Nikolai Gogol

Caleasca  de Nikolai Gogol Odată cu venirea în garnizoană a regimentului de cavalerie  orăşelul B. se înveseli foarte mult. Până atunci fusese aici o groaznică plictiseală. Când ţi se întâmplă să treci prin orăşel şi să te uiţi la căsuţele scunde de lut, care privesc uliţa cu o mutră nemaipomenit de acră, atunci… dar nici nu poţi spune ce ţi se întâmplă atunci în suflet… Simţi că te cuprinde o jale, ca şi cum ai fi pierdut la cărţi sau ai fi spus netam-nesam cine ştie ce neghiobie. Într-un cuvânt, nu te simţeai bine deloc. Lutul cu care au fost lipite cândva căsuţele a căzut din pricina ploilor, iar pereţii, din albi cum au fost cândva, au ajuns bălţaţi. Cum se întâmplă de obicei în orăşelele noastre din sud, cele mai multe acoperişuri sunt de trestie. În urma unei porunci de mai de demult a poliţaiului, au fost tăiate toate grădiniţele, pentru ca orăşelul să pară mai frumos. Pe uliţe nu întâlneşti ţipenie de om şi rar se întâmplă să treacă câte un cocoş doar, peste caldarâmul moale ca o pernă, din pricina colbului gros de un sfert de arşin; la cea mai mică ploaie, caldarâmul se preface în glod. Uliţele orăşelului B. se umplu atunci de acele animale grase cărora poliţaiul le spune „franţuji”. Când animalele acestea îşi scot râturile pline de seriozitate din băltoacele unde se tăvălesc, guiţă aşa de ascuţit, încât celui ce trece tocmai atunci pe acolo, cu căruţa, nu-i rămâne decât să dea bice cailor. Dar, dealtfel, e destul de greu să întâlneşti vreo căruţă prin orăşelul B. Rar, rar de tot se-ntâmplă să treacă hodorogind pe caldarâm câte un vehicul, nici brişcă, nici teleagă, în care şade, uitându-se, printre sacii de făină înghesuiţi în jurul lui, un moşier oarecare, stăpân peste unsprezece suflete de iobagi, îmbrăcat cu un surtuc de nankin şi biciuind o iapă murgă, cu mânzul după ea. Până şi piaţa are o înfăţişare cam demnă de plâns; casa croitorului iese din rând cum nu se poate mai caraghios, nu cu toată faţada, ci numai cu un colţ; peste drum, drept în faţa ei, se tot clădeşte de vreo cincisprezece ani o casă de piatră cu două ferestre; iar mai încolo se află o curte împrejmuită cu un gard de modă nouă, de scânduri vopsite în culoarea cenuşie a noroiului, dat de poliţai drept model pentru asemenea construcţii încă de pe vremea când el era tânăr şi nu-şi luase încă obiceiul să se culce îndată după prânz şi să ia noaptea, înainte de culcare, un decoct de agrişe uscate. La celelalte case, gardurile sunt mai toate de nuiele împletite. În mijlocul pieţii se află nişte dugheniţe, mici de tot, unde puteai vedea oricând câte un şirag de covrigi, o muiere cu basma roşie în cap, un pud de săpun, câteva funturi de migdale amare, alice de vânătoare, puţină stambă şi doi băieţi de prăvălie, care, oricând îi apucai, jucau svaika[1] în faţa uşii. Însă cum a venit în garnizoană, în acest orăşel, capitală de judeţ, regimentul de cavalerie, toate s-au schimbat, uliţele s-au împestriţat, şi s-au înviorat – într-un cuvânt, au căpătat o înfăţişare nouă cu desăvârşire. Căsuţele scunde vedeau adesea cum trece pe lângă ele câte un ofiţer sprinten şi chipeş, cu penaj la chipiu, în drum spre vreun camarad al lui, să discute împreună despre înaintări, despre cel mai bun tutun, iar câteodată să pună la bătaie, la cărţi, o droşcă, care cu drept cuvânt se putea numi a regimentului, căci trecea din mână în mână – dar tot la regiment rămânea; azi se plimba cu ea maiorul, mâine era în grajdul unui locotenent, iar când te uitai, peste o săptămână, iar îi ungea bucşele cu seu ordonanţa maiorului. Gardurile de nuiele împletite, dintre case, erau pline de şepci soldăţeşti, puse la soare şi nu era poartă unde să nu fie atârnată câte o manta sură. Prin toate ulicioarele dădeai de soldaţi cu mustăţi ţepoase, ca nişte perii de ghete. Astfel de mustăţi puteau fi văzute prin toate locurile. Numai ce se adunau în piaţă câteva precupeţe cu căuşele, că îndată se şi ivea în spatele lor câte o pereche de mustăţi, în piaţa din mijlocul orăşelului, nelipsitul soldat cu mustăţi îl săpunea pe vreun ţărănoi, căruia nu-i rămânea decât să geamă şi să-şi boldească ochii în sus. Ofiţerii înviorară societatea orăşelului, alcătuită până atunci numai din judecător, care trăia într-o casă cu o oarecare diaconeasă, şi din poliţai, om aşezat, dar care dormea pe săturatele, cât era ziulica de mare, de după prânz şi până seara, şi de seara până a doua zi la prânz. Societatea se făcu însă mai numeroasă şi mai interesantă când îşi mută acolo cartierul generalul de brigadă. Moşierii din împrejurimi, a căror existenţă nici măcar n-o bănuise cineva până atunci, începură să vină tot mai des în acest orăşel, totodată şi capitală de ţinut, ca să se întâlnească cu domnii ofiţeri şi să mai joace din când în când câte un bănculeţ, la care visau cum nu se poate mai nelămurit capetele lor din cale-afară de pline de grijile semănatului, de comisioanele nevestelor şi de vânătoarea de iepuri. Tare îmi pare rău că nu-mi pot aduce aminte cu ce prilej anume s-a întâmplat să dea generalul de brigadă o masă mare. Se făcuseră pentru această masă pregătiri uriaşe. Până aproape de barieră se auzeau tocând la bucătăria generalului cuţitele bucătarilor. Toată piaţa fusese cu desăvârşire pustiită; aşa că judecătorul şi cu diaconeasa lui au trebuit să mănânce numai lipii de făină de hrişcă şi chisăliţă de crohmală. Curtea nu tocmai mare a casei generalului era plină toată de droşte şi de caleşti. Societatea, alcătuită numai din bărbaţi, cuprindea, în afară de ofiţeri, şi câţiva moşieri din împrejurimi. Mai acătării dintre toţi, era Pifagor Pifagorovici Certokuţki, unul din cei mai de seamă aristocraţi ai judeţului B., care venea la alegerile nobilimii într-un echipaj elegant şi făcea zarvă mai multă decât toţi. Certokuţki slujise cândva într-un regiment de cavalerie, unde fusese unul dintre ofiţerii cei mai de seamă şi