Victor Hugo

Mizerabilii IDILA DIN STRADA PLUMET ŞI EPOPEEA DIN STRADA SAINT-DENIS de Victor Hugo volumul 4 I – Croială bună Anii 1831 şi 1832, strâns legaţi de revoluţia din iulie, sunt unii dintre cei mai surprinzători şi mai ciudaţi din istorie. Aceşti doi ani se înalţă ca două culmi între anii dinaintea lor şi cei care i-au urmat. Au o măreţie revoluţionară şi cuprind în ei adâncimi de prăpastie. Masele sociale, temeliile civilizaţiei, grupul solid de interese suprapuse şi aderente, umbrele de veacuri ale străvechilor întocmiri franceze, toate apar şi dispar în fiecare clipă printre norii grei de furtună ai sistemelor, patimilor şi teoriilor. Aceste apariţii şi dispariţii pot fi numite şi mişcare şi împotrivire. Printre ele se vede strălucind adevărul, adică lumina sufletului omenesc. Epoca aceasta remarcabilă e azi destul de bine hotărnicită şi destul de departe de noi, ca să-i putem desprinde de pe acum trăsăturile principale. Vom încerca s-o facem. Restauraţia a fost una dintre acele faze intermediare, greu de definit, pline de osteneli, de vuiet, de murmure, de adormire, de frământări, care nu sunt altceva decât o etapă în mergerea înainte a unei mari naţiuni. Epocile acestea sunt ciudate şi înşală pe oamenii politici care vor să se folosească de ele. La început, naţiunea nu cere decât odihnă; oamenilor le e sete de pace; au o singură ambiţie; să se restrângă. Cu alte cuvinte, să aibă linişte. S-au perindat, slavă Domnului, destule evenimente mari, destul neprevăzut, destule aventuri îndrăzneţe şi destui oameni de seamă. Lumea e sătulă. L-ar da bucuros pe Cezar în schimbul lui Prusias[1] şi pe Napoleon în schimbul regelui din Yvetot[2]. „Ce rege mic şi cumsecade a fost!” Au pornit la drum în zori; ziua cea lungă şi grea e pe sfârşite; au făcut un drum întâi cu Mirabeau, apoi cu Robespierre, al treilea cu Bonaparte; sunt istoviţi. Fiecare ar vrea să se culce în patul lui. Devotamentele au ostenit, vitejiile au îmbătrânit, ambiţiile sunt sătule, averile rotunjite, toate caută, cer, se roagă, cerşesc un adăpost. Îl au. Au pace, linişte, huzur. Sunt mulţumite. Între timp, anumite fapte ies la lumină, se arată şi bat la uşă. Faptele acestea sunt zămislite de revoluţie şi de războaie; există, trăiesc, au dreptul de a se aşeza în mijlocul societăţii, şi se aşază. Faptele acestea sunt, de obicei, sergenţii şi furierii care pregătesc încartiruirea principiilor. Şi iată ce apare în faţa filosofilor politici: în vreme ce oamenii obosiţi cer odihnă, faptele săvârşite cer garanţii. Garanţiile sunt pentru fapte ceea ce e odihna pentru oameni. Atâta cerea Stuarţilor Anglia după moartea Protectorului[3], atâta cerea Burbonilor Franţa, după căderea imperiului. Garanţiile sunt o necesitate a vremurilor. Trebuie date. Prinţii le „acordă”, dar, de fapt, sunt impuse de însăşi puterea lucrurilor. Adevăr adânc şi bine de ştiut, pe care Stuarţii nu l-au bănuit în 1662 şi pe care Burbonii nu l-au întrezărit nici măcar în 1814. Familia predestinată, care s-a întors în Franţa după prăbuşirea lui Napoleon, a avut primejdioasa naivitate de a crede că într-adevăr dădea ceva, şi putea lua înapoi ceea ce dăduse; că dinastia Burbonilor avea de partea ei „dreptul divin”, iar Franţa n-avea nimic, că dreptul politic acordat în Chartă de Ludovic al XVIII-lea era o ramură din acel „drept divin”, ruptă de casa de Burbon şi dăruită cu bunăvoinţă poporului, până în ziua când i-o veni regelui chef s-o ia înapoi. Şi totuşi, casa de Burbon ar fi putut simţi, judecând după neplăcerea cu care îl dăduse, că darul nu purcede de la ea. În secolul al XIX-lea s-a făcut arţăgoasă: se întuneca la faţă de câte ori se bucura naţiunea. Ca să ne servim de un cuvânt grosolan, adică popular şi adevărat, strâmba din nas. Poporul a priceput. Casa de Burbon se crezu puternică pentru că imperiul dispăruse din faţa ei ca un decor de teatru. Nu-şi dădu seama că şi ea fusese adusă în acelaşi chip. Nu-şi dădu seama că se afla în aceeaşi mână care-l înlăturase şi pe Napoleon. Crezu că are rădăcini, pentru că înfăţişa trecutul, dar trecutul era Franţa. Rădăcinile societăţii franceze nu se aflau în Burboni, ci în naţiune. Rădăcinile acestea nevăzute şi vii nu constituiau dreptul unei familii, ci istoria unui popor. Ele se aflau pretutindeni, numai sub tron nu. Casa de Burbon era pentru Franţa veriga strălucită şi sângerată a istoriei sale; nu mai era însă elementul principal al destinului ei şi temelia necesară politicii ei. Franţa se putea lipsi de Burboni. Se lipsise de ei vreme de douăzeci şi doi de ani. Intervenise o întrerupere. Ei nu se gândeau la asta. Şi cum ar fi făcut-o, când ei îşi închipuiau că Ludovic al XVII-lea domnea la 9 thermidor, că Ludovic al XVIII-lea era regele Franţei în ziua bătăliei de la Marengo? Niciodată, de la începuturile istoriei, prinţii nu mai fuseseră atât de orbi în faţa faptelor şi a câtimei de autoritate divină pe care faptele o cuprind şi o pecetluiesc. Niciodată această pretenţie afişată pe pământ, care se numeşte dreptul regilor, nu tăgăduise în asemenea măsură dreptul care porneşte mai de sus. E greşeala cea mare, care a făcut ca această familie să pună mâna din nou pe garanţiile „acordate” în 1814, pe care le numea concesii. Ce lucru întristător! Ei numeau concesii cuceririle noastre; drepturile noastre le numeau încălcări. Restauraţia, când i se păru că-i venise ceasul, se socoti biruitoare asupra lui Napoleon şi înrădăcinată în ţară. Se crezu, adică, tare şi adâncă, şi, hotărându-se să intre în acţiune, dădu lovitura. Se ridică într-o zi în faţa Franţei şi ascuţindu-şi glasul, tăgădui dreptul colectiv şi dreptul individual, suveranitatea naţiunii, libertatea cetăţeanului. Cu alte cuvinte, tăgădui naţiunii ceea ce o făcea naţiune şi cetăţeanului ceea ce îl făcea cetăţean.   [1] Regele Bitiniei, stat din Asia Mică, creat în urma fărâmiţării imperiului lui Alexandru cel Mare. A domnit în prima jumătate a secolului al II-lea î.e.n. Servil faţă de romani, a consimţit să le predea pe Hannibal, refugiat la curtea lui. Generalul cartaginez s-a sinucis însă mai înainte. Victor Hugo pune în contrast curajul lui Iulius Cezar cu poltroneria şi lipsa de caracter ale lui Prusias. [2] Yvetot este un orăşel din Normandia, ai cărui stăpâni feudali nu erau în evul mediu vasalii nimănui, situaţie unică pe acea vreme printre posesorii de fiefuri. În consecinţă, seniorii din Yvetot şi-au luat titlul de „regi”, cu un regat mărginit la un târguşor şi o moşie. S-a creat astfel figura legendară a „regelui din Yvetot” – om blajin, fără putere, pe care alţii îl duc de nas. [3] Cromwell, conducătorul revoluţiei burgheze din Anglia (secolul al XVII-lea).  

