băgat în altul. Mai bine mă lăsai în pace, că mă descurcam eu cum puteam. BUNGRĂZESCU: Îmi trebuia cineva, care să treacă drept nevastă-mea. EMIL: Şi tocmai pe asta ai găsit-o? BUNGARZESCU: Pe care, alta, puteam să conving să vie atât de repede? EMIL: Da’ de unde ai ştiut-o? Cum ai găsit-o? BUNGRĂZESCU: Olga! Mi-ai spus c-o cheamă Olga, şi că-i ţii o odaie la hotel Palace. M-am aruncat într-o maşină şi m-am dus direct acolo. Tocmai se dedea jos ca să meargă la florăria ei. EMIL: Şi ce i-ai spus? BUNGRĂZESCU: I-am spus că ştii dumneata, şi că e spre fericirea ei. EMIL: Trebuie să fie cineva tâmpit, ca să creadă astfel de lucruri. BUNGRĂZESCU: Păi tâmpită şi e. EMIL: Tâmpit sunt şi eu, şi ea, şi dumneata. Ne-am molipsit de la tâmpitul ăla. (Arată pe Matei) Şi pe urmă cum o să vă culcaţi aicea? Dumneata nu poţi să dormi într-un pat cu Olga mea. Dacă vrei să dormi cu Matei, te las dar cu Olga, nu! BUNGRĂZESCU: Nici nu ţiu! Ea o să se culce aicea şi eu o să mă duc acasă. Lumea din casă are să creadă că am plecat dis de dimineaţă după treburi şi o să viu la dejun ca s-o iau pe Olga şi să plecăm unde ai spus dumneata… La… Piteşti. (Emil rămâne uluit de tot ce i se întâmplă.) MATEI (lui Bungrăzescu): Eram sigur c-ai să vii. Aparenţele nu mă înşală nici odată. Eşti un om cumsecade şi nu-ţi convenea hotelul, foarte nepotrivit, când eşti însurat cu o femeie tânără şi onestă. Aşa e? BUNGRĂZESCU: Exact! MATEI: Am priceput imediat situaţia. (Merge spre Emil.) Vezi, Emil? Simplu, nu? Ce zici? Nimic nu-mi scapă. (Văzându-l că nu răspunde şi că s-a schimbat la faţă.) Da’ ce ai? EMIL (încurcat): Eu?… Am ceva? (Se sileşte să fie vesel.) MATEI: Da. Pari schimbat. Ai îngălbenit şi transpiri. EMIL (ştergându-şi fruntea eu batista): Se poate!… Emoţia!… Revederea după atâţia ani cu-n vechiu prieten din copilărie. (Îl înjură printre dinţi pe Bungrăzescu.) MATEI: Am priceput. Eşti fericit. Aşa e? EMIL: Da. Tocmai. Sunt fericit. Foarte fericit. Să-ţi dea Dumnezeu, toată viaţa, fericirea mea de-acuma. MATEI (radios: Am priceput imediat. Era şi foarte simplu. Nu? Ce zici? (lui Bungrăzescu) Nimic nu-mi scapă!!   CORTINA piesa audio o puteti asculta aici.....https://latimp.eu/408/incurca-lume-teatru-audio-comedie/

                 ÎNDRĂGOSTITUL DE TEATRU Pentru Harold Pinter si Antonia Fraser Fereastra   I Stau într-un mic apartament pe o străduţă care se des­chide din Wardour Street. Wardour e centrul de difuzare şi editare pentru producţia de film şi televiziune din Londra, iar munca mea constă în a urma indicaţiile unui regizor de montaj pentru a asigura un singur lucru: fluiditatea narativă şi perfecţiunea tehnică a peliculei. Peliculă. Cuvântul însuşi indică fragilitatea acestor mici bucăţi de „piele", ieri de nitrat de argint, azi de acetat de celuloză, pe care cât e ziua de lungă le digitalizez pentru a obţine continuitatea; eliminând, spre a evita confuzii, urâ­ţenia sau, şi mai rău, lipsa de experienţă a autorilor filmu­lui. Cuvântul englezesc este poate mai potrivit, fiindcă e mai tehnic ori mai abstract decât cel spaniol. Film sugerează membrană, piele fragilă, ceaţă, văl. Opacitate. L-am căutat în dicţionar pentru a evita fanteziile verbale şi a mă limita la ceea ce înseamnă filmul în meseria mea: o rolă flexibilă de celuloză şi emulsie. Dar numele se schimbă: acum se cheamă Beta Digital. Totuşi, dacă spun „peliculă" în spaniolă nu mă depărtez de definiţia academică („bandă de celuloid pregătită pentru a primi amprenta cinematografică"), dar nici nu pot (sau nu vreau) să mă despart de o viziune a pielii umane fragile, su­perficiale, veşmântul subţire al aparenţei. Pielea cu care ne prezentăm în faţa privirii celorlalţi, deoarece, fără această mantie care ne acoperă din cap până-n picioare, n-am fi de­cât o grămadă de carne vie, de perisabile măruntaie împrăş­tiate, fără altă armătură decât scheletul - ţeasta. Ceea ce moartea ne îngăduie să-i arătăm veşniciei. Alas, poor Yorick ! Munca asta îmi mănâncă cea mai mare parte a zilei. Am puţini prieteni, ca să nu spun că, la drept vorbind, n-am nici unul. Britanicii nu sunt din cale-afară de deschişi faţă de străini. Şi probabil - cum încep să constat - nu există nici o altă naţiune care să folosească