Nikolai Gogol

Caleasca  de Nikolai Gogol Odată cu venirea în garnizoană a regimentului de cavalerie  orăşelul B. se înveseli foarte mult. Până atunci fusese aici o groaznică plictiseală. Când ţi se întâmplă să treci prin orăşel şi să te uiţi la căsuţele scunde de lut, care privesc uliţa cu o mutră nemaipomenit de acră, atunci… dar nici nu poţi spune ce ţi se întâmplă atunci în suflet… Simţi că te cuprinde o jale, ca şi cum ai fi pierdut la cărţi sau ai fi spus netam-nesam cine ştie ce neghiobie. Într-un cuvânt, nu te simţeai bine deloc. Lutul cu care au fost lipite cândva căsuţele a căzut din pricina ploilor, iar pereţii, din albi cum au fost cândva, au ajuns bălţaţi. Cum se întâmplă de obicei în orăşelele noastre din sud, cele mai multe acoperişuri sunt de trestie. În urma unei porunci de mai de demult a poliţaiului, au fost tăiate toate grădiniţele, pentru ca orăşelul să pară mai frumos. Pe uliţe nu întâlneşti ţipenie de om şi rar se întâmplă să treacă câte un cocoş doar, peste caldarâmul moale ca o pernă, din pricina colbului gros de un sfert de arşin; la cea mai mică ploaie, caldarâmul se preface în glod. Uliţele orăşelului B. se umplu atunci de acele animale grase cărora poliţaiul le spune „franţuji”. Când animalele acestea îşi scot râturile pline de seriozitate din băltoacele unde se tăvălesc, guiţă aşa de ascuţit, încât celui ce trece tocmai atunci pe acolo, cu căruţa, nu-i rămâne decât să dea bice cailor. Dar, dealtfel, e destul de greu să întâlneşti vreo căruţă prin orăşelul B. Rar, rar de tot se-ntâmplă să treacă hodorogind pe caldarâm câte un vehicul, nici brişcă, nici teleagă, în care şade, uitându-se, printre sacii de făină înghesuiţi în jurul lui, un moşier oarecare, stăpân peste unsprezece suflete de iobagi, îmbrăcat cu un surtuc de nankin şi biciuind o iapă murgă, cu mânzul după ea. Până şi piaţa are o înfăţişare cam demnă de plâns; casa croitorului iese din rând cum nu se poate mai caraghios, nu cu toată faţada, ci numai cu un colţ; peste drum, drept în faţa ei, se tot clădeşte de vreo cincisprezece ani o casă de piatră cu două ferestre; iar mai încolo se află o curte împrejmuită cu un gard de modă nouă, de scânduri vopsite în culoarea cenuşie a noroiului, dat de poliţai drept model pentru asemenea construcţii încă de pe vremea când el era tânăr şi nu-şi luase încă obiceiul să se culce îndată după prânz şi să ia noaptea, înainte de culcare, un decoct de agrişe uscate. La celelalte case, gardurile sunt mai toate de nuiele împletite. În mijlocul pieţii se află nişte dugheniţe, mici de tot, unde puteai vedea oricând câte un şirag de covrigi, o muiere cu basma roşie în cap, un pud de săpun, câteva funturi de migdale amare, alice de vânătoare, puţină stambă şi doi băieţi de prăvălie, care, oricând îi apucai, jucau svaika[1] în faţa uşii. Însă cum a venit în garnizoană, în acest orăşel, capitală de judeţ, regimentul de cavalerie, toate s-au schimbat, uliţele s-au împestriţat, şi s-au înviorat – într-un cuvânt, au căpătat o înfăţişare nouă cu desăvârşire. Căsuţele scunde vedeau adesea cum trece pe lângă ele câte un ofiţer sprinten şi chipeş, cu penaj la chipiu, în drum spre vreun camarad al lui, să discute împreună despre înaintări, despre cel mai bun tutun, iar câteodată să pună la bătaie, la cărţi, o droşcă, care cu drept cuvânt se putea numi a regimentului, căci trecea din mână în mână – dar tot la regiment rămânea; azi se plimba cu ea maiorul, mâine era în grajdul unui locotenent, iar când te uitai, peste o săptămână, iar îi ungea bucşele cu seu ordonanţa maiorului. Gardurile de nuiele împletite, dintre case, erau pline de şepci soldăţeşti, puse la soare şi nu era poartă unde să nu fie atârnată câte o manta sură. Prin toate ulicioarele dădeai de soldaţi cu mustăţi ţepoase, ca nişte perii de ghete. Astfel de mustăţi puteau fi văzute prin toate locurile. Numai ce se adunau în piaţă câteva precupeţe cu căuşele, că îndată se şi ivea în spatele lor câte o pereche de mustăţi, în piaţa din mijlocul orăşelului, nelipsitul soldat cu mustăţi îl săpunea pe vreun ţărănoi, căruia nu-i rămânea decât să geamă şi să-şi boldească ochii în sus. Ofiţerii înviorară societatea orăşelului, alcătuită până atunci numai din judecător, care trăia într-o casă cu o oarecare diaconeasă, şi din poliţai, om aşezat, dar care dormea pe săturatele, cât era ziulica de mare, de după prânz şi până seara, şi de seara până a doua zi la prânz. Societatea se făcu însă mai numeroasă şi mai interesantă când îşi mută acolo cartierul generalul de brigadă. Moşierii din împrejurimi, a căror existenţă nici măcar n-o bănuise cineva până atunci, începură să vină tot mai des în acest orăşel, totodată şi capitală de ţinut, ca să se întâlnească cu domnii ofiţeri şi să mai joace din când în când câte un bănculeţ, la care visau cum nu se poate mai nelămurit capetele lor din cale-afară de pline de grijile semănatului, de comisioanele nevestelor şi de vânătoarea de iepuri. Tare îmi pare rău că nu-mi pot aduce aminte cu ce prilej anume s-a întâmplat să dea generalul de brigadă o masă mare. Se făcuseră pentru această masă pregătiri uriaşe. Până aproape de barieră se auzeau tocând la bucătăria generalului cuţitele bucătarilor. Toată piaţa fusese cu desăvârşire pustiită; aşa că judecătorul şi cu diaconeasa lui au trebuit să mănânce numai lipii de făină de hrişcă şi chisăliţă de crohmală. Curtea nu tocmai mare a casei generalului era plină toată de droşte şi de caleşti. Societatea, alcătuită numai din bărbaţi, cuprindea, în afară de ofiţeri, şi câţiva moşieri din împrejurimi. Mai acătării dintre toţi, era Pifagor Pifagorovici Certokuţki, unul din cei mai de seamă aristocraţi ai judeţului B., care venea la alegerile nobilimii într-un echipaj elegant şi făcea zarvă mai multă decât toţi. Certokuţki slujise cândva într-un