Nikolai Gogol

Vii de Nikolai Gogol „Vii“ este o creaţie extraordinară a poporului. Aici îi întâlnim pe malorosieni, creaturi supranaturale din neamul gnomilor, ale căror pleoape ajung până la pământ. Povestirea aceasta este, prin urmare, o legendă populară. Eu nu am vrut să intervin cu nicio schimbare în conţinutul ei, ci o povestesc aproape în aceeaşi formă simplă, după cum am auzit-o.   Nota autorului     D is-de-dimineaţă, imediat după ce se auzea sunetul destul de puternic al clopotului Seminarului, ce atârna la porţile Mănăstirii Bratsk, din Kiev, din tot oraşul se îndreptau în direcţia aceasta numeroase grupuri de bursieri şi elevi. Grămăticii, oratorii, filosofii şi teologii, cu caiete la subţiori, intrau alene în sălile de clasă. Grămăticii erau cei mai mici de statură. În mers, ei se împingeau şi se drăcuiau unul pe altul, cu glasul lor fin de discantus[1]; toţi aveau îmbrăcămintea murdară şi zdrenţuită, iar buzunarele le erau întotdeauna pline cu tot felul de fleacuri: arşice, fluiere confecţionate din pene, resturi de pateuri şi, uneori, aveau chiar câte o vrăbiuţă care, dacă se întâmpla să ciripească la un moment dat în liniştea profundă ce se lăsa peste sala de clasă, reuşea de minune să pricinuiască posesorului câteva lovituri dureroase, date cu ambele palme, iar uneori, chiar şi cu nuiele de vişin. Oratorii se deplasau într-o manieră mai impozantă; îmbrăcămintea lor era în bună stare; în schimb, pe feţe, le puteai vedea aproape mereu câte un semn simbolizând un trop retoric, fie că un ochi se continua până sub frunte, fie că o buză avea formă de bulă. În afara acestora, mai existau însă şi alte semne distinctive, ei obişnuind să discute şi să se înjure reciproc, folosind glasuri de tenori. La rândul lor, filosofii utilizau sunete cu o octavă mai joase, decât ceilalţi; în buzunarele lor nu găseai nimic altceva decât chiştoace făcute dintr-un tutun foarte tare. Ei nu îşi făceau niciodată niciun fel de rezerve, mâncau imediat tot ce le pica în mână şi răspândeau un miros foarte puternic de ţigară şi de holercă, la o distanţă atât de mare, încât, dacă s-ar fi întâmplat cumva să le iasă în cale vreun meseriaş oarecare, acesta s-ar fi oprit uluit din drum şi ar fi adulmecat îndelung aerul dimprejur, asemenea unui câine de vânătoare. La această oră, piaţa abia de începea să se anime, şi negustoresele cu covrigi, franzele, seminţe de dovleac şi turte cu mac îi trăgeau de poale pe cei ce obişnuiau să poarte haine confecţionate din postav subţire sau din vreo altă stofă uşoară precum hârtia. — Panilor! Panilor! Veniţi încoace! încoace!, strigau ele din toate părţile. Luaţi de-acilea covrigei şi turte cu mac, şi învârtite[2], şi chifle gustoase! Pe Dumnezeul meu că-s gustoase! Făcute cu miere! Le-am copt cu mâna mea! Altele, ridicând cât puteau de sus ceva lung, împletit din aluat, strigau: — Prăjitură-ţurţure! Panilor, cumpăraţi un ţurţure! — Nu cumpăraţi nimic de la vânzătoarea de lângă mine!… Uitaţi-vă la ea cât e de scârboasă, ce nas strâmb are şi cât de murdare îi sunt mâinile… Pe filosofi şi teologi se temeau să-i atragă spre ele, pentru că aceştia obişnuiau numai să guste şi, dacă totuşi înhăţau o bucată, aveau grijă ca aceasta să fie cât se poate de mare. Ajunsă la seminar, toată gloata se împrăştia prin sălile de clasă, nişte camere joase, însă destul de încăpătoare, cu ferestre mici, cu uşi largi şi cu bănci murdare. Sala se umplea dintr-odată cu bâzâituri pe mai multe voci; examinatorii îşi ascultau elevii şi glasurile cristaline ale grămăticilor se izbeau în geamurile încadrate în ferestrele mici, iar ecoul produs răsuna într-un sunet aproape identic. Într-un alt colţ de clădire se auzeau bubuind oratorii, ale căror guri cu buze groase trebuia să fi aparţinut filosofilor. Ei povesteau ceva cu voci de bas şi, de departe, glasul lor se auzea rostind doar un neîntrerupt bu, bu, bu, bu. Ascultând temele, examinatorii se uitau cu un ochi sub bancă, spre buzunarele bursierilor subordonaţi, în care se putea ghici o chiflă sau un colţunaş, sau câteva seminţe de dovleac. Când toată această gloată de învăţăcei reuşea să ajungă în săli un pic mai devreme sau când ştiau că profesorii vor intra la ore puţin mai târziu decât în mod obişnuit, atunci, de comun acord, puneau la cale câte o luptă zdravănă, la care trebuia să participe toţi, chiar şi cenzorii, care aveau obligaţia de a răspunde de comportamentul decent şi disciplina întregului corp de elevi. De obicei, doi teologi decideau cum se va desfăşura lupta; dacă fiecare clasă urma să se lupte independent ori se împărţeau în două grupuri combatante: bursieri şi seminarişti. În toate cazurile, grămăticii începeau primii, şi îndată ce li se alăturau şi oratorii, ei părăseau câmpul de bătaie şi se urcau undeva, ca să poată urmări înfruntarea de la înălţime. Apoi intrau în luptă şi filosofii, cu mustăţile negre şi lungi şi, în cele din urmă, teologii, cu gâturile foarte groase, îmbrăcaţi în nişte şalvari deocheaţi. De obicei, bătălia se încheia cu biruinţa teologilor şi, oblojindu-şi părţile vătămate, filosofii învinşi se înghesuiau în sală, aşezându-se să se odihnească în bănci. Profesorul care intra în clasă şi avea şi el experienţa unor astfel de confruntări, stabilea pe loc, după feţele îmbujorate ale elevilor săi, dacă lupta avusese loc cu adevărat şi, în timp ce, în această sală, oratorii începeau să fie bătuţi la palmă cu nuiaua, în altă sală, alt profesor îi bătea pe filosofi cu o riglă din lemn, peste mâini. Cu teologii se proceda însă complet diferit. Acestora li se administra câte o porţie bună de boabe mari de mazăre, după cum se exprima profesorul de teologie, fiind vorba de fapt de lovituri aplicate cu un bici scurt, din piele, prevăzut, pe toată lungimea sa, cu noduri. În zilele festive şi de sărbători, seminariştii şi bursierii umblau pe străzile oraşului cu trupele lor ambulante. Uneori, jucau comedii, şi atunci, se găsea de fiecare dată câte un teolog înalt cât clopotniţa din Kiev, care să joace rolul Irodiadei sau Pentefriei, consoarta împăratului egiptean. Drept recompensă, oamenii le dădeau fie vreo bucată de postav sau vreun sac cu mei, fie vreo jumătate de găină prăjită sau altceva de genul acesta. Toată pleiada aceasta de învăţăcei, atât seminariştii, cât şi bursierii, care simţeau unii faţă de alţii o antipatie moştenită, era deosebit de săracă, neavând mijloace materiale spre a se alimenta corespunzător, şi, de aceea, fiind deosebit de lacomi, niciodată nu s-ar fi putut număra câte îmbucături înghiţea fiecare la vreun ospăţ, astfel că mesele de binefacere organizate uneori de câte un proprietar căpătuit, nu ajungeau niciodată să fie îndestulătoare. Se întâmpla câteodată ca un grup de „senatori“, alcătuit din filosofi şi teologi, să îi trimită la masă pe grămătici şi oratori, sub