porecle atât de numeroase şi de îngroşate pentru foreigner: dago, yidjrog, jerry, spik, hun, polak, russky... încerc să fac faţă cu numele meu irlandez - O'Shea -până când mă obligă să explic faptul că există multe nume celtice în America Latină. Suntem plini de O'Higgins, O'Farril, O'Reilly şi Fo garty. Bineînţeles, aş fi putut să-i înşel pe insularii britanici, dându-mă drept insular din veci­nătate, adică irlandez. N-am făcut-o. Să fii mexican renegat mi se pare un lucru vrednic de dispreţ. Vreau să fiu accep­tat aşa cum sunt şi pentru ceea ce sunt. Lorenzo O'Shea, transformat pentru a uşura comunicarea cu colegii de bi­rou şi a stabili relaţii de familiaritate în Larry O'Shea, me­xican descendent din anglo-irlandezi emigraţi în America în veacul al XlX-lea. Am venit la douăzeci şi patru de ani ca bursier, pentru a studia tehnica cinematografică în Ma­rea Britanie, şi am rămas aici, din obişnuinţă, din inerţie dacă vreţi, poate din pricină că am început să nutresc iluzia că în Anglia pot să ajung cineva în lumea cinematografului. N-am apreciat prea bine amploarea dificultăţilor. Nu mi-am dat seama decât mult mai târziu, când am împlinit treizeci şi trei de ani, câţi am acum, de competiţia nemiloasă care domneşte în lumea cinematografului şi a televiziunii. Fi­rea mea retrasă, originea mea străină, pesemne şi o abulie pe care nu-mi făcea deloc plăcere s-o recunosc, m-au can­tonat la o masă de montaj şi la o viaţă solitară, fiindcă, în aceeaşi măsură, nu voiam să fac parte din party, să duc o viaţă depubs şi sporturi şi fascinaţie pentru royals cu du-te-vino-ul lor... Voiam să am parte de singurătatea liberă a privirii, după cele nouă ore pe care le petreceam înhămat la echipamente video. Din acelaşi motive nu prea mă duc la cinematograf. Asta ar însemna ceea ce aici lumea numeşte „vacanţa şoferului de autobuz" - busman's holiday -, adică să repeţi în tim­pul liber lucrurile pe care le faci la serviciu. Tot de aici decurge - îmi pun acum toate cărţile pe masă, iubite cititorule, nu vreau să surprind pe nimeni mai mult decât m-am înşelat şi m-am surprins pe mine însumi - pre­ferinţa mea pentru teatru. Nu există pe lume alt oraş care să ofere cantitatea şi calitatea teatrului londonez. Merg la câte un spectacol cel puţin de două ori pe săptămână. De fapt, îmi cheltuiesc leafa, partea pe care aş cheltui-o pe fil­me, călătorii, restaurante, ca să cumpăr bilete de teatru. Am devenit nesăţios. Scena îmi oferă distanţa vie cerută de spi­ritul meu (şi de care au nevoie ochii mei). Sunt acolo, dar mă desparte de scenă iluzia teatrului. Sunt „al patrulea pe­rete" al scenei. Interpretarea se face pe viu. Un actor de tea­tru mă eliberează de sclavia imaginii filmate, intangibile, mereu aceeaşi, editată, tăiată, decupată şi chiar eliminată, dar mereu aceeaşi. In schimb, nu există două spectacole de teatru identice. Uneori mă duc de câte patru ori la un spectacol numai pentru a observa deosebirile, mai mari sau mai mici, de interpretare. încă n-am găsit un actor care să nu-şi schim­be puţin interpretarea de la o reprezentaţie la alta. O cize­lează, o perfecţionează. O transformă. O sărăceşte atunci când s-a plictisit de ea. Pesemne că se gândeşte la altceva, îi observ cu luare-aminte pe actorii care se uită la alt actor, dar şi la cei care nu au un contact vizual suficient cu par­tenerii lor de scenă. îmi închipui viaţa personală pe care ac­torul a lăsat-o în cabină, de care s-a lepădat la intrarea în scenă, ori bag de seamă, dimpotrivă, nedorita invazie a vieţii lui private pe scenă. Oare cine a spus că singura obligaţie a unui actor înainte de a intra în scenă e să facă pipi şi să ve­rifice dacă n-a rămas cumva descheiat la prohab ? Canonul shakespearian, Ibsen, Strindberg, Cehov, O'Neill şi Miller, Pinter şi Stoppard. Ei sunt viaţa mea per­sonală, cea mai intensă, dincolo de plictiseala de la serviciu. Ei mă înalţă, mă hrănesc, mă emoţionează. Ei mă fac să cred că nu trăiesc degeaba. Mă întorc de la teatru în micul meu apartament - salon, dormitor, baie, bucătărie - cu senza­ţia că am trăit din plin prin intermediul Electrei sau al lui Coriolan, al lui Willy Laman sau al domnişoarei lulia, fără să mai am nevoie de altă companie. Asta îmi