Mizerabilii Marius de Victor Hugo volumul 3  I – Parvulus[1] Parisul are un copil şi pădurea o pasăre. Pasărea se cheamă vrabie; copilul se numeşte ştrengar. Împerecheaţi aceste două noţiuni: una care cuprinde toată văpaia vieţii, cealaltă, toată lumina zorilor; atingeţi aceste scântei, Parisul şi copilăria, şi va ţâşni o mică făptură – Homuncio, ar spune Plaut[2]. Această mică făptură e veselă. Nu mănâncă în fiecare zi, însă, dacă i se năzare, se duce la teatru în fiecare seară. N‑are cămaşă pe el, nici ghete în picioare, nici adăpost. E ca păsările cerului, care nu cunosc nimic din toate acestea. Are între şapte şi treisprezece ani, trăieşte în ceată, bate străzile, locuieşte în aer liber, poartă nişte pantaloni vechi (ai lui taică‑său), care‑i cad peste călcâie, o pălărie veche (a altui tată), care‑i cade peste urechi, şi o singură bretea de şiret galben; aleargă, pândeşte, caută, pierde vremea, trage din lulea, înjură ca un birjar, colindă cârciumile, cunoaşte toţi hoţii, se tutuieşte cu femeile de stradă, vorbeşte graiul apaşilor, cântă cântece deşănţate şi n‑are niciun dram de răutate în inimă. Fiindcă poartă în suflet un mărgăritar – nevinovăţia; şi mărgăritarele nu se topesc în noroi. Cât timp omul e copil, Dumnezeu îl vrea nevinovat. Dacă ai întreba uriaşul oraş: „Cine‑i acesta?” el ţi‑ar răspunde: „E copilul meu”.     II – Câteva semne particulare Ştrengarul Parisului este piticul uriaşului. Să nu exagerăm, acest heruvim al mocirlei are câteodată o cămaşă, dar numai una; are câteodată pantofi, dar fără pingele; are câteodată o locuinţă şi ţine la ea fiindcă o găseşte acolo pe maică‑sa, dar îi place mai mult strada, fiindcă acolo se întâlneşte cu libertatea. Îşi are jocurile lui, răutăţile lui, hrănite de ura împotriva burghezilor; metaforele lui: a fi mort, pe limba lui se zice – să miroşi florile de la rădăcină; meseriile lui: să aducă o birjă când trebuie, să coboare scara trăsurilor, să ia dijmă pentru a trece pe cineva dintr‑o parte a străzii într‑alta când plouă cu găleata, spunând că face pod, să strige proclamaţiile autorităţilor în favoarea poporului francez, să scotocească printre pietrele străzii; are şi moneda lui, făcută din toate bucăţile de aramă, rotunjite, care se găsesc pe drum. Cursul acestor ciudate monezi, care se numesc zdrenţe, e bine supravegheat şi statornic în mica boemă a copiilor. În fine, îşi are fauna lui, pe care o cercetează cu luare‑aminte prin toate ungherele; boul lui Dumnezeu, păduchele „cap‑de‑mort”, păianjenul de câmp şi „drăcoaica”, o insectă neagră care te ameninţă răsucindu‑şi codiţa înarmată cu două coarne. Îşi are balaurul lui din poveşti, cu solzi pe burtă şi care nu e şopârlă, cu bube pe spinare şi totuşi nu e broască, o lighioană care locuieşte în găurile cuptoarelor de var sau în canalele părăsite, neagră păroasă, cleioasă, târâtoare, când iute, când domoală, şi care nu ţipă, dar te priveşte şi e atât de groaznică, încât nimeni n‑a văzut‑o încă. Dihania asta o numeşte „surdul”. A căuta „surzi” printre pietre este plăcerea cutezătorilor. O altă plăcere este să salţi o piatră de caldarâm şi să găseşti corcolaci. Fiecare colţişor al Parisului e vestit prin descoperirile interesante pe care le poţi face acolo. Se găsesc urechelniţe pe şantierul ursulinelor[3], dai de miriapozi la Panthéon[4], se găsesc mormoloci în şanţurile de pe Câmpul lui Marte[5]. Cât priveşte vorbele de spirit, acest copil le are şi el pe ale lui, întocmai ca Talleyrand. Nu este mai puţin cinic, dar e mai cinstit. E de o veselie nebănuită. Îi zăpăceşte pe negustori cu râsul lui nebun. Gama lui trece cu voioşie de la comedia înaltă la farsă. Iată o înmormântare. Printre cei care‑l petrec pe mort e şi un medic. — Ia te uită, strigă ştrengarul, au început doctorii să‑şi ducă operele la groapă! Un altul, din mulţime, e surprins de un bărbat grav, împodobit cu ochelari şi ceasornic, care se întoarce spre el supărat: — Derbedeule, te‑am prins! Mi‑ai luat nevasta de mijloc! — N‑am luat nimic, domnule. Caută‑mă!     [1] Diminutivul cuvântului latin parvus, înseamnă foarte mic. [2] Autor comic latin din secolul III‑II î.e.n. Numeroasele personaje populare din piesele sale vorbesc limba latină a maselor; homuncio însemnând omuleţ. [3] Pensionul din Cartierul latin al acestui ordin călugăresc a fost dărâmat pe vremea restauraţiei pentru a face loc unor locuinţe. [4] Monument din Paris (Cartierul latin), clădit în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea pe locul vechii biserici Sfânta Genoveva. Revoluţia burgheză l‑a transformat în lăcaş al gloriilor naţionale, înmormântând acolo pe Voltaire şi Rousseau. [5] Vast teren din apusul Parisului, rezervat în secolul al XVIII‑lea exerciţiilor militare. Ulterior a fost transformat în parc. În tinereţea lui Victor Hugo era încă separat prin şanţuri de restul oraşului.