mai cu vază. Cel puţin, prin locurile pe unde pribegise regimentul lui, fusese văzut pe la multe baluri şi sindrofii despre care lucru pot fi întrebate domnişoarele din guberniile Tambovului şi Simbirskului. Şi poate că vestea i s-ar fi dus şi prin alte gubernii, spre şi mai marea lui glorie şi folosinţă, dacă nu s-ar fi întâmplat să iasă din armată dintr-o pricină numită de obicei afacere neplăcută. Nu prea ştiu bine dacă dăduse o palmă cuiva, pe vremuri, sau că o primise – e sigur însă că fusese rugat să-şi dea demisia. Dealtfel nu pierduse cu asta nimic din prestigiu; purta un frac cu talia sus, în felul mundirelor de uniformă, pinteni la cizmă şi mustăţi sub nas, fiindcă fără ele nobilii ar fi putut crede că slujise în infanterie, armă pe care Certokuţki o numea în batjocură, câteodată pihotă, câteodată pifanterie. Certokuţki venea pe la toate iarmaroacele unde se îmbulzeau toate măruntaiele Rusiei, alcătuită din doici, copii, fete, şi moşieri grăsani, veniţi să se distreze în tot felul de brişte, taradoice, tarantase şi în nişte carete pe care nici măcar în vis nu ţi le-ai fi putut închipui. Mirosea numaidecât că în cutare loc s-a stabilit în garnizoană un regiment de cavalerie, şi venea totdeauna să se vadă cu domnii ofiţeri. Cum dădea cu ochii de ei, sărea foarte sprinten din caleaşca lui mică şi uşoară, sau din droşcă şi făcea cunoştinţă cu dânşii nemaipomenit de repede. La alegerile trecute, dăduse nobilimii o masă straşnică, la care declarase că de-l vor alege mareşal, avea să pună nobilimea pe picioare, cum niciodată nu a fost pusă… îndeobşte, cum se spune prin gubernii şi prin judeţe, avea apucături boiereşti, se însurase cu o fată destul de frumuşică şi luase odată cu dânsa o zestre de două sute de suflete şi câteva mii, bani gata. Capitalul îşi găsi întrebuinţare numaidecât: cumpără şase cai cu adevărat minunaţi, o maimuţă domesticită, din acele ce umblă prin casă, îşi procură clanţe aurite la uşi şi tocmi un majordom franţuz. Cele două sute de suflete ale nevestei, împreună cu celelalte două sute ale lui, fură puse la credit pentru nişte manipulaţii comerciale. Într-un cuvânt, Certokuţki era un moşier în toată regula… Un moşier din cei mari!   [1] Joc de copii. (N. trad.)  

Nasul de Nikolai Gogol Capitolul 1     L a 25 martie, la Petersburg, s-a petrecut o întâmplare cam stranie. Frizerul Ivan Iakovlevici (numele lui de familie s-a pierdut şi nici pe firma frizeriei – pe care este desenat un domn cu obrazul săpunit şi pe care stă scris: „Se ia şi sânge“ – nu există vreo menţiune), care locuia pe bulevardul Voznesenk, se trezi destul de devreme şi simţi miros de mâncare caldă. Ridicându-şi capul din aşternut, el îşi văzu soţia, o cucoană impunătoare şi mare amatoare de cafea, care tocmai scotea din cuptor pâinile ce abia se rumeniseră. — Praskovia Osipovna, azi eu nu vreau cafea, spuse Ivan Iakovlevici, dar aş dori, în schimb, să mănânc nişte pâine caldă cu ceapă. (De fapt, Ivan Iakovlevici ar fi vrut şi una, şi alta, dar ştia că este absolut imposibil să ceri două lucruri deodată, deoarece Praskovia Osipovna nu suporta astfel de excese.) „Să mănânce prostul doar pâine, că pentru mine este mai bine aşa, de vreme ce-o să-mi rămână mie mai multă cafea, gândi soţia, aruncându-i o pâine pe masă.“ Pentru a respecta bunele maniere, Ivan Iakovlevici îşi îmbrăcă halatul, apoi, aşezându-se la masă, turnă puţină sare în solniţă, îşi curăţă două cepe, luă cuţitul în mână şi, cu o expresie ceremonioasă pe faţă, începu să taie tacticos pâinea. Împărţind-o în două jumătăţi, el se uită către miezul uneia dintre ele şi, spre marea lui mirare, observă acolo ceva alburiu. Atunci, Ivan Iakovlevici scobi atent cu cuţitul şi pipăi. „Este ceva tare!, îşi zise el. Ce-ar putea oare să fie?“ Frizerul îşi băgă degetele în miez şi scoase un nas!… Ivan Iakovlevici rămase uluit; se frecă la ochi şi pipăi încă o dată: era un nas, fără îndoială, un nas! Şi, pe deasupra, acest nas i se părea foarte cunoscut. Pe faţa sa apăru o expresie de groază. Şi asta era mai nimic pe lângă revolta ce pusese stăpânire pe consoarta sa. — Cui i-ai tăiat nasul, animalule?, strigă ea tulburată. Potlogarule! Beţivule! Eu însămi te voi denunţa la poliţie. Eşti un bandit! Am auzit din gurile a trei oameni că, în timp ce-i bărbiereşti, îi tragi de nas atât de tare, că abia de mai rezistă. Ivan Iakovlevici încremenise, aproape că nici nu mai respira. El recunoscuse nasul, ca fiind al nimănui altcuiva decât al lui Kovalev, ajutorul judecătorului de la colegiu, pe care îl bărbierea în fiecare zi de miercuri şi de duminică. — Numai o clipă, Praskovia Osipovna! Să-l învelesc într-o cârpă şi să-l pun într-un colţişor: las’ să stea acolo deocamdată, şi pe urmă o să-l arunc eu. — Nici nu vreau să aud! Crezi că pot să stau în camera mea cu un nas sfârtecat?… Derbedeule! Ştie doar să dea cu briciul pe curea dumnealui, şi în curând, nu va mai fi capabil să facă nici asta cum se cuvine, mamelucule, netrebnicule! Ce-ai fi vrut: să răspund eu la poliţie pentru faptele tale?… Ce să mai zic, un cârpaci şi un prostălău! Să ieşi de-aici cu el! Du-l unde vrei! Să nu-i mai rămână nici amintirea pe-aici! Ivan Iakovlevici înlemnise. Se gândea, se tot gândea şi nu ştia ce să facă. — Dracu’ ştie cum s-a întâmplat, zise el într-un târziu, scărpinându-se după ureche. Poate că eram beat aseară, când m-am întors acasă, poate că nu; nu, n-aş putea spune exact. Dar, după toate semnalmentele, mi s-a întâmplat ceva; căci pâinea este ceva ce se poate coace, pe când nasul e cu totul altceva. Nu mai înţeleg nimic!