dă putere să mă scol a doua zi şi să mă duc la birou. Stau la doi paşi de Wardour Street. Dar stau foarte aproape şi de marele bu­levard unde se află teatrele, Shaftesbury Avenue. E un teri­toriu perfect pentru un plimbăreţ singuratic ca mine. O comunitate mică, precis circumscrisă, la îndemână. N-am ne­voie, ca să trăiesc, să iau vreun mijloc de transport în comun. Trăiesc liniştit. Mă uit pe fereastra apartamentului meu şi nu văd decât fereastra apartamentului de peste drum. în cartierul Soho străzile dintre bulevarde sunt foarte înguste, de poţi atinge cu mâna casa vecinului din faţă. De aceea sunt atâtea per­dele, storuri şi chiar obloane de-a lungul străzii. Am putea să ne privim cât poftim şi pe îndelete unii pe alţii. Rezerva englezească ne împiedică s-o facem. Nici măcar eu n-am simţit această ispită. Nu m-ar interesa să văd cum se ceartă soţul cu soţia, cum se joacă ori îşi fac lecţiile copiii, cum agonizează un bătrân... Nu spionez. Nu sunt spionat. Viaţa mea privată îmi înfrânează şi-mi ordonează viaţa „publică", dacă se poate numi astfel. Altfel spus, trăiesc în casa mea aşa cum trăiesc pe stradă. Nu privesc afară. Ştiu că nimeni nu mă priveşte pe mine. Preţuiesc acest soi de or­bire care implică, ce ştiu eu, intimitate sau lipsă de interes sau lipsă de atenţie sau chiar lipsă de respect...

Crimele iubirii de Marchizul de Sade FAXELANGE sau GREŞELILE AMBIŢIEI     D. şi Dna de Faxelange, cu o rentă între 30 şi 35.000 de livre, trăiau de obicei la Paris. Drept unic fruct al iubirii lor nu aveau decât o fată, frumoasă precum însăşi zeiţa tinereţii. Dl. de Faxelange fusese slujbaş, dar s-a retras încă tânăr şi, de atunci, nu mai vedea decât de grijile casei şi educaţia fiicei sale. Era un om foarte blând, cam sărac cu duhul şi cu un caracter deosebit. Soţia sa, aproape de-o seamă cu el, adică între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, era ceva mai ascuţită la minte, însă, dacă stăm să ne gândim bine, între cei doi soţi era mai multă nevinovăţie şi bună credinţă decât viclenie şi neîncredere. D-ra de Faxelange tocmai împlinise al şaisprezecelea an. Avea una dintre acele înfăţişări romantice în care fiecare trăsătură descrie o virtute: pielea foarte albă, frumoşi ochi albaştri, gura un pic mare dar bine conturată, un trup uşor mlădios şi cel mai frumos păr din lume. Cugetul îi era blând precum firea, nu era în stare să facă rău şi încă îşi mai închipuia că acesta nici n-ar putea fi săvârşit. Într-un cuvânt, era nevinovăţia şi neprihănirea împodobite de mâna Graţiilor. D-na de Faxelange era şcolită: nu se zgârciseră să o educe, vorbea foarte bine engleza şi italiana, cânta la mai multe instrumente şi picta cu mult gust miniaturi. Fiică singură la părinţi, astfel hărăzită ca într-o zi să dobândească bunurile familiei sale, altminteri modeste, trebuia să se aştepte la o căsătorie avantajoasă, ceea ce, de un an şi jumătate încoace, era singura preocupare a părinţilor săi. Dar inima D-rei de Faxelange nu aşteptase încuviinţarea celor ce i-au dat viaţă pentru a îndrăzni să se dăruiască în întregime, împlinindu-se mai bine de trei ani de când nu-şi mai era stăpână. D. de Goé, care îi era un fel de rudă şi care de aceea o căuta adesea, era drăguţul acestei fete galeşe. Îl iubea cu o sinceritate, cu o blândeţe care aminteau acele preţioase simţăminte de odinioară, acum atât de stricate de către dezmăţul nostru. Fără îndoială, Dl. de Goé merita o astfel de fericire. Avea douăzeci şi trei de ani, o statură frumoasă, figura încântătoare şi firea de o curăţenie întru totul făcută pentru a se potrivi cu cea a frumoasei sale verişoare. Era ofiţer de dragoni, însă nu prea bogat. Îi trebuia o fată cu zestre mare, după cum şi verişoarei sale un om înstărit fiindcă, după cum am mai spus-o, deşi era moştenitoare unică, nu avea totuşi o avere nemăsurată. Astfel, amândoi vedeau prea bine că dorinţele lor nu se vor împlini vreodată, iar jarul la care se perpeleau împreună se va stinge în suspine. Dl. de Goé nu făcuse vreodată cunoscute părinţilor D-rei de Faxelange simţămintele pe care le avea faţă de fiica lor. Se temea de un refuz, iar mândria nu-i dădea voie să se pună în împrejurarea de a-l auzi. La rândul său, de mii de ori