Mizerabilii Cosette de Victor Hugo volumul 2 I – Ce se poate vedea venind de la Nivelles Acum un an (în 1861), într-o frumoasă dimineaţă de mai, un drumeţ, cel ce povesteşte întâmplarea de faţă, venea de la Nivelles şi se îndrepta spre La Hulpe. Mergea pe jos. O luase printre două rânduri de copaci, pe o şosea lată, pietruită, care şerpuia pe nişte dealuri înşirate unul după altul, înălţând drumul şi scoborându-l, întocmai ca nişte valuri uriaşe. Trecuse de Lillois şi de Bois Seigneur Isaac. Spre apus se zărea clopotniţa acoperită cu ţiglă din Braine-l’Alleud, care seamănă cu o oală întoarsă. Lăsase în urmă o pădure pe un dâmb, iar la o cotitură de drum lăturalnic, lângă un fel de spânzurătoare putredă, pe care sta scris: Vechea barieră nr. 4, o cârciumă, pe faţada căreia se putea citi: La răscruce de vânturi. Echabeau. Cafenea particulară. După vreo mie de paşi de la cârciumă, se pomeni în mijlocul unei vâlcele, unde se află o apă care trece pe sub arcul unui podeţ din marginea drumului. Grupul de arbori răzleţi şi foarte verzi, care năpădesc valea pe o parte a drumului, se împrăştie de partea cealaltă prin livezi şi se îndreaptă cu gingăşie şi fără nicio rânduială înspre Braine-l’Alleud. Acolo, în dreapta, la marginea drumului, se afla un han; o trăsurică pe patru roţi stătea în faţa uşii, în jurul lui un morman de araci pentru hamei, un plug, o movilă de mărăcini uscaţi lângă un gard viu, nişte var care fumega într-o groapă pătrată, o scară în dreptul unui şopron vechi, cu pereţii de nuiele. O fetişcană plivea într-o holdă pe deasupra căreia zbura, adus de vânt, un afiş mare, galben, pesemne al unei reprezentaţii dintr-altă parte, de la vreo serbare câmpenească. Pe după colţul hanului, în dreptul unei bălţi, în care se bălăcea un cârd de raţe, se pierdea în mărăciniş o potecuţă prost pietruită. Drumeţul o luă pe acolo. După vreo sută de paşi făcuţi pe lângă un zid din veacul al XV-lea, acoperit de o streaşină de olane puse în muchie, ajunse în faţa unei porţi de piatră boltite, aşezate pe o temelie dreaptă, în stilul sever Ludovic al XIV-lea, încadrată de alte două basoreliefuri. O faţadă fără podoabe domina această poartă; un perete perpendicular pe faţadă ajungea aproape până la poartă, făcând cu ea, dintr-odată, un unghi drept. Pe pajiştea dinaintea porţii zăceau trei grape, printre care creşteau de-a valma toate florile de mai. Poarta era închisă. Avea două obloane hodorogite, împodobite cu un ciocan vechi şi ruginit. Era o zi însorită; prin crengile copacilor trecea un freamăt molcom de primăvară care părea că vine mai degrabă de prin cuiburi decât din văzduh. O păsărică sprintenă, pesemne îndrăgostită, cânta în neştire în vârful unui copac. Drumeţul se aplecă şi se uită cu băgare de seamă la piatra din stânga, unde văzu, în partea de jos a porţii, o spărtură rotundă, destul de mare, care semăna cu golul unei sfere. În clipa aceea, canaturile se dădură la o parte şi ieşi o ţărancă. Îl văzu pe călător şi îşi dădu seama la ce se uită. — O ghiulea franţuzească a făcut asta! zise ea. Şi adăugă: Şi ce vezi colo, mai sus, în poartă, lângă pironul ăla, e gaura făcută de una mai mare. Asta n-a străpuns lemnul. — Cum îi spune locului ăstuia? întrebă drumeţul. — Hougomont, spuse ţăranca. Drumeţul se ridică. Făcu câţiva paşi şi se uită peste gard. În zarea depărtată, printre copaci, zări un fel de colnic şi pe colnicul ăsta ceva care, din depărtare, părea un leu. Se afla pe câmpul de luptă de la Waterloo.

Mizerabilii  Fantine de Victor Hugo volumul 1 I – Domnul Myriel În 1815 domnul Charles‑François‑Bienvenu Myriel era episcop la Digne. Era un bătrân de vreo şaptezeci şi cinci de ani şi ocupa scaunul episcopal din Digne din 1806. Cu toate că acest amănunt nu are nicio legătură cu faptele pe care le vom istorisi, nu este poate de prisos – spre a fi cât mai exacţi – să amintim aici zvonurile şi vorbele care circulau pe seama sa, pe vremea când a sosit în eparhie. Adevărate sau nu, lucrurile ce se pun pe seama oamenilor ocupă adesea în viaţă şi mai ales în destinul lor tot atâta loc cât şi faptele pe care le săvârşesc. Domnul Myriel era fiul unui consilier al curţii de justiţie din Aix; viţă de magistraţi. Se povesteşte că tatăl lui, hărăzindu‑i moştenirea postului său, îl însurase foarte de tânăr, la optsprezece sau douăzeci de ani, după un obicei destul de răspândit în familiile magistraţilor. În pofida acestei căsătorii, Charles Myriel făcuse, zice‑se, să se vorbească multe pe seama sa. Era bine făcut, deşi cam mic de statură, elegant, distins, spiritual; tinereţea lui fusese închinată în întregime vieţii mondene şi aventurilor galante. Odată cu revoluţia, evenimentele se precipitară; familiile magistraţilor, decimate, izgonite, hăituite, se risipiră care încotro. Din primele zile ale revoluţiei, domnul Charles Myriel fugi în Italia. Nevasta lui muri acolo de o boală de piept, boală de care suferise mai demult. Copii nu aveau. Ce s‑a petrecut după aceea în viaţa domnului Myriel? Năruirea vechii societăţi franceze, prăbuşirea propriei lui familii, întâmplările tragice de la ’93[1] – mult mai groaznice poate pentru cei emigraţi, care le priveau de departe cu exagerarea spaimei – au făcut oare toate acestea să încolţească în mintea lui gândul renunţării şi al singurătăţii? În ameţeala desfătărilor şi a legăturilor care‑i umpleau viaţa, să fi primit el oare pe neaşteptate una din acele lovituri misterioase şi grozave, care câteodată doboară, izbindu‑l drept în inimă, chiar şi pe omul pe care catastrofele publice nu‑l pot clătina nici când îl lovesc în existenţa şi avutul său? Nimeni n‑ar fi putut s‑o spună; se ştia numai că se întorsese din Italia preoţit. În 1804 domnul Myriel era preot la Brignolles. Îmbătrânise şi trăia în cea mai mare singurătate. Pe vremea încoronării, o chestiune măruntă a parohiei sale, nu se mai ştie ce anume, îl aduse la Paris. Printre alte persoane cu vază, cărora le ceru sprijinul pentru enoriaşii săi, era şi domnul cardinal Fesch. Într‑o zi, când împăratul tocmai venise să‑i facă o vizită unchiului său, cucernicul preot – care aştepta în anticameră – se pomeni faţă în faţă cu majestatea sa. Napoleon, văzându‑se privit cu o oarecare curiozitate de către bătrân, se întoarse şi spuse dintr‑odată: — Cine‑i omul ăsta cumsecade care se uită aşa la mine? — Sire, zise domnul Myriel, dumneavoastră vă uitaţi la un om cumsecade, iar eu mă uit la un om mare. Fiecare dintre noi are ceva de câştigat. În aceeaşi seară, împăratul întrebă pe cardinal cum îl cheamă pe preot şi, puţin după aceea, domnul Myriel află cu cea mai mare surprindere că fusese numit episcop la Digne. Dar ce era adevărat din cele ce se povesteau despre tinereţea domnului Myriel? Nimeni nu ştia. Înainte de revoluţie prea puţine familii cunoscuseră familia Myriel. Domnul Myriel a fost sortit să îndure soarta oricărui nou‑venit într‑un târguşor unde nu lipsesc guri care flecăresc şi sunt prea puţine capete care gândesc. Trebuia să îndure, cu toate că era episcop şi tocmai pentru că era episcop. Dar, la urma urmei, flecărelile în care se pomenea numele său nu erau poate decât flecăreli, zvonuri, vorbe, trăncăneli, chiar mai puţin decât atât: „palavre”, cum se spune în graiul energic din miazăzi. Oricum, după vreo nouă ani de episcopat şi de şedere la Digne, toate aceste bârfeli, prilej de discuţii care preocupă la început orăşelele mici şi pe oamenii mărunţi, fură cu totul uitate. Nimeni n‑ar mai fi îndrăznit să vorbească despre ele, nimeni n‑ar fi îndrăznit măcar să şi le aducă aminte. La Digne domnul Myriel venise însoţit de o fată bătrână, domnişoara Baptistine, sora lui, care era cu vreo zece ani mai tânără decât el. N‑aveau în slujba lor decât o femeie de vârsta domnişoarei Baptistine, pe nume doamna Magloire, care, după ce fusese „servitoarea domnului preot”, purta acum îndoitul titlu de cameristă a domnişoarei şi de menajeră a monseniorului. Domnişoara Baptistine era o persoană înaltă, palidă, slabă, blândă: întruchipa idealul cuprins în cuvântul „respectabilă”, deoarece se pare că o femeie trebuie să fie mamă pentru a fi venerabilă. Nu fusese niciodată frumoasă, dar viaţa ei toată, care nu fusese decât un şir de fapte bune, o învăluise în cele din urmă în ceva imaculat şi luminos; odată cu bătrâneţea, dobândise ceea ce s‑ar putea numi frumuseţea bunătăţii. Fusese slabă în tinereţe şi ajunsese străvezie la maturitate, iar sub transparenţa aceasta se întrezărea îngerul. Era mai degrabă un suflet decât o fecioară. Întreaga ei fiinţă părea alcătuită din umbră; doar atât trup cât să mai fie femeie; o fărâmă de materie, închizând într‑însa o lumină; ochi mari, pururea plecaţi; pretext pentru ca un suflet să rămână pe pământ. Doamna Magloire era o bătrânică, albă, grăsună, dolofană, grăbită, care gâfâia mereu, pe de o parte din pricina treburilor, pe de alta din pricina astmei. Când venise în oraş, domnul Myriel fusese instalat în palatul episcopal, cu toate onorurile cerute de decretele imperiale, care‑l aşezară pe episcop îndată după comandantul garnizoanei. Primarul şi preşedintele curţii îi făcură vizita de rigoare, iar el făcu la rândul său prima vizită generalului şi prefectului. După instalare, oraşul aşteptă să‑l vadă pe episcop la lucru.     II – Domnul Myriel devine Monseniorul Bienvenu[2] Palatul episcopal din Digne se afla alături de spital. Era o clădire mare şi frumoasă, de piatră, ridicată la mijlocul secolului trecut de către monseniorul Henri Puget, doctor în teologie de la facultatea din Paris, abate de Simore, fost episcop de Digne pe la 1712. Palatul era o adevărată locuinţă seniorială. Totul era măreţ: apartamentele episcopului, saloanele, camerele, curtea de onoare, foarte mare, străbătută de alei cu arcade, după vechea modă florentină, grădinile plantate cu arbori falnici. În sala de mâncare, o lungă şi splendidă galerie care se afla la parter şi care dădea spre grădini, monseniorul Henri Puget dăduse o masă de gală la 29 iulie 1714 monseniorilor Charles Brûlart din Genlis, arhiepiscop de Embrun, Antoine de Mesgrigny, capucin[3], episcop de Grasse, Philippe de Vendôme, mare duhovnic al palatului şi abate la Saint‑Honoré din Lérins, François de Berton din Grillon, episcop şi baron de Vence, César de Sabran din Forcalquier, episcop‑senior de Glandève şi Jean Soanen, preot al congregaţiei, predicator obişnuit al regelui, episcop senior de Senez. Portretele acestor şapte cucernice personalităţi decorau sala, iar data memorabilă, 29 iulie 1714, era gravată cu litere de aur pe o placă de marmură albă.   [1] Aluzie la dictatura montaniardă din timpul revoluţiei burgheze din Franţa (1793–1794), când fracţiunea condusă de Robespierre şi Saint-Just ia o serie de măsuri antifeudale şi chiar anticapitaliste menite a desăvârşi revoluţia burghezo-democratică. Lovitura de stat din iulie 1794, înfăptuită de elementele moderate şi reacţionare din marea burghezie franceză, a pus capăt acestei culmi a revoluţiei numite de ei „teroare”. [2] Binevenit. [3] Călugăr din ordinul catolic al franciscanilor, întemeiat la începutul secolului al XIII-lea de italianul Francisc din Assisi; propovăduia mila faţă de animale.