regiment de cavalerie, unde fusese unul dintre ofiţerii cei mai de seamă şi mai cu vază. Cel puţin, prin locurile pe unde pribegise regimentul lui, fusese văzut pe la multe baluri şi sindrofii despre care lucru pot fi întrebate domnişoarele din guberniile Tambovului şi Simbirskului. Şi poate că vestea i s-ar fi dus şi prin alte gubernii, spre şi mai marea lui glorie şi folosinţă, dacă nu s-ar fi întâmplat să iasă din armată dintr-o pricină numită de obicei afacere neplăcută. Nu prea ştiu bine dacă dăduse o palmă cuiva, pe vremuri, sau că o primise – e sigur însă că fusese rugat să-şi dea demisia. Dealtfel nu pierduse cu asta nimic din prestigiu; purta un frac cu talia sus, în felul mundirelor de uniformă, pinteni la cizmă şi mustăţi sub nas, fiindcă fără ele nobilii ar fi putut crede că slujise în infanterie, armă pe care Certokuţki o numea în batjocură, câteodată pihotă, câteodată pifanterie. Certokuţki venea pe la toate iarmaroacele unde se îmbulzeau toate măruntaiele Rusiei, alcătuită din doici, copii, fete, şi moşieri grăsani, veniţi să se distreze în tot felul de brişte, taradoice, tarantase şi în nişte carete pe care nici măcar în vis nu ţi le-ai fi putut închipui. Mirosea numaidecât că în cutare loc s-a stabilit în garnizoană un regiment de cavalerie, şi venea totdeauna să se vadă cu domnii ofiţeri. Cum dădea cu ochii de ei, sărea foarte sprinten din caleaşca lui mică şi uşoară, sau din droşcă şi făcea cunoştinţă cu dânşii nemaipomenit de repede. La alegerile trecute, dăduse nobilimii o masă straşnică, la care declarase că de-l vor alege mareşal, avea să pună nobilimea pe picioare, cum niciodată nu a fost pusă… îndeobşte, cum se spune prin gubernii şi prin judeţe, avea apucături boiereşti, se însurase cu o fată destul de frumuşică şi luase odată cu dânsa o zestre de două sute de suflete şi câteva mii, bani gata. Capitalul îşi găsi întrebuinţare numaidecât: cumpără şase cai cu adevărat minunaţi, o maimuţă domesticită, din acele ce umblă prin casă, îşi procură clanţe aurite la uşi şi tocmi un majordom franţuz. Cele două sute de suflete ale nevestei, împreună cu celelalte două sute ale lui, fură puse la credit pentru nişte manipulaţii comerciale. Într-un cuvânt, Certokuţki era un moşier în toată regula… Un moşier din cei mari!   [1] Joc de copii. (N. trad.)  

Insemnarile unui nebun de Nikolai Gogol  3 octombrie   Azi s-a întâmplat ceva neobişnuit. M-am sculat destul de târziu şi când Mavra mi-a adus cizmele curăţate, am întrebat-o cât e ceasul. Auzind că-i trecut demult de ora 10, m-am grăbit să mă îmbrac. Drept să spun, n-aveam deloc chef să mă duc la departament, dacă aş fi ştiut ce mutră acră are să-mi facă şeful. De când îmi tot spune: „Ce-i cu tine, măi omule, de eşti atât de zăpăcit? Ba umbli ca un năuc, ba încurci câte o lucrare, că nici dracu n-o mai poate descurca; scrii titlurile cu literă mică – nu pui nici data, nici numărul…” Pisălog afurisit! Mă invidiază pesemne că stau în cabinetul directorului şi ascut pene pentru excelenţa sa! Într-un cuvânt, nu m-aş fi dus la departament, dacă n-aş fi nădăjduit să pot da de casier, să pot scoate de la zgârcitul acesta măcar un avans cât de mic din salar. Ce creatură şi casierul ăsta! Doamne, Dumnezeul meu! Mai degrabă vine judecata de-apoi, decât să-ţi dea el leafa pe o lună înainte! Poţi să ceri până te-o lua dracu Chiar de-ai avea cea mai mare nevoie, şi javra asta bătrână tot nu-ţi dă! Şi doar ştie toată lumea că acasă bucătăreasa îl bate de-l zvântă. Nu-i niciun chilipir să fii slujbaş la departament, căci nu-ţi pică nimic pe delături. De pildă, la administraţia gubernială, la vistierie, la curtea de conturi, e cu totul altceva: vezi acolo pe câte unul cum stă ghemuit într-un colţ şi scrie. Are pe el un frac ca vai de capul lui şi o mutră de ţi-i mai mare scârbă, dar să vezi ce vilă ţine cu chirie! Şi totuşi, ia să îndrăzneşti să-i faci cadou o cană aurită de porţelan! Căci, spune el, astfel de cadouri se dau numai la doctori. Lui să-i dai o pereche de cai trăpaşi, sau o trăsură, sau o blană de biber de vreo trei sute de ruble. Pare un om inofensiv şi vorbeşte cum nu se mai poate de delicat. „Împrumutaţi-mi, vă rog, cuţitaşul, să-mi ascut pana”, dar te curăţă aşa de bine, că numai cămaşa n-o ia de pe spinarea petiţionarului. E adevărat că în schimb la noi, la departament, slujba e nobilă, peste tot domneşte o curăţenie desăvârşită, cum nu se pomeneşte în administraţia gubernială. La noi, birourile sunt de mahon, iar şefii ţi se adresează numai cu „dumneavoastră”. Da, recunosc că, dacă n-ar fi atâta nobleţe la noi, aş fi părăsit demult departamentul. Am îmbrăcat mantaua cea veche şi mi-am luat umbrela, pentru că ploua cu găleata. Pe străzi nu era nimeni; îmi ieşeau în cale numai femei cu fustele în cap, negustori ruşi cu umbrele şi curieri. Din lumea bună, vedeai doar câte un funcţionar de-ai noştri. Iată unul la răspântie. Cum l-am zărit, mi-am spus îndată: „E-he drăguţule! Tu nu te duci la departament, alergi după femeia aceea grăbită dinaintea ta şi-i priveşti picioruşele.” Ce mai pui de lele şi funcţionarul nostru! Nu-l întrec nici chiar ofiţerii: cum vede vreuna cu pălăriuţă, se şi agaţă de ea. Pe când mă gândeam astfel, văzui un cupeu oprindu-se în faţa magazinului pe lângă care treceam. L-am recunoscut îndată: era cupeul directorului nostru. „Dar ce să caute directorul într-un magazin? mă gândii eu; trebuie să fie fiică-sa…” M-am lipit de perete. Când a deschis lacheul uşa, ea sări din cupeu, uşoară ca o păsărică. Şi… vai, cum se uita în dreapta şi în stânga, vai cum mişca din ochi şi din sprâncene… Dumnezeule, Doamne! Sunt pierdut, cu desăvârşire pierdut! De ce o fi ieşit din casă pe o vreme ca asta? Şi să mai spui că femeile nu se prăpădesc după zdrenţe. Nu m-a recunoscut; dar şi eu am căutat să-mi