comanda unui filosof, iar cei rămaşi plecau cu sacii pe umeri, să pustiască grădinile oamenilor. Şi atunci, în raţia bursierilor, apărea şi terciul din dovleac. „Senatorii“ se îndopau atât de mult cu pepeni galbeni şi verzi încât, a doua zi, profesorii-examinatori le ascultau nu doar una, ci două explicaţii ale temei: prima, pe care aceştia o făceau pe cale vocală şi cea de-a doua, ce se făcea auzită din burtă, căci le bolboroseau maţele. Bursierii şi seminariştii purtau un fel de redingote[3], ce se mai îmbracă şi astăzi. Cele mai importante evenimente pentru seminarişti erau vacanţele – care începeau în luna iunie, când bursierii puteau să plece acasă. Atunci, drumul cel mare ajungea să fie împânzit de grămătici, filosofi şi teologi. Acela care nu avea niciun cuib pe unde să se aciueze, era găzduit la vreunul dintre prietenii săi. Filosofii şi teologii încercau să câştige câte ceva, angajându-se să-i înveţe şi să-i instruiască pe copiii oamenilor mai înstăriţi şi, drept recompensă, li se dădea o sumă de bani, astfel încât să-şi poată procura cizme noi sau, uneori, chiar câte o redingotă. Toată ceata aceasta pleca împreună şi, la lăsarea serii, îşi întindea o adevărată tabără, unde îşi fierbea terciul pentru masă şi unde rămânea să se odihnească. Fiecare dintre ei purta pe umăr o taşcă, în care îşi ţinea o cămaşă şi vreo două perechi de obiele. Teologii erau deosebit de precauţi şi îngrijiţi: pentru ca nu cumva să îşi uzeze cizmele, ei le descălţau, le agăţau de nişte prăjini şi le purtau atârnate pe umeri, mai ales când mergeau prin noroi. Atunci, îşi suflecau şalvarii până la genunchi şi tropăiau vitejeşte cu picioarele prin băltoace. Imediat ce apărea în depărtare vreo localitate, o coteau de la drumul cel mare şi, apropiindu-se de vreo casă mai arătoasă decât altele, se aşezau sub fereastră şi începeau să-i zică o cântare, din toţi rărunchii. Proprietarul casei, vreun cazac-ţăran, îi asculta îndelung, sprijinindu-şi capul în mâini, plângea amarnic şi zicea, adresându-se soţiei sale: „Nevastă! Ceea ce cântă şcolarii trebuie să fie ceva foarte înţelept; adu-le nişte şuncă şi mai adu-le ceva din ce avem şi noi!“ Astfel că, de cele mai multe ori, în taşca unuia dintre cântăreţi se deşerta un castron plin cu colţunaşi; alături de ei, mai încăpeau laolaltă câte o bucată bună de şuncă, câteva pâini rotunde şi, chiar câte o găină, cu picioarele legate. Aprovizionându-se cu aceste merinde, grămăticii, oratorii, filosofii şi teologii porneau din nou la drum. Însă, pe măsură ce mergeau, rămâneau din ce în ce mai puţini. Unul câte unul, ei se opreau pe la casele lor, rămânând la urmă doar cei care îşi aveau cuiburile părinteşti mult mai departe de locul de unde veneau.   [1] Una dintre cele patru voci dintr-o partitură muzicală: discantus, tenor, altus, bassus. [2] Prăjitură făcută dintr-o foaie subţire de aluat, umplută cu nuci, mere, brânză etc. şi strânsă colac. [3] Haină bărbătească de ceremonie, lungă până la genunchi şi chiar până la călcâie, ajustată în talie şi prevăzută cu două rânduri de nasturi. Vizitati si siteul nostru audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol...................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol  

Taras Bulba de Nikolai Gogol Ia întoarce-te, fiule, să te văd! Ptiu, drace, mare comedie! Ce-i cu anteriele astea pe voi? Şi zi, aşa se poartă toţi acolo, la Academie[1]? Cu aste vorbe îi întâmpină Bulba pe cei doi fii ai săi, care-şi făcuseră învăţătura la Bursa[2] din Kiev şi se întorceau acum la casa părintească. Flăcăii abia apucaseră să descalece. Erau doi voinici în toată puterea cuvântului, care mai priveau încă pe sub sprâncene, ca orice seminarist slobozit de curând din Academie. Obrajii lor pietroşi şi plini de sănătate erau umbriţi de cele dintâi tuleie neatinse încă de tăişul briciului. Păreau amândoi foarte stingheriţi de primirea ce le-o făcea părintele lor şi stăteau de cremene, cu ochii în pământ. — Ia staţi oleacă, să vă văd bine, urmă Taras, răsucindu-i: Da lungi mai sunt svitcile[3] astea ale voastre! Halal svitci! N-am mai văzut de-astea de când e hăul şi bârgăul! Ia să fugă unul din voi! Mi-e că odată se-ncurcă în poale şi vine de-a berbeleacul! — Haide, nu-ţi mai râde de noi, tată, ajungă-ţi, făcu în cele din urmă cel mai mare dintre fraţi. — Ia te uită la el ce fudul se ţine! Şi de ce n-aş râde, mă rog? — Uite aşa! Dacă-ţi baţi joc de noi, nu mai ţin seamă că-mi eşti părinte şi zău că-ţi trag o bătaie, să mă pomeneşti! — Ptiu, fiu nevrednic ce eşti! Cum, lui taică-tu, mă?… făcu Taras Bulba, dându-se câţiva paşi îndărăt de uimit ce era. — Da, chiar şi lui taică-meu! Batjocura n-o trec cu vederea şi n-o iert nimănui! — Şi cum vrei să ne batem? Cu pumnii? — Cu ce-o fi! — Atunci hai, cu pumnii! zise Taras Bulba, suflecându-şi mânecile. Oi vedea eu îndată câte parale faci tu într-o bătaie cu pumnii! Şi amândoi, tatăl şi fiul, în locul vorbelor de bun găsit după o despărţire îndelungată, se apucară să-şi care unul altuia la pumni în coaste, în şale şi în piept, când depărtându-se, ca să se măsoare cu privirea, când încăierându-se iarăşi. — Ia priviţi, oameni buni: s-a smintit de tot bătrânul! A căpiat de-a binelea! zicea mama flăcăilor, o femeie gălbejită, slabă şi blândă din fire, care stătea în prag şi care n-avusese vreme să-şi strângă la piept fiii mult iubiţi. Copilaşii s-au înturnat acasă, noi nu i-am văzut mai bine de un an, iar dumnealui uite ce-i dă prin minte: să se măsoare în pumni cu dânşii. — Da ştii că se bate bine? făcu Taras Bulba, oprindu-se în sfârşit. Zău că se bate bine! urmă el, după ce-şi mai trase sufletul. Te buşeşte, că-ţi vine să te laşi păgubaş! O să ajungă un cazac de nădejde! Ei, bun venit, fiule! Hai şi ne-om pupa! – şi tatăl cu fiul se sărutară. Straşnic, flăcăule! Iac-aşa să-i snopeşti pe toţi, cum m-ai snopit pe mine, să nu ierţi pe nimeni! Da’ iar mă-ntorc şi zic că eşti gătit, să te strici de râs, nu alta! Ce-i cu frânghia asta care atârnă pe tine? Da tu, mă, netotule, ce stai aşa cu mâinile-n jos? nu mai contenea Taras, vorbindu-i de astă dată mezinului. Nu te repezi şi tu cu pumnii la taică-tu, împeliţatule? — Iaca, na, ce-i trăsneşte prin cap! îi tăie vorba mama, care-şi îmbrăţişa în vremea asta feciorul mezin. Unde s-a mai pomenit aşa ceva ca un copil să-şi bată părintele! Ş-apoi la asta ne stă capul acum? Copilul e fraged încă, a făcut cale lungă, a obosit… (copilul de care era vorba avea mai bine de douăzeci de ani şi era înalt de-un stânjen). Acum numai bine i-ar sta să se hodinească şi să îmbuce şi el ceva, iar dumnealui îl sileşte să se bată! — Ehei, după câte văd eu, tu eşti fecioraşul mamei, hai? făcu Taras Bulba. Să nu-ţi pleci urechea la spusele maică-ti: e muiere şi nu pricepe nimic. Giugiuleli vă trebuie vouă? Giugiuleala voastră-i