încă şi mai sfioasă, D-ra de Faxelange se ferise să scape vreo vorbă, încât această blândă şi neprihănită poveste, ţesută de firele celei mai gingaşe iubiri, era nutrită în linişte, la umbra tăcerii. Dar orice s-ar fi întâmplat, cei doi îşi promiseseră să ţină piept oricărei încercări şi să nu fie vreodată decât unul al celuilalt. Astfel erau îndrăgostiţii noştri, când un prieten al Dl. de Faxelange veni să ceară îngăduinţa de a-i face cunoştinţă cu cineva din provincie care tocmai îi fusese indirect recomandat. "Nu fac degeaba această propunere, zise D. de Belleval. Cel de care vă vorbesc are o avere uriaşă în Franţa şi proprietăţi minunate în America. Singurul scop al călătoriei sale este să-şi caute o soţie la Paris. Poate o va duce în Lumea Nouă, este singurul lucru de care mă tem, dar, chiar şi aşa, dacă împrejurările nu vă înfricoşează prea mult, cu siguranţă că, în toate privinţele, asta este ceea ce i s-ar potrivi fiicei voastre. Are treizeci şi doi de ani, nu e prea plăcut la chip... are ceva întunecat în căutătură, dar are o ţinută foarte adorabilă şi o educaţie aleasă. — Aduceţi-ni-l, zise Dl. de Faxelange. Şi, adresându-se soţiei: Ce părere aveţi, doamnă? — Vom vedea, răspunse aceasta. Dacă într-adevăr este o partidă mulţumitoare, mă-nclin din tot sufletul, oricât de mult aş suferi la despărţirea de fata mea... O iubesc. Lipsa ei mă va mâhni, dar nu mă voi pune în calea fericirii sale. D. de Belleval, încântat de primele sale propuneri, îşi luă ziua bună de la cei doi soţi şi hotărâră ca în joia următoare baronul de Franlo să fie prezentat D-rei. D. baron de Franlo era la Paris de o lună, stând în cel mai frumos apartament al palatului din Chartres, cu un frumos grajd, doi lachei, un valet, o puzderie de bijuterii, un portofel plin cu scrisori de schimb şi cele mal frumoase haine din lume. Nu-l cunoştea deloc pe D. de Belleval, dar pretindea că îl cunoaşte pe un prieten apropiat al acestuia care, plecat din Paris pentru optsprezece luni nu-i putea fi baronului de niciun folos. Se prezentase la uşa acestui om, i se spusese că era plecat, dar că ar face bine să meargă să-l caute pe D. de Belleval, cel mai apropiat prieten al său. Astfel, D-lui de Belleval îi prezentă baronul scrisorile sale de recomandare, iar D. de Belleval, pentru a ajuta un om de treabă, nu s-a codit să le deschidă şi să-i acorde baronului întreaga grijă pe care un străin ar fi primit-o de la prietenul său dacă acesta ar fi fost de faţă. Belleval nu cunoştea de fel persoanele din provincia care îl recomandau pe baron şi nici nu auzise vreodată ca numele lor să fi fost rostit de către prietenul său, dar era foarte cu putinţă să nu aibe habar de tot ceea ce acesta cunoştea şi, de atunci, niciun obstacol nu se mai puse în calea preocupărilor dovedite lui Franlo. E un prieten al prietenului meu – este nevoie de mai mult de atât pentru a afla în sufletul unui om cinstit motivul să-l sprijine? Deci, D. de Belleval, purtând de grijă baronului de Franlo, îl conducea peste tot: la plimbări, la spectacole, la cumpărături. Îi întâlneai tot timpul împreună. Trebuia să stabilim aceste amănunte pentru a putea îndreptăţi interesul pe care Belleval i-l dovedea lui Franlo, sau motivele pentru care, socotindu-l o partidă excelentă, îl prezentă familiei de Faxelange. În ziua stabilită pentru aşteptata vizită, D-na de Faxelange, fără să-şi înştiinţeze fiica, o pune să se gătească, o povăţuieşte să fie cea mai politicoasă şi cea mai drăguţă cu putinţă faţă de străinul pe care îl va întâlni şi, dacă i se va cere, să nu se codească să-şi folosească darurile, fiindcă acest străin e un om care le este personal recomandat şi pe care D. de Faxelange şi ea au toate motivele să-l primească bine. Bătu de ora cinci: era momentul anunţat şi D. de Franlo apare însoţit de D. de Belleval. Era cu neputinţă să fi fost mai bine pus la punct, să fi avut un ton mai cumsecade, o ţinută mai cinstită. Dar, am spus-o: era ceva anume în înfăţişarea acestui om care te izbea pe loc şi numai multă artă în purtare, mult joc al trăsăturilor chipului reuşeau să acopere acest defect. Discuţia se porneşte. Se trece de la un subiect la altul, iar D. de Franlo le tratează pe toate ca omul de lume cel mai