ascund faţa cât mai bine, căci aveam o manta foarte murdară şi mai era şi de modă veche. Acum mantalele se poartă cu gulere mari. Pe când a mea are două gulere mici unul peste altul; şi pe deasupra postavul nu era decatat. Căţeluşa ei n-a apucat a intra în magazin şi a rămas afară; eu o cunosc: o cheamă Meggy; nu trecu niciun minut şi auzii deodată un glas subţire: „Bună ziua, Meggy!” Ei comedie! Cine vorbeşte? M-am uitat într-o parte şi-n alta şi văzui două doamne mergând sub o umbrelă: una bătrână şi alta tinerică; dar ele trecuseră înainte şi eu auzii iar: „Nu-i frumos, Meggy!” Ce naiba? O văzui pe Meggy, mirosindu-se cu o căţeluşă care mergea în urma doamnelor. „E-he! mă gândii eu; ce naiba, sunt beat? Mă-mbăt doar aşa de rar.” „Nu, Fidel, n-ai dreptate”. Am văzut-o cu ochii mei pe Meggy vorbind: „Ham, ham! Am fost… ham, ham; foarte bolnavă… ham, ham…" A naibii căţeluşă! Recunosc că m-am mirat grozav, auzind-o cum vorbeşte ca oamenii; dar pe urmă, chibzuind temeinic, nu m-am mai mirat. Câte ciudăţenii nu se-ntâmplă pe lumea asta. Se spune, de pildă, că în Anglia a ieşit la ţărm un peşte care a rostit două cuvinte într-o limbă aşa de ciudată, încât de trei ani îşi bat capul savanţii să-i dea de rost, dar până în prezent n-au ajuns la niciun rezultat. De asemenea, am citit în gazete despre două vaci, care s-au dus la o prăvălie şi au cerut un funt de ceai. Recunosc totuşi că m-am mirat şi mai mult, când am auzit-o pe Meggy spunând:" „Ţi-am scris, Fidel! Dar se vede că nu ţi-a adus Polkan scrisoarea." Zău, să nu mi se mai dea leafa dacă mint! De când sunt n-am pomenit câini scriind! Corect poate scrie numai un nobil. De bunăseamă că de scris mai pot scrie şi unii contabili din tagma negustorească, ba chiar şi unii iobagi, dar scrisul lor e ceva automat: fără virgule, fără puncte, fără stil. Lucrul acesta m-a mirat. Recunosc că de la o vreme încep să aud şi să văd lucruri încă nevăzute şi neauzite de nimeni. „Ia să mă duc, mi-am zis, după căţeluşa asta, să aflu ce-i cu ea şi ce gândeşte.” Şi, deschizându-mi umbrela, pornii în urma celor două doamne. Am trecut prin strada Gorohovaia, am cotit în Meşcianskaia, pe urmă am mers prin Stolearnaia şi în sfârşit am ajuns la podul Kokuşkin, unde ne-am oprit în faţa unei case mari. „Casa asta o cunosc, mi-am spus eu; e casa lui Zverkov.” Ce casă mare! Câtă lume trebuie să stea în ea! Câte bucătărese, câţi noi veniţi! Iar fraţii noştri, funcţionarii, stau înghesuiţi că se înăbuşă! Acolo locuieşte şi un prieten al meu, care cântă bine din trombon. Doamnele s-au urcat la etajul al cincilea. „Bine, îmi zisei eu: nu mă urc acum. Dar îmi notez locul şi nu voi lăsa să-mi scape prima ocazie.”   4 octombrie   Azi e miercuri, de aceea m-am dus în biroul şefului. Am venit anume mai de dimineaţă şi i-am ascuţit toate penele. Directorul nostru trebuie să fie un om foarte deştept. Tot cabinetul, numai dulapuri cu cărţi. Am citit titlul câtorva: numai cărţi savante, atât de savante încât nici nu te poţi apropia de ele. Toate în limba franceză sau germană. Dar uită-te la faţa lui! Câtă măreţie! Nu l-am auzit niciodată spunând o vorbă de prisos. Doar uneori, când îi dai hârtiile, te întreabă: „Cum e afară?” „Umezeală, excelenţă.” Da, nu-i de teapa noastră. Om de stat. Remarc că pe mine mă iubeşte îndeosebi. Dacă şi fiica lui… Eh, fir-ar să fie… Dar tăcere, nu mai spun nimic! Am citit „Peiolka”[1]. Ce oameni proşti sunt franţujii! Ce mai vor? Îţi vine să-i iei pe toţi la bătaie, zău aşa! Am citit tot acolo o descriere plăcută a unui bal, făcută de un moşier din Kursk. Moşierii din Kursk scriu bine. După aceea, am observat că era 12 şi jumătate şi şeful nostru tot nu ieşea din dormitor. Aproape de 1 şi jumătate, s-a întâmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nicio pană. S-a deschis uşa şi, crezând că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hârtiile. Însă era chiar ea! Sfinte Dumnezeule, ce mai rochie avea! albă, parcă era o lebădă; vai, ce minunăţie! Când m-a privit, parcă m-a orbit soarele. Zău, soarele! M-a salutat, m-a întrebat: „A fost pe-aici papa?” Vai, ce glas! Privighetoare! Privighetoare – nu alta! „Excelenţa voastră, am vrut eu să-i spun: nu daţi poruncă să fiu osândit la moarte! Dacă vreţi totuşi să fiu executat, executaţi-mă cu mânuţa dumneavoastră de fiică de general!” La dracu! Dar nici nu-mi puteam mişca limba şi abia am îngăimat: „N-a fost deloc”. S-a uitat la mine, apoi la cărţi şi a scăpat jos batista. M-am repezit s-o ridic. Am alunecat pe blestematul de parchet şi numai că nu mi-am turtit nasul! Totuşi m-am ţinut bine şi i-am dat batista. Doamne, ce pânză fină! Şi ce parfum, ambră veritabilă! Curat miros de general. Mi-a mulţumit, a zâmbit puţintel, încât abia i s-a mişcat buzişoarele de zahăr, apoi a plecat. Peste un ceas, a venit lacheul să-mi spună: „Du-te acasă, Axenti Ivanovici. Boierul a plecat.” Nu pot suferi anturajul lacheilor: stau tolăniţi în hol şi când intri abia binevoiesc să dea din cap. Dar asta încă nu-i nimic: odată, unul din aceşti mârlani a crezut că mă poate trata cu tabac fără să se ridice de pe scaun. Ştii, tu, necioplitule, că sunt funcţionar, şi încă sunt de viţă nobilă? Mi-am luat fireşte, pălăria, m-am îmbrăcat singur cu mantaua, căci aceşti domni nu te servesc niciodată, şi am plecat. Acasă, cea mai mare parte din timp am stat culcat. Am transcris şi nişte versuri foarte frumoase, trebuie să fie din Puşkin:   Ceasul ăsta, an îmi pare, Singur, fără draga mea. Clipele îmi sunt amare, Cum să mai trăiesc aşa?   Spre seară, înfăşurat în manta, m-am oprit la intrarea casei excelenţei sale; am aşteptat mult, doar-doar va ieşi ea din nou, urcându-se, s-o mai văd o dată în cupeu! Dar n-a mai ieşit.     [1] Albiniţa. E vorba de ziarul „Severnaia Peela” („Albina Nordului”). (N. trad.)