stepa şi un cal de soi! Asta-i giugiuleala voastră! Vedeţi sabia asta? Ea e maica voastră! Iar toate celelalte, cu care v-au umplut capetele până acum, pleavă sunt! Academia şi toate cărticelele, ceasloavele şi filozofelile sunt fleacuri pe care nu dau doi bani! Şi… – aici Bulba întări spusele cu o vorbuliţă care nici că se poate pune într-o carte – eu uite ce fac mai bine: vă trimit chiar de săptămâna care vine la Zaporojie[4]. Acolo învăţătură, zic şi eu! Acolo-i şcoala care vă trebuie şi numai acolo o să vă vină mintea în cap! — Cum, numai o săptămâna să stea acasă? se tângui bătrâna şi uscăţiva mamă, cu ochii în lacrimi. Nici să petreacă-n voie n-or să aibă vreme, nici casa părintească n-or să şi-o cunoască bine şi nici eu n-o să-mi pot sătura privirile uitându-mă la ei! — Ajungă-ţi cu bocitul, bătrâno! Rostul unui cazac nu e să dădăcească muierile! Dacă ar fi după tine, ţi i-ai ascunde pe amândoi sub fuste şi ai sta peste ei cum stă cloşca pe ouă! Hai, du-te mai bine şi pune pe masă tot ce ai! Să nu care cumva să ne-aduci gogoşi, turtă dulce, prăjituri cu mac sau alte zaharicale, că de astea n-avem trebuinţă; adu-ne un berbec întreg, o capră şi mied din acela de patruzeci de ani! Şi răchie cât mai multă. Dar nu de-ăla cu marafeturi, cu stafide ori cu alte drăcovenii, nu! Rachiu curat şi spumos să se umfle-n pahare şi să împroaşte cu stropi ca turbat! Bulba îşi duse apoi feciorii în odaia mare, de unde o zbughiră într-un suflet două slujnicuţe tinere şi frumoase, cu salbe de mărgele roşii la gât, care deretecaseră prin casă. Poate că se speriaseră cu adevărat de sosirea coconilor care nu treceau cu vederea pe nimeni dintre cei ce le ieşeau în cale, sau poate vroiau numai să rămână credincioase obiceiului lor muieresc, adică să scoată un ţipăt şi s-o ia la goană când dau cu ochii de un bărbat, iar apoi să-şi acopere îndelung obrazul cu mâneca, de prea multă ruşine. Odaia era rânduită după gustul acelor vremi, a căror amintire vie o păstrează în crâmpeie doar cântecele şi baladele din popor, pe care azi nu le mai cântă în Ucraina nici măcar bătrânii orbi cu barbă lată, ce le ziceau odinioară pentru norodul strâns ciotcă în jurul lor, însoţindu-le de zdrăngănind molcom al bandurei[5], după gustul acelor vremi de lupte şi restrişte, când au început în Ucraina încăierări şi bătălii din pricina unirii bisericilor[6]. Pretutindeni domnea curăţenie mare şi pereţii erau spoiţi în culori. Pe pereţi atârnau săbii, biciuşti, laţuri de prins păsări, năvoade şi flinte, un corn lucrat cu meşteşug, în care se păstra praful de puşcă, zăbale de aur şi piedici pentru cai, bătute în argint. Ferestruicile erau mici, rotunde, cu geamuri prin care lumina zilei se prefira anevoie, din celea ce se mai văd astăzi doar la vechile biserici; nu puteai privi afară prin ele decât numai dacă ridicai gemuleţul. În jurul ferestrelor şi uşilor erau chenare roşii. În colţuri, pe poliţe, stăteau înşiruite căni, şipuri şi ploşti din sticlă verde şi albastră, nastrape lucrate în argint şi pocale aurite, de diferite obârşii: veneţiene, turceşti, cercheze, ajunse în casa lui Bulba pe căi ocolite, prin mâini multe, lucru foarte obişnuit în vremile acelea de isprăvi vitejeşti. De jur împrejurul odăii erau aşezate laviţe de lemn de ulm; în colţul de cinste, pe sub icoane, era o masă mare; mai era acolo un cuptor lat cu prichici, firide şi ieşituri, împodobite cu olane smălţuite în culori felurite – toate astea erau bine cunoscute voinicilor noştri care veneau acasă în fiecare an pe timpul vacanţelor, făcând drumul pe jos, pentru că nu aveau pe atunci cai şi pentru că nu le era îngăduit îndeobşte ucenicilor să umble călări. Tot ce aveau în vremea aceea era doar moţul lung, numai bun la târnosit, iar întru fapta asta avea slobozenie orice cazac purtător de arme. Acum, unde-şi isprăviseră şcoala, Bulba le trimisese câte un armăsar tânăr din herghelia lui. Cu prilejul întoarcerii fiilor săi, Bulba porunci să fie poftiţi la dânsul toţi sotnicii[7] şi mai-marii polcului[8] său care se nimeriseră a fi pe-acasă, iar când veniră doi dintre ei şi esaulul[9] Dmitro Tovkaci, care-i era prieten vechi, Bulba le înfăţişă pe cei doi fii ai săi, zicându-le: „Ia priviţi-i pe voinicii ăştia! O să-i trimit fără zăbavă la Seci.” Oaspeţii rostiră urări şi vorbe de laudă, atât lui Bulba cât şi celor doi flăcăi, că şi-au pus în gând un lucru bun, adăugind la acestea că nu este pe lume şcoală mai vrednică pentru un tânăr. — Şi acum, boieri dumneavoastră, să se aşadă fiecare la masă unde i-o plăcea mai mult. Ei, feţii mei, mai întâi şi-ntâi să bem niscai rachiu! mai zise Bulba. Doamne ajută! Să fiţi sănătoşi, şi tu Ostap, şi tu Andrii! Să dea Dumnezeu să aveţi întotdeauna noroc în luptă! Să-i bateţi pe păgâni, pe turci şi pe tătari aşijderea, iar de-or cuteza leşii să se ridice într-un chip sau altul împotriva credinţei noastre, să-i bateţi şi pe leşi! Hai, tinde paharul! Ce zici, bun îi rachiul, aşa-i? Da’ cum spui „rachiu” în latineşte? Ei, vezi? Proşti au mai fost, flăcăule, latinii ceia ai tăi! Nici bănuiau că mai e şi rachiu pe lumea asta. Şi cum naiba îi spunea ăluia de scria stihuri pe latineşte? Nu prea sunt eu tare în de-ale cărţii şi de asta nu ştiu! Horaţiu, sau cum? „Mă, ce dat dracului e taică-meu! îşi zise Ostap, feciorul cel mare. Toate le ştie, câinele ăsta bătrân, da’ se face niznai.” — Eu aşa gândesc, că arhimandritul nu vă lăsa nici batâr să mirosiţi rachiu, urmă Taras. Ia spuneţi drept, feţii mei, dacă v-au tăbăcit bine acolo, la bursă, cu nuiele tinere de mesteacăn şi de vişin, spinarea şi câte altele mai are cazacul? Sau poate, ca să vă facă tobă de înţelepciune, aţi mâncat bătaie şi cu biciuşti? Pasămite nu vă înfruptaţi numai sâmbăta din bucatele astea, ci şi miercuri, ba şi joi, hai? — Ce să ne mai amintim de ce-a fost, taică?! îi luă vorba Ostap. Ce-a fost, a trecut! — Să-ncerce careva acum! făcu Andrii. Să-ncerce numai să se lege de noi! Ia să-mi iasă în cale vreun tătar, ceva, că-l învăţ eu numaidecât ce-i aia sabie de cazac. — Bine ai grăit, fiule! Straşnic, zău! Şi dacă-i aşa, să ştiţi că mă duc şi eu cu voi la Seci. Zău că mă duc! La ce dracu şed eu aici? Ca să semăn hrişcă, s-ajung gospodar aşezat, să-mi văd de oi şi de porci, ori să mă giugiulesc cu nevasta? da’ ducă-se pe pustii locuri! Eu îs cazac şi nu-mi trebuiesc toate astea! Ei şi ce-i dacă nu-i război? Mă duc şi eu la Zaporojie cu voi, ca să-mi mai treacă du urât. Zău că mă duc! Şi bătrânul Bulba se înfierbântă tot mai mult, până când, la urmă, se dezlănţui de-a binelea, se ridică de la masă, se înfoie şi zise, bătând din picior: Plecăm chiar mâine! La ce să mai amânăm? Ce vrăjmaşi o să vedem noi, dacă stăm să clocim aici? Parcă mare nevoie avem de cocioaba asta şi de toate cele, oalele, carafele… şi zicând aşa, prinse a sparge şi a arunca carafele de pe poliţă.   [1] Academia teologică din Kiev. [2] Seminar teologic cu internat sau numai internatul seminarului. În popor Academia teologică din Kiev era de asemenea numită bursă. [3] Haină de purtat pe deasupra la ruşii din sud (n. a.). [4] În ţinutul Zaporojie, aşezat în Ucraina, pe cursul inferior al Niprului, în secolele XVII–XVIII se afla Zaporojskaia Seci, organizaţie militară căzăcească. [5] Vechi instrument muzical ucrainean cu coarde. [6] Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, în regiunile apusene ale Ucrainei şi Bielorusiei, stăpânite de Polonia, încercările de a uni biserica ortodoxă cu cea catolică au stârnit împotriviri crâncene din partea populaţiei ucrainene şi bieloruse. [7] Sotnic, comandant de sotnie, respectiv, companie în oastea căzăcească zaporojană. [8] Polc, regiment. [9] Esaul, comandant de detaşament în oastea căzăcească. Vizitati si site-ul nostru audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol...........................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Suflete moarte de Nikolai Gogol Capitolul întâi P e poarta unui han din oraşul N.N., capitală de gubernie, intra o brişcă pe arcuri, nu prea mare, dar destul de arătoasă, de felul acelora cu care călătoresc de obicei burlacii: locotenenţi-colonei şi căpitani în retragere, sau moşieri-proprietari a vreo sută de suflete de ţărani iobagi – într-un cuvânt, toţi cei categorisiţi drept boieri de mâna a doua. În brişcă şedea un domn, nici frumos şi nici urât la înfăţişare, nici prea gras şi nici prea zvelt; nu s-ar putea spune că era bătrân, dar nici prea tânăr. Sosirea lui în oraş nu stârni niciun fel de vâlvă şi nici nu fu însoţită de ceva deosebit: doar doi ţărani ruşi, care stăteau în uşa cârciumii de peste drum de han, făcură câteva observaţii, ce de altfel priveau mai mult trăsura decât pe cel care se afla în ea. „Ia te uită, spuse unul, ce mai roată! Tu ce crezi: ţine până la Moscova?” „Ţi-i-i-ne”, îşi dete cu părerea celălalt. „Da’ pân’ la Kazan mă prind că nu ţine!” „Până la Kazan nu ţine”, încuviinţă celălalt. Cu asta, discuţia lor s-a curmat. Iar aproape de han, brişcă se mai întâlni cu un tânăr cu pantaloni albi de bazea, din cale-afară de strâmţi şi de scurţi, şi cu un frac cu pretenţii de modă, de sub care se vedeau piepţii cămăşii, prinşi cu un ac de bronz de Tuia, înfăţişând un pistol. Tânărul se întoarse, se uită la trăsură, îşi ţinu cu mâna şapca, pe care era cât pe ce să i-o ia vântul, şi-şi văzu de drum. Când trăsura trase în curte, domnului îi ieşi înainte un slujitor, „polovoi”[1], cum i se spune pe la birturile ruseşti, vioi şi iute ca o sfârlează de nici nu-i puteai deosebi trăsăturile feţei. Înalt, deşirat, într-un surtuc de bumbac ridicat până sus, peste ceafă, el veni în fugă cu şervetul pe mână, îşi scutură chica şi-l conduse sprinten pe domn sus, de-a lungul întregii galerii de lemn, ca să-i arate odaia ce-i fusese hărăzită de pronia cerească. Nu putea fi vorba decât de un anumit fel de odaie, pentru că şi hanul era un anumit fel de han, ca toate hanurile din capitalele de gubernie, unde, pentru două ruble pe zi, călătorii au parte de o odaie. Gândacii, ca prunele uscate, îşi scot capul de prin toate ungherele odăii; o uşă totdeauna baricadată cu un scrin răspunde în odaia de alături ocupată de un vecin tăcut şi liniştit, dar nespus de curios, dornic să afle toate amănuntele cu privire la călătorul nou sosit. Faţada hanului se potrivea cu interiorul lui: clădire lungă, cu un cat; rândul de jos, de cărămidă netencuită, de un roşu-închis, murdar, se întunecase acum şi mai mult de ploi şi vreme rea. Catul de sus, de deasupra dughenelor cu hamuri, frânghii şi covrigi, era vopsit cu obişnuita culoare galbenă. În dugheana de la capătul clădirii, sau mai bine zis în geamul din colţ, stătea un vânzător de sbiten[2], cu un samovar de aramă şi cu faţa tot atât de arămie ca şi samovarul. Privind de departe, puteai crede că în geam stau două samovare, dacă unul din ele n-ar fi avut o barbă neagră ca smoala. În timp ce călătorul cerceta odaia, i se aduseră bagajele. Mai întâi, un geamantan de piele albă, cam jerpelit, care de bună seamă că nu era la prima lui călătorie; îl adusese Selifan, vizitiul, un om mărunţel, cu un cojoc scurt, şi Petruşka, lacheul, un flăcău de vreo treizeci de ani, cu o redingotă largă, ponosită, căpătată pesemne de la boier; Petruşka era cam ursuz din fire şi avea buzele groase şi nasul mare. Apoi aduseră o cutie mică de mahon, cu incrustaţii de mesteacăn de Carelia, nişte calapoade de cizme şi o găină friptă, înfăşurată în hârtie albastră. După ce toate fură aduse, vizitiul Selifan plecă la grajd să vadă de cai, iar Petruşka începu să se rostuiască în antreiaşul cel strâmt şi foarte întunecos în care, odată cu mantaua, îşi lăsase şi mirosul lui deosebit, de care era pătruns de altfel şi sacul adus mai târziu cu tot felul de ustensile de lacheu. În această chichineaţă aşeză lângă perete un pat îngust, cu trei picioare, şi-l acoperi cu un soi de saltea turtită şi subţire ca o plăcintă, şi poate tot atât de unsuroasă ca şi plăcinta pe care din fugă izbutise s-o capete de la hangiu. În timp ce slugile aşezau lucrurile şi trebăluiau pe acolo, domnul se duse în sala comună a hanului. Care călător nu cunoaşte aceste săli: aceiaşi pereţi vopsiţi cu ulei, înnegriţi pe sus de fumul lulelelor, iar mai jos lustruiţi din pricina spetelor diferiţilor călători, dar mai ales de cele ale negustorilor localnici, care în zilele de târg vin în grupuri de câte şase-şapte să-şi bea obişnuitul lor ceai; acelaşi tavan înnegrit; acelaşi policandru afumat, cu sumedenie de ţurţuri de sticlă, care tremură şi sună ori de câte ori slugile aleargă pe duşumeaua roasă, învârtind cu îndemânare în aer tava, pe care se-ndeasă mulţimea de ceşti, ca păsările pe ţărmul mării; aceleaşi tablouri în ulei, cât peretele – într-un cuvânt, aceleaşi lucruri ca pretutindeni; numai ca unul din tablouri înfăţişa o nimfă cu sânii atât de uriaşi, cum cititorul, de bună seamă, n-a mai văzut niciodată. Asemenea ciudăţenii ale naturii se pot vedea, de altfel, şi în unele tablouri cu subiect istoric, aduse la noi în Rusia nu se ştie bine anume când, de unde şi de cine, cumpărate uneori din Italia chiar de marii noştri demnitari, iubitori de artă, după sfatul ghizilor lor. Domnul îşi scoase şapca şi-şi desfăcu de sub bărbie legătura de lână lucrată în dungi de toate culorile, o legătură de felul acelora pe care le împletesc nevestele pentru bărbaţi, fără să uite să le dea şi cuvenitele instrucţiuni privitoare la felul cum trebuie să-şi înfăşoare gâtul cu ele. N-aş putea spune cine le lucrează legăturile celor neînsuraţi; Dumnezeu ştie; eu, unul, n-am purtat niciodată. După ce-şi scoase legătura, domnul porunci să i se servească masa. În timp ce i se aduceau obişnuitele bucate, aceleaşi în toate hanurile: ciorbă acră cu pateuri, anume păstrate cu săptămânile pentru călători, creier cu mazăre, cârnaţi pe varză, găină friptă, castraveţi muraţi şi nelipsita prăjitură de aluat franţuzesc, totdeauna gata de a fi servită – în timp ce i se aduceau aceste feluri de bucate, încălzite sau reci, el îl puse pe chelner sau, cum i-am mai spus, pe „polovoi”, să-i povestească tot soiul de fleacuri. Cine anume ţinuse hanul mai-nainte şi cine-l ţine acum? Dacă-i aduce un venit bunicel, dacă jupânul nu-i un mare ticălos? Chelnerul răspunse ca de obicei: „Vai, domnule, e un mare pezevenghi!” Ca şi în Europa civilizată, în Rusia civilizată se găsesc astăzi foarte mulţi oameni respectabili, care nu pot să mănânce la han, fără să stea de vorbă cu chelnerul, glumind cu el. Totuşi, noul sosit nu punea numai întrebări deşarte; el căuta să afle amănunţit: Cine-i guvernatorul? Cine-i preşedintele curţii?