bine educat, cel mai bine instruit. Se cugetă asupra ştiinţelor. D. de Franlo le analizează pe toate. Vine şi rândul artelor: Flanlo dovedeşte că le cunoaşte şi că nu este vreuna care să nu-l fi bucurat vreodată... În politică, aceeaşi profunzime: omul acesta îndreaptă întreaga lume şi asta fără căutare, fără a se impune, amestecând în tot ceea ce spune un aer de modestie care pare a cere iertare şi a atrage atenţia că s-ar putea înşela, că este foarte departe de a fi sigur de ceea ce îndrăzneşte să propună. Se vorbeşte despre muzică. D. de Belleval o roagă pe D-ra de Faxelange să cânte ceva. Ea o face înroşindu-se, iar Franlo, la a doua arie, îi cere îngăduinţa să o acompanieze cu o chitară pe care o zăreşte pe un fotoliu. Ciupeşte instrumentul cu toată gingăşia şi îndemânarea posibile, lăsând să se vadă pe degete, fără îngâmfare, inele de o valoare uluitoare. D-ra de Faxelange începe o a treia bucată, foarte la modă. D. de Franlo o acompaniază la pian cu precizia celor mai mari maeştri. D-ra de Faxelange este poftită să citească în engleză câteva rânduri din Pope; pe loc, Franlo înnoadă o conversaţie în această limbă şi dovedeşte că o cunoaşte la perfecţie. Vizita luă sfârşit fără ca baronului să-i fi scăpat ceva, ceea ce dovedi modul în care se gândeşte la D-ra de Faxelange, iar tatăl acestei tinere persoane, entuziasmat de noua sa cunoştinţă, nu vru deloc să se despartă fără o făgăduială tainică a D-lui de Franlo că duminica următoare va pofti la cină. Seara, gândind mai puţin avântat la acest personaj, D-na de Faxelange nu se dovedi întru totul de aceeaşi părere cu soţul său. Spunea că de la prima vedere găseşte la acest om ceva într-atât de revoltător, încât i se părea că dacă vreodată va ajunge să-i ceară fiica, nu i-o va da decât cu mare durere. Soţul său se împotrivi acestui dezgust. Franlo, spunea el, este un om fermecător; şi e cu neputinţă să fie cineva mai instruit, să aibe o ţinută mai frumoasă. Ce conta înfăţişarea! La astfel de lucruri trebuie să te opreşti la un om? În rest, D-na de Faxelange nu mai avea alte griji. Nu ar fi fost prea bucuroasă dacă Franlo ar fi dorit să se înrudească cu ea, dar, dacă din întâmplare ar fi vrut-o, ar fi fost cu siguranţă o nebunie să scape o astfel de partidă. Trebuia ca fiica lor să piardă speranţa că va mai găsi cândva vreuna la fel de importantă? Toate acestea nu convingeau o mamă grijulie: ea pretindea că înfăţişarea este oglinda sufletului şi că dacă cel al lui Franlo era pe potriva figurii sale, cu siguranţă că nu acesta era soţul care trebuia să-i facă fiica fericită. Sosi şi ziua cinei: Franlo, şi mai bine gătit ca data trecută, încă şi mai profund şi drăguţ, i-a vrăjit pe toţi. După masă, l-au pus să joace cărţi cu D-na de Faxelange, Belleval şi un alt om din societate. Franlo a fost foarte ghinionist şi a făcut-o cu o demnitate deosebită: pierdu tot ceea ce se putea pierde. Acesta este adeseori un fel de a fi amabil în lume şi personajul nostru nu îl scapă din vedere. Urmă un pic de muzică şi D. de Franlo cântă la trei sau patru feluri de instrumente diferite. Ziua se încheie cu les Français, la care baronul o luă de mână pe D-ra de Faxelange de faţă cu toţi, iar apoi se despărţiră. O lună se scurse astfel, fără să se pomenească de vreo cerere. Fiecare, de partea lui, se stăpânea. Familia Faxelange nu dorea să se grăbească, iar Franlo, care, în ceea ce-l privea, îşi dorea foarte mult să reuşească, se temea să nu strice totul din prea multă nerăbdare. În sfârşit, D. de Belleval apăru, de această dată însărcinat cu o tocmeală în regulă, şi arătă hotărât D-lui şi D-nei de Faxelange că D. baron de Franlo, de baştină din Vivarais, stăpânul unor foarte mari bunuri în America şi căutând să se căsătorească, îşi aşezase privirea asupra D-rei de Faxelange şi îi întreba pe părinţii acestei încântătoare făpturi dacă i se permitea să-şi facă vreo speranţă. De formă, primele răspunsuri au fost că D-ra de Faxelange era încă prea tânără pentru a i se face o situaţie, însă peste cincisprezece zile baronul fu poftit la cină. Aici, D. de Franlo a fost pus să se explice. El zise că stăpânea trei moşii în Vivaraia cu o valoare între 12 şi 10.000 de livre rentă fiecare, că tatăl său plecând în America s-a căsătorit cu o creolă de la care a dobândit bunuri în valoare de aproape un milion, pe care, după moartea acestuia, le-a moştenit, şi că era hotărât să plece acolo împreună cu soţia sa de îndată ce se va fi însurat. Această condiţie nu-i plăcu D-nei de Faxelange care îşi mărturisi temerile. La acestea, Franlo răspunse că acum se mergea în America tot aşa cum te-ai duce în Anglia, că de această călătorie nu se putea lipsi, dar că nu va dura decât doi ani şi că în acest răstimp făgăduia să îşi aducă soţia la Paris. Deci, nu mai rămânea decât aspectul despărţirii scumpei fiice de mama sa, dar că, oricum, aceasta ar fi trebuit să aibe loc, planul său nefiind să stea tot timpul la Paris unde, fiind în rând cu toată lumea, nu putea avea aceeaşi plăcere ca pe moşiile sale unde bogăţia sa îl făcea să joace un mare rol. S-a intrat apoi în alte câteva amănunte şi această primă întrevedere luă sfârşit, Franlo fiind rugat să numească el însuşi pe cineva cunoscut din provincia sa de la care să se poată cere desluşiri după tipicul unor astfel de împrejurări. Franlo, deloc mirat de acest plan, îl îngădui, dădu sfaturi şi spuse că i se părea cel mai simplu şi cel mal grabnic să se adreseze la birourile ministrului. Mijlocul fu consimţit. Chiar a doua zi, D. de Faxelange se duse şi vorbi însuşi ministrului, care îl asigură că D. de Franlo, aflat în momentul de faţă la Paris, era foarte sigur unul dintre oamenii din Vivarais cel mat valoros şi cel mai bogat. D. de Faxelange, mai înfierbântat ca oricând de afacere, dădu de veste soţiei sale asupra acestor noutăţi deosebite. D-ra de Faxelange a fost chemată, şi fără să o mai lungească mult, chiar în acea seară D. de Franlo îi fu propus drept soţ. De cincisprezece zile această încântătoare fată îşi dăduse prea bine seama că se dorea ceva în legătură cu situaţia sa, însă, printr-un capriciu destul de obişnuit la femei, mândria impuse dragostei tăcere. Măgulită de aurul şi măreţia lui Franlo, ea îl preferă pe nesimţite D-lui de Goé, până într-atât încât încuviinţă să-şi asculte familia şi să facă ceea ce i se propunea. De partea sa, D. de Goé ar fi fost la fel de indiferent, dacă nu ar fi aflat ceva din cele ce se petreceau. Dădu fuga la iubita sa şi a fost copleşit de tristeţe din cauza răcelii pe care aceasta o dovedi. El îi vorbi cu întreaga căldură inspirată de focul ce îl mistuia, amestecă în dragostea cea mai duioasă învinuirile cele mai amare, îi spuse celei ce o iubea că vede prea bine de unde i se trage schimbarea care îl sortea pieirii, că nu ar fi bănuit-o vreodată de o necredinţă atât de crudă! Lacrimi vin să adauge jale şi străşnicie tânguirilor însângerate ale acestui tânăr. D-ra de Faxelange amuţeşte, îşi mărturiseşte slăbiciunea şi amândoi se înţeleg că nu există altă cale de a îndrepta răul săvârşit decât să-i facă pe părinţii D-lui de Goé să treacă la fapte. Acestei hotărâri i se dă curs: tânărul cade la picioarele tatălui său, îl conjură să-i ceară mâna verişoarei sale, ameninţă că va părăsi pe vecie Franţa dacă îi este respins acest hatâr şi face în aşa fel încât D. de Goé, îmblânzit, se duce a doua zi să-l caute pe Faxelange să-i ceară fiica. I se mulţumeşte pentru cinstea pe care o face, dar i se declară că nu mai este timp şi că promisiunea este deja făcută. D. de Goé, care nu acţionează decât din complezenţă şi care, la urma urmei, nu este supărat deloc văzând că sunt puse stavile unei căsătorii care nu-i convine prea mult, se reîntoarce să îi dea de veste cu răceală fiului său despre aceasta, în acelaşi timp rugându-l din suflet să se răzgândească şi să nu se mai împotrivească fericirii verişoarei sale. Tânărul Goé înfuriat, nu promite nimic. Aleargă la D-ra de Faxelange care, plutind fără încetare între iubire şi îngâmfare, este cu mult mai puţin blândă de această dată şi încearcă să-şi împace iubitul cu alegerea în ajunul împlinirii căreia este. D. de Goé încearcă să pară liniştit, se stăpâneşte, sărută mâna verişoarei sale şi pleacă într-un hal cu atât mai crunt cu cât este constrâns să-l ascundă, nu înainte însă de a-i jura iubitei sale că nu va îndrăgi vreodată pe alta, dar că nu vrea să-i tulbure fericirea. În acest timp, Franlo înştiinţat de către Belleval