Mantaua de Nikolai Gogol În departamentul… dar mai bine nu spunem denumirea departamentului. Nu există nimic mai enervant decât să auzi de tot felul de departamente, de regimente, de cancelarii şi, într-un cuvânt, de tot felul de instituţii oficiale. În zilele noastre, orice persoană particulară consideră că jignind-o pe ea, jigneşti întreaga societate. Se vorbeşte că recent, foarte recent, un căpitan-ispravnic[1] din nu ştiu care oraş, ar fi depus undeva o cerere în care spunea foarte clar că deciziile luate de stat sunt nule şi că numele sfânt al ţării este pomenit mai întotdeauna degeaba. Ca dovadă, a anexat la cerere un volum uriaş, un roman în care, la fiecare zece pagini, se vorbeşte despre un căpitan-ispravnic, aflat în stare foarte avansată de ebrietate. Deci, pentru a evita orice fel de alte neplăceri, este mai bine să îl numim doar un departament, referindu-ne, evident, la departamentul despre care vrem să vă relatăm. Aşadar, într-un departament îşi făcea serviciul un funcţionar. Nu putem afirma că funcţionarul s-ar fi remarcat prin ceva anume; şi îţi puteai da seama de aceasta chiar după aspectul său fizic: era scund, un pic ciupit de vărsat, un pic roşcat, cu vederea slăbită, o chelie micuţă în frunte, încreţituri pe ambele părţi ale obrajilor şi o paloare de om suferind de hemoroizi… N-ai ce-i face! Arăta astfel şi din cauza climei de la Petersburg. În ceea ce priveşte poziţia sa socială (fiindcă la noi se obişnuieşte să numeşti în primul rând poziţia, rangul), personajul nostru ocupa funcţia de consilier titular permanent; precum se ştie, numeroşi scriitori care au obiceiul vrednic de a-i ataca pe cei ce nu pot riposta, mereu au glumit şi s-au întrecut în ironii la adresa acestei categorii sociale. Numele de familie al funcţionarului era Başmacikin. Dacă ne gândim bine, constatăm că acest nume îşi are originea în cuvântul tătăresc basmaq[2] fără să ştim însă nici când, nici în ce timpuri şi nici în ce mod a apărut, şi de fapt nimănui nu-i este cunoscută mai bine istoria sa. Şi tatăl său, şi bunicul său, şi chiar cumnatul său, absolut toţi Başmacikinii, au umblat în cizme, schimbându-şi pingelele doar de vreo trei ori pe an. Numele său mic era Akaki Akakievici. Se prea poate ca şi cititorului să-i pară prea rar şi oarecum straniu acest nume; vă asigur însă că el nu a fost căutat în mod special, ci este datorat unor întâmplări şi împrejurări cu totul şi cu totul ieşite din comun, care au impus acest nume ad-hoc, fără ca măcar cineva să mai poată interveni din exterior şi să i-l schimbe cumva, să îl strige într-un alt fel şi eventual după bunul său plac. Dacă nu mă înşală memoria, Akaki Akakievici s-a născut în noaptea spre 23 martie. Înainte de a se stinge din viaţă, mama sa, care fusese o femeie foarte bună şi o funcţionară apreciată, rânduise ca micuţul ei să fie botezat după toate regulile strămoşeşti. Pe când mai era încă lăuză – întinsă pe patul de vizavi de uşă, în dreapta ei stătea un cumătru, un om deosebit, Ivan Ivanovici Eroşkin, care avea slujba de şef de birou la senat, şi o cumătră, soţia ofiţerului de cartier, o femeie de o virtute rară, Arina Semionovna Belobriuşkova – femeii i se propusese să aleagă oricare nume i-ar fi plăcut, dintr-o pagină de calendar creştin, unde erau pomeniţi trei sfinţi: Mokia, Sossia şi Hozdazat. „Niciunul, chibzuise ea. Sunt nişte nume deocheate”. Ca să-i intre în voie, cei doi cumetri au deschis calendarul la altă pagină; şi din nou apărură trei nume: Trifilii, Dula şi Varahasii. „Parcă e o pedeapsă, spuse femeia, ce fel de nume mai sunt şi astea, că zău, nu am auzit niciodată de ele?! Varadat sau Varuh parcă ar mai fi, însă Trifilii şi Varahasii?!…” Se mai întoarse o pagină şi ajunseră la alte nume: Pavsikahii şi Vahtisii. „Ei, acum înţeleg, spuse femeia, că pesemne aceasta îi este soarta! Dacă-i aşa, atunci mai bine să-i punem numele tatălui său. Tatăl era Akaki, atunci să fie şi fiul Akaki”. Aşa a ajuns să-l cheme Akaki Akakievici. În timpul botezului, copilul începu să plângă şi schiţă o astfel de grimasă de parcă ar fi ştiut că va deveni cândva consilier titular. Prin urmare, faptele decurseseră aşa şi noi le-am relatat aici, pentru ca cititorul să se convingă el însuşi că întâmplarea a făcut ca eroul nostru să capete acest nume. Nimeni n-ar putea să-şi amintească însă, când şi în ce perioadă a fost angajat el la departament şi cine i-a îndreptat paşii acolo. Oricât de mulţi directori sau şefi s-au schimbat între timp, cu toţii l-au găsit pe acelaşi post, în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, în aceeaşi funcţie, de conţopist destinat scrisului, şi ulterior s-au convins că, pesemne, omul acesta a venit pe lume fiind pregătit numai pentru a face această activitate, îmbrăcat în tunică şi cu chelie. În cadrul departamentului, nimeni nu manifesta faţă de el niciun fel de respect. Paznicii nu numai că nu se sculau de la locul lor atunci când trecea Akaki, dar nici nu se uitau în direcţia lui, de parcă holul ar fi fost pur şi simplu traversat în zbor de o muscă ordinară. Faţă de el, şefii se comportau destul de distant şi despotic. Se întâmpla ca orice ajutor al şefului de birou să îi pună sub nas hârtiile, fără a-i mai spune cumva: „Copiaţi-le”, sau „Iată şi pentru dumneavoastră o afacere interesantă, bunicică”, sau ceva plăcut, cum obişnuiesc să zică funcţionarii binecrescuţi. Obedient, Akaki lua hârtia, uitându-se numai la ea şi pregătindu-se să o transcrie, fără să-l intereseze cine i-a pus-o pe birou şi dacă a avut dreptul să facă acest lucru. Funcţionarii mai tineri râdeau de el, îl ironizau, pe cât le permitea spiritul lor de conţopişti, povesteau, chiar în faţa sa, diverse istorii hazlii despre el. Despre proprietara sa, o bătrână de şaptezeci de ani, ziceau că aceasta l-ar lua adesea la bătaie, şi îl întrebau când vor face nunta; câteodată, se amuzau presărându-i pe cap hârtiuţe mărunţite, şi spunând că sunt fulgi de zăpadă. Însă Akaki Akakievici nu scotea niciodată vreun cuvânt la toate acestea, de parcă în faţa sa nu s-ar fi aflat nimeni; nimic nu-l influenţa în vreun fel când lucra; cu toate că era sâcâit din toate părţile, el nu comitea nicio greşeală atunci când scria. Numai dacă glumele deveneau de nesuportat, când colegii săi îi zgâlţâiau mâna, împiedicându-l să-şi facă treaba, el le spunea scurt: „Lăsaţi-mă în pace, de ce mă jigniţi?” Şi era ceva straniu în cuvintele sale şi mai ales în vocea cu care le pronunţa. Se simţea ceva nedefinit, care trezea un fel de milă profundă; se întâmplă că un tânăr proaspăt angajat luă exemplul celorlalţi, şi-şi permise să-şi bată joc de el, dar se opri dintr-odată, de parcă ar fi fost străpuns de un gând dureros, şi de atunci s-a schimbat totul înaintea sa, căpătând un alt înţeles. Păru că o putere supranaturală îl îndepărtă de colegii săi, cu care se împrietenise şi pe care îi luase drept persoane distinse, manierate. De multe ori, după această întâmplare, în mijlocul celor mai vesele momente, îşi amintea de funcţionarul scund, cu chelie, rostindu-i în faţă cuvintele care îl săgetaseră: „Lăsaţi-mă în pace, de ce mă jigniţi?”, şi-n aceste cuvinte pătrunzătoare se simţea prezenţa altor cuvinte: „Eu sunt fratele tău”. Atunci, sărmanul băiat îşi acoperea faţa cu mâinile şi se cutremura, văzând câtă lipsă de omenie există pe lume, câtă duritate feroce se ascunde în firea delicată şi instruită a nobilimii şi – Doamne! – chiar şi în el însuşi, despre care cei mai mulţi din cei ce-l cunoşteau credeau că este nobil şi onest… Nu se ştie dacă mai poate fi găsit un astfel de om, atât de dedicat profesiei sale. Era insuficient să spui despre el că îşi făcea serviciul cu sârguinţă, pentru că, de fapt, el îşi făcea datoria cu o pasiune nemaiîntâlnită. Acolo, în această activitate de transcriere, el întâlnea o lume plăcută şi pitorească. Faţa lui exprima satisfacţie; îşi avea literele sale favorite, pe care, când ajungea să le scrie, se emoţiona la fel ca un copil şi râdea în sinea sa; le făcea cu ochiul, se ajuta şi cu buzele, astfel încât, privindu-l în vreme ce lucra, puteai să citeşti pe faţa lui litera pe care pana din mâna sa o scria pe hârtie. Dacă i-ar fi fost acordate decoraţii corespunzător străduinţelor sale, el ar fi putut lesne să ajungă în rândul consilierilor de stat; după cum se exprimau colegii lui mai glumeţi, i s-au acordat însă doar o cataramă încuietoare şi câţiva hemoroizi. Nu putem spune totuşi că nu-i dădea nimeni niciun fel de atenţie. Într-o zi, dorind să-i mulţumească pentru sârguinţă neîntreruptă a serviciilor sale, un director cu sufletul mai bun ordonă să i se dea o activitate mai importantă decât simpla copiere; mai concret, dintr-o lucrare care era deja terminată i s-a dat să facă un raport cu privire la o altă instituţie de stat. Obligaţia lui consta doar în a găsi un alt titlu generic şi de a schimba, pe ici şi pe colo, câteva verbe, de la persoana întâi, la persoana a treia. Acest lucru i-a solicitat atâta efort, că funcţionăraşul  nostru transpiră de-a binelea, îşi şterse fruntea şi spuse în cele din urmă: „No, daţi-mi mai bine să transcriu ceva”. De atunci, directorii săi l-au lăsat pentru totdeauna să facă numai lucrări de copiere, de parcă, în afara acestor transcrieri, pentru el nu ar mai fi existat niciun fel de altă activitate.   [1] Şef de poliţie. [2] Denumirea unui fel de încălţăminte joasă, de obicei de piele. Aici gasiti si teatru radiofonic de Nikolai Gogol..............https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Meditatii la dumnezeiasca liturghie de Nikolai Gogol PREFAŢĂ GOGOL, „NEBUNUL PENTRU HRISTOS” Cine ar fi putut bănui în autorul schiţelor poznaşe, de care făceau haz zeţarii, culegându-le pentru tipar, în observatorul amar-lucid şi duios-liric al vieţii ruseşti, ca şi în vehementul critic al tarelor acesteia, în rapsodul vitejiei căzăceşti, un creştin plin de ardoare, un mistic profund, chinuit de râvna mântuirii, un „Pascal al stepelor”? Fireşte, asemenea paradoxale alternanţe ar mai putea fi găsite şi la alţi artişti importanţi. Cu Gogol, este altceva. Ceea ce la alţii putea să intre în ordinea firească a vieţii, cea de-a doua faţă a persoanei sale, chipul său cel dinlăuntru, odată descoperit, avea să stârnească un imens scandal. Cei ce îl văzuseră până atunci într-un fel anume nu voiau să renunţe la imaginea pe care şi-o făcuseră despre el. Şi fiindcă Gogol însuşi nu voia să mai arate aşa cum l-ar fi dorit denigratorii – aceiaşi care mai înainte îl copleşiseră cu elogii –, a fost blamat, hulit, iar în cele din urmă declarat nebun. Născut în 1809, Nikolai Vasilievici Gogol începe să scrie din adolescenţă. A debutat „editorial”, nesemnificativ, la douăzeci de ani. Perioada cea mai fertilă a scrisului său depăşeşte cu puţin un deceniu (1831–1842), timp în care i-au apărut „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, „Taras Bulba”, comedia „Revizorul”, prima parte a „Sufletelor moarte”. Această din urmă capodoperă, căreia îi dăduse un subtitlu derutant, „poemă”, avea să se afle la baza crizei de creaţie, din care nu va putea ieşi până la sfârşitul vieţii şi a crizei de conştiinţă. Începuse să-l urmărească ideea unei replici „pozitive” la prima parte a cărţii, în care locul specimenelor teratologice numite Cicikov, Manilov, Nozdriov, Korobocika et comp. Urmau să-l ocupe oameni de ispravă, modele de mentalitate sănătoasă şi comportament cuviincios, „protocroniştii” „eroilor pozitivi” ai „realismului socialist” de mai târziu. Proiect sortit din faşă eşecului, de care Gogol, cu instinctul său artistic deosebit, nu putea să nu-şi dea seama. Nemulţumit de ceea ce scrisese, el aruncă în foc partea a II-a a „poemei”, acesta fiind primul său autodafé, cel de-al doilea urmând a se produce cu câteva zile înaintea morţii. Se întâmpla în vara anului 1845, acelaşi an când, chinuit de un veşnic neastâmpăr, încât i-a putut face pe unii să creadă că suferea de „dromomanie”, se autoexilează, revenind în Rusia după aproape trei ani şi după un pelerinaj în Ţara Sfântă. Îl vom întâlni când la Roma, când la Paris, când la Nisa sau la Ostende, supunându-se unor proceduri hidroterapeutice la cele mai vestite staţiuni termale din Europa, consultând medici reputaţi sau vindecători de ocazie, mereu suferind, mereu convins că sfârşitul îi este aproape. În străinătate, tânjeşte după „măicuţa Rusie” şi, fiindcă începuse să-şi piardă încrederea că ar putea fi de folos compatrioţilor scriind literatură propriu-zisă, trece la o „pedagogie directă”, redactând un număr de „scrisori”, trimise sau netrimise acasă, fiindcă unii destinatari existau, pare-se, doar în imaginaţia sa. În ele – un fel de predici epistolare, de felul celor ale lui Bossuet sau Fenelon – îşi expune ici-colo proiectele de „schimbare la faţă” a Rusiei. Aşa s-a născut, la sfârşitul anului 1846, cartea „Fragmente alese dintr-o corespondenţă cu prietenii mei”, cea care avea să determine execuţia morală a lui Gogol din partea intelighenţiei ruseşti „democrat-revoluţionare”. Citind astăzi cartea, rămâi uimit şi te întrebi ce a putut isca revolta taberei „progresiste”, brutala repudiere şi ostracizare a autorului, de vreme ce propunerile de ordin social şi de regenerare morală erau enunţate doar în treacăt, fără a se constitui într-un program de fond. Cartea este o culegere de „scrisori”, dintre care opt cu un conţinut explicit religios, iar altele, în jur de douăzeci, cu un caracter profan din cele mai diverse domenii: eseuri despre literatură, despre teatru, despre specificul lirismului rusesc, meditaţii pe tema iubirii, a călătoriilor, consideraţii despre faimosul pictor Ivanov – cel cu „Hristos arătându-se poporului” –, sfaturi adresate unei soţii de guvernator, unui moşier, aşa cum şi l-ar fi dorit Gogol… Scandalul a pornit de acolo de unde elita intelectuală „progresistă”, în general atee, adeptă a unor schimbări radicale, descoperise în cartea lui Gogol idealizarea vieţii ruseşti patriarhale, fidelitatea faţă de ţar, pledoaria pentru regenerarea morală şi religioasă a Rusiei, chemarea la „despătimire” adresată semenilor şi sieşi… Prin firea sa introvertită, timidă, retrasă, în care cineva avea să vadă un amestec bizar de elanuri entuziaste şi de scrupule timorate, Gogol era opusul radicalismului de orice fel, pe care „democraţii-revoluţionari” tocmai se străduiau să-l impună creatorilor de artă drept model unic de „militantism”. Cei care îi admiraseră „forţa demascatoare” din „Revizorul” şi „Suflete moarte” l-ar fi vrut şi pe mai departe în răspăr cu autocraţia, cu moşierimea, cu birocraţia… Or Gogol, care nu-şi luase niciodată în serios „militantismul”, atâta cât îl avea, nu era în stare, organic, de aşa ceva. Pe de altă parte, altele erau vederile sale. Şi le expunea şi le susţinea în felul său, la modul naiv-idilic şi oarecum nerealist, resimţindu-se lunga-i absenţă din ţară. Oricum ar fi fost, ele meritau luate în consideraţie şi tratate cu condescendenţă sau cel puţin cu decenţă. Reacţia criticii a fost însă violentă, lipsită de cel mai elementar bun-simţ, tonul dându-l nimeni altul decât protagonistul taberei „democrat-revoluţionare”, criticul V.G. Belinski, în faimoasa sa „Scrisoare către Gogol”. „Unii au ajuns să creadă – scrie Belinski – că cartea dumneavoastră e rezultatul unei dereglări psihice, la un pas de nebunie.” Era un mod de a intra cu ciubote de muscal în „cămara sufletului” delicat al lui Gogol, batjocorindu-l ca scriitor, lovindu-l şi în ceea ce avea mai sfânt: sentimentul religios. „în opinia dumneavoastră – scria Belinski – poporul rus este cel mai religios din lume; minciună! […] Rusul, când vorbeşte de Dumnezeu, se scarpină undeva. Iar despre icoană zice: de mă va ajuta, mă voi ruga la ea; de nu, acopăr oalele.” Pe Gogol l-a durut mult pamfletul lui Belinski, cu care nu s-a mai revăzut, „scrisoarea” aceluia fiind printre ultimele sale articole publicate, fiindcă avea să moară peste aproximativ un an. În ultima ediţie antumă a „Fragmentelor”, Gogol nota cu amărăciune: „Toate aceste concluzii unilaterale, venite din partea unor oameni inteligenţi, pe care nu-i ştiam unilaterali, referirile la cuvinte, nu la sensul şi spiritul operei, îmi demonstrează că niciunul dintre aceşti critici nu mi-a citit cartea calm, nepărtinitor, că a existat ceva ca o părere preconcepută, înainte chiar de apariţia cărţii, şi că toţi au privit cartea prin prisma acelei preconcepţii, oprindu-se la ceea ce aceasta părea să confirme şi să ofere ca prilej de iritare. Că s-a făcut abstracţie de ceea ce infirmă aceste idei preconcepute şi de ceea ce putea obţine adeziunea cititorului. Această stranie iritare s-a dovedit atât de puternică încât a făcut să dispară până şi politeţea care se cuvine păstrată faţă de orice scriitor”. Anii petrecuţi în străinătate au fost pentru Gogol şi anii revigorării conştiinţei sale religioase. Era la curent cu mişcarea de înnoire religioasă care începuse să pulseze în Rusia. Fusese, se pare, la Mănăstirea Optina, unde tocmai se înfiripa curentul celor ce se străduiau să pună în lucrare şi să sporească moştenirea spirituală a „stareţului” Paisie de la Neamţ; îl cunoscuse pe faimosul mitropolit Filaret al Moscovei. Bogata sa corespondenţă reflectă interesul deosebit pe care îl acordă domeniului religios, dorinţa de a citi şi aprofunda cât mai multă literatură teologică. În 1843, îi scrie din Düsseldorf prietenului său Iazîkov, rugându-l să-i trimită operele unor cunoscuţi teologi ruşi, îndeosebi cele ale Sfântul Dimitrie al Rostovului şi, de asemenea, o populară revistă religioasă, care apărea în Rusia. La Nisa îşi procură o ediţie franceză a cărţii lui Thomas de Kempis, „Imitatio Christi”. Cumpără mai multe exemplare, pe care le trimite prietenilor, în alte scrisori cere să i se trimită operele Sfântul Ioan Hrisostom şi predicile Mitropolitului Inochentie. Pe un prieten care avusese un deces în familie îl consolează trimiţându-i un fragment din Ioan Hrisostom, altuia îi trimite un fragment din Tertidian, despre învierea cu trupul. În 1845, aflându-se la Paris, se dedică studiilor de liturgică, apelând la elenistul T.N. Beliaev, care îi pune la dispoziţie, pentru confruntare cu traducerea slavonă, textul original în greacă, al Sfintei Liturghii. În elaborarea opusculului său, publicat până la revoluţia bolşevică în cuprinsul „Fragmentelor…”, dar şi în ediţii separate, apelează la cartea lui Dmitrievski: „Tâlcuirea istorică, dogmatică şi mistică a Liturghiei”. Fără a-şi îngădui interpretări originale, urmându-i îndeaproape pe liturgiştii clasici, Gherman al Constantinopolului, Simeon Tesaloniceanul, Nicolae Cabasila, Gogol va da o excelentă călăuză liturgică, scrisă într-o manieră care nu dezminte arta sondării subtile în sufletul omenesc, care i-a adus gloria literară. Moştenind o sănătate şubredă – tatăl său murise de tânăr –, firav, pradă unei perpetue febre interioare, dar plângându-se mereu de frig, punând mereu în dificultate medicii, care n-au reuşit niciodată să-i stabilească un diagnostic exact, suferinţa lui Gogol venea din adâncul sufletului său. Mereu nemulţumit de sine, râvnind la o viaţă ascetică, supunându-şi trupul la post îndelungat şi priveghere de noapte, în rugăciune, „nebunia” lui Gogol era, de fapt, cea de care vorbeşte Apostolul: „Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept” (1 Cor. 3,18). „Preliminariile” morţii sale, la vârsta de 43 de ani, au ceva dintr-un final de tragedie antică. La 26 ianuarie 1852 asistă la o slujbă funerară pentru tânăra soţie a prietenului său Aleksei Homiakov, „întemeietorul” şi protagonistul curentului slavofil, care murise de febră tifoidă, fiind şi însărcinată. Gogol n-a putut sta până la sfârşitul slujbei, a ieşit murmurând „Totul s-a sfârşit” şi „Teribila clipă a, morţii”. La înmormântare n-a mai participat. La 10 februarie i-a scris mamei sale: „Îţi mulţumesc, nepreţuita mea măicuţă, că te rogi pentru mine. O, ce folos imens aduce rugăciunea mamei!”. Era ultima sa scrisoare, de fapt ultimul său text cu adresă. Cuvinte răzleţe avea să mai aştearnă pe bucăţi de hârtie, în noaptea spre 12 februarie, în zori, la ora 3, şi-a ars, într-un moment de criză acută, ultima variantă a părţii a doua din „Suflete moarte”. A închis ochii în dimineaţa zilei de 21 februarie 1852, după ce cu câteva zile mai înainte primise Sfânta împărtăşanie şi Taina Mirungerii. A lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în pământul unei mănăstiri, cea a Sfântului Daniil din Moscova. În anii prigoanei ateiste mănăstirea a fost desfiinţată şi odată cu ea şi cimitirul (avea să fie „reactivată” în anii „pe-restroicii” gorbacioviste, când s-a amenajat acolo reşedinţa Patriarhiei moscovite). Osemintele lui Gogol au fost reînhumate la Cimitirul Novodevicie, unde se află şi astăzi, străjuite de o stelă funerară lipsită de simboluri creştine. Unul dintre biografii săi recenţi (I. Zolotusski) scrie despre moartea lui Gogol: „Doctorii reprezentau în cazul de faţă [cel al lui Gogol pe patul de moarte] mulţimea, spectatorii, a căror sensibilitate nu trebuie pusă pe seama răutăţii, ci a tragicului dezacord dintre ei şi poet, care a murit cu o minte limpede şi cu o memorie intactă”. Dostoievski spunea că toată literatura rusă modernă a ieşit de sub „Mantaua” lui Gogol. Am putea adăuga la aceste cuvinte că şi fervoarea mistică a lui Dostoievski a ieşit tot de sub „mantaua” lui Gogol, din tragismul ultimilor ani ai existenţei acestuia. Boris BUZILĂ Vizitati si site-ul nostru audio-video cu teatru radiofonic de Nikolai Gogol...............https://latimp.eu/?s=teatru+gogol

Nasul de Nikolai Gogol Capitolul 1     L a 25 martie, la Petersburg, s-a petrecut o întâmplare cam stranie. Frizerul Ivan Iakovlevici (numele lui de familie s-a pierdut şi nici pe firma frizeriei – pe care este desenat un domn cu obrazul săpunit şi pe care stă scris: „Se ia şi sânge“ – nu există vreo menţiune), care locuia pe bulevardul Voznesenk, se trezi destul de devreme şi simţi miros de mâncare caldă. Ridicându-şi capul din aşternut, el îşi văzu soţia, o cucoană impunătoare şi mare amatoare de cafea, care tocmai scotea din cuptor pâinile ce abia se rumeniseră. — Praskovia Osipovna, azi eu nu vreau cafea, spuse Ivan Iakovlevici, dar aş dori, în schimb, să mănânc nişte pâine caldă cu ceapă. (De fapt, Ivan Iakovlevici ar fi vrut şi una, şi alta, dar ştia că este absolut imposibil să ceri două lucruri deodată, deoarece Praskovia Osipovna nu suporta astfel de excese.) „Să mănânce prostul doar pâine, că pentru mine este mai bine aşa, de vreme ce-o să-mi rămână mie mai multă cafea, gândi soţia, aruncându-i o pâine pe masă.“ Pentru a respecta bunele maniere, Ivan Iakovlevici îşi îmbrăcă halatul, apoi, aşezându-se la masă, turnă puţină sare în solniţă, îşi curăţă două cepe, luă cuţitul în mână şi, cu o expresie ceremonioasă pe faţă, începu să taie tacticos pâinea. Împărţind-o în două jumătăţi, el se uită către miezul uneia dintre ele şi, spre marea lui mirare, observă acolo ceva alburiu. Atunci, Ivan Iakovlevici scobi atent cu cuţitul şi pipăi. „Este ceva tare!, îşi zise el. Ce-ar putea oare să fie?“ Frizerul îşi băgă degetele în miez şi scoase un nas!… Ivan Iakovlevici rămase uluit; se frecă la ochi şi pipăi încă o dată: era un nas, fără îndoială, un nas! Şi, pe deasupra, acest nas i se părea foarte cunoscut. Pe faţa sa apăru o expresie de groază. Şi asta era mai nimic pe lângă revolta ce pusese stăpânire pe consoarta sa. — Cui i-ai tăiat nasul, animalule?, strigă ea tulburată. Potlogarule! Beţivule! Eu însămi te voi denunţa la poliţie. Eşti un bandit! Am auzit din gurile a trei oameni că, în timp ce-i bărbiereşti, îi tragi de nas atât de tare, că abia de mai rezistă. Ivan Iakovlevici încremenise, aproape că nici nu mai respira. El recunoscuse nasul, ca fiind al nimănui altcuiva decât al lui Kovalev, ajutorul judecătorului de la colegiu, pe care îl bărbierea în fiecare zi de miercuri şi de duminică. — Numai o clipă, Praskovia Osipovna! Să-l învelesc într-o cârpă şi să-l pun într-un colţişor: las’ să stea acolo deocamdată, şi pe urmă o să-l arunc eu. — Nici nu vreau să aud! Crezi că pot să stau în camera mea cu un nas sfârtecat?… Derbedeule! Ştie doar să dea cu briciul pe curea dumnealui, şi în curând, nu va mai fi capabil să facă nici asta cum se cuvine, mamelucule, netrebnicule! Ce-ai fi vrut: să răspund eu la poliţie pentru faptele tale?… Ce să mai zic, un cârpaci şi un prostălău! Să ieşi de-aici cu el! Du-l unde vrei! Să nu-i mai rămână nici amintirea pe-aici! Ivan Iakovlevici înlemnise. Se gândea, se tot gândea şi nu ştia ce să facă. — Dracu’ ştie cum s-a întâmplat, zise el într-un târziu, scărpinându-se după ureche. Poate că eram beat aseară, când m-am întors acasă, poate că nu; nu, n-aş putea spune exact. Dar, după toate semnalmentele, mi s-a întâmplat ceva; căci pâinea este ceva ce se poate coace, pe când nasul e cu totul altceva. Nu mai înţeleg nimic!… Ivan Iakovlevici tăcu. Gândul că poliţiştii vor afla de nas şi îl vor găsi vinovat pe el îl aduse într-o stare de leşin. Deja i se părea că vede un guler purpuriu, cusut cu ornamente argintii, o spadă… şi tremură din tot corpul. În sfârşit, îşi găsi lenjeria de corp şi cizmele, se îmbrăcă la iuţeală, însoţit de ocările Praskoviei Osipovna, înveli nasul într-o cârpă şi ieşi în stradă cu el. Ar fi vrut să-l bage undeva: să-l ascundă sub vreo poartă sau să se facă, uite-aşa, că-l scapă pe jos şi apoi s-o ia la sănătoasa pe ulicioară. Dar, împotriva voinţei sale, se tot întâlnea cu oameni cunoscuţi care începeau de îndată să-l întrebe: „Unde te duci?“, sau „Pe cine vrei să bărbiereşti atât de devreme?“, astfel că Ivan Iakovlevici nu rămânea nicio clipă singur. La un moment dat, era cât pe ce să scape de nas, însă un poliţist, aflat destul de departe, îi arătă cu halebarda, spunându-i: „Vezi că ai scăpat ceva! Ia-l de jos!“ Şi Ivan Iakovlevici trebui să-l ridice şi să-l ascundă în buzunar. Disperarea pusese stăpânire pe el definitiv, mai ales că tot mai multă lume apărea pe stradă, fiind ora de deschidere a tot felul de magazine şi prăvălii. Se hotărî s-o ia spre Podul Isakievski, poate va reuşi să-l arunce în Neva… Iată însă că încep să mă simt oarecum vinovat, pentru că până acum nu v-am spus mai nimic despre Ivan Iakovlevici, de altfel un om respectabil în multe privinţe. Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaş de treabă din Rusia, era un beţiv nemaipomenit. Cu toate că rădea zilnic o mulţime de bărbi, a lui era veşnic crescută şi neîngrijită. Fracul său (pentru că Ivan Iakovlevici nu purta niciodată redingotă…) era bălţat; de fapt, era negru, însă plin de pete maronii-gălbui şi cenuşii, ce semănau cu nişte mere aflate în stare de putrefacţie; gulerul căpătase lustru, iar în locul celor trei nasturi nu mai rămăseseră decât aţele. Ivan Iakovlevici era un tip cinic, şi când Kovalev, asesorul de la colegiu, îi spunea, în timp ce era bărbierit: „Ivan Iakovlevici, mâinile tale put în permanenţă!“, el răspundea printr-o întrebare: „De ce să pută oare?“ „Nu ştiu, frate, dar de puţit, put“, îi repeta asesorul, şi Ivan Iakovlevici, după ce priza tabac, îl săpunea pentru aceste vorbe şi pe obraz, şi sub nas, şi după ureche, şi sub bărbie, într-un cuvânt, peste tot unde îi trăsnea lui prin cap. Acum, acest cetăţean onorabil ajunse deja pe Podul Isakievski. Se uită mai întâi împrejur; apoi se aplecă peste balustradă, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă este vreun peşte prin apă, sub pod, şi fără să mai ezite, aruncă repede nasul învelit în cârpă. Simţi că parcă dăduse jos de pe umerii săi o greutate de zece puduri şi chiar îi veni să zâmbească. În loc să meargă să radă bărbile funcţionarilor, el se duse direct la un local, pe al cărui frontispiciu se putea citi: „Ceai şi mâncare“, ca să ceară un pahar de punci. Nu trecu însă mult şi văzu la capătul podului pe poliţistul cartierului, masiv, impunător, cu favoriţi laţi, cu tricorn pe cap şi sabie strălucitoare. Ivan Iakovlevici înţepeni de-a binelea, în vreme ce sectoristul îi făcu semn cu degetul şi îi zise: — Ia vino încoace, stimabile! Cunoscând ce reprezintă uniforma sa, Ivan îşi scoase şapca încă de la distanţă şi, apropiindu-se grabnic, îi spuse: — Să trăiţi, înălţimea Voastră! — Nu, nu, frate, fără înălţime; spune-mi ce ai făcut acolo pe pod? — Pe Dumnezeul meu, domnule, mă duceam să bărbieresc un client şi mă uitam un pic cât de repede curge râul. — Minţi, minţi! Şi nu scapi cu una, cu două. Te rog să-mi răspunzi! — Sunt gata s-o bărbieresc pe înălţimea Voastră de două ori pe săptămână sau chiar de trei, fără nicio condiţie, răspunse Ivan Iakovlevici. — Nu, prietene, acestea sunt fleacuri! Pe mine mă rad trei frizeri, şi consideră aceasta ca o mare favoare. Dar aş vrea să-mi spui totuşi ce făceai tu acolo? Ivan Iakovlevici păli… Insă din acest moment întâmplarea dispare parcă în ceaţă şi nu se ştie absolut nimic despre ce s-a petrecut în continuare. Vizitati si siteul audio-audio cu teatru radiofonic de Nikolai Gogol....................https://latimp.eu/?s=teatru+gogol