[3] Cine-i procurorul? Într-un cuvânt, nu scăpă niciun slujbaş de seamă. Dar, cu o şi mai mare amănunţime, ba chiar am putea spune cu însufleţire, s-a interesat de toţi moşierii cu vază: câte suflete are fiecare pe moşie? La ce depărtare de oraş locuieşte? A întrebat până şi de firea lor, şi cât de des vin la oraş. Căuta să afle de-a fir-a-păr starea ţinutului: dacă n-au fost cumva în gubernie molime sau friguri, vărsat sau alte boli de felul acesta, care seceră lumea – şi toate cu multă stăruinţă şi meticulozitate, vădind mai mult decât o simplă curiozitate. Domnul avea ceva impunător în purtări şi-şi sufla nasul din cale-afară de zgomotos. Nu se ştie cum făcea, dar nasul lui scotea sunete de trâmbiţă. Totuşi, pe cât se pare, această însuşire a lui, cu totul fără însemnătate, îl făcu pe chelner să se umple de mare respect, căci ori de câte ori îi auzea nasul, îşi scutura chica, se îndrepta din şale şi mai respectuos şi, plecându-şi capul, îl întreba pe domnul dacă nu mai doreşte ceva. După masă, călătorul bău o ceaşcă de cafea şi se trânti pe divan, punându-şi la spate o pernă care, în hanurile ruseşti, în loc de lână moale, e umplută cu ceva care seamănă mai curând a cărămidă sau piatră. Apoi începu să caşte şi porunci să fie condus în odaia lui, unde se culcă şi dormi două ceasuri. După ce se odihni, scrise pe o fiţuică de hârtie, după cum îl rugase servitorul hanului, gradul[4], numele şi pronumele lui, spre a fi comunicate poliţiei, la biroul respectiv. Pe când scobora scara, servitorul silabisi pe fiţuică: „Consilier de colegiu Pavel Ivanovici Cicikov, moşier, călătoreşte pentru treburi personale”. În timp ce servitorul mai descifra încă biletul, Pavel Ivanovici Cicikov se şi dusese să vadă oraşul, care se părea că-l mulţumise, întrucât constatase că nu era mai prejos de alte capitale de gubernii: spoiala galbenă, bătătoare la ochi, a caselor de piatră sta alături de culoarea cenuşie, sărăcăcioasă şi întunecată a caselor de lemn. Clădirile aveau câte un cat, câte două sau câte unul şi jumătate şi nelipsitele mansarde, foarte frumoase după părerea arhitecţilor de provincie. Pe alocuri, casele se pierdeau în nemărginirea unei uliţe late cât o câmpie şi a unor garduri de lemn fără sfârşit; alteori, se îngrămădeau unele într-altele, şi pe acolo mişcarea şi însufleţirea erau mai mari. În drum, întâlni firme aproape şterse de ploaie, zugrăvite cu covrigi şi cizme; pe ici-colea, câte una înfăţişa pictura vreunei perechi de pantaloni albaştri şi numele unui croitor din Arşovia; mai încolo, o prăvălie de şepci şi chipie pe numele: „Vasili Feodorov, din străinătate”; altă firmă arăta un biliard cu doi jucători în frac, de felul acelora cu care se îmbracă la teatru figuranţii în scena finală. Pe firmă, jucătorii ocheau bila cu tacul, răscrăcăraţi şi cu coatele trase îndărăt, părând surprinşi într-o figură de dans; şi dedesubt sta scris: „Iată localul”. În plină uliţă, vedeai din când în când mese cu nuci, săpun şi turtă dulce care semăna şi ea cu săpunul; mai departe, câte un peşte gras, cu o furculiţă înfiptă în el, spunea că înăuntru e o ospătărie. Dar cele mai dese erau firmele cu stema ţării – vulturul cu două capete, şters de vreme şi înlocuit azi cu laconica inscripţie: „Băuturi spirtoase”. Caldarâmul era destul de stricat peste tot. Călătorul îşi mai aruncă privirea şi în grădina publică, plantată cu pomi firavi, împrejmuiţi cu ţăruşi de susţinere vopsiţi frumos în verde şi aşezaţi în formă de triunghi. Deşi aceşti copăcei nu erau mai înalţi ca trestia, ziarele scriseseră, cu prilejul unor focuri de artificii, că „datorită grijii neobosite a părintelui lui, oraşul nostru s-a împodobit cu o grădină de arbori mari, care dau răcoare şi umbră în zilele de arşiţă, şi că e înduioşător să simţi cum tresar inimile cetăţenilor, copleşite de un simţământ de mulţumire, şi cum ochii lor varsă şiroaie de lacrimi de recunoştinţă pentru domnul primar al acestei urbe”. După ce-l descusu cu de-amănuntul pe vardist, care-i drumul cel mai scurt la catedrală, la diferite instituţii şi la guvernator, călătorul se duse să vadă şi gârla care trecea prin mijlocul oraşului, şi în drum dezlipi de pe un stâlp un afiş, ca să-l citească acasă în tihnă; urmări cu o privire indiferentă o doamnă drăguţă, care trecea pe trotuarul de scânduri, urmată de un băiat în livrea militară, cu o legătură în mână; apoi, aruncându-şi încă o dată privirea jur împrejur, ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească bine în minte poziţia locului, se-ntoarse la han, ducându-se de-a dreptul în odaia lui, însoţit de servitor, care-l ajută să urce scara. Îşi bău ceaiul, se aşeză la masă, porunci să i se aducă o lumânare, scoase afişul din buzunar, îl apropie de lumânare şi începu să citească, închizând puţin ochiul drept. De altfel, afişul nu anunţa multe lucruri deosebite: se reprezenta drama domnului Kotzebue[5] în care rolul lui Roll era jucat de domnul Popliovin, iar al Korei, de domnişoara Ziablova; ceilalţi actori erau şi mai puţin cunoscuţi; totuşi, el citi până la capăt, aflând şi care era preţul unui loc în stal, şi că afişul fusese tipărit la tipografia administraţiei guberniale; îl întoarse apoi pe partea cealaltă, ca să vadă dacă nu cumva găseşte şi acolo ceva, dar, negăsind nimic, se frecă la ochi, împături cu grijă afişul şi-l puse în cutia sa, în care păstra de obicei tot ce-i cădea în mână. Se pare că ziua s-a încheiat cu o porţie de friptură rece de viţel, cu o sticlă de cvas acru şi cu un somn adânc. Dormi, sforăind ca o pompă hodorogită, cum se zicea în unele părţi ale întinsei împărăţii ruseşti.   [1] Care e şi servitor şi chelner (n.r.). [2] Sbiten – băutură caldă, preparată din miere cu mirodenii (n.r.). [3] Curtea de Apel; instanţa judecătorească superioară din capitala guberniei (n.r.). [4] În Rusia ţaristă, gradele civile se împărţeau potrivit tabelelor fixate încă sub ţarul Petru I, în patrusprezece clase (n.r.). [5] A. P. Kotzebue – dramaturg german (n.r.). Vizitati si site-ul nostru audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Portretul de Nikolai Gogol   PARTEA ÎNTÂI     N icăieri nu se oprea lume mai multă ca în faţa prăvălioarei de tablouri din bazarul Şciukin. În adevăr, prăvălioara asta avea o colecţie cu tot soiul de minunăţii. Tablourile, în rame de bronz, erau pictate mai mult în ulei, acoperite cu un str.at de lac verde închis. O iarnă cu copacii albi, o seară purpurie ca vâlvătaia unui incendiu, un ţăran flamand cu pipă şi cu o mână sucită – aducând mai curând a curcan cu manşete, decât a om – iată motivele obişnuite. Afară de tablouri, se mai găseau în prăvălioară şi câteva gravuri: portretul lui Hozrev-Mirza – cu o căciulă de oaie – portrete de generali cu tricornuri şi cu nasuri strâmbe, iar pe uşă, cum e obiceiul la astfel de prăvălioare, atârnau legături de litografii grosolane, pe coaie mari, dar care totuşi vădeau talentul înnăscut al rusului. Una dintre ele o înfăţişa pe prinţesa Miliktrisa Kirbitievna[1], alta arăta oraşul Ierusalim, peste ale cărui case şi biserici se întindea nestingherită vopseaua roşie, acoperind o bucată de pământ şi doi pelerini mujici, purtând mănuşi cu câte un singur deget. De obicei, numărul cumpărătorilor acestor opere e mic; în schimb, există o mulţime de spectatori. Câte un lacheu, pierde-vară, cască gura la ele, ţinând în mână sufertaşul cu mâncarea luată de la birt, pentru boierul lui care, fără îndoială, n-are să mănânce o supă prea fierbinte. Înaintea lacheului stă un soldat, acest „cavaler” al târgului de vechituri, având de vânzare două bricege, iar alături o precupeaţă din Ohta cu un coş plin de ghete. Toţi îşi arată admiraţia în felul lor: de obicei mujicii umblă cu degetele pe tablouri, „cavalerii” se uită serios, lacheii tineri şi ucenicii râd şi se tachinează, privind caricaturile, pe când lacheii bătrâni – în mantale de postav gros – se uită numai ca să caşte gura la ceva, iar precupeţele, rusoaice tinere, se grăbesc instinctiv să se apropie şi ele, ca să audă ce trăncăneşte lumea şi se uită, pentru că se uită alţii. Tânărul pictor Ceartkov trecu într-o zi pe acolo şi fără să vrea se opri în faţa prăvăliei. Mantaua veche, hainele sărăcăcioase arătau că se devotase cu totul muncii lui şi că n-avea timp să se îngrijească de îmbrăcăminte, care întotdeauna are nu ştiu ce farmec tainic pentru tineret. El se opri în faţa prăvăliei şi râse în sinea lui de tablourile acelea groaznice. Pe urmă puse stăpânire pe el un gând. Se întrebă cine are nevoie de astfel de lucruri. Nu i se părea curios faptul că poporul rus se uită ca vrăjit la Eruslan Lazarecici, la Flămânzilă şi Setilă sau la Foma şi Erioma. Poporul înţelege uşor astfel de subiecte. Însă unde erau cumpărătorii acestor mâzgălituri pestriţe în ulei? Cine are nevoie de aceşti ţărani flamanzi, de aceste peisaje roşii şi albastre, care pretind să se înalţe la un nivel mai ridicat de artă, dar în care, de fapt, se vede înjosirea ei profundă? După cât se pare, nu era opera unui copil autodidact, altfel – cu tot caracterul de caricatură fadă a ansamblului – ar fi trădat totuşi un avânt. Aceste picturi dovedeau însă pur şi simplu tâmpenia, neputinţa şi o senilă lipsă de talent intrată în chip samavolnic în rândul artelor, când de fapt locul i-ar fi fost printre meseriile vulgare, acea lipsă de talent care, credincioasă menirii sale, a introdus în artă meseria. În toate aceste mâzgălituri, stăruiau aceleaşi culori, aceeaşi manieră, aceeaşi mână greoaie şi rigidă, aparţinând mai degrabă unui automat construit în chip grosolan, decât unui om!… Ceartkov rămase vreme îndelungată în faţa acestor tablouri murdare, de la un timp cu gândul aiurea, departe de ele. În răstimp, negustorul – un omuleţ cu o înfăţişare ştearsă, nebărbierit de duminică, într-o manta de postav păros – îi vorbea întruna şi se tocmea cu el asupra preţului, fără să fi aflat întâi ce-i place sau ce-i trebuie. — Pentru ţăranii aceştia şi pentru peisaj, să-mi dai douăzeci de ruble… Ce tablouri! îţi încântă ochiul. Abia le-am primit… Nici nu s-a uscat încă lacul! Dacă doriţi, luaţi „Iarna” aceasta! Cinsprezece ruble… Numai rama cât face! Uitaţi-vă ce iarnă! Spunând astfel, negustorul pocni uşor pânza, ca să arate – probabil – buna calitate a iernii. — Doriţi să vi le împachetez şi să vi le trimit acasă? Unde staţi? Băiete, dă-mi o sfoară! — Stai, frate, nu mă lua aşa repede! – spuse pictorul, trezindu-se din gânduri şi văzând că negustorul se şi apucase să lege tablourile. Îi era ruşine să nu cumpere nimic după ce stătuse atâta vreme în prăvălie, de aceea spuse: — Stai să văd, poate găsesc ceva care să mă intereseze. Se plecă şi începu să ridice nişte mâzgălituri vechi, îngrămădite pe jos, şterse şi prăfuite, pesemne fără nicio căutare. Erau acolo portretele unor oameni ai căror urmaşi poate că nici nu se mai aflau pe lume: figuri cu totul necunoscute, pe pânze rupte, în rame cu poleială ştearsă, într-un cuvânt, gunoi şi vechituri. „Poate găsesc ceva”, gândea pictorul, cercetând mai departe acele lucruri. Auzise de multe ori că la negustorii de tablouri grosolane s-au găsit uneori picturi de-ale marilor maeştri. Văzându-l ce fel de marfă caută, negustorul îl lăsă în pace, îşi reluă obişnuitul aer important şi se duse din nou la uşă, unde prinse iar a chema trecătorii, arătând cu mâna spre prăvălie: — Pe-aici, taică… Avem tablouri! Poftiţi, poftiţi, chiar acuma le-am primit. Strigă mult şi aproape degeaba. Abia după ce se sătura de grăit cu negustorul de haine vechi, care sta şi el în uşa prăvălioarei de peste drum, îşi aminti în sfârşit că are un client în prăvălie. — Ai ales ceva, drăguţule? – îl întrebă pe Ceartkov, după ce se întoarse cu spatele la lume şi intră înăuntru. Pictorul stătea de câtva timp nemişcat în faţa unui portret într-o ramă mare, splendidă odinioară, dar pe care acum urmele de poleială abia mai luceau. Era un bătrân cu faţa slabă, de culoarea bronzului, şi cu umerii obrajilor ieşiţi. Trăsăturile feţei păreau să fi fost prinse într-o clipă de contractare nervoasă şi trădau o forţă neîntâlnită la miazănoapte: purtau pecetea unui sud înflăcărat. Bătrânul era înfăşurat într-un veşmânt larg, asiatic. Cu toate că portretul era prăfuit şi fusese prost păstrat, Ceartkov, după ce-l şterse de praf, descoperi numele penelului unui pictor de seamă. Părea că portretul era neisprăvit, însă puterea penelului era izbitoare. Te minunai mai ales de ochi: aveai impresia că pictorul îşi pusese în ei toată puterea penelului şi toată grija. Erau vii cu adevărat, priveau din portret, parcă stricându-i armonia prin ciudata lor putere de viaţă. Când Ceartkov duse portretul la uşă, ochii