că este timpul să înfrunte hotărât inima D-rei de Faxelange, cu atât mai mult cu cât existau concurenţi de temut, pune totul la bătaie pentru a deveni şi mai binevoitor: trimite daruri minunate viitoarei sale soţii care, la învoială cu părinţii săi, nu se codeşte deloc să primească atenţiile unui bărbat pe care trebuie să-l privească drept soţul său. Închiriază o casă fermecătoare la două leghe de Paris şi dă timp de opt zile în şir serbări minunate pentru iubita sa. Astfel, fără a înceta să unească ademenirea cea mai dibace cu demersurile serioase care trebuie să pună totul la punct, în curând a sucit capul scumpei noastre fete şi şi-a îndepărtat rivalul. D-rei de Faxelange îi rămâneau, totuşi, clipe de amintire în care lacrimile curgeau fără voie. Avea remuşcări îngrozitoare de a fi înşelat într-atât făptura primei sale iubiri, pe cel pe care încă din copilărie îl îndrăgise aşa de mult... „Oare ce a făcut ca să merite să-l părăsesc? se întreba ea cu durere. Oare a încetat să mă mai iubească?... vai, nu, iar eu îl înşel... şi cu cine. Dumnezeule mare! Cu cine?... cu un om pe care nu-l cunosc deloc... care mă cucereşte cu bogăţia sa... şi care poate mă va face să plătesc scump această glorie pentru care îmi jertfesc dragostea. Ah! Deşartele floricele care mă cuceresc... fac ele cât cuvintele minunate ale lui Goé, cât jurămintele sfinte de a mă îndrăgi pe veci... cât lacrimile simţămintelor pe care le-nsoţeau... O, Doamne! Câtă căinţă dacă voi fi înşelată!”. Dar, în timpul tuturor acestor gânduri, zeiţa era gătită pentru o serbare, înfrumuseţată cu cadourile primite de la Franlo, iar ea îşi uita remuşcările. Într-o noapte visă că pretendentul său, transformat într-un animal fioros, o arunca într-o groapă cu sânge în care plutea o mulţime de leşuri. În van striga după ajutor din partea soţului său – el n-o asculta... Goé apare, o scoate, o părăseşte... ea leşină... Acest vis îngrozitor o îmbolnăvi pentru două zile. O nouă petrecere risipi aceste închipuiri sălbatice şi D-ra de Faxelange, cucerită, era cât pe ce să se supere pe sine din cauza tulburării pe care o simţise din cauza acestui vis himeric. Visele sunt mişcări tainice nu îndeajuns de bine desluşite. Jumătate dintre oameni le dispreţuiesc, cealaltă parte cred la ele. Nu ar fi nimic împotrivă să-i ascultăm şi să ne punem chiar în situaţia pe care o voi pomeni. Când aşteptăm deznodământul unei întâmplări oarecare, iar felul în care acesta trebuie să se petreacă ne preocupă cât e ziua de lungă, îl vom visa cu siguranţă. Or, atunci spiritul nostru, absorbit numai de această preocupare, ne face aproape întotdeauna să vedem una dintre faţetele acestei întâmplări la care nu ne-am prea gândit adeseori peste zi. În acest caz, care ar fi superstiţia, care ar fi nemulţumirea, în fine, care ar fi greşeala împotriva filosofiei să adăugăm la numărul urmărilor întâmplării aşteptate pe cea pe care visul ne-a oferit-o şi să ne comportăm ca atare. Cred că aceasta nu ar fi decât o părere de înţelepciune, fiindcă visul este cu siguranţă urmarea întâmplării despre care este vorba, un efort al spiritului care ne deschide şi ne arată o faţetă nouă a întâmplării. Că acest efort se face în somn sau când eşti treaz, ce contează; iată mereu una dintre combinaţiile găsite şi tot ceea ce faceţi din cauza ei nu poate nicicând să fie o nebunie şi nu trebuie nicicând acuzată drept superstiţie. Neştiinţa strămoşilor noştri îi conducea, fără îndoială, la mari absurdităţi. Dar se poate crede că filosofia nu ar fi avut, la rândul său, stavilele sale. Tot cercetând natura, ne asemănăm chimistului care se ruinează pentru a face un pic de aur. Să curăţim, dar să nu distrugem totul, pentru că în natură există lucruri cu totul şi cu totul deosebite pe care nu le vom afla vreodată. Totul era în pregătiri şi Franlo, grăbit să termine odată, era pe cale să stabilească ziua, când eroina noastră primi de la el, într-o dimineaţă, următoarea misivă:   Un om furios şi pe care nu îl cunosc mă lipseşte de fericirea de a da o cină în această seară, după cum îmi propusesem, pentru Domnul şi Doamna de Faxelange şi pentru încântătoarea lor fiică. Acest om, care pretinde că îi răpesc fericirea vieţii sale, a dorit să se bată şi mi-a dat o lovitură de spadă pe care sper că i-o voi întoarce peste patru zile, însă timp de douăzeci şi patru de ore trebuie să stau nemişcat. Ce pierdere pentru mine să nu pot astă seară, aşa cum speram, să reînnoiesc Domnişoarei de Faxelange jurămintele-mi de iubire. De la baronul de FRANLO.

PARTEA ÎNTÂI                   CARTEA ÎNTÂI   Unu Când a sosit mesajul, fiecare în felul lui eram la limita unei căderi nervoase. Trebuia să urmăm nişte inscripţii care ar conduce la comorile ascunse din Arcadia. Desigur, nu era aşa de simplu şi uşor. Aşa cum sunt lucrurile. Continuau în alte direcţii, ca un labirint într-o continuă schimbare. Mesajul a ajuns în fragmente, ca sfărâmăturile unui porţelan rar. Speram, fiecare în felul lui, că va apărea ceva şi ne va salva din abis. Puţin noroc, un miracol, un nou tip de adevăr care ar putea îndrepta dezordinea nefericită a vieţilor noastre. Eram cu toţii ruinaţi, abandonaţi pe marginile distruse ale oraşului. Toate nenorocirile se agăţau de ultimul nerv al seninătăţii. Eram sortiţi pierzaniei, fără nici o speranţă, cuprinşi de frică, de sentimentul eşecului, ascunzându-ne ratarea cu demnitate, când pe neaşteptate a apărut invitaţia. Era un proiect interesant, un film despre un loc de care nu auzisem niciodată nimic, numit Arcadia, un loc despre care se presupunea că este încărcat de o atmosferă clasică, de care puţin ne păsa. Tot ceea ce ne doream era să muncim, să călătorim din nou departe de toate problemele, eşecurile, relaţiile noastre încurcate. Voiam să ne descotorosim de încercările istovitoare de a reface viaţa nefericită, să scăpăm de plictiseala epuizantă a zilelor din acest infern pe care îl numim lumea modernă. Ne bucuram aproape de orice, chiar dacă ar fi însemnat să mergem în Arcadia. Dacă ar fi trebuit am fi mers până la capătul pământului cu vreun Columb nenorocos sau cu vreun Sinbad. A evada, a face ceva, orice, ar fi de ajuns munca adevărată. Şi aşa am obţinut invitaţia. A venit de la un tip pe nume Malasso, un nume cu o tonalitate nefastă. Dar numele nu contează decât ulterior. El trebuia să fie omul nostru de contact. El trebuia să coordoneze toată aventura. Asta este. Aveam o persoană de contact pe care nimeni nu a mai văzut-o şi nu a auzit-o vreodată. Şi totuşi, era coordonatorul nostru şi ştia traseele. Slujba părea simplă: a conduce nişte interviuri, a filma nişte locuri străine, a le permite unor străini să călătorească cu noi, fără nici o întrebare, a urma inscripţiile, a suporta întâlniri bizare, a sosi în Arcadia, a filma capre şi oi care aparţineau gospodarilor, a le îngădui străinilor să sorteze comoara, fără implicarea noastră în treburii? lor, fără abateri, iar când filmările ar fi fost gata, întoarcerea acasă şi plata. Suna destul de simplu: o călătorie uşoară, plină de farmec, note de plată la hotel, mâncare bună, călătorii gratuite cu trenul, şi la sfârşit bani. Ce treabă aveam noi cu alte chestii sumbre pe care le-ar fi implicat această călătorie? Ne ajuta să evadăm, aici era vorba doar de evadare. Când totul a fost spus şi făcut, date fiind anxietatea şi stresul şi coşmarul în care trăiam, evadarea era totul. Am fi vrut să evadăm mai demult dacă am fi avut curaj, dar eram laşi, şi aşa am rămas şi ne-am desfătat în supărarea noastră. Cu toţii pierduserăm ceva, demult, şi nu aveam nici o şansă de a regăsi ceea ce am pierdut, înainte de a începe copilăria. Poate părinţii noştri au pierdut acel ceva în locul nostru, poate nu l-am avut niciodată, dar cu siguranţă nu aveam să găsim acel lucru nici în lumea asta, nici în următoarea. De aceea călătoria aceasta era foarte importantă pentru noi, evadarea, falsa aventură, iluminarea contrafăcută, bucuriile exagerate şi disperate. De aceea am făcut-o, dar şi pentru că eram plătiţi. Dar sunt lucruri pe lumea asta pe care n-ar trebui să le vedem, pentru care nu ar trebui să fim plătiţi ca să asistăm la ele, să le săvârşim ori să le îndurăm, să le descoperim despre noi înşine. Am mers prea departe, dincolo de firea lucrurilor. Poate ar fi trebuit să stăm în iad până la infinit, aşa am fi meritat, dacă nu ar fi fost două lucruri - fata aceea nebună care s-a îndrăgostit de unul dintre noi, şi inscripţiile blestemate.