… Ivan Iakovlevici tăcu. Gândul că poliţiştii vor afla de nas şi îl vor găsi vinovat pe el îl aduse într-o stare de leşin. Deja i se părea că vede un guler purpuriu, cusut cu ornamente argintii, o spadă… şi tremură din tot corpul. În sfârşit, îşi găsi lenjeria de corp şi cizmele, se îmbrăcă la iuţeală, însoţit de ocările Praskoviei Osipovna, înveli nasul într-o cârpă şi ieşi în stradă cu el. Ar fi vrut să-l bage undeva: să-l ascundă sub vreo poartă sau să se facă, uite-aşa, că-l scapă pe jos şi apoi s-o ia la sănătoasa pe ulicioară. Dar, împotriva voinţei sale, se tot întâlnea cu oameni cunoscuţi care începeau de îndată să-l întrebe: „Unde te duci?“, sau „Pe cine vrei să bărbiereşti atât de devreme?“, astfel că Ivan Iakovlevici nu rămânea nicio clipă singur. La un moment dat, era cât pe ce să scape de nas, însă un poliţist, aflat destul de departe, îi arătă cu halebarda, spunându-i: „Vezi că ai scăpat ceva! Ia-l de jos!“ Şi Ivan Iakovlevici trebui să-l ridice şi să-l ascundă în buzunar. Disperarea pusese stăpânire pe el definitiv, mai ales că tot mai multă lume apărea pe stradă, fiind ora de deschidere a tot felul de magazine şi prăvălii. Se hotărî s-o ia spre Podul Isakievski, poate va reuşi să-l arunce în Neva… Iată însă că încep să mă simt oarecum vinovat, pentru că până acum nu v-am spus mai nimic despre Ivan Iakovlevici, de altfel un om respectabil în multe privinţe. Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaş de treabă din Rusia, era un beţiv nemaipomenit. Cu toate că rădea zilnic o mulţime de bărbi, a lui era veşnic crescută şi neîngrijită. Fracul său (pentru că Ivan Iakovlevici nu purta niciodată redingotă…) era bălţat; de fapt, era negru, însă plin de pete maronii-gălbui şi cenuşii, ce semănau cu nişte mere aflate în stare de putrefacţie; gulerul căpătase lustru, iar în locul celor trei nasturi nu mai rămăseseră decât aţele. Ivan Iakovlevici era un tip cinic, şi când Kovalev, asesorul de la colegiu, îi spunea, în timp ce era bărbierit: „Ivan Iakovlevici, mâinile tale put în permanenţă!“, el răspundea printr-o întrebare: „De ce să pută oare?“ „Nu ştiu, frate, dar de puţit, put“, îi repeta asesorul, şi Ivan Iakovlevici, după ce priza tabac, îl săpunea pentru aceste vorbe şi pe obraz, şi sub nas, şi după ureche, şi sub bărbie, într-un cuvânt, peste tot unde îi trăsnea lui prin cap. Acum, acest cetăţean onorabil ajunse deja pe Podul Isakievski. Se uită mai întâi împrejur; apoi se aplecă peste balustradă, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă este vreun peşte prin apă, sub pod, şi fără să mai ezite, aruncă repede nasul învelit în cârpă. Simţi că parcă dăduse jos de pe umerii săi o greutate de zece puduri şi chiar îi veni să zâmbească. În loc să meargă să radă bărbile funcţionarilor, el se duse direct la un local, pe al cărui frontispiciu se putea citi: „Ceai şi mâncare“, ca să ceară un pahar de punci. Nu trecu însă mult şi văzu la capătul podului pe poliţistul cartierului, masiv, impunător, cu favoriţi laţi, cu tricorn pe cap şi sabie strălucitoare. Ivan Iakovlevici înţepeni de-a binelea, în vreme ce sectoristul îi făcu semn cu degetul şi îi zise: — Ia vino încoace, stimabile! Cunoscând ce reprezintă uniforma sa, Ivan îşi scoase şapca încă de la distanţă şi, apropiindu-se grabnic, îi spuse: — Să trăiţi, înălţimea Voastră! — Nu, nu, frate, fără înălţime; spune-mi ce ai făcut acolo pe pod? — Pe Dumnezeul meu, domnule, mă duceam să bărbieresc un client şi mă uitam un pic cât de repede curge râul. — Minţi, minţi! Şi nu scapi cu una, cu două. Te rog să-mi răspunzi! — Sunt gata s-o bărbieresc pe înălţimea Voastră de două ori pe săptămână sau chiar de trei, fără nicio condiţie, răspunse Ivan Iakovlevici. — Nu, prietene, acestea sunt fleacuri! Pe mine mă rad trei frizeri, şi consideră aceasta ca o mare favoare. Dar aş vrea să-mi spui totuşi ce făceai tu acolo? Ivan Iakovlevici păli… Insă din acest moment întâmplarea dispare parcă în ceaţă şi nu se ştie absolut nimic despre ce s-a petrecut în continuare. Vizitati si siteul audio-audio cu teatru radiofonic de Nikolai Gogol....................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Suflete moarte de Nikolai Gogol Capitolul întâi P e poarta unui han din oraşul N.N., capitală de gubernie, intra o brişcă pe arcuri, nu prea mare, dar destul de arătoasă, de felul acelora cu care călătoresc de obicei burlacii: locotenenţi-colonei şi căpitani în retragere, sau moşieri-proprietari a vreo sută de suflete de ţărani iobagi – într-un cuvânt, toţi cei categorisiţi drept boieri de mâna a doua. În brişcă şedea un domn, nici frumos şi nici urât la înfăţişare, nici prea gras şi nici prea zvelt; nu s-ar putea spune că era bătrân, dar nici prea tânăr. Sosirea lui în oraş nu stârni niciun fel de vâlvă şi nici nu fu însoţită de ceva deosebit: doar doi ţărani ruşi, care stăteau în uşa cârciumii de peste drum de han, făcură câteva observaţii, ce de altfel priveau mai mult trăsura decât pe cel care se afla în ea. „Ia te uită, spuse unul, ce mai roată! Tu ce crezi: ţine până la Moscova?” „Ţi-i-i-ne”, îşi dete cu părerea celălalt. „Da’ pân’ la Kazan mă prind că nu ţine!” „Până la Kazan nu ţine”, încuviinţă celălalt. Cu asta, discuţia lor s-a curmat. Iar aproape de han, brişcă se mai întâlni cu un tânăr cu pantaloni albi de bazea, din cale-afară de strâmţi şi de scurţi, şi cu un frac cu pretenţii de modă, de sub care se vedeau piepţii cămăşii, prinşi cu un ac de bronz de Tuia, înfăţişând un pistol. Tânărul se întoarse, se uită la trăsură, îşi ţinu cu mâna şapca, pe care era cât pe ce să i-o ia vântul, şi-şi văzu de drum. Când trăsura trase în curte, domnului îi ieşi înainte un slujitor, „polovoi”[1], cum i se spune pe la birturile ruseşti, vioi şi iute ca o sfârlează de nici nu-i puteai deosebi trăsăturile feţei. Înalt, deşirat, într-un surtuc de bumbac ridicat până sus, peste ceafă, el veni în fugă cu şervetul pe mână, îşi scutură chica şi-l conduse sprinten pe domn sus, de-a lungul întregii galerii de lemn, ca să-i arate odaia ce-i fusese hărăzită de pronia cerească. Nu putea fi vorba decât de un anumit fel de odaie, pentru că şi hanul era un anumit fel de han, ca toate hanurile din capitalele de gubernie, unde, pentru două ruble pe zi, călătorii au parte de o odaie. Gândacii, ca prunele uscate, îşi scot capul de prin toate ungherele odăii; o uşă totdeauna baricadată cu un scrin răspunde în odaia de alături ocupată de un vecin tăcut şi liniştit, dar nespus de curios, dornic să afle toate amănuntele cu privire la călătorul nou sosit. Faţada hanului se potrivea cu interiorul lui: clădire lungă, cu un cat; rândul de jos, de cărămidă netencuită, de un roşu-închis, murdar, se întunecase acum şi mai mult de ploi şi vreme rea. Catul de sus, de deasupra dughenelor cu hamuri, frânghii şi covrigi, era vopsit cu obişnuita culoare galbenă. În dugheana de la capătul clădirii, sau mai bine zis în geamul din colţ, stătea un vânzător de sbiten[2], cu un samovar de aramă şi cu faţa tot atât de arămie ca şi samovarul. Privind de departe, puteai crede că în geam stau două samovare, dacă unul din ele n-ar fi avut o barbă neagră ca smoala. În timp ce călătorul cerceta odaia, i se aduseră bagajele. Mai întâi, un geamantan de piele albă, cam jerpelit, care de bună seamă că nu era la prima lui călătorie; îl adusese Selifan, vizitiul, un om mărunţel, cu un cojoc scurt, şi Petruşka, lacheul, un flăcău de vreo treizeci de ani, cu o redingotă largă, ponosită, căpătată pesemne de la boier; Petruşka era cam ursuz din fire şi avea buzele groase şi nasul mare. Apoi aduseră o cutie mică de mahon, cu incrustaţii de mesteacăn de Carelia, nişte calapoade de cizme şi o găină friptă, înfăşurată în hârtie albastră. După ce toate fură aduse, vizitiul Selifan plecă la grajd să vadă de cai, iar Petruşka începu să se rostuiască în antreiaşul cel strâmt şi foarte întunecos în care, odată cu mantaua, îşi lăsase şi mirosul lui deosebit, de care era pătruns de altfel şi sacul adus mai târziu cu tot felul de ustensile de lacheu. În această chichineaţă aşeză lângă perete un pat îngust, cu trei picioare, şi-l acoperi cu un soi de saltea turtită şi subţire ca o plăcintă, şi poate tot atât de unsuroasă ca şi plăcinta pe care din fugă izbutise s-o capete de la hangiu. În timp ce slugile aşezau lucrurile şi trebăluiau pe acolo, domnul se duse în sala comună a hanului. Care călător nu cunoaşte aceste săli: aceiaşi pereţi vopsiţi cu ulei, înnegriţi pe sus de fumul lulelelor, iar mai jos lustruiţi din pricina spetelor diferiţilor călători, dar mai ales de cele ale negustorilor localnici, care în zilele de târg vin în grupuri de câte şase-şapte să-şi bea obişnuitul lor ceai; acelaşi tavan înnegrit; acelaşi policandru afumat, cu sumedenie de ţurţuri de sticlă, care tremură şi sună ori de câte ori slugile aleargă pe duşumeaua roasă, învârtind cu îndemânare în aer tava, pe care se-ndeasă mulţimea de ceşti, ca păsările pe ţărmul mării; aceleaşi tablouri în ulei, cât peretele – într-un cuvânt, aceleaşi lucruri ca pretutindeni; numai ca unul din tablouri înfăţişa o nimfă cu sânii atât de uriaşi, cum cititorul, de bună seamă, n-a mai văzut niciodată. Asemenea ciudăţenii ale naturii se pot vedea, de altfel, şi în unele tablouri cu subiect istoric, aduse la noi în Rusia nu se ştie bine anume când, de unde şi de cine, cumpărate uneori din Italia chiar de marii noştri demnitari, iubitori de artă, după sfatul ghizilor lor. Domnul îşi scoase şapca şi-şi desfăcu de sub bărbie legătura de lână lucrată în dungi de toate culorile, o legătură de felul acelora pe care le împletesc nevestele pentru bărbaţi, fără să uite să le dea şi cuvenitele instrucţiuni privitoare la felul cum trebuie să-şi înfăşoare gâtul cu ele. N-aş putea spune cine le lucrează legăturile celor neînsuraţi; Dumnezeu ştie; eu, unul, n-am purtat niciodată. După ce-şi scoase legătura, domnul porunci să i se servească masa. În timp ce i se aduceau obişnuitele bucate, aceleaşi în toate hanurile: ciorbă acră cu pateuri, anume păstrate cu săptămânile pentru călători, creier cu mazăre, cârnaţi pe varză, găină friptă, castraveţi muraţi şi nelipsita prăjitură de aluat franţuzesc, totdeauna gata de a fi servită – în timp ce i se aduceau aceste feluri de bucate, încălzite sau reci, el îl puse pe chelner sau, cum i-am mai spus, pe „polovoi”, să-i povestească tot soiul de fleacuri. Cine anume ţinuse hanul mai-nainte şi cine-l ţine acum? Dacă-i aduce un venit bunicel, dacă jupânul nu-i un mare ticălos? Chelnerul răspunse ca de obicei: „Vai, domnule, e un mare pezevenghi!” Ca şi în Europa civilizată, în Rusia civilizată se găsesc astăzi foarte mulţi oameni respectabili, care nu pot să mănânce la han, fără să stea de vorbă cu chelnerul, glumind cu el. Totuşi, noul sosit nu punea numai întrebări deşarte; el căuta să afle amănunţit: Cine-i guvernatorul? Cine-i preşedintele curţii?[3] Cine-i procurorul? Într-un cuvânt, nu scăpă niciun slujbaş de seamă. Dar, cu o şi mai mare amănunţime, ba chiar am putea spune cu însufleţire, s-a interesat de toţi moşierii cu vază: câte suflete are fiecare pe moşie? La ce depărtare de oraş locuieşte? A întrebat până şi de firea lor, şi cât de des vin la oraş. Căuta să afle de-a fir-a-păr starea ţinutului: dacă n-au fost cumva în gubernie molime sau friguri, vărsat sau alte boli de felul acesta, care seceră lumea – şi toate cu multă stăruinţă şi meticulozitate, vădind mai mult decât o simplă curiozitate. Domnul avea ceva impunător în purtări şi-şi sufla nasul din cale-afară de zgomotos. Nu se ştie cum făcea, dar nasul lui scotea sunete de trâmbiţă. Totuşi, pe cât se pare, această însuşire a lui, cu totul fără însemnătate, îl făcu pe chelner să se umple de mare respect, căci ori de câte ori îi auzea nasul, îşi scutura chica, se îndrepta din şale şi mai respectuos şi, plecându-şi capul, îl întreba pe domnul dacă nu mai doreşte ceva. După masă, călătorul bău o ceaşcă de cafea şi se trânti pe divan, punându-şi la spate o pernă care, în hanurile ruseşti, în loc de lână moale, e umplută cu ceva care seamănă mai curând a cărămidă sau piatră. Apoi începu să caşte şi porunci să fie condus în odaia lui, unde se culcă şi dormi două ceasuri. După ce se odihni, scrise pe o fiţuică de hârtie, după cum îl rugase servitorul hanului, gradul[4], numele şi pronumele lui, spre a fi comunicate poliţiei, la biroul respectiv. Pe când scobora scara, servitorul silabisi pe fiţuică: „Consilier de colegiu Pavel Ivanovici Cicikov, moşier, călătoreşte pentru treburi personale”. În timp ce servitorul mai descifra încă biletul, Pavel Ivanovici Cicikov se şi dusese să vadă oraşul, care se părea că-l mulţumise, întrucât constatase că nu era mai prejos de alte capitale de gubernii: spoiala galbenă, bătătoare la ochi, a caselor de piatră sta alături de culoarea cenuşie, sărăcăcioasă şi întunecată a caselor de lemn. Clădirile aveau câte un cat, câte două sau câte unul şi jumătate şi nelipsitele mansarde, foarte frumoase după părerea arhitecţilor de provincie. Pe alocuri, casele se pierdeau în nemărginirea unei uliţe late cât o câmpie şi a unor garduri de lemn fără sfârşit; alteori, se îngrămădeau unele într-altele, şi pe acolo mişcarea şi însufleţirea erau mai mari. În drum, întâlni firme aproape şterse de ploaie, zugrăvite cu covrigi şi cizme; pe ici-colea, câte una înfăţişa pictura vreunei perechi de pantaloni albaştri şi numele unui croitor din Arşovia; mai încolo, o prăvălie de şepci şi chipie pe numele: „Vasili Feodorov, din străinătate”; altă firmă arăta un biliard cu doi jucători în frac, de felul acelora cu care se îmbracă la teatru figuranţii în scena finală. Pe firmă, jucătorii ocheau bila cu tacul, răscrăcăraţi şi cu coatele trase îndărăt, părând surprinşi într-o figură de dans; şi dedesubt sta scris: „Iată localul”. În plină uliţă, vedeai din când în când mese cu nuci, săpun şi turtă dulce care semăna şi ea cu săpunul; mai departe, câte un peşte gras, cu o furculiţă înfiptă în el, spunea că înăuntru e o ospătărie. Dar cele mai dese erau firmele cu stema ţării – vulturul cu două capete, şters de vreme şi înlocuit azi cu laconica inscripţie: „Băuturi spirtoase”. Caldarâmul era destul de stricat peste tot. Călătorul îşi mai aruncă privirea şi în grădina publică, plantată cu pomi firavi, împrejmuiţi cu ţăruşi de susţinere vopsiţi frumos în verde şi aşezaţi în formă de triunghi. Deşi aceşti copăcei nu erau mai înalţi ca trestia, ziarele scriseseră, cu prilejul unor focuri de artificii, că „datorită grijii neobosite a părintelui lui, oraşul nostru s-a împodobit cu o grădină de arbori mari, care dau răcoare şi umbră în zilele de arşiţă, şi că e înduioşător să simţi cum tresar inimile cetăţenilor, copleşite de un simţământ de mulţumire, şi cum ochii lor varsă şiroaie de lacrimi de recunoştinţă pentru domnul primar al acestei urbe”. După ce-l descusu cu de-amănuntul pe vardist, care-i drumul cel mai scurt la catedrală, la diferite instituţii şi la guvernator, călătorul se duse să vadă şi gârla care trecea prin mijlocul oraşului, şi în drum dezlipi de pe un stâlp un afiş, ca să-l citească acasă în tihnă; urmări cu o privire indiferentă o doamnă drăguţă, care trecea pe trotuarul de scânduri, urmată de un băiat în livrea militară, cu o legătură în mână; apoi, aruncându-şi încă o dată privirea jur împrejur, ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească bine în minte poziţia locului, se-ntoarse la han, ducându-se de-a dreptul în odaia lui, însoţit de servitor, care-l ajută să urce scara. Îşi bău ceaiul, se aşeză la masă, porunci să i se aducă o lumânare, scoase afişul din buzunar, îl apropie de lumânare şi începu să citească, închizând puţin ochiul drept. De altfel, afişul nu anunţa multe lucruri deosebite: se reprezenta drama domnului Kotzebue[5] în care rolul lui Roll era jucat de domnul Popliovin, iar al Korei, de domnişoara Ziablova; ceilalţi actori erau şi mai puţin cunoscuţi; totuşi, el citi până la capăt, aflând şi care era preţul unui loc în stal, şi că afişul fusese tipărit la tipografia administraţiei guberniale; îl întoarse apoi pe partea cealaltă, ca să vadă dacă nu cumva găseşte şi acolo ceva, dar, negăsind nimic, se frecă la ochi, împături cu grijă afişul şi-l puse în cutia sa, în care păstra de obicei tot ce-i cădea în mână. Se pare că ziua s-a încheiat cu o porţie de friptură rece de viţel, cu o sticlă de cvas acru şi cu un somn adânc. Dormi, sforăind ca o pompă hodorogită, cum se zicea în unele părţi ale întinsei împărăţii ruseşti.   [1] Care e şi servitor şi chelner (n.r.). [2] Sbiten – băutură caldă, preparată din miere cu mirodenii (n.r.). [3] Curtea de Apel; instanţa judecătorească superioară din capitala guberniei (n.r.). [4] În Rusia ţaristă, gradele civile se împărţeau potrivit tabelelor fixate încă sub ţarul Petru I, în patrusprezece clase (n.r.). [5] A. P. Kotzebue – dramaturg german (n.r.). Vizitati si site-ul nostru audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Insemnarile unui nebun de Nikolai Gogol  3 octombrie   Azi s-a întâmplat ceva neobişnuit. M-am sculat destul de târziu şi când Mavra mi-a adus cizmele curăţate, am întrebat-o cât e ceasul. Auzind că-i trecut demult de ora 10, m-am grăbit să mă îmbrac. Drept să spun, n-aveam deloc chef să mă duc la departament, dacă aş fi ştiut ce mutră acră are să-mi facă şeful. De când îmi tot spune: „Ce-i cu tine, măi omule, de eşti atât de zăpăcit? Ba umbli ca un năuc, ba încurci câte o lucrare, că nici dracu n-o mai poate descurca; scrii titlurile cu literă mică – nu pui nici data, nici numărul…” Pisălog afurisit! Mă invidiază pesemne că stau în cabinetul directorului şi ascut pene pentru excelenţa sa! Într-un cuvânt, nu m-aş fi dus la departament, dacă n-aş fi nădăjduit să pot da de casier, să pot scoate de la zgârcitul acesta măcar un avans cât de mic din salar. Ce creatură şi casierul ăsta! Doamne, Dumnezeul meu! Mai degrabă vine judecata de-apoi, decât să-ţi dea el leafa pe o lună înainte! Poţi să ceri