prinseră a privi cu o putere şi mai mare. Aproape aceeaşi impresie o avură şi oamenii aflaţi în faţa prăvăliei. — Parcă se uită… parcă se uită! – strigă deodată o femeie şi se dădu înapoi. Pictorul puse portretul jos, cu un sentiment neplăcut, pe care nici el nu-l înţelegea. — Nu-l luaţi? – îl întrebă negustorul. — Cât ceri pe el? — N-am să vă cer mult… Daţi-mi şaptezeci şi cinci de copeici! — Nu! — Dar cât? — Două grivne, – spuse pictorul dând să iasă. — Ce preţ! Cu două grivne nu iei nici măcar o ramă! Se vede că aveţi de gând să-l cumpăraţi mâine… Domnule, domnule, poftiţi înapoi! Mai puneţi măcar o grivnă. Hai, luaţi-l cu două grivne… Numai ca să fac saftea, zău aşa! Sunteţi primul client astăzi. Făcu un gest, ca şi cum ar fi spus: „Fie, ducă-se!” Astfel, într-un chip cu totul neaşteptat, Ceartkov cumpără vechiul portret. „Pentru ce-l iau! Ce să fac cu el?” se întreba în acelaşi timp. Dar nu mai avea încotro. Scoase din buzunar o monedă de două grivne, o dădu negustorului, luă portretul la subţioară şi porni spre casă. Pe drum, îşi aduse aminte că moneda dată pe portret era ultima. Gândurile i se întunecară deodată, fu cuprins de ciudă şi-şi simţi sufletul pustiu. — La naiba! Prost se mai trăieşte pe lume! – spuse el, ca orice rus căruia treburile îi merg rău. Călca aproape maşinal, cu paşi repezi fără să-i pese de nimic, în timp ce casele, aşezate cu faţa la apus, reflectau roşeaţa caldă a amurgului care mai stăruia la jumătatea cerului, tot mai tare creştea lucirea rece şi albăstrie a lunii. Se întindeau pe trotuare umbrele străvezii şi uşoare ale caselor şi umbrele de picioare ale trecătorilor. Pictorul se uita tot mai lung la cerul scăldat într-o lumină nedesluşită, străvezie şi gingaşă, exclamând: „Ce culori vaporoase!”… „Păcat de bani!” spuse îndată după aceea. Îşi iuţi pasul, îndreptând portretul care-i tot aluneca de la subţioară. Ajunse acasă, pe insula Vasilievski, în strada a 15-a, obosit şi asudat. Răsufla din greu, urcând scara murdară de lături şi împodobită cu urme de pisici şi de câini. Servitorul nu era acasă, aşa că nu-i răspunse nimeni când bătu la uşă. Pictorul se rezemă de fereastră şi se puse pe aşteptat. În sfârşit, în spatele lui, se auziră paşii flăcăului în cămaşă albastră, ajutorul lui, care îi servea şi de model şi de preparator de culori; tot el îi spăla şi mătura podelele, pe care tot el le murdărea îndată cu cizmele.   [1] Personaj dintr-un basm popular rus. (N. red. rom.)   Vizitati si site-ul audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.......................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol    

Opere vol.1 de Nikolai Gogol                                                                     SERILE ÎN CĂTUNUL DE LÂNGĂ DICANCA POVESTIRI SCOASE DE PRISĂCARUL PANCO ROŞCOVANUL PARTEA ÎNTÂIA Predoslovie Ce bazaconie o mai fi şi asta: „Serile în cătunul de lângă Dicanca”? Ce fel de „Seri”, rogu-vă? Şi iată, colac peste pupăză, le-a mai scos la iveală şi-un prisăcar. Doamne fereşte! Se vede treaba că nu s-au jumulit destule gâşte pentru pene, că peticăria prefăcută în hârtie n-ajunge, că nu-s destui geanabeţi care să-şi fi mânjit pân-acum degetele cu cerneală. A mai trebuit să-i vie şi unui prisăcar cheful s-o ia pe urma lor! De stăm şi judecăm, atâta hârtie de tipar s-a izvodit, că nu te mai taie capul ce să-nveleşti cu ea. Întâmpinarea asta o aşteptam de-acum o lună. Adică, vreau să spun că e destul ca fratele nostru, săteanul, să-şi scoată capul din bârlogul lui şi să iasă în vileag, c-apoi ţine-te Doamne! E tot una cum se-ntâmplă uneori când te duci la palatul vreunui pan din cei simandicoşi: s-adună toţi în jurul tău şi încep a te lua peste picior. Şi-aş mai zice, dacă cei ce te iau la vale ar fi cel puţin dintre slugile mai breze! Dar nu, până şi-un plodan în zdrenţe, un târâie-brâu care-şi pierde vremea în ograda din dos, până şi acela nu te iartă. Toţi te încolţesc şi-ţi dau copite. „Încotro o iei? Şi cu ce treabă ai venit, mă rog? Ian te cară de-aici, mujicule!” V-aş putea spune… Da’ ce să mai vorbesc? Mai lesne-mi vine să mă duc de două ori pe an la Mirgorod, unde de cinci anişori n-am mai dat ochii nici cu pisarul de la judecătoria judeţeană, nici cu preasfinţia sa arhiepiscopul, decât să mă arăt în lumea asta suspusă. Dar de întâmplat şi te-ai arătat, apăi vrei nu vrei, vorbeşte! La noi, dragi cititori, iertaţi de-ndrăzneală că vă zic aşa (mai ştii, poate să mă bănuiţi că un prisăcar vorbeşte cu dumneavoastră cum ar vorbi c-un cumătru sau cuscru de-al lui), la noi în cătun e obicei din vechi ca îndată ce şi-a gătit mujicul muncile la câmp şi s-a suit pe cuptor să hodinească cât mi ţi-i iarna de lungă, iar noi ăştia, prisăcarii, am pus albinele în temnice la iernat, când cocostârc pe cer şi pară-n pom nu mai zăreşti, în fapt de seară, nu se poate să nu vezi pe undeva, în vreun fund de ulicioară, licărind o luminiţă. De departe auzi cântece şi râsete, zdrăngănit de balalaică, uneori şi de scripcă, larmă de glasuri, tămbălău… Asta-i la noi şezătoare. Şezătorile noastre (iertaţi-mi vorba) seamănă şi nu prea cu balurile dumneavoastră. Dumneavoastră vă duceţi la bal să daţi din picioare şi să căscaţi în palmă. La noi, când s-adună grămadă fetele într-o odaie, nu vin cu gând de ţupăială, ci vin cu fusul şi cu roata de tors. La început pare că-şi văd de treabă. Fusurile sfârâie, cântecele se ţin lanţ şi niciuna nu-şi ridică ochii de pe lucrul ei. E destul însă ca flăcăii şi scârţacul[1] să deie buzna în odaie, ca să înceapă larma, să prindă a zburda şi a se porni pe năzdrăvănii, că ţi-e peste mână să le pomeneşti. Dar şi mai frumos e când s-adună ciotcă[2] la ghicitori sau numai la taclale. Doamne Dumnezeule! Câte nu spun! Câte basme uitate nu dezgroapă! Şi ce de străşnicii nu izvodesc! Mă chitesc că nicăieri nu se povesteau atâtea minunăţii ca la şezătorile de la prisăcarul Panco Roşcovanul. De ce m-a poreclit lumea Panco Roşcovanul, zău nu pricep. Mie-mi pare că păru-mi e mai mult cărunt decât roşu. Dar să nu vă fie cu supărare, aşa-i obiceiul la noi. Dacă au apucat oamenii să-i pună cuiva o poreclă, cu ea rămâne câte zile are. Se întâmpla ades, în ajun de sărbătoare, să se adune oamenii în coliba prisăcarului; când se aşezau în jurul mesei, ştiu c-aveai ce asculta. Ce-i drept că nu erau oameni de duzină, săteni de rând. De bună seamă, oaspeţi ca ei ar fi fost o cinste şi pentru unul mai dihai ca un prisăcar. Iaca, de pildă, îl ştiţi pe Foma Grigorievici, psaltul bisericii din Dicanca? Ehei, straşnic cap! Şi ce istorii mai ştia! Două din istoriile lui le găsiţi chiar în cartea asta. Nu punea niciodată pe el halat de pichire, după cum vedeţi la mulţi dintre psalţii de ţară. De veneai la el într-o zi de lucru, te primea totdeauna într-un caftan de postav scump, de culoarea chiselului rece, pentru care plătea la Poltava şase ruble arşinul. Nu era om în cătun să poată spune că ciubotele lui duhnesc a dohot[3]; în schimb, toţi ştiau că le ungea cu untura cea mai bună, pe care nu mă îndoiesc că mulţi ar fi pus-o bucuros în caşă. Aşijderea, nimeni nu putea spune că l-ar fi văzut vreodată ştergându-şi nasul cu poala caftanului, cum obişnuiesc unii din tagma lui; scotea din sân o basma albă, frumos împăturită, cusută pe margini cu arnici roşu, îşi sufla nasul într-însa, o împăturea la loc, în douăsprezece, cum îi era obiceiul şi o băga iar în sân. Unul dintre oaspeţi… Ei, acela era un cuconaş care fără tăgadă putea fi pus sfetnic de judeţ sau jude hotarnic. Cu privirea ţintă la vârful degetului, pe care-l ţinea în sus, unde mi-ţi începea să povestească cu vorbe înflorite şi meşteşugite, ca din carte. De multe ori rămâneai tiuliuliuc[4] ascultându-l şi boabă nu pricepeai. De unde scornea el asemenea voroave[5]? Foma Grigorievici a izvodit odată în legătură cu asta o snoavă cu tâlc: un învăţăcel, cică, fusese pentru învăţătură la un dascăl şi într-o bună zi se întorsese acasă ghiftuit de latinească. Băietanul mai că uitase pravoslavnicul grai părintesc. Nu era cuvânt să nu-i agaţe el de coadă câte un us. Lopata era lopatus, muierea – muierus. Se brodise odată că-l luase taică-său cu el la câmp. Zărind o greblă, latinistul nostru îl întrebă pe taică-său: „Spune-mi, tătucă, rogu-te, cum îi ziceţi voi la asta pe limba voastră?” Şi cum căsca gura, călcă cu piciorul în greblă. Nici n-apucase taică-său să-i răspundă, când deodată coada greblei se cumpăni, se ridică şi poc! în fruntea băietanului. „Afurisită greblă! răcni el sărind în sus de un arşin. Cumplit loveşte! Ducă-s-ar pe apa sâmbetei cu tot neamul ei!” Aferim, bobocule! Carevasăzică tot n-ai uitat! Snoava asta nu i-a prea plăcut meşterului în ale povestirii. Se sculă de la locu-i fără să zică pâs, se opri în mijlocul odăii, îşi răşchiră picioarele, îşi plecă puţin capul în jos, îşi vârî mâna în buzunarul de la spate al caftanului de culoarea mazării de unde-şi scoase tabachera rotundă şi lăcuită, apăsă cu degetul pe nasul unei paşale osmanlii zugrăvite pe capac, luă între degete o moviliţă mai mărişoară de tabac frecat cu cenuşă şi leuştean, o puse în palmă, aduse palma făcută căuş şi trase din zbor pe nări toată moviliţa fără să-şi fi astupat cu degetul cealaltă nară şi fără să scoată o vorbă. Numai când îşi vârî mâna în alt buzunar, scoţând o basma albastră de bumbac, cu pătrăţele, abia atunci bombăni, ca pentru sine, zicătoarea: „Degeaba pui mărgăritar dinaintea porcilor!”… „Buclucu-i gata!” îmi ziceam, văzând că degetele lui Foma Grigorievici se pregăteau de tiflă. Spre norocul nostru pe baba mea o duse capul să aşeze pe masă colaci fierbinţi şi unt. Toţi s-au pus numaidecât pe treabă şi mâna lui Foma Grigorievici, în loc să dea cu tifla, se întinse spre colaci şi toţi începură, după obicei, să laude iscusinţa gospodinei. Mai aveam noi un povestitor, dar acela (n-ar trebui să-l pomenesc acum, la vreme de seară), iscodea nişte poveşti aşa de fioroase, că ţi se ridica părul măciucă. Anume nu le-am spus aici. S-ar fi – Doamne fereşte – speriat oamenii cumsecade de prisăcar, ca de ucigă-l toaca. De mi-o da Domnul zile s-apuc şi cela an, oi scoate eu altă carte, speriind oamenii cu stafii şi cu minunile săvârşite în vechime în pravoslavnicul nostru olat[6]. Se prea poate să găsiţi printre ele şi niscaiva poveşti de-ale prisăcarului spuse de el însuşi nepoţilor. Numai de le-aţi citi şi asculta, că din partea mea, de n-ar fi pârdalnica asta de lene care nu mă lasă să le caut, ştiu destule, să tot umplu cu ele zece cărţulii ca asta. Da’ na, c-am uitat tocmai lucrul cel mai de seamă: de-ţi binevoi să poftiţi la mine, apoi luaţi-o, boieri dumneavoastră, întins pe drumul de poştă care duce la Dicanca. I-am pus dinadins numele pe cea dintâi foaie a cărţuliei ca să nimeriţi mai repede la noi în cătun. Despre Dicanca cred c-aţi auzit destule. Casele de-acolo, nu zic, îs mai curate decât sălaşul unui prisăcar. Dar ce să mai vorbesc de livezi! Nici în Petersburgul dumneavoastră mai cilibii[7] nu se află. Cum intraţi în Dicanca, întrebaţi pe cel dintâi băieţaş cu cămaşa slinoasă, care vă iese-n drum, ducându-şi gâştele la păscut: „Unde şade Panco Roşcovanul, prisăcarul?” „Uite colo!” o să vă răspundă arătând cu degetul şi, dacă binevoiţi vă şi duce până în cătun. Numai că v-aş ruga să nu umblaţi cu mâinile la spate luând-o, ca să zic aşa, razna, pentru că drumurile noastre de ţară nu-s chiar aşa oable[8] ca uliţele dinaintea palatelor dumneavoastră. Anţărţ[9] i s-a întâmplat lui Foma Grigorievici, pe când venea la Dicanca, să se răstoarne-n şanţ cu nadişanca lui cea nouă la care înhămase iapa murgă, cu toate că mâna singur şi că peste ochii lui îşi mai punea din când în când şi alţii, de târg. Şi de-o fi să veniţi, o să vă dăm nişte zămoşi cum n-aţi mâncat de când sunteţi, şi miere cum jur că-n alt cătun nu aflaţi. Când aduc un fagure, aşa iscusită mireasmă face în toată odaia, că te lasă locului fără grai. Mierea-i curată cum îi lacrima sau cleştarul din cercei. Şi ce plăcinte are să vă deie baba mea! De-aţi şti numai! Zahăr, nu altceva, curat zahăr! Cum le pui în gură, ţâşneşte untul din ele şi-ţi umple buzele. Stai şi te minunezi: la drept vorbind, la ce nu-s meştere muierile noastre? Băut-aţi, rogu-vă, vreodată cvas de pere şi coarne? Dar votcă fiartă cu stafide şi prune? Întâmplatu-vi-s-a vreodată să mâncaţi din păsatul cu lapte care se face la noi? Doamne Dumnezeule, că multe mâncări mai sunt pe lumea asta! Să tot mănânci! Îţi lingi degetele, nu altceva. E o adevărată desfătare. Anul trecut… Da’ ce m-a apucat, de tot trăncănesc despre asta? Cercaţi şi veniţi numai, şi cât mai curând. Ş-apoi avem noi grijă să vă ospătăm aşa ca s-aveţi de ce umple lumea cu laudele voastre.   Panco Roşcovanul prisăcar.   [1] Scârţac – cântăreţ la vioară, lăutar. (n.k.) [2] Ciotcă – buluc, grămadă, uniţi: „Dacă matca se pune pe-o creangă de copac, toate albinele se aşază ciotcă pe lângă ea”. (I. Creangă). [3] Dohot – ulei de mesteacăn de uns cizmele şi osiile căruţelor: „A scos un ulcior cu dohot de mesteacăn”. (I. Creangă) [4] Tiuliuliuc, adv. – cu buzele umflate, mofluz. [5] Voroavă – vorbă, convorbire, discuţie: „După voroava ce au avut Şerban-Vodă cu Cantemir-Vodă”. (I. Neculce) [6] Olat – ţinut, întindere de pământ în jurul unei aşezări omeneşti: „Vânduşi sate şi olate, plătişi şi biru’ jumătate!” (Zicală). [7] Cilibiu – frumos, distins, elegant, fin, graţios, drăgălaş. [8] Oblu (fem. oablă) – neted, şes, drept: câmpie oablă, linie oablă. [9] Anţărţ – acum doi ani. Vizitati si site-ul audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.....................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol