Nikolai Gogol

Vii de Nikolai Gogol „Vii“ este o creaţie extraordinară a poporului. Aici îi întâlnim pe malorosieni, creaturi supranaturale din neamul gnomilor, ale căror pleoape ajung până la pământ. Povestirea aceasta este, prin urmare, o legendă populară. Eu nu am vrut să intervin cu nicio schimbare în conţinutul ei, ci o povestesc aproape în aceeaşi formă simplă, după cum am auzit-o.   Nota autorului     D is-de-dimineaţă, imediat după ce se auzea sunetul destul de puternic al clopotului Seminarului, ce atârna la porţile Mănăstirii Bratsk, din Kiev, din tot oraşul se îndreptau în direcţia aceasta numeroase grupuri de bursieri şi elevi. Grămăticii, oratorii, filosofii şi teologii, cu caiete la subţiori, intrau alene în sălile de clasă. Grămăticii erau cei mai mici de statură. În mers, ei se împingeau şi se drăcuiau unul pe altul, cu glasul lor fin de discantus[1]; toţi aveau îmbrăcămintea murdară şi zdrenţuită, iar buzunarele le erau întotdeauna pline cu tot felul de fleacuri: arşice, fluiere confecţionate din pene, resturi de pateuri şi, uneori, aveau chiar câte o vrăbiuţă care, dacă se întâmpla să ciripească la un moment dat în liniştea profundă ce se lăsa peste sala de clasă, reuşea de minune să pricinuiască posesorului câteva lovituri dureroase, date cu ambele palme, iar uneori, chiar şi cu nuiele de vişin. Oratorii se deplasau într-o manieră mai impozantă; îmbrăcămintea lor era în bună stare; în schimb, pe feţe, le puteai vedea aproape mereu câte un semn simbolizând un trop retoric, fie că un ochi se continua până sub frunte, fie că o buză avea formă de bulă. În afara acestora, mai existau însă şi alte semne distinctive, ei obişnuind să discute şi să se înjure reciproc, folosind glasuri de tenori. La rândul lor, filosofii utilizau sunete cu o octavă mai joase, decât ceilalţi; în buzunarele lor nu găseai nimic altceva decât chiştoace făcute dintr-un tutun foarte tare. Ei nu îşi făceau niciodată niciun fel de rezerve, mâncau imediat tot ce le pica în mână şi răspândeau un miros foarte puternic de ţigară şi de holercă, la o distanţă atât de mare, încât, dacă s-ar fi întâmplat cumva să le iasă în cale vreun meseriaş oarecare, acesta s-ar fi oprit uluit din drum şi ar fi adulmecat îndelung aerul dimprejur, asemenea unui câine de vânătoare. La această oră, piaţa abia de începea să se anime, şi negustoresele cu covrigi, franzele, seminţe de dovleac şi turte cu mac îi trăgeau de poale pe cei ce obişnuiau să poarte haine confecţionate din postav subţire sau din vreo altă stofă uşoară precum hârtia. — Panilor! Panilor! Veniţi încoace! încoace!, strigau ele din toate părţile. Luaţi de-acilea covrigei şi turte cu mac, şi învârtite[2], şi chifle gustoase! Pe Dumnezeul meu că-s gustoase! Făcute cu miere! Le-am copt cu mâna mea! Altele, ridicând cât puteau de sus ceva lung, împletit din aluat, strigau: — Prăjitură-ţurţure! Panilor, cumpăraţi un ţurţure! — Nu cumpăraţi nimic de la vânzătoarea de lângă mine!… Uitaţi-vă la ea cât e de scârboasă, ce nas strâmb are şi cât de murdare îi sunt mâinile… Pe filosofi şi teologi se temeau să-i atragă spre ele, pentru că aceştia obişnuiau numai să guste şi, dacă totuşi înhăţau o bucată, aveau grijă ca aceasta să fie cât se poate de mare. Ajunsă la seminar, toată gloata se împrăştia prin sălile de clasă, nişte camere joase, însă destul de încăpătoare, cu ferestre mici, cu uşi largi şi cu bănci murdare. Sala se umplea dintr-odată cu bâzâituri pe mai multe voci; examinatorii îşi ascultau elevii şi glasurile cristaline ale grămăticilor se izbeau în geamurile încadrate în ferestrele mici, iar ecoul produs răsuna într-un sunet aproape identic. Într-un alt colţ de clădire se auzeau bubuind oratorii, ale căror guri cu buze groase trebuia să fi aparţinut filosofilor. Ei povesteau ceva cu voci de bas şi, de departe, glasul lor se auzea rostind doar un neîntrerupt bu, bu, bu, bu. Ascultând temele, examinatorii se uitau cu un ochi sub bancă, spre buzunarele bursierilor subordonaţi, în care se putea ghici o chiflă sau un colţunaş, sau câteva seminţe de dovleac. Când toată această gloată de învăţăcei reuşea să ajungă în săli un pic mai devreme sau când ştiau că profesorii vor intra la ore puţin mai târziu decât în mod obişnuit, atunci, de comun acord, puneau la cale câte o luptă zdravănă, la care trebuia să participe toţi, chiar şi cenzorii, care aveau obligaţia de a răspunde de comportamentul decent şi disciplina întregului corp de elevi. De obicei, doi teologi decideau cum se va desfăşura lupta; dacă fiecare clasă urma să se lupte independent ori se împărţeau în două grupuri combatante: bursieri şi seminarişti. În toate cazurile, grămăticii începeau primii, şi îndată ce li se alăturau şi oratorii, ei părăseau câmpul de bătaie şi se urcau undeva, ca să poată urmări înfruntarea de la înălţime. Apoi intrau în luptă şi filosofii, cu mustăţile negre şi lungi şi, în cele din urmă, teologii, cu gâturile foarte groase, îmbrăcaţi în nişte şalvari deocheaţi. De obicei, bătălia se încheia cu biruinţa teologilor şi, oblojindu-şi părţile vătămate, filosofii învinşi se înghesuiau în sală, aşezându-se să se odihnească în bănci. Profesorul care intra în clasă şi avea şi el experienţa unor astfel de confruntări, stabilea pe loc, după feţele îmbujorate ale elevilor săi, dacă lupta avusese loc cu adevărat şi, în timp ce, în această sală, oratorii începeau să fie bătuţi la palmă cu nuiaua, în altă sală, alt profesor îi bătea pe filosofi cu o riglă din lemn, peste mâini. Cu teologii se proceda însă complet diferit. Acestora li se administra câte o porţie bună de boabe mari de mazăre, după cum se exprima profesorul de teologie, fiind vorba de fapt de lovituri aplicate cu un bici scurt, din piele, prevăzut, pe toată lungimea sa, cu noduri. În zilele festive şi de sărbători, seminariştii şi bursierii umblau pe străzile oraşului cu trupele lor ambulante. Uneori, jucau comedii, şi atunci, se găsea de fiecare dată câte un teolog înalt cât clopotniţa din Kiev, care să joace rolul Irodiadei sau Pentefriei, consoarta împăratului egiptean. Drept recompensă, oamenii le dădeau fie vreo bucată de postav sau vreun sac cu mei, fie vreo jumătate de găină prăjită sau altceva de genul acesta. Toată pleiada aceasta de învăţăcei, atât seminariştii, cât şi bursierii, care simţeau unii faţă de alţii o antipatie moştenită, era deosebit de săracă, neavând mijloace materiale spre a se alimenta corespunzător, şi, de aceea, fiind deosebit de lacomi, niciodată nu s-ar fi putut număra câte îmbucături înghiţea fiecare la vreun ospăţ, astfel că mesele de binefacere organizate uneori de câte un proprietar căpătuit, nu ajungeau niciodată să fie îndestulătoare. Se întâmpla câteodată ca un grup de „senatori“, alcătuit din filosofi şi teologi, să îi trimită la masă pe grămătici şi oratori, sub comanda unui filosof, iar cei rămaşi plecau cu sacii pe umeri, să pustiască grădinile oamenilor. Şi atunci, în raţia bursierilor, apărea şi terciul din dovleac. „Senatorii“ se îndopau atât de mult cu pepeni galbeni şi verzi încât, a doua zi, profesorii-examinatori le ascultau nu doar una, ci două explicaţii ale temei: prima, pe care aceştia o făceau pe cale vocală şi cea de-a doua, ce se făcea auzită din burtă, căci le bolboroseau maţele. Bursierii şi seminariştii purtau un fel de redingote[3], ce se mai îmbracă şi astăzi. Cele mai importante evenimente pentru seminarişti erau vacanţele – care începeau în luna iunie, când bursierii puteau să plece acasă. Atunci, drumul cel mare ajungea să fie împânzit de grămătici, filosofi şi teologi. Acela care nu avea niciun cuib pe unde să se aciueze, era găzduit la vreunul dintre prietenii săi. Filosofii şi teologii încercau să câştige câte ceva, angajându-se să-i înveţe şi să-i instruiască pe copiii oamenilor mai înstăriţi şi, drept recompensă, li se dădea o sumă de bani, astfel încât să-şi poată procura cizme noi sau, uneori, chiar câte o redingotă. Toată ceata aceasta pleca împreună şi, la lăsarea serii, îşi întindea o adevărată tabără, unde îşi fierbea terciul pentru masă şi unde rămânea să se odihnească. Fiecare dintre ei purta pe umăr o taşcă, în care îşi ţinea o cămaşă şi vreo două perechi de obiele. Teologii erau deosebit de precauţi şi îngrijiţi: pentru ca nu cumva să îşi uzeze cizmele, ei le descălţau, le agăţau de nişte prăjini şi le purtau atârnate pe umeri, mai ales când mergeau prin noroi. Atunci, îşi suflecau şalvarii până la genunchi şi tropăiau vitejeşte cu picioarele prin băltoace. Imediat ce apărea în depărtare vreo localitate, o coteau de la drumul cel mare şi, apropiindu-se de vreo casă mai arătoasă decât altele, se aşezau sub fereastră şi începeau să-i zică o cântare, din toţi rărunchii. Proprietarul casei, vreun cazac-ţăran, îi asculta îndelung, sprijinindu-şi capul în mâini, plângea amarnic şi zicea, adresându-se soţiei sale: „Nevastă! Ceea ce cântă şcolarii trebuie să fie ceva foarte înţelept; adu-le nişte şuncă şi mai adu-le ceva din ce avem şi noi!“ Astfel că, de cele mai multe ori, în taşca unuia dintre cântăreţi se deşerta un castron plin cu colţunaşi; alături de ei, mai încăpeau laolaltă câte o bucată bună de şuncă, câteva pâini rotunde şi, chiar câte o găină, cu picioarele legate. Aprovizionându-se cu aceste merinde, grămăticii, oratorii, filosofii şi teologii porneau din nou la drum. Însă, pe măsură ce mergeau, rămâneau din ce în ce mai puţini. Unul câte unul, ei se opreau pe la casele lor, rămânând la urmă doar cei care îşi aveau cuiburile părinteşti mult mai departe de locul de unde veneau.   [1] Una dintre cele patru voci dintr-o partitură muzicală: discantus, tenor, altus, bassus. [2] Prăjitură făcută dintr-o foaie subţire de aluat, umplută cu nuci, mere, brânză etc. şi strânsă colac. [3] Haină bărbătească de ceremonie, lungă până la genunchi şi chiar până la călcâie, ajustată în talie şi prevăzută cu două rânduri de nasturi. Vizitati si siteul nostru audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol...................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol  

Taras Bulba de Nikolai Gogol Ia întoarce-te, fiule, să te văd! Ptiu, drace, mare comedie! Ce-i cu anteriele astea pe voi? Şi zi, aşa se poartă toţi acolo, la Academie[1]? Cu aste vorbe îi întâmpină Bulba pe cei doi fii ai săi, care-şi făcuseră învăţătura la Bursa[2] din Kiev şi se întorceau acum la casa părintească. Flăcăii abia apucaseră să descalece. Erau doi voinici în toată puterea cuvântului, care mai priveau încă pe sub sprâncene, ca orice seminarist slobozit de curând din Academie. Obrajii lor pietroşi şi plini de sănătate erau umbriţi de cele dintâi tuleie neatinse încă de tăişul briciului. Păreau amândoi foarte stingheriţi de primirea ce le-o făcea părintele lor şi stăteau de cremene, cu ochii în pământ. — Ia staţi oleacă, să vă văd bine, urmă Taras, răsucindu-i: Da lungi mai sunt svitcile[3] astea ale voastre! Halal svitci! N-am mai văzut de-astea de când e hăul şi bârgăul! Ia să fugă unul din voi! Mi-e că odată se-ncurcă în poale şi vine de-a berbeleacul! — Haide, nu-ţi mai râde de noi, tată, ajungă-ţi, făcu în cele din urmă cel mai mare dintre fraţi. — Ia te uită la el ce fudul se ţine! Şi de ce n-aş râde, mă rog? — Uite aşa! Dacă-ţi baţi joc de noi, nu mai ţin seamă că-mi eşti părinte şi zău că-ţi trag o bătaie, să mă pomeneşti! — Ptiu, fiu nevrednic ce eşti! Cum, lui taică-tu, mă?… făcu Taras Bulba, dându-se câţiva paşi îndărăt de uimit ce era. — Da, chiar şi lui taică-meu! Batjocura n-o trec cu vederea şi n-o iert nimănui! — Şi cum vrei să ne batem? Cu pumnii? — Cu ce-o fi! — Atunci hai, cu pumnii! zise Taras Bulba, suflecându-şi mânecile. Oi vedea eu îndată câte parale faci tu într-o bătaie cu pumnii! Şi amândoi, tatăl şi fiul, în locul vorbelor de bun găsit după o despărţire îndelungată, se apucară să-şi care unul altuia la pumni în coaste, în şale şi în piept, când depărtându-se, ca să se măsoare cu privirea, când încăierându-se iarăşi. — Ia priviţi, oameni buni: s-a smintit de tot bătrânul! A căpiat de-a binelea! zicea mama flăcăilor, o femeie gălbejită, slabă şi blândă din fire, care stătea în prag şi care n-avusese vreme să-şi strângă la piept fiii mult iubiţi. Copilaşii s-au înturnat acasă, noi nu i-am văzut mai bine de un an, iar dumnealui uite ce-i dă prin minte: să se măsoare în pumni cu dânşii. — Da ştii că se bate bine? făcu Taras Bulba, oprindu-se în sfârşit. Zău că se bate bine! urmă el, după ce-şi mai trase sufletul. Te buşeşte, că-ţi vine să te laşi păgubaş! O să ajungă un cazac de nădejde! Ei, bun venit, fiule! Hai şi ne-om pupa! – şi tatăl cu fiul se sărutară. Straşnic, flăcăule! Iac-aşa să-i snopeşti pe toţi, cum m-ai snopit pe mine, să nu ierţi pe nimeni! Da’ iar mă-ntorc şi zic că eşti gătit, să te strici de râs, nu alta! Ce-i cu frânghia asta care atârnă pe tine? Da tu, mă, netotule, ce stai aşa cu mâinile-n jos? nu mai contenea Taras, vorbindu-i de astă dată mezinului. Nu te repezi şi tu cu pumnii la taică-tu, împeliţatule? — Iaca, na, ce-i trăsneşte prin cap! îi tăie vorba mama, care-şi îmbrăţişa în vremea asta feciorul mezin. Unde s-a mai pomenit aşa ceva ca un copil să-şi bată părintele! Ş-apoi la asta ne stă capul acum? Copilul e fraged încă, a făcut cale lungă, a obosit… (copilul de care era vorba avea mai bine de douăzeci de ani şi era înalt de-un stânjen). Acum numai bine i-ar sta să se hodinească şi să îmbuce şi el ceva, iar dumnealui îl sileşte să se bată! — Ehei, după câte văd eu, tu eşti fecioraşul mamei, hai? făcu Taras Bulba. Să nu-ţi pleci urechea la spusele maică-ti: e muiere şi nu pricepe nimic. Giugiuleli vă trebuie vouă? Giugiuleala voastră-i stepa şi un cal de soi! Asta-i giugiuleala voastră! Vedeţi sabia asta? Ea e maica voastră! Iar toate celelalte, cu care v-au umplut capetele până acum, pleavă sunt! Academia şi toate cărticelele, ceasloavele şi filozofelile sunt fleacuri pe care nu dau doi bani! Şi… – aici Bulba întări spusele cu o vorbuliţă care nici că se poate pune într-o carte – eu uite ce fac mai bine: vă trimit chiar de săptămâna care vine la Zaporojie[4]. Acolo învăţătură, zic şi eu! Acolo-i şcoala care vă trebuie şi numai acolo o să vă vină mintea în cap! — Cum, numai o săptămâna să stea acasă? se tângui bătrâna şi uscăţiva mamă, cu ochii în lacrimi. Nici să petreacă-n voie n-or să aibă vreme, nici casa părintească n-or să şi-o cunoască bine şi nici eu n-o să-mi pot sătura privirile uitându-mă la ei! — Ajungă-ţi cu bocitul, bătrâno! Rostul unui cazac nu e să dădăcească muierile! Dacă ar fi după tine, ţi i-ai ascunde pe amândoi sub fuste şi ai sta peste ei cum stă cloşca pe ouă! Hai, du-te mai bine şi pune pe masă tot ce ai! Să nu care cumva să ne-aduci gogoşi, turtă dulce, prăjituri cu mac sau alte zaharicale, că de astea n-avem trebuinţă; adu-ne un berbec întreg, o capră şi mied din acela de patruzeci de ani! Şi răchie cât mai multă. Dar nu de-ăla cu marafeturi, cu stafide ori cu alte drăcovenii, nu! Rachiu curat şi spumos să se umfle-n pahare şi să împroaşte cu stropi ca turbat! Bulba îşi duse apoi feciorii în odaia mare, de unde o zbughiră într-un suflet două slujnicuţe tinere şi frumoase, cu salbe de mărgele roşii la gât, care deretecaseră prin casă. Poate că se speriaseră cu adevărat de sosirea coconilor care nu treceau cu vederea pe nimeni dintre cei ce le ieşeau în cale, sau poate vroiau numai să rămână credincioase obiceiului lor muieresc, adică să scoată un ţipăt şi s-o ia la goană când dau cu ochii de un bărbat, iar apoi să-şi acopere îndelung obrazul cu mâneca, de prea multă ruşine. Odaia era rânduită după gustul acelor vremi, a căror amintire vie o păstrează în crâmpeie doar cântecele şi baladele din popor, pe care azi nu le mai cântă în Ucraina nici măcar bătrânii orbi cu barbă lată, ce le ziceau odinioară pentru norodul strâns ciotcă în jurul lor, însoţindu-le de zdrăngănind molcom al bandurei[5], după gustul acelor vremi de lupte şi restrişte, când au început în Ucraina încăierări şi bătălii din pricina unirii bisericilor[6]. Pretutindeni domnea curăţenie mare şi pereţii erau spoiţi în culori. Pe pereţi atârnau săbii, biciuşti, laţuri de prins păsări, năvoade şi flinte, un corn lucrat cu meşteşug, în care se păstra praful de puşcă, zăbale de aur şi piedici pentru cai, bătute în argint. Ferestruicile erau mici, rotunde, cu geamuri prin care lumina zilei se prefira anevoie, din celea ce se mai văd astăzi doar la vechile biserici; nu puteai privi afară prin ele decât numai dacă ridicai gemuleţul. În jurul ferestrelor şi uşilor erau chenare roşii. În colţuri, pe poliţe, stăteau înşiruite căni, şipuri şi ploşti din sticlă verde şi albastră, nastrape lucrate în argint şi pocale aurite, de diferite obârşii: veneţiene, turceşti, cercheze, ajunse în casa lui Bulba pe căi ocolite, prin mâini multe, lucru foarte obişnuit în vremile acelea de isprăvi vitejeşti. De jur împrejurul odăii erau aşezate laviţe de lemn de ulm; în colţul de cinste, pe sub icoane, era o masă mare; mai era acolo un cuptor lat cu prichici, firide şi ieşituri, împodobite cu olane smălţuite în culori felurite – toate astea erau bine cunoscute voinicilor noştri care veneau acasă în fiecare an pe timpul vacanţelor, făcând drumul pe jos, pentru că nu aveau pe atunci cai şi pentru că nu le era îngăduit îndeobşte ucenicilor să umble călări. Tot ce aveau în vremea aceea era doar moţul lung, numai bun la târnosit, iar întru fapta asta avea slobozenie orice cazac purtător de arme. Acum, unde-şi isprăviseră şcoala, Bulba le trimisese câte un armăsar tânăr din herghelia lui. Cu prilejul întoarcerii fiilor săi, Bulba porunci să fie poftiţi la dânsul toţi sotnicii[7] şi mai-marii polcului[8] său care se nimeriseră a fi pe-acasă, iar când veniră doi dintre ei şi esaulul[9] Dmitro Tovkaci, care-i era prieten vechi, Bulba le înfăţişă pe cei doi fii ai săi, zicându-le: „Ia priviţi-i pe voinicii ăştia! O să-i trimit fără zăbavă la Seci.” Oaspeţii rostiră urări şi vorbe de laudă, atât lui Bulba cât şi celor doi flăcăi, că şi-au pus în gând un lucru bun, adăugind la acestea că nu este pe lume şcoală mai vrednică pentru un tânăr. — Şi acum, boieri dumneavoastră, să se aşadă fiecare la masă unde i-o plăcea mai mult. Ei, feţii mei, mai întâi şi-ntâi să bem niscai rachiu! mai zise Bulba. Doamne ajută! Să fiţi sănătoşi, şi tu Ostap, şi tu Andrii! Să dea Dumnezeu să aveţi întotdeauna noroc în luptă! Să-i bateţi pe păgâni, pe turci şi pe tătari aşijderea, iar de-or cuteza leşii să se ridice într-un chip sau altul împotriva credinţei noastre, să-i bateţi şi pe leşi! Hai, tinde paharul! Ce zici, bun îi rachiul, aşa-i? Da’ cum spui „rachiu” în latineşte? Ei, vezi? Proşti au mai fost, flăcăule, latinii ceia ai tăi! Nici bănuiau că mai e şi rachiu pe lumea asta. Şi cum naiba îi spunea ăluia de scria stihuri pe latineşte? Nu prea sunt eu tare în de-ale cărţii şi de asta nu ştiu! Horaţiu, sau cum? „Mă, ce dat dracului e taică-meu! îşi zise Ostap, feciorul cel mare. Toate le ştie, câinele ăsta bătrân, da’ se face niznai.” — Eu aşa gândesc, că arhimandritul nu vă lăsa nici batâr să mirosiţi rachiu, urmă Taras. Ia spuneţi drept, feţii mei, dacă v-au tăbăcit bine acolo, la bursă, cu nuiele tinere de mesteacăn şi de vişin, spinarea şi câte altele mai are cazacul? Sau poate, ca să vă facă tobă de înţelepciune, aţi mâncat bătaie şi cu biciuşti? Pasămite nu vă înfruptaţi numai sâmbăta din bucatele astea, ci şi miercuri, ba şi joi, hai? — Ce să ne mai amintim de ce-a fost, taică?! îi luă vorba Ostap. Ce-a fost, a trecut! — Să-ncerce careva acum! făcu Andrii. Să-ncerce numai să se lege de noi! Ia să-mi iasă în cale vreun tătar, ceva, că-l învăţ eu numaidecât ce-i aia sabie de cazac. — Bine ai grăit, fiule! Straşnic, zău! Şi dacă-i aşa, să ştiţi că mă duc şi eu cu voi la Seci. Zău că mă duc! La ce dracu şed eu aici? Ca să semăn hrişcă, s-ajung gospodar aşezat, să-mi văd de oi şi de porci, ori să mă giugiulesc cu nevasta? da’ ducă-se pe pustii locuri! Eu îs cazac şi nu-mi trebuiesc toate astea! Ei şi ce-i dacă nu-i război? Mă duc şi eu la Zaporojie cu voi, ca să-mi mai treacă du urât. Zău că mă duc! Şi bătrânul Bulba se înfierbântă tot mai mult, până când, la urmă, se dezlănţui de-a binelea, se ridică de la masă, se înfoie şi zise, bătând din picior: Plecăm chiar mâine! La ce să mai amânăm? Ce vrăjmaşi o să vedem noi, dacă stăm să clocim aici? Parcă mare nevoie avem de cocioaba asta şi de toate cele, oalele, carafele… şi zicând aşa, prinse a sparge şi a arunca carafele de pe poliţă.   [1] Academia teologică din Kiev. [2] Seminar teologic cu internat sau numai internatul seminarului. În popor Academia teologică din Kiev era de asemenea numită bursă. [3] Haină de purtat pe deasupra la ruşii din sud (n. a.). [4] În ţinutul Zaporojie, aşezat în Ucraina, pe cursul inferior al Niprului, în secolele XVII–XVIII se afla Zaporojskaia Seci, organizaţie militară căzăcească. [5] Vechi instrument muzical ucrainean cu coarde. [6] Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, în regiunile apusene ale Ucrainei şi Bielorusiei, stăpânite de Polonia, încercările de a uni biserica ortodoxă cu cea catolică au stârnit împotriviri crâncene din partea populaţiei ucrainene şi bieloruse. [7] Sotnic, comandant de sotnie, respectiv, companie în oastea căzăcească zaporojană. [8] Polc, regiment. [9] Esaul, comandant de detaşament în oastea căzăcească. Vizitati si site-ul nostru audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol...........................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Suflete moarte de Nikolai Gogol Capitolul întâi P e poarta unui han din oraşul N.N., capitală de gubernie, intra o brişcă pe arcuri, nu prea mare, dar destul de arătoasă, de felul acelora cu care călătoresc de obicei burlacii: locotenenţi-colonei şi căpitani în retragere, sau moşieri-proprietari a vreo sută de suflete de ţărani iobagi – într-un cuvânt, toţi cei categorisiţi drept boieri de mâna a doua. În brişcă şedea un domn, nici frumos şi nici urât la înfăţişare, nici prea gras şi nici prea zvelt; nu s-ar putea spune că era bătrân, dar nici prea tânăr. Sosirea lui în oraş nu stârni niciun fel de vâlvă şi nici nu fu însoţită de ceva deosebit: doar doi ţărani ruşi, care stăteau în uşa cârciumii de peste drum de han, făcură câteva observaţii, ce de altfel priveau mai mult trăsura decât pe cel care se afla în ea. „Ia te uită, spuse unul, ce mai roată! Tu ce crezi: ţine până la Moscova?” „Ţi-i-i-ne”, îşi dete cu părerea celălalt. „Da’ pân’ la Kazan mă prind că nu ţine!” „Până la Kazan nu ţine”, încuviinţă celălalt. Cu asta, discuţia lor s-a curmat. Iar aproape de han, brişcă se mai întâlni cu un tânăr cu pantaloni albi de bazea, din cale-afară de strâmţi şi de scurţi, şi cu un frac cu pretenţii de modă, de sub care se vedeau piepţii cămăşii, prinşi cu un ac de bronz de Tuia, înfăţişând un pistol. Tânărul se întoarse, se uită la trăsură, îşi ţinu cu mâna şapca, pe care era cât pe ce să i-o ia vântul, şi-şi văzu de drum. Când trăsura trase în curte, domnului îi ieşi înainte un slujitor, „polovoi”[1], cum i se spune pe la birturile ruseşti, vioi şi iute ca o sfârlează de nici nu-i puteai deosebi trăsăturile feţei. Înalt, deşirat, într-un surtuc de bumbac ridicat până sus, peste ceafă, el veni în fugă cu şervetul pe mână, îşi scutură chica şi-l conduse sprinten pe domn sus, de-a lungul întregii galerii de lemn, ca să-i arate odaia ce-i fusese hărăzită de pronia cerească. Nu putea fi vorba decât de un anumit fel de odaie, pentru că şi hanul era un anumit fel de han, ca toate hanurile din capitalele de gubernie, unde, pentru două ruble pe zi, călătorii au parte de o odaie. Gândacii, ca prunele uscate, îşi scot capul de prin toate ungherele odăii; o uşă totdeauna baricadată cu un scrin răspunde în odaia de alături ocupată de un vecin tăcut şi liniştit, dar nespus de curios, dornic să afle toate amănuntele cu privire la călătorul nou sosit. Faţada hanului se potrivea cu interiorul lui: clădire lungă, cu un cat; rândul de jos, de cărămidă netencuită, de un roşu-închis, murdar, se întunecase acum şi mai mult de ploi şi vreme rea. Catul de sus, de deasupra dughenelor cu hamuri, frânghii şi covrigi, era vopsit cu obişnuita culoare galbenă. În dugheana de la capătul clădirii, sau mai bine zis în geamul din colţ, stătea un vânzător de sbiten[2], cu un samovar de aramă şi cu faţa tot atât de arămie ca şi samovarul. Privind de departe, puteai crede că în geam stau două samovare, dacă unul din ele n-ar fi avut o barbă neagră ca smoala. În timp ce călătorul cerceta odaia, i se aduseră bagajele. Mai întâi, un geamantan de piele albă, cam jerpelit, care de bună seamă că nu era la prima lui călătorie; îl adusese Selifan, vizitiul, un om mărunţel, cu un cojoc scurt, şi Petruşka, lacheul, un flăcău de vreo treizeci de ani, cu o redingotă largă, ponosită, căpătată pesemne de la boier; Petruşka era cam ursuz din fire şi avea buzele groase şi nasul mare. Apoi aduseră o cutie mică de mahon, cu incrustaţii de mesteacăn de Carelia, nişte calapoade de cizme şi o găină friptă, înfăşurată în hârtie albastră. După ce toate fură aduse, vizitiul Selifan plecă la grajd să vadă de cai, iar Petruşka începu să se rostuiască în antreiaşul cel strâmt şi foarte întunecos în care, odată cu mantaua, îşi lăsase şi mirosul lui deosebit, de care era pătruns de altfel şi sacul adus mai târziu cu tot felul de ustensile de lacheu. În această chichineaţă aşeză lângă perete un pat îngust, cu trei picioare, şi-l acoperi cu un soi de saltea turtită şi subţire ca o plăcintă, şi poate tot atât de unsuroasă ca şi plăcinta pe care din fugă izbutise s-o capete de la hangiu. În timp ce slugile aşezau lucrurile şi trebăluiau pe acolo, domnul se duse în sala comună a hanului. Care călător nu cunoaşte aceste săli: aceiaşi pereţi vopsiţi cu ulei, înnegriţi pe sus de fumul lulelelor, iar mai jos lustruiţi din pricina spetelor diferiţilor călători, dar mai ales de cele ale negustorilor localnici, care în zilele de târg vin în grupuri de câte şase-şapte să-şi bea obişnuitul lor ceai; acelaşi tavan înnegrit; acelaşi policandru afumat, cu sumedenie de ţurţuri de sticlă, care tremură şi sună ori de câte ori slugile aleargă pe duşumeaua roasă, învârtind cu îndemânare în aer tava, pe care se-ndeasă mulţimea de ceşti, ca păsările pe ţărmul mării; aceleaşi tablouri în ulei, cât peretele – într-un cuvânt, aceleaşi lucruri ca pretutindeni; numai ca unul din tablouri înfăţişa o nimfă cu sânii atât de uriaşi, cum cititorul, de bună seamă, n-a mai văzut niciodată. Asemenea ciudăţenii ale naturii se pot vedea, de altfel, şi în unele tablouri cu subiect istoric, aduse la noi în Rusia nu se ştie bine anume când, de unde şi de cine, cumpărate uneori din Italia chiar de marii noştri demnitari, iubitori de artă, după sfatul ghizilor lor. Domnul îşi scoase şapca şi-şi desfăcu de sub bărbie legătura de lână lucrată în dungi de toate culorile, o legătură de felul acelora pe care le împletesc nevestele pentru bărbaţi, fără să uite să le dea şi cuvenitele instrucţiuni privitoare la felul cum trebuie să-şi înfăşoare gâtul cu ele. N-aş putea spune cine le lucrează legăturile celor neînsuraţi; Dumnezeu ştie; eu, unul, n-am purtat niciodată. După ce-şi scoase legătura, domnul porunci să i se servească masa. În timp ce i se aduceau obişnuitele bucate, aceleaşi în toate hanurile: ciorbă acră cu pateuri, anume păstrate cu săptămânile pentru călători, creier cu mazăre, cârnaţi pe varză, găină friptă, castraveţi muraţi şi nelipsita prăjitură de aluat franţuzesc, totdeauna gata de a fi servită – în timp ce i se aduceau aceste feluri de bucate, încălzite sau reci, el îl puse pe chelner sau, cum i-am mai spus, pe „polovoi”, să-i povestească tot soiul de fleacuri. Cine anume ţinuse hanul mai-nainte şi cine-l ţine acum? Dacă-i aduce un venit bunicel, dacă jupânul nu-i un mare ticălos? Chelnerul răspunse ca de obicei: „Vai, domnule, e un mare pezevenghi!” Ca şi în Europa civilizată, în Rusia civilizată se găsesc astăzi foarte mulţi oameni respectabili, care nu pot să mănânce la han, fără să stea de vorbă cu chelnerul, glumind cu el. Totuşi, noul sosit nu punea numai întrebări deşarte; el căuta să afle amănunţit: Cine-i guvernatorul? Cine-i preşedintele curţii?[3] Cine-i procurorul? Într-un cuvânt, nu scăpă niciun slujbaş de seamă. Dar, cu o şi mai mare amănunţime, ba chiar am putea spune cu însufleţire, s-a interesat de toţi moşierii cu vază: câte suflete are fiecare pe moşie? La ce depărtare de oraş locuieşte? A întrebat până şi de firea lor, şi cât de des vin la oraş. Căuta să afle de-a fir-a-păr starea ţinutului: dacă n-au fost cumva în gubernie molime sau friguri, vărsat sau alte boli de felul acesta, care seceră lumea – şi toate cu multă stăruinţă şi meticulozitate, vădind mai mult decât o simplă curiozitate. Domnul avea ceva impunător în purtări şi-şi sufla nasul din cale-afară de zgomotos. Nu se ştie cum făcea, dar nasul lui scotea sunete de trâmbiţă. Totuşi, pe cât se pare, această însuşire a lui, cu totul fără însemnătate, îl făcu pe chelner să se umple de mare respect, căci ori de câte ori îi auzea nasul, îşi scutura chica, se îndrepta din şale şi mai respectuos şi, plecându-şi capul, îl întreba pe domnul dacă nu mai doreşte ceva. După masă, călătorul bău o ceaşcă de cafea şi se trânti pe divan, punându-şi la spate o pernă care, în hanurile ruseşti, în loc de lână moale, e umplută cu ceva care seamănă mai curând a cărămidă sau piatră. Apoi începu să caşte şi porunci să fie condus în odaia lui, unde se culcă şi dormi două ceasuri. După ce se odihni, scrise pe o fiţuică de hârtie, după cum îl rugase servitorul hanului, gradul[4], numele şi pronumele lui, spre a fi comunicate poliţiei, la biroul respectiv. Pe când scobora scara, servitorul silabisi pe fiţuică: „Consilier de colegiu Pavel Ivanovici Cicikov, moşier, călătoreşte pentru treburi personale”. În timp ce servitorul mai descifra încă biletul, Pavel Ivanovici Cicikov se şi dusese să vadă oraşul, care se părea că-l mulţumise, întrucât constatase că nu era mai prejos de alte capitale de gubernii: spoiala galbenă, bătătoare la ochi, a caselor de piatră sta alături de culoarea cenuşie, sărăcăcioasă şi întunecată a caselor de lemn. Clădirile aveau câte un cat, câte două sau câte unul şi jumătate şi nelipsitele mansarde, foarte frumoase după părerea arhitecţilor de provincie. Pe alocuri, casele se pierdeau în nemărginirea unei uliţe late cât o câmpie şi a unor garduri de lemn fără sfârşit; alteori, se îngrămădeau unele într-altele, şi pe acolo mişcarea şi însufleţirea erau mai mari. În drum, întâlni firme aproape şterse de ploaie, zugrăvite cu covrigi şi cizme; pe ici-colea, câte una înfăţişa pictura vreunei perechi de pantaloni albaştri şi numele unui croitor din Arşovia; mai încolo, o prăvălie de şepci şi chipie pe numele: „Vasili Feodorov, din străinătate”; altă firmă arăta un biliard cu doi jucători în frac, de felul acelora cu care se îmbracă la teatru figuranţii în scena finală. Pe firmă, jucătorii ocheau bila cu tacul, răscrăcăraţi şi cu coatele trase îndărăt, părând surprinşi într-o figură de dans; şi dedesubt sta scris: „Iată localul”. În plină uliţă, vedeai din când în când mese cu nuci, săpun şi turtă dulce care semăna şi ea cu săpunul; mai departe, câte un peşte gras, cu o furculiţă înfiptă în el, spunea că înăuntru e o ospătărie. Dar cele mai dese erau firmele cu stema ţării – vulturul cu două capete, şters de vreme şi înlocuit azi cu laconica inscripţie: „Băuturi spirtoase”. Caldarâmul era destul de stricat peste tot. Călătorul îşi mai aruncă privirea şi în grădina publică, plantată cu pomi firavi, împrejmuiţi cu ţăruşi de susţinere vopsiţi frumos în verde şi aşezaţi în formă de triunghi. Deşi aceşti copăcei nu erau mai înalţi ca trestia, ziarele scriseseră, cu prilejul unor focuri de artificii, că „datorită grijii neobosite a părintelui lui, oraşul nostru s-a împodobit cu o grădină de arbori mari, care dau răcoare şi umbră în zilele de arşiţă, şi că e înduioşător să simţi cum tresar inimile cetăţenilor, copleşite de un simţământ de mulţumire, şi cum ochii lor varsă şiroaie de lacrimi de recunoştinţă pentru domnul primar al acestei urbe”. După ce-l descusu cu de-amănuntul pe vardist, care-i drumul cel mai scurt la catedrală, la diferite instituţii şi la guvernator, călătorul se duse să vadă şi gârla care trecea prin mijlocul oraşului, şi în drum dezlipi de pe un stâlp un afiş, ca să-l citească acasă în tihnă; urmări cu o privire indiferentă o doamnă drăguţă, care trecea pe trotuarul de scânduri, urmată de un băiat în livrea militară, cu o legătură în mână; apoi, aruncându-şi încă o dată privirea jur împrejur, ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească bine în minte poziţia locului, se-ntoarse la han, ducându-se de-a dreptul în odaia lui, însoţit de servitor, care-l ajută să urce scara. Îşi bău ceaiul, se aşeză la masă, porunci să i se aducă o lumânare, scoase afişul din buzunar, îl apropie de lumânare şi începu să citească, închizând puţin ochiul drept. De altfel, afişul nu anunţa multe lucruri deosebite: se reprezenta drama domnului Kotzebue[5] în care rolul lui Roll era jucat de domnul Popliovin, iar al Korei, de domnişoara Ziablova; ceilalţi actori erau şi mai puţin cunoscuţi; totuşi, el citi până la capăt, aflând şi care era preţul unui loc în stal, şi că afişul fusese tipărit la tipografia administraţiei guberniale; îl întoarse apoi pe partea cealaltă, ca să vadă dacă nu cumva găseşte şi acolo ceva, dar, negăsind nimic, se frecă la ochi, împături cu grijă afişul şi-l puse în cutia sa, în care păstra de obicei tot ce-i cădea în mână. Se pare că ziua s-a încheiat cu o porţie de friptură rece de viţel, cu o sticlă de cvas acru şi cu un somn adânc. Dormi, sforăind ca o pompă hodorogită, cum se zicea în unele părţi ale întinsei împărăţii ruseşti.   [1] Care e şi servitor şi chelner (n.r.). [2] Sbiten – băutură caldă, preparată din miere cu mirodenii (n.r.). [3] Curtea de Apel; instanţa judecătorească superioară din capitala guberniei (n.r.). [4] În Rusia ţaristă, gradele civile se împărţeau potrivit tabelelor fixate încă sub ţarul Petru I, în patrusprezece clase (n.r.). [5] A. P. Kotzebue – dramaturg german (n.r.). Vizitati si site-ul nostru audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Portretul de Nikolai Gogol   PARTEA ÎNTÂI     N icăieri nu se oprea lume mai multă ca în faţa prăvălioarei de tablouri din bazarul Şciukin. În adevăr, prăvălioara asta avea o colecţie cu tot soiul de minunăţii. Tablourile, în rame de bronz, erau pictate mai mult în ulei, acoperite cu un str.at de lac verde închis. O iarnă cu copacii albi, o seară purpurie ca vâlvătaia unui incendiu, un ţăran flamand cu pipă şi cu o mână sucită – aducând mai curând a curcan cu manşete, decât a om – iată motivele obişnuite. Afară de tablouri, se mai găseau în prăvălioară şi câteva gravuri: portretul lui Hozrev-Mirza – cu o căciulă de oaie – portrete de generali cu tricornuri şi cu nasuri strâmbe, iar pe uşă, cum e obiceiul la astfel de prăvălioare, atârnau legături de litografii grosolane, pe coaie mari, dar care totuşi vădeau talentul înnăscut al rusului. Una dintre ele o înfăţişa pe prinţesa Miliktrisa Kirbitievna[1], alta arăta oraşul Ierusalim, peste ale cărui case şi biserici se întindea nestingherită vopseaua roşie, acoperind o bucată de pământ şi doi pelerini mujici, purtând mănuşi cu câte un singur deget. De obicei, numărul cumpărătorilor acestor opere e mic; în schimb, există o mulţime de spectatori. Câte un lacheu, pierde-vară, cască gura la ele, ţinând în mână sufertaşul cu mâncarea luată de la birt, pentru boierul lui care, fără îndoială, n-are să mănânce o supă prea fierbinte. Înaintea lacheului stă un soldat, acest „cavaler” al târgului de vechituri, având de vânzare două bricege, iar alături o precupeaţă din Ohta cu un coş plin de ghete. Toţi îşi arată admiraţia în felul lor: de obicei mujicii umblă cu degetele pe tablouri, „cavalerii” se uită serios, lacheii tineri şi ucenicii râd şi se tachinează, privind caricaturile, pe când lacheii bătrâni – în mantale de postav gros – se uită numai ca să caşte gura la ceva, iar precupeţele, rusoaice tinere, se grăbesc instinctiv să se apropie şi ele, ca să audă ce trăncăneşte lumea şi se uită, pentru că se uită alţii. Tânărul pictor Ceartkov trecu într-o zi pe acolo şi fără să vrea se opri în faţa prăvăliei. Mantaua veche, hainele sărăcăcioase arătau că se devotase cu totul muncii lui şi că n-avea timp să se îngrijească de îmbrăcăminte, care întotdeauna are nu ştiu ce farmec tainic pentru tineret. El se opri în faţa prăvăliei şi râse în sinea lui de tablourile acelea groaznice. Pe urmă puse stăpânire pe el un gând. Se întrebă cine are nevoie de astfel de lucruri. Nu i se părea curios faptul că poporul rus se uită ca vrăjit la Eruslan Lazarecici, la Flămânzilă şi Setilă sau la Foma şi Erioma. Poporul înţelege uşor astfel de subiecte. Însă unde erau cumpărătorii acestor mâzgălituri pestriţe în ulei? Cine are nevoie de aceşti ţărani flamanzi, de aceste peisaje roşii şi albastre, care pretind să se înalţe la un nivel mai ridicat de artă, dar în care, de fapt, se vede înjosirea ei profundă? După cât se pare, nu era opera unui copil autodidact, altfel – cu tot caracterul de caricatură fadă a ansamblului – ar fi trădat totuşi un avânt. Aceste picturi dovedeau însă pur şi simplu tâmpenia, neputinţa şi o senilă lipsă de talent intrată în chip samavolnic în rândul artelor, când de fapt locul i-ar fi fost printre meseriile vulgare, acea lipsă de talent care, credincioasă menirii sale, a introdus în artă meseria. În toate aceste mâzgălituri, stăruiau aceleaşi culori, aceeaşi manieră, aceeaşi mână greoaie şi rigidă, aparţinând mai degrabă unui automat construit în chip grosolan, decât unui om!… Ceartkov rămase vreme îndelungată în faţa acestor tablouri murdare, de la un timp cu gândul aiurea, departe de ele. În răstimp, negustorul – un omuleţ cu o înfăţişare ştearsă, nebărbierit de duminică, într-o manta de postav păros – îi vorbea întruna şi se tocmea cu el asupra preţului, fără să fi aflat întâi ce-i place sau ce-i trebuie. — Pentru ţăranii aceştia şi pentru peisaj, să-mi dai douăzeci de ruble… Ce tablouri! îţi încântă ochiul. Abia le-am primit… Nici nu s-a uscat încă lacul! Dacă doriţi, luaţi „Iarna” aceasta! Cinsprezece ruble… Numai rama cât face! Uitaţi-vă ce iarnă! Spunând astfel, negustorul pocni uşor pânza, ca să arate – probabil – buna calitate a iernii. — Doriţi să vi le împachetez şi să vi le trimit acasă? Unde staţi? Băiete, dă-mi o sfoară! — Stai, frate, nu mă lua aşa repede! – spuse pictorul, trezindu-se din gânduri şi văzând că negustorul se şi apucase să lege tablourile. Îi era ruşine să nu cumpere nimic după ce stătuse atâta vreme în prăvălie, de aceea spuse: — Stai să văd, poate găsesc ceva care să mă intereseze. Se plecă şi începu să ridice nişte mâzgălituri vechi, îngrămădite pe jos, şterse şi prăfuite, pesemne fără nicio căutare. Erau acolo portretele unor oameni ai căror urmaşi poate că nici nu se mai aflau pe lume: figuri cu totul necunoscute, pe pânze rupte, în rame cu poleială ştearsă, într-un cuvânt, gunoi şi vechituri. „Poate găsesc ceva”, gândea pictorul, cercetând mai departe acele lucruri. Auzise de multe ori că la negustorii de tablouri grosolane s-au găsit uneori picturi de-ale marilor maeştri. Văzându-l ce fel de marfă caută, negustorul îl lăsă în pace, îşi reluă obişnuitul aer important şi se duse din nou la uşă, unde prinse iar a chema trecătorii, arătând cu mâna spre prăvălie: — Pe-aici, taică… Avem tablouri! Poftiţi, poftiţi, chiar acuma le-am primit. Strigă mult şi aproape degeaba. Abia după ce se sătura de grăit cu negustorul de haine vechi, care sta şi el în uşa prăvălioarei de peste drum, îşi aminti în sfârşit că are un client în prăvălie. — Ai ales ceva, drăguţule? – îl întrebă pe Ceartkov, după ce se întoarse cu spatele la lume şi intră înăuntru. Pictorul stătea de câtva timp nemişcat în faţa unui portret într-o ramă mare, splendidă odinioară, dar pe care acum urmele de poleială abia mai luceau. Era un bătrân cu faţa slabă, de culoarea bronzului, şi cu umerii obrajilor ieşiţi. Trăsăturile feţei păreau să fi fost prinse într-o clipă de contractare nervoasă şi trădau o forţă neîntâlnită la miazănoapte: purtau pecetea unui sud înflăcărat. Bătrânul era înfăşurat într-un veşmânt larg, asiatic. Cu toate că portretul era prăfuit şi fusese prost păstrat, Ceartkov, după ce-l şterse de praf, descoperi numele penelului unui pictor de seamă. Părea că portretul era neisprăvit, însă puterea penelului era izbitoare. Te minunai mai ales de ochi: aveai impresia că pictorul îşi pusese în ei toată puterea penelului şi toată grija. Erau vii cu adevărat, priveau din portret, parcă stricându-i armonia prin ciudata lor putere de viaţă. Când Ceartkov duse portretul la uşă, ochii prinseră a privi cu o putere şi mai mare. Aproape aceeaşi impresie o avură şi oamenii aflaţi în faţa prăvăliei. — Parcă se uită… parcă se uită! – strigă deodată o femeie şi se dădu înapoi. Pictorul puse portretul jos, cu un sentiment neplăcut, pe care nici el nu-l înţelegea. — Nu-l luaţi? – îl întrebă negustorul. — Cât ceri pe el? — N-am să vă cer mult… Daţi-mi şaptezeci şi cinci de copeici! — Nu! — Dar cât? — Două grivne, – spuse pictorul dând să iasă. — Ce preţ! Cu două grivne nu iei nici măcar o ramă! Se vede că aveţi de gând să-l cumpăraţi mâine… Domnule, domnule, poftiţi înapoi! Mai puneţi măcar o grivnă. Hai, luaţi-l cu două grivne… Numai ca să fac saftea, zău aşa! Sunteţi primul client astăzi. Făcu un gest, ca şi cum ar fi spus: „Fie, ducă-se!” Astfel, într-un chip cu totul neaşteptat, Ceartkov cumpără vechiul portret. „Pentru ce-l iau! Ce să fac cu el?” se întreba în acelaşi timp. Dar nu mai avea încotro. Scoase din buzunar o monedă de două grivne, o dădu negustorului, luă portretul la subţioară şi porni spre casă. Pe drum, îşi aduse aminte că moneda dată pe portret era ultima. Gândurile i se întunecară deodată, fu cuprins de ciudă şi-şi simţi sufletul pustiu. — La naiba! Prost se mai trăieşte pe lume! – spuse el, ca orice rus căruia treburile îi merg rău. Călca aproape maşinal, cu paşi repezi fără să-i pese de nimic, în timp ce casele, aşezate cu faţa la apus, reflectau roşeaţa caldă a amurgului care mai stăruia la jumătatea cerului, tot mai tare creştea lucirea rece şi albăstrie a lunii. Se întindeau pe trotuare umbrele străvezii şi uşoare ale caselor şi umbrele de picioare ale trecătorilor. Pictorul se uita tot mai lung la cerul scăldat într-o lumină nedesluşită, străvezie şi gingaşă, exclamând: „Ce culori vaporoase!”… „Păcat de bani!” spuse îndată după aceea. Îşi iuţi pasul, îndreptând portretul care-i tot aluneca de la subţioară. Ajunse acasă, pe insula Vasilievski, în strada a 15-a, obosit şi asudat. Răsufla din greu, urcând scara murdară de lături şi împodobită cu urme de pisici şi de câini. Servitorul nu era acasă, aşa că nu-i răspunse nimeni când bătu la uşă. Pictorul se rezemă de fereastră şi se puse pe aşteptat. În sfârşit, în spatele lui, se auziră paşii flăcăului în cămaşă albastră, ajutorul lui, care îi servea şi de model şi de preparator de culori; tot el îi spăla şi mătura podelele, pe care tot el le murdărea îndată cu cizmele.   [1] Personaj dintr-un basm popular rus. (N. red. rom.)   Vizitati si site-ul audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.......................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol    

Opere vol.1 de Nikolai Gogol                                                                     SERILE ÎN CĂTUNUL DE LÂNGĂ DICANCA POVESTIRI SCOASE DE PRISĂCARUL PANCO ROŞCOVANUL PARTEA ÎNTÂIA Predoslovie Ce bazaconie o mai fi şi asta: „Serile în cătunul de lângă Dicanca”? Ce fel de „Seri”, rogu-vă? Şi iată, colac peste pupăză, le-a mai scos la iveală şi-un prisăcar. Doamne fereşte! Se vede treaba că nu s-au jumulit destule gâşte pentru pene, că peticăria prefăcută în hârtie n-ajunge, că nu-s destui geanabeţi care să-şi fi mânjit pân-acum degetele cu cerneală. A mai trebuit să-i vie şi unui prisăcar cheful s-o ia pe urma lor! De stăm şi judecăm, atâta hârtie de tipar s-a izvodit, că nu te mai taie capul ce să-nveleşti cu ea. Întâmpinarea asta o aşteptam de-acum o lună. Adică, vreau să spun că e destul ca fratele nostru, săteanul, să-şi scoată capul din bârlogul lui şi să iasă în vileag, c-apoi ţine-te Doamne! E tot una cum se-ntâmplă uneori când te duci la palatul vreunui pan din cei simandicoşi: s-adună toţi în jurul tău şi încep a te lua peste picior. Şi-aş mai zice, dacă cei ce te iau la vale ar fi cel puţin dintre slugile mai breze! Dar nu, până şi-un plodan în zdrenţe, un târâie-brâu care-şi pierde vremea în ograda din dos, până şi acela nu te iartă. Toţi te încolţesc şi-ţi dau copite. „Încotro o iei? Şi cu ce treabă ai venit, mă rog? Ian te cară de-aici, mujicule!” V-aş putea spune… Da’ ce să mai vorbesc? Mai lesne-mi vine să mă duc de două ori pe an la Mirgorod, unde de cinci anişori n-am mai dat ochii nici cu pisarul de la judecătoria judeţeană, nici cu preasfinţia sa arhiepiscopul, decât să mă arăt în lumea asta suspusă. Dar de întâmplat şi te-ai arătat, apăi vrei nu vrei, vorbeşte! La noi, dragi cititori, iertaţi de-ndrăzneală că vă zic aşa (mai ştii, poate să mă bănuiţi că un prisăcar vorbeşte cu dumneavoastră cum ar vorbi c-un cumătru sau cuscru de-al lui), la noi în cătun e obicei din vechi ca îndată ce şi-a gătit mujicul muncile la câmp şi s-a suit pe cuptor să hodinească cât mi ţi-i iarna de lungă, iar noi ăştia, prisăcarii, am pus albinele în temnice la iernat, când cocostârc pe cer şi pară-n pom nu mai zăreşti, în fapt de seară, nu se poate să nu vezi pe undeva, în vreun fund de ulicioară, licărind o luminiţă. De departe auzi cântece şi râsete, zdrăngănit de balalaică, uneori şi de scripcă, larmă de glasuri, tămbălău… Asta-i la noi şezătoare. Şezătorile noastre (iertaţi-mi vorba) seamănă şi nu prea cu balurile dumneavoastră. Dumneavoastră vă duceţi la bal să daţi din picioare şi să căscaţi în palmă. La noi, când s-adună grămadă fetele într-o odaie, nu vin cu gând de ţupăială, ci vin cu fusul şi cu roata de tors. La început pare că-şi văd de treabă. Fusurile sfârâie, cântecele se ţin lanţ şi niciuna nu-şi ridică ochii de pe lucrul ei. E destul însă ca flăcăii şi scârţacul[1] să deie buzna în odaie, ca să înceapă larma, să prindă a zburda şi a se porni pe năzdrăvănii, că ţi-e peste mână să le pomeneşti. Dar şi mai frumos e când s-adună ciotcă[2] la ghicitori sau numai la taclale. Doamne Dumnezeule! Câte nu spun! Câte basme uitate nu dezgroapă! Şi ce de străşnicii nu izvodesc! Mă chitesc că nicăieri nu se povesteau atâtea minunăţii ca la şezătorile de la prisăcarul Panco Roşcovanul. De ce m-a poreclit lumea Panco Roşcovanul, zău nu pricep. Mie-mi pare că păru-mi e mai mult cărunt decât roşu. Dar să nu vă fie cu supărare, aşa-i obiceiul la noi. Dacă au apucat oamenii să-i pună cuiva o poreclă, cu ea rămâne câte zile are. Se întâmpla ades, în ajun de sărbătoare, să se adune oamenii în coliba prisăcarului; când se aşezau în jurul mesei, ştiu c-aveai ce asculta. Ce-i drept că nu erau oameni de duzină, săteni de rând. De bună seamă, oaspeţi ca ei ar fi fost o cinste şi pentru unul mai dihai ca un prisăcar. Iaca, de pildă, îl ştiţi pe Foma Grigorievici, psaltul bisericii din Dicanca? Ehei, straşnic cap! Şi ce istorii mai ştia! Două din istoriile lui le găsiţi chiar în cartea asta. Nu punea niciodată pe el halat de pichire, după cum vedeţi la mulţi dintre psalţii de ţară. De veneai la el într-o zi de lucru, te primea totdeauna într-un caftan de postav scump, de culoarea chiselului rece, pentru care plătea la Poltava şase ruble arşinul. Nu era om în cătun să poată spune că ciubotele lui duhnesc a dohot[3]; în schimb, toţi ştiau că le ungea cu untura cea mai bună, pe care nu mă îndoiesc că mulţi ar fi pus-o bucuros în caşă. Aşijderea, nimeni nu putea spune că l-ar fi văzut vreodată ştergându-şi nasul cu poala caftanului, cum obişnuiesc unii din tagma lui; scotea din sân o basma albă, frumos împăturită, cusută pe margini cu arnici roşu, îşi sufla nasul într-însa, o împăturea la loc, în douăsprezece, cum îi era obiceiul şi o băga iar în sân. Unul dintre oaspeţi… Ei, acela era un cuconaş care fără tăgadă putea fi pus sfetnic de judeţ sau jude hotarnic. Cu privirea ţintă la vârful degetului, pe care-l ţinea în sus, unde mi-ţi începea să povestească cu vorbe înflorite şi meşteşugite, ca din carte. De multe ori rămâneai tiuliuliuc[4] ascultându-l şi boabă nu pricepeai. De unde scornea el asemenea voroave[5]? Foma Grigorievici a izvodit odată în legătură cu asta o snoavă cu tâlc: un învăţăcel, cică, fusese pentru învăţătură la un dascăl şi într-o bună zi se întorsese acasă ghiftuit de latinească. Băietanul mai că uitase pravoslavnicul grai părintesc. Nu era cuvânt să nu-i agaţe el de coadă câte un us. Lopata era lopatus, muierea – muierus. Se brodise odată că-l luase taică-său cu el la câmp. Zărind o greblă, latinistul nostru îl întrebă pe taică-său: „Spune-mi, tătucă, rogu-te, cum îi ziceţi voi la asta pe limba voastră?” Şi cum căsca gura, călcă cu piciorul în greblă. Nici n-apucase taică-său să-i răspundă, când deodată coada greblei se cumpăni, se ridică şi poc! în fruntea băietanului. „Afurisită greblă! răcni el sărind în sus de un arşin. Cumplit loveşte! Ducă-s-ar pe apa sâmbetei cu tot neamul ei!” Aferim, bobocule! Carevasăzică tot n-ai uitat! Snoava asta nu i-a prea plăcut meşterului în ale povestirii. Se sculă de la locu-i fără să zică pâs, se opri în mijlocul odăii, îşi răşchiră picioarele, îşi plecă puţin capul în jos, îşi vârî mâna în buzunarul de la spate al caftanului de culoarea mazării de unde-şi scoase tabachera rotundă şi lăcuită, apăsă cu degetul pe nasul unei paşale osmanlii zugrăvite pe capac, luă între degete o moviliţă mai mărişoară de tabac frecat cu cenuşă şi leuştean, o puse în palmă, aduse palma făcută căuş şi trase din zbor pe nări toată moviliţa fără să-şi fi astupat cu degetul cealaltă nară şi fără să scoată o vorbă. Numai când îşi vârî mâna în alt buzunar, scoţând o basma albastră de bumbac, cu pătrăţele, abia atunci bombăni, ca pentru sine, zicătoarea: „Degeaba pui mărgăritar dinaintea porcilor!”… „Buclucu-i gata!” îmi ziceam, văzând că degetele lui Foma Grigorievici se pregăteau de tiflă. Spre norocul nostru pe baba mea o duse capul să aşeze pe masă colaci fierbinţi şi unt. Toţi s-au pus numaidecât pe treabă şi mâna lui Foma Grigorievici, în loc să dea cu tifla, se întinse spre colaci şi toţi începură, după obicei, să laude iscusinţa gospodinei. Mai aveam noi un povestitor, dar acela (n-ar trebui să-l pomenesc acum, la vreme de seară), iscodea nişte poveşti aşa de fioroase, că ţi se ridica părul măciucă. Anume nu le-am spus aici. S-ar fi – Doamne fereşte – speriat oamenii cumsecade de prisăcar, ca de ucigă-l toaca. De mi-o da Domnul zile s-apuc şi cela an, oi scoate eu altă carte, speriind oamenii cu stafii şi cu minunile săvârşite în vechime în pravoslavnicul nostru olat[6]. Se prea poate să găsiţi printre ele şi niscaiva poveşti de-ale prisăcarului spuse de el însuşi nepoţilor. Numai de le-aţi citi şi asculta, că din partea mea, de n-ar fi pârdalnica asta de lene care nu mă lasă să le caut, ştiu destule, să tot umplu cu ele zece cărţulii ca asta. Da’ na, c-am uitat tocmai lucrul cel mai de seamă: de-ţi binevoi să poftiţi la mine, apoi luaţi-o, boieri dumneavoastră, întins pe drumul de poştă care duce la Dicanca. I-am pus dinadins numele pe cea dintâi foaie a cărţuliei ca să nimeriţi mai repede la noi în cătun. Despre Dicanca cred c-aţi auzit destule. Casele de-acolo, nu zic, îs mai curate decât sălaşul unui prisăcar. Dar ce să mai vorbesc de livezi! Nici în Petersburgul dumneavoastră mai cilibii[7] nu se află. Cum intraţi în Dicanca, întrebaţi pe cel dintâi băieţaş cu cămaşa slinoasă, care vă iese-n drum, ducându-şi gâştele la păscut: „Unde şade Panco Roşcovanul, prisăcarul?” „Uite colo!” o să vă răspundă arătând cu degetul şi, dacă binevoiţi vă şi duce până în cătun. Numai că v-aş ruga să nu umblaţi cu mâinile la spate luând-o, ca să zic aşa, razna, pentru că drumurile noastre de ţară nu-s chiar aşa oable[8] ca uliţele dinaintea palatelor dumneavoastră. Anţărţ[9] i s-a întâmplat lui Foma Grigorievici, pe când venea la Dicanca, să se răstoarne-n şanţ cu nadişanca lui cea nouă la care înhămase iapa murgă, cu toate că mâna singur şi că peste ochii lui îşi mai punea din când în când şi alţii, de târg. Şi de-o fi să veniţi, o să vă dăm nişte zămoşi cum n-aţi mâncat de când sunteţi, şi miere cum jur că-n alt cătun nu aflaţi. Când aduc un fagure, aşa iscusită mireasmă face în toată odaia, că te lasă locului fără grai. Mierea-i curată cum îi lacrima sau cleştarul din cercei. Şi ce plăcinte are să vă deie baba mea! De-aţi şti numai! Zahăr, nu altceva, curat zahăr! Cum le pui în gură, ţâşneşte untul din ele şi-ţi umple buzele. Stai şi te minunezi: la drept vorbind, la ce nu-s meştere muierile noastre? Băut-aţi, rogu-vă, vreodată cvas de pere şi coarne? Dar votcă fiartă cu stafide şi prune? Întâmplatu-vi-s-a vreodată să mâncaţi din păsatul cu lapte care se face la noi? Doamne Dumnezeule, că multe mâncări mai sunt pe lumea asta! Să tot mănânci! Îţi lingi degetele, nu altceva. E o adevărată desfătare. Anul trecut… Da’ ce m-a apucat, de tot trăncănesc despre asta? Cercaţi şi veniţi numai, şi cât mai curând. Ş-apoi avem noi grijă să vă ospătăm aşa ca s-aveţi de ce umple lumea cu laudele voastre.   Panco Roşcovanul prisăcar.   [1] Scârţac – cântăreţ la vioară, lăutar. (n.k.) [2] Ciotcă – buluc, grămadă, uniţi: „Dacă matca se pune pe-o creangă de copac, toate albinele se aşază ciotcă pe lângă ea”. (I. Creangă). [3] Dohot – ulei de mesteacăn de uns cizmele şi osiile căruţelor: „A scos un ulcior cu dohot de mesteacăn”. (I. Creangă) [4] Tiuliuliuc, adv. – cu buzele umflate, mofluz. [5] Voroavă – vorbă, convorbire, discuţie: „După voroava ce au avut Şerban-Vodă cu Cantemir-Vodă”. (I. Neculce) [6] Olat – ţinut, întindere de pământ în jurul unei aşezări omeneşti: „Vânduşi sate şi olate, plătişi şi biru’ jumătate!” (Zicală). [7] Cilibiu – frumos, distins, elegant, fin, graţios, drăgălaş. [8] Oblu (fem. oablă) – neted, şes, drept: câmpie oablă, linie oablă. [9] Anţărţ – acum doi ani. Vizitati si site-ul audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.....................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol  

Nevski Prospekt de Nikolai Gogol Nimic nu-i mai frumos, la Petersburg cel puţin, decât Nevski Prospekt; pentru Petersburg, el înseamnă totul. Prin câte oare nu străluceşte frumuseţea asta de stradă a capitalei noastre! Ştiu că nici pentru toate bogăţiile din lume nu l-ar da niciunul dintre palizii ei funcţionari. Şi Nevski Prospekt nu-l încântă numai pe cel ce are douăzeci şi cinci de ani, mustăţi frumoase şi surtuc minunat cusut, dar şi pe acela în a cărui barbă încep să iasă fire albe şi are craniul lucios ca o tavă de argint. Dar cucoanele! O, cucoanelor le place Nevski Prospekt încă şi mai mult! Dar cui nu-i place? E de-ajuns să ieşi pe Nevski Prospekt, şi-ţi şi vine să te plimbi. Chiar dacă ai vreun interes ori vreo treabă urgentă, odată ajuns aici, uiţi de toate. E unicul loc unde oamenii vin numai aşa, fără să-i mâie interesul sau mercantilismul de care e cuprins Petersburgul. Omul întâlnit pe Nevski Prospekt pare mai puţin egoist decât cel întâlnit pe Morskaia, Gorohovaia, Liteinaia, Meşcianskaia ori pe alte străzi, şi care fie că umblă pe jos, fie că aleargă cu birja ori cu careta, are zugrăvită pe faţă lăcomia, zgârcenia sau interesul. Nevski Prospekt este locul de întâlnire al întregii societăţi din Petersburg. Unul care stă în cartierul Petersburg sau Vâborg, şi nu şi-a văzut de câţiva ani prietenul din Peski ori dela bariera Moscovei, poate fi sigur că-l va întâlni aici. Niciun anuar de adrese, niciun birou de informaţii nu-ţi va da lămuriri mai exacte ca Nevski Prospekt. Atotputernicul Nevski Prospekt! Singura distracţie a Petersburgului atât de sărac în petreceri! Ce curat i s-au măturat trotuarele, şi, doamne! câte picioare şi-au lăsat urmele pe ele! Şi ciubota grosolană şi murdară a soldatului rezervist, sub a cărei greutate parcă şi granitul crapă; şi ghetuţa-miniatură, uşoară ca fumul, a cuconiţei tinere care-şi întoarce căpşorul spre vitrinele strălucitoare, cum se întoarce floarea soarelui către soare; şi sabia zăngănitoare a praporcicului[1] plin de nădejdi, care lasă pe trotuar o zgârietură adâncă, tot ce e pe Nevski Prospekt exprimă când puterea forţei, când puterea slăbiciunii. Cu ce iuţeală se desfăşoară fantastica panoramă, într-o singură zi! Câte schimbări nu suferă în douăzeci şi patru de ore! Să începem cu dimineaţa, când tot Petersburgul miroase a pâine caldă abia scoasă din cuptor şi-i plin de acele bătrâne în rochii şi pelerine zdrenţuroase, care aţin calea trecătorilor milostivi sau năvălesc în biserică. La ora aceea Nevski Prospekt e pustiu: proprietarii trupeşi ai magazinelor şi vânzătorii dorm încă în cămăşile lor de olandă, sau îşi săpunesc nobilul obraz ori îşi beau cafeaua. Cerşetorii s-adună la uşile cofetăriilor; somnoros, Ganymede, care ieri zbura ca o muscă, împărţind ceşti de ciocolată, iese acum fără cravată, cu mătura în mână, aruncându-le pateuri vechi şi alte resturi. Pe străzi, umblă forfota norodul truditor; câteodată vezi mujici mergând zoriţi la lucru, cu ciubotele aşa de murdare de var, încât nici apa canalului Ekaterininski, vestită prin curăţenia ei, nu le-ar putea spăla. La ora aceasta, cucoanele ar face bine să nu se plimbe, pentru că oamenilor din popor le place să spună cuvinte tari, pe care de bună seamă cucoanele nu le aud nici la teatru! Vezi câteodată un funcţionar somnoros trecând cu geanta la subţioară, dacă drumul spre instituţia lui trece prin Nevski Prospekt. Se poate afirma cu toată hotărârea că în timpul acesta, adică până la ora douăsprezece, Nevski Prospekt nu reprezintă pentru nimeni un scop, ci un mijloc: treptat, se umple de o lume cu grijile, ocupaţiile şi necazurile ei, de o lume care nu se gândeşte deloc la el. Mujicul vorbeşte despre zece copeici sau şapte groşi, bătrânele şi bătrânii dau din mâini sau vorbesc singuri, uneori cu gesturi foarte elocvente, dar nimeni nu-i ascultă şi nimeni nu râde de ei, afară de băieţii în halate pestriţe, care trec ca fulgerul pe Nevski Prospekt, ducând în mâini clondire goale sau cizme noi. În timpul acesta, nu te ia nimeni în seamă cum eşti îmbrăcat: poţi purta şi şapcă în loc de pălărie, şi gulerul să ţi se vadă cât de tare peste cravată. La orele douăsprezece, Nevski Prospekt începe să fie invadat de preceptori de toate naţiile, care însoţesc copii cu guleraşe de batist. Jones-ii englezi şi Cocq-ii francezi, mergând la braţ cu copiii încredinţaţi grijii lor părinteşti, le explică, cu o cuviincioasă seriozitate, că magazinele au firme, ca să putem şti ce anume articole se găsesc înăuntru de vânzare. Guvernantele, miss-ele palide şi slavele roze, calcă impunător în urma fetişcanelor subţirele şi vioaie, poruncindu-le ba să-şi ridice umărul, ba să se ţină mai drept. Într-un cuvânt, la vremea asta, Nevski Prospekt e un Nevski Prospekt pedagogic. Cu cât ne apropiem de ora două, cu atât scade şi numărul preceptorilor, al pedagogilor şi al copiilor, în sfârşit, locul copiilor este luat de distinşii lor taţi care îşi duc la braţ consoartele nervoase, în rochii pestriţe. Treptat-treptat, la societatea lor se adaugă toţi cei care şi-au sfârşit importantele ocupaţii casnice, adică au discutat cu medicul despre vreme, despre un mic coş apărut pe nas, s-au interesat de sănătatea cailor şi a copiilor, care dealtfel sunt plini de talente; au citit anunţurile din gazete sau vreun articol important cu privire la cei sosiţi sau plecaţi; în sfârşit, au băut câte o ceaşcă de cafea sau de ceai. La aceştia se adaugă apoi cei care au o soartă demnă de invidiat, fiind posesori ai binecuvântatului titlu de funcţionari cu însărcinări speciale şi cei cu slujbă la ministerul de externe, care se disting prin manierele şi îndeletnicirile lor nobile. Doamne, ce slujbe şi ocupaţii minunate sunt pe lume! Cum înalţă ele sufletul şi cum îl desfată! Dar vai! Eu n-am slujbă şi-s lipsit de plăcerea de a cunoaşte purtarea fină a şefilor. Tot ce întâlneşti pe Nevski Prospekt e plin de bună-cuviinţă; bărbaţi cu mâinile în buzunarele redingotelor lungi, femei cu pălării, în jachete de atlaz roz, alb şi bleu-pal. Veţi întâlni aici favoriţi unici în felul lor, aranjaţi sub cravate cu o artă neînchipuită, favoriţi ca mătasea sau catifeaua, negri ca zibelina sau cărbunele – dar vai, favoriţii aceştia aparţin numai Ministerului de externe! Pe slujitorii de la celelalte ministere, providenţa i-a lipsit de favoriţi negri, aşa că-s obligaţi, spre marea lor neplăcere, să-i poarte aşa roşcaţi cum sunt. Veţi întâlni aici mustăţi minunate, pe care nu le-ar putea zugrăvi nicio pană, niciun penel; mustăţi cărora li s-au închinat anii cei mai frumoşi din viaţă, mustăţi care zi şi noapte sunt obiectul unor atenţii îndelungate; mustăţi pe care s-au turnat cele mai sublime parfumuri; mustăţi unse cu pomezile cele mai scumpe şi mai rare; mustăţi răsucite în timpul nopţii pe hârtie velină; mustăţi de care cei ce le poartă sunt legaţi sufleteşte în modul cel mai duios şi pentru care toţi trecătorii îi invidiază. Mii de pălării de toate felurile, mii de rochii, mii de fişiuri multicolore, fine, de care posesoarele lor se simt strâns legate, uneori chiar timp de două zile întregi, orbesc pe oricine trece pe Nevski Prospekt. S-ar părea că o mare întreagă de fluturi, ridicaţi deodată de pe lujere, se revarsă, asemeni unui nor strălucitor, peste bondarii negri de sex masculin. Veţi întâlni aici talii pe care nici nu le-aţi visat vreodată: subţirele, înguste, cât un gât de sticlă şi în faţa cărora vă veţi da respectuos la o parte ca un cumva din nebăgare de seamă să le atingeţi cu cotul dumneavoastră nepoliticos; inima vă va fi cuprinsă de teamă ca nu cumva să frângeţi, fie şi cu o răsuflare, această minunată creaţie a naturii şi a artei. Dar ce mâneci veţi întâlni pe Nevski Prospekt! Ah, ce splendoare! Parcă-s nişte baloane, încât ai putea crede că doamna respectivă s-ar ridica deodată în aer, dacă bărbatul n-ar ţine-o la braţ; căci a ridica în aer o cucoană, e tot aşa de plăcut şi de uşor ca şi cum ai ridica o cupă de şampanie la gură. Nicăieri nu se salută aşa de politicos şi de natural ca pe Nevski Prospekt! Veţi întâlni pe aici zâmbete unice, adevărate culmi ale artei; uneori veţi întâlni un zâmbet, încât vă veţi topi de plăcere, nu altceva; alteori, un zâmbet în faţa căruia vă veţi simţi mic de tot şi vă veţi pleca fruntea, iar alteori, în schimb, un zâmbet în faţa căruia vă veţi simţi mai sus decât fleşa de pe clădirea amiralităţii – şi vă veţi înălţa capul… Veţi auzi aici discutându-se despre concerte, despre vreme, în limba cea mai aleasă şi cu sentimentul demnităţii. Veţi întâlni caractere şi fenomene de nepătruns. Creatorule! Ce firi ciudate întâlneşti pe Nevski Prospekt! Există un soi de oameni care, dacă te întâlnesc, trebuie să-ţi privească numaidecât cizmele; iar după ce ai trecut, întorc capul să-ţi vadă croiala hainelor. Nu pot înţelege nici până azi de ce fac acest lucru. La început, credeam că-s cizmari; dar nu, cea mai mare parte dintre ei au slujbe la diferite instituţii, mulţi pot scrie rapoarte admirabile de la o instituţie de stat la alta, sau sunt oameni care se ocupă cu plimbările, cu cititul gazetelor prin cofetării; într-un cuvânt, cea mai mare parte din ei sunt oameni onorabili.   [1] Sublocotenent în armata ţaristă. Vizitati si site-ul nostru audio-video unde gasiti teatru radiofonic de Nikolai Gogol.....................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol 

Nasul de Nikolai Gogol Capitolul 1     L a 25 martie, la Petersburg, s-a petrecut o întâmplare cam stranie. Frizerul Ivan Iakovlevici (numele lui de familie s-a pierdut şi nici pe firma frizeriei – pe care este desenat un domn cu obrazul săpunit şi pe care stă scris: „Se ia şi sânge“ – nu există vreo menţiune), care locuia pe bulevardul Voznesenk, se trezi destul de devreme şi simţi miros de mâncare caldă. Ridicându-şi capul din aşternut, el îşi văzu soţia, o cucoană impunătoare şi mare amatoare de cafea, care tocmai scotea din cuptor pâinile ce abia se rumeniseră. — Praskovia Osipovna, azi eu nu vreau cafea, spuse Ivan Iakovlevici, dar aş dori, în schimb, să mănânc nişte pâine caldă cu ceapă. (De fapt, Ivan Iakovlevici ar fi vrut şi una, şi alta, dar ştia că este absolut imposibil să ceri două lucruri deodată, deoarece Praskovia Osipovna nu suporta astfel de excese.) „Să mănânce prostul doar pâine, că pentru mine este mai bine aşa, de vreme ce-o să-mi rămână mie mai multă cafea, gândi soţia, aruncându-i o pâine pe masă.“ Pentru a respecta bunele maniere, Ivan Iakovlevici îşi îmbrăcă halatul, apoi, aşezându-se la masă, turnă puţină sare în solniţă, îşi curăţă două cepe, luă cuţitul în mână şi, cu o expresie ceremonioasă pe faţă, începu să taie tacticos pâinea. Împărţind-o în două jumătăţi, el se uită către miezul uneia dintre ele şi, spre marea lui mirare, observă acolo ceva alburiu. Atunci, Ivan Iakovlevici scobi atent cu cuţitul şi pipăi. „Este ceva tare!, îşi zise el. Ce-ar putea oare să fie?“ Frizerul îşi băgă degetele în miez şi scoase un nas!… Ivan Iakovlevici rămase uluit; se frecă la ochi şi pipăi încă o dată: era un nas, fără îndoială, un nas! Şi, pe deasupra, acest nas i se părea foarte cunoscut. Pe faţa sa apăru o expresie de groază. Şi asta era mai nimic pe lângă revolta ce pusese stăpânire pe consoarta sa. — Cui i-ai tăiat nasul, animalule?, strigă ea tulburată. Potlogarule! Beţivule! Eu însămi te voi denunţa la poliţie. Eşti un bandit! Am auzit din gurile a trei oameni că, în timp ce-i bărbiereşti, îi tragi de nas atât de tare, că abia de mai rezistă. Ivan Iakovlevici încremenise, aproape că nici nu mai respira. El recunoscuse nasul, ca fiind al nimănui altcuiva decât al lui Kovalev, ajutorul judecătorului de la colegiu, pe care îl bărbierea în fiecare zi de miercuri şi de duminică. — Numai o clipă, Praskovia Osipovna! Să-l învelesc într-o cârpă şi să-l pun într-un colţişor: las’ să stea acolo deocamdată, şi pe urmă o să-l arunc eu. — Nici nu vreau să aud! Crezi că pot să stau în camera mea cu un nas sfârtecat?… Derbedeule! Ştie doar să dea cu briciul pe curea dumnealui, şi în curând, nu va mai fi capabil să facă nici asta cum se cuvine, mamelucule, netrebnicule! Ce-ai fi vrut: să răspund eu la poliţie pentru faptele tale?… Ce să mai zic, un cârpaci şi un prostălău! Să ieşi de-aici cu el! Du-l unde vrei! Să nu-i mai rămână nici amintirea pe-aici! Ivan Iakovlevici înlemnise. Se gândea, se tot gândea şi nu ştia ce să facă. — Dracu’ ştie cum s-a întâmplat, zise el într-un târziu, scărpinându-se după ureche. Poate că eram beat aseară, când m-am întors acasă, poate că nu; nu, n-aş putea spune exact. Dar, după toate semnalmentele, mi s-a întâmplat ceva; căci pâinea este ceva ce se poate coace, pe când nasul e cu totul altceva. Nu mai înţeleg nimic!… Ivan Iakovlevici tăcu. Gândul că poliţiştii vor afla de nas şi îl vor găsi vinovat pe el îl aduse într-o stare de leşin. Deja i se părea că vede un guler purpuriu, cusut cu ornamente argintii, o spadă… şi tremură din tot corpul. În sfârşit, îşi găsi lenjeria de corp şi cizmele, se îmbrăcă la iuţeală, însoţit de ocările Praskoviei Osipovna, înveli nasul într-o cârpă şi ieşi în stradă cu el. Ar fi vrut să-l bage undeva: să-l ascundă sub vreo poartă sau să se facă, uite-aşa, că-l scapă pe jos şi apoi s-o ia la sănătoasa pe ulicioară. Dar, împotriva voinţei sale, se tot întâlnea cu oameni cunoscuţi care începeau de îndată să-l întrebe: „Unde te duci?“, sau „Pe cine vrei să bărbiereşti atât de devreme?“, astfel că Ivan Iakovlevici nu rămânea nicio clipă singur. La un moment dat, era cât pe ce să scape de nas, însă un poliţist, aflat destul de departe, îi arătă cu halebarda, spunându-i: „Vezi că ai scăpat ceva! Ia-l de jos!“ Şi Ivan Iakovlevici trebui să-l ridice şi să-l ascundă în buzunar. Disperarea pusese stăpânire pe el definitiv, mai ales că tot mai multă lume apărea pe stradă, fiind ora de deschidere a tot felul de magazine şi prăvălii. Se hotărî s-o ia spre Podul Isakievski, poate va reuşi să-l arunce în Neva… Iată însă că încep să mă simt oarecum vinovat, pentru că până acum nu v-am spus mai nimic despre Ivan Iakovlevici, de altfel un om respectabil în multe privinţe. Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaş de treabă din Rusia, era un beţiv nemaipomenit. Cu toate că rădea zilnic o mulţime de bărbi, a lui era veşnic crescută şi neîngrijită. Fracul său (pentru că Ivan Iakovlevici nu purta niciodată redingotă…) era bălţat; de fapt, era negru, însă plin de pete maronii-gălbui şi cenuşii, ce semănau cu nişte mere aflate în stare de putrefacţie; gulerul căpătase lustru, iar în locul celor trei nasturi nu mai rămăseseră decât aţele. Ivan Iakovlevici era un tip cinic, şi când Kovalev, asesorul de la colegiu, îi spunea, în timp ce era bărbierit: „Ivan Iakovlevici, mâinile tale put în permanenţă!“, el răspundea printr-o întrebare: „De ce să pută oare?“ „Nu ştiu, frate, dar de puţit, put“, îi repeta asesorul, şi Ivan Iakovlevici, după ce priza tabac, îl săpunea pentru aceste vorbe şi pe obraz, şi sub nas, şi după ureche, şi sub bărbie, într-un cuvânt, peste tot unde îi trăsnea lui prin cap. Acum, acest cetăţean onorabil ajunse deja pe Podul Isakievski. Se uită mai întâi împrejur; apoi se aplecă peste balustradă, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă este vreun peşte prin apă, sub pod, şi fără să mai ezite, aruncă repede nasul învelit în cârpă. Simţi că parcă dăduse jos de pe umerii săi o greutate de zece puduri şi chiar îi veni să zâmbească. În loc să meargă să radă bărbile funcţionarilor, el se duse direct la un local, pe al cărui frontispiciu se putea citi: „Ceai şi mâncare“, ca să ceară un pahar de punci. Nu trecu însă mult şi văzu la capătul podului pe poliţistul cartierului, masiv, impunător, cu favoriţi laţi, cu tricorn pe cap şi sabie strălucitoare. Ivan Iakovlevici înţepeni de-a binelea, în vreme ce sectoristul îi făcu semn cu degetul şi îi zise: — Ia vino încoace, stimabile! Cunoscând ce reprezintă uniforma sa, Ivan îşi scoase şapca încă de la distanţă şi, apropiindu-se grabnic, îi spuse: — Să trăiţi, înălţimea Voastră! — Nu, nu, frate, fără înălţime; spune-mi ce ai făcut acolo pe pod? — Pe Dumnezeul meu, domnule, mă duceam să bărbieresc un client şi mă uitam un pic cât de repede curge râul. — Minţi, minţi! Şi nu scapi cu una, cu două. Te rog să-mi răspunzi! — Sunt gata s-o bărbieresc pe înălţimea Voastră de două ori pe săptămână sau chiar de trei, fără nicio condiţie, răspunse Ivan Iakovlevici. — Nu, prietene, acestea sunt fleacuri! Pe mine mă rad trei frizeri, şi consideră aceasta ca o mare favoare. Dar aş vrea să-mi spui totuşi ce făceai tu acolo? Ivan Iakovlevici păli… Insă din acest moment întâmplarea dispare parcă în ceaţă şi nu se ştie absolut nimic despre ce s-a petrecut în continuare. Vizitati si siteul audio-audio cu teatru radiofonic de Nikolai Gogol....................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Meditatii la dumnezeiasca liturghie de Nikolai Gogol PREFAŢĂ GOGOL, „NEBUNUL PENTRU HRISTOS” Cine ar fi putut bănui în autorul schiţelor poznaşe, de care făceau haz zeţarii, culegându-le pentru tipar, în observatorul amar-lucid şi duios-liric al vieţii ruseşti, ca şi în vehementul critic al tarelor acesteia, în rapsodul vitejiei căzăceşti, un creştin plin de ardoare, un mistic profund, chinuit de râvna mântuirii, un „Pascal al stepelor”? Fireşte, asemenea paradoxale alternanţe ar mai putea fi găsite şi la alţi artişti importanţi. Cu Gogol, este altceva. Ceea ce la alţii putea să intre în ordinea firească a vieţii, cea de-a doua faţă a persoanei sale, chipul său cel dinlăuntru, odată descoperit, avea să stârnească un imens scandal. Cei ce îl văzuseră până atunci într-un fel anume nu voiau să renunţe la imaginea pe care şi-o făcuseră despre el. Şi fiindcă Gogol însuşi nu voia să mai arate aşa cum l-ar fi dorit denigratorii – aceiaşi care mai înainte îl copleşiseră cu elogii –, a fost blamat, hulit, iar în cele din urmă declarat nebun. Născut în 1809, Nikolai Vasilievici Gogol începe să scrie din adolescenţă. A debutat „editorial”, nesemnificativ, la douăzeci de ani. Perioada cea mai fertilă a scrisului său depăşeşte cu puţin un deceniu (1831–1842), timp în care i-au apărut „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, „Taras Bulba”, comedia „Revizorul”, prima parte a „Sufletelor moarte”. Această din urmă capodoperă, căreia îi dăduse un subtitlu derutant, „poemă”, avea să se afle la baza crizei de creaţie, din care nu va putea ieşi până la sfârşitul vieţii şi a crizei de conştiinţă. Începuse să-l urmărească ideea unei replici „pozitive” la prima parte a cărţii, în care locul specimenelor teratologice numite Cicikov, Manilov, Nozdriov, Korobocika et comp. Urmau să-l ocupe oameni de ispravă, modele de mentalitate sănătoasă şi comportament cuviincios, „protocroniştii” „eroilor pozitivi” ai „realismului socialist” de mai târziu. Proiect sortit din faşă eşecului, de care Gogol, cu instinctul său artistic deosebit, nu putea să nu-şi dea seama. Nemulţumit de ceea ce scrisese, el aruncă în foc partea a II-a a „poemei”, acesta fiind primul său autodafé, cel de-al doilea urmând a se produce cu câteva zile înaintea morţii. Se întâmpla în vara anului 1845, acelaşi an când, chinuit de un veşnic neastâmpăr, încât i-a putut face pe unii să creadă că suferea de „dromomanie”, se autoexilează, revenind în Rusia după aproape trei ani şi după un pelerinaj în Ţara Sfântă. Îl vom întâlni când la Roma, când la Paris, când la Nisa sau la Ostende, supunându-se unor proceduri hidroterapeutice la cele mai vestite staţiuni termale din Europa, consultând medici reputaţi sau vindecători de ocazie, mereu suferind, mereu convins că sfârşitul îi este aproape. În străinătate, tânjeşte după „măicuţa Rusie” şi, fiindcă începuse să-şi piardă încrederea că ar putea fi de folos compatrioţilor scriind literatură propriu-zisă, trece la o „pedagogie directă”, redactând un număr de „scrisori”, trimise sau netrimise acasă, fiindcă unii destinatari existau, pare-se, doar în imaginaţia sa. În ele – un fel de predici epistolare, de felul celor ale lui Bossuet sau Fenelon – îşi expune ici-colo proiectele de „schimbare la faţă” a Rusiei. Aşa s-a născut, la sfârşitul anului 1846, cartea „Fragmente alese dintr-o corespondenţă cu prietenii mei”, cea care avea să determine execuţia morală a lui Gogol din partea intelighenţiei ruseşti „democrat-revoluţionare”. Citind astăzi cartea, rămâi uimit şi te întrebi ce a putut isca revolta taberei „progresiste”, brutala repudiere şi ostracizare a autorului, de vreme ce propunerile de ordin social şi de regenerare morală erau enunţate doar în treacăt, fără a se constitui într-un program de fond. Cartea este o culegere de „scrisori”, dintre care opt cu un conţinut explicit religios, iar altele, în jur de douăzeci, cu un caracter profan din cele mai diverse domenii: eseuri despre literatură, despre teatru, despre specificul lirismului rusesc, meditaţii pe tema iubirii, a călătoriilor, consideraţii despre faimosul pictor Ivanov – cel cu „Hristos arătându-se poporului” –, sfaturi adresate unei soţii de guvernator, unui moşier, aşa cum şi l-ar fi dorit Gogol… Scandalul a pornit de acolo de unde elita intelectuală „progresistă”, în general atee, adeptă a unor schimbări radicale, descoperise în cartea lui Gogol idealizarea vieţii ruseşti patriarhale, fidelitatea faţă de ţar, pledoaria pentru regenerarea morală şi religioasă a Rusiei, chemarea la „despătimire” adresată semenilor şi sieşi… Prin firea sa introvertită, timidă, retrasă, în care cineva avea să vadă un amestec bizar de elanuri entuziaste şi de scrupule timorate, Gogol era opusul radicalismului de orice fel, pe care „democraţii-revoluţionari” tocmai se străduiau să-l impună creatorilor de artă drept model unic de „militantism”. Cei care îi admiraseră „forţa demascatoare” din „Revizorul” şi „Suflete moarte” l-ar fi vrut şi pe mai departe în răspăr cu autocraţia, cu moşierimea, cu birocraţia… Or Gogol, care nu-şi luase niciodată în serios „militantismul”, atâta cât îl avea, nu era în stare, organic, de aşa ceva. Pe de altă parte, altele erau vederile sale. Şi le expunea şi le susţinea în felul său, la modul naiv-idilic şi oarecum nerealist, resimţindu-se lunga-i absenţă din ţară. Oricum ar fi fost, ele meritau luate în consideraţie şi tratate cu condescendenţă sau cel puţin cu decenţă. Reacţia criticii a fost însă violentă, lipsită de cel mai elementar bun-simţ, tonul dându-l nimeni altul decât protagonistul taberei „democrat-revoluţionare”, criticul V.G. Belinski, în faimoasa sa „Scrisoare către Gogol”. „Unii au ajuns să creadă – scrie Belinski – că cartea dumneavoastră e rezultatul unei dereglări psihice, la un pas de nebunie.” Era un mod de a intra cu ciubote de muscal în „cămara sufletului” delicat al lui Gogol, batjocorindu-l ca scriitor, lovindu-l şi în ceea ce avea mai sfânt: sentimentul religios. „în opinia dumneavoastră – scria Belinski – poporul rus este cel mai religios din lume; minciună! […] Rusul, când vorbeşte de Dumnezeu, se scarpină undeva. Iar despre icoană zice: de mă va ajuta, mă voi ruga la ea; de nu, acopăr oalele.” Pe Gogol l-a durut mult pamfletul lui Belinski, cu care nu s-a mai revăzut, „scrisoarea” aceluia fiind printre ultimele sale articole publicate, fiindcă avea să moară peste aproximativ un an. În ultima ediţie antumă a „Fragmentelor”, Gogol nota cu amărăciune: „Toate aceste concluzii unilaterale, venite din partea unor oameni inteligenţi, pe care nu-i ştiam unilaterali, referirile la cuvinte, nu la sensul şi spiritul operei, îmi demonstrează că niciunul dintre aceşti critici nu mi-a citit cartea calm, nepărtinitor, că a existat ceva ca o părere preconcepută, înainte chiar de apariţia cărţii, şi că toţi au privit cartea prin prisma acelei preconcepţii, oprindu-se la ceea ce aceasta părea să confirme şi să ofere ca prilej de iritare. Că s-a făcut abstracţie de ceea ce infirmă aceste idei preconcepute şi de ceea ce putea obţine adeziunea cititorului. Această stranie iritare s-a dovedit atât de puternică încât a făcut să dispară până şi politeţea care se cuvine păstrată faţă de orice scriitor”. Anii petrecuţi în străinătate au fost pentru Gogol şi anii revigorării conştiinţei sale religioase. Era la curent cu mişcarea de înnoire religioasă care începuse să pulseze în Rusia. Fusese, se pare, la Mănăstirea Optina, unde tocmai se înfiripa curentul celor ce se străduiau să pună în lucrare şi să sporească moştenirea spirituală a „stareţului” Paisie de la Neamţ; îl cunoscuse pe faimosul mitropolit Filaret al Moscovei. Bogata sa corespondenţă reflectă interesul deosebit pe care îl acordă domeniului religios, dorinţa de a citi şi aprofunda cât mai multă literatură teologică. În 1843, îi scrie din Düsseldorf prietenului său Iazîkov, rugându-l să-i trimită operele unor cunoscuţi teologi ruşi, îndeosebi cele ale Sfântul Dimitrie al Rostovului şi, de asemenea, o populară revistă religioasă, care apărea în Rusia. La Nisa îşi procură o ediţie franceză a cărţii lui Thomas de Kempis, „Imitatio Christi”. Cumpără mai multe exemplare, pe care le trimite prietenilor, în alte scrisori cere să i se trimită operele Sfântul Ioan Hrisostom şi predicile Mitropolitului Inochentie. Pe un prieten care avusese un deces în familie îl consolează trimiţându-i un fragment din Ioan Hrisostom, altuia îi trimite un fragment din Tertidian, despre învierea cu trupul. În 1845, aflându-se la Paris, se dedică studiilor de liturgică, apelând la elenistul T.N. Beliaev, care îi pune la dispoziţie, pentru confruntare cu traducerea slavonă, textul original în greacă, al Sfintei Liturghii. În elaborarea opusculului său, publicat până la revoluţia bolşevică în cuprinsul „Fragmentelor…”, dar şi în ediţii separate, apelează la cartea lui Dmitrievski: „Tâlcuirea istorică, dogmatică şi mistică a Liturghiei”. Fără a-şi îngădui interpretări originale, urmându-i îndeaproape pe liturgiştii clasici, Gherman al Constantinopolului, Simeon Tesaloniceanul, Nicolae Cabasila, Gogol va da o excelentă călăuză liturgică, scrisă într-o manieră care nu dezminte arta sondării subtile în sufletul omenesc, care i-a adus gloria literară. Moştenind o sănătate şubredă – tatăl său murise de tânăr –, firav, pradă unei perpetue febre interioare, dar plângându-se mereu de frig, punând mereu în dificultate medicii, care n-au reuşit niciodată să-i stabilească un diagnostic exact, suferinţa lui Gogol venea din adâncul sufletului său. Mereu nemulţumit de sine, râvnind la o viaţă ascetică, supunându-şi trupul la post îndelungat şi priveghere de noapte, în rugăciune, „nebunia” lui Gogol era, de fapt, cea de care vorbeşte Apostolul: „Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept” (1 Cor. 3,18). „Preliminariile” morţii sale, la vârsta de 43 de ani, au ceva dintr-un final de tragedie antică. La 26 ianuarie 1852 asistă la o slujbă funerară pentru tânăra soţie a prietenului său Aleksei Homiakov, „întemeietorul” şi protagonistul curentului slavofil, care murise de febră tifoidă, fiind şi însărcinată. Gogol n-a putut sta până la sfârşitul slujbei, a ieşit murmurând „Totul s-a sfârşit” şi „Teribila clipă a, morţii”. La înmormântare n-a mai participat. La 10 februarie i-a scris mamei sale: „Îţi mulţumesc, nepreţuita mea măicuţă, că te rogi pentru mine. O, ce folos imens aduce rugăciunea mamei!”. Era ultima sa scrisoare, de fapt ultimul său text cu adresă. Cuvinte răzleţe avea să mai aştearnă pe bucăţi de hârtie, în noaptea spre 12 februarie, în zori, la ora 3, şi-a ars, într-un moment de criză acută, ultima variantă a părţii a doua din „Suflete moarte”. A închis ochii în dimineaţa zilei de 21 februarie 1852, după ce cu câteva zile mai înainte primise Sfânta împărtăşanie şi Taina Mirungerii. A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în pământul unei mănăstiri, cea a Sfântului Daniil din Moscova. În anii prigoanei ateiste mănăstirea a fost desfiinţată şi odată cu ea şi cimitirul (avea să fie „reactivată” în anii „pe-restroicii” gorbacioviste, când s-a amenajat acolo reşedinţa Patriarhiei moscovite). Osemintele lui Gogol au fost reînhumate la Cimitirul Novodevicie, unde se află şi astăzi, străjuite de o stelă funerară lipsită de simboluri creştine. Unul dintre biografii săi recenţi (I. Zolotusski) scrie despre moartea lui Gogol: „Doctorii reprezentau în cazul de faţă [cel al lui Gogol pe patul de moarte] mulţimea, spectatorii, a căror sensibilitate nu trebuie pusă pe seama răutăţii, ci a tragicului dezacord dintre ei şi poet, care a murit cu o minte limpede şi cu o memorie intactă”. Dostoievski spunea că toată literatura rusă modernă a ieşit de sub „Mantaua” lui Gogol. Am putea adăuga la aceste cuvinte că şi fervoarea mistică a lui Dostoievski a ieşit tot de sub „mantaua” lui Gogol, din tragismul ultimilor ani ai existenţei acestuia. Boris BUZILĂ Vizitati si site-ul nostru audio-video cu teatru radiofonic de Nikolai Gogol...............https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Mantaua de Nikolai Gogol În departamentul… dar mai bine nu spunem denumirea departamentului. Nu există nimic mai enervant decât să auzi de tot felul de departamente, de regimente, de cancelarii şi, într-un cuvânt, de tot felul de instituţii oficiale. În zilele noastre, orice persoană particulară consideră că jignind-o pe ea, jigneşti întreaga societate. Se vorbeşte că recent, foarte recent, un căpitan-ispravnic[1] din nu ştiu care oraş, ar fi depus undeva o cerere în care spunea foarte clar că deciziile luate de stat sunt nule şi că numele sfânt al ţării este pomenit mai întotdeauna degeaba. Ca dovadă, a anexat la cerere un volum uriaş, un roman în care, la fiecare zece pagini, se vorbeşte despre un căpitan-ispravnic, aflat în stare foarte avansată de ebrietate. Deci, pentru a evita orice fel de alte neplăceri, este mai bine să îl numim doar un departament, referindu-ne, evident, la departamentul despre care vrem să vă relatăm. Aşadar, într-un departament îşi făcea serviciul un funcţionar. Nu putem afirma că funcţionarul s-ar fi remarcat prin ceva anume; şi îţi puteai da seama de aceasta chiar după aspectul său fizic: era scund, un pic ciupit de vărsat, un pic roşcat, cu vederea slăbită, o chelie micuţă în frunte, încreţituri pe ambele părţi ale obrajilor şi o paloare de om suferind de hemoroizi… N-ai ce-i face! Arăta astfel şi din cauza climei de la Petersburg. În ceea ce priveşte poziţia sa socială (fiindcă la noi se obişnuieşte să numeşti în primul rând poziţia, rangul), personajul nostru ocupa funcţia de consilier titular permanent; precum se ştie, numeroşi scriitori care au obiceiul vrednic de a-i ataca pe cei ce nu pot riposta, mereu au glumit şi s-au întrecut în ironii la adresa acestei categorii sociale. Numele de familie al funcţionarului era Başmacikin. Dacă ne gândim bine, constatăm că acest nume îşi are originea în cuvântul tătăresc basmaq[2] fără să ştim însă nici când, nici în ce timpuri şi nici în ce mod a apărut, şi de fapt nimănui nu-i este cunoscută mai bine istoria sa. Şi tatăl său, şi bunicul său, şi chiar cumnatul său, absolut toţi Başmacikinii, au umblat în cizme, schimbându-şi pingelele doar de vreo trei ori pe an. Numele său mic era Akaki Akakievici. Se prea poate ca şi cititorului să-i pară prea rar şi oarecum straniu acest nume; vă asigur însă că el nu a fost căutat în mod special, ci este datorat unor întâmplări şi împrejurări cu totul şi cu totul ieşite din comun, care au impus acest nume ad-hoc, fără ca măcar cineva să mai poată interveni din exterior şi să i-l schimbe cumva, să îl strige într-un alt fel şi eventual după bunul său plac. Dacă nu mă înşală memoria, Akaki Akakievici s-a născut în noaptea spre 23 martie. Înainte de a se stinge din viaţă, mama sa, care fusese o femeie foarte bună şi o funcţionară apreciată, rânduise ca micuţul ei să fie botezat după toate regulile strămoşeşti. Pe când mai era încă lăuză – întinsă pe patul de vizavi de uşă, în dreapta ei stătea un cumătru, un om deosebit, Ivan Ivanovici Eroşkin, care avea slujba de şef de birou la senat, şi o cumătră, soţia ofiţerului de cartier, o femeie de o virtute rară, Arina Semionovna Belobriuşkova – femeii i se propusese să aleagă oricare nume i-ar fi plăcut, dintr-o pagină de calendar creştin, unde erau pomeniţi trei sfinţi: Mokia, Sossia şi Hozdazat. „Niciunul, chibzuise ea. Sunt nişte nume deocheate”. Ca să-i intre în voie, cei doi cumetri au deschis calendarul la altă pagină; şi din nou apărură trei nume: Trifilii, Dula şi Varahasii. „Parcă e o pedeapsă, spuse femeia, ce fel de nume mai sunt şi astea, că zău, nu am auzit niciodată de ele?! Varadat sau Varuh parcă ar mai fi, însă Trifilii şi Varahasii?!…” Se mai întoarse o pagină şi ajunseră la alte nume: Pavsikahii şi Vahtisii. „Ei, acum înţeleg, spuse femeia, că pesemne aceasta îi este soarta! Dacă-i aşa, atunci mai bine să-i punem numele tatălui său. Tatăl era Akaki, atunci să fie şi fiul Akaki”. Aşa a ajuns să-l cheme Akaki Akakievici. În timpul botezului, copilul începu să plângă şi schiţă o astfel de grimasă de parcă ar fi ştiut că va deveni cândva consilier titular. Prin urmare, faptele decurseseră aşa şi noi le-am relatat aici, pentru ca cititorul să se convingă el însuşi că întâmplarea a făcut ca eroul nostru să capete acest nume. Nimeni n-ar putea să-şi amintească însă, când şi în ce perioadă a fost angajat el la departament şi cine i-a îndreptat paşii acolo. Oricât de mulţi directori sau şefi s-au schimbat între timp, cu toţii l-au găsit pe acelaşi post, în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, în aceeaşi funcţie, de conţopist destinat scrisului, şi ulterior s-au convins că, pesemne, omul acesta a venit pe lume fiind pregătit numai pentru a face această activitate, îmbrăcat în tunică şi cu chelie. În cadrul departamentului, nimeni nu manifesta faţă de el niciun fel de respect. Paznicii nu numai că nu se sculau de la locul lor atunci când trecea Akaki, dar nici nu se uitau în direcţia lui, de parcă holul ar fi fost pur şi simplu traversat în zbor de o muscă ordinară. Faţă de el, şefii se comportau destul de distant şi despotic. Se întâmpla ca orice ajutor al şefului de birou să îi pună sub nas hârtiile, fără a-i mai spune cumva: „Copiaţi-le”, sau „Iată şi pentru dumneavoastră o afacere interesantă, bunicică”, sau ceva plăcut, cum obişnuiesc să zică funcţionarii binecrescuţi. Obedient, Akaki lua hârtia, uitându-se numai la ea şi pregătindu-se să o transcrie, fără să-l intereseze cine i-a pus-o pe birou şi dacă a avut dreptul să facă acest lucru. Funcţionarii mai tineri râdeau de el, îl ironizau, pe cât le permitea spiritul lor de conţopişti, povesteau, chiar în faţa sa, diverse istorii hazlii despre el. Despre proprietara sa, o bătrână de şaptezeci de ani, ziceau că aceasta l-ar lua adesea la bătaie, şi îl întrebau când vor face nunta; câteodată, se amuzau presărându-i pe cap hârtiuţe mărunţite, şi spunând că sunt fulgi de zăpadă. Însă Akaki Akakievici nu scotea niciodată vreun cuvânt la toate acestea, de parcă în faţa sa nu s-ar fi aflat nimeni; nimic nu-l influenţa în vreun fel când lucra; cu toate că era sâcâit din toate părţile, el nu comitea nicio greşeală atunci când scria. Numai dacă glumele deveneau de nesuportat, când colegii săi îi zgâlţâiau mâna, împiedicându-l să-şi facă treaba, el le spunea scurt: „Lăsaţi-mă în pace, de ce mă jigniţi?” Şi era ceva straniu în cuvintele sale şi mai ales în vocea cu care le pronunţa. Se simţea ceva nedefinit, care trezea un fel de milă profundă; se întâmplă că un tânăr proaspăt angajat luă exemplul celorlalţi, şi-şi permise să-şi bată joc de el, dar se opri dintr-odată, de parcă ar fi fost străpuns de un gând dureros, şi de atunci s-a schimbat totul înaintea sa, căpătând un alt înţeles. Păru că o putere supranaturală îl îndepărtă de colegii săi, cu care se împrietenise şi pe care îi luase drept persoane distinse, manierate. De multe ori, după această întâmplare, în mijlocul celor mai vesele momente, îşi amintea de funcţionarul scund, cu chelie, rostindu-i în faţă cuvintele care îl săgetaseră: „Lăsaţi-mă în pace, de ce mă jigniţi?”, şi-n aceste cuvinte pătrunzătoare se simţea prezenţa altor cuvinte: „Eu sunt fratele tău”. Atunci, sărmanul băiat îşi acoperea faţa cu mâinile şi se cutremura, văzând câtă lipsă de omenie există pe lume, câtă duritate feroce se ascunde în firea delicată şi instruită a nobilimii şi – Doamne! – chiar şi în el însuşi, despre care cei mai mulţi din cei ce-l cunoşteau credeau că este nobil şi onest… Nu se ştie dacă mai poate fi găsit un astfel de om, atât de dedicat profesiei sale. Era insuficient să spui despre el că îşi făcea serviciul cu sârguinţă, pentru că, de fapt, el îşi făcea datoria cu o pasiune nemaiîntâlnită. Acolo, în această activitate de transcriere, el întâlnea o lume plăcută şi pitorească. Faţa lui exprima satisfacţie; îşi avea literele sale favorite, pe care, când ajungea să le scrie, se emoţiona la fel ca un copil şi râdea în sinea sa; le făcea cu ochiul, se ajuta şi cu buzele, astfel încât, privindu-l în vreme ce lucra, puteai să citeşti pe faţa lui litera pe care pana din mâna sa o scria pe hârtie. Dacă i-ar fi fost acordate decoraţii corespunzător străduinţelor sale, el ar fi putut lesne să ajungă în rândul consilierilor de stat; după cum se exprimau colegii lui mai glumeţi, i s-au acordat însă doar o cataramă încuietoare şi câţiva hemoroizi. Nu putem spune totuşi că nu-i dădea nimeni niciun fel de atenţie. Într-o zi, dorind să-i mulţumească pentru sârguinţă neîntreruptă a serviciilor sale, un director cu sufletul mai bun ordonă să i se dea o activitate mai importantă decât simpla copiere; mai concret, dintr-o lucrare care era deja terminată i s-a dat să facă un raport cu privire la o altă instituţie de stat. Obligaţia lui consta doar în a găsi un alt titlu generic şi de a schimba, pe ici şi pe colo, câteva verbe, de la persoana întâi, la persoana a treia. Acest lucru i-a solicitat atâta efort, că funcţionăraşul  nostru transpiră de-a binelea, îşi şterse fruntea şi spuse în cele din urmă: „No, daţi-mi mai bine să transcriu ceva”. De atunci, directorii săi l-au lăsat pentru totdeauna să facă numai lucrări de copiere, de parcă, în afara acestor transcrieri, pentru el nu ar mai fi existat niciun fel de altă activitate.   [1] Şef de poliţie. [2] Denumirea unui fel de încălţăminte joasă, de obicei de piele. Aici gasiti si teatru radiofonic de Nikolai Gogol..............https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Insemnarile unui nebun de Nikolai Gogol  3 octombrie   Azi s-a întâmplat ceva neobişnuit. M-am sculat destul de târziu şi când Mavra mi-a adus cizmele curăţate, am întrebat-o cât e ceasul. Auzind că-i trecut demult de ora 10, m-am grăbit să mă îmbrac. Drept să spun, n-aveam deloc chef să mă duc la departament, dacă aş fi ştiut ce mutră acră are să-mi facă şeful. De când îmi tot spune: „Ce-i cu tine, măi omule, de eşti atât de zăpăcit? Ba umbli ca un năuc, ba încurci câte o lucrare, că nici dracu n-o mai poate descurca; scrii titlurile cu literă mică – nu pui nici data, nici numărul…” Pisălog afurisit! Mă invidiază pesemne că stau în cabinetul directorului şi ascut pene pentru excelenţa sa! Într-un cuvânt, nu m-aş fi dus la departament, dacă n-aş fi nădăjduit să pot da de casier, să pot scoate de la zgârcitul acesta măcar un avans cât de mic din salar. Ce creatură şi casierul ăsta! Doamne, Dumnezeul meu! Mai degrabă vine judecata de-apoi, decât să-ţi dea el leafa pe o lună înainte! Poţi să ceri până te-o lua dracu Chiar de-ai avea cea mai mare nevoie, şi javra asta bătrână tot nu-ţi dă! Şi doar ştie toată lumea că acasă bucătăreasa îl bate de-l zvântă. Nu-i niciun chilipir să fii slujbaş la departament, căci nu-ţi pică nimic pe delături. De pildă, la administraţia gubernială, la vistierie, la curtea de conturi, e cu totul altceva: vezi acolo pe câte unul cum stă ghemuit într-un colţ şi scrie. Are pe el un frac ca vai de capul lui şi o mutră de ţi-i mai mare scârbă, dar să vezi ce vilă ţine cu chirie! Şi totuşi, ia să îndrăzneşti să-i faci cadou o cană aurită de porţelan! Căci, spune el, astfel de cadouri se dau numai la doctori. Lui să-i dai o pereche de cai trăpaşi, sau o trăsură, sau o blană de biber de vreo trei sute de ruble. Pare un om inofensiv şi vorbeşte cum nu se mai poate de delicat. „Împrumutaţi-mi, vă rog, cuţitaşul, să-mi ascut pana”, dar te curăţă aşa de bine, că numai cămaşa n-o ia de pe spinarea petiţionarului. E adevărat că în schimb la noi, la departament, slujba e nobilă, peste tot domneşte o curăţenie desăvârşită, cum nu se pomeneşte în administraţia gubernială. La noi, birourile sunt de mahon, iar şefii ţi se adresează numai cu „dumneavoastră”. Da, recunosc că, dacă n-ar fi atâta nobleţe la noi, aş fi părăsit demult departamentul. Am îmbrăcat mantaua cea veche şi mi-am luat umbrela, pentru că ploua cu găleata. Pe străzi nu era nimeni; îmi ieşeau în cale numai femei cu fustele în cap, negustori ruşi cu umbrele şi curieri. Din lumea bună, vedeai doar câte un funcţionar de-ai noştri. Iată unul la răspântie. Cum l-am zărit, mi-am spus îndată: „E-he drăguţule! Tu nu te duci la departament, alergi după femeia aceea grăbită dinaintea ta şi-i priveşti picioruşele.” Ce mai pui de lele şi funcţionarul nostru! Nu-l întrec nici chiar ofiţerii: cum vede vreuna cu pălăriuţă, se şi agaţă de ea. Pe când mă gândeam astfel, văzui un cupeu oprindu-se în faţa magazinului pe lângă care treceam. L-am recunoscut îndată: era cupeul directorului nostru. „Dar ce să caute directorul într-un magazin? mă gândii eu; trebuie să fie fiică-sa…” M-am lipit de perete. Când a deschis lacheul uşa, ea sări din cupeu, uşoară ca o păsărică. Şi… vai, cum se uita în dreapta şi în stânga, vai cum mişca din ochi şi din sprâncene… Dumnezeule, Doamne! Sunt pierdut, cu desăvârşire pierdut! De ce o fi ieşit din casă pe o vreme ca asta? Şi să mai spui că femeile nu se prăpădesc după zdrenţe. Nu m-a recunoscut; dar şi eu am căutat să-mi ascund faţa cât mai bine, căci aveam o manta foarte murdară şi mai era şi de modă veche. Acum mantalele se poartă cu gulere mari. Pe când a mea are două gulere mici unul peste altul; şi pe deasupra postavul nu era decatat. Căţeluşa ei n-a apucat a intra în magazin şi a rămas afară; eu o cunosc: o cheamă Meggy; nu trecu niciun minut şi auzii deodată un glas subţire: „Bună ziua, Meggy!” Ei comedie! Cine vorbeşte? M-am uitat într-o parte şi-n alta şi văzui două doamne mergând sub o umbrelă: una bătrână şi alta tinerică; dar ele trecuseră înainte şi eu auzii iar: „Nu-i frumos, Meggy!” Ce naiba? O văzui pe Meggy, mirosindu-se cu o căţeluşă care mergea în urma doamnelor. „E-he! mă gândii eu; ce naiba, sunt beat? Mă-mbăt doar aşa de rar.” „Nu, Fidel, n-ai dreptate”. Am văzut-o cu ochii mei pe Meggy vorbind: „Ham, ham! Am fost… ham, ham; foarte bolnavă… ham, ham…" A naibii căţeluşă! Recunosc că m-am mirat grozav, auzind-o cum vorbeşte ca oamenii; dar pe urmă, chibzuind temeinic, nu m-am mai mirat. Câte ciudăţenii nu se-ntâmplă pe lumea asta. Se spune, de pildă, că în Anglia a ieşit la ţărm un peşte care a rostit două cuvinte într-o limbă aşa de ciudată, încât de trei ani îşi bat capul savanţii să-i dea de rost, dar până în prezent n-au ajuns la niciun rezultat. De asemenea, am citit în gazete despre două vaci, care s-au dus la o prăvălie şi au cerut un funt de ceai. Recunosc totuşi că m-am mirat şi mai mult, când am auzit-o pe Meggy spunând:" „Ţi-am scris, Fidel! Dar se vede că nu ţi-a adus Polkan scrisoarea." Zău, să nu mi se mai dea leafa dacă mint! De când sunt n-am pomenit câini scriind! Corect poate scrie numai un nobil. De bunăseamă că de scris mai pot scrie şi unii contabili din tagma negustorească, ba chiar şi unii iobagi, dar scrisul lor e ceva automat: fără virgule, fără puncte, fără stil. Lucrul acesta m-a mirat. Recunosc că de la o vreme încep să aud şi să văd lucruri încă nevăzute şi neauzite de nimeni. „Ia să mă duc, mi-am zis, după căţeluşa asta, să aflu ce-i cu ea şi ce gândeşte.” Şi, deschizându-mi umbrela, pornii în urma celor două doamne. Am trecut prin strada Gorohovaia, am cotit în Meşcianskaia, pe urmă am mers prin Stolearnaia şi în sfârşit am ajuns la podul Kokuşkin, unde ne-am oprit în faţa unei case mari. „Casa asta o cunosc, mi-am spus eu; e casa lui Zverkov.” Ce casă mare! Câtă lume trebuie să stea în ea! Câte bucătărese, câţi noi veniţi! Iar fraţii noştri, funcţionarii, stau înghesuiţi că se înăbuşă! Acolo locuieşte şi un prieten al meu, care cântă bine din trombon. Doamnele s-au urcat la etajul al cincilea. „Bine, îmi zisei eu: nu mă urc acum. Dar îmi notez locul şi nu voi lăsa să-mi scape prima ocazie.”   4 octombrie   Azi e miercuri, de aceea m-am dus în biroul şefului. Am venit anume mai de dimineaţă şi i-am ascuţit toate penele. Directorul nostru trebuie să fie un om foarte deştept. Tot cabinetul, numai dulapuri cu cărţi. Am citit titlul câtorva: numai cărţi savante, atât de savante încât nici nu te poţi apropia de ele. Toate în limba franceză sau germană. Dar uită-te la faţa lui! Câtă măreţie! Nu l-am auzit niciodată spunând o vorbă de prisos. Doar uneori, când îi dai hârtiile, te întreabă: „Cum e afară?” „Umezeală, excelenţă.” Da, nu-i de teapa noastră. Om de stat. Remarc că pe mine mă iubeşte îndeosebi. Dacă şi fiica lui… Eh, fir-ar să fie… Dar tăcere, nu mai spun nimic! Am citit „Peiolka”[1]. Ce oameni proşti sunt franţujii! Ce mai vor? Îţi vine să-i iei pe toţi la bătaie, zău aşa! Am citit tot acolo o descriere plăcută a unui bal, făcută de un moşier din Kursk. Moşierii din Kursk scriu bine. După aceea, am observat că era 12 şi jumătate şi şeful nostru tot nu ieşea din dormitor. Aproape de 1 şi jumătate, s-a întâmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nicio pană. S-a deschis uşa şi, crezând că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hârtiile. Însă era chiar ea! Sfinte Dumnezeule, ce mai rochie avea! albă, parcă era o lebădă; vai, ce minunăţie! Când m-a privit, parcă m-a orbit soarele. Zău, soarele! M-a salutat, m-a întrebat: „A fost pe-aici papa?” Vai, ce glas! Privighetoare! Privighetoare – nu alta! „Excelenţa voastră, am vrut eu să-i spun: nu daţi poruncă să fiu osândit la moarte! Dacă vreţi totuşi să fiu executat, executaţi-mă cu mânuţa dumneavoastră de fiică de general!” La dracu! Dar nici nu-mi puteam mişca limba şi abia am îngăimat: „N-a fost deloc”. S-a uitat la mine, apoi la cărţi şi a scăpat jos batista. M-am repezit s-o ridic. Am alunecat pe blestematul de parchet şi numai că nu mi-am turtit nasul! Totuşi m-am ţinut bine şi i-am dat batista. Doamne, ce pânză fină! Şi ce parfum, ambră veritabilă! Curat miros de general. Mi-a mulţumit, a zâmbit puţintel, încât abia i s-a mişcat buzişoarele de zahăr, apoi a plecat. Peste un ceas, a venit lacheul să-mi spună: „Du-te acasă, Axenti Ivanovici. Boierul a plecat.” Nu pot suferi anturajul lacheilor: stau tolăniţi în hol şi când intri abia binevoiesc să dea din cap. Dar asta încă nu-i nimic: odată, unul din aceşti mârlani a crezut că mă poate trata cu tabac fără să se ridice de pe scaun. Ştii, tu, necioplitule, că sunt funcţionar, şi încă sunt de viţă nobilă? Mi-am luat fireşte, pălăria, m-am îmbrăcat singur cu mantaua, căci aceşti domni nu te servesc niciodată, şi am plecat. Acasă, cea mai mare parte din timp am stat culcat. Am transcris şi nişte versuri foarte frumoase, trebuie să fie din Puşkin:   Ceasul ăsta, an îmi pare, Singur, fără draga mea. Clipele îmi sunt amare, Cum să mai trăiesc aşa?   Spre seară, înfăşurat în manta, m-am oprit la intrarea casei excelenţei sale; am aşteptat mult, doar-doar va ieşi ea din nou, urcându-se, s-o mai văd o dată în cupeu! Dar n-a mai ieşit.     [1] Albiniţa. E vorba de ziarul „Severnaia Peela” („Albina Nordului”). (N. trad.)

Caleasca  de Nikolai Gogol Odată cu venirea în garnizoană a regimentului de cavalerie  orăşelul B. se înveseli foarte mult. Până atunci fusese aici o groaznică plictiseală. Când ţi se întâmplă să treci prin orăşel şi să te uiţi la căsuţele scunde de lut, care privesc uliţa cu o mutră nemaipomenit de acră, atunci… dar nici nu poţi spune ce ţi se întâmplă atunci în suflet… Simţi că te cuprinde o jale, ca şi cum ai fi pierdut la cărţi sau ai fi spus netam-nesam cine ştie ce neghiobie. Într-un cuvânt, nu te simţeai bine deloc. Lutul cu care au fost lipite cândva căsuţele a căzut din pricina ploilor, iar pereţii, din albi cum au fost cândva, au ajuns bălţaţi. Cum se întâmplă de obicei în orăşelele noastre din sud, cele mai multe acoperişuri sunt de trestie. În urma unei porunci de mai de demult a poliţaiului, au fost tăiate toate grădiniţele, pentru ca orăşelul să pară mai frumos. Pe uliţe nu întâlneşti ţipenie de om şi rar se întâmplă să treacă câte un cocoş doar, peste caldarâmul moale ca o pernă, din pricina colbului gros de un sfert de arşin; la cea mai mică ploaie, caldarâmul se preface în glod. Uliţele orăşelului B. se umplu atunci de acele animale grase cărora poliţaiul le spune „franţuji”. Când animalele acestea îşi scot râturile pline de seriozitate din băltoacele unde se tăvălesc, guiţă aşa de ascuţit, încât celui ce trece tocmai atunci pe acolo, cu căruţa, nu-i rămâne decât să dea bice cailor. Dar, dealtfel, e destul de greu să întâlneşti vreo căruţă prin orăşelul B. Rar, rar de tot se-ntâmplă să treacă hodorogind pe caldarâm câte un vehicul, nici brişcă, nici teleagă, în care şade, uitându-se, printre sacii de făină înghesuiţi în jurul lui, un moşier oarecare, stăpân peste unsprezece suflete de iobagi, îmbrăcat cu un surtuc de nankin şi biciuind o iapă murgă, cu mânzul după ea. Până şi piaţa are o înfăţişare cam demnă de plâns; casa croitorului iese din rând cum nu se poate mai caraghios, nu cu toată faţada, ci numai cu un colţ; peste drum, drept în faţa ei, se tot clădeşte de vreo cincisprezece ani o casă de piatră cu două ferestre; iar mai încolo se află o curte împrejmuită cu un gard de modă nouă, de scânduri vopsite în culoarea cenuşie a noroiului, dat de poliţai drept model pentru asemenea construcţii încă de pe vremea când el era tânăr şi nu-şi luase încă obiceiul să se culce îndată după prânz şi să ia noaptea, înainte de culcare, un decoct de agrişe uscate. La celelalte case, gardurile sunt mai toate de nuiele împletite. În mijlocul pieţii se află nişte dugheniţe, mici de tot, unde puteai vedea oricând câte un şirag de covrigi, o muiere cu basma roşie în cap, un pud de săpun, câteva funturi de migdale amare, alice de vânătoare, puţină stambă şi doi băieţi de prăvălie, care, oricând îi apucai, jucau svaika[1] în faţa uşii. Însă cum a venit în garnizoană, în acest orăşel, capitală de judeţ, regimentul de cavalerie, toate s-au schimbat, uliţele s-au împestriţat, şi s-au înviorat – într-un cuvânt, au căpătat o înfăţişare nouă cu desăvârşire. Căsuţele scunde vedeau adesea cum trece pe lângă ele câte un ofiţer sprinten şi chipeş, cu penaj la chipiu, în drum spre vreun camarad al lui, să discute împreună despre înaintări, despre cel mai bun tutun, iar câteodată să pună la bătaie, la cărţi, o droşcă, care cu drept cuvânt se putea numi a regimentului, căci trecea din mână în mână – dar tot la regiment rămânea; azi se plimba cu ea maiorul, mâine era în grajdul unui locotenent, iar când te uitai, peste o săptămână, iar îi ungea bucşele cu seu ordonanţa maiorului. Gardurile de nuiele împletite, dintre case, erau pline de şepci soldăţeşti, puse la soare şi nu era poartă unde să nu fie atârnată câte o manta sură. Prin toate ulicioarele dădeai de soldaţi cu mustăţi ţepoase, ca nişte perii de ghete. Astfel de mustăţi puteau fi văzute prin toate locurile. Numai ce se adunau în piaţă câteva precupeţe cu căuşele, că îndată se şi ivea în spatele lor câte o pereche de mustăţi, în piaţa din mijlocul orăşelului, nelipsitul soldat cu mustăţi îl săpunea pe vreun ţărănoi, căruia nu-i rămânea decât să geamă şi să-şi boldească ochii în sus. Ofiţerii înviorară societatea orăşelului, alcătuită până atunci numai din judecător, care trăia într-o casă cu o oarecare diaconeasă, şi din poliţai, om aşezat, dar care dormea pe săturatele, cât era ziulica de mare, de după prânz şi până seara, şi de seara până a doua zi la prânz. Societatea se făcu însă mai numeroasă şi mai interesantă când îşi mută acolo cartierul generalul de brigadă. Moşierii din împrejurimi, a căror existenţă nici măcar n-o bănuise cineva până atunci, începură să vină tot mai des în acest orăşel, totodată şi capitală de ţinut, ca să se întâlnească cu domnii ofiţeri şi să mai joace din când în când câte un bănculeţ, la care visau cum nu se poate mai nelămurit capetele lor din cale-afară de pline de grijile semănatului, de comisioanele nevestelor şi de vânătoarea de iepuri. Tare îmi pare rău că nu-mi pot aduce aminte cu ce prilej anume s-a întâmplat să dea generalul de brigadă o masă mare. Se făcuseră pentru această masă pregătiri uriaşe. Până aproape de barieră se auzeau tocând la bucătăria generalului cuţitele bucătarilor. Toată piaţa fusese cu desăvârşire pustiită; aşa că judecătorul şi cu diaconeasa lui au trebuit să mănânce numai lipii de făină de hrişcă şi chisăliţă de crohmală. Curtea nu tocmai mare a casei generalului era plină toată de droşte şi de caleşti. Societatea, alcătuită numai din bărbaţi, cuprindea, în afară de ofiţeri, şi câţiva moşieri din împrejurimi. Mai acătării dintre toţi, era Pifagor Pifagorovici Certokuţki, unul din cei mai de seamă aristocraţi ai judeţului B., care venea la alegerile nobilimii într-un echipaj elegant şi făcea zarvă mai multă decât toţi. Certokuţki slujise cândva într-un regiment de cavalerie, unde fusese unul dintre ofiţerii cei mai de seamă şi mai cu vază. Cel puţin, prin locurile pe unde pribegise regimentul lui, fusese văzut pe la multe baluri şi sindrofii despre care lucru pot fi întrebate domnişoarele din guberniile Tambovului şi Simbirskului. Şi poate că vestea i s-ar fi dus şi prin alte gubernii, spre şi mai marea lui glorie şi folosinţă, dacă nu s-ar fi întâmplat să iasă din armată dintr-o pricină numită de obicei afacere neplăcută. Nu prea ştiu bine dacă dăduse o palmă cuiva, pe vremuri, sau că o primise – e sigur însă că fusese rugat să-şi dea demisia. Dealtfel nu pierduse cu asta nimic din prestigiu; purta un frac cu talia sus, în felul mundirelor de uniformă, pinteni la cizmă şi mustăţi sub nas, fiindcă fără ele nobilii ar fi putut crede că slujise în infanterie, armă pe care Certokuţki o numea în batjocură, câteodată pihotă, câteodată pifanterie. Certokuţki venea pe la toate iarmaroacele unde se îmbulzeau toate măruntaiele Rusiei, alcătuită din doici, copii, fete, şi moşieri grăsani, veniţi să se distreze în tot felul de brişte, taradoice, tarantase şi în nişte carete pe care nici măcar în vis nu ţi le-ai fi putut închipui. Mirosea numaidecât că în cutare loc s-a stabilit în garnizoană un regiment de cavalerie, şi venea totdeauna să se vadă cu domnii ofiţeri. Cum dădea cu ochii de ei, sărea foarte sprinten din caleaşca lui mică şi uşoară, sau din droşcă şi făcea cunoştinţă cu dânşii nemaipomenit de repede. La alegerile trecute, dăduse nobilimii o masă straşnică, la care declarase că de-l vor alege mareşal, avea să pună nobilimea pe picioare, cum niciodată nu a fost pusă… îndeobşte, cum se spune prin gubernii şi prin judeţe, avea apucături boiereşti, se însurase cu o fată destul de frumuşică şi luase odată cu dânsa o zestre de două sute de suflete şi câteva mii, bani gata. Capitalul îşi găsi întrebuinţare numaidecât: cumpără şase cai cu adevărat minunaţi, o maimuţă domesticită, din acele ce umblă prin casă, îşi procură clanţe aurite la uşi şi tocmi un majordom franţuz. Cele două sute de suflete ale nevestei, împreună cu celelalte două sute ale lui, fură puse la credit pentru nişte manipulaţii comerciale. Într-un cuvânt, Certokuţki era un moşier în toată regula… Un moşier din cei mari!   [1] Joc de copii. (N. trad.)