până te-o lua dracu Chiar de-ai avea cea mai mare nevoie, şi javra asta bătrână tot nu-ţi dă! Şi doar ştie toată lumea că acasă bucătăreasa îl bate de-l zvântă. Nu-i niciun chilipir să fii slujbaş la departament, căci nu-ţi pică nimic pe delături. De pildă, la administraţia gubernială, la vistierie, la curtea de conturi, e cu totul altceva: vezi acolo pe câte unul cum stă ghemuit într-un colţ şi scrie. Are pe el un frac ca vai de capul lui şi o mutră de ţi-i mai mare scârbă, dar să vezi ce vilă ţine cu chirie! Şi totuşi, ia să îndrăzneşti să-i faci cadou o cană aurită de porţelan! Căci, spune el, astfel de cadouri se dau numai la doctori. Lui să-i dai o pereche de cai trăpaşi, sau o trăsură, sau o blană de biber de vreo trei sute de ruble. Pare un om inofensiv şi vorbeşte cum nu se mai poate de delicat. „Împrumutaţi-mi, vă rog, cuţitaşul, să-mi ascut pana”, dar te curăţă aşa de bine, că numai cămaşa n-o ia de pe spinarea petiţionarului. E adevărat că în schimb la noi, la departament, slujba e nobilă, peste tot domneşte o curăţenie desăvârşită, cum nu se pomeneşte în administraţia gubernială. La noi, birourile sunt de mahon, iar şefii ţi se adresează numai cu „dumneavoastră”. Da, recunosc că, dacă n-ar fi atâta nobleţe la noi, aş fi părăsit demult departamentul. Am îmbrăcat mantaua cea veche şi mi-am luat umbrela, pentru că ploua cu găleata. Pe străzi nu era nimeni; îmi ieşeau în cale numai femei cu fustele în cap, negustori ruşi cu umbrele şi curieri. Din lumea bună, vedeai doar câte un funcţionar de-ai noştri. Iată unul la răspântie. Cum l-am zărit, mi-am spus îndată: „E-he drăguţule! Tu nu te duci la departament, alergi după femeia aceea grăbită dinaintea ta şi-i priveşti picioruşele.” Ce mai pui de lele şi funcţionarul nostru! Nu-l întrec nici chiar ofiţerii: cum vede vreuna cu pălăriuţă, se şi agaţă de ea. Pe când mă gândeam astfel, văzui un cupeu oprindu-se în faţa magazinului pe lângă care treceam. L-am recunoscut îndată: era cupeul directorului nostru. „Dar ce să caute directorul într-un magazin? mă gândii eu; trebuie să fie fiică-sa…” M-am lipit de perete. Când a deschis lacheul uşa, ea sări din cupeu, uşoară ca o păsărică. Şi… vai, cum se uita în dreapta şi în stânga, vai cum mişca din ochi şi din sprâncene… Dumnezeule, Doamne! Sunt pierdut, cu desăvârşire pierdut! De ce o fi ieşit din casă pe o vreme ca asta? Şi să mai spui că femeile nu se prăpădesc după zdrenţe. Nu m-a recunoscut; dar şi eu am căutat să-mi ascund faţa cât mai bine, căci aveam o manta foarte murdară şi mai era şi de modă veche. Acum mantalele se poartă cu gulere mari. Pe când a mea are două gulere mici unul peste altul; şi pe deasupra postavul nu era decatat. Căţeluşa ei n-a apucat a intra în magazin şi a rămas afară; eu o cunosc: o cheamă Meggy; nu trecu niciun minut şi auzii deodată un glas subţire: „Bună ziua, Meggy!” Ei comedie! Cine vorbeşte? M-am uitat într-o parte şi-n alta şi văzui două doamne mergând sub o umbrelă: una bătrână şi alta tinerică; dar ele trecuseră înainte şi eu auzii iar: „Nu-i frumos, Meggy!” Ce naiba? O văzui pe Meggy, mirosindu-se cu o căţeluşă care mergea în urma doamnelor. „E-he! mă gândii eu; ce naiba, sunt beat? Mă-mbăt doar aşa de rar.” „Nu, Fidel, n-ai dreptate”. Am văzut-o cu ochii mei pe Meggy vorbind: „Ham, ham! Am fost… ham, ham; foarte bolnavă… ham, ham…" A naibii căţeluşă! Recunosc că m-am mirat grozav, auzind-o cum vorbeşte ca oamenii; dar pe urmă, chibzuind temeinic, nu m-am mai mirat. Câte ciudăţenii nu se-ntâmplă pe lumea asta. Se spune, de pildă, că în Anglia a ieşit la ţărm un peşte care a rostit două cuvinte într-o limbă aşa de ciudată, încât de trei ani îşi bat capul savanţii să-i dea de rost, dar până în prezent n-au ajuns la niciun rezultat. De asemenea, am citit în gazete despre două vaci, care s-au dus la o prăvălie şi au cerut un funt de ceai. Recunosc totuşi că m-am mirat şi mai mult, când am auzit-o pe Meggy spunând:" „Ţi-am scris, Fidel! Dar se vede că nu ţi-a adus Polkan scrisoarea." Zău, să nu mi se mai dea leafa dacă mint! De când sunt n-am pomenit câini scriind! Corect poate scrie numai un nobil. De bunăseamă că de scris mai pot scrie şi unii contabili din tagma negustorească, ba chiar şi unii iobagi, dar scrisul lor e ceva automat: fără virgule, fără puncte, fără stil. Lucrul acesta m-a mirat. Recunosc că de la o vreme încep să aud şi să văd lucruri încă nevăzute şi neauzite de nimeni. „Ia să mă duc, mi-am zis, după căţeluşa asta, să aflu ce-i cu ea şi ce gândeşte.” Şi, deschizându-mi umbrela, pornii în urma celor două doamne. Am trecut prin strada Gorohovaia, am cotit în Meşcianskaia, pe urmă am mers prin Stolearnaia şi în sfârşit am ajuns la podul Kokuşkin, unde ne-am oprit în faţa unei case mari. „Casa asta o cunosc, mi-am spus eu; e casa lui Zverkov.” Ce casă mare! Câtă lume trebuie să stea în ea! Câte bucătărese, câţi noi veniţi! Iar fraţii noştri, funcţionarii, stau înghesuiţi că se înăbuşă! Acolo locuieşte şi un prieten al meu, care cântă bine din trombon. Doamnele s-au urcat la etajul al cincilea. „Bine, îmi zisei eu: nu mă urc acum. Dar îmi notez locul şi nu voi lăsa să-mi scape prima ocazie.”   4 octombrie   Azi e miercuri, de aceea m-am dus în biroul şefului. Am venit anume mai de dimineaţă şi i-am ascuţit toate penele. Directorul nostru trebuie să fie un om foarte deştept. Tot cabinetul, numai dulapuri cu cărţi. Am citit titlul câtorva: numai cărţi savante, atât de savante încât nici nu te poţi apropia de ele. Toate în limba franceză sau germană. Dar uită-te la faţa lui! Câtă măreţie! Nu l-am auzit niciodată spunând o vorbă de prisos. Doar uneori, când îi dai hârtiile, te întreabă: „Cum e afară?” „Umezeală, excelenţă.” Da, nu-i de teapa noastră. Om de stat. Remarc că pe mine mă iubeşte îndeosebi. Dacă şi fiica lui… Eh, fir-ar să fie… Dar tăcere, nu mai spun nimic! Am citit „Peiolka”[1]. Ce oameni proşti sunt franţujii! Ce mai vor? Îţi vine să-i iei pe toţi la bătaie, zău aşa! Am citit tot acolo o descriere plăcută a unui bal, făcută de un moşier din Kursk. Moşierii din Kursk scriu bine. După aceea, am observat că era 12 şi jumătate şi şeful nostru tot nu ieşea din dormitor. Aproape de 1 şi jumătate, s-a întâmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nicio pană. S-a deschis uşa şi, crezând că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hârtiile. Însă era chiar ea! Sfinte Dumnezeule, ce mai rochie avea! albă, parcă era o lebădă; vai, ce minunăţie! Când m-a privit, parcă m-a orbit soarele. Zău, soarele! M-a salutat, m-a întrebat: „A fost pe-aici papa?” Vai, ce glas! Privighetoare! Privighetoare – nu alta! „Excelenţa voastră, am vrut eu să-i spun: nu daţi poruncă să fiu osândit la moarte! Dacă vreţi totuşi să fiu executat, executaţi-mă cu mânuţa dumneavoastră de fiică de general!” La dracu! Dar nici nu-mi puteam mişca limba şi abia am îngăimat: „N-a fost deloc”. S-a uitat la mine, apoi la cărţi şi a scăpat jos batista. M-am repezit s-o ridic. Am alunecat pe blestematul de parchet şi numai că nu mi-am turtit nasul! Totuşi m-am ţinut bine şi i-am dat batista. Doamne, ce pânză fină! Şi ce parfum, ambră veritabilă! Curat miros de general. Mi-a mulţumit, a zâmbit puţintel, încât abia i s-a mişcat buzişoarele de zahăr, apoi a plecat. Peste un ceas, a venit lacheul să-mi spună: „Du-te acasă, Axenti Ivanovici. Boierul a plecat.” Nu pot suferi anturajul lacheilor: stau tolăniţi în hol şi când intri abia binevoiesc să dea din cap. Dar asta încă nu-i nimic: odată, unul din aceşti mârlani a crezut că mă poate trata cu tabac fără să se ridice de pe scaun. Ştii, tu, necioplitule, că sunt funcţionar, şi încă sunt de viţă nobilă? Mi-am luat fireşte, pălăria, m-am îmbrăcat singur cu mantaua, căci aceşti domni nu te servesc niciodată, şi am plecat. Acasă, cea mai mare parte din timp am stat culcat. Am transcris şi nişte versuri foarte frumoase, trebuie să fie din Puşkin:   Ceasul ăsta, an îmi pare, Singur, fără draga mea. Clipele îmi sunt amare, Cum să mai trăiesc aşa?   Spre seară, înfăşurat în manta, m-am oprit la intrarea casei excelenţei sale; am aşteptat mult, doar-doar va ieşi ea din nou, urcându-se, s-o mai văd o dată în cupeu! Dar n-a mai ieşit.     [1] Albiniţa. E vorba de ziarul „Severnaia Peela” („Albina Nordului”). (N. trad.)

Nevski Prospekt de Nikolai Gogol Nimic nu-i mai frumos, la Petersburg cel puţin, decât Nevski Prospekt; pentru Petersburg, el înseamnă totul. Prin câte oare nu străluceşte frumuseţea asta de stradă a capitalei noastre! Ştiu că nici pentru toate bogăţiile din lume nu l-ar da niciunul dintre palizii ei funcţionari. Şi Nevski Prospekt nu-l încântă numai pe cel ce are douăzeci şi cinci de ani, mustăţi frumoase şi surtuc minunat cusut, dar şi pe acela în a cărui barbă încep să iasă fire albe şi are craniul lucios ca o tavă de argint. Dar cucoanele! O, cucoanelor le place Nevski Prospekt încă şi mai mult! Dar cui nu-i place? E de-ajuns să ieşi pe Nevski Prospekt, şi-ţi şi vine să te plimbi. Chiar dacă ai vreun interes ori vreo treabă urgentă, odată ajuns aici, uiţi de toate. E unicul loc unde oamenii vin numai aşa, fără să-i mâie interesul sau mercantilismul de care e cuprins Petersburgul. Omul întâlnit pe Nevski Prospekt pare mai puţin egoist decât cel întâlnit pe Morskaia, Gorohovaia, Liteinaia, Meşcianskaia ori pe alte străzi, şi care fie că umblă pe jos, fie că aleargă cu birja ori cu careta, are zugrăvită pe faţă lăcomia, zgârcenia sau interesul. Nevski Prospekt este locul de întâlnire al întregii societăţi din Petersburg. Unul care stă în cartierul Petersburg sau Vâborg, şi nu şi-a văzut de câţiva ani prietenul din Peski ori dela bariera Moscovei, poate fi sigur că-l va întâlni aici. Niciun anuar de adrese, niciun birou de informaţii nu-ţi va da lămuriri mai exacte ca Nevski Prospekt. Atotputernicul Nevski Prospekt! Singura distracţie a Petersburgului atât de sărac în petreceri! Ce curat i s-au măturat trotuarele, şi, doamne! câte picioare şi-au lăsat urmele pe ele! Şi ciubota grosolană şi murdară a soldatului rezervist, sub a cărei greutate parcă şi granitul crapă; şi ghetuţa-miniatură, uşoară ca fumul, a cuconiţei tinere care-şi întoarce căpşorul spre vitrinele strălucitoare, cum se întoarce floarea soarelui către soare; şi sabia zăngănitoare a praporcicului[1] plin de nădejdi, care lasă pe trotuar o zgârietură adâncă, tot ce e pe Nevski Prospekt exprimă când puterea forţei, când puterea slăbiciunii. Cu ce iuţeală se desfăşoară fantastica panoramă, într-o singură zi! Câte schimbări nu suferă în douăzeci şi patru de ore! Să începem cu dimineaţa, când tot Petersburgul miroase a pâine caldă abia scoasă din cuptor şi-i plin de acele bătrâne în rochii şi pelerine zdrenţuroase, care aţin calea trecătorilor milostivi sau năvălesc în biserică. La ora aceea Nevski Prospekt e pustiu: proprietarii trupeşi ai magazinelor şi vânzătorii dorm încă în cămăşile lor de olandă, sau îşi săpunesc nobilul obraz ori îşi beau cafeaua. Cerşetorii s-adună la uşile cofetăriilor; somnoros, Ganymede, care ieri zbura ca o muscă, împărţind ceşti de ciocolată, iese acum fără cravată, cu mătura în mână, aruncându-le pateuri vechi şi alte resturi. Pe străzi, umblă forfota norodul truditor; câteodată vezi mujici mergând zoriţi la lucru, cu ciubotele aşa de murdare de var, încât nici apa canalului Ekaterininski, vestită prin curăţenia ei, nu le-ar putea spăla. La ora aceasta, cucoanele ar face bine să nu se plimbe, pentru că oamenilor din popor le place să spună cuvinte tari, pe care de bună seamă cucoanele nu le aud nici la teatru! Vezi câteodată un funcţionar somnoros trecând cu geanta la subţioară, dacă drumul spre instituţia lui trece prin Nevski Prospekt. Se poate afirma cu toată hotărârea că în timpul acesta, adică până la ora douăsprezece, Nevski Prospekt nu reprezintă pentru nimeni un scop, ci un mijloc: treptat, se umple de o lume cu grijile, ocupaţiile şi necazurile ei, de o lume care nu se gândeşte deloc la el. Mujicul vorbeşte despre zece copeici sau şapte groşi, bătrânele şi bătrânii dau din mâini sau vorbesc singuri, uneori cu gesturi foarte elocvente, dar nimeni nu-i ascultă şi nimeni nu râde de ei, afară de băieţii în halate pestriţe, care trec ca fulgerul pe Nevski Prospekt, ducând în mâini clondire goale sau cizme noi. În timpul acesta, nu te ia nimeni în seamă cum eşti îmbrăcat: poţi purta şi şapcă în loc de pălărie, şi gulerul să ţi se vadă cât de tare peste cravată. La orele douăsprezece, Nevski Prospekt începe să fie invadat de preceptori de toate naţiile, care însoţesc copii cu guleraşe de batist. Jones-ii englezi şi Cocq-ii francezi, mergând la braţ cu copiii încredinţaţi grijii lor părinteşti, le explică, cu o cuviincioasă seriozitate, că magazinele au firme, ca să putem şti ce anume articole se găsesc înăuntru de vânzare. Guvernantele, miss-ele palide şi slavele roze, calcă impunător în urma fetişcanelor subţirele şi vioaie, poruncindu-le ba să-şi ridice umărul, ba să se ţină mai drept. Într-un cuvânt, la vremea asta, Nevski Prospekt e un Nevski Prospekt pedagogic. Cu cât ne apropiem de ora două, cu atât scade şi numărul preceptorilor, al pedagogilor şi al copiilor, în sfârşit, locul copiilor este luat de distinşii lor taţi care îşi duc la braţ consoartele nervoase, în rochii pestriţe. Treptat-treptat, la societatea lor se adaugă toţi cei care şi-au sfârşit importantele ocupaţii casnice, adică au discutat cu medicul despre vreme, despre un mic coş apărut pe nas, s-au interesat de sănătatea cailor şi a copiilor, care dealtfel sunt plini de talente; au citit anunţurile din gazete sau vreun articol important cu privire la cei sosiţi sau plecaţi; în sfârşit, au băut câte o ceaşcă de cafea sau de ceai. La aceştia se adaugă apoi cei care au o soartă demnă de invidiat, fiind posesori ai binecuvântatului titlu de funcţionari cu însărcinări speciale şi cei cu slujbă la ministerul de externe, care se disting prin manierele şi îndeletnicirile lor nobile. Doamne, ce slujbe şi ocupaţii minunate sunt pe lume! Cum înalţă ele sufletul şi cum îl desfată! Dar vai! Eu n-am slujbă şi-s lipsit de plăcerea de a cunoaşte purtarea fină a şefilor. Tot ce întâlneşti pe Nevski Prospekt e plin de bună-cuviinţă; bărbaţi cu mâinile în buzunarele redingotelor lungi, femei cu pălării, în jachete de atlaz roz, alb şi bleu-pal. Veţi întâlni aici favoriţi unici în felul lor, aranjaţi sub cravate cu o artă neînchipuită, favoriţi ca mătasea sau catifeaua, negri ca zibelina sau cărbunele – dar vai, favoriţii aceştia aparţin numai Ministerului de externe! Pe slujitorii de la celelalte ministere, providenţa i-a lipsit de favoriţi negri, aşa că-s obligaţi, spre marea lor neplăcere, să-i poarte aşa roşcaţi cum sunt. Veţi întâlni aici mustăţi minunate, pe care nu le-ar putea zugrăvi nicio pană, niciun penel; mustăţi cărora li s-au închinat anii cei mai frumoşi din viaţă, mustăţi care zi şi noapte sunt obiectul unor atenţii îndelungate; mustăţi pe care s-au turnat cele mai sublime parfumuri; mustăţi unse cu pomezile cele mai scumpe şi mai rare; mustăţi răsucite în timpul nopţii pe hârtie velină; mustăţi de care cei ce le poartă sunt legaţi sufleteşte în modul cel mai duios şi pentru care toţi trecătorii îi invidiază. Mii de pălării de toate felurile, mii de rochii, mii de fişiuri multicolore, fine, de care posesoarele lor se simt strâns legate, uneori chiar timp de două zile întregi, orbesc pe oricine trece pe Nevski Prospekt. S-ar părea că o mare întreagă de fluturi, ridicaţi deodată de pe lujere, se revarsă, asemeni unui nor strălucitor, peste bondarii negri de sex masculin. Veţi întâlni aici talii pe care nici nu le-aţi visat vreodată: subţirele, înguste, cât un gât de sticlă şi în faţa cărora vă veţi da respectuos la o parte ca un cumva din nebăgare de seamă să le atingeţi cu cotul dumneavoastră nepoliticos; inima vă va fi cuprinsă de teamă ca nu cumva să frângeţi, fie şi cu o răsuflare, această minunată creaţie a naturii şi a artei. Dar ce mâneci veţi întâlni pe Nevski Prospekt! Ah, ce splendoare! Parcă-s nişte baloane, încât ai putea crede că doamna respectivă s-ar ridica deodată în aer, dacă bărbatul n-ar ţine-o la braţ; căci a ridica în aer o cucoană, e tot aşa de plăcut şi de uşor ca şi cum ai ridica o cupă de şampanie la gură. Nicăieri nu se salută aşa de politicos şi de natural ca pe Nevski Prospekt! Veţi întâlni pe aici zâmbete unice, adevărate culmi ale artei; uneori veţi întâlni un zâmbet, încât vă veţi topi de plăcere, nu altceva; alteori, un zâmbet în faţa căruia vă veţi simţi mic de tot şi vă veţi pleca fruntea, iar alteori, în schimb, un zâmbet în faţa căruia vă veţi simţi mai sus decât fleşa de pe clădirea amiralităţii – şi vă veţi înălţa capul… Veţi auzi aici discutându-se despre concerte, despre vreme, în limba cea mai aleasă şi cu sentimentul demnităţii. Veţi întâlni caractere şi fenomene de nepătruns. Creatorule! Ce firi ciudate întâlneşti pe Nevski Prospekt! Există un soi de oameni care, dacă te întâlnesc, trebuie să-ţi privească numaidecât cizmele; iar după ce ai trecut, întorc capul să-ţi vadă croiala hainelor. Nu pot înţelege nici până azi de ce fac acest lucru. La început, credeam că-s cizmari; dar nu, cea mai mare parte dintre ei au slujbe la diferite instituţii, mulţi pot scrie rapoarte admirabile de la o instituţie de stat la alta, sau sunt oameni care se ocupă cu plimbările, cu cititul gazetelor prin cofetării; într-un cuvânt, cea mai mare parte din ei sunt oameni onorabili.   [1] Sublocotenent în armata ţaristă. Vizitati si site-ul nostru audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.....................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol