Carti nesortate pe categorii de autor literatura romana si universala

Când vreau sa duc un subiect pana la capăt, sunt ca ciocănitoarea Woody cu picătura ei chinezeasca.

John Anthony West's revolutionary reinterpretation of the civilization of Egypt challenges all that has been accepted as dogma concerning Ancient Egypt. In this pioneering study West documents that: Hieroglyphs carry hermetic messages that convey the subtler realities of the Sacred Science of the Pharaohs. Egyptian science, medicine, mathematics, and astronomy were more sophisticated than most modern Egyptologists acknowledge. Egyptian knowledge of the universe was a legacy from a highly sophisticated civilization that flourished thousands of years ago. The great Sphinx represents geological proof that such a civilization existed. This revised edition includes a new introduction linking Egyptian spiritual science with the perennial wisdom tradition and an appendix updating West's work in redating the Sphinx. Illustrated with over 140 photographs and line drawings.

Nuvele exemplare de Miguel de Cervantes O ipoteză de lectură : „Taina rodului gustos"'   În opera lui Cervantes, Nuvelele exemplare sfiit o adevărată placă turnantă. Publicate în 1613, cele douăsprezece piese care al­cătuiesc vâslită culegere inaugurează, după o nouă perioadă de tă­cere de opt ani, febrilitatea ultimilor ani de viaţă ai scriitorului, cînd acesta îşi tipăreşte tot restul cărţilor şi are timp să-şi termine şi superbul roman, apărut postum, Muncile lui Persiles şi ale Si- gismundei. Volumul de nuvele concentrează toate obsesiile lite­rare, stilistice şi teoretice ale lui Cervantes, de la pa^toralismul r7alateei, ou care debutase cu peste douăzeci şi opt de ami în urmă, pînă la universalismul simbolic al lui Don Quijoie (partea I, 1605), prefigurînd în acelaşi, timp şi întreaga creaţie ulterioară ; pro­blema literaturii pastorale e prezentă bunăoară în Ţigâncuşa şi în Colocviul cîinilor ; Don Quijote e parţial evocat (sau reevocat, întru- eît datarea nuvelei e nesigură) în extraordinara povestire despre Licenţiatul Sîicloanţă ; unele piese de teatru şi intermedin din cu­legerea C-pt comedii şi opt intermedii (1615) sînt anticipate de nu­vele ca îndrăgostitul generos ori Gelosul extremaduran; s-a vorbit mult despre Spaniola englezoaică în legătură cu Persiles, găsin- du-se în frapantele asemănări dintre cele două scrieri şi argumente pentru datarea etapelor de elaborare a romanului postum. Apoi, publicarea unei culegeri de nuvele, gen care 1-a atras cu siguranţă pe Cervantes încă înainte de a fi început să scrie Don Quijote I, sau cel puţin paralel cu redactarea acestuia, pafe a fi şi un act de clarificare estetică. I s-a reproşat încă din epocă lipsa de unitate a Don Quijote-lui din 1605, a cărui acţiune este într-adevăr între­ruptă de cîteva nuvele intercalate după moda vremii în fluxul na­rativ principal. Oricare dintre aceste nuvele de inserţie (povestea Doroteei, istoria robului, povestea Curiosului nesăbuit, una din ca­podoperele nuvelistice ale tuturor timpurilor) ar fi putut figura foarte bine şi in sumarul Nuvelelor exemplare, după cum oricare dintre acestea ar fi pmtuit constitui o „umplutură" pentru pauzele narative din Don Quijote ÎI. Numai că Cervantes şi-a dat seama că atît romanul cît şi nuvelele în sine, de a căror valoare era perfect conştient, erau mai bine puse în valoare prin separarea lor, ca ge­nuri de sine stătătoare, aţa încît în Don Quijote II, cap. XLIV gă­sim nu numai prima discuţie critică despre volumul de nuvele din 1613, ci şi indicaţii limpezi dospire opinia înaltă a lui Cervantes referitor la nuvelistica sa ca şi despre motivaţiile interne care-1 ' determinaseră să alcătuiască un volum de nuvele separat şi să cu­reţe partea a doua din Don Quijote de orice inserţie nuvelistică. Cervantes îşi informează cititorii că „tălmăcitorul" scrierii lui Cidf- Hamete Benengeli a renunţat la un moment dat să -„traducă" în castiliană un pasaj teoretic unde „povestitorul" se mustra că s-a mărginit să relateze doar o istorie „tain seca y tah limitada" („atît de seacă şi atît de mărginită") ca aceea a lui don Quijote, şi că, vrînd să corecteze acest neajuns, în partea întîi recursese la arti- £icM inserării unor nuvele, „care sânt ea şi despărţite de istorie", pentru că toate întîmplările referitoare la don Quijote însuşi, cu alte cuvinte cele care i se întâmplau numai lui, ar fi trebuit oricum să fie aşternute în scris. „S-a gîndit totodată, cum zice el, că mulţi, purtaţi de luarea-aminte pe care o cer isprăvile lui don Quijote au şi-ar mai dăm-o şi nuvelelor, ci ar trece prin ele fie cu grabă, ;'ie cu scîrbă, fără a lua seama la podoaba şi meşteşugul pe care le cuprind şi care s-ar vădi bine dacă ar ieşi ele singure la lumină, ţâră a se mai propti în smintelile lui don Quijote şi-n neroziile iui ^ancho. Aşa că acestei. de-a doua părţi mu vru să-i maii altoiască nuvele de sine stătătoare şi lipite, ci doar unele episoade asemă­nătoare, născute chiar din întimplărAle oferite de adevăr, ba încă şi acestea ou sicumpătate şi cu vorbe doar cît să ajungă spre a le .iduce la cunoştinţă..." (trad, noastră). Fragmentul acesta, foarte important, justifică mai mulţe concluzii, unele din ele întărite încă ) dată chiar de către Cervantes şi în alte locuri ale operelor lui. In primul rînd, marele scriitor era conştient de valoarea intrinsecă a povestirilor sale[1] ; în al doilea rînd, conştiinţa că însăşi această reuşită îl obliga să le ofere alt cadru valorizant în care să-şi poată manifesta plenair individualitatea, nemaiavînd /rolul de elemente decorative subordonate unei construcţii mai ample. Desigur însă că minimalizarea manilor sale personaje, don Quijote şi Sancho, e tot .in artificiu literat, deoarece tot ei aveau să-i pună la dispoziţie acele , întâmplări pe care le oferă adevărul" („sucesos que la ver- dad ofrece"), pe care urma să întemeieze unitatea, organică de astă dată, a romanului şi să-i asigure şi varietatea nealogenă şi consonantă ; în- Prologul la Don Quijote II, Cervantes avea să arate dealtfel, la fel de orgolios ca de obicei, cît de conştient era de marea sa izbîndă estetică; „En ella te doy a don Quijote dila- tado (s.n.)", adică figura' personajului principal este dilatată, lăr­gită, astfel încît poate ajunge să umple tot orizontul narativ [2]. Este un moment de maximă importanţă în definirea unei estetici cer- vantine originale, asistăm acum la flexibilizarea, dacă nu chiar la abandonarea principiului renascentist al varietăţii, cel puţin al unei varietăţi exterioare. s<; mai poate vedea din acest text că Cervan­tes a cultivat stăruitor, consecvent şi iucid un gen literar ele astă dată nou, cel puţin în Spania : nuvela. în sfîrşit·, convingerea că fiecare operă de artă are nevoie de un spaţiu propriu de valori­zare, pe cînd imbricarea Iar, indiferent în xiumele cărui principiu. ,nu poate ii decît dăunătoare, această convingere deci îl va face probabil pe Cervaint.es ca în culegerea lui de nuvele să nu adopte artificiul atît de a'ăşpîndit a.1 cadrului, în variantele lui tradiţio­nale, sau pe acela! al naraţiunii cu sertar, ci să caute alt principiu unificator de o natură mai^ subtilă, capabil să menajeze şi indivi­dualitatea fiecărei nuvele, după cum vom încerca să arătăm mai jos, pornind tot de la Sugestiile textului cervantin. înainte însă de orice alte consideraţii, să parcurgem cu atenţie Prologul către cititor care deschide Nuvelele exemplare. Toate pre­feţele lui Cervantes la operele sale reprezintă, după cum se ştie. nu numai reuşite literare de cesj mai înaltă calitate, dar şi contri­buţii teoretice esenţiale. Prologul la Nuvelele exemplare conţine toate „semnele" necesare găsirii drumului spre miezul acestei ca­podopere şi tocmai de la aceste surse interne ne propunem să por­nim în prezentarea noastră 3, Iată-le în ordinea -apariţiei lor în text: In autoportretul pe care şi-1 fa,ce, după ce-şi prezintă ope­rele scrise pînă la acea dată, Cervantes aminteşte ,,y otras obras que andan por ahi descarriadas, y quiza, sin el nombre de su dueflo" („şl alte opere ce umblă creanga pe aici şi poate fără nu­mele stăpânului lor") : este o afirmaţie vagă. dar care a alimentat şi susţinut î:n bună parte mai toată -polemica referitoare la operele apocrife şi în primul rîr.d la Falsa mătuşă ; cum însă problema pa­ternităţii acestei nuvele e practic insolubilă, nu o vom mai discuta in cele -ce urmează, pe cei interesaţi trimiţîndu-i ia notele noastre ce însoţesc traducerea acestui text (\rezi îndeosebi nota 411). Urmează un fragment mai obscur, formulat într-un limbaj metaforizant, dar al cărui înţeles ni se pare a se reduce în ultimă analiză la -respingerea întâmplătorului şi minorului în alcătuirea şi structurarea volumului de nuvele.. Dar iată textul în traducere ; ..Şi aşa îţi spun încă o dată, dragă cititorule, că din Nuvelele aces­tea pe care ţi le ofer nu vei putea găsi nicicum tocăniţă de potroace, fiindcă n-au nici picioare, nici cap, nici măruntaie, nici altceva ase­mănător ; vreau să spun că declaraţiile de dragoste pe care -le vei găsi în unele dintr-însele sînt atît de cuviincioase şi atît de măsu­rate cu raţiunea şi cugetarea creştinească, încît niu-1 var putea -iboldi la gînd rău pe Cititorul neprevăzător sau grijuliu din cale afară." Deci mai întîi respingerea acelei pepitoria („tocăniţă de ' „Spre a ne informa, să-1 consultăm pe autor. Ε o bună metodă pen­tru criticul literar deoarece, aşa cum spunea Joseph Bidiir, specialistul francez în poezia epică medievală, pînă şi cel mal stîngaci narator tot înţelege din povestea sa ceva mal mult decîfc cel mal inteligent critic : o regulă deseori în med greşit, dispreţuită de critici hlperîncrezători în propria lor Ingeniozitate." (Leo Spitzer, ,,Οη the Significance ot Don Quixote", în Cervantes A Collection of Critical Essays, edited by T.owry Nelson, Jr., Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey,· 1969, p. 84.)   [1] „Cuvintele lui dezvăluie satisfacţia orgolioasă pe care o simţea pen­tru toate;', spune Agustin G, de Amez6a y Mayo în Cervantes creador de la novela corfa cspaiiola, C.S.I.C., Madrid, 1956—1958, 2 vol., vol. I, p. 472. 8 Pentru amănunte vezi Amt-rico Castro, ttacia Cervantes. Taurus, Madrid, 1857, ed. a ΠΙ-a revizuită HOT. p. m.

Astăzi pe insulă s-a petrecut un miracol: vara a luat-o înainte. Mi-am aşezat patul aproape de bazinul de înot şi-am făcut baie până târziu. Nu se putea dormi. Două sau trei minute erau de-ajuns pentru a înlocui cu transpiraţie picăturile de apă care ar fi trebuit să mă ocrotească de nemaipomenita căldură. Dis-de-dimineaţă m-a deşteptat un fonograf. N-am putut să mă întorc la muzeu să-mi caut lucrurile. Am alergat pe malurile înalte. Stau în părţile de jos, dinspre sudul insulei, între plante acvatice, chinuit de ţânţari, cufundat până la brâu în mare sau în ape murdare, dându-mi seama că mi-am anticipat în mod absurd fuga. Nu cred că oamenii aceia au venit să mă caute, poate că nici nu m-au văzut. Îmi urmez însă destinul; îmi lipseşte totul, sunt exilat în locul cel mai neprimitor, cel mai puţin locuibil de pe insulă, în mlaştinile pe care marea le invadează o dată pe săptămână. Scriu toate astea pentru a lăsa o mărturie despre miracolul ostil. Dacă în câteva zile nu mor înecat sau luptând pentru libertatea mea, sper să scriu o Apărare în faţa supravieţuitorilor şi un Elogiu lui Malthus. Voi ataca în aceste pagini pe cei care secătuiesc pădurile şi pustiurile; voi demonstra că lumea, prin perfecţionarea poliţiilor, a documentelor, a gazetăriei, a radiotelef oniei, a vămilor, face ireparabilă orice eroare judiciară, fiind un adevărat infern pentru cei urmăriţi. Până acum n-am putut să scriu decât această foaie pe care ieri n-o prevedeam. Câte sunt de făcut totuşi pe-o insulă solitară! Fără egal este tăria lemnului! Iar spaţiul e cu atât mai mare cu cât pasărea e mai nestatornică! Un italian, care vindea covoare la Calcutta, mi-a dat ideea să vin aici; mi-a spus în limba lui: — Pentru un fugar, pentru unul ca dumneata, există un singur loc pe lume, dar acolo nu se poate trăi. E o insulă. Oamenii albi au construit cam prin 1924 un muzeu, o capelă, un bazin de înot. Lucrările au fost încheiate şi abandonate. L-am întrerupt cerându-i ajutorul pentru călătorie. Negustorul a continuat: — Nu ajung acolo nici piraţii chinezi, nici nava albă a Institutului Rockefeller. E focarul unei boli încă misterioase care ucide treptat, din afară înăuntru. Cad unghiile şi părul, pielea şi corneele ochilor mor, în timp ce corpul mai trăieşte vreo zece-cincispre-zece zile; membrii echipajului unui vapor care ancorase pe insulă, când i-a găsit crucişătorul japonez Namura, erau jupuiţi, chei, fără unghii, morţi cu toţii. Vaporul a fost scufundat cu lovituri de tun. Viaţa mea era însă atât de îngrozitoare în-cât am hotărât să mă duc. Italianul a vrut să mă convingă să renunţ; totuşi am reuşit să-l fac să mă ajute. Astă-noapte, poate pentru a suta oară, am dormit pe această insulă pustie… Vă-zând clădirile, mă gândeam cât o fi costat să se aducă pietrele acelea, cât de uşor ar fi fost să se ridice un cuptor pentru cărămizi. Am adormit târziu, iar muzica şi strigătele m-au trezit în zori. Viaţa de fugar mi-a făcut somnul mai uşor; sunt sigur că n-a sosit nici un vas, nici un avion, nici un dirijabil. Totuşi, dintr-o dată, în această apăsătoare noapte de vară, pajiştile colinei s-au umplut de oameni care dansează, se plimbă şi fac baie în bazin ca vilegiaturiştii instalaţi de multă vreme la Teques sau la Marienbad. Din mlaştinile apelor amestecate văd partea înaltă a colinei şi vilegiaturiştii care locuiesc în muzeu. Apariţia lor inexplicabilă ar putea fi efectul căldurii de astă-noapte asupra creierului meu. Dar aici nu e vorba nici de halucinaţii, nici de imagini, ei sunt oameni adevăraţi, cel puţin tot atât de adevăraţi ca şi mine. Sunt îmbrăcaţi cu haine aidoma celor ce se purtau acum câţiva ani, fapt care denotă (mi se pare) o desuetă frivolitate; trebuie să recunosc totuşi că acum obişnuim să ne minunăm de farmecul trecutului imediat. Cine ştie prin ce destin inevitabil de condamnat la moarte îi privesc la orice oră. Dansează pe pajiştile pline de vipere ale colinei, îmi sunt duşmani inconştienţi care, pentru a auzi melodiile Valencia şi Tea for two, au pus un fonograf extrem de puternic, ce întrece zgomotul vântului şi al mării, lip-sindu-mă astfel de tot ce m-a costat atâta efort şi de ceea ce-mi este absolut necesar pentru a trăi, împingându-mă spre mare, în mlaştinile otrăvitoare. În acest joc de a-i privi există un pericol: ca orice grup de oameni civilizaţi, ei trebuie să aibă o modalitate ocultă de control a amprentelor digitale şi o autoritate consulară, prin care, dacă mă vor descoperi, mă vor expedia prin câteva formalităţi în temniţă. Exagerez; privesc (e atâta vreme de când n-am văzut oameni) cu oarecare fascinaţie pe aceşti abominabili intruşi; ar fi însă imposibil să-i privesc tot timpul: întâi, pentru că am mult de lucru (locul poate ucide şi pe insularul cel mai abil, iar eu abia am sosit şi sunt lipsit de unelte); în al doilea rând, din cauza pericolului de a fi prins în timp ce-i privesc sau de a fi prins la prima vizită pe care-ar face-o în această zonă: dacă vreau să evit acest lucru, trebuie să construiesc ascunzători prin tufişuri; în sfârşit, deoarece pentru a-i privi există o dificultate materială — ei stau pe înălţimea colinei şi pentru cel care îi spionează de aici apar ca nişte uriaşi sprinteni; pot să-i văd doar când se apropie de malurile înalte. Situaţia mea e deplorabilă. Sunt nevoit să stau în aceste părţi de jos ale insulei într-un moment în care mareele cresc mai mult ca oricând. Acum câteva zile s-a produs cea mai mare maree pe care am văzut-o de când sunt pe insulă. Când se înserează, caut crengi şi le acopăr cu frunze. Nu-i de mirare dacă mă trezesc în apă. Mareea soseşte cam pe la şapte dimineaţa, uneori şi mai devreme. O dată pe săptămână sunt însă creşteri care-mi pot fi fatale. Crestăturile de pe trunchiul copacilor ţin evidenţa zilelor; o greşeală mi-ar umple plămânii cu apă. Simt cu dezgust că această hârtie se transformă în testament. Dacă trebuie să mă resemnez la asta, e necesar să mă străduiesc ca afirmaţiile mele să se poată verifica în aşa fel încât nimeni să nu mă suspecteze vreodată de fals şi să nu creadă că mint când spun că am fost condamnat pe nedrept. Voi pune acest raport sub deviza lui Leonardo, Ostinato rigore, şi voi încerca s-o urmez. Cred că această insulă se numeşte Vil-lings şi că aparţine arhipelagului Ellice1. De la negustorul de covoare Dalmacio Ombrellieri (strada Hiderabad, 21, suburbia Ramkrishnapur, Calcutta) aţi putea obţine mai multe precizări. Acest italian m-a hrănit în cele câteva zile pe care le-am petrecut înfăşurat în covoare persane; apoi m-a încărcat în cala unui vas. Nu-l compromit da-că-l amintesc în acest jurnal; nu sunt ingrat cu el… Apărarea în faţa supravieţuitorilor nu va lăsa loc la îndoieli: în realitate, în memoria oamenilor — acolo unde poate că se află cerul — Ombrellieri a avut milă de un semen pe nedrept urmărit şi va fi tratat cu bu— 1 Mă îndoiesc. Vorbeşte de o colină şi de diferiţi arbori. Insulele Ellice, sau „ale lagunelor”, sunt joase şi nu au alţi copaci decât cocotieri înrădăcinaţi în praful coralului. (Nota editorului) [Notele semnate astfel aparţin autorului.] năvoinţă până la ultima amintire în care va apărea. Am debarcat la Rabaul. Având la mine o carte de vizită a comerciantului, am vizitat un membru al celei mai cunoscute societăţi din Sicilia: în strălucirea metalică a lunii, în fumul fabricilor de conserve de scoici, am primit ultimele instrucţiuni şi o barcă furată: am vâslit cu disperare, am ajuns pe insulă (cu o busolă pe care n-o pricep, lipsit de orientare, fără pălărie, bolnav, suferind de halucinaţii); barca s-a împotmolit în nisipurile dinspre răsărit (fără îndoială recifele de coral care înconjoară insula erau sub apă); am rămas în barcă cel puţin o zi, pierdut în desfăşurarea acelei grozăvii, ui-tând că ajunsesem. Vegetaţia insulei este abundentă. Plante, păşuni, flori de primăvară, de vară, de toamnă, de iarnă se succedă cu repeziciune, cu mai mare repeziciune spre a se naşte decât spre a muri, invadând unele timpul şi pământul celorlalte, acumulându-se nestăvilit. În schimb, arborii sunt bolnavi: au coroanele uscate, însă trunchiurile sunt viguros înmugurite: cred că există două explicaţii: ori ierburile epuizează forţa solului, ori rădăcinile arborilor au ajuns la piatră. Faptul că arborii noi sunt sănătoşi pare să confirme a doua ipoteză. Arborii de pe colină s-au întărit într-a-tât încât e imposibil să-i foloseşti; şi nici cu cei din partea de jos a insulei nu se poate face ceva; îi sfărâmă apăsarea degetelor, şi în mâini rămâne doar un rumeguş, rămân doar câteva aşchii moi. În partea înaltă a insulei, care are patru maluri clisoase (stânci sunt doar pe malurile dinspre apus), se află muzeul, capela, bazinul de înot. Cele trei construcţii sunt moderne, drepte, simple, din piatră neşlefuită. Piatra, ca de atâtea alte ori, pare o imitaţie proastă şi nu se armonizează perfect cu stilul. Capela e o cutie alungită, plată (ceea ce o face să pară foarte lungă). Bazinul de înot bine construit, cum nu depăşeşte nivelul solului, se umple inevitabil de vipere şi broaşte râioase, de insecte acvatice şi tot felul de scârboşenii. Muzeul e o clădire mare cu trei etaje, fără acoperiş vizibil, cu o verandă în faţă şi alta mai mică în spate, cu un turn cilindric. L-am găsit deschis: imediat m-am instalat în el. II numesc muzeu pentru că aşa îi spunea negustorul italian. Ce motive avea? Cine ştie dacă el însuşi le-o fi cunoscând. Ar putea fi un hotel splendid pentru vreo cincizeci de persoane sau un sanatoriu. Are un hol cu biblioteci inepuizabile şi deficitare; nu există decât romane, poezie,   Teatru, dacă nu socotim şi o cărticică, Belidor: Travaux — Le Moulin Perse, Paris, 1937, care era pe o consolă de marmură verde şi care acum îngroaşă buzunarul acestor zdrenţe de pantaloni pe care-i port. Am luat-o pentru că numele Belidor mi s-a părut straniu şi pentru că m-am întrebat dacă nu cumva capitolul Moulin Perse n-ar explica rotorul acela din părţile de jos ale insulei. Am examinat rafturile căutând un sprijin pentru anumite cercetări pe care procesul mi le-a întrerupt şi pe care în singurătatea de pe insulă m-am silit să le continuu. (Cred că ne pierdem nemurirea pentru că rezistenţa la moarte n-a evoluat; îmbunătăţirile pun accentul pe prima idee, rudimentară, de a menţine viu întreg corpul, dar ar trebui căutată doar păstrarea a ceea ce ţine de conştiinţă.) în hol, pereţii de marmură roz, cu câteva chenare verzi asemenea unor nişe. Ferestrele cu geamurile lor albastre ar ajunge până la etajul casei mele natale. Patru potire de alabastru, în care ar putea să se ascundă două duzini de oameni, iradiază lumină electrică. Cărţile ameliorează în parte această ambianţă. O uşă dă spre coridor, una spre salonul rotund, iar alta, infimă, acoperită de un paravan, duce la scara în spirală. Pe coridor e scara principală din stuc, acoperită de covoare. Peste tot scaune de pai, pereţi tapetaţi cu cărţi. Sufrageria are vreo şaisprezece metri pe doisprezece. Deasupra unor coloane triple de mahon, pe fiecare perete, sunt nişte balcoane ca nişte loji, pentru patru divinităţi aşezate câte una în fiecare lojă, pe jumătate indiene, pe jumătate egiptene, din teracotă ocru. Sunt de trei ori mai mari decât un om, înconjurate de frunze reliefate şi întunecate, de plante de ghips. Sub balcoane sunt panouri mari cu desene de Fuyita, care distonează (fiind prea modeste). Podeaua salonului rotund este un acvariu, în cutii invizibile de sticlă, în apă, sunt lămpi electrice (singura iluminare a acestei camere fără ferestre). Îmi amintesc cu greaţă de acest loc. La sosirea mea erau acolo sute de peşti morţi. Evacuarea lor a fost o operaţie înfiorătoare. Am lăsat să curgă apa zile în şir, şi totuşi acolo mă impregnam mereu de miros de peşte putrezit (care-mi sugera plajele din patrie, cu mulţimile lor confuze de peşti vii şi morţi aruncaţi de ape şi infectând nesfârşite zone de aer, în timp ce locuitorii, copleşiţi, îi îngropau). În această cameră, cu podeaua luminată şi cu coloanele de lac negru care o înconjoară, îţi poţi închipui că umbli miraculos pe un lac, în mijlocul   Unei păduri. Prin două deschizături, acvariul comunică cu holul şi cu o sală mică verde, înzestrată cu un pian, un fonograf şi un paravan de oglinzi care are poate peste douăzeci de laturi. Încăperile sunt moderne, somptuoase, dezagreabile. În total sunt cincisprezece apartamente, în al meu am făcut reparaţii devastatoare, fără mari rezultate. N-am mai avut nici tablouri de Picasso, nici geamuri afumate, nici coperţi cu semnături preţioase, dar am trăit în schimb într-o ruină incomodă. În două împrejurări analoage am făcut descoperiri în subsoluri. În prima căutam alimente (începuseră să scadă proviziile din cămară) şi am descoperit uzina. Pe când cercetam subsolul, am observat că nici un perete nu avea ferestruica pe care o văzusem de-afară, cu geamuri groase şi gratii, pe jumătate ascunsă între ramurile unui conifer. Ca într-o discuţie cu cineva care ar fi susţinut că această ferestruică era ireală, văzută în vis, am ieşit afară pentru a verifica dacă mai era. Am văzut-o din nou. Am coborât în subsol şi am avut multe greutăţi pentru a mă orienta şi a găsi, pe dinăuntru, locul care corespundea ferestruicii. Era de cealaltă parte a peretelui. Am căutat crăpături, uşi secrete. Peretele era foarte neted şi foarte solid. M-am gândit că pe o insulă şi într-un loc ascuns trebuie să fie o comoară; am ho-tărât să sparg peretele şi să pătrund, deoarece mi s-a părut mai verosimil să existe, dacă nu mitraliere şi muniţii, cel puţin un depozit de alimente.

Prizonier al unei vieţi monotone, neferi­cit în căsnicie şi sufocat de viaţa citadină, jurnalistul Vatanen simte că existenţa sa e lipsită de sens. In clipa când maşina în care se află loveşte un iepure, se produce un declic: îl îngrijeşte şi-1 transformă în tova­răşul alături de care porneşte într-o lungă călătorie, în căutarea libertăţii şi fericirii autentice. O aventură fără nici un itine­rar precis, fără o ţintă anume sau o limită în timp. întâmplările pline de neprevăzut prin care trec cei doi protagonişti îl pun la încercare pe Vatanen, care trebuie să se adapteze permanent unor meserii noi şi dure, în mijlocul pădurii, sau să lupte cu animalele sălbatice. Insă aventurile lui Vatanen nu se petrec doar în sălbăticie. Ziaristul întâlneşte o galerie de personaje memorabile, înfăţişate cu umor şi empa-tie: pompieri, militari, funcţionari ai Minis­terului Afacerilor Externe, ofiţeri ai poliţiei rurale, un şofer de taxi pasionat de plante, un dentist, un paznic de vânătoare, un insti­tutor care practică sacrificiile rituale, un pastor nevricos, o falsă avocată - şi lista poate continua! Arestat de soldaţi ai Arma­tei Roşii, după ce a trecut fraudulos graniţa în URSS fără să-şi dea seama, Vatanen îşi va regăsi libertatea: dar cu ce preţ ?                                                 1. Iepurele În maşină erau doi bărbaţi copleşiţi de supărare. Razele amurgului care traversau parbrizul prăfuit le iritau ochii. Era vară, de Sfântul Ioan. Pe drumul îngust de nisip, peisajul fin­landez defila în faţa ochilor lor plictisiţi, dar nici unul, nici altul nu se arăta interesat de frumuseţea serii. Erau în misiune de serviciu, un ziarist şi un fotograf, doi oameni nefericiţi şi cinici. Se apropiau de patruzeci de ani, iar din speranţele tinereţii lor nu le mai rămăsese nimic. Erau căsătoriţi, îsi înşelaseră nevestele, fuseseră si ei la rândul lor înşelaţi, amândoi aveau câte un început de ulcer şi multe necazuri care le amarau viaţa. Tocmai se certaseră. Unul voise să se întoarcă la Helsinki, celălalt să înnopteze la Heinola. Din acel moment, nici unul nu mai scosese o vorbă. Traversau minunata seară de vară cu feţele acre, crispate, cu gândurile rătăcite, fără să mai ia în seamă mizeria călătoriei lor. îşi continuau drumul obosiţi şi încrâncenaţi. Pe o micuţă colină însorită, un iepuraş tocmai învăţa să sară. Se oprise în mijlocul drumului îmbătat de căldura verii şi se aşezase pe labele din spate, iar soarele roşu de crepuscul îl încadra ca pe un tablou. Fotograful, care era la volan, văzu animalul micuţ de pe drum, dar creierul lui amorţit nu fu în stare să reacţioneze repede, aşa că nu-l putu evita. Jumătate din pantoful prăfuit apăsase prea târziu pe frână. îngrozit, animalul făcu o săritură în aer în faţa capotei, se izbi cu zgomot surd de colţul par­brizului, apoi dispăru în pădure. — Ai omorât un iepure! spuse ziaristul. — A dracului sălbăticiune! exclamă fotograful. Bine că n-a spart parbrizul! Frână, apoi reveni în marşarier la locul incidentului. Ziaris­tul se dădu jos din maşină. Fotograful nu opri motorul, coborî doar geamul şi întrebă indiferent: — E-acolo? Apoi aprinse o ţigară şi trase din ea cu ochii închişi. îşi reveni abia când simţi arsura în vârful degetelor şi strigă: — Intoarce-te, n-am timp de pierdut pentru un iepure nebun! Distrat, ziaristul intră în pădurea rară, ajunse pe margi­nea unui petic de pământ, sări peste o groapă şi cercetă cu privirea pajiştea verde, întunecată. în iarbă, zări iepuraşul. Lăbuţa stângă din spate era ruptă. Atârna trist sub ge­nunchi, iar animalului îi era atât de rău, că nici nu încercă să fugă când îl văzu pe omul care se apropia de el. Ziaristul luă iepuraşul în braţe, rupse o crenguţă şi imo­biliza laba frântă cu fâşii din batista lui. înspăimântat, iepura­şul îşi ascunse capul între lăbuţele din faţă. îi tremurau urechile şi inima îi bătea puternic. De departe, de pe drum, se auzi vâjâitul nervos al moto­rului, două semnale arţăgoase ale claxonului şi chemarea: — întoarce-te! Ce Dumnezeu, dac-ai să tot alergi prin pădure, n-o să mai ajungem niciodată la Helsinki.     Ziaristul nu răspunse. Ţinea în braţe micuţul animal care, încetul cu încetul, începuse să se liniştească. Aparent, iepu­raşul avea doar laba frântă. Fotograful coborî din maşină. Aruncă o privire încrân­cenată spre pădure, dar pe celălalt nu-l zări. înjură, aprinse din nou o ţigară şi, neliniştit, porni cu paşi repezi pe drum. Dinspre pădure nu se auzea nici un zgomot. Bărbatul strivi mucul de ţigară şi strigă: — N-ai decât să rămâi aici, smintitule, şi nu uita să-l saluţi pe dracu'! Mai stătu un moment cu urechile ciulite, dar, cum nu primi răspuns, urcă furios la volan, porni motorul, apucă brutal schimbătorul de viteze şi demară. Nisipul de pe drum scrâşni sub roţi. După o clipă, maşina nu mai era acolo. Aşezat la marginea gropii, cu iepuraşul în braţe, ziaristul semăna cu o bătrână adâncită în gânduri, strângându-şi la piept împletitura şi andrelele. Zgomotul maşinii se stinse, soarele se grăbea să apună. Ziaristul lăsă iepurele pe iarbă şi, preţ de o clipă, se temu că acesta va fugi, dar animalul rămase liniştit, iar când îl luă din nou în braţe nu mai tremura de frică. — O să rămânem aici, îi spuse ziaristul. Noapte de vară, un bărbat singur în pădure, îmbrăcat cu o haină, părăsit. Ce-ar fi putut face? Bărbatul chibzui şi-şi spuse că poate ar fi fost mai bine dacă ar fi răspuns la chemarea fotogra­fului. Iar acum, poate c-ar trebui să se întoarcă pe şosea şi să oprească o maşină care să-l ducă la Heinola sau la Helsinki, după cum va hotărî doar el. Ideea i se păru de-a dreptul nesuferită.           Cercetă portofelul. Erau acolo câteva bancnote de o sută, legitimaţia de ziarist, carnetul de asigurări pentru sănătate, fotografia soţiei, nişte monede, două prezervative, cheile, o insignă de vappu1. Creioane, un blocnotes, inelul. Pe blocno­tes, patronul revistei pusese să fie imprimat: „Kaarlo Vatanen, ziarist". Numărul social al carnetului de asigurări lăsa de înţeles că Vatanen se născuse în 1942. Vatanen se ridică, se uită la ultimele raze de soare ce se ascundeau în spatele pădurii, apoi la micuţul animal. Privi şi spre drum, dar nu se duse până acolo. Ridică iepuraşul, îl puse cu grijă în buzunarul hainei şi porni cu paşi repezi, afundându-se în pădurea peste care se lăsa întunericul. In timpul acesta, fotograful conducea furios maşina. Când ajunse la Heinola, făcu mai întâi plinul, apoi merse la hotelul pe care-l propusese ziaristul. Luă o cameră cu două paturi, se dezbrăcă de hainele pră­fuite şi făcu un duş. După ce se spălă, se duse la restaurantul hotelului, spunându-şi că, fără îndoială, peste puţin timp, ziaristul avea să apară. Atunci se vor lămuri lucrurile. Până   Note: 1 Nume generic dat sărbătorii din prima zi de mai a fiecărui an. La origini, a fost ziua celebrării Sfintei Walpurgia sau Walpurga (710-799), numită Valpuri în Finlanda. Cu timpul, celebrarea Sfintei Valpuri a început să se confunde cu petrecerile zgomotoase închi­nate primăverii, pe care superstiţiile creştine le numeau sobor al vrăji­toarelor, iar apoi a devenit sărbătoarea studenţilor. In Finlanda, începând cu anul 1902 devine şi sărbătoare internaţională a so-cial-democraţiei. Păstrând rudimente ale sărbătorilor amintite, ajunul zilei de „vappu" este zgomotos (tinerii beau pe străzi şi în parcuri). „Vappu" propriu-zis seamănă oarecum cu sărbătoarea de 1 mai din multe ţări ale Europei. Absolvenţii de liceu din toate generaţiile poartă pe cap şapca de absolvent şi, în general, toţi arborează diferite insigne şi însemne.   una-alta, bău câteva halbe de bere şi mancă, apoi se apucă să bea temeinic amestecuri puternic alcoolizate. Dar ziaristul nu apăru. Era deja târziu şi fotograful încă mai stătea aşezat la barul hotelului. Privea fix spre tejghea şi rumega furios situaţia. Toată seara se gândise doar la cele întâmplate. Pricepuse deja că, lăsându-l pe ziarist în pădure, departe de zona locuită, greşise. Poate că nebunul călcase strâmb şi-şi rupsese picioa­rele, poate se rătăcise sau căzuse într-o râpă. Altfel, ar fi putut ajunge deja la Heinola chiar şi pe jos. N-avea de ales, trebuia să-i telefoneze soţiei ziaristului. Pe jumătate adormită, femeia îi răspunse că nu l-a văzut pe Vatanen, apoi, dându-şi seama că interlocutorul este beat, trânti receptorul în furcă. Fotograful mai sună o dată la acelaşi număr, dar nu i se răspunse. Bineînţeles, femeia scosese tele­fonul din priză. Pe când se îngâna ziua cu noaptea, fotografului îi veni ideea să comande un taxi. Se hotărâse până la urmă să vadă dacă ziaristul mai era încă acolo unde-l lăsase. Taximetristul îl întrebă pe clientul beat unde vrea să ajungă. — Nicăieri, îi răspunse senin fotograful. Ţine-o tot aşa pe drumul ăsta şi-am să-ţi spun eu unde să opreşti! Taximetristul aruncă o privire în spate să-l vadă mai bine. Aşadar, se depărtau de oraş în plină noapte, prin pădure, ca să ajungă nicăieri. Scoase discret revolverul din lăcaşul unde păstra mănuşile şi—1 puse pe scaun, între picioare, cercetân-du-si cu nelinişte clientul. Ajunşi pe vârful unei coline, fotograful spuse: — Stop, aici. Şoferul pipăi arma. Bărbatul beat ieşi totuşi liniştit afară şi începu să strige spre pădure: — Vatanen, Vatanen!

Decameronul frantuzesc de Marchizul de Sade Este loc pentru doi   O foarte frumoasă orăşeancă din strada Saint-Honoré, de vreo douăzeci şi doi de ani, împlinită, durdulie, cu forme dintre cele mai fragede şi mai îmbietoare, desăvârşită, cu toate că oarecum plinuţă şi care pe lângă atâţia nuri era ageră, vioaie, plină de o poftă deosebită pentru plăcerile de la care o opreau obiceiurile fără milă ale traiului cu un soţ, se hotărăşte de la un timp încoace să dea o mână de ajutor bărbatului ei, pe care nu numai că nu-l plăcea că era bătrân şi urât, dar acesta îşi îndeplinea pe cât de rău, pe atât de rar îndatorirea aceea care, dacă ar fi fost puţin mai bine făptuită, ar fi putut să o domolească pe mofturoasa Dolmène, căci aşa se numea frumoasa orăşeancă. Nimic mai bine ticluit decât întâlnirile pe care ea le dădea celor doi amanţi: cu Des Roues, tânăr militar, petrecea între orele patru şi cinci ale serii, iar de la cinci şi jumătate la şapte îi venea rândul lui Dolbreuse, tânăr negustor cu o înfăţişare dintre cele mai plăcute. Era cu neputinţă să găsească alte prilejuri, acestea erau singurele în care doamna Dolmène era liniştită: dimineaţa şi, uneori, seara ea era la prăvălie, iar când se întorcea bărbatul puneau la cale negoţul. Dealtfel, doamna Dolmène îşi deschisese inima unei prietene, spunându-i că ei îi plăceau clipele de plăcere care urmează unele după altele: focurile închipuirii nu se sting în acest fel, susţinea ea, nu este nimic mai plăcut decât să treci de la o plăcere la alta, nu e nevoie să te osteneşti ca să începi din nou. Pentru că doamna Dolmène era o făptură desăvârşită, ea socotea cel mai bine impresiile iubirii. Puţine femei ştiau despre iubire cât ea. Datorită priceperii ei îşi dăduse seama că doi amanţi fac mai mult decât unul, cât priveşte mândria ei, ea se amăgea că unul îl ascunde pe altul, putea să se înşele, putea fi mereu acelaşi cel care venea şi se reîntorcea de mai multe ori pe zi, cât despre plăcere, câtă deosebire! Doamna Dolmène, care se temea numai de sarcină, era convinsă că bărbatul ei nu putea să aibă nesăbuinţa de a-i îngrăşa mijlocul, mai socotise că cu doi amanţi primejdia aceasta era cu mult mai mică, pentru că ea credea, ca bună anatomistă ce era, că sămânţa celor doi s-ar distruge una pe alta. Într-o bună zi, ordinea întâlnirilor se tulbură şi amanţii noştri, care nu se văzuseră niciodată, vor face cunoştinţă, cum vom vedea, destul de caraghios. Des Roues era cel dintâi, dar a sosit mai târziu şi, parcă şi-ar fi băgat dracul coada, Dolbreuse, care era al doilea, a venit puţin mai devreme. Cititorul plin de pricepere va vedea îndată că din alăturarea celor două nepotriviri ajungem la o întâlnire, care nu poate fi ocolită: ea s-a şi petrecut. Dar să spunem cum s-a petrecut şi să ne ostenim să avem cât mai multă bunăcuviinţă şi înfrânare faţă de o asemenea povestire destul de necuviincioasă. Dintr-o toană destul de ciudată – pe care o vedem însă la mai mulţi bărbaţi – tânărul nostru militar, săturat de a fi cel care iubeşte, vru să se simtă şi el ca o iubită. În loc de a fi ţinut drăgăstos în braţele domniţei sale, el vru să o ţină el astfel. Să spunem că ceea ce stă dedesubt se puse deasupra şi că prin această schimbare, aplecată la altarul la care obişnuim să aducem jertfe, era doamna Dolmène, goală ca Venus calipiga. Ea stătea întinsă peste amantul ei şi arăta la intrarea în încăperea unde se prăznuiau misterele ceea ce grecilor le plăcea cu sfinţenie la statuia de care am vorbit, acea parte a trupului destul de frumoasă care, fără a semăna cu lucruri prea îndepărtate, găseşte destui iubiţi la Paris. Aşa se găseau pe când Dolbreuse, obişnuit să intre fără oprelişti, venea cântând şăgalnic şi îi fu dat să vadă priveliştea pe care nicio femeie cinstită, se spune, nu e bine să o arate. Ceea ce multora le-ar fi făcut mare plăcere, pe Dolbreuse îl făcu să se dea înapoi. — Ce văd, strigă el... trădătoare-o... asta îmi arăţi tu? Doamna Dolmène, care se afla în acel moment în starea în care o femeie simte mai mult decât gândeşte, se mulţumi să-l pedepsească pentru obrăznicia lui: — Ce, dracul, te-a apucat, spuse ea celui de-al doilea Adonis, continuând să se dăruiască celuilalt, nu te necăji pentru atâta lucru; nu ne mai supăra, amice, intră şi tu în ce ţi-a mai rămas, cum vezi, este loc pentru doi. Dolbreuse, neputându-se stăpâni să nu râdă de sângele rece al iubitei sale, îşi dădu seama că cel mai înţelept era să-i urmeze sfatul, aşa că nu se lăsă rugat şi se spune că toţi trei au avut de câştigat.     Floarea de castan   Se susţine, nu pot băga mâna în foc, de câţiva savanţi care ne înduplecă să credem, că floarea de castan are neîndoios acelaşi miros ca şi sămânţa zămislitoare, căreia naturii i-a făcut plăcere să o pună în şalele bărbatului întru înmulţirea semenilor săi. O tânără domnişoară de vreo cinsprezece ani, care nu ieşise niciodată din casa părintească, se plimba într-o zi cu mama ei şi cu plăcuta persoană a unui stareţ pe o alee de castani, al căror miros de floare îmbălsăma aerul în felul îndoielnic pe care am îndrăznit să-l pomenim mai sus. — Oh, Dumnezeule, mamă, ce ciudat miros, spuse tânăra persoană mamei sale, fără să-şi dea seama de unde venea... Îl simţi, mamă... este un miros pe care îl cunosc. — Nu mai vorbi, domnişoară, nu mai spune asemenea lucruri, te rog să mă asculţi. — Dar de ce, mamă, eu nu văd nimic rău în asta, doar vă spun că acest miros nu îmi este nicidecum necunoscut, şi sunt foarte sigură de acest lucru. — Dar, domnişoară... — Dar, mamă, îl cunosc, aşa cum spun; domnule stareţ, spuneţi-mi, vă rog, ce rău fac când o încredinţez pe mama că eu cunosc mirosul acesta? — Domnişoară, spuse stareţul, oarecum în zeflemea, piţigăindu-şi vocea, este mai mult ca sigur că luat în sine nu e niciun rău în aceasta, dar noi ne aflăm pe o alee de castani acum şi împreună cu alţi naturalişti, suntem de părerea botanicii că floarea de castan... — Ei bine, floarea de castan? — Ei bine, domnişoară, aceasta miroase a f...     Institutorul filosof   Dintre toate ştiinţele pe care le băgăm în capul copilului când ne ostenim cu educaţia lui, tainele creştinismului, de care nu ne îndoim că reprezintă una dintre cele mai desăvârşite părţi ale educaţiei, nu sunt totuşi, cele care pot fi înghiţite cu cea mai mare uşurinţă de un spirit tânăr. De pildă, ca să-l îndupleci să creadă pe un tânăr de paisprezece sau de cincisprezece ani că Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul nu sunt decât o persoană, că Fiul este consubstanţial Tatălui şi Tatăl Fiului, etc, toate acestea, de care e nevoie, totuşi, spre a fi fericit în viaţă, sunt mai greu de înţeles decât algebra, iar dacă vrem ca ele să fie pricepute, suntem siliţi să ne folosim de anumite înfăţişări lumeşti, de anumite lămuriri materiale care, oricât de nelalocul lor ar fi, îl ajută pe tânăr să înţeleagă problema necunoscută. — Părinte, spunea în fiecare zi micuţul conte institutorului său, vreau să vă asigur că consubstanţialitatea depăşeşte puterile mele de înţelegere, îmi este cu neputinţă să pricep cum două persoane sunt doar una, lămuriţi-mi pe îndelete această taină, vă rog fierbinte, sau cel puţin atât cât să o pricep şi eu. Cuviinciosul părinte, doritor să izbândească cu educaţia sa, mulţumit că va putea să-i înlesnească elevului său o înţelegere cum nu se poate mai plăcută a problemei, se gândi la un mijloc destul de nostim de a înlătura greutăţile care îl nedumireau pe conte, şi acest mijloc, luat din natură, mai mult ca sigur că va da roade. El aduse o fetiţă, de treisprezece-paisprezece ani şi după ce o pregăti bine pe micuţă, o împreună cu tânărul său elev. — Ei bine, îi spuse, acum, prietene, înţelegi taina consubstanţialităţii? Ai priceput cu mai puţină osteneală că este cu putinţă ca două persoane să fie doar una? — Oh, Dumnezeule, da, părinte, spuse cu aprindere încântătoarea făptură, înţeleg acum totul cu o uşurinţă pe care nu o bănuiam. Nu mă mai mir că această taină face, cum se spune, atâta bucurie fiinţelor din ceruri, căci este foarte plăcut când doi se amăgesc că nu sunt decât unul. Câteva zile mai târziu, micuţul conte îl rugă pe institutorul său să facă o altă lecţie pentru că, aşa cum susţinea, ar mai fi încă ceva de neînţeles în această taină şi care nu ar putea fi lămurit decât sărbătorind-o încă o dată, aşa cum o mai făcuse. Binevoitorul părinte, pe care acest fapt îl mulţumise precum se pare la fel de mult ca şi pe elevul său, aduse din nou pe fetiţă şi lecţia începu, dar de data aceasta, părintele, tulburat mai ales de priveliştea desfătătoare pe care chipeşul conte de Nerceuil i-o înfăţişa consubstanţializându-se cu părtaşa lui, nu putu fi oprit de a fi al treilea în desluşirea pildei evanghelice, iar frumuseţile pe care mâinile sale le cutreierară pentru aceasta, în cele din urmă îl făcură să ardă de tot. — Mi se pare că treaba merge prea repede, spuse Du Parquet, luând în stăpânire şalele micuţului conte, sunteţi prea sprinteni în mişcări, ceea ce face ca împreunarea să nu fie strânsă, să nu arate prea bine figura tainei care se adevereşte aici... Dacă ne vom statornici, da, în acest fel, spuse pungaşul, dând şcolarului ceea ce acesta dădea fetiţei. — Ah! Oh, Dumnezeule, de ce îmi faceţi rău, părinte, spuse copilul, această slujbă mi se pare fără niciun rost; ce poate să-mi spună mai mult despre taina pe care o învăţăm? — Ei, pe toţi dracii, spuse părintele, bolborosind de plăcere, nu vezi, dragă prietene, că te învăţ totul deodată? Este Sfânta Treime, copilul meu... este Sfânta Treime, pe care astăzi ţi-o lămuresc, încă cinci sau şase lecţii asemănătoare şi vei ajunge doctor la Sorbona.     Păcăleşte-mă de fiecare dată astfel!   Nu sunt prea multe în lume fiinţele care să aibă obiceiuri atât de uşuratece ca şi cardinalul de..., al cărui nume îmi voi îngădui să-l trec sub tăcere, având în vedere că făptura sa sfântă şi plină de bărbăţie se mai află în viaţă. Eminenţa are la Roma o învoială cu una din acele femei a cărei treabă îndatoritoare este de a face rost pentru desfrânaţi de acele obiecte trebuincioase pentru a-şi mulţumi pornirile. În fiecare dimineaţă ea îi aducea câte o fetiţă de vreo treisprezece sau paisprezece ani cel mult, de care monseniorul se bucura în felul lipsit de cuviinţă care îi desfăta îndeobşte pe italieni, prin care fecioara, ieşind din mâinile Înălţimii Sale aproape la fel de curată precum a intrat, să poată fi vândută din nou ca nefolosită pentru a doua oară unui desfrânat mai cumpătat. Matroana, cunoscând prea bine felul de a fi al cardinalului, negăsind într-o zi la îndemână obiectul pe care se însărcinase a-l preda în fiecare zi, se gândi să îmbrace în fetiţă un copil destul de chipeş din corul unei biserici de apostoli. I-a aranjat părul, i-a pus o căciuliţă, o fustă, i-a făcut toate dichisurile de care era nevoie spre a amăgi sfânta faţă bisericească. Nu a putut, totuşi, să-i dea ceea ce cu adevărat ar fi putut să-l facă să semene în întregime cu partea femeiască de care aducea aminte, dar acest cusur încurca prea puţin asemănarea... El nu a pus niciodată mâna pe aşa ceva, spunea ea uneia din cele care o ajutau la această înşelătorie, mai mult ca sigur că el nu a cercetat decât ceea ce-l face să semene pe acest copil cu toate fetiţele din lume, aşa că nu avem de ce să ne speriem. Cumătra se înşela. Fără îndoială că ea nu îşi dădea seama că un cardinal italian ştie să pipăie cu multă grijă şi că are simţurile prea ascuţite ca să poată fi înşelat de asemenea lucruri. Jertfa soseşte, marele preot o sacrifică, însă la a treia lovitură: — Per Dio santo, strigă omul lui Dumnezeu, sono ingannato, questo bambino e regazzo, mai non fu putano!  Şi el vru să se convingă... Negăsind nimic care să fie neplăcut în această întâmplare pentru un locuitor al cetăţii sfinte, eminenţa sa îşi vede de treabă mai departe, zicându-şi poate ca acel ţăran căruia i s-au dat trufe în loc de cartofi: Păcăleşte-mă de fiecare dată astfel! Iar când lucrarea fu terminată: — Doamnă, spuse el păzitoarei de fete, nu vă iau în nume de rău dispreţul dumneavoastră. — Scuzaţi, înalt Prea Sfinţia Ta. — Ei nu, nu spuneţi asta, nu vă reproşez întâmplarea, dar când se va mai întâmpla astfel, ar fi bine să mă înştiinţaţi, pentru că... ceea ce n-am văzut prima oară, s-ar putea să văd a doua oară.     Soţul preot, povestire provensală   Între oraşul Menerbe din comitatul d'Avignon şi Apt din Provenţa se află o mică şi singuratică mănăstire de carmeliţi, care se numeşte Saint-Hilaire, aşezată pe crupa unui munte într-un loc unde şi caprelor le vine greu să pască. Acest aşezământ este un fel de cloacă a tuturor comunităţilor de carmeliţi din apropiere, fiecare din ele aruncând aici ceea ce au ele de ocară, aşa că ne putem da seama cu uşurinţă cât de nevinovată este lumea acestei mănăstiri. Beţivani, vânători de femei, sodomiţi, cartofori, din asemenea creaturi este formată nobila alcătuire de schimnici care, în acest ruşinos azil, îşi dăruiesc lui Dumnezeu inimile pe care mulţimea nu le mai vrea. Unul sau două castele apropiate de acest loc şi oraşul Menerbe, care se află doar la o leghe de Saint-Hilaire, aceasta este lumea în care se mişcă aceşti buni creştini care, în ciuda condiţiei şi înfăţişării lor, sunt departe de a găsi deschise toate uşile dimprejur. De mai multă vreme părintele Gabriel, unul din sfinţii acestui ermitaj, poftea o anumită femeie din Menerbe, al cărei bărbat încornorat ca nimeni altul, purta numele de Rodin. Doamna Rodin era o oacheşă de douăzeci şi opt de ani, avea ochii drăcoşi, formele pline, fiind întrutotul îmbietoare. Cât despre Rodin, el era un om de treabă, care îşi vedea liniştit de ale lui. Vânduse postav, fusese judecător, era, deci ceea ce se înţelege printr-un burghez cumsecade. Nu putea să bage mâna în foc pentru cinstea scumpei lui perechi, era însă destul de înţelept să-şi dea seama că nu poţi îndrepta năravul cuiva decât prefăcându-te că nu-l observi. El studiase ca să ajungă preot, vorbea latineşte ca şi Cicero şi, adeseori, se aşeza la jocul de dame cu părintele Gabriel care, ca orice curtezan dibaci şi prevenitor, ştia că este nevoie să linguşeşti soţul tot timpul atunci când ai poftă de a păcătui cu nevasta-i. Părintele Gabriel era un adevărat model pentru urmaşii lui Noe. Ai fi spus, văzându-l, că întreaga speţă omenească putea să se lase în grija lui, în ceea ce priveşte înmulţirea fiilor ei. Era un zămislitor de copii cum rar s-a mai văzut, cu umeri zdraveni, cu rărunchiul de un cot, avea faţa întunecată şi oacheşă, sprâncene de Jupiter, era înalt de vreo şase picioare, în toată înfăţişarea lui recunoşteai ceea ce-l deosebeşte cu precădere pe un carmelit, despre care, se spune îndeobşte că întruchipează pe cei mai frumoşi bastarzi ai provinciei. Care femeie nu s-ar simţi cu totul tulburată în faţa farmecului unui astfel de bărbat? Se întreba nespus de încântată şi doamna Rodin, prea puţin convinsă de sublimele calităţi ale bunului domn pe care părinţii ei îl hărăziseră să-i fie soţ. Domnul Rodin, aşa cum am arătat, se prefăcea a fi bărbatul care nu vede nimic, fără ca prin aceasta să nu fie şi mai gelos. El nu părea, prin ceea ce spune, să lase să se vadă ceea ce simţea, aşa că el rămânea alături de soţie şi în momentele când ar fi trebuit să se găsească altundeva. Cu toate acestea, prilejul aşteptat se apropia. Mult prea încrezătoarea doamnă Rodin îi spusese fără înconjur amantului ei că stă în aşteptarea unui moment care să se potrivească dorinţelor lor, ajunse atât de arzătoare că nu li se mai putea împotrivi multă vreme. În ceea ce-l priveşte, părintele Gabriel îi dăduse de înţeles că este pregătit oricând să o mulţumească. Într-un foarte scurt răstimp, în care Rodin nu se afla în preajma lor, Gabriel avu grijă să o facă pe încântătoarea sa iubită să vadă acele lucruri de nespus care o hotărăsc pe femeia care stă puţin în cumpănă... mai lipsea acum doar prilejul. Într-una din zilele când Rodin venise să ia masa la prietenul său din Saint-Hilaire, cu gândul de a-l chema la o partidă de vânătoare, după ce goliseră împreună câteva sticle de vin de Lanerte, Gabriel văzu împrejurarea aceasta ca pe un moment prielnic în a încerca să-şi împlinească dorinţele. — Oh, pe toţi dracii, domnule judecător, îi spuse părintele prietenului său, stătea în dorinţa mea de a ne vedea astăzi, ne-am nimerit cum nu se poate mai bine, căci mă aşteaptă o treabă foarte însemnată, la care îmi puteţi fi de un folos de nepreţuit. — Despre ce este vorba, părinte? — Îl cunoaşteţi pe numitul Renoult din oraşul nostru. — Renoult pălărierul. — Întocmai. — Ei bine? — Ei bine, acest păcătos îmi datorează o sută de taleri şi adineauri am aflat că el este în pragul unui faliment, poate că acum când vă vorbesc el să fi plecat din comitat... ar trebui să alerg într-un suflet la el şi nu pot. — Ce vă împiedică? — Liturghia, pe toţi dracii, liturghia, căci îmi vine să spun că ar fi mai bine dacă liturghia ar aparţine diavolului şi cei o sută de taleri mie. — Cum, nu se poate găsi o scutire de îndatorirea aceasta? — Oh, da, fireşte, scutire! Suntem doar trei. Dacă nu ţinem în fiecare zi trei liturghii, stareţul, care n-ar fi în stare să ţină una singură, ne-ar pârî până la Roma. Dar ar fi o cale, dragul meu, prin care, dacă ai vrea, ai putea să mă ajuţi, nu atârnă decât de tine. — Ei, drace, bucuros, ce-ar trebui să fac? — Când îmi vine rândul, se va găsi acolo doar paraclisierul. Primele două liturghii fiind slujite, călugării noştri nu se vor mai afla prin preajmă, nimeni nu va bănui înşelătoria. Adunarea nu va fi prea numeroasă, vor fi doar vreo câţiva ţărani. Ar mai fi ceva de spus şi despre această doamnă atât de credincioasă care rămâne la castelul din... la o jumătate de leghe de aici, făptură cerească care îşi închipuie că multele-i chinuri îndreaptă nebuniile bărbatului ei, aţi studiat ca să ajungeţi preot, ţin minte că aşa mi-aţi spus. — Desigur. — Ei bine, aţi învăţat cum se face liturghia. — O fac ca şi un arhiepiscop. — Oh, dragul meu prieten, urmă Gabriel îmbrăţişându-l pe Rodin, pentru Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu hainele mele, aşteptaţi să se facă orele unsprezece, este ora zece acum, aşa că vă rog stăruitor să-mi faceţi liturghia la vremea ei. Paraclisierul nostru este băiat bun, n-o să vă dea de gol niciodată. Celor care n-o să vă recunoască, el le va spune că sunteţi un nou preot, pe ceilalţi, care nu or să-şi dea seama, îi va lăsa în greşeala lor; între timp, eu voi alerga la acest ticălos de Renoult, îl voi ucide dacă nu-mi recapăt banii şi voi fi aici în două ore. Mă veţi aştepta, veţi pune la fript peştele, veţi sparge ouă, veţi trage vin; la întoarcere vom prânzi... da, prietene, şi apoi vom merge la vânătoare, da, la vânătoare unde vom avea noroc de astă dată; se spune că în ultimul timp ar fi fost văzută o fiară cu coarne prin împrejurimi, vreau, vezi bine, ca noi s-o dovedim, chiar de-am avea parte de nesfârşite procese cu stăpânul locului! — Aveţi gânduri bune, îi răspunse Rodin şi n-aş vrea să precupeţesc nimic din ce e nevoie spre a vă ajuta, dar oare prin aceasta nu fac niciun păcat? — Nu se poate vorbi de păcat, prietene, ar fi poate dacă ai face un lucru şi acest lucru ar fi rău, dar făcând ceva care n-are nicio influenţă, tot ceea ce veţi spune nu va însemna nimic. Credeţi-mă, mă pricep la cazuistică, nu se poate vorbi aici nici de ceea ce, îndeobşte, numim păcat uşor. — Dar va trebui să spun cuvintele? — De ce nu? Aceste cuvinte n-au putere decât în gura noastră, care la rândul ei în noi... vezi, prietene, eu aş putea să spun acele cuvinte despre pântecele soţiei voastre, transformând în zeu templul la care aduceţi ofrandă... Nu, nu, dragul meu, nu atârnă decât de noi ca să avem puterea transsubstanţierii. Se pot rosti de douăzeci de mii de ori cuvinte care să nu făptuiască niciodată nimic. Adeseori, chiar în noi, lucrarea lipseşte cu desăvârşire. Numai prin credinţă se poate face orice. Cu un grăunte de credinţă se mută munţii, aşa după cum ştiţi din cuvintele lui Isus, dar fără credinţă nu se face nimic... De pildă, adesea, în timpul lucrării, eu mă îndes mai degrabă la fetele şi la femeile din rândul adunării decât la acea afurisită bucată de aluat pe care o învârtesc între degete, aşa că nu puteţi crede că eu fac să se întâmple ceva... m-aş face mai degrabă turc decât să cred aceasta. Slujba pe care-o veţi ţine va fi deci aproape tot atât de bună ca şi a mea; aşa că, dragul meu, să nu vă mustre cugetul şi, mai ales, fiţi cu îndrăzneală. — Doamne-Dumnezeule, ce poftă îngrozitoare de mâncare am, şi acum să stau două ore nemâncat! — Dar nu vă împiedică nimic să mâncaţi ceva, luaţi, aveţi aici ceea ce vă trebuie. — Şi ce fac cu liturghia pe care trebuie să o ţin? — Ei, pe toţi dracii, ce să faceţi, credeţi că Dumnezeu va fi mai pângărit dacă are de-a face cu o burtă plină în locul uneia goale? Că hrana este înăuntru sau că este afară, să mă ia dracul dacă nu mi-e totuna. Haideţi, dragul meu, dacă m-aş apuca să spun la Roma de câte ori mănânc înainte de a face liturghia, aş rămâne pe drumuri pentru toată viaţa. Şi, apoi, nu sunteţi preot, nu sunteţi supus legilor noastre, ceea ce o să faceţi nu va fi decât o imagine a liturghiei, nu va fi chiar liturghia; prin urmare, vi se îngăduie orice, atât înainte de ea, cât şi după, aţi putea să vă sărutaţi şi nevasta dacă ar fi aici, nu este vorba decât de a face ceva care să semene cu ceea ce fac eu, nu veţi sărbători, nu veţi împlini jertfa. — Bine, spuse Rodin, aşa voi face, să stăm liniştiţi. — S-a făcut, zise Gabriel, luând-o la fugă şi lăsându-şi prietenul bine povăţuit paraclisierului... aveţi încredere în mine, dragul meu, în două ore vom fi iarăşi împreună; şi preotul o şterse foarte bucuros. Nu e greu să ne închipuim că el ajunse în grabă la doamna judecător, care nu se aştepta să-l vadă, deoarece credea că e soţul ei, aşa că se arătă a fi nelămurită cu această vizită neaşteptată. — Să ne grăbim, draga mea, îi spuse preotul gâfâind, să ne grăbim, căci nu prea avem timp, un pahar de vin şi să trecem la treabă. — Şi soţul meu? — El face liturghia. — El face liturghia? — Ei bine, mii de draci, drăguţă, răspunse faţa bisericească, răsturnând-o pe doamna Rodin în patul ei. Da, scumpă făptură, l-am făcut preot pe soţul tău şi în timp ce ticălosul prăznuieşte un mister ceresc să ne grăbim să împlinim unul pământesc... Preotul era zdravăn, nu putea fi oprit atunci când punea mâna pe o femeie. Susţinerile lui erau destul de convingătoare, el o înduplecă pe doamna Rodin, deoarece nu e nevoie de prea multă osteneală ca să dovedeşti o ştrengăriţă de douăzeci şi opt de ani cu fire provensală, aşa că el îşi reînnoieşte de mai multe ori dovezile. — Dar, îngerul meu scump, spuse în cele din urmă frumoasa cu totul convinsă, ce repede trece timpul... trebuie să ne despărţim. Dacă plăcerea noastră nu durează mai mult de o liturghie, trebuie că de mult a fost ite missa est. — Nu, nu, scumpa mea, spuse preotul, dând încă o dovadă doamnei Rodin, haide, sufletul meu, avem tot timpul, încă o dată, draga mea prietenă, încă o dată. Ageamii nu se încălzesc aşa de repede ca noi... Încă o dată, îţi spun, fac prinsoare că încornoratul nu şi-a părăsit încă dumnezeul. Până la urmă fură nevoiţi să se despartă, nu fără a-şi făgădui că se vor mai întâlni. Puseră la cale noi vicleşuguri şi Gabriel plecă să-l găsească pe Rodin. Acesta îşi făcuse datoria la fel de bine ca şi un episcop. — Numai quod aures m-a pus puţin în încurcătură, spuse el. Acum aş vrea mai degrabă să mănânc decât să beau. Paraclisierul m-a liniştit. Şi cei o sută de taleri, părinte? — Îi am, fiul meu! Netrebnicul a vrut să-mi ţină piept, eu am înşfăcat o furcă pe care a simţit-o, pe legea mea, peste toate oasele. Când termină jocul cei doi prieteni ai noştri pleacă la vânătoare şi la întoarcere Rodin îi povesteşte soţiei sale despre ajutorul pe care i l-a dat lui Gabriel. — Am slujit liturghia, spunea marele nătăfleţ, prăpădindu-se de râs, da, la naiba, am slujit liturghia ca un adevărat preot, în timp ce prietenul nostru măsura umerii lui Renoult cu o furcă... el se folosea de armele sale, ce să spun, viaţa mea, el îl încornora; ah! Draga mea, ce caraghioasă această poveste cu încornoraţi, e de tot hazul... Şi tu, iubita mea, ce-ai făcut în timp ce eu slujeam? — Ah, prietenul meu, răspunse doamna judecător, se pare că cerul ne-a insuflat, ca să vezi cum lucrurile cereşti ne-au covârşit pe amândoi fără putinţă de tăgadă: în timp ce tu slujeai liturghia, eu spuneam acea frumoasă rugăciune prin care Fecioara îi răspunde lui Gabriel, atunci când acesta o înştiinţează că va rămâne însărcinată cu ajutorul Duhului Sfânt. Cum vezi, prietene, suntem cu siguranţă salvaţi, dacă aşa de înălţătoare lucruri ni se întâmplă deodată la amândoi.

Lui Antoine i se păruse dintotdeauna că are vârsta clinilor. Când avea şapte ani, se simţea obosit ca un om de patruzeci şi nouă; la unsprezece, avea deziluziile unui bătrân de şaptezeci şi şapte. Acum, la douăzeci şi cinci de ani, sperând într-o viaţă ceva mai blândă, Antoine a luat hotărârea să aştearnă peste creierul lui giulgiul prostiei. Constatase de prea multe ori că inteligenţa este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite şi frumos pronunţate, că este atât de pervertită, încât de multe ori eşti mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligenţa te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenţei îţi conferă o imortalitate de hârtie de ziar şi admiraţia celor care cred în ce citesc.   Ceainicul începu să scoată un ţiuit anemic. Antoine turnă apa care bolborosea într-o ceaşcă albastră împodobită cu o lună înconjurată de doi trandafiri roşii. Frunzele de ceai se deschiseră învolburându-se, răspândindu-şi culoarea şi mirosul, în timp ce aburii se înălţau şi se amestecau cu masa de aer. Antoine se aşeză la birou, în faţa singurei ferestre a garsonierei lui răvăşite.   Îşi petrecuse noaptea scriind. Într-un caiet mare de şcolar, după numeroase tatonări, după pagini de ciorne, reuşise în fine să dea o formă manifestului său. Înainte de asta, se istovise săptămâni în şir căutând o portiţă de scăpare, nişte subterfugii convingătoare. Dar sfârşise prin a recunoaşte groaznicul adevăr: cauza nefericirii lui era propria-i minte. În această noapte de iulie, Antoine consemnase aşadar argumentele care urmau să explice renunţarea lui la gândire. Caietul avea să rămână ca mărturie a proiectului său, în caz că nu va ieşi teafăr din această experienţă periculoasă. Dar fără îndoială că reprezenta în primul rând un mijloc de a se convinge pe sine însuşi de valabilitatea acţiunii lui, căci aceste pagini justificative aveau seriozitatea unei demonstraţii raţionale.   Un măcăleandru bătu cu ciocul în geam. Antoine îşi ridică privirea de pe caiet şi, parcă spre a răspunde, bătu în el cu stiloul. Luă o înghiţitură de ceai, se întinse şi, trecându-şi o mână prin părul cam gras, se gândi c-ar trebui să fure şampon de la Champion, magazinul din colţ. Antoine nu se considera un hoţ, nu era suficient de neserios pentru aşa ceva şi de aceea subtiliza doar ce-i trebuia: şampon cât o alună presată discret într-o cutiuţă de bomboane. La fel proceda pentru pastă de dinţi, săpun, cremă de ras, boabe de struguri, cireşe; astfel, luându-şi dijma, ciupea zilnic de prin marile magazine şi supermarketuri. Neavând destui bani nici ca să-şi cumpere toate cărţile pe care le dorea, şi constatând acuitatea supraveghetorilor şi a porţilor de securitate de la F. N. A. C., fura cărţile pagină cu pagină şi le reconstituia la adăpost, în apartamentul său, ca un editor clandestin. Fiecare pagină, fiind câştigată print-un delict, căpăta o valoare simbolică mult mai mare decât dacă ar fi fost lipită şi pierdută printre suratele ei; desprinsă dintr-o carte, şterpelită, pe urmă legată la loc cu răbdare, ea devenea sacră. Biblioteca lui Antoine număra astfel vreo douăzeci de cărţi reconstituite în preţioasa lui ediţie particulară.   Pe când se lumina de ziuă, epuizat de noaptea albă, se pregătea să dea o încheiere proclamaţiei lui. După o clipă de şovăială cu capătul stiloului între dinţi, începu să scrie, cu capul aplecat aproape de caiet, trecându-şi limba peste buze: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare. Nu pot să particip la această minciună: să mă prefac că nu cunosc deja cum se încheie totul. Ştiu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenţei. Va fi mica mea Odisee personală, iar după multe încercări şi aventuri primejdioase voi sfârşi prin a ajunge înapoi în Ithaca. Simt deja mirosul acela de ouzo şi de foi de vită umplute. Ar fi o ipocrizie să n-o spun, să nu spun că, încă de la începutul poveştii, se ştie că eroul va scăpa, ba chiar va ieşi înnobilat de atâtea încercări. Un deznodământ construit în mod artificial pentru a părea firesc va proclama o lecţie de genul: «E bine să gândeşti, dar trebuie să profiţi de viaţă.» Orice am spune, orice am face, există întotdeauna o morală care paste pe imaşul personalităţii noastre. Este miercuri 19 iulie, soarele se hotărăşte în sfârşit să iasă din ascunzătoare. Aş vrea să pot spune, la încheierea acestei aventuri, precum personajul Joker din Full Metal Jacket: «Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu şi nu mi-e teamă.»„   Antoine puse jos stiloul şi închise caietul. Bău o gură de ceai; dar lichidul se răcise, îşi dezmorţi oasele şi încălzi nişte apă pe micul reşou de camping pus direct pe podea. Măcăleandrul ciocăni cu pliscul în geam. Antoine deschise fereastra şi puse un pumn de seminţe de floarea-soarelui pe pervaz.   Pe jumătate, familia lui Antoine se trăgea din Birmania. Bunicii lui din partea tatălui veniseră în Franţa prin anii treizeci, pe urmele lui Shan, ilustra lor strămoaşă, care, cu opt secole în urmă, descoperise Europa. Shan era o aventurieră botanistă; o pasionau artele, leacurile, încerca să schiţeze o cartografie a regiunii. După fiecare expediţie se întorcea la Păgân, oraşul ei natal, îşi regăsea familia şi le împărtăşea alor ei şi învăţaţilor descoperirile făcute. Anawratha, primul mare suveran birman, a auzit de pasiunea ei pentru cercetare şi aventură şi i-a oferit mijloacele materiale şi financiare pentru a descoperi vasta lume necunoscută. Luni în şir, Shan şi echipajele ei au călătorit pe uscat, pe mare, şi s-au rătăcit destul cât să găsească drumul spre Lumea Nouă, Europa. Traversând Mediterana, au debarcat în sudul Franţei şi au ajuns până la Paris. Au oferit mărgele de sticlă şi haine din mătase proastă indigenilor din ţinuturile europene şi au încheiat acorduri de negoţ cu şefii acestor triburi palide, înapoindu-se acasă, Shan a avut parte, pentru descoperirea ei, de o primire triumfală; a fost sărbătorită şi şi-a sfârşit zilele în glorie. În mijlocul tulburărilor şi violenţelor din secolul XX, bunicii lui Antoine au hotărât să plece pe urmele strămoaşei lor, cu speranţa de a găsi o fericire pe potrivă. Se instalaseră aşadar în Bretania, la începutul anilor treizeci; în 1941 au fost chiar întemeietorii celebrei celule de rezistenţi F. T. P. Birmania. Se integraseră treptat, învăţaseră bretona şi, ceva mai greu, să le placă stridiile.

Zile zbuciumate de Winston Graham volumul 3   CARTEA ÎNTÂI     Capitolul I În luna august a anului 1790, trei bărbaţi treceau călare pe poteca de catâri de pe lângă mina Grambler şi se îndreptau spre căsuţele răzleţe de la capul satului. Era seară şi soarele scăpătase; norii, mânaţi pe cer de vântul care sufla dinspre vest, începeau să se împurpureze în lumina amurgului. Chiar şi coşurile minei, care de mai bine de doi ani nu mai scoteau fum, căpătaseră o culoare caldă în lumina înserării. Porumbeii îşi făceau cuiburi într-o spărtură a celui mai înalt dintre cele două coşuri şi, în timp ce bărbaţii treceau, păsările tulburau liniştea care se aşternuse, cu bătăile lor de aripi. Câţiva copii în zdrenţe se dădeau într-un leagăn făcut de ei, legat între două barăci. Mai multe femei stăteau în pragul uşilor, cu braţele încrucişate, urmărind cu privirea călăreţii care treceau. Păreau oameni serioşi, respectabili; îmbrăcaţi sobru în haine negre, se ţineau drept în şa, cu un aer important. Nu treceau mulţi oameni de felul lor prin satul acesta aproape pustiu, care luase fiinţă şi existase numai pentru a servi mina şi care pierea încet-încet, acum, că mina era moartă. Se părea că oamenii vor trece prin sat fără să se oprească, dar în cele din urmă unul din ei făcu un semn şi toţi opriră caii în faţa unei cocioabe dărăpănate cum nu mai văzuseră până atunci. Era o colibă cu pereţi de pământ amestecat cu paie; un burlan ruginit ţinea loc de coş şi acoperişul era peticit cu bucăţi de pânză de sac şi lemn putred adus de ape. În faţa uşii deschise, pe o ladă răsturnată, şedea un bărbat cu picioare strâmbe, cioplind o bucată de lemn. Era încălţat cu cizme de călărie rupte, legate cu sfoară; avea pantaloni galbeni din piele de porc, o cămaşă de flanel cenuşiu murdară, cu o mânecă ruptă până la cot, şi o vestă de piele groasă neagră, cu buzunarele burduşite cu tot felul de nimicuri. Fluiera încet, dar când bărbaţii au descălecat, deschise gura şi se uită bănuitor la ei cu ochii lui injectaţi. Cuţitul rămase înfipt în lemn în timp ce-i măsura cu privirea. Conducătorul călăreţilor, un om înalt şi slab, cu ochii atât de apropiaţi încât părea că se uită cruciş, spuse: — Bună ziua. Dumneata eşti Paynter? Cuţitul se lăsă încet în jos. Omul cu picioare strâmbe ridică mâna murdară şi începu să-şi scarpine chelia lucioasă. — S-ar putea! Celălalt făcu un gest de nerăbdare: — Hai, omule. Ori eşti Paynter, ori nu eşti. Nu se poate şi una şi alta. — Ei, nu-s prea sigur. Oamenii dau prea uşor nume altora. S-ar putea să fie două sau chiar trei păreri. Depinde de ce aveţi nevoie de mine. — El e Paynter, spuse unul din bărbaţi. Unde ţi-e nevasta, Paynter? — S-a dus la Marasanvose. Dacă aveţi nevoie de ea… — Mă numesc Tankard, spuse aspru primul bărbat. Sunt procuror şi sunt însărcinat cu acuzarea în procesul inculpatului Poldark. Vrem să-ţi punem câteva întrebări, Paynter. Dumnealui e Blencowe, ajutorul meu. Domnul este Garth, una din părţile în cauză. Putem intra în casă? Pe faţa încreţită de culoarea lemnului de tec a lui Paynter apăru o expresie de inocenţă jignită, dar sub această falsă tentativă de apărare se putea observa un licăr de adevărată panică. — De ce veniţi să mă necăjiţi? Am spus tot ce-am avut de spus în faţa judecătorilor şi atât. Stau aici, în faţa casei mele, şi nu mă amestec cu nimeni. Duc o viaţă creştinească precum Sfântul Petru. Lăsaţi-mă în pace! — Legea trebuie să-şi urmeze cursul, spuse Tankard şi aşteptă ca Jud să se ridice. După scurt timp, uitându-se bănuitor de la unul la altul, Jud intră primul în casă. Se aşezară în coliba întunecoasă. Tankard se uita cu scârbă în jur şi, ridicându-şi pulpanele hainei ca să nu se murdărească, se aşeză şi el. Niciunul n-avea nas prea delicat, dar Blencowe, un bărbat scund, palid şi adus de spate, se uită melancolic la priveliştea plăcută de afară. — Nu ştiu nimic, spuse Jud. Aţi greşit adresa. — Avem motive să credem, spuse Tankard, că depoziţia dumitale în faţa judecătorului de instrucţie e mincinoasă. Dacă… — Iertaţi-mă, domnule Tankard, spuse Garth încet, dar v-aş ruga să mă lăsaţi să vorbesc puţin cu Paynter. Vă amintiţi că am spus mai înainte că ar fi mai multe căi în abordarea… Tankard îşi încrucişă braţele subţiri: — Da, da, foarte bine! Jud se uită cu ochii lui de buldog la noul adversar. I se părea că-l mai văzuse pe Garth trecând călare prin sat. Poate că spiona. Garth i se adresă pe un ton prietenos: — Înţeleg că ai fost odată servitorul căpitanului Poldark, dumneata şi soţia dumitale; l-aţi slujit mulţi ani şi pe tatăl său înainte? — S-ar putea. — Şi după ce l-aţi slujit cu credinţă ani de zile, aţi fost daţi afară fără preaviz, fără un cuvânt. — Aşa-i. N-a fost bine, nici cinstit, pot să spun. — Se spune, dar bagă de seamă că astea sunt zvonuri, înţelegi, se spune că te-a tratat în mod ruşinos – din cauza unei greşeli imaginare – că te-a bătut cu biciul şi că era să te înece sub pompă. E adevărat? Jud scuipă pe jos şi îşi arătă cei doi dinţi pe care-i mai avea. — Aşa ceva e împotriva legii, interveni Tankard, uitându-se cruciş. Act de violenţă împotriva persoanei. Ai fi putut să-l dai în judecată, Paynter. — Şi fac rămăşag că n-ar fi fost pentru prima dată, spuse Garth. — Nu, n-ar fi fost, adăugă Jud după un timp, sugându-şi dinţii. — În ziua de azi, cei ce-şi maltratează servitorii nu-i merită, spuse Garth. A apărut un nou principiu. Toţi oamenii sunt egali. Uitaţi-vă ce se întâmplă în Franţa. — Aşa-i, ştiu asta, spuse Jud, apoi se opri. Nu era bine să-i lase să-şi bage nasul în treburile lui, să afle secretul vizitelor lui la Roscoff. Treaba asta cu Poldark putea să fie un pretext ca să-l prindă în cursă, să facă alte mărturisiri. — Blencowe, spuse Tankard, ai nişte coniac? Ne-ar prinde bine un strop, şi fără îndoială că şi lui Paynter.   …Afară se întuneca şi umbra în coliba plină de gunoaie se făcea mai deasă. — Să ştiţi asta de la mine, spuse Garth. S-a terminat cu aristocraţia. I s-a dus vremea. O să vină rândul oamenilor simpli să-şi dobândească drepturile. Şi unul din drepturile lor este să nu fie trataţi ca nişte animale şi să fie folosiţi ca sclavi, înţelegi ce spune legea, domnule Paynter? — Tot omul e împărat în casa lui, spuse Jud. Şi mai e şi habeas corpse[1] şi să nu te atingi de ce nu e al tău. — Când se încalcă legea, spuse Garth, ca aici în ianuarie, de multe ori e greu ca justiţia să acţioneze cum ar trebui. Aşa că legea se aplică aşa cum se poate. Şi când au loc tulburări şi distrugeri şi alte răutăţi asemănătoare, dacă sunt prinşi conducătorii, ceilalţi, micii delincvenţi care i-au urmat, sunt lăsaţi în pace. În cazul nostru, căpetenia e cunoscută. — S-ar putea. — Nu încape nicio îndoială. Dar e greu de găsit o mărturie în care să te poţi încrede, o mărturie a unui om demn de încredere ca dumneata… Şi bagă de seamă că dacă justiţia nu poate găsi probe împotriva conducătorului, atunci va căuta mai departe şi-i va scoate la iveală pe delincvenţii mai mărunţi. Ăsta-i adevărul, domnule Paynter, aşa cum mă vezi şi te văd, aşa că cel mai bine pentru toată lumea este ca adevăratul vinovat să stea în boxa acuzării. Jud ridică paharul şi-l puse iar jos pentru că era gol. Blencowe îi întinse repede sticla cu coniac. Se auzi un gâlgâit plin de mulţumire când Jud o duse la gură şi începu să bea. — Nu înţeleg de ce aţi venit la mine, când se ştie că eu n-am fost acolo, spuse el precaut. Omul nu poate să vadă mai departe decât îl duc ochii. — Ascultă, Paynter, spuse Tankard, neluând în seamă semnele pe care i le făcea Garth. Ştiu mult mai multe decât crezi tu. Cercetările durează de aproape şapte luni. Ai face mai bine dacă ai spune tot. — Ce să spun?… — Ştiu că ai cooperat activ cu Poldark în dimineaţa naufragiului. Ştiu că ai fost pe plajă toată ziua şi toată noaptea cât a durat răzmeriţa. Ştiu că ai avut un rol important, opunându-te reprezentanţilor Coroanei când unul dintre ei a fost rănit grav şi, în multe privinţe, eşti tot atât de vinovat ca stăpânul tău… — N-am auzit niciodată în viaţa mea ceva mai neadevărat! Eu? Tot atât de aproape am fost de epavă cum sunt acum… — Dar aşa cum ţi-a explicat Garth, suntem dispuşi să trecem asta cu vederea dacă accepţi să fii martorul acuzării. Avem multe mărturii împotriva lui Poldark, dar vrem să le dăm mai multă greutate. E clar că nu-i datorezi credinţă lui Poldark. Ai arătat chiar tu că te-a tratat în mod ruşinos! Hai, omule, înţelege că e de datoria ta să ne spui adevărul. Plin de demnitate, Jud se sculă în picioare. — Şi, adăugă Garth, ar merita să o faci. Jud se răsuci pe călcâie şi se aşeză iar pe scaun. — Ce-aţi spus? — Nimic oficial, desigur. N-ar fi potrivit. Dar mai sunt şi alte căi. Jud scoase capul pe uşă să vadă dacă nu cumva venea Prudie. Nu se vedea nimeni. Aşa făcea întotdeauna când se ducea să-şi vadă rudele. Se uită pieziş la fiecare dintre bărbaţii din casă, ca şi cum ar fi vrut să le afle intenţiile. — Ce alte căi? Garth scoase punga din buzunar şi o scutură zornăind banii. — Justiţia doreşte o condamnare. Statul e dispus să plătească pentru o informaţie corectă. În secret, desigur. Strict ca între prieteni. Ca şi cum ar oferi o recompensă pentru arestarea cuiva, cum s-ar spune. Nu-i aşa, domnule Tankard? Nimic altceva. Tankard nu răspunse. Jud luă paharul şi sorbi ultima picătură de coniac. Mormăi ca pentru sine: — Întâi ameninţări şi acuma mită. Mită, pe legea mea! Arginţii lui Iuda. Să depun mărturie la curtea de justiţie împotriva unui vechi prieten. Mai rău ca Iuda, că el a făcut-o în secret. Şi pentru ce? Treizeci de arginţi îmi închipui că ăştia n-ar oferi nici măcar atâta. Ar vrea s-o fac pentru douăzeci sau chiar zece. Nu-i cuminte, nu-i cinstit, nu-i creştineşte, nu-i drept. După un timp, Garth spuse: — Zece guinee acum şi zece după proces. — Aha! exclamă Jud. Exact cum am crezut. — S-ar putea să ridicăm până la cincisprezece. De data asta Jud se ridică încet, îşi supse dinţii şi încercă să fluiere, dar avea buzele uscate. Îşi ridică pantalonii şi băgă două degete în buzunarul vestei ca să ia un pic de tabac. — Nu-i cinstit să veniţi pe capul omului aşa, mormăi el. Mi se-nvârte capul. Veniţi peste o lună. — Sesiunea curţii de judecată e fixată la începutul lui septembrie. Tankard se ridică şi el. — Nu avem nevoie de o depoziţie lungă, spuse el. Câteva fraze cu faptele principale, aşa cum le ştii… şi promisiunea să le repeţi la timpul potrivit. — Şi ce ar trebui să spun? — Adevărul, desigur, sub jurământ. Garth îl întrerupse repede: — Adevărul, desigur, dar poate că am putea să-ţi arătăm ce am dori noi în primul rând. Dorim să avem o mărturie despre actele de violenţă împotriva soldaţilor. Asta s-a întâmplat în noaptea de şapte spre opt ianuarie. Erai pe plajă atunci, nu-i aşa, domnule Paynter? Fără îndoială că ai văzut tot ce s-a întâmplat. Jud părea bătrân şi îngrijorat. — Nu… Nu-mi amintesc nimic acuma. — Ar merita douăzeci de guinee dacă ţi-ai aduce aminte. — Douăzeci de guinee acum şi douăzeci după? — …Da. — Merită pentru o poveste ca asta. — Noi vrem adevărul, omule, spuse Tankard nerăbdător. Ai fost sau nu martor la actele de violenţă? Garth puse punga pe o măsuţă cu trei picioare, veche şi şubredă, care îi aparţinuse lui Joshua Poldark. Începu să numere douăzeci de monezi de aur. — Ce, spuse Jud uitându-se lung la bani, atunci când i-am crăpat capul soldatului ăla şi toţi ăilalţi au fost goniţi de pe plajă mai iute decât veniseră? Ce-am mai râs când am văzut! Asta aţi vrut să spuneţi? — Desigur. Şi participarea căpitanului Poldark la ce s-a întâmplat Odată cu lăsarea nopţii, umbrele umpleau coliba. Zornăitul monezilor semăna cu sunetul unei ape curgătoare şi, o clipă, lumina rămasă zăbovi pe insula de aur mat pe care o formaseră monezile. — Ei, spuse Jud înghiţind, cred că o să ţin minte destul de bine; deşi eu nu am luat parte direct. Am fost… pe acolo tot timpul. Ezită, apoi scuipă iar. De ce nu mi-aţi spus de la început ce vreţi?   * În ziua următoare, o femeie tânără, călare, trecu prin Grambler în direcţia opusă, pe lângă biserica din Sawle; ocoli Trenwith şi începu să coboare pe poteca abruptă spre Golful Trevaunance. Era brunetă, destul de înaltă şi era îmbrăcată într-un costum de călărie strâns pe corp; pe cap purta o pălărie mică, de forma unui tricorn. Cunoscătorii n-ar fi spus că e frumoasă, dar puţini bărbaţi ar fi trecut pe lângă ea fără să-i arunce o a doua privire. Lăsând în urmă turnătoria, al cărei fum ocru la culoare uscase vegetaţia din golf, călăreaţa se îndreptă în direcţia opusă, spre Place House, conacul solid, ghemuit parcă la pământ ca să reziste vântului şi furtunilor dinspre mare. Când descălecă, se vedea bine că tânăra femeie era nervoasă. Cu mâna ei înmănuşată strângea mereu frâul şi când apăru un valet să ia calul, îşi găsi cu greu cuvintele ca să i se adreseze. — Sir John Trevaunance, doamnă? Să văd dacă este acasă. Pe cine să anunţ? — Doamna Poldark. — Doamna Poldark. Da… da, doamnă. I se păru ei sau în ochii omului văzu trezindu-se interesul? Poftiţi, doamnă, urmaţi-mă, vă rog. O pofti într-o cameră mică, plăcută, care se deschidea spre seră, şi după ce aşteptă câteva minute apăru un servitor care îi spuse că Sir John e acasă şi o va primi. Acesta se afla într-o cameră lungă, un birou cu vedere spre mare. Simţi o uşurare când văzu că e singur, cu excepţia unui câine de vânătoare ghemuit la picioarele lui. Observă că e mult mai puţin impunător decât se temuse: nu era mult mai înalt decât ea, iar pe faţa lui roşie se citea o expresie de jovialitate. — Supusul dumneavoastră, doamnă, spuse el. Luaţi loc vă rog. Aşteptă până se aşeză pe marginea unui scaun, apoi se aşeză şi el la birou. Ţinu ochii plecaţi un minut, ştiind că o examinează din cap până în picioare şi acceptând cercetarea lui atentă ca făcând parte din încercarea prin care trecea. El spuse prudent: — N-am avut plăcerea. — Nu… Pe soţul meu îl cunoaşteţi bine… — Desigur. Am fost parteneri de afaceri până… de curând. — Ross a fost foarte mâhnit când a trebuit să renunţe la asocierea cu dumneavoastră. Era atât de mândru de ea. — Hm! Împrejurările ne-au fost potrivnice, doamnă. Nu e vina nimănui. Toţi am pierdut bani în această afacere. Ridică privirile spre el şi observă că ceea ce văzuse la ea îl impresionase plăcut. Această calitate de a plăcea bărbaţilor era unul din puţinii factori care-i dădeau curaj când se afla în societate. Încă nu o considera ca putere, ci ca ceva care-i întărea curajul. Ştia că vizita ei contravenea etichetei, şi probabil că şi el o ştia. De unde şedeau, amândoi puteau să vadă fumul topitoriei acoperind încet golful. După un moment, el i se adresă rece: — După cum ştiţi… hm… Societatea a fost reînfiinţată sub o nouă conducere. Falimentul concernului a fost o lovitură pentru noi toţi, dar înţelegeţi situaţia. Clădirile se aflau pe pământul meu, de fapt chiar sub nasul meu, investisem mai mult capital decât toţi ceilalţi şi ar fi fost o nebunie să le las să se ruineze nefolosite. S-a ivit ocazia să obţinem şi alte capitaluri şi era la mintea omului că trebuie să profit de ocazie. Sper că domnul căpitan Poldark înţelege cum stau lucrurile. — Sigur că da, răspunse Demelza. Sunt sigură că v-ar dori succes în orice întreprindeţi, chiar dacă n-ar lua şi el parte. Sir John clipi din ochi: — Sunteţi amabilă să spuneţi asta. Până acum nu acoperim decât cheltuielile, dar cred că lucrurile se vor îndrepta. Îmi permiteţi să vă ofer ceva de băut? Un pahar cu vin alb? — Nu, mulţumesc… Ezită, apoi: Sau poate un pahar de Porto dacă nu vă deranjează prea mult. Ridicând ironic o sprânceană, Sir John sună clopoţelul. S-a adus vinul şi în timp ce-l beau au avut o conversaţie plăcută. Au vorbit despre mine, vaci, trăsuri şi vremea rece. Demelza deveni mai degajată şi Sir John mai puţin bănuitor. — Ca să spun drept, zise Demelza, cred că vremea e de vină că avem atâtea neplăceri cu animalele. Noi avem o vacă frumoasă, o cheamă Emma; până acum două săptămâni dădea lapte mult, dar acum i s-a oprit. S-a mai întâmplat şi cu alta, deşi asta nu mă surprinde… — Eu am una din rasa Hereford; valorează o grămadă de bani, spuse Sir John. A fătat pentru a doua oară acum două săptămâni şi acum e bolnavă, complet paralizată. L-am chemat pe Phillips, veterinarul, de cinci ori. M-ar durea inima s-o pierd. — Viţelul e sănătos? — Da, dar e rău şi pentru el. Minta nu se poate ţine pe picioare. Are ceva şi la dinţi, i se mişcă… şi coada pare ruptă. Phillips nu ştie ce să mai facă şi nici omul meu de aici, care o îngrijeşte. — Mi-amintesc când locuiam în satul Illuggan, spuse Demelza, că a fost şi acolo un caz asemănător. Vaca preotului s-a îmbolnăvit de aceeaşi boală, şi tot după ce fătase. — Şi a găsit remediul? — Da, domnule, l-a găsit. — Cum? — Ei bine, nu eu trebuie să spun dacă preotul a făcut bine sau nu, nu-i aşa? A chemat-o pe o bătrână numită Meggy Dawes – îmi amintesc că locuia pe celălalt mal al râului. Se pricepea de minune să vindece negi şi scrofuloza. Odată a venit la ea un băiat care avea ceva urât la ochi. Imediat ce… — Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu vaca, doamnă. — A, da! Pot să o văd, Sir John? Aş vrea mult s-o văd, ca să-mi dau seama dacă are aceeaşi boală ca vaca preotului. — Vă duc chiar eu s-o vedeţi, vă rog, doamnă. Mai doriţi un pahar de Porto, ca să rezistaţi? Câteva minute mai târziu au traversat curtea pietruită din spatele conacului şi au intrat în grajdul unde zăcea vaca. Demelza observă acareturile solide, construite din piatră. Ar fi dorit să fie ale ei. Vaca zăcea culcată pe o parte. Ochii ei blânzi erau trişti, dar resemnaţi. Un bărbat se sculă de pe un scaun de lemn şi se postă respectuos lângă uşă. Demelza se aplecă să examineze vaca. Proceda cu profesionalism, aşa cum învăţase în cei şapte ani petrecuţi la Nampara, nu în copilăria ei la Illuggan. Picioarele animalului erau paralizate şi coada părea ruptă în două cam pe la jumătate. — Da, spuse Demelza, este aceeaşi boală. Meggy Dawes îi zicea „coadă ruptă”. — Şi remediul? — E remediul ei, nu al meu. — Da, da, înţeleg Demelza îşi umezi buzele: — A spus că trebuie să tai coada aici, cam la vreo două palme de la vârf, acolo unde pare ruptă, să bagi în tăietură o ceapă cu sare multă – pe care să o fixezi bine cu o sfoară groasă – să o ţii acolo vreo săptămână, apoi să desfaci legătura. Să-i dai câte puţină mâncare şi un întăritor făcut din părţi egale de rozmarin, ienupăr şi seminţe de nucşoară fără coajă. Îmi amintesc foarte bine. Aşa a spus. Demelza se uită lung la baronet, care îşi muşca buza de jos. — N-am auzit niciodată acest remediu, dar şi boala asta e rară. Sunteţi prima persoană care pare să o fi cunoscut. Am să-l încerc. Dumneata ce spui, Lyson? — E mai bine decât să laşi bietul animal să sufere, domnule. — Aşa cred şi eu. Am auzit că bătrânele astea fac minuni când e vorba de boli mai puţin cunoscute. Aţi putea să repetaţi cele spuse, doamnă Poldark, ca să înveţe şi Lyson? — Cu plăcere. Traversară iar curtea şi intrară în casă. Sir John spuse: — Sper că domnul căpitan Poldark nu-şi face griji din cauza procesului care se apropie. Imediat ce rosti cuvintele, regretă imprudenţa. Simţea că Demelza evitase dinadins subiectul ca să-l oblige pe el să-l aducă în discuţie. Dar ea nu începu să pledeze în favoarea lui Ross, cum se temuse. — Ce aş putea spune? Sigur că suntem destul de supăraţi. Eu îmi fac mai multe griji decât el. — O să se termine curând şi cred că aveţi şanse de achitare. — Credeţi într-adevăr, Sir John? Asta îmi dă mult curaj. Veţi fi şi dumneavoastră în oraş, la Bodmin, în timpul sesiunii curţii cu juri? — Cum aţi spus? De fapt, nu ştiu. De ce mă întrebaţi? — Am auzit că se vor ţine alegeri în septembrie şi, cum procesul are loc la şase septembrie, am crezut că s-ar putea să fiţi acolo. — Vreţi să spuneţi ca să-l ajut pe fratele meu? O, are el singur grijă de el. Baronetul se uită neîncrezător la Demelza pe a cărei faţă calmă nu se putea citi ce gândea. Chiar dacă m-aş afla în oraş, aş avea prea multe de făcut ca să mă duc şi la tribunal. În plus, cu tot respectul, doamnă, trebuie să spun că nu mi-ar plăcea să văd un vechi prieten într-o situaţie neplăcută. Îi doresc numai bine, desigur, dar nimănui nu-i place să vadă într-un proces un motiv de distracţie. — Am auzit că vor fi doi judecători, spuse ea. — O, nu doi în acelaşi proces. Cred că îşi vor împărţi rolurile. Wentworth Lister nu e un om rău, deşi sunt ani de când nu ne-am mai văzut. Puteţi fi sigură că judecata va fi dreaptă. Justiţia britanică va avea grijă. Câinele se apropiase şi stăpânul lui luă un biscuit dintr-un sertar şi i-l dădu. — Nu pot să înţeleg, spuse Demelza, cum un om, un judecător, poate veni de undeva de departe ca să judece un proces şi să-i studieze toate aspectele în câteva ore. Nu mi se pare posibil. Nu caută să afle adevărul, el singur, înainte de a începe procesul? Sir John zâmbi: — O să vă surprindă cât de repede poate ajunge la o concluzie o minte obişnuită cu această muncă. Şi să ştiţi că nu depinde de judecător, ci de juriu şi acesta e format din oameni de aici, din Cornwall, oameni ca noi, aşa că există toate motivele să iasă totul bine. Mai doriţi puţin vin? Demelza refuză. — E cam tare, cred, dar are buchet. Când se vor termina toate, mi-ar face plăcere să veniţi pe la noi, domnule. Ross m-a rugat să vă invit. Sir John răspunse că va fi încântat. Câinele răspândi firimiturile pe podea. Demelza se ridică să plece. Sir John adăugă: — Mă voi ruga ca tratamentul pentru Minta să reuşească. Demelza la fel, dar nu-şi trădă îndoielile. — Poate că o să-mi trimiteţi veşti cum îi merge? — Desigur, şi între timp, dacă mai treceţi pe aici, aş fi încântat să vă văd. — Mulţumesc, Sir John. Câteodată trec călare pe coastă. E bine pentru sănătate. Drumul nu e bun pentru cal, dar îmi place priveliştea şi aerul înviorător. Sir John o conduse până la uşă şi o ajută să încalece, admirându-i silueta fină şi ţinuta dreaptă. Când ieşea pe poartă, un bărbat intra călare pe un cal sur.   * — Cine era? întrebă Unwin Trevaunance, punându-şi mănuşile gri peste un teanc de cecuri. Fratele mai mic al lui Sir John făcea totul cu premeditare, dând importanţă unor fapte care nu aveau niciuna. Avea treizeci şi şase de ani, era înalt, cu o figură leonină; părea sigur de sine şi avea o personalitate mult mai impresionantă decât fratele lui. Totuşi Sir John făcea afaceri bănoase, iar Unwin nu. — Soţia lui Ross Poldark. Atrăgătoare femeie! N-am cunoscut-o până acum. — Ce voia? — Asta nu ştiu încă, spuse Sir John. Nu părea să vrea ceva. Unwin avea o cută între sprâncene care se adâncea când se încrunta: — N-a fost servitoare înainte, sau cam aşa ceva? — S-au mai ridicat şi altele, înaintea ei şi cu mai puţine talente, sunt sigur. Are o oarecare eleganţă în mişcări. Peste câţiva ani va fi greu să o deosebeşti de o femeie educată. — Şi n-a venit să ceară nimic? Mă îndoiesc. Mie mi se pare că e o femeie periculoasă. — Periculoasă? — Am schimbat cu ea o privire când pleca. Mă pricep să judec oamenii, John. — Şi eu mă pricep, Unwin, şi cred că pot să-mi asum riscul afirmând asta. Sir John îi mai dădu un biscuit câinelui. Mi-a oferit un remediu bun ca s-o vindec pe Minta, deşi să fiu al naibii dacă cred că va avea efect… L-ai găsit pe Ray? — Da, da. I-am vorbit despre Caroline, spunându-i că vrea să-şi întrerupă călătoria şi să fie la Bodmin în timpul alegerilor; dar i-a scris şi Caroline. Aşa e ea; m-a rugat să-i spun unchiului ei, apoi i-a scris chiar ea! — E prea tânără. Ai răbdare cu ea, Unwin. Va trebui să ai răbdare. E capricioasă, instabilă. Şi mai sunt şi alţii care o consideră o partidă bună, nu numai tu. Unwin înfipse dinţii în vârful cravaşei. — Bătrânul e un zgârcit înrăit. Azi-dimineaţă umbla cu mâinile lui râioase prin dosarele cu socoteli; şi casa, care nici în vremurile bune nu arăta a conac, e gata să se dărâme pentru că nu o repară. Nu e un cadru potrivit în care Caroline să-şi petreacă jumătate din viaţă. — Ai să poţi schimba toate astea. — Da, odată şi odată. Dar Ray n-are mai mult de cincizeci şi trei sau cincizeci şi patru de ani. Poate să mai trăiască vreo zece ani. Unwin se duse la fereastră şi contemplă marea, care era liniştită acum. Norul care acoperea aproape faleza stâncoasă întunecase culoarea apei, făcând-o să devină verde-închis. Câţiva pescăruşi se cocoţaseră pe peretele casei şi ţipau răguşit. Omului acesta înalt, obişnuit acum cu viaţa la Londra, scena i se părea melancolică. — Penvenen are nişte păreri cu totul neobişnuite. Spunea azi-dimineaţă că sunt prea mulţi reprezentanţi ai Cornwallului în Parlament. Spune că locurile ar trebui redistribuite şi atribuite oraşelor noi din interiorul ţării. Fleacuri şi prostii. — Nu da atenţie micilor lui slăbiciuni. Deseori spune astfel de lucruri ca să irite lumea. Aşa e el. Unwin se întoarse de la fereastră. — Sper să nu mai avem alegeri şapte ani. Mă va costa cam două mii de lire numai pentru plăcerea de a fi ales – şi ştii că asta nu e tot – şi de fapt e de-abia începutul. În ochii fratelui mai mare apăru un semnal de alarmă, aşa cum se întâmpla ori de câte ori era vorba de bani — Ţi-ai ales singur profesia, băiete. Sunt alţii care o duc mai rău. Carter din Grampound îmi spunea că va trebui să plătească până la trei sute de guinee un vot. Se ridică să sune. — Doamna Poldark m-a întrebat dacă voi fi la Bodmin când va avea loc sesiunea curţii cu juri. Mă întreb cu ce scop?   [1] Habeas corpus – lege care, în Anglia, garantează libertatea individuală a cetăţenilor englezi. Prevede prezenţa fizică a deţinutului în faţa curţii pentru ca astfel să se statueze validitatea arestării. Jud confundă corpus cu corpse, care înseamnă cadavru. (n. tr.).

Tara zapezilor de Yasunari Kawabata     Din tunelul lung de hotar trenul intră în ţara zăpezilor. Întunericul albi până-n străfunduri. Opriră la halta de semnalizare. Fata care stătuse pe bancheta din faţa lui Shimamura se ridică să deschidă geamul de lângă el. Un suflu de aer înzăpezit se prelinse înăuntru. Aplecată adânc pe fereastră, fata îl strigă pe şeful de haltă, cum strigi pe cineva de tare departe. Cel chemat, un omuleţ îmbrobodit până deasupra nasului cu un fular gros, cu căciula de blană trasă zdravăn peste urechi, păşi mărunt prin zăpadă către ei, cu un lămpaş aprins în mână. Ce frig trebuie să fie, gândi Shimamura privind la nişte barăci, desigur ale administraţiei haltei, care păreau zgribulite, presărate ici şi colo sub poalele muntelui. Albeaţa zăpezii, înghiţită de întuneric, nu ajungea până la ele. — Eu v-am chemat, domnule şef de haltă. Cum o mai duceţi? — A, dumneata eşti, Yoko? Te-ntorci acasă? Straşnic ger s-a lăsat. — Am auzit că l-aţi ajutat pe fratele meu să găsească de lucru. V-aţi dat multă osteneală cu el. — Cred că n-o să-i priască în pustietăţile astea. E tânăr, bietul băiat. — E un copil! Vă rog mult să-l ajutaţi. — Bucuros. Ce-i drept, munceşte cu tragere de inimă. Şi-apoi, o să aibă în curând multă treabă la noi. Anul trecut am avut nămeţi mari. La vremea avalanşelor au stat trenurile-n loc şi nu mai pridideau sătenii cu gătitul pentru călători. — Dar ce gros v-aţi îmbrăcat! Şi fratele meu îmi scria de curând că nu poartă nici vestă! — Eu unul mi-am pus patru chimonouri unul peste altul. Băieţii ăştia! Trag la măsea de cum dă frigul şi pe urmă cad la pat cu fierbinţeală. Şi omul ridică lanterna făcând un semn către barăci. — Bea şi el? — Nu. — Sunteţi în drum spre casă? — Încă nu. Am o vătămătură şi trec întâi pe la doctor. — O, îmi pare rău. Cu tot paltonul îmbrăcat peste chimonouri, şeful de haltă părea dornic să încheie conversaţia asta în picioare. Aşa că îi întoarse spatele fetei şi mai mormăi: — Ai grijă de dumneata. Şi să auzim de bine! — Spuneţi-mi, fratele meu o fi de serviciu acum? Yoko aruncă o privire cercetătoare pe deasupra peisajului înzăpezit. — Vă rog încă o dată, mult de tot, ocupaţi-vă de el! Avea o voce tulburător de frumoasă. Un timbru înalt, ca un ecou venit din zăpada noptatică. Trenul se urni, dar ea rămase aplecată pe fereastră. Când ajunse în dreptul omului care păşea pe terasament, Yoko îi strigă din nou: — Nu uitaţi, domnule, spuneţi-i fratelui meu să vină pe-acasă când ia liber. Vă rog! — Biiine! se mai auzi de-afară. Yoko închise geamul şi-şi duse palmele la obrajii îmbujoraţi de frig. Trei pluguri de zăpadă aşteptau la poalele munţilor ninsorile mari. La intrările în tunel, spre nord şi sud, erau instalate semnalizatoare electrice pentru avalanşe. Cinci mii de muncitori erau gata pentru deszăpeziri, fără a mai socoti pe cei două mii din asociaţia „Tinerii Pompieri”. La gândul că fratele lui Yoko lucrează aici, la halta care în curând va fi înghiţită de nămeţi, interesul lui Shimamura pentru fată crescu. Spun „fată”, fiindcă aşa o socotea Shimamura. Deşi n-avea cum să ştie în ce relaţii se afla cu tovarăşul ei de drum. Judecând după gesturi, păreau căsătoriţi. El era vizibil bolnav. Dar, de fapt, rezerva naturală între un bărbat şi o femeie dispare când bărbatul e bolnav. Şi-atunci, cu cât sunt mai gingaşe îngrijirile ei, cu atât mai mult cei doi dau impresia unui cuplu. În fond, o femeie devine aproape maternă îngrijind un bărbat mult mai în vârstă decât ea, şi asta pentru un ochi din afară aduce cu intimitatea conjugală. Dar, desprinzând conştient imaginea fetei de bărbatul pe care-l însoţea, Shimamura îşi dădu seama limpede că e necăsătorită. Concluzia venea poate şi din faptul că o privise lung înainte, în împrejurări oarecum neobişnuite. Asta se petrecuse cu vreo trei ore în urmă. Shimamura se juca plictisit cu arătătorul mâinii stângi, mişcându-l încolo şi-ncoace. Îşi dădu seama că singur degetul acesta îi aduce în minte, caldă şi apropiată, imaginea femeii spre care călătorea. Pe ea o uitase, şi amintirea i se împăienjenea de câte ori încerca s-o recheme. Numai degetul părea că păstrează atingerea pielii ei. Shimamura avea senzaţia ciudată că degetul îl ademeneşte spre femeia îndepărtată. Îl duse la nas, vrând parcă să simtă din nou parfumul trupului ei şi, distrat, trase cu el o linie pe geam. În clipa următoare, îşi înghiţi un strigăt de uimire: pe locul atins de degetul lui plutea desluşit un ochi ireal de femeie. Reveni brusc din visarea care îl dusese departe: în geam se răsfrângea profilul fetei aşezate în faţa lui în compartiment. Întunericul de-afară, lumina electrică aprinsă în vagon transformaseră geamul într-o oglindă, dezvăluită numai atunci când, distrat, trăsese o linie prin aburul ce-l înceţoşa. Ochiul acela singur din oglindă era izbitor de frumos. Shimamura îşi apropie faţa de geam şi, cu expresia unui călător plictisit care priveşte într-o doară afară, îşi trecu toată palma peste el. Fata stătea uşor aplecată înainte, cu privirea aţintită la bărbatul culcat alături. Acesta îşi adunase parcă toată puterea în umeri, şi faţa lui cu ochi nemişcaţi avea o expresie gravă. Îşi sprijinea capul pe marginea ferestrei şi-şi ridicase picioarele îndoite pe banchetă. Erau într-un compartiment de clasa a treia. Bărbatul stătea pieziş faţă de Shimamura, astfel încât acesta nu-l putea vedea în geam decât până la urechi. Fata în schimb era aşezată chiar în faţa lui şi ar fi putut s-o privească direct. Dar, când cei doi se urcaseră în tren, Shimamura plecase ochii, izbit de frumuseţea rece a fetei, şi văzuse atunci mâinile palide ale bărbatului care le ţineau încleştate pe ale ei. Fiindcă surprinsese gestul, i se părea acum o indiscreţie să privească a doua oară într-acolo. Bărbatul din oglindă părea destins, faptul că-şi odihnea privirea pe bustul fetei îl liniştea vizibil. Cu toată slăbiciunea lui fizică, în jurul celor doi plutea o atmosferă de blândă armonie. El îşi făcuse pernă dintr-un capăt al fularului, celălalt îi acoperea gura şi obrajii. Din când în când fularul se desprindea moale şi-i aluneca peste nas. Dar nu apuca să întoarcă ochii, că fata i-l potrivea la loc cu o mână uşoară. Şi repetă gestul, inocentă, de atâtea ori, încât Shimamura se simţi iritat. În plus, alunecau mereu poalele paltonului care învelea picioarele bărbatului, atârnând pe banchetă. La fel de atentă, fata le potrivea îndată, făcând totul cu cea mai mare naturaleţe. Astfel, cei doi păreau să călătorească fără ţel într-o depărtare nesfârşită. Pe Shimamura nu-l întrista priveliştea lor, avea senzaţia că asistă la un joc ireal. Asta fiindcă îi vedea doar prin neobişnuita lui oglindă. În adâncul ei plutea peisajul de seară. Oglinda şi nălucile din ea se mişcau una-ntr-alta, ca într-un film. Personajele n-aveau legătură cu decorul. Purtau în ele o transparenţă fugară, într-un peisaj care era doar o întunecare înceţoşată de seară. Ambele, topite şi amestecate, schiţau o lume părelnică de umbre. Atunci luci în ochiul fetei o luminiţă venită de departe, din câmpie, iar Shimamura se înfioră de atâta frumuseţe. Deasupra munţilor amurgul mai păstra luciri roşietice şi, în peisajul privit prin fereastră, lucrurile îndepărtate nu se stinseseră. Dar îşi pierduseră culoarea şi câmpia era una şi-aceeaşi, neîntreruptă, până departe. Nimic în ea nu atrăgea ochiul, şi totuşi părea însufleţită de o putere nedefinită, de o stare de spirit care venea poate din chipul plutitor al fetei. Imaginea ei, opacă, întrerupea peisajul, dar, înconjurată cum era de umbre fugare, împrumuta o transparenţă ireală. Shimamura avu iluzia că prin trăsăturile fetei se perindă câmpia, dar din toată această curgere neîntreruptă nu putea reţine niciun contur desluşit. Lumina din compartiment era slabă, astfel că fereastra nu dobândea tăria unei oglinzi. Nu era propriu-zis reflectare ce vedea în ea. De aceea, privind-o îndelung, uită de persoanele din faţa lui şi văzu doar chipul de fată plutind ca o nălucire în priveliştea de seară. Atunci apăru lumina în ochiul din fereastră. Tăria oglinzii nu reuşea să stingă luminiţa din câmpie, dar nici lumina aceasta mică nu desfiinţa oglinda. Apăru doar trecătoare, fără să strălucească în chipul fetei, o luminiţă depărtată şi rece. Cu pâlpâirea ei aprinsă în pupilă, ochiul plutitor pe valurile înserării luci o clipă ca un licurici fermecător şi bizar. Yoko nu putea să ştie că e privită astfel. Era absorbită de grija pentru bolnav şi, chiar dacă şi-ar fi întors privirea spre Shimamura, bărbatul care se uita distrat pe fereastră nu i-ar fi atras nicio clipă atenţia. Admirând-o îndelung pe furiş, Shimamura uitase de prezenţa ei adevărată, răpit cum era de puterea magică a nălucirilor lui. Astfel că, în timpul conversaţiei ei serioase şi însufleţite cu şeful de haltă, Shimamura o privise cu interesul pe care îl ai pentru un personaj de roman. Când ajunseră la halta de semnalizare, fereastra era complet întunecată. Peisajul mişcător se stinsese şi lăsase oglinda golită de farmec. Chipul lui Yoko se răsfrângea acum desluşit, şi lui Shimamura i se păru că descoperă îndărătul gesturilor ei afectuoase un fel de răceală. Treptat, fereastra se aburi din nou şi el n-o mai sterse. O jumătate de oră mai târziu, Yoko şi bărbatul coborâră, neaşteptat, la aceeaşi staţie cu Shimamura, şi el întoarse capul încurcat, ca şi cum lucrul acesta l-ar fi privit în mod direct. Izbit de frigul tăios de pe peron, se ruşină de indiscreţia lui de adineauri, aşa că trecu pe lângă locomotivă fără să mai arunce o privire spre ei. Bărbatul se pregătea să coboare sprijinindu-se pe umerii lui Yoko, când îi opri un impiegat de mişcare cu mâna ridicată. Marfarul lung care apăru în clipa următoare din întuneric ascunse apoi privirilor lui Shimamura siluetele celor doi. Servitorul de la han, ieşit la gară în întâmpinarea oaspeţilor, era încotoşmănat ca un pompier la incendiu; avea căciula trasă peste urechi şi în picioare, cizme înalte de cauciuc. În sala de aşteptare stătea o femeie îmbrăcată într-un mantou albastru-închis, cu gluga ridicată. Se uita nemişcată pe fereastră, spre şinele de tren. Fiindcă ieşise din trenul încălzit, Shimamura nu simţea încă frigul de-afară. Venea pentru prima oară iarna în ţinutul zăpezilor, aşa că îl uimi îmbrăcămintea oamenilor de prin partea locului. — E chiar atât de frig de vă înfofoliţi cu toţii aşa? — Deh, ne pregătim şi noi pentru iarnă. După o ninsoare ca asta, când se-ndreaptă vremea, se lasă gerul, mai ales seara. O să dea îngheţul la noapte. — Chiar aşa? Shimamura aruncă o privire spre ţurţurii lucitori care atârnau de streşini, înainte de a se urca în maşină alături de servitorul hanului. Înconjurate de albeaţa zăpezii, acoperişurile scunde, înaintând în stradă, păreau şi mai povârnite. Tăcut, satul întreg dădea impresia că s-a retras din faţa zăpezilor, chircit şi cufundat în sine. — Adevărat, e frig de-a binelea. O simţi cum pui mâna pe ceva. — Anul trecut temperatura a coborât sub douăzeci de grade. — A nins mult? — Am avut zăpadă până pe la şapte-opt shaku[1] înălţime. S-a întâmplat să ajungă şi la doisprezece şi chiar treisprezece. — Asta ne aşteaptă deci şi anul ăsta. — Cam aşa e pe la noi. Până acum a căzut zăpadă numai de un shaku şi s-a mai şi topit din ea. — S-a şi topit? — Cât despre nămeţii cei mari, nu ştiu când or veni în iarna asta. Era la începutul lui decembrie. Shimamura avusese nasul înfundat; apoi răceala i se urcase până în creştetul capului, iar acum îi curgea nasul de-a binelea, ca eliberat dintr-odată, spălându-l parcă de orice impuritate. — Mai e pe-aici fata care locuia la profesoara de shamisen[2]? — Este, este. N-aţi văzut-o la gară? Era într-un palton albastru-închis. — A, ea era? Aş vrea s-o chem mai târziu la mine. — Chiar în seara asta? — Da, chiar în seara asta. — Spunea că se duce la gară să-l aştepte pe fiul profesoarei, care a venit cu ultimul tren de azi. Aşadar, bolnavul îngrijit de Yoko, pe care Shimamura îl privise în oglindă, era chiar fiul proprietăresei la care locuia ea, femeia pentru care se afla aici. Shimamura avu o tresărire, apoi întâmplarea nu i se mai păru atât de deosebită şi se miră chiar că nu-l tulbură mai mult coincidenţa. Ce legătură era oare între femeia de care degetul lui îşi amintea atât de bine şi fata în ochii căreia se aprinsese pentru o clipă luminiţa de dincolo de fereastră? Câte se întâmplaseră oare între ele şi câte aveau să se mai petreacă încă? Întrebările se înghesuiau în mintea lui Shimamura. Poate pentru că nu-şi revenise încă din mirajul oglinzii în care se răsfrângea peisajul de seară, se pomeni gândind în sinea lui că perindarea priveliştilor din oglindă şi fluviul timpului care curgea pe lângă el erau lucruri foarte asemănătoare.   Sezonul de schi nu începuse încă şi hanul, înconjurat de izvoarele calde, avea oaspeţi puţini. Shimamura ieşi din baia fierbinte şi, mergând spre camera lui, avu senzaţia că hanul întreg e adormit. În coridorul de lemn întunecat de vreme, paşii lui făceau să zăngănească uşor geamurile uşilor. La capătul îndepărtat al culoarului, lângă ghişeul de primire, se vedea, dreaptă, o siluetă de femeie. Poala chimonoului ei, desfăcută în evantai, se aşternea grea şi rigidă pe podeaua de lemn vechi, întunecat şi lustruit. Intrase deci între timp în rândul gheişelor? Shimamura avu o tresărire văzându-i chimonoul cu trenă. Femeia nu făcu nicio mişcare. Nu înaintă spre el. De departe, silueta ei împietrită părea chiar foarte încordată. Continuă să tacă chiar şi după ce Shimamura ajunse grăbit lângă ea. Atunci faţa i se crispă într-un zâmbet care, sub stratul gros de pudră, aducea mai mult cu o schimonoseală. Fără o vorbă, porniră amândoi spre camera lui. Se întâmplaseră multe între ei, atunci, demult. Iar el nu i-a trimis nicio scrisoare în tot acest răstimp, n-a venit s-o vadă, ba nici chiar cărţile despre dans pe care i le promisese atunci nu i le-a trimis. Ce-şi putea ea închipui decât că a izgonit-o cu uşurinţă din amintire? Ar fi fost momentul să încerce o scuză, măcar acum, cât de târziu. Totuşi, mergând alături de ea, fără să-i vadă faţa, înţelese că nu era în femeia aceasta nici urmă de reproş; dimpotrivă, venea spre el un fel de chemare duioasă, răspândită de tot trupul ei. Atunci ştiu că orice cuvânt al lui ar fi sunat fals şi ridicol şi, fără să se mai împotrivească, se lăsă învăluit de tulburarea molatică şi ameţitoare care plutea în jurul ei. Ajunşi lângă scară, Shimamura ridică până-n dreptul ochilor ei pumnul stâng cu arătătorul întins: — Uite, el te ţine minte si-acum. — Adevărat? Fata îi luă degetul şi, fără să-i dea drumul, urcă scările în urma lui, lăsându-se parcă târâtă în sus. În odaie, lângă kotatsu[3], dădu drumul mâinii şi se făcu deodată roşie ca para focului, până la ceafa. Încurcată, dădu să se agaţe din nou de degetul lui şi îngăimă: — Îşi mai aduce aminte de mine? — Celălalt, de la mâna stângă. Shimamura îşi trase dreapta dintre palmele ei, o vârî sub kotatsu la căldură şi-i întinse pumnul stâng. Faţa ei se destinse îndată. — Acuma ştiu. Cu un zâmbet mic, îi deschise pumnul şi, îngândurată, îşi lipi obrajii de palma bărbatului. — E adevărat că mă mai ţine minte? — Dar e un frig aici! Până şi părul parcă ţi-a îngheţat! — La Tokyo n-a nins până acum? — Ştii, mi-ai spus multe atunci şi n-ai avut dreptate. Dacă era cum ziceai tu, cine ar mai fi bătut atâta cale până aici pe frigul ăsta, la sfârşit de an?   „Atunci…” Asta fusese într-o primăvară, la vremea când trece primejdia avalanşelor şi încep plimbările pe munţii înecaţi în frunziş proaspăt. La han, crenguţele tinere de akebi fuseseră luate de pe mese. Shimamura, care la Tokyo ducea un trai leneş şi inactiv, venise să regăsească aici contactul pierdut cu natura şi cu sine însuşi, făcând plimbări lungi de unul singur prin împrejurimi. Astfel, după şapte zile de peregrinări prin munţi, coborâse într-o seară la hanul cu izvoare calde. Atunci îi venise ideea să cheme o gheişă. Dar în sat tocmai se inaugura un drum nou şi pentru sărbătorire transformaseră în săli de banchet până şi magazia cu gogoşi de viermi de mătase din mica sală de teatru a satului. Cele vreo duzină de gheişe de prin partea locului nu făceau faţă la un banchet atât de mare, astfel încât fusese chemată în ajutor o fată care locuia la profesoara de shamisen şi care mai luase parte la câteva asemenea petreceri, retrăgându-se însă totdeauna după două sau trei dansuri. Slujnica de la han care îi povestise lui Shimamura toate acestea adăugă că nu va putea să găsească în seara aceea o gheişă liberă; dar poate că fata aceea, care trebuia să se fi întors de la banchet, n-ar avea nimic împotrivă să vină. Îi mai explică apoi că fata nu e tocmai o gheişă – de fapt, nu era nici măcar o viitoare gheişă, deşi era uneori chemată la petreceri mai mari să danseze pentru oaspeţi atunci când celelalte nu aveau chef s-o facă, fiind astfel de mare ajutor. Pe de altă parte, nu prea venea când era vorba de un singur oaspete. Cu toate acestea, nu putea fi socotită o simplă diletantă. Iată ce îi spusese slujnica. Caraghioasă poveste, gândise Shimamura fără să-i dea prea multă importanţă. Totuşi, când, o oră mai târziu, fata îşi făcu apariţia în odaia lui, condusă de slujnică, bărbatul se ridică uimit. Fata o reţinu de mânecă pe slujnică atunci când aceasta dădu să plece. Pe Shimamura îl izbise din prima clipă neobişnuita, extraordinara ei curăţenie. Îşi închipui că era curată şi proaspătă până şi în gropiţele de sub degetele picioarelor. Poate era numai o exagerare, o iluzie a ochilor lui impresionaţi de strălucirea acelui început de vară. Fata era îmbrăcată ca o gheişă, deşi nu purta trenă. Chimonoul de vară, dintr-o tesătură uşoară, era încins cu un obi[4] nepotrivit de scump şi preţios, ceea ce îi dădea un aer oarecum trist. Începură să vorbească despre munţii dimprejur, şi atunci slujnica se retrase. Fata nu cunoştea nici măcar numele piscurilor care se zăreau din sat. Shimamura comandase sake, dar n-avea chef să bea. Atunci începu ea să-i povestească, neaşteptat de sincer, viaţa ei. Se născuse în „ţara zăpezilor”, ajunsese la Tokyo şi găsise un protector care s-o răscumpere din ucenicia de gheişă şi s-o dea la o profesoară de dansuri japoneze clasice (fiindcă îşi dorise dintotdeauna să înveţe dansul). Protectorul murise după un an şi jumătate. Mai departe fata nu voia să povestească, deşi viaţa ei începuse cu adevărat după aceea. Spunea că are optsprezece ani şi, dacă era adevărat, faptul că părea de douăzeci şi unu era liniştitor pentru Shimamura. Când veni vorba despre teatrul kabuki, fata ştia mai multe decât el despre stilurile actorilor şi despre viaţa lor particulară. Parcă aştepta demult un partener de discuţii ca el. Transportată de propriile ei cuvinte, vorbea cu un fel de dăruire molatică, în care Shimamura văzu un ecou al lumii de plăceri din cartierele cu gheişe din Tokyo. Părea să ştie multe şi despre firea bărbaţilor. Shimamura găsea în ea o înclinaţie înnăscută pentru profesia de gheişă. Pe de altă parte, el, care trăise o săptămână de izolare şi singurătate, se lăsă năpădit de căldura omenească pe care o împrăştia fata şi simţi un fel de prietenie pentru ea. Lăsă să se reverse asupra ei o parte din entuziasmul pe care-l treziseră în el muntele şi singurătatea prelungită. În ziua următoare, fata îşi depuse lucrurile de baie în pragul odăii lui şi intră să mai stea puţin de vorbă. Dar Shimamura nu-i dădu timp să îngenuncheze după cuviinţă pe rogojină, ci o rugă îndată să cheme o gheişă pentru el. — Eu, să vă chem o gheişă? — Sper că ai înţeles ce vreau să spun. — Asta e nemaipomenit. Nici în vis nu mi-ar fi trecut prin gând că mi-aţi putea cere tocmai mie aşa ceva. Se îndreptă repede spre fereastra glisantă şi privi lung la munţii din depărtări, în timp ce în obraji i se urca roşeaţa. — Nu sunt pe-aici asemenea femei. — Asta nu-mi prea vine să cred. — Dar e adevărul adevărat! Se răsuci cu o mişcare bruscă spre el şi se aşeză pe pervaz. — Nimeni nu poate sili o gheişă să facă aşa ceva. Fiecare e liberă să hotărască singură. Şi, în ceea ce-l priveşte pe patronul hanului, el nu se amestecă în lucrurile astea. Vă spun că e adevărat! Puteţi întreba pe oricine. De altfel, n-aveţi decât să încercaţi singur. — Dar eu aş vrea s-o chemi dumneata. — De ce tocmai eu? — Pentru că ţin la dumneata. Şi fiindcă nu vreau să-ţi pierd prietenia, n-am de gând să mă ating de dumneata. — Din prietenie, deci… Păru o clipă amuzată, apoi indignarea reveni: — Asta-i bună! Să mi se ceară mie asemenea servicii! — Dar nu văd nimic deosebit în asta. Am strâns prea multă energie aici, la munte. Nu mi-e capul limpede. Aşa că nu mi-e uşor să stau cu dumneata la taifas aşa, în linişte.   [1] Shaku – măsură de lungime de 0,3 m. [2] Instrument tradiţional japonez, cu trei coarde. [3] Vas pentru jăratic, susţinut de un schelet de lemn, acoperit cu o pătură [4] Brâu cu care se încinge chimonoul.

Constellation de Adrien Bosc 1 Orly   Eu sunt sfredelul uriaș Care străpunge coaja împietrită a nopții. Filippo Tommaso Marinetti, Aeroplanul papei   În seara de 27 octombrie 1949, pe pista aeroportului din Orly, avionul F-BAZN al companiei Air France se pregătește să-i primească pe cei treizeci și șapte de pasageri cu destinația Statele Unite. Cu un an înainte, Marcel Cerdan debarca învăluit în nimbul gloriei pe care i-l dădea titlul de campion mondial de box la categoria mijlocie, cucerit după o luptă pe viață și pe moarte în fața lui Tony Zale. Pe 7 octombrie 1948, mulțimea îl purta pe brațe. Un an mai târziu, aflat în aeroport, Cerdan, însoțit de impresarul lui, Jo Longman, și de prietenul său Paul Genser, se pregătește să plece pentru a-și recuceri titlul, deținut acum de Jake LaMotta, Taurul din Bronx. Fără nicio îndoială, anul următor în decembrie, va reveni cu titlul, la bordul unui avion Constellation. În holul aeroportului din Orly, bravează, asigurând jurnaliștii: „Vă spun eu că o să vin cu titlul… O să mă bat ca un leu”. Leu contra Taur, o chestiune de zodii și de constelații. Leul din Nemeea contra Minotaurului, fabulosul afiș din 2 decembrie 1949 de la Madison Square Garden. Jo Longman are o zi proastă, a trebuit să se grăbească, a anulat călătoria cu vaporul, a profitat de dreptul la prioritate pe distanța Paris-New York, și toată bătaia asta de cap numai ca Marcel Cerdan să se întâlnească cu Édith Piaf dimineața devreme. — Să vă întoarceți cu titlul! îi aruncă un angajat al Air France. — Doar pentru asta plec! răspunde Marcel. — Mda, mormăie Jo, care nu se poate abține să nu adauge: Dacă m-ai fi ascultat, am mai fi așteptat câteva zile. Pe cuvântul meu! Plecăm ca niște hoți. Marți aflam că data meciului s-a stabilit pe 2 decembrie, ieri eram în provincie, și abia astăzi ne-am fi putut face valizele. Îți propusesem să rămânem aici toată săptămâna, iar luni să asistăm la întâlnirea de la Palatul Sporturilor. Era simplu, prea simplu, iar mâine o să tuni și-o să fulgeri, pentru că, normal, în graba asta, ai uitat jumătate din lucruri. Furia este simulată, sunt obișnuiți să joace teatru, lui Marcel îi revine rolul nestatornicului amuzat, lui Jo cel al profesionistului contrariat. Peste câteva clipe, cu coatele sprijinite pe tejgheaua barului companiei Air France, face haz de asta. După plecarea antrenorului Lucien Roupp, Jo a urcat în grad. Cu nelipsiții ochelari negri, cu părul dat cu Pento, fondatorul Clubului celor Cinci – cabaretul-restaurant unde s-au întâlnit Édith și Marcel –, Jo are toate datele unui personaj dubios. Boxerului îi place logoreea lui, felul în care știe să petreacă și să facă afaceri, este tovarășul perfect pentru drumurile dus-întors între Paris, New York și Casablanca.   „Avionul vedetelor” face cinste astă-seară supranumelui său: pe lângă „Bombardierul marocan”, violonista Ginette Neveu pleacă și ea să cucerească America. În hol se improvizează o serie de fotografii pentru France-Soir. În prima, Jean Neveu se află în mijloc și își privește amuzat sora, Marcel are în mâini vioara Stradivarius, și Ginette, toată un zâmbet, îl studiază. În următoarea Jo îi ia locul lui Jean și, cu ochiul lui de expert, compară mâna mică a lui Ginette cu pumnul puternic al boxerului. Pe pistă, la baza scării de acces, discuția între cele două vedete continuă. Ginette îi dă detalii despre turneu – Saint Louis, San Francisco, Los Angeles, Chicago, New York. El îi propune să-i ofere bilete în primul rând pentru revanșa din Madison Square Garden și promite să asiste la concertul din Carnegie Hall din 30 noiembrie. Poate vor lua cina la Versailles, cabaretul unde La Môme[1] se bucură de succes de luni bune. Cele patru uriașe motoare Wright Cyclone ale avionului Lockheed Constellation F-BAZN zumzăie. După ce se face inspecția elicelor și a brațelor, cei unsprezece membri ai echipajului iau loc în partea din față a aparatului de zbor. Este un cvadrimotor mare și frumos cu fuzelaj de aluminiu, iar trenul de dimensiuni colosale îi dă aspectul neobișnuit al unui piciorong. La coada de la îmbarcare așteaptă încă treizeci și doi de pasageri: John și Hanna Abbott, Mustafa Abdouni, Eghline Askhan, Joseph Aharony, Jean-Pierre Aduritz, Jean-Louis Arambel, Françoise și Jenny Brandière, Bernard Boutet de Monvel, Guillaume Chaurront, Thérèse Etchepare, Edouard Gehring, Remigio Hernandores, Simone Hennessy, René Hauth, Guy și Rachel Jasmin, Kay și Ketty Kamen, Emery Komios, Ernest Lowenstein, Amélie Ringler, Yaccob Raffo, Maud Ryan, Philippe și Margarida Sales, Raoul Sibernagel, Irène Sivanich, Jean-Pierre Suquilbide, Edward Supine și James Zebiner. Dați la o parte, cei doi tineri căsătoriți Édith și Philip Newton, care s-au întors din luna de miere, și doamna Erdmann se supun consecințelor dreptului de prioritate acordat campionului.   2 Un Dakota la Casablanca   Viața modernă îți permite să călătorești, dar nu-ți oferă și aventura. Jean Mermoz, Mes vols   Informarea de vreme rea deasupra Canalului Mânecii și a Atlanticului de Nord îl determină pe pilot, Jean de La Noüe, să schimbe planul de zbor. În locul escalei la Shannon, în Irlanda, alimentarea se va face pe mica insulă Santa Maria din arhipelagul Azore. Procedurile de plecare sunt demarate și, semeț, marele piciorong pornește de pe platforma de îmbarcare spre pistă. Elicele Curtiss zumzăie ritmic și încep decolarea. Pilotul către turn: — F-BAZN cerem permisiunea de decolare. Turnul către pilot: — Permisiune acordată, F-BAZN. Ora 20.06, Constellation își ia zborul. În curând Atlanticul, peste șase ore aeroportul din Santa Maria, apoi Terranova și, în sfârșit, New York mâine-dimineață.   La aproape șase ani după ce s-a alăturat Forțelor Franceze Libere la Londra, Jean de La Noüe își amintește cu încântare de acei ani aventuroși în care manevrase avioane mici și învechite, mai întâi englezești, apoi americane. Încă nu trecuse peste afurisitul de război și dezastrul care-i urmase. De bine, de rău, își ascultase soția și în timpul Ocupației își reluase postul de pilot de linie la compania Air France. Dar îi era din ce în ce mai greu. Știa că totul se juca la Londra, iar el nu era acolo. La Pléneuf-Val-André, satul său, în depărtare se vedeau falezele engleze, Franța liberă, Radio Londra. Dacă își reia serviciul, ce mai contează dacă zboară deasupra Canalului Mânecii, a Atlanticului, în Mediterana, important e să fie pe cer și în tabăra celor buni. Avea doar cinci ani când se semnase armistițiul din timpul Marelui Război într-un vagon în poiana din Rethondes și, descoperind isprăvile escadrilei la Dunkerque, se molipsise cu virusul aviației. Eroul său: Charles Nungesser, dispărut când el avea cincisprezece ani, la bordul Păsării albe, deasupra Atlanticului, împreună cu François Coli, în timpul unei încercări de zbor fără escală. Un corsar al aerului al cărui biloc, un Nieuport 17, avea pictat pe carlingă simbolul pilotului: o inimă neagră în care se aflau un craniu și un sicriu așezat între două sfeșnice. Jean nu avea stofa de erou, dar nici de dezertor. Demobilizat în 1940, dăduse la schimb cu regret liniile inamice pe liniile comerciale. În 1943, în timpul unuia dintre numeroasele zboruri, Jean fugise și se alăturase Forțelor Franceze Libere. Apoi, după debarcarea aliaților în Africa de Nord, fusese desemnat să transporte soldații din Casablanca pe frontul italian. Avionul său: un Dakota, pe care piloții englezi îl porecliseră Gooney Bird, Albatrosul, stângaci la sol, maiestuos pe cer. A trecut ceva timp de la acele survolări peste Mediterana, cei mai frumoși ani din viața sa, își repeta el. Invadarea insulei Pantelleria în data de 10 iunie 1943, apoi Linosa, Lampedusa și faimoasa cucerire a Siciliei. Treizeci și opt de zile de campanie în care a transportat, de la baza avansată din Pantelleria, douăzeci și opt de oameni cu Dakota. Și în care au trasat pe cer, în drumurile dus-întors, linii din pânza parașutelor. Operațiunea Avalanșa la Salerno, apoi Slapstick, încheiată cu cucerirea portului Taranto. Pe 11 mai 1944 avea să urmeze marea bătălie, Monte Cassino. Apoi parașutările din Provença. La Casablanca, bază retrasă aliată, Jean își revenea la viață. Istoria era în plină desfășurare, iar el era acolo, unul dintre figuranții marelui teatru de operațiuni organizat de Churchill și Roosevelt cu prilejul conferinței de la Casablanca. De Gaulle, Giraud, câțiva dintre cei care făcuseră parte din forțele aeronavale și care fuseseră demobilizați, armata franceză devenită complice în plan secund al dispozitivelor aliate; toți acești oameni aveau adânc înrădăcinată în ființa lor dorința de revanșă și recucerire. După război, Jean își dusese soția la Max Linder la proiecția filmului Casablanca cu Ingrid Bergman și Humphrey Bogart. S-a mirat văzând o citadelă aflată la o mie de leghe distanță de cum și-o amintea el și a râs cu poftă de această Marseilleză orchestrată de luptătorul în rezistență Laszlo. Ce mai glumă! În timp ce mergeau pe bulevardul Poissonnière, avea să-i descrie Aurorei Casablanca așa cum o cunoscuse el. Hotelul d’Anfa și restaurantul cu vedere panoramică. Plantația de palmieri din jurul aeroportului Camp-Cazes și barăcile în care se înghesuiau piloții. Pista, decorul final al filmului în care Rick Blaine și căpitanul Renault sărbătoresc începutul unei noi prietenii. Avea să-i mai vorbească despre poșta aeriană marocană și despre reușitele lui Mermoz și ale lui Saint-Exupéry, survolarea deșertului, dunele de nisip unde nu se vede nimic, nu se aude nimic și despre frumusețea ascunsă de imensitate.   În seara zilei de 27 octombrie 1949, Jean, comandant de bord al avionului F-BAZN, are la activ șaizeci de mii de ore de zbor și optzeci și opt de curse. Alături de el se află Charles Wolfer și Camille Fidency, doi foști piloți de vânătoare. De la încheierea conflictelor, pe acești soldați nu-i mai aștepta niciun front și, asemenea lui Jean, nu ținuseră neapărat să-și urmeze cariera în serviciul aeronaval, adaptându-se la acest nou teren de joc. Desemnați să zboare pe aceleași curse, deveniseră prieteni. Născuți la aceeași oră pe 4 decembrie 1920, erau porecliți în companie „gemenii astrologiei”. Nu peste mult timp, între două escale, aveau să sărbătorească aniversarea de douăzeci și nouă de ani. La comunicații se află Roger Pierre și Paul Giraud, la navigație, Jean Salvatori. În cele din urmă, echipajul este completat de André Villet și Marcel Sarrazin, mecanici.   [1] La Môme („Micuța“) Piaf poreclă sub care era cunoscută cântăreața franceză Edith Piaf.

Printre altele m-am apucat de fumat de Alan Montefiore Printre altele, m-am apucat de fumat este debutul literar al unei licenţiate la Harvard, care a cules cele mai râvnite burse şi distincţii – Aoibheann Sweeney. Înainte să facă pasul către statutul de romancier, tânăra scriitoare s-a apropiat de literatură din postura de critic. The New York Times Book Review, The Washington Post Book World sau The Village Voice Literary Supplement, publicaţiile care i-au găzduit recenziile, sunt o garanţie implicită pentru valoarea prozatoarei new-yorkeze. În New York s-a mutat la începutul anilor 90, imediat după încheierea studiilor, iar în prezent trăieşte în Prospect Heights, pestriţul cartier din Brooklyn, şi se ocupă de studii din sfera ştiinţelor umaniste, fiind directorul Centrului de Studii Umaniste de la City University, New York. Romanul cu care a debutat a început să prindă contur în timp ce încerca să obţină masteratul la Harvard, scriitoarea alegându-şi ca spaţiu de lucru diverse locuinţe dintr-o comunitate de artişti din Brooklyn.           Printre altele, m-am apucat de fumat e o poveste care începe pe o insulă din Mâine şi îşi atinge climaxul în New York, loc al unor descoperiri teribile despre trecut, dar şi al revelaţiilor despre straturi nebănuite ale sinelui. Miranda, fiica unui clasicist pasionat până la obsesie de perfecţiunea traducerii Metamorfozelor lui Ovidiu, îşi pierde mama la o vârstă fragedă. Cum tatăl e cufundat în gânduri străine de fetiţă şi în propriile studii, Miranda creşte singuratică, creându-şi propria lume din fantasme crescute în sălbăticia insulei. Totul se schimbă, însă, când tatăl se decide s-o trimită la New-York, la universitate, şi Miranda ajunge în mijlocul vechilor prieteni ai propriului părinte. De la ei află adevăruri şocante despre trecutul tatălui, dar şi despre felul dual în care ea însăşi poate iubi. Furtuna lui Shakespeare şi Metamorfozele lui Ovidiu sunt referinţe implicite care ghidează permanent intriga acestei poveşti despre descoperiri, transformare şi sexualitate.           Alina Purcaru                 Printre alte lucruri, m-am apucat de fumat. Ana spune că ar trebui să încetez cu chestia fată bună/fată rea şi are, evident, dreptate, dar, uneori, când am o ţigară în mână, străzile sunt periculos de pustii şi am băut câteva pahare după o zi de lucru şi observ luminile aprinse în diverse apartamente, scări şi clădiri întregi luminate, sclipiri roşii pe cer, mă gândesc la nopţile de pe insulă când eram mulţumită să stau singură afară, ascultând sirenele de ceaţă în întunericul acela plăcut, şi să gust aerul dulce-sărat.           Mama şi tata s-au mutat în Mâine când aveam aproape trei ani, astfel încât tatăl meu a putut să lucreze la o traducere a Metamorfozelor. Am crescut pe Crab Island, la vreo milă, pe apă, de un mic orăşel numit Yvesport care, cel mai adesea, era ascuns vederii noastre de o ceaţă groasă de Down East. La câteva luni după ce am ajuns acolo, mama s-a topit în ceaţă şi nu s-a mai întors. Ne-a pregătit nişte fulgi de ovăz dimineaţă şi după aceea a plecat în oraş. Când, în aceeaşi seară, nu se întorsese, tata a mai pregătit nişte fulgi de ovăz şi m-a dus la culcare: dimineaţa următoare l-a contactat prin radio pe domnul Blackwell, care a verificat dacă barca se afla la chei. În după-amiaza aceea Paza de Coastă a găsit barca, fără nici o zgârietură, eşuată pe ţărmul continental. Le-au trebuit trei zile să-i găsească trupul. Ne-au pus o mulţime de întrebări. Domnul Blackwell mi-a spus, mai târziu, că trebuie să fi murit îngheţată înainte de a se fi înecat – iarna sunt suficiente cam şase minute pentru ca inima să înceteze să mai bată. Nu era obişnuită cu bărcile, a spus el – trebuie să-şi fi Pier' dut echilibrul încercând să vadă pe unde călca.           Tatăl meu nu vorbea despre ea, dar domnul Blackwell trecea pe la noi în fiecare zi, după ce ea a murit, ca să ne pregătească prânzul şi cina. Eu eram convinsă că pe toată insula, în interiorul copacilor, erau femei. Când începea să bată vântul, ele şopteau şi-şi arătau reversul frunzelor, iar eu mă prefăceam că nu le aud. Îmi amintesc că stăteam în curte ore în şir în timpul verii, doar ascultându-mi respiraţia, simţind cum îmi amorţeau membrele – pândind amurgul, când liliecii aveau să zboare în zigzag printre copacii din spatele casei care se întunecau la culoare. Uneori, aproape că îmi simţeam pielea întărindu-mi-se ca scoarţa de copac, degetele de la picioare prinzând rădăcini în pământ. Braţele ridicându-se rigide spre cer. Tatăl meu uita că eram acolo şi îl urmăream mergând la fereastră, stând acolo timp îndelungat şi uitându-se afară, îmi plăcea să-mi imaginez că mă căuta pe mine, strigându-mă pe nume. Mi l-am închipuit oprindu-se în faţa noilor puieţi din grădină, studiindu-mă aşa cum nu se uitase niciodată la un copac până atunci, încercând să-mi întrezărească silueta subţire sub scoarţă. Coatele ar fi fost nodurile din crengile subţiri ale braţelor mele şi, într-un târziu, mi-ar fi recunoscut genunchii noduroşi, trunchiul cu pieptul neted.           Tatăl meu era irlandez şi, când era adolescent, se pregătea să devină preot, dar a ajuns să predea latina şi greaca, întâi în Boston, apoi în New York City, unde l-a ajutat pe un om care se numea Arthur Mitchell să fondeze Institutul pentru Studii Clasice. Are, pe birou, o fotografie cu el şi cu Arthur Mitchell: în ea, tatăl meu este înalt şi tânăr, părul său este negru ca pana corbului. Arthur Mitchell este mic de statură şi dichisit, ţinând un baston chiar deasupra solului, ca un suport pentru mers. Domnul Blackwell îşi aduce încă aminte Cum ne ducea, pe mama, pe tata şi pe mine, pe apă, până la insulă, în ziua în care am sosit acolo. Mama avea două valize albastre, iar tata – geanta lui din pânză groasă; cărţile au ajuns mai târziu. Domnul Blackwell spune că m-a cărat tot drumul până sus, printre tufe, până la casă, ferindu-mi de urzici picioruşele durdulii. Când tatăl meu a descuiat uşa casei, mobila, care fusese acoperită grijuliu cu cearşafuri, era pătată de găinaţ de pasăre. Domnul Blackwell m-a lăsat jos şi s-a îndreptat spre cămin, să verifice dacă oblonul fusese lăsat deschis. Un raton uriaş a ieşit din spatele canapelei şuierând şi scuipându-ne pe toţi patru. Mama a ţipat. Domnul Blackwell a spus că el crede că animalul e turbat; a ridicat suportul de pălării din fier şi l-a lovit cu el în cap. Craniul i s-a despicat şi a făcut atâta mizerie şi sânge înjur, încât tatăl meu a ieşit afară, pe veranda şubredă, să vomite. Bineînţeles că eu m-am dus drept spre animalul mort şi m-am aşezat pe vine ca să mă uit pe îndelete la el.

PARTEA ÎNTÂI   1. CĂMINUL   Tatăl meu a fost negustor. Ocupa, cu chirie, un apartament la etajul întâi al unei case modeste din centrul oraşului. În aceeaşi casă îşi avea şi prăvălia, şi biroul, ca fi depozitele de mărfuri şi celelalte dependinţe necesare pentru bunul mers al afacerilor. La etajul întâi, în afară de apartamentul locuit de noi, nu mai era decât un singur apartament, locuit de o familie alcătuită din două persoane în vârstă, un bărbat şi soţia lui, cu care luam masa împreună o dată sau de două ori pe an, fie că ne duceam noi la ei, fie că veneau ei la noi, tind se ivea un prilej, ca de pildă o sărbătoare, sau o zi menită, după datini, vizitelor sau urărilor de bine. Tata avea doi copii: eu, primul născut, şi o fată, cu doi ani mai mică decât mine. Fiecare dintre noi, copiii, aveam, în apartament, câte o odăiţă. Acolo trebuia şi ne vedem de treburile ce ne fuseseră impuse încă din copilărie şi tot acolo dormeam. Mama avea grijă să ne respectăm programul, dar din când în când ne îngăduia să zăbovim în camera ei de zi şi să ne jucăm în voia Tata stătea mai tot timpul în prăvălie şi în birou. La ora douăsprezece venea sus, în apartament, şi prânzeam cu toţii în sufragerie. Slujbaşii tatei luau masa cu noi, iar cele două slujnice şi rândaşul de la magazie aveau masă lor în camera slugilor. Nouă, copiilor, ni se dădeau bucate simple. Tata şi mama mâncau din când în când friptură şi beau de fiecare dată câte un pahar de vin bm primeau şi ei friptură şi câte un pahar din acelaşi vin. La început, tata nu avusese decat un contabil şi doi vânzători; mai târziu a avut patru. În apartament mai era şi o cameră măricică, pe pereţii căreia se aflau nişte dulapuri late, nu prea adânci, marchetate şi frumos lustruite. Dulapurile aveau uşi cu geamuri, iar în spatele geamurilor perdeluţe verzi de mătase, şi erau ticsite cu cărţi. Tata pusese perdelele de mătase verde, deoarece nu putea să sufere ca titlurile, scrise, după olpicei, cu litere aurii pe cotoarele cărţilor, să poată fi citite de alţii, de parcă s-ar fi fălit cu biblioteca lui. Zăbovea adesea cu încântare în faţa acelor dulapuri, ori de câte ori găsea o clipă de răgaz, după prânz sau la alte ore, deschidea uşile unuia din de, contempla cărţile, scotea una, o răsfoia, şi o punea la locul ei. Seara nu lipsea de acasă decât arareori, când treburile îl reţineau în târg sau când se ducea cu mama la vreun spectacol, ceea ce făcea câteodată cu plăcere; dar de obicei, seara, tata stătea un ceas, câteodată şi două sau chiar mai mult, la o masă veche, cioplită cu măiestrie, aşezată în bibliotecă pe un covor la fel de preţios, şi citea. Atunci n-avea voie nimeni să-l deranjeze, necum să intre în bibliotecă. Apoi ieşea şi spunea că ne putem aşeza la cină, la care slujbaşii nu mai erau de faţă şi care se servea numai în prezenţa mamei şi a noastră. În timpul cinei stătea de vorbă bucuros cu noi, copiii, şi ne spunea tot felul de lucruri, uneori şi poveşti hazlii şi basme. Cartea din care citea o punea întotdeauna frumuşel înapoi în dulapul din care o luase, iar dacă intrai în bibliotecă numaidecât după ce ieşise el, nu puteai observa nici cel mai mic indiciu că cineva făcuse lectură acolo cu o clipă înainte. Tata pretindea ca absolut nicio cameră să nu vădească urmele unei folosiri recente, ci să fie întotdeauna dereticată, ca o cameră de primire, dar pe de altă parte să exprime şi ce destinaţie are. Nu putea să sufere camerele bălmăjite, cum le spunea el, adică cele care pot servi în acelaşi timp pentru mai multe scopuri: pentru dormit, pentru joacă şi aşa mai departe. Fiece lucru şi fiece am, obişnuia el să spună, trebuie să aibă o identitate precisă. Această trăsătură de maximă precizie ni s-a întipărit în minte şi ne-a făcut să respectăm poruncile părinţilor, chiar atunci când nu le înţelegeam. Aşa, bunăoară, nici chiar noi „copiii, nu aveam voie să intrăm în dormitorul părinţilor. Îngrijirea şi dereticarea acestuia îi erau încredinţate unei slujnice bătrâne. In camere erau atârnate ici şi colo tablouri, iar în unele camere se aflau mobile de pe vremuri, cu figuri năstruşnice cioplite în lemn, sau marchetate cu motive decorative vegetale şi geometrice. Tata mai avea şi un dulap cu monede, şi câteodată ne arăta unele din ele. Se găseau acolo, mai cu seamă, taleri de toată frumuseţea, pe care se puteau vedea bărbaţi înzăuaţi sau chipuri cu plete bogate; şi mai erau unele din timpuri străvechi, cu minunate capete de flăcăi sau femei, şi una cu un bărbat cu aripi la picioare. Tata mai avea şi nişte pietre, în care erau săpate tot soiul de lucruri. Punea mare preţ pe acele pietre şi spunea că provin de la poporul oel mai priceput în artă din toate timpurile, şi anume de la grecii din vechime. Uneori le arăta unor prieteni, iar aceştia zăboveau îndelung în faţa casetei cu monede, ţineau câte o monedă în mâini şi vorbeau despre ea. Uneori, destul de rar, primeam oaspeţi. Când şi când mai erau poftiţi la noi şi copii, şi aveam voie să ne jucăm cu ei, iar alteori, mai des, ne duceam noi în vizită, cu părinţii, la cunoscuţi care aveau copii, şi ne jucam acolo. Nu mergeam la şcoală, ci învăţam acasă, cu profesori particulari, iar orele de cursuri, împreună cu aşa-numitele ore de lucru, în care trebuia să ne facem lecţiile, alcătuiau un program de la care nu aveam voie să ne abatem. Mama era o femeie afectuoasă. Ne iubea nespus de mult, şi, ca să ne facă plăcere, ne-ar fi îngăduit, fără doar şi poate, dte o abatere de la regula statornicită, dacă nu s-ar fi temut de tata. Trebăluia de zor prin casă, se îngrijea de toate, rânduia totul, nu îngăduia, din pricina temerii amintite, nicio abatere, şi era pentru noi o întruchipare a binelui, tot atât de desăvârşită şi de vrednică de veneraţie ca şi tata. În casă purta, de obicei, rochii foarte simple. Numai când trebuia să iasă undeva cu tata îşi punea rochiile splendide de mătase şi bijuteriile, încât ne apărea ca o zână din cărţile noastre cu poze. Am băgat însă de seamă că purta întotdeauna pietre simple de tot, deşi foarte strălucitoare, şi că tata n-o împodobea niciodată cu cele cio plite, despre care spunea totuşi că ar avea pe ele figuri grozav de frumoase. Cât timp noi, copiii, eram încă mici, mama îşi petrecea fietare vară la ţară împreună cu noi. Tata nu putea să ne ţină tbvărâşie, deoarece treburile îl reţineau în oraş, dar venea la ţară în fiecare duminică şi în fiecare zi de sărbătoare, rămânea la noi toată ziua şi ne lăsa să facem pe gazdele. Îl vizitam şi noi pa el în oraş, odată sau de două ori pe săţitămâilă, şi atunci făcea el pe gazda şi ne ospăta. Ehipă câţiva ani, acest fel de viaţă a încetat, la început fiindcă tata înaintase în vârstă, şi nu mai putea dedi cu greii să s# lipsească de mama, pe care o respecta profund, iar mai târziu şi datorită faptului că izbutise să cumpere, într-un cartier mărginaş, o casă cu grădină, uh<ie puteam să respirăm aer curat, să facem mişcare şi sa stăm, cum am zice, tot anul la ţară. Cumpărarea casei de la periferie a însemnat o mare bucurie. Ne-am mutat din casa veche şi întunecoasă din centru în casa spaţioasă şi luminoasă de la periferie Tata pusese în prealabil să fie reparată de sus până jos, dar chiar şi după ce ne-aih mutat în ea, tot mai lucrau feluriţi meşteşugari în unele camere Casa era destinată exclusiv familiei noastre; în afară de noi nu mai locuiau îrr ea decât slujbaşii prăvăliei, precum şi, ca paznic şi grădinar, un bărbat mai în vârstă, cu soţia şi cu fiica lui. În. Casa aceea, tata şi-a amenajat ca bibliotecă o cameră cu muk mai încăpătoare decât avusese în apartamentul din cfentlu Totodată a rezervat o cameră anume pentru tablouri, căci în centru, din pricina lipsei de spaţiu, tablourile fuseseră răspândite în diferite încăperi. Pereţii acestei noi camere â tablourilor au fost acoperiţi cu un tapet castaniu închis, cu care ramele poleite formau un frumos contrast. Pe jos a fost întins un covor de culoare pastelată, ca să nu influenţeze perceperea culorilor tablourilor. Tata şi^a comandat şi un şevalet de lemn cafeniu şi l-a instalat în camera tablourilor, ca să poată să aşeze pe eJ câte o pânză şi s-o privească în lumină prielnică. Pentru mobilele vechi, cioplite şi intarsiate, a fost amenajată o altă cameră. Tata adusese cândva de la munte un tavan cioplit din lemn de tei şi de coconar. A dispus să fie montat în camera cu pricina şi l-a completat cu câteva adaosuri, care nu şp… băgau de seamă, încât până la urmă părea că este tavanul original al camerei. Nouă, copiilor, ne-a plăcut grozav, astfel că, atunci când, seara, tata şi mama se duceau în camera veche ca să lucreze ceva şi ne luau şi pe noi, zăboveau cu îndoită plăcere acolo şi îi rugam să ne povestească despre vremurile în care fuseseră făcute asemenea minunăţii. La capătul unui culoar de lemn, care, la parterul casei, ducea până în grădină, tata a pus să se construiască o odăiţă de sticlă, adică o odăiţă cu cei doi pereţi dinspre grădină alcătuiţi numai din geamuri, ceilalţi doi pereţi fiind de lemn-, în această odăiţă a adăpostit arme vechi din felurite epoci şi de felurite tipufi. Numeroase tulpini de iederă se căţărau, din grădină, pe ramele geamurilor şi intrau şi în cameră, unde se încolăceau pe piesele şarpantei de lemn, aşa că, atunci când era deschis un ochi de geam, prin care sufla vântul, iedera foşnea în jurul armelor vechi. Unei ghioage mari de lemn, care se afla în odăiţă, unde se lăfăia cu ghinturile ei înfricoşătoare, tata îi spunea „luceafărul de dimineaţă”, ceea ce noi, copiii, nu puteam înţelege, deoarece luceafărul de dimineaţă ni se părea cu mult mai frumos. Mai era o odăiţă pe care tata o căptuşise cu măţaşe roşie, meşteşugit tighelită; dar nimeni nu ştia încă ce anume ar fi putut să-şi găsească loc acolo. în grădinţă erau pomi fructiferi pitici, straturi de legume şi de flori, iar la capătul ei, de unde puteai privi munţii, care, la o depărtare de o jumătate de milă, descriu im arc mare în jurul oraşului, se aflau copaci înalţi şi pajişti. Vechea seră a. Fost în parte reparată şi în parte mărită printr-un adaos. în plus, casa mai avea o curte mare, deschisă spre grădină. Când iarba grădinii era udă, aveam voie să ne jucăm în curte, spre care dădeau ferestrele cămărilor, precum şi cele ale bucătăriei, unde trebăluia mama. Tata se ducea în fiecare zi în oraş, la prăvălie şi la birou. Potrivit rânduielii, slujbaşii îl însoţeau. La ora douăsprezece venea la masă, împreună cu slujbaşii cărora nu le venise rândul să vegheze în prăvălie în timpul orei de masă. După-amiază tata se întorcea, de cele mai multe ori, în târg. Duminicile şi zilele de sărbătoare Ie petrecea cu noi. Întrucât acum dispuneam de mai mult spaţiu, primeam mult mai des musafiri din oraş. Aceştia veneau la noi cu copiii lor, şi ni se dădea voie să ne zbenguim în curte sau în grădină. Profesorii au continuat să vină la noi, la periferie., aţa cum veniseră mai înainte în centru. De teamă ca, datorită şederii îndelungate la birou, să nu se aleagă cu vreo boală, tata, la stăruinţele mamei, îşi îngăduia în fiecare zi un răgaz, pe care îl folosea spre a face mişcare. Atunci se ducea fie la o galerie de pictură, fie la vreun prieten, care avea şi el tablouri, fie la vreun străin, care avea cine ştie ce rarităţi. Vara, în zilele de sărbătoare, dacă era vreme frumoasă, mai ieşeam uneori şi la iarbă verde şi ne petreâeam ziua într-un sat sau la munte. Mama, care se arăta din cale afară de îndntată de cumpărarea casei de la periferie, se ocupa, cu zel sporit, de gospodărie. În fiecare sâmbătă, rufăria „albă ca floarea de cireş” strălucea în grădină, în locul rezervat pentru întinsul rufelor, iar în casă, camerele erau dereticate sub supravegherea ei, una câte una, în afară de cele care adăposteau minunăţiile tatei, unde curăţenia se făcea întotdeauna numai sub ochii lui. De fructele, florile şi legumele din grădină, mama se ocupa împreună cu tata. Îi mersese vestea prin împrejurimi, astfel că vecinele veneau şi îi cereau slugi care îşi făcuseră ucenicia în casa noastră. Când am crescut mai măricei, ne-am simţit zi de zi tot mai atraşi de tovărăşia părinţilor. Tata ne arăta tablourile şi ni le explica. Ne-a spus că nu are decât tablouri vechi şi de preţ, şi că preţul acela poate fi obţinut oridnd, dacă se iveşte vreodată nevoia de a le vinde. Când ne plimbam, ne explica efectele luminii şi umbrei, ne învăţa numele culorilor obiectelor şi ne arăta liniile care iscă mişcarea, dar o mişcare în repaos, căci repaosul şi mişcarea sunt temeiul oricărei opere de artă. Vorbea cu noi şi despre cărţile sale. Ne-a spus că există cărţi în care sunt cuprinse toate câte s-au întâmplat cu neamul omenesc de la începutul lui şi până în vremea noastră, că într-însele sunt povestite vieţile • unor bărbaţi şi femei care s-au bucurat cândva de mare faimă şi care au trăit de mult, unii din ei cu peste lfi ide ani în urmă. Ne-a mai spus că în alte cărţi este cuprins tot ce au aflat oamenii, în mulţi ani, despre lume şi despre alte lucruri, în legătură cu alcătuirea şi structura lor. Unele nu ne arată, ce-i drept, ce s-a întâmplat sau cum sunt rânduite toate cele de pe lume, ci mai degrabă ce şi-au închipuit oamenii că s-ar fi putut întâmpla, sau ce gândesc ei cu privire la cele lumeşti şi la cele mai presus de fire. Cam pe atunci a murit un unchi al mamei. Mama a moştenit bijuteriile soţiei lui, care se prăpădise înaintea lui, iar noi, copiii, restul averii. Ca tutore al nostru natural, tata a plasat cu garanţie pupilară întreaga sumă şi i-a adăugat, an de an, dobinzile. În cele din urină, când am devenit adolescenţi, instrucţia obişnuită, pe care o primiserăm până atunci, a încetat treptat. Mai întâi au părăsit 9cena profesorii care ne învăţaseră noţiunile elementare ale cunoştinţelor socotite, Sn zilele noastre, drept trebuincioase tuturor oamenilor; apoi s-au împuţinat şi cei care ne iniţiaseră în materiile predate de obicei copiilor meniţi să facă parte din păturile mai cultivate sau mai distinse ale societăţii. Soră-mea, pe lângă materiile la care urma să se desăvârşească în continuare, a fost nevoită să pătrundă încetul cu Încetul şi tainele gospodăriei şi să-şi însuşească rosturile ei de căpetenie, ca să poată călca într-o bună zi, cu cinste, pe urmele mamei. În ceea ce mă priveşte, după ce mi-am însuşit cunoştinţele considerate, în şcolile noastre, ca premergătoare iniţierii în aşa-numita cultură generală, strict necesară oricui în viaţă, am mers înainte în unele discipline, în care, fiind mai anevoioase, nu mă puteam lipsi de îndrumare. Într-o bună zi s-a pus chestiunea carierei mele viitoaie, şi atunci tata a luat o hotărâre pe care mulţi au dezapro- bato-o cu toată energia. Anume, a hotărât să mă fac om de ştiinţă universal. Fusesem până atunci extrem de sârgu- incios la învăţătură şi îmi însuşisem, plin de zel, orice materie nouă pe care mi-o predaseră profesorii, astfel că, de câte ori erau întrebaţi cum am scos-o la capăt într-o anumită disciplină, aveau întotdeauna numai cuvinte de laudă. Cariera respectivă mi-o alesesem eu însumi, iar tata îmi încuviinţase alegerea. Mi-o alesesem, deoarece simţeam un fel de îndemn lăuntric, care mă mâna în această direcţie. În pofida tinereţii mele, mi-am dat seama încă de pe atunci că nu-mi voi putea însuşi toate ştiinţele; dar ce şi cât aş putea învăţa, era pentru mine un lucru tot atât de nelămurit, pe cât era de nelămurită şi atracţia mea spre activitatea ştiinţifică. Nu întrezăream nici foloase deosebite, pe care le-aş fi putut obţine prin strădaniile mele, ci mi se părea doar că aşa trebuie să procedez, ca şi cum viitorul ar ascunde ceva temeinic şi important. Cum să pornesc, insă, la drum şi de unde să încep, nu ştiam nici eu, şi nici ai mei nu ştiau. Nu aveam nici cea mai mică tragere de inimă pentru o anumită disciplină, ci toate mi se păreau vrednioe de studiat Nu aveam niciun punct de reper, din care să pot deduce că sunt înzestrat cu o capacitate excepţională pentru o anumită ramură ştiinţifică, şi niciuna nu mi se părea cu neputinţă de biruit. Ai mei n-au putut descoperi nici ei vreun indiciu din care să reiasă că aş avea o Înclinare certă pentru un anumit domeniu. Nu enormitatea unui asemenea început i-a fost luată în nume de. Rău tatei, ci i s-a spus că ar fi trebuit să mă îndrepte şpre o, profesiune care să fie de folos societăţii şi căreia să-l închin timpul şi viaţa, ca să pot odată şi odată să părăsesc această lume cu cugetul împăcat că mi-am făcut datoria. La această critică, tata a replicat că omul nu există pe lume numai de dragul societăţii, ci în primul rând pentru el însuşi. Şi că dacă existenţa lui se desfăşoară în mod ireproşabil pentru el însuşi, ea va fi de folos şi societăţii. Cel pe care Dumnezeu l-a menit să devină cel mai bun pictor din lume, ar păgubi omenirea dacă ar ţine să se facă, bunăoară, jurist, iar dacă, potrivit voinţei divine, ajunge cel mai mare pictor, aduce şi lumii cel mai mare folos. Acest adevăr se manifestă întotdeauna printr-un imbold lăuntric, care îl împinge pe om către un anumit ţel şi pe care este bine să-l urmeze. Cum ar putea altminteri să-şi dea seama ce menire are pe lume, – de artist, de general, de judecător, – dacă n-ar exista un spirit care să i-o spună şi care să-l călăuzească spre acele ţeluri, ca să-şi afle fericirea şi împlinirea? Dumnezeu le orânduieşte pe toate în aşa fel, încât talentele să fie împărţite just, iar fiecafe f. Rrahă rarp trebuie 4ăcută pe fame să “fiefărntâ; şi să ntl vină o vreme când toţi oamenii vor fi arhitecţi. În aceste talente profesionale sunt cuprinse şi cele sociale, iar la marii artişti, jurişti, oameni politici, sunt cuprinse întotdeauna şi echitatea, toleranţa, dragostea de ţară. Din asemenea plămadă de bărbaţi, care şi-au cultivat cât mai deplin imboldul lăuntric, au ieşit de cele mai multe ori, în vremuri de restrişte, binefăcătorii şi salvatorii patriei lor. Există inşi care susţin ci s-au făcut negustori, sau medici, sau slujbaşi de stat, numai spre binele omenirii; în cele mai multe cazuri, această afirmaţie nu corespunde adevărului. Dacă nu i-a îndemnat chemarea lăuntrică, atunci ei nu fac, prin spusele lor, decât să tăinuiască un motiv mai josnic, şi anume faptul că meseria nu le-a fost decât un mijloc de a-şi procura bani şi bunuri şi de a-şi asigura existenţa. Mulţi din ei au îmbrăţişat o anumită profesiune fără să-şi fi cântărit cu luare-aminte alegerea, sau au îmhrăţişat-o siliţi de cine ştie ce împrejurări, şi ca să nu-şi mărturisească slăbiciunea, invocă binele omenirii, pe care, chipurile, l-au urmărit Apoi, mai există încă o categorie ciudată de oameni, care vorbesc fără încetare despre binele obştesc: cei coi probleme personale. Aceştia sunt mereu La strâmtoare, au întruna necazurţ şi neplăceri, datorită propriei lor uşurinţe, şi recurg, drept explicaţie, la procedeul cel mai comod: dau vina pe orânduirea socială şi spun că, de fapt, nu se gândesc decât la patrie şi că doresc să-i îndrepte pe cât posibil lipsurile. Dar când se întâmplă să-i cheme într-adevăr patria, o bagă în aceeaşi oală cu proprile lor probleme. În vremuri de cumpănă, aceşti oameni se dovedesc a fi cei mai egoişti, ba chiar, adeseori, şi cei mai crunţi. Pe de altă parte, nu încape îndoială că există şi oameni pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu o deosebită înclinare şi vocaţie socială. Aceştia se consacră, dintr-o pornire lăuntrică, problemelor oamenilor, le şi înţeleg mai clar decât alţii, sunt încântaţi dacă le pot rezolva şi-şi jertfesc adeseori viaţa pentru vocaţia lor. Iar în răstimpul, fie el îndelungat, fie el de-o clipă, în care îşi jertfesc viaţa, se simt fericiţi, deoarece şi-au urmat imboldul lăuntric. în acţiunile noastre, Dumnezeu nu ne-a pus înainte, drept scop, folosul, nici cel personal, nici cel public, ci a conferit practicării virtuţii un farmec al ei şi o frumuseţe a ei. Spre acest ţel năzuiesc firile alese. Cel ce face binele numai pentru că răul este dăunător neamului omenesc se află destul de jos pe scara fiinţelor morale. Acela va fi îndemnat să recurgă la păcat, de îndată ce ar aduce astfel vreun folos omenirii sau lui însuşi. Astfel de oameni sunt şi cei în stare să folosească orice mijloc şi care fac rău atât patriei, cât şi familiei lor şi propriei persoane. În vremurile în care au acţionat li s-a spus oameni de stat, dar ei n-au fost decât imitaţii de oameni de stat, iar folosul vremelnic realizat de ei a fost un fals folos şi s-a dovedit, în zilele judecăţii, o tristă fatalitate. Tata nu era stăpânit de egoism, dovadă faptul că îndeplinea fără plată, în consiliul oraşului, o funcţie publică, că deseori lucra toată noaptea în acea funcţie şi că, în treburile obşteşti, se afla mereu, cu sume înseemnate, la loc de frunte. Spunea că trebuie să fiu lăsat în voia mea şi că, până la urmă, din nedumerire se va desprinde la ce sunt bun şi ce rost îmi este menit pe lume, Am fost îndemnat să-mi continui exerciţiile fizice. Încă de pe vremea dnd eram încă foarte mici am fost puşi să facem cât mâi multă mişcare. Aceasta a fost una din pricinile de căpetenie pentru care vara ne-o petreceam la ţară, iar grădina casei de la periferie a fost unul din motivele principale pentru care tata a cumpărat casa. Eram lăsaţi de obicei, de mici copii, să umblăm şi să fugim în toată voia, şi nu eram opriţi decât atunci când cădeam frânţi de oboseală. În oraş luase fiinţă un aşezământ, în care se practicau, după o anumită regulă, exerciţii fizice, menite să solicite toate părţile trupului, după nevoile fiecăreia, şi să ajute la dezvoltarea lor firească. Tata mi-a dat voie să frecventez acel aşezământ, după ce a cerut sfatul unor oameni cu experienţă şi după ce a văzut cu ochii lui tot ce se făcea acolo. Întrucât pentru fete nu exista pe atunci un asemenea aşezământ, tata a pus să i se instaleze soră-mi, într-o încăpere a apartamentului nostru, toate aparatele pe care el şi medicul casei, un adept al unor astfel de prac- tici, le-au socotit necesare, iar soră-mea a fost nevoită să execute toate exerciţiile-permise de acele aparate. Cumpărarea casei de la periferie a înlesnit şi mai mult instalarea aparatelor. Nu numai că dispuneam de mai mult spaţiu înlăuntrul casei, spre a putea instala, în condiţii mai prielnice şi pe o suprafaţă mai mare, toate aparatele necesare pentru exerciţiile fizice, dar mai aveam curtea şi grădina, unde se puteau practica exerciţii fizice şi unde se mai puteau instala şi alte aparate. Faptul că făceam toate astea cu dragă inimă se înţelege de la sine, datorită elanului şi neastâmpărului tinereţii. Încă din copilărie în- văţaserăm să înotăm şi ne duceam vara aproape zilnic, chiar atunci când locuiam la periferie, de unde druânul era mai lung, la bazinul de înot. Chiar şi pentru fete se înfiinţaseră, pe atunci, bazine de înot speciale. În plus, făceam cu plăcere drumeţii lungi, mai cu seamă vara. Când ne aflam în aer liber, afară din oraş, părinţii ne îngăduiau, – mie şi soră-mi, să colindăm prin împrejurimi. Străbăteam atunci drumuri lungi sau ne urcam pe munte, apoi ne întorceam la locul în care ne aşteptau părinţii. La început ne însoţea, de cele mai multe ori, un slujitor, dar mai târziu, când am mai crescut, am fost lăsaţi să umblăm singuri. Pentru ca părinţii să poată ajunge mai uşor şi mai comod în orice loc din afara oraşului, tata a cumpărat după dtva timp doi cai, iar argatul, care până atunci fusese grădinar şi, din când în dnd, supraveghetorul nostru, a ajuns şi vizitiu. Intr-o şcoală de călărie, în care se puteau antrena, la ore diferite, băieţii şi fetele, am învăţat să călărim, iar mai târziu ni s-au fixat anumite zile ale săptămânii şi anumite ore, în care puteam să facem exerciţii de călărie. În grădină aveam posibilitatea să sar la loc fix, să merg pe semduri înguste, să mă caţăr pe spaliere şi să arunc discuri de piatră spre o ţintă sau la o depărtare cât mai mare. Surorii mele, deşi toată lumea o trata ca pe o domnişoară, îi plăcea grozav să ajute la muncile gospodăreşti mai grele, dovedind nu numai că se pricepe, dar că-i poate întrece în destoinicie chiar pe cei care, încă din copilărie, făcuseră asemenea munci. Părinţii nu numai că nu puneau piedici acestor activităţi ale ei, ci chiar le încurajau. Soră-mea mai făcea şi lectură, cânta acoiâipanimdu-se la pian sau la harfă, şi picta cu acuarele. După ce mi s-a luat şi ultimul profesor, care îmi dăduse lecţii de limbi străine, şi după ce, în ramurile ştiinţifice în care, datorită faptului că erau mai grele sau mai importante, fusese socotită necesară o instruire mai îndelungată, am înaintat În aşa măsură, încât nu mai era nevoie de profesor, s-a pus problema cum să se procedeze în legătură cu cariera ştiii/ţifică aleasă de mine, dacă eia cazul să se întocmească un anumit plan şi dacă să fie angajaţi profesori în vederea îndeplinirii lui. M-am rugat să nu mi se mai ia niciun profesot, dedarând că mă voi strădui să mă descurc singur. Tata mi-a îndeplinit dorinţa, iar eu am fost înclntat că am ajuns să stau pe propriile mele picioare.

Încă nu s-a terminat prima după-amiază pe aceste insule şi am şi văzut ceva atât de grav, Incit trebuie să-ţi cer ajutor, fără ocolişuri, fără nici o delicateţe. Voi încerca să mă explic ordonat. Acesta este primul paragraf al primei scrisori a nepotului meu, locotenentul de marină Enrique Nevers. Dintre prieteni şi rude, se va găsi cine să spună că nemaipomenitele şi uluitoarele lui aventuri par să explice acel ton de alarmă, dar că ei, „intimii" ştiu că adevărata explicaţie o dă caracterul lui timid. Găsesc în acel paragraf proporţia de adevăr şi greşeală pe care o pot avea cele mai bune profeţii; afară de asta, nu cred că e drept să-1 definesc pe Nevers ca laş. E adevărat că el însuşi a recunoscut că era un erou cu totul nepotrivit pentru catastrofele care i s-au întâm-plat. Nu trebuie să uităm care erau adevăratele sale preocupări; şi nici ceea ce era extraordinar în acele catastrofe. Din ziua în care am plecat din Saint-Martin până azi, m-am gândit necontenit, ca în delir, la Irene, spune Nevers, cu obişnuita lui lipsă de pudoare, şi continuă: M-am gândit de asemenea la prieteni, la nopţile de causerie în vreo cafenea de pe Rue Vauban, printre oglinzi întunecate, la hotarul iluzoriu al metafizicii. Mă gândesc la viaţa pe care am lăsat-o şi nu ştiu pe cine să urăsc mai mult, pe Pierre sau pe mine însumi. Pierre este fratele meu mai mare; ca şef al familiei, a hotărât îndepărtarea lui Enrique; lui îi revine responsabilitatea. La 27 ianuarie 1913, nepotul meu s-a îmbarcat pe Nicolăs Baudin, în direcţia Cayenne. Cele mai bune momente ale călătoriei le-a petrecut cu cărţile lui Jules Verne, cu o carte de medicină Bolile tropicale pe înţelesul tuturor, sau scriind la lucrarea sa Addenda la Monografia asupra cercetărilor lui Oleron; cele mai neplăcute momente, fugind de conversaţii despre politică sau despre viitorul război, conversaţii pe care apoi a regretat că nu le-a ascultat, în cală, călătoreau vreo patruzeci de deportaţi; după mărturisirea proprie, noaptea îşi imagina (mai întâi ca o povestire pentru a uita teribilul destin, apoi, involuntar, cu insistenţă aproape supărătoare) că coboară în cală, răzvrătindu-i. În colonie nu există pericol de a recădea pradă acestor închipuiri, declară el. Tulburat de spaima de a trăi într-o închisoare, nu făcea deosebiri: paznicii, puşcăriaşii şi eliberaţii, toţi îi repugnau. La 18 februarie a debarcat la Cayenne. L-a primit adjutantul Legrain, un om zdrenţăros, un fel de frizer de campanie cu pâr blond cârlionţat şi ochi albaştri. Nevers l-a întrebat de guvernator. — E pe insule. — Să mergem să-1 vedem. — Bine, răspunse moale Legrain. Avem timp să ne ducem până la Palatul Administraţiei, să luăm ceva şi să ne odihnim. Până ce nu pleacă Schelcher-ul, nu puteţi merge. — Când pleacă? — Pe 22. Mai erau patru zile. S-au urcat într-o trăsură nenorocită, acoperită, întunecoasă. Nevers nu a prea văzut oraşul. Locuitorii erau negri, sau albi gălbejiţi cu bluze prea largi şi cu pălării mari de pai; sau deţinuţii cu dungi roşii şi albe. Locuinţele erau nişte căsuţe de lemn de culoare gălbuie sau roz, ori verde închis sau albastru deschis. Nu exista pavaj; uneori îi învăluia un nor subţire de praf roşiatic. Nevers scrie: modestul Palat al Administraţiei îşi datorează faima etajului şi lemnului din ţinut, trainic ca piatra, pe care iezuiţii l-au folosit la construcţie. Carii şi umezeala au început să-l atace. Zilele astea pe care le-a petrecut în capitala închisorii i-au părut o şedere în infern r. Se gândea mult la slăbiciunea lui, la momentul în care, pentru a evita discuţiile, con-simţise să meargă la Cayenne, îndepărtân-du-se pentru un an de logodnica lui. Se temea de orice: de boală, de accident, de neîndeplinirea funcţiilor care îi vor amâna sau împiedica întoarcerea, până şi de trădarea de neconceput a Irenei. Şi-a închipuit că era condamnat la acele calamităţi, deoarece permisese, fără opoziţie, să se dispună de soarta lui. Printre deţinuţi, eliberaţi şi temniceri se considera un deţinut. În ajunul plecării pe insule, nişte domni Frinzine l-au invitat la cină. L-a întrebat pe Legrain dacă putea să se scuze. Legrain a spus că erau persoane „foarte sus-puse" şi că nu se cuvenea să se pună rău cu ele. A adăugat: — De altfel sunt acum de partea dumneavoastră. Guvernatorul a ofensat toată lumea bună din Gayenne. Este un anarhist. Am căutat un răspuns dispreţuitor, strălucitor, scrie Nevers. Cum nu l-am găsit imediat, a trebuit să mulţumesc pentru sfat, să intru în acea politică perfidă şi să fiu primit la nouă fix de domnii Frinzine. 1 Une saison en enfer. A început să se pregătească cu mult înainte. Împins de teama că-i vor pune întrebări, sau poate de o diabolică dorinţă de simetrie, a studiat în Larousse articolul despre închisori. Să fi fost nouă fără douăzeci când a coborât pe peronul Palatului Administraţiei. A traversat piaţa cu palmieri, s-a oprit să contemple respingătorul monument al lui Victor Hugues, a îngăduit unui văcsuitor să-i dea oarecare lustru şi ocolind grădina botanică a ajuns în faţa casei Frinzine. Era foarte mare şi verde, cu pereţi groşi-/de cărămidă. O portăreasă ceremonioasă l-a condus pe lungi coridoare de-a curmezişul distileriei clandestine şi, în porticul unui salon acoperit cu covoare purpurii şi cu incrustaţii aurii pe pereţi, a strigat numele său. Erau vreo douăzeci de persoane. Nevers îşi aducea aminte de foarte puţine: de stăpânii casei, domnul Filip, de doamna fără nume şi de Carlota, copila de doisprezece sau treisprezece ani, cu totul obezi, mărunţi, lucioşi, rozulii, de un domn Lambert, care l-a înghesuit într-un colţ, în faţa unui munte de prăjituri şi l-a întrebat dacă nu credea că cel mai important lucru la un om era demnitatea. (Nevers a înţeles alarmat că aştepta un răspuns; dar a intervenit alt invitat: „Are dreptate, atitudinea guvernatorului." Nevers s-a îndepărtat. Voia să descopere „misterul" guvernatorului, dar nu dorea să se complice cu intrigi. A repetat fraza necunoscutului, a repetat fraza lui Lambert, şi a spus: „Orice lucru este simbolul oricărui lucru", şi a rămas satisfăcut fără temei.) îşi aducea aminte, de asemenea, de o doamnă Wernaer. Le dădea târcoale galeş şi el s-a apropiat să-i vorbească. Imediat a aflat evoluţia lui Frinzine, regele minelor de aur ale coloniei, până nu de mult om de serviciu într-o prăvălie debăuturi; a aflat, de asemenea, oă Lambert era comandantul insulelor, că Pedro Castel, guvernatorul, se stabilise în insule şi că trimisese la Gayenne pe comandant. Acest lucru ridica obiecţii: Gayenne fusese totdeauna sediul administraţiei; dar Castel era un subversiv, voia să stea singur cu deţinuţii. Doamna 1-a acuzat, de asemenea, pe Castel că scrie şi că publică în prestigioase periodice profesionale, mici poeme în proză. Au trecut în sufragerie. La dreapta lui Nevers s-a aşezat doamna Frinzine şi la stânga sa, soţia preşedintelui Băncii Guyanei; în faţă, dincolo de patru garoafe care se arcuiau peste o vază înaltă de sticlă albastră, Carlota, fiica gazdelor. La început s-a râs şi a fost mare animaţie. Nevers a observat că în jurul său conversaţia lâncezea, dar, mărturiseşte, că atunci când îi vorbeau, nu răspundea. Încerca să-şi amintească ce pregătise în acea după-amiază din Larousse. În sfârşit, a depăşit acea amnezie, bucuria răzbătea în cuvinte şi cu oribil entuziasm a vorbit despre manieratul Bentham, autorul lucrării Apărarea cometei şi inventatorul calculului bedonic şi al închisorilor panoptice; a evocat, de asemenea, sistemul de închisoare cu munci inutile, şi ipocrizia din Aubum. A crezut că observă cum unele persoane profitau de tăcere ca să schimbe subiectul; mult timp după aceea i-a trecut prin cap că poate nu era oportun să vorbească de închisori la acea adunare; s-a simţit intimidat, nemaiascultând puţinele cuvinte care se spuneau, până când, dintr-o dată, a auzit de pe buzele doamnei Frinzine (cum auzim noaptea propriul nostru strigăt care ne trezeşte) un nume: Rene Ghill. Nevers „explică": eu, deşi inconştient, puteam.'să-mi amintesc de poet; făptui că ii evoca doamna Frinzine era de netvnceput. A întrebat-o cu impertinenţă: — Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe Ghill? — Îl cunosc bine. Nu ştiu de câte ori m-a ţinut pe genunchii lui, în cafeneaua tatălui meu, la Marsilia. Eram o copilă. O domnişoară, atunci. Cu subită veneraţie, Nevers a întrebat-o ce-şi amintea despre poetul armoniei. — Eu nu-mi aduc aminte nimic, dar fiica mea (poate să ne recite un vers de preţ. Trebuia acţionat, şi Nevers a vorbit imediat despre Cugetările lui Oleron, acel mare coutumier care a stabilit drepturile oceanului. A încercat să-i înflăcăreze pe comeseni împotriva renegaţilor sau străinilor care pretindeau că Richard Inimă de Leu era autorul Cugetărilor; de asemenea, i-a prevenit împotriva candidaturii mai romantice dar atât de înşelătoare a Eleonorei de Guyenne. Le-a spus că acele bijuterii (ca şi nemuritoarele poeme ale bardului orb) ' nu erau opera unui singur geniu; erau produsul cetăţenilor insulelor noastre, eficienţi şi deosebiţi ca fiecare particulă a unei aluviuni. Şi-a amintit în sfârşit de uşuratecul Pardessus şi i-a îndemnat stăruitor pe cei prezenţi să nu se lase amăgiţi de erezia sa strălucitoare şi perversă. Odată mai mult, a trebuit să presupun că subiectele mele interesau alte restrânse categorii de oameni, mărturiseşte Nevers, dar a simţit compasiune pentru persoanele care-1 ascultau şi a întrebat: — Guvernatorul va dori să mă ajute în cercetările mele asupra Cugetărilor? Întrebarea era absurdă; dar spera să le ofere cuvântul „guvernator", ca plinea şi circul, spre a-i face fericiţi. Au discutat despre cultura lui Castel; au convenit asupra „farmecului său personal"; Lambert a încercat să-1 compare cu un savant dintr-o carte: un bătrân foarte slab, care plănuia să fure Opera Comică. Conversaţia a deviat asupra clădirii Operei Comice şi asupra teatrelor care erau mai mari — cele din Europa, sau cele din America? Doamna Frinzine a spus că bieţii gardieni flămânzeau din cauza grădinii zoologice a guvernatorului. — Dacă n-ar avea crescătoriile lor de găini. Insistă, strigând ca să fie auzită. Printre garoafe, o privea pe Carlota; continua să rămână tăcută, ţinându-şi cu precauţie ochii aţintiţi în farfurie. La miezul nopţii a ieşit pe terasă. Sprijinit de balustradă, contemplând vag copacii din grădina botanică, întunecaţi şi argintii în strălucirea lunii, a recitat poeme de Ghill. S-a întrerupt; a crezut că simte o uşoară rumoare; s-a gândit: este foşnetul pădurii americane; părea mai curând un zgomot de veveriţe sau de maimuţe; atunci a văzut o femeie care-i făcea semne din parc; a încercat să contemple arborii şi să recite poeme de Ghill; a auzit însă râsul femeii. Înainte de-a pleca a văzut-o încă o dată pe Carlota. Era în camera în care se îngrămădeau pălăriile invitaţilor. Carlota întinse un braţ scurt, cu mâna închisă; apoi o deschise; nedumerit, Nevers văzu ceva strălucind; era o sirenă de aur. — Ţi-o dăruiesc, spuse copila, cu simplitate. Atunci au intrat nişte domni, şi Carlota a închis mâna. În noaptea aceea n-a dormit. Se gândea la Irene şi îi apărea Carlota, obscenă şi inevitabilă; a trebuit să-şi promită că   Niciodată nu se va duce pe insulele Salvacion; că se va întoarce pe Re cu primul vas. La 22 s-a îmbarcat pe ruginitul Schelcher. Printre doamne negre, palide, cu rău de mare şi printre cuşti mari cu pui, bolnav încă din cauza cinei din ajun, a călătorit spre insule. L-a întrebat pe un marinar dacă nu exista alt mijloc de comunicaţie între insule şi Cayenne. — O duminică Schelcher-ul, cealaltă Rimbaud-vl. Dar cei de la administraţie n-au de ce să se plângă, cu şalupa lor. Totul a fost funest de dnd am plecat din Re, scrie, dar văzlnd insulele am simţit o bruscă dezolare. De multe ori îşi imaginase sosirea, dar sosind a simţit că îşi pierdea toate speranţele: nu mai exista miracol, nu mai exista calamitate care să-1 împiedice să-şi ocupe postul la închisoare. Recunoaşte apoi că aspectul insulelor nu este neplăcut. Mai mult încă, datorită palmierilor înalţi şi a stâncilor, erau imaginea insulelor pe care le visase mereu cu Irene; cu toate acestea, îl respingeau în mod irezistibil şi mizerabila noastră fermă din Saint-Martin apărea ca o lumină în amintirea lui. La trei după-amiază a ajuns pe insula Real. Notează: pe chei mă aştepta un ovrei brunet, un oarecare Dreyfus. Nevers imediat îl tratează drept „domnul guvernator". Un gardian îi murmură la ureche: — Nu este guvernatorul, este Dreyfus, eliberatul. Probabil că Dreyfus n-a auzit, pentru că u spus că guvernatorul lipsea. Îl conduse la secţia lui de la administraţie; nu avea romantica (dar decăzuta) splendoare a palatului din Cayenne; era locuibilă. — Sunt la dispoziţia dumneavoastră, spuse Dreyfus în timp ce deschidea valizele. Misiunea mea este să-1 servesc conştiincios pe domnul guvernator şi pe dumneavoastră, domnule locotenent. Ordonaţi ce doriţi. Era un om de statură mijlocie, cu tenul verzui, cu ochi foarte mici şi strălucitori. Vorbea fără să se mişte, cu o totală suavitate. Ascultând, închidea ochii pe jumătate şi abia deschidea gura: în expresia lui există un sarcasm evident, o duritate disimulată. — Unde este guvernatorul? — Pe insula Diavolului. — Să~mergem acolo. — Imposibil, domnule locotenent. Domnul guvernator a interzis accesul pe insulă. — Şi dumneata îmi interzici să umblu? Fraza era slabă. Dar Nevers a ieşit trântind uşa cu putere. Imediat Dreyfus a apărut alături de el. L-a întrebat dacă putea să-1 însoţească şi a zlmbit cu o greţoasă dulceaţă. Nevers nu i-a răspuns; s-au plimbat împreună. Insula nu este un loc plăcut: In toate părţile oroarea de a vedea deţinuţi, oroarea de a te arăta liber printre deţinuţi. — Guvernatorul vă aşteaptă cu nerăbdare, spuse Dreyfus. Sunt sigur că în seara aceasta chiar vă va vizita. Nevers a crezut că simte o oarecare ironie. Se întreba: este o simplă modalitate de a vorbi sau perspicacitatea lui de evreu i-a dezvăluit că eu îl blestemam pe guvernator? Dreyfus l-a elogiat pe guvernator şi s-a felicitat pentru norocul lui Nevers (de a petrece câţiva ani de tinereţe la umbra unui şef atât de înţelept şi binevoitor), şi pentru propriul său noroc. — Sper să nu fie ani, zise Nevers cu îndrăzneală şi corectă: sper că nu va trebui să petrec ani alături de dumneata. Ajunsese până la nişte stânci mari pe coastă. A contemplat insula San Jose (în faţă), insula Diavolului (între valuri, mai departe). Credea că e singur. Dintr-o dată, Dreyfus i-a vorbit cu tonul său cel mai suav. A simţit o ameţeală şi teamă că va cădea în mare. — Eu sunt. Dreyfus continuă: Am plecat, domnule locotenent. Dar aveţi grijă. E uşor să aluneci pe muşchiul stâncilor şi de jos din apă vă privesc rechinii. A continuat să contemple insulele (cu mai multă grijă, ascunzând faptul că avea mai multă grijă). Atunci când a rămas singur, a făcut cumplita descoperire. A crezut că vede şerpi enormi în vegetaţia insulei Diavolului; şi, uitând pericolul care-1 pândea în mare, a făcut câţiva paşi şi a văzut în plină zi, ca şi Cawley în noaptea astrologică a lacului Neagh, sau, ca pieile roşii pe lacul Hor-conilor, un animal verzui antedeluvian; absorbit s-a îndreptat către alte stânci; nefastul adevăr s-a dezvăluit: insula Diavolului era „camuflată'. O casă, o curte interioară de ciment, nişte stânci, un mic pavilion, erau „camuflate". Ce înseamnă asta? Scrie Nevers. Că guvernatorul este un persecutat? Un nebun? Sau asta înseamnă război? Credea în ipoteza războiului; cerea mutarea lui pe un vas. Sau voi petrece aici întreg războiul, departe de Irene, sau voi fi un dezertor? El adăugă într-un post-scriptum: sunt opt ore de când am sosit. Nu l-am văzut încă pe Castel, nu l-am putut interpela asupra acestor camuflaje, n-am putut auzi încă minciunile lui. II 23 februarie. Nevers a cutreierat insulele Real şi San Jose (în scrisoarea lui din 23 îmi spune: încă n-am găsit un pretext pentru a mă prezenta pe insula Diavolului). — Insulele Real şi San Jose n-au mai mult de trei kilometri pătraţi fiecare; cea a Diavolului este puţin mai mică. După Dreyfus, erau în total vreo şapte sute cincizeci de locuitori: cinci pe insula Diavolului (guvernatorul, secretarul guvernatorului şi trei prizonieri politici), patru sute pe insula Real şi ceva mai mult de trei sute patruzeci pe San Jose. Principalele construcţii sunt pe insula Real: administraţia, farul, spitalul, atelierele, depozitele şi „şopronul roşu". Pe insula San Jose există un campament înconjurat de un zid, şi o clădire „cetatea", compusă din trei pavilioane: două pentru condamnaţii la recluziune solitară şi unul pentru nebuni. Pe insula Diavolului este o clădire cu terase care pare nouă, câteva colibe cu acoperiş de paie şi un turn dărăpănat. Puşcăriaşii nu sunt obligaţi să execute nici o muncă; aproape toată ziua rătăcesc liberi pe insule (cu excepţia celor întemniţaţi în „cetate" care nu ies niciodată). A văzut deţinuţii: în celule foarte mici, umede, singuri, cu o bancă şi o zdreanţă, auzind zgomotul mării şi larma necontenită a nebunilor, se extenuează ca să scrie cu unghiile un nume, un număr, pe pereţi, deja îndobitociţi. A văzut nebunii: goi, printre resturi de legume, urlând. S-ă întors pe insula Real; a străbătut şopronul roşu. Avea faima de a fi locul cel mai corupt şi sângeros din colonie. Temnicerii şi deţinuţii aşteptau vizita sa. Totul era în ordine, într-o murdărie şi mizerie de neuitat, comentează Nevers cu excesiv sentimjentalism. Intrând la spital, s-a înfiorat. Era un loc aproape plăcut. A văzut mai puţini bolnavi decât în „cetate" şi decât în şopronul roşu. A întrebat de doctor. — Doctor? De multă vreme nu avem, i-a răspuns un gardian. Guvernatorul şi secretarul îngrijesc de bolnavi. Deşi o să dştig numai duşmănia guvernatorului, scrie, voi încerca să-i ajut pe deţinuţi. Apoi îl încearcă acest gând obscur: acţio-nând astfel mă voi face complicele existenţei puşcăriilor. Adăugă că va evita orice ar putea amâna întoarcerea lui în Franţa. III. Guvernatorul continua să rămână în insula Diavolului, ocupat cu lucrări misterioase pe care Dreyfus le ignora, sau spunea că le ignoră. Nevers a decis să descopere dacă ascundeau vreun pericol. Trebuia să acţioneze cu multă prudenţă; pentru a se apropia de insulă, pretextul de a duce alimente sau corespondenţă nu era valabil; e adevărat că exista o şalupă şi mai multe bărci; dar exista, de asemenea, un funicular şi un ordin de a-1 folosi. Dreyfus a spus că foloseau acel aparat (în care nu încape un om) pentru că în jurul insulei Diavolului marea era de obicei agitată. Au privito. Era calmă. Atunci Dreyfus 1-a întrebat dacă credea că funicularul fusese instalat din ordinul lui Castel. — Aparatul era montat când am venit aici, adăugă. Din nenorocire, mai trebuiau să treacă mulţi ani, până să-1 numească guvernator pe domnul Castel. — Şi cine locuieşte pe insulă? Întrebă Nevers (distrat: Dreyfus îi spusese asta în 23). Guvernatorul, domnul De Brinon şi trei deţinuţi politici. Mai era unul, dar guvernatorul 1-a transferat la şopronul roşu. Lucrul acesta (să pui un deţinut politic între deţinuţi de drept comun), trebuie să Fi cauzat o indignare foarte făţişa şi generală; atât de generală încât Nevers a descoperit-o chiar şi în cuvintele fanaticului adept al guvernatorului. Nevers însuşi s-a simţit jignit repetându-şi că nu va tolera infamia. Apoi a întrevăzut că fapta lui Castel îi v oferea ocazia cel mai puţin periculoasă de a verifica ce se întâmpla în insula Diavolului; s-a gândit că deţinutul nu ar avea nimic împotrivă să vorbească (şi că dacă ar vrea, ar fi de ajuns să simuleze aversiunea faţă de Castel). L-a întrebat pe Dreyfus cum îl chema pe deţinut. — Ferreol Bemheim. A adăugat un număr. Nevers a scos un carnet şi a notat datele în faţa lui Dreyfus. Apoi l-a întrebat cine era De Brinon. — O minune, un Apollo, spuse Dreyfus cu sincer entuziasm. Este un tânăr infirmier, de familie nobilă. Secretarul guvernatorului. — De ce nu există medici pe insulă? — Totdeauna a existat un medic, dar acum guvernatorul şi domnul De Brinon îi îngrijesc ei înşişi pe bolnavi. Niciunul dintre cei doi nu era medic. S-ar putea motiva că nici Pasteur nu era, comentează Nevers cu maliţiozitate. Nu ştiu dacă e prudent să stimulezi vracii. În „Cetate" şi în şopronul roşu a văzut tot felul de bolnavi, de la anemici până la leproşi, îl condamna pe Castel, se gândea că trebuia să scoată din insule pe bolnavi, să-i trimită la un spital. În cele din urmă a descoperit că pătimaşa lui dezaprobare nu era străină de o puerilă teamă de a nu se contamina, de a nu o mai vedea încă o dată pe Irene, de a nu rămâne în insule, câteva luni, până la moarte.

FETELE FAC CUNOŞTINŢĂ CU TOSIA Of, că mult a mai avut de mers Tosia până să ajungă la noul ei loc de muncă! Întâi a purtat-o în goana mare trenul. Dincolo de fereastra vagonului se desfăşurau în evantai ogoarele de toamnă pustii, apărea şi dispărea câte un crâng roşcat cu copaci rari. Stăruiau mult oraşe necunoscute, cu coşuri fumegânde de uzine. Către linia ferată veneau într-una sate şi cătune; se iveau pentru o clipă în fereastra Tosiei şi se răsturnau apoi din zbor pe pantă, îi părea uneori Tosiei, care pornise la primul ei drum lung, că ţara toată i se aliniase înainte, iar ea, Tosia, din vagonul ei de metal pe arcuri, trece în revistă forţele patriei, primindu-le defilarea. Apoi Tosia dârdâi de frig, în paltonaşul ei uşurel, pe puntea unui vas fluvial. Zbaturile lopătau cu sârg, împingând apa grea de septembrie. Un remorcher trăgea o plută lungă-lungă de bârne, din care s-ar fi putut construi un oraş întreg cu sute de case, şcoli, spitale, un club, un cinematograf… „Chiar şi cu două cinematografe!”, hotărî Tosia, însufleţită de grija pentru locuitorii noului oraş în care, cine ştie, va locui poate şi ea cândva. O pădure sălbatică înainta până pe mal, întreruptă din loc în loc de câte o luncă inundabilă. Vaci tărcate cu şolduri î’otunde, descinse parcă dintr-un panou cu succesele în creşterea vitelor, sorbeau alene apa din râu. Plutaşii curăţau malurile de buştenii rămaşi pe uscat în timpul verii, demontau   maşinile de legat şi coşiţele, de care Tosia habar n-avea, şi se pregăteau de iernat. în cele din urmă, Tosia trecu de pe vas pe un autocamion al Organizaţiei de aprovizionare a muncitorilor, care o hurducă pe un drum accidentat. Codrul des o trăgea tot mai adânc în hăţişul său tainic. Tosia, aşezată pe o ladă de macaroane, privea în jur cu ochii unui tânăr vânător pasionat, aşteptând să zărească vreun urs ascuns. Un butoiaş sprinten cu untdelemn se da de-a dura nestingherit pe fundul camionului, căutând mereu şi pe furiş să însemne cu şoldul lui murdar ciorapii Tosiei. Ea îşi apăra cu multă iscusinţă singura ei pereche de ciorapi păstraţi în stare bună, împingând butoiaşul de la distanţă cu talpa. A fost de ajuns, însă, ca Tosia să caşte doar o clipă gura la pinii groşi, doborâţi cu rădăcină cu tot de furtună, pentru ca butoiul perfid să se şi repeadă la ciorapii ei lipsiţi de apărare, împlinindu-şi opera necurată… în sfârşit, iat-o pe Tosia ajunsă la aşezarea forestieră, unde avea să locuiască şi să muncească. Abia izbutea să se ţină în pas cu lunganul de administrator, care înainta solemn, cu pătura şi cearşafurile la subţioară, în ţinuta militarizată a bravului administrator îşi dăduseră întâlnire câteva arme: pantalonii îi erau de cavalerist, vestonul de marinar şi chipiul cu bordură albastră – de aviator. Străduindu-se să nu rămâie în urma administratorului, Tosia cerceta totuşi din mers aşezarea, întorcându-şi capul în toate părţile. Odată vuise aici o pădure seculară, dar pe măsură ce-şi înălţau casele, oamenii, precum se întâmplă adesea, au tot tăiat arborii fără nicio chibzuinţă. Acum, alături de buturugile uriaşe, pe jumătate putrezite, se zăreau ici-colo, împrejmuite, nişte biete nuiele neputincioase şi fără nădejde, sădite de şcolari în ultima campanie pentru crearea spaţiilor verzi şi amenajarea localităţii. Atât şeful sever al centrului de exploatare forestieră, cu care Tosia discutase chiar adineauri, cât şi administratorul ce păşea ca un cocostârc înaintea ei, ca şi puţinii tăietori de pădure întâlniţi de Tosia pe uliţă — Toţi se înţeleseseră parcă dinainte şi-şi dădeau cu destulă abilitate nişte aere, de parcă nici nu bănuiau că trăiesc tocmai la mama dracului; aveau o comportare de parcă aşezarea lor s-âr fi găsit undeva într-o regiune centrală, uşor accesibilă muncitorilor proaspăt angajaţi, şi nu undeva într-un străfund de pădure îndepărtată, la miazănoapte, t chiar în preajma Cercului Polar. „Ce mai actori!” se minună Tosia, frecându-şi şoldul lovit în zdruncinăturile camionului. Un ferăstrău circular piuia strident la maşina de tăiat traverse, acoperind toate celelalte sunete iscate primprejur. Tosiei i se părea că ferăstrăul ţipă din răsputeri de durere, plângându-se de soarta-i crudă. Oamenii însă i-au vârât durerea cumplită în hamul unei curele de transmisie, au botezat acest abuz de putere muncă şi i-au fixat un plan, obligându-l să elibereze traversele ascunse în buşteni de scândurile şi lătunoaiele de prisos. Plină de compătimire pentru ferăstrăul nenorocit, Tosia îşi iuţi paşii în urma administratorului. La depozitul de lângă cotul apei, se descărcau buştenii dintr-o garnitură adusă din pădure de o locomotivă mică şi sprintenă, „cucul”. Tosia nu mai văzuse în viaţa ei atâţia buşteni. Stivuiţi pe mal, păreau case înalţe cu mai multe etaje, dar fără uşi şi ferestre. Buştenii stăteau cuminţi în stive; odihneau în aşteptarea primăverii, când aveau să fie zvârliţi pe apă ca să-şi înceapă călătoria lungă şi anevoioasă spre bazinele cu maşini de legat, spre bazele de transbordare, spre fabricile de cherestea aflate la vărsarea râului, spre şantierele îndepărtate sau nesăţioasele fabrici de hârtie. — Mult lemn mai tăiaţi pe-aici! zise Tosia cu respect, ajungându-l pe administrator. — Ne dăm şi noi osteneala, răspunse acesta cu modestie şi, îngăduitor cu lipsa de experienţă a Tosiei, o lămuri: Tot centrul lucrează pentru depozitul de jos. — Există deci şi unul de sus? îşi dădu Tosia cu presupusul. — Da, există… Dar dumneata de unde eşti de fel? — Din Voronej. — – E o bucată de drum, nu glumă! se miră administratorul. Se apropiară de căminul femeilor; administratorul ârată duşmănos cii ptimnul un soi de prispa fenta ce dădea spre un loc viran. — Locul ăsta se numeşte la noi Kamciatka. Sunt unii care stau aici cu serile! Stau cât stau şi pe urmă vin să le dăm camere separate. Şi noi camere libere n-avem, asta s-o ştii! Tosia aruncă pe furiş o privire temătoare Kam- ciatkâi, apoi răspunse rece: — Nici că-mi trebuie mie aşa ceva. — Aşa spuneţi toate la început! ripostă administratorul păţit şi sui dintr-un salt treptele unui pridvor. Străbătură un coridor întunecos. Administratorul deschise o uşă în fund şi Tosia intră. — Aici ai să locuieşti. Din stimă pentru noua ei locuinţă, Tosia îşi scutură picioarele în dreptul pragului scund şi păşi înăuntru. Camera nu era foarte mică, dar nici mare n-aveai cum spune că e. De-a lungul pereţilor de bârne fuseseră înşiruite cinci paturi: patru din ele erau acoperite cu pături, iar pe al cincilea zăcea doar salteaua. Administratorul, vădind un antrenament serios, aruncă de la distanţă pe salteaua subţirică cearşafurile şi pătura cărate de el. — Nu ţi-ai adus cumva pernă? o întrebă el cu speranţă în glas pe Tosia. Noptiere avem câte vrei, pot să-ţi dau şi două; cât despre perne, ducem lipsă. — Şi ce să fac, să dorm cu capul pe noptieră? întrebă Tosia bătăios, sigură pe dreptul ei de a primi o pernă şi neclintită în hotărârea de a smulge administratorului tot ce i se cuvine. Administratorul o măsură pe Tosia atent cu privirea — De la vârful pantofilor băieţeşti scâlciaţi până la băsmăluţa subţire de pe cap. — Ăsta ţi-e tot bagajul? se interesă el arătând spre bocceluţa Tosiei. — Ăsta… răspunse Tosia cu un aer vinovat. — Cu de toate mai veniţi, nimic de zis! Tosia îşi muşcă orgolioasă buza de jos şi, ridicând bărbia ascuţită de fetişcană, spuse: — Fericirea nu stă în lucruri!

Justine sau Nenorocirile virtutii Marchizul de Sade O, prietene! Fărădelegea în splendoarea ei este ca fulgerul, ale cărui înşelătoare lumini în­frumuseţează preţ de‑o clipă atmosfera doar pentru a‑l prăvăli în hăurile mor­ţii pe nenorocitul pe care l‑au orbit. Bunei mele prietene Qa, Constance1, ţie îţi dedic această operă; căci nu­mai tu, pildă şi, totodată, slava spiţei tale, conto­pind sufletul cel mai sensibil cu cea mai dreaptă şi mai lu­minată minte, numai tu ai cum să cunoşti dulceaţa lacrimilor pe care le smulge virtutea aflată‑n suferinţă. Cum ură porţi sofismelor libertinajului şi necredinţei, cum lupţi fără‑ncetare împotrivă‑le prin faptele şi vorbele tale, teamă nu mi‑e că te‑ar primejdui acelea pricinuite, în me­moriile de faţă, de soiul personajelor alese; cinismul anu­mitor trăsături (îndulcite totuşi atât cât s‑a putut) nu te va speria mai mult; viciul este acela care, gemând că a fost dat în vileag, ţipă ca din gură de şarpe de‑ndată ce‑l atacă cineva. Procesul lui Tartuffe a fost făcut de nişte bigoţi; cel al Justinei va fi lucrarea libertinilor, iar de ei nu prea mă tem: motivele‑mi dezvăluite de către tine nu‑şi vor găsi vreodată dezminţirea; părerea ta îi e de‑ajuns gloriei mele, şi‑s nevoit, după ce ţi‑am plăcut, fie să fiu pe placul tutu­ror, fie să aflu alinare pentru toate ocările. Ideea acestui roman (şi nu atât de roman pe cât s‑ar crede) este, fără‑ndoială, nouă; virtutea ce‑i mai tare decât 1 Marie-Constance Quesnet, actriţă. Sade o cunoaşte în august 1790, după pronun­ţarea divorţului de Renée-Pélagie de Montreuil, şi‑i va rămâne credincios până la sfârşitul vieţii (N. red.). viciul, răsplătirea binelui, pedepsirea răului, iată spre ce se‑ndreaptă de obicei toate lucrările de soiul acesta; ar tre­bui să ne fie lehamite! Dar să oferi pretutindeni viciul triumfător şi virtutea victimă a  propriilor ei sacrificii, să arăţi o nefericită ce ră­tăceşte din nenorocire în nenorocire; jucărie a samavol­niciilor; batjocura tuturor dezmăţurilor; lovindu‑se de cele mai necreştineşti şi monstruoase metehne; zăpăcită de cele mai îndrăzneţe, cele mai înşelătoare sofisme; pra­dă celor mai iscusite ademeniri, celor mai de neînfrânt is­pite; neavând ca să se‑mpotrivească atâtor neajunsuri, atâtor urgii, ca să îndepărteze atâta desfrâu, decât un su­flet gingaş, o minte limpede şi mult curaj: într‑un cuvânt, să te încumeţi la cele mai îndrăzneţe imagini, cele mai ne­maipomenite situaţii, cele mai înfricoşătoare cugetări şi cele mai energice trăsături de penel, cu singura dorinţă de a obţine, din toate acestea, una dintre cele mai subli­me lecţii de morală pe care o va fi primit vreodată omul; înseamnă, nu‑i aşa?, s‑ajungi la ţintă pe o cale prea puţin umblată până astăzi. Să fi izbutit, Constance? O lacrimă a ochilor tăi îmi va aduce ea triumful? După ce vei fi citit Justine, rosti‑vei oare: “O, în faţa atâtor zugrăviri ale fărădelegii, cât de mândră sunt că iubesc virtutea! Cât de sublimă este‑n su­ferinţă! Şi câtă frumuseţe îi dau nenorocirile!” O, Constance! Rosteşte aceste vorbe şi munca‑mi este încununată. apodopera filosofiei ar trebui să înfăţişeze pe larg <^ mijloacele de care se slujeşte Providenţa pentru a ajunge la acele rosturi pe care pentru om le plănuieşte şi, mai apoi, pildă să dea de purtări care să‑i îngăduie acestui nefericit individ biped să afle cum trebuie să meargă pe drumul plin de spini al vieţii, astfel încât să preîntâmpine ciudatele toane ale acestei fatalităţi ce‑a că­pătat atâtea diferite nume, fără ca, astfel, cineva să fi iz­butit a o cunoaşte sau defini. Dacă, plini de respect pentru convenţiile noastre socia­le şi neîndepărtându‑ne vreodată de stăvilarele ce ni le impun, se întâmplă, cu toate acestea, să nu fi întâlnit de­cât mărăcini, pe când cei răi nu culegeau decât roze, n‑or socoti oare atunci unii oameni, lipsiţi de‑o fire virtuoasă îndeajuns de statornicită pentru a se pune mai presus de‑aceste observaţii, că e mai bine să se lase în voia şu­voiului decât să i se împotrivească? Nu vor spune ei că Virtutea, oricât de frumoasă ar fi, devine totuşi cea mai proastă hotărâre pe care ai putea s‑o iei atunci când ea‑i prea slabă pentru a lupta împotriva viciului şi că, într‑un veac stricat până‑n străfunduri, cel mai sigur e să faci ca toţi ceilalţi? Puţin mai învăţaţi, dacă vreţi, şi abuzând de luminile pe care le‑au dobândit, nu vor rosti ei oare, la­olaltă cu îngerul Jesrad din Zadig, că nu există rău pe lume din care să nu se nască vreun bine şi că, la urma ur­melor, pot să se dedea răului, pentru că, în fapt, nu‑i de­cât unul dintre modurile de‑a face binele? Şi nu vor adău­ga că planului general puţin îi pasă de cutare sau cutare este mai degrabă bun sau rău, că, dacă nenorocirea urmă­reşte cu‑nverşunare virtutea, iar belşugul însoţeşte nele­giuirea, lucrurile fiind întru totul egale în faţa Naturii, e nesfârşit mai bine să‑şi afle un rost printre răii care huzu­resc decât printre virtuoşii care dau greş? Este, aşadar, im­portant să preîntâmpinăm asemenea primejdioase sofis­me ale unei false filosofii; esenţial să arătăm că pildele de nefericită virtute, date unui suflet stricat, în care mai sunt totuşi câteva principii bune, pot înturna pomenitul suflet la ce e bine, la fel de sigur ca atunci când i‑am fi arătat pe‑această cale a virtuţii cei mai strălucitori lauri şi cele mai măgulitoare răsplătiri. Căci, şi nu‑i nici o îndoială, e o cruzime să fii nevoit a înfăţişa o groază de nenorociri ce‑o copleşesc pe femeia blândă şi gingaşă, care nu se‑aba-te cu nimic de la virtute, şi, pe de altă parte, belşugul de huzururi ce se revarsă asupra celora care‑o zdrobesc sau chinuiesc pe‑aceeaşi femeie. Şi dacă totuşi vreun bine se va naşte din înfăţişarea acestor pătimiri, de ce‑am simţi vreo remuşcare că le‑am arătat? Putea‑vom să avem vreo supărare c‑am stabilit un fapt din care înţeleptul, a cărui buchisire nu‑i lipsită de rod, va înţelege lecţia atât de utilă a supunerii faţă de poruncile Providenţei şi fatalul aver­tisment că, adesea, Cerul loveşte pe lângă noi, numai ca să ne întoarcă la‑ndatoririle noastre, tocmai pe‑acea fiin­ţă care părea să le fi împlinit întru totul pe‑ale ei? Acestea‑s sentimentele ce ne vor călăuzi lucrarea şi tocmai din aceste pricini îi cerem cititorului îngăduinţă faţă de sistemele eronate ce sunt rostite de gura perso­najelor noastre şi situaţiile, uneori cam greu de îndurat, pe care, din iubire de‑adevăr, a trebuit să i le‑aducem în faţa ochilor. Doamna contesă de Lorsange era una dintre acele preo‑tese ale lui Venus, al cărei noroc e lucrarea unui chip dră­gălaş şi‑a multor rătăciri în purtare, iar ale cărei titluri, cât de pompoase‑ar fi, nu‑s de găsit decât în arhivele Cytherei, făurite de neobrăzarea ce şi le ia şi susţinute de tâmpa credulitate care le dă: brunetă, un mijlocel frumos, ochi cu o privire‑aparte; de‑o necredinţă pe potriva vre­murilor care, împodobind cu înc‑un farmec pasiunile, pune mai mult preţ pe femeile în care aceasta se ghiceş­te; puţin răutăcioasă, nici urmă de principii, fără să se tea­mă de nimic, dar cu inima nu‑ndeajuns de deşănţată ca orice urmă de sensibilitate să se fi stins; mândră, liberti­nă; astfel era doamna de Lorsange. Şi totuşi, această femeie primise cea mai bună educa­ţie; fiică a unui foarte bogat bancher parizian, fusese cres­cută, împreună cu o soră, pe numele ei Justine, mai mică decât ea cu trei ani, într‑una dintre cele mai faimoase aba‑ţii ale capitalei, în care, până la vârsta de doisprezece şi de cincisprezece ani, nici uneia nu i se refuzase vreun sfat, vreun dascăl, vreo carte sau talent. În vremurile acestea de restrişte pentru virtutea a două fete, se treziră într‑o singură zi fără nimic: un faliment îngrozitor îl aruncă pe tatăl lor într‑o situaţie aşa de cru­dă, încât muri de supărare. După o lună, soţia îl urmă‑n mormânt. Două rude haine, de departe, se sfătuiră ce să facă cu cele două orfeline; dintr‑o moştenire înghiţită de creanţe, fiecare se‑alegea doar cu o sută de scuzi. Cum nimeni nu‑şi luă grija lor, poarta mănăstirii le fu larg deschisă, li se dădu zestrea şi libertatea de‑a deveni ce vor pofti. Doamna de Lorsange, ce se numea pe‑atunci Juliette şi care avea deja, cu mici deosebiri, firea şi mintea de la trei­zeci de ani, vârstă la care ajunsese în timpul întâmplării pe care o vom povesti, nu păru sensibilă decât la plăcerea de a fi liberă, fără să se gândească o clipă la cumplitele ne­norociri ce‑i rupeau lanţurile. Cât despre Justine, în vâr­stă, după cum am spus, de doisprezece ani, ea avea o fire închisă şi melancolică, ce o făcu mult mai din plin să sim­tă toată grozăvia stării sale. Înzestrată cu o tandreţe, cu o sensibilitate surprinzătoare, în locul artei şi şireteniei su­rorii ei, era doar de‑o nevinovăţie, de‑o candoare care aveau s‑o împingă în multe capcane. Această tânără cu atâtea însuşiri mai avea şi‑o înfăţişare blândă, cu totul di­ferită de aceea cu care natura o înfrumuseţase pe Juliette; pe câtă pricepere, viclenie, cochetărie vedeai în trăsături­le uneia, pe‑atâta ruşine, bună‑cuviinţă şi sfială admirai în cealaltă; un chip de Fecioară, nişte ochi mari şi albaştri, plini de suflet şi de simţire, o piele strălucitoare, un mij­loc mlădios şi subţirel, un glas duios, dinţi de fildeş şi cele mai frumoase cosiţe blonde, iat‑o în mare pe‑această fer­mecătoare mezină, ale cărei nevinovate farmece şi ginga­şe trăsături sunt mai presus de penelul nostru. Li se dădură douăzeci şi patru de ore şi uneia, şi celei­lalte ca să părăsească mănăstirea, lăsându‑li-se‑n grijă să se căpătuiască, cu cei o sută de scuzi, unde vor pofti. Juliette, încântată să‑şi fie singură stăpână, voi o clipă să şteargă lacrimile Justinei, apoi, văzând că n‑o să izbuteas­că, se apucă s‑o certe în loc să o aline; îi reproşa că e sen­sibilă; îi spuse, cu o filosofie cu mult deasupra vârstei sale, că pe lumea aceasta omul nu trebuie să‑şi facă sân­ge rău decât pentru ceea ce îl afectează personal; că e cu putinţă să afli în tine însuţi senzaţii fizice de o volupta­te îndeajuns de vie ca să înăbuşi toate suferinţele mora­le al căror şoc ar putea fi dureros; că acest procedeu de­venea cu atât mai important de pus în practică, cu cât adevărata înţelepciune consta nesfârşit mai mult în du­blarea sumei propriilor plăceri decât în înmulţirea ace­leia a chinurilor; că, într‑un cuvânt, nu există nimic ce nu trebuie făcut pentru a slei această făţarnică sensibili­tate, de pe urma căreia numai ceilalţi trag foloase, în timp ce nouă ne aduce doar necazuri. Cu greu se împie­treşte însă o inimă bună, ea se‑mpotriveşte cugetărilor unei minţi rele, iar bucuriile ei o alină pentru calpele străluciri ale deşteptăciunii. Luând‑o altfel, Juliette îi spuse atunci soră‑sii că, cu vârsta şi cu chipul pe care le aveau şi una, şi cealaltă, era cu neputinţă să moară de foame. Îi pomeni de fata veci­nilor care, după ce fugise din casa părintească, era astăzi ţinută ca‑n palme şi mult mai fericită, fără îndoială, de­cât dacă ar fi rămas în sânul familiei; că trebuie neapărat să te păzeşti să crezi că măritişul face fericirea unei fete; că, prinsă‑n rânduielile himenului, ea are, pe lângă mul­te toane de‑ndurat, să se aştepte la o neînsemnată porţie de plăceri; în schimb, dedându‑se libertinajului, ele tot ar putea să se ferească de hachiţele ibovnicilor ori să‑şi afle alinarea în numărul lor. Justina fu îngrozită de‑aceste cuvântări; spuse că pre­feră moartea josniciei şi, oricât stărui soră‑sa, refuză de fiecare dată să se mute cu ea, de îndată ce‑o văzu hotărâ­tă spre o purtare care o făcea să tremure. Aşa că cele două fete se despărţiră, fără nici o făgăduin­ţă de a se mai întâlni vreodată, din moment ce vederile lor erau atât de deosebite. Cum să se învoiască Juliette, care avea, aşa cum pretindea, să devină o mare doamnă, să primească o fetişcană ale cărei porniri virtuoase, dar de rând, erau în stare s‑o dezonoreze? Iar Justine, la rân‑du-i, voia ea oare să‑şi primejduiască neprihănirea în preajma unei făpturi perverse care avea să devină victima tagmei desfrânaţilor şi a dezmăţului public? Ambele îşi spuseră, aşadar, adio pe vecie şi ambele părăsiră mănăs­tirea încă de a doua zi. Mângâiată în pruncie de croitoreasa mamei sale, Justine crede că această femeie se va înduioşa văzând‑o la anan­ghie; o caută, îi povesteşte nenorocirile ei, îi cere de lucru... de‑abia dacă e recunoscută; e dată afară cu răutate. — O, Cerule! spune biata făptură; trebuie oare ca pri­mii paşi pe care‑i fac în lume să fie deja împovăraţi de ne­cazuri?! Cândva, femeia aceasta mă iubea, de ce mă alun­gă astăzi? Vai! pentru că sunt orfană şi săracă: pentru că n‑am nimic pe lume şi pentru că oamenii nu sunt jude­caţi decât după ajutorul şi plăcerile pe care ceilalţi îşi în­chipuie că le pot primi de la ei. Înlăcrimată, Justine se duce la duhovnicul ei; îşi zugră­veşte starea cu nevinovăţia plină de însufleţire a vârstei sale... Era într‑o rochiţă albă; frumosul păr îi era cu ne­păsare strâns sub o bonetă mare: pieptul, de‑abia înmu­gurit, era ascuns sub doi sau trei coţi de ţesătură fină; pe chipul ei drăgălaş, puţin cam palid din pricina necazuri­lor care o rodeau, câteva lacrimi îi împânzeau ochii şi îi făceau să fie şi mai grăitori. — Uitaţi‑vă, părinte, îi spuse ea sfinţiei sale... Da, ui‑taţi-vă în ce situaţie supărătoare pentru o fată am ajuns; mi‑am pierdut tatăl şi mama... Cerul mi i‑a luat la vâr­sta când aveam mai multă nevoie de ajutorul lor... Au murit în ruină, părinte; nu mai avem nimic. Iată tot ce mi‑au lăsat, continuă ea, arătându‑şi cei doisprezece lu­dovici... şi nici măcar un colţişor unde să‑mi pun căpşo‑rul... O să vă fie milă de mine, nu‑i aşa, părinte!? Sunteţi păstorul credinţei, iar credinţa a fost întotdeauna virtu­tea inimii mele; în numele acestui Dumnezeu pe care îl ador şi a cărui voce sunteţi, spuneţi‑mi, ca un al doilea tată, ce trebuie să fac... ce trebuie să mă fac? Milostivul popă răspunse, uitându‑se cu băgare de sea­mă la Justine, că parohia e plină; că‑i greu să se împovăreze cu alte pomeni, dar dacă Justine voia să‑l slujească, dacă voia să facă treaba de jos, în bucătărie s‑ar fi găsit mereu un coltuc de pâine pentru ea. Şi cum, pe când zicea aces­tea, dumnezeiescul tălmaci îi trecuse mâna pe sub bărbie, dându‑i un sărut mult prea lumesc pentru un om al bi­sericii, Justine, care‑l înţelesese mult prea bine, îl împin­se, spunând: — Părinte, nu vă cer nici de pomană şi nici vreun loc de slujnică; a trecut prea puţină vreme de când am pără­sit o stare deasupra aceleia care poate face pe cineva să dorească aceste două milostenii, ca să mă văd silită să le implor; cer sfaturile acelea de care au nevoie tinereţea şi nenorocirile mele şi vreţi să mi le vindeţi cam prea scump. Ruşinându‑se de faptul că fusese dat în vileag, popa o alungă degrabă pe mica făptură, iar nefericita Justine, de două ori respinsă încă din prima zi a condamnării sale la singurătate, intră într‑o casă unde vede o tăbliţă cu un anunţ, închiriază o cămăruţă mobilată la etajul cinci, o plăteşte dinainte şi‑aici se lasă în voia lacrimilor cu atât mai amare, cu cât e simţitoare şi cu cât mica‑i mândrie numai ce‑a fost din greu pusă la încercare. Să ni se‑ngăduie s‑o părăsim o vreme aici, ca să ne în­toarcem la Juliette şi ca să povestim cum, din nevoinţa din care o vedem ieşind şi fără să aibă mai multe pe lume decât soru‑sa, ea a ajuns totuşi, în cincisprezece ani, fe­meie nobilă, cu treizeci de mii de livre rentă, cu giuvae‑ricale foarte frumoase, două sau trei case atât la oraş, cât şi la ţară şi, deocamdată, cu inima, averea şi încrederea domnului de Corville, consilier de stat, bărbat aflat la mare cinste şi pe cale de‑a intra în minister. Cariera fu l>lină de spini şi bineînţeles că nimeni n‑are nici o în­doială în această privinţă: prin cea mai ruşinoasă şi dură ucenicie îşi croiesc domnişoarele acestea drum în via­ţa; şi cutare se află azi în patul vreunui prinţ, poate pur­tând încă pe trup umilitoarele urme ale brutalităţii li­bertinilor, în mâinile cărora au aruncat‑o tinereţea şi nepriceperea. Ieşind de la mănăstire, Juliette se duse s‑o caute pe o femeie al cărei nume îl auzise pomenindu‑i-se acelei tinere prietene de prin vecini; stricată aşa cum avea ea chef să fie şi stricată de această femeie, intră‑n vorbă, cu bocceluţa sub braţ, cu o rochie albastră în neorânduia­la, cu părul desfăcut şi cu cel mai drăgălaş chip de pe lume, de‑i adevărat că, pentru anumite priviri, neruşi­narea poate să aibă farmec; îşi povesteşte viaţa acestei femei şi o roagă s‑o ocrotească aşa cum a făcut şi cu fos‑la ei prietenă. — Câţi ani ai? o întrebă cumătră Duvergier. — Cincisprezece peste câteva zile, doamnă, răspunse Juliette. — Şi niciodată nici un muritor, continuă matroana... — Oh! Nu, doamnă, vă jur, replică Juliette. — Dar uneori, în aceste mănăstiri, spuse baba... vreun duhovnic, vreo măicuţă, vreo prietenă... Îmi trebuie do­vezi sigure. — Nu ţine decât de dumneavoastră să le obţineţi, doamnă, răspunse Juliette roşind. Şi după ce băbătia s‑a împopoţonat cu o pereche de ochelari şi‑a cercetat cu mare grijă lucrurile dinspre toa­te părţile: — Haide, îi zise ea copilei, n‑ai decât să rămâi aici şi, cu multă băgare de seamă la sfaturile mele, nesfârşită bu­năvoinţă şi supuşenie când ai de‑a face cu muşteriii, cu­răţie, chiverniseală, cinste faţă de mine, dibăcie cu sura­tele tale şi viclenie cu bărbaţii, în zece ani, o să te‑aduc în stare să‑ţi afli un locşor de stat la caturile mai de jos2, cu o comodă, o oglindă, o servantă; iar arta pe care o vei fi dobândit la mine te va ajuta să‑ţi faci rost de restul. După ce‑i dă aceste sfaturi, cumătră Duvergier pune mâna pe bocceluţa Juliettei; o întreabă dacă are ceva pa­rale şi, cum aceasta îi mărturisise mult prea deschis că are o sută de scuzi, draga de mamaie îi şi ia, încredinţând‑o pe noua‑i pensionară că va băga mica sumă la loterie3 pentru ea, dar că nu trebuie ca o domnişoară să aibă bani. — E, îi spuse ea, un mijloc de a face rău şi, într‑un veac atât de stricat, o fată cuminte şi de neam trebuie să se fe­rească cu grijă de ceea ce poate s‑o ducă în cine ştie ce cap­cană, îţi vorbesc spre binele tău, micuţa mea, adăugă bă­bătia, şi trebuie să‑mi fii recunoscătoare pentru ceea ce fac. O dată predica sfârşită, nou‑venita este înfăţişată sura­telor sale; i se arată odaia din casă şi, încă de‑a doua zi, fecioria i‑e pusă la mezat. 2 în Franţa secolului al XVIII-lea, până şi etajele caselor corespund unei stricte ie­rarhii sociale. Vezi şi p. 16, unde Justine găseşte adăpost la etajul cinci, hărăzit să­racilor (N. red). 3 în Franţa, prima loterie, regală, a fost creată în 1660, ca sursă de venituri pentru stat (N. red.). În patru luni, marfa e vândută succesiv la aproape o sută de persoane; unii se mulţumesc cu trandafirul, alţii, mai gingaşi sau mai desfrânaţi (căci problema nu şi‑a aflat rezolvarea), vor să deschidă bobocul ce‑nfloreşte alături. I )e fiecare dată, cumătră Duvergier strâmtează, repune totul în bună stare şi, vreme de patru luni, ştrengărită îi oferă publicului tot feciorie. La sfârşitul acestui spinos noviciat, Juliette capătă în cele din urmă patalamaua de soră bună la toate; din această clipă, este pe deplin recu­noscută ca fată a casei; de‑atunci îi împărtăşeşte grijile şi câştigurile. Altă ucenicie; dacă, în prima şcoală, cu niscai­va rătăciri numai, Juliette a slujit Natura, în cea de‑a doua îi uită legile; aici îşi strică întru totul moravurile; trium­ful pe care vede că‑l dobândeşte în viciu îi ticăloşeşte în întregime sufletul; simte că, născută fiind pentru fărăde­lege, trebuie măcar s‑o facă pe picior mare şi să nu mai lâncezească într‑o stare de supuşenie care, silind‑o la ace­leaşi greşeli, înjosind‑o deopotrivă, nu‑i aduce, nici pe departe, acelaşi câştig. E pe placul unui bătrân senior ne­maipomenit de desfrânat care, la început, n‑o cere decât pentru ce‑i trebuie pe moment; ea are arta de a‑l lăsa s‑o ţină ca‑n palme; apare, în sfârşit, la spectacole, la prome­nade, alături de cavalerii ordinului Cytherei; toţi o pri­vesc, îi repetă vorbele, o invidiază, iar şireata făptură e atât de pricepută în toate acestea, că‑n mai puţin de pa­tru ani aduce la sapă de lemn şase bărbaţi, dintre care cel mai sărac avea o rentă de o sută de mii de scuzi. Nu era nevoie de mai mult ca să i se ducă faima; orbirea oamenilor de lume e de o aşa natură, încât, cu cât mai necinstită s‑a dovedit una dintre aceste creaturi, cu atât mai aprig îşi doresc ei să‑i ajungă pe listă; se pare că gra­dul înjosirii şi ticăloşirii sale devine măsura sentimente­lor pe care aceştia îndrăznesc să i le arate. Juliette împlinise de curând douăzeci de ani, atunci când un oarecare conte de Lorsange, gentilom din Angers, în vârstă de vreo patruzeci de ani, se îndrăgosti aşa de tare de ea, că se hotărî s‑o ia de nevastă: îi dărui o rentă de douăsprezece mii de livre, îi făgădui şi restul averii dacă avea să moară înaintea ei; îi dădu o casă, servitori, livrea şi un soi de respectabilitate în lume care, în doi sau trei ani, izbuti să‑i facă uitate începuturile. Şi aici, nenorocita Juliette, uitând toate simţămintele obârşiei şi bunei sale creşteri; stricată de sfaturi rele şi cărţi primejdioase; grăbită să se bucure singură, să aibă un nume şi nici un fel de lanţuri, îndrăzni să se dedea vino­vatului gând de a‑i scurta zilele bărbatului ei. O dată ză­mislit acest plan odios, ea şi‑l păstră în minte; din nefe­ricire, îl desăvârşi în aceste periculoase clipe în care trupul e‑aţâţat de greşelile spiritului; momente în care oricine îşi refuză cu atât mai puţine, cu cât nimic nu se împotri­veşte neorânduielii dorinţelor sau neînfrânării poftelor şi cu cât voluptatea căpătată nu‑i deplină decât din pricina nenumăratelor lanţuri sfărâmate ori a sfinţeniei lor. Dacă, prin întoarcerea la înţelepciune, visul s‑ar spulbera, nea­junsul n‑ar fi prea mare, aceasta fiind povestea păcatelor minţii; se ştie că ele nu fac nimănui nici un rău, dar, din nefericire, oamenii merg mai departe. Ce‑o să fie, îndrăz­nesc aceştia să‑şi spună, îndeplinirea acestui gând, când numai întrezărirea lui înflăcărează, tulbură într‑atât. Bles­temata himeră capătă o nouă viaţă, iar existenţa‑i este o fărădelege. Doamna de Lorsange împlini, din fericire pentru ea, totul în aşa taină, că se puse la adăpost de orice bănuială şi înmormânta, o dată cu bărbatul, urmele înfiorătoarei nelegiuiri care îl vâra în groapă. Redevenită liberă şi contesă, doamna de Lorsange se întoarse la vechile‑i obiceiuri; dar, crezându‑se ceva în lume, puse în purtarea‑i mai puţină neruşinare. Nu mai era o fată întreţinută, ci o văduvă bogată care dădea fru­moase supeuri, la care Curtea şi oraşul erau prea fericite să fie primite; femeie decentă, într‑un cuvânt, şi care to­tuşi se culca pentru două sute de ludovici şi se oferea pen­tru cinci sute pe lună. Până la douăzeci şi şase de ani, doamna de Lorsange mai făcu niscaiva strălucitoare cuceriri; aduse la sapă de lemn trei ambasadori străini, patru vameşi, doi episcopi, un cardinal şi trei cavaleri din ordinele regelui; cum rar se întâmplă însă ca omul să se oprească după o primă fă­rădelege, îndeosebi atunci când totul s‑a sfârşit cu bine, nenorocita Juliette se mânji cu alte două nelegiuiri pe po­triva celei dintâi; una, ca să‑l fure pe un ibovnic de‑al ei, ce‑i încredinţase o sumă frumuşică, de care familia aces­tui bărbat nu ştia nimic şi pe care doamna de Lorsange putu s‑o pună la adăpost prin această îngrozitoare fap­tă; cealaltă, ca să aibă mai degrabă o moştenire de o sută de mii de franci pe care unul dintre adoratori i‑o lăsa pe numele unui terţ, însărcinat să‑i dea banii după deces. La aceste grozăvii, doamna de Lorsange mai adăugă trei sau patru pruncucideri. Teama de a nu‑şi strica drăgăla­şul mijlocel, dorinţa de‑a ascunde o dublă cădere în pă­cat, totul o făcu să se hotărască să sugrume, încă din faşă, dovada dezmăţurilor sale; iar neştiutele fărădelegi, ca şi celelalte, n‑o împiedicară pe această femeie iscusită şi am­biţioasă să găsească zi de zi alţi fraieri. E, prin urmare, adevărat că belşugul poate să însoţeas­că purtarea cea mai rea şi că, în chiar mijlocul neorân‑duielii şi al stricăciunii, tot ceea ce oamenii numesc feri­cire poate să se reverse asupra vieţii; dar adevărul acesta crud şi cumplit să nu tulbure pe nimeni; pilda nenoroci­rii ce asupreşte pretutindeni virtutea şi pe care o vom oferi degrabă să nu‑i frământe defel pe cei vrednici de cinstire; această beatitudine a fărădelegii e înşelătoare, nu‑i decât o amăgire; căci, fără legătură cu pedeapsa pe care, bineînţeles, Providenţa le‑o păstrează acelora mo­miţi de izbânzile sale, ei hrănesc în străfundurile sufletu­lui un vierme care, rozându‑i neîncetat, îi împiedică să se bucure de aceste făţarnice luciri şi nu le lasă în inimi, în loc de desfătări, decât sfâşietoarea amintire a nelegiuiri­lor care i‑au dus acolo unde sunt. Cât despre nefericitul pe care soarta îl prigoneşte, îşi are sufletul drept alinare, iar bucuriile lăuntrice pe care i le aduc propriile virtuţi îl despăgubesc pentru nedreptatea oamenilor. Aceasta era, aşadar, starea daraverilor doamnei de Lorsange, când domnul de Corville, în vârstă de cincizeci de ani, ce se bucura de‑ncrederea şi respectul pe care le‑am zugrăvit mai sus, se hotărî să se sacrifice pe de‑a-ntregul pentru această femeie şi să o aibă pentru totdeauna. Fie băgare de seamă, fie curtenie, fie pricepere din partea doamnei de Lorsange, totul îi izbuti şi trecuseră deja pa­tru ani de când trăia cu ea, de parcă i‑ar fi fost nevastă le­gitimă, când dobândirea unui minunat domeniu pe lân­gă Montargis4 îi sili atât pe unul, cât şi pe celălalt să se ducă să petreacă ceva vreme în această provincie. Într‑o seară, când timpul frumos îi făcuse să‑şi prelun­gească plimbarea de la domeniul unde locuiau până la Montargis, prea obosiţi şi unul, şi celălalt ca să încerce să se întoarcă după cum veniseră, se opriră la un han unde adastă poştalionul de Lyon, gândind ca de‑acolo să tri­mită un om călare să le caute o caleaşca. Se odihneau într‑o sală scundă şi răcoroasă din casa cu pricina, ce dă­dea spre curte, când călătorii din trăsura despre care toc­mai am vorbit intrară în han. E o trecere destul de firească de vreme să te uiţi la oa­menii care coboară dintr‑un poştalion; poţi să pui rămă­şag pentru soiul de personaje care se află acolo şi, dacă ai numit o târfă, un ofiţer, câţiva preoţi şi un călugăr, e aproape întotdeauna sigur c‑ai să câştigi. Doamna de Lorsange se ridică, domnul de Corville o urmează şi amândoi se veselesc văzând cum pătrunde în han hurdu‑căita adunătură. Părea că nu mai e nimeni în trăsură, când un cavaler din jandarmeria călare, scoborându‑se dinăuntru, primi în braţe, de la unul dintre tovarăşii lui aşezat şi el în acelaşi loc, o fată de vreo douăzeci şi şase, 4 Orăşel situat la 110 kilometri de Paris, într‑unui dintre departamentele centrale ale Franţei, Loiret (N. red.). douăzeci şi şapte de ani, îmbrăcată cu ie ponosită din in­dian şi înfăşurată până la sprâncene cu o ditamai mante -la de tafta neagră. Era legată ca o criminală şi într‑atât de slăbită, încât neîndoios ar fi căzut, de n‑ar fi susţinut‑o paznicii. La un strigăt de surpriză şi de groază ce‑i scapă doamnei de Lorsange, tânăra se întoarce şi lasă să se vadă cel mai frumos mijlocel din lume, chipul cel mai nobil, cel mai drăgălaş, cel mai atrăgător, în sfârşit, toţi nurii cei mai îndrituiţi să placă, al căror vino‑ncoace era înmiit de‑acea gingaşă şi răscolitoare mâhnire pe care nevino­văţia o adaugă trăsăturilor frumuseţii. Domnul de Corville şi ibovnica lui vor cu tot dinadin­sul să afle ce‑i cu biata fată. Se apropie şi‑l întreabă pe unul dintre paznici ce a făcut nefericita. — E acuzată de trei fărădelegi, răspunde cavalerul, este vorba de‑un omor, de furt şi de incendiu; dar vă mărtu­risesc că tovarăşul meu şi cu mine n‑am condus nicioda­tă vreun nelegiuit cu atâta silă; este cea mai blândă făp­tură şi care pare cea mai cinstită. — Ah, ah, spune domnul de Corville, nu e oare cu pu­tinţă să avem de‑a face cu una dintre acele neghiobii obiş­nuite tribunalelor mărunte... şi unde s‑a înfăptuit fără­delegea? — Într‑un han, la câteva leghe de Lyon, acolo a şi fost judecată; potrivit obiceiului, merge la Paris pentru confir­marea sentinţei şi se va întoarce ca să fie executată la Lyon. Doamna de Lorsange, care se apropiase şi care auzea tot, îi mărturisi în şoaptă domnului de Corville dorinţa pe care‑o avea de a afla din chiar gura fetei povestea nenorocirilor sale, iar domnul de Corville, care nutrea şi el aceeaşi dorinţă, le‑o împărtăşi celor doi paznici, spu‑nându-le cine este. Aceştia nu crezură de cuviinţă că tre­buie să i se împotrivească, aşa că hotărâră că e nevoie să‑şi petreacă noaptea la Montargis; cerură nişte odăi mai bune; domnul de Corville se puse chezaş pentru prizo­nieră, aceasta fu dezlegată; şi, după ce‑o siliră să îmbuce câte ceva, doamna de Lorsange, care nu se putea împie­dica s‑o căineze amarnic şi care, fără îndoială, îşi zicea sieşi că “această făptură, poate nevinovată, este totuşi tra­tată ca o nelegiuită, în timp ce mie‑mi merge totul de mi­nune... mie, care sunt mânjită de fărădelegi şi grozăvii”; doamna de Lorsange, cum spuneam, de îndată ce‑o văzu pe această biată fată un pic întremată, un pic alinată de mângâierile pe care cu toţii se grăbeau să i le dea, o rugă să zică prin ce întâmplare, cu o înfăţişare atât de blândă, se afla într‑o aşa de tristă împrejurare. — Să vă istorisesc povestea vieţii mele, doamnă, spuse frumoasa nefericită, adresându‑se contesei, înseamnă să vă ofer cea mai izbitoare pildă a nenorocirilor nevinovă­ţiei, înseamnă să învinovăţesc puterea cerească, înseam­nă să mă plâng de voia Celui de sus, este un soi de răz­vrătire împotriva dumnezeieştilor sale intenţii... nu îndrăznesc... Lacrimi curseră atunci din belşug din ochii înduioşă­toarei copile şi, după ce le lăsă în voie o vreme, îşi înce­pu povestirea după cum urmează: — Îmi veţi îngădui să‑mi ascund numele şi obârşia, doamnă; fără să fie de neam mare, e cinstită şi nu eram sortită umilinţei la care mă vedeţi acum silită. Mi‑am pierdut părinţii la o vârstă fragedă; am crezut că, cu pu­ţinul ajutor pe care mi‑l lăsaseră, mă pot aştepta la un loc pe placul meu şi, refuzându‑le pe toate acelea care nu erau astfel, am mâncat, fără să‑mi dau seama, la Paris, unde am venit pe lume, puţinul pe care îl aveam; cu cât eram mai săracă, cu atât eram mai dispreţuită; cu cât ne­voia de sprijin mi‑era mai mare, cu atât mai puţin nă­dăjduiam să‑l şi primesc; dar, dintre toate răutăţile pe care le‑am îndurat la începuturile nenorocitei mele stări, dintre toate îngrozitoarele vorbe ce mi s‑au spus, n‑o să vă pomenesc decât ceea ce mi s‑a întâmplat la domnul Dubourg, unul dintre cei mai avuţi vameşi din capitală. Femeia la care locuiam mă trimisese la el, ca la cineva ale cărui trecere şi bogăţii puteau, în cel mai sigur mod, să îndulcească vitregia sorţii mele. După ce am aşteptat foar­te mult timp în anticamera acestui bărbat, am fost con­dusă la el; domnul Dubourg, în vârstă de patruzeci şi opt de ani, numai ce se dăduse jos din pat, înfăşurat într‑un halat de casă uşor care de‑abia de‑i ascundea toate cele; valeţii se pregăteau să‑l coafeze; îi dădu afară şi mă între­bă ce voiam. — Vai, domnule, i‑am răspuns eu de‑a dreptul zăpă­cită, sunt o biată orfană care n‑a împlinit nici paispreze­ce ani şi care cunoaşte deja toate întruchipările nenoro­cirii; vă implor compătimirea, aveţi milă de mine; din suflet vă rog; şi atunci îi povestii pe îndelete toate relele, greutatea de a‑mi găsi un loc pe lume, un pic poate chiar şi amărăciunea pe care o simţeam în a afla unul, nefhnd născută pentru această stare. Nenorocirea de care am avut parte în toată vremea aceasta mâncând puţinul pe care‑l aveam... Lipsa de lucru, nădejdea pe care‑o nutream că o să‑mi uşureze traiul; tot ceea ce dictează, în sfârşit, elo‑cinţa nefericirii, mereu neaşteptată într‑un suflet simţi­tor, mereu împovărând îndestularea... După ce m‑a as­cultat fără prea mare băgare de seamă, domnul Dubourg mă întrebă dacă am fost cuminte. — N-aş fi nici atât de săracă şi nici atât de strâmtora‑tă, domnule, i‑am răspuns, dacă aş fi voit să încetez de a mai fi astfel. — Dar, îmi spuse la toate acestea domnul Dubourg, cu ce drept pretinzi ca oamenii bogaţi să îţi aducă alinare, dacă nu‑i slujeşti în nimic?