Italo Calvino ziarist si scriitor italian

Baronul din copaci de Italo Calvino [Strabunii nostri] 02 I              LA 15 IUNIE 1767, Cosimo Piovasco di Rondò, fratele meu, a stat pentru ultima oară la masă în mijlocul nostru. Mi-aduc aminte de parcă s-ar fi petrecut azi. Ne aflam în sufrageria vilei noastre din Ombrosa: ferestrele încadrau ramurile stufoase ale uriaşului gorun din parc. Era douăsprezece, ora la care familia noastră, după o veche tradiţie, stătea la masă, deşi printre nobili se încetăţenise moda, venită de la curtea nu prea matinală a Franţei, de a prânzi pe la jumătatea după-amiezii. Ţin minte că bătea vântul dinspre mare şi frunzele fremătau. Cosimo zise: — Am spus că nu vreau şi gata! şi împinse farfuria cu melci. Nici că se pomenise vreodată o nesupunere mai gravă. În capul mesei stătea tata, baronul Arminio Piovasco di Rondò, cu peruca lungă până peste urechi, ca pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, obicei anacronic, ca atâtea altele ale tatei. Între mine şi fratele meu se afla abatele Fauchelafleur, duhovnicul familiei şi preceptorul nostru, al băieţilor. În faţă o aveam pe mama, generăleasa Corradina di Rondò, şi pe sora noastră Battista, călugăriţă la domiciliu. La celălalt capăt al mesei, faţă-n faţă cu tata, şedea, îmbrăcat turceşte, cavalerul avocat Enea Silvio Carrega, administratorul şi hidrotehnicianul moşiilor noastre, unchiul nostru natural, fiind frate nelegitim al tatei. Cu câteva luni în urmă, după ce Cosimo împlinise doisprezece ani, fuseserăm primiţi la aceeaşi masă cu părinţii noştri; eu împlinisem numai opt, dar am beneficiat înainte de vreme de aceeaşi favoare ca şi fratele meu, deoarece n-au vrut să mă lase să manânc singur dincolo. Vorba vine că am beneficiat; de fapt, atât pentru Cosimo, cât şi pentru mine, se sfârşiseră zilele fericite şi regretam prânzurile din odăiţa noastră, numai noi doi cu abatele Fauchelafleur. Abatele, un bătrânel uscăţiv şi zbârcit, avea reputaţia de a fi jansenist, şi drept este că fugise din Dauphiné, locul său de baştină, ca să scape de un proces al Inchiziţiei. Dar caracterul său auster, îndeobşte atât de lăudat, ca şi atitudinea intransigentă, pe care şi-o impunea şi sieşi, dar şi altora, cedau la tot pasul înclinării sale fireşti spre indiferenţă şi delăsare, ca şi cum din îndelungatele-i meditaţii cu ochii pironiţi în gol nu s-ar fi ales decât cu o stare de mare plictiseală şi apatie, iar în orice dificultate întâmpinată, chiar neînsemnată, ar fi văzut semnul unei fatalităţi căreia n-avea rost să i se împotrivească. Mesele noastre în tovărăşia abatelui începeau după lungi rugăciuni; duceam lingura la gură cu mişcări corecte, rituale, în tăcere, şi vai de cel ce ridica ochii din farfurie sau făcea cel mai uşor zgomot sorbind supa; dar la sfârşitul primului fel, abatele era obosit, plictisit, privea în gol şi plescăia din limbă la fiece înghiţitură de vin, ca şi cum numai senzaţiile cele mai superficiale şi mai trecătoare ar mai fi izbutit să-l impresioneze; la felul doi, puteam să mâncăm şi cu mâinile, şi isprăveam masa aruncând unul într-altul cu cotoare de pere, în timp ce abatele exclama din când în când, apatic: „Ooo, bien!... Ooo, alors?“ Acum, însă, stând la masă cu părinţii, aveam de îndurat frecuşul familiei, trist capitol al copilăriei: tata şi mama, mereu prezenţi, în faţa noastră, şi folosirea obligatorie a tacâmurilor la pui, şi veşnic „stai drept!“ şi „jos coatele de pe masă!“ şi colac peste pupăză, nesuferita aia de Batistta, sora noastră. A început un şir de dojeni, împunsături, pedepse, împotriviri, până în ziua în care Cosimo a refuzat melcii şi s-a hotărât să-şi despartă soarta de a noastră. Abia mai târziu mi-am dat seama de această acumulare treptată de resentimente faţă de familie: pe atunci aveam opt ani, luam totul în joacă, iar războiul pe care noi, cei mici, îl duceam împotriva celor mari era cel obişnuit al tuturor copiilor: nu-mi dădeam seama că încăpăţânarea fratelui meu ascundea lucruri mai adânci. Tatăl nostru, baronul, era un om anost, fără-ndoială, dar rău nu era: anost, fiindcă viaţa îi era dominată de idei greşite, cum se întâmplă adesea în epocile de tranziţie. Sunt mulţi aceia cărora zbuciumul timpului le comunică nevoia de a se agita şi ei, dar taman invers, în contratimp. La fel şi tata: fără să aibă habar de frământările care mocneau în omenire, el ridica pretenţii la titlul de duce de Ombrosa şi nu se gândea decât la genealogii, la moşteniri, la rivalităţi sau la alianţe cu potentaţii apropiaţi sau depărtaţi. De aceea, traiul în casa noastră se desfăşura întotdeauna ca şi cum am fi fost la o repetiţie generală în vederea unei invitaţii la curte, nu ştiu dacă la aceea a împărătesei Austriei, a regelui Ludovic sau măcar a muntenilor din Torino. De pildă, se servea la masă un curcan; atunci tata era cu ochii pe noi să vadă dacă ştim să-l tăiem şi să-i desprindem carnea de pe os după toate regulile impuse la curtea regală, iar abatele aproape că nici nu gusta, ca să nu fie prins cu vreo greşeală, tocmai el, care avea îndatorirea să-i ţină tatălui meu isonul la dojeni. Cât despre cavalerul avocat Carrega, descoperisem că ascundea în adâncul sufletului multă ipocrizie; sub pulpanele anteriului său, turcesc, făcea să dispară hartane întregi, pentru a le mânca – mai bine zis a le înfuleca – apoi, cum îi plăcea lui, ascuns în vie; iar noi am fi putut să jurăm (deşi niciodată n-am reuşit să-l prindem asupra faptului, atât de iuţi îi erau mişcările) că venise la masă cu buzunarul plin de oscioare, gata curăţate de carne, spre a le lăsa în farfurie în locul sferturilor de curcan subtilizate integral. Cu mama noastră, generăleasa, nu aveam necazuri, fiindcă ea era milităroas.........

Orasele invizibile de Italo Calvino                                               I Nu ştim dacă Kubilai Han credea tot ce-i spunea Marco Polo cînd îi descria oraşele vizitate în timpul misiunilor sale, dar e neîndoielnic că împăratul tătarilor continua să-l asculte pe tînărul veneţian cu mai multă curiozitate şi atenţie decît pe oricare dintre solii sau exploratorii săi. Există în viaţa împăraţilor un moment care vine după acela al mîndriei trezite de întinderea nesfîrşită a teritoriilor cucerite, al melancoliei şi împăcării cu gîndul că vom renunţa în curînd să le cunoaştem şi să le mai înţelegem; o senzaţie ca de gol care pune stăpînire pe noi într-o seară, cînd simţim mirosul elefanţilor după ploaie şi al cenuşii de santal, răcindu-se în vasele cu jăratec; o ameţeală care înfioară fluviile şi munţii înşiraţi pe creasta roşcată a planisferelor, înfăşoară unele într-altele zapisele care vestesc nimicirea ultimelor oşti duşmane căzînd din înfrîngere în înfrîngere şi scorojeşte ceara sigiliilor unor regi de care nimeni n-a auzit pomenindu-se, dar care imploră protecţia oştirilor noastre în schimbul tributelor anuale în metale preţioase, piei tăbăcite şi carapace de broască ţestoasă; este momentul de deznădejde în care descoperim că acest imperiu, care ni se păruse culmea tuturor minunăţiilor, este o ruină fără sfîrşit şi fără formă, că e prea măcinat de corupţie pentru ca sceptrul nostru să-l mai poată salva, că victoria asupra suveranilor duşmani ne-a făcut moştenitorii îndelungatei lor decăderi. Doar în relatările lui Marco Polo izbutea Kubilai Han să întrevadă, prin zidurile şi turnurile menite prăbuşirii, filigranul unui desen atît de fin încît să scape de muşcătura termitelor. Oraşele şi memoria 1 Plecînd de acolo şi mergînd timp de trei zile spre răsărit, omul ajunge la Diomira, oraş cu şaizeci de cupole de argint, statui de bronz ale tuturor zeilor, străzi cu lespezi de cositor, un teatru de cristal, un cocoş de aur care cîntă în fiecare dimineaţă pe un turn. Călătorul cunoaşte toate aceste frumuseţi pentru că le-a mai văzut şi în alte oraşe. Dar însuşirea acestuia este că oricui soseşte acolo într-o seară de septembrie, cînd zilele se scurtează şi lămpile multicolore se aprind toate deodată la uşile birturilor, şi de pe o terasă o voce de femeie strigă: vai!, îi vine să-i invidieze pe cei ce se gîndesc acum că au mai trăit o dată o seară asemănătoare şi că atunci au fost fericiţi. Oraşele şi memoria 2 Omului care merge călare vreme îndelungată pe pămînturi sălbatice i se face dor de un oraş. Pînă la urmă, ajunge la Isidora, oraş unde palatele au scări în spirală încrustate cu cochilii marine spiralate, unde se fabrică după toate regulile artei ocheane şi viori, unde atunci cînd străinul şovăie între două femei întîlneşte întotdeauna pe a treia, unde luptele de cocoşi degenerează în încăierări sîngeroase între cei ce fac pariuri. La toate acestea se gîndea el cînd dorea un oraş. Isidora este deci oraşul viselor lui, cu o singură diferenţă. Oraşul visat îl conţinea pe el tînăr; iar la Isidora ajunge la o vîrstă înaintată. În piaţă se află zidul bătrînilor care privesc cum trece tineretul; el stă în rînd cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri. Oraşele și dorinţa 1 Despre oraşul Dorotea se poate vorbi în două feluri: să spunem că patru turnuri de aluminiu se înalţă de pe zidurile sale, străjuind şapte porţi cu punţi ridicătoare peste şanţul a cărui apă alimentează patru canale verzi ce străbat oraşul şi-l împart în nouă cartiere, fiecare cu trei sute de case şi şapte sute de hornuri; şi ţinînd seama de faptul că fetele de măritat din fiecare cartier se căsătoresc cu tineri din alte cartiere, iar familiile lor au fiecare monopol asupra cîte unei mărfi cu care fac schimb între ele: bergamote, icre negre, astrolabi, ametiste, să facem calcule în baza acestor date pentru a afla tot ceea ce dorim despre trecutul, prezentul şi viitorul oraşului; sau să spunem ca şi călăuza de cămile care m-a condus acolo: „Am sosit aici în prima mea tinereţe, într-o dimineaţă; multă lume mergea vioaie pe străzi spre piaţă, femeile aveau dinţi frumoşi şi te priveau drept în ochi, trei soldaţi pe o estradă cîntau din trîmbiţă, peste tot se învîrteau roţi şi fluturau afişe colorate. Pînă atunci nu cunoscusem decît deşertul şi drumurile caravanelor, în dimineaţa aceea la Dorotea am simţit că nu există fericire a vieţii care să nu-mi poată fi hărăzită. Cu trecerea anilor ochii-mi au prins din nou să contemple întinderile deşertului şi drumurile caravanelor; dar acuma ştiu că aceasta este doar una din nenumăratele căi care mi se deschideau în acea dimineaţă la Dorotea“. Oraşele și memoria 3 În zadar voi încerca, prea mărite Kubilai, să-ţi descriu oraşul Zaira de pe înaltele bastioane. Aş putea să-ţi spun din cîte trepte sînt făcute străzile în scară, ce rotunjime au arcele porticurilor, ce plăci de zinc îmbracă acoperişurile; dar ştiu dinainte că e ca şi cum nu ţi-aş spune nimic. Nu din asta e făcut oraşul, ci din relaţiile dintre măsurile spaţiului său şi evenimentele trecutului: distanţa de la sol a unui felinar şi picioarele atîrnînde ale unui uzurpator spînzurat; firul întins între felinar, balustrada din faţă şi ghirlandele care împodobesc drumul pe unde trece cortegiul nupţial al reginei; înălţimea acelei balustrade şi săritura amantului care o escaladează în zori; înclinarea streaşinii şi înaintarea unei pisici care se strecoară în fereastra de dedesubt; unghiul de tragere a canonierei apărute pe neaşteptate dindărătul promontoriului şi bomba care distruge streaşina; rupturile din plasele de pescuit şi cei trei bătrîni care stau pe dig cîrpind plasele şi povestind pentru a o suta oară istoria canonierei uzurpatorului, despre care se spune ca ar fi fost un fiu adulterin al reginei, părăsit în scutece acolo pe dig. Cu aceste valuri revărsîndu-se din amintiri oraşul se îmbibă ca un burete şi se dilată. O descriere a Zairei aşa cum e astăzi ar trebui să conţină întregul trecut al Zairei. Dar oraşul nu-şi spune trecutul, îl conţine ca pe liniile unei mîini, scris în muchiile străzilor, în zăbrelele ferestrelor, în balustradele scărilor, în antenele paratrăznetelor, în mînerele steagurilor, fiecare segment brăzdat la rîndul lui cu zgîrieturi, zimţi, crestături, mîzgălituri. Oraşele şi dorința 2 La capătul a trei zile, mergînd spre miazăzi, omul se pomeneşte la Anastasia, oraş scăldat de canale concentrice şi deasupra căruia se înalţă zmee. Ar trebui să înşir acum mărfurile care se cumpără aici la preţ bun: agată, onix, crisopraz şi alte varietăţi de calcedonie; să laud carnea de fazan auriu care se găteşte aici la flacăra lemnului de cireş uscat şi se presară cu mult măghiran; să povestesc despre femeile pe care le-am văzut scăldîndu-se în bazinul unei grădini şi care uneori îl invită — se spune — pe trecător să se dezbrace cu ele şi să le urmeze în apă. Dar cu acestea nu ţi-aş dezvălui adevărata esenţă a oraşului: deoarece în timp ce descrierea Anastasiei nu face decît să trezească dorinţele una cîte una pentru a te obliga să le înăbuşi, celui ce se află într-o dimineaţă în mijlocul Anastasiei i se trezesc toate dorinţele deodată şi îl cuprind. Oraşul îţi apare ca un tot în care nici o dorinţă nu se iroseşte şi din care faci parte şi, întrucît Anastasia se bucură de toate cele de care tu nu te bucuri, nu-ţi rămîne decît să locuieşti în această dorinţă şi să fii mulţumit. O astfel de putere, despre care se spune cînd că e răufăcătoare cînd binefăcătoare, are Anastasia, oraş înşelător; dacă lucrezi opt ore pe zi cizelînd agate, onix, crisopraz, truda ta care dă formă dorinţei îşi ia forma din dorinţă, iar tu crezi că te bucuri în întregime de Anastasia în timp ce îi eşti doar sclav. Oraşele și semnele 1 Zile de-a-rîndul merge omul printre copaci şi pietre. Rar i se opreşte ochiul asupra vreunui lucru, şi asta se întîmplă doar cînd l-a recunoscut prin semnul unui alt lucru; o urmă pe nisip indică trecerea tigrului, o mlaştină vesteşte un fir de apă, o floare de malvacee sfîrşitul iernii. Tot restul e mut şi comutabil; copacii şi pietrele sînt doar ceea ce sînt. Pînă la urmă drumul duce la oraşul Tamara. Pătrunzi în el prin străzi înţesate de firme ieşind din ziduri. Ochiul nu vede lucruri ci figuri de lucruri care semnifică alte lucruri: cleştele indică locuinţa dentistului, cana — taverna, halebardele — corpul de gardă, cîntarul pe zarzavagiu. Statui şi scuturi reprezintă lei, delfini, turnuri, stele: semn că ceva — cine ştie ce — are drept semn un leu, sau un delfin, sau un turn, sau o stea. Alte semnale ne înştiinţează ce este interzis să faci într-un anumit loc — să intri cu căruţa pe străzile înguste, să urinezi în dosul chioşcului, să pescuieşti cu undiţa de pe pod — şi ce este permis — să adăpi zebrele, să joci popice, să arzi cadavrele rudelor. La intrările în temple se văd statuile zeilor, reprezentaţi fiecare cu atributele lui: cornul abundenţei, clepsidra, meduza, după care credinciosul îi poate recunoaşte şi le poate adresa rugăciunile potrivite. Dacă o clădire nu poartă nici o firmă sau figură, însăşi forma sa şi locul pe care-1 ocupă în alcătuirea oraşului sînt suficiente pentru a-i indica funcţia: palatul regal, închisoarea, monetăria, şcoala pitagoreică, bordelul. Pînă şi mărfurile expuse de vînzători pe tarabe nu valorează în sine ci ca semne ale altor lucruri: bentiţa brodată pentru frunte înseamnă eleganţă, lectica aurită putere, volumele lui Averroes înţelepciune, colanul de pietre preţioase pentru gleznă voluptate. Privirea parcurge străzile ca pe nişte pagini scrise: oraşul spune tot ceea ce trebuie să gîndeşti, te face să-i repeţi discursul, şi în timp ce crezi că vizitezi Tamara nu faci altceva decît să înregistrezi numele cu care se defineşte pe sine şi toate părţile sale. Cum este cu adevărat oraşul sub acest înveliş des de semne, ce conţine sau ascunde în el, iată ceea ce nu va şti niciodată omul plecînd din Tamara. Afară se întinde pămîntul gol pînă la orizont, se deschide cerul în care aleargă norii. În forma pe care întîmplarea sau vîntul o dau norilor, omul se străduie să recunoască figuri: o corabie cu pînze, o mînă, un elefant... Oraşele şi memoria 4 Peste şase fluvii şi trei lanţuri de munţi se înalţă Zora, oraş pe care cine l-a văzut o dată nu-1 mai poate uita. Dar nu pentru că ne-ar lăsa în amintire, ca alte oraşe memorabile, o imagine ieşită din comun. Zora are proprietatea de a rămîne în memorie punct cu punct, în succesiunea străzilor, şi a caselor de-a lungul străzilor, şi a uşilor şi ferestrelor în case, cu toate că nu ne dezvăluie în ele frumuseţi sau rarităţi deosebite. Secretul său stă în felul cum privirea alunecă peste figurile succedîndu-se ca într-o partitură muzicală în care nu poate fi schimbată sau mutată nici o notă. Omul care ştie pe de rost cum e făcută Zora, noaptea cînd nu poate dormi, îşi închipuie că umblă pe străzile sale şi-şi aminteşte ordinea în care se succed orologiul de aramă, draperia vărgată a bărbierului, fîntîna arteziană cu cele nouă jeturi, turnul de sticlă al astronomului, chioşcul vînzătorului de pepeni verzi, statuia eremitului şi a leului, baia turcească, cafeneaua din colţ, drumul care duce la port. Acest oraş care nu se şterge din memorie e ca o armătură sau o reţea în pătrăţelele cărora fiecare poate dispune lucrurile de care vrea să-şi amintească: nume de oameni iluştri, virtuţi, numere, clasificări vegetale şi minerale, date de bătălii, constelaţii, părţi de vorbire. Între fiecare noţiune şi fiecare punct al itinerarului va putea stabili o conexiune de afinitate sau de contrast care să-i trezească pe dată aducerile aminte. Astfel încît cei mai înţelepţi oameni din lume sînt cei ce cunosc Zora pe dinafară. Dar în zadar am purces la călătorie pentru a vizita Zora: obligată să rămînă încremenită şi egală cu ea însăşi pentru a fi ţinută mai bine minte, ea s-a stins, s-a descompus şi a dispărut. Pămîntul a uitat-o.

Cavalerul inexistent de Italo Calvino [Strabunii nostri] 03   I Sub zidurile roşii ale Parisului era aliniată armata Franciei. Carol cel Mare trebuia să treacă în revistă paladinii. De mai bine de trei ceasuri se aflau acolo; era o după-amiază caldă de început de vară, cam închisă, înnourată; fierbeau în armuri ca în nişte cazane ţinute la foc domol. Nici vorbă că în acel şir neclintit de cavaleri, cîte unul îşi mai pierdea cunoştinţa ori mai aţipea, însă armura îi ţinea pe toţi la fel de înţepeniţi în şa. Deodată trei sunete de goarnă; penele panaşurilor fremătară în aerul liniştit, ca la o pală de vînt, iar acel soi de vuiet marin care se auzise pînă atunci, şi era pesemne sforăitul războinicilor stins în gîtlejurile metalice ale coifurilor, se curmă brusc. În sfîrşit, iată, îl zăreau cum venea de departe: Carol cel Mare, pe un cal ce părea mai trupeş decît e în firea lucrurilor, cu barba pe piept, cu mîinile pe oblîncul şeii. Tot domnind şi războindu-se, războindu-se şi domnind, haida-hai, părea ceva mai îmbătrînit decît ultima oară cînd îl văzuseră ostaşii. Îşi oprea calul în dreptul fiecărui ofiţer şi se întorcea să-l privească de sus pînă jos. ― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei? ― Solomon de Bretania, sire! răspundea acela cu glas puternic, ridicînd viziera şi dînd la iveală chipul încălzit; şi adăuga cîte o lămurire practică, cum ar fi: Cinci mii de călăraşi, trei mii cinci sute de pedestraşi, o mie opt sute de servicii prestate, cinci ani de campanie. ― Înainte cu bretonii, paladine! zicea Carol, şi trap-trap, trap-trap, ajungea la alt comandant de escadron. ― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei? întreba iar. ― Olivier de Viena, sire! scandau buzele de cum se ridica grătarul vizierei. Şi pe dată: Trei mii de călăraşi aleşi, şapte mii – trupa, douăzeci de maşini de asediu. Învingător al păgînului Fierabraccia, pentru slava lui Dumnezeu şi gloria lui Carol, rege al francilor! ― Prea bine, straşnic vienezul, zicea Carol, iar către ofiţerii din suită: Cam slăbănogi caii ăştia, măriţi-le raţia. Şi pornea înainte: Şitucineeşti, paladin al Franciei? repeta mereu cu aceeaşi cadenţă: „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…” ― Bernard de Mompolier, sire! învingător al lui Brunamonte şi al lui Galiferno! ― Frumos oraş Mompolier! Oraşul femeilor frumoase! iar către suită: Vezi, poate-l înaintăm în grad. Tot lucruri care, spuse de rege, fac plăcere, dar mereu, de ani de zile, vorbele lui de duh erau aceleaşi: ― Şitucineeşti, cu stema asta pe care o cunosc? Îi cunoştea pe toţi după emblema pe care o purtau pe scut, chiar dacă ei n-ar fi spus nimic, dar aşa era obiceiul ca paladinii înşişi să-şi dezvăluie numele şi faţa. Poate pentru că altfel, vreunul avînd ceva mai bun de făcut decît să vină la trecerea în revistă a trupelor, ar fi putut să-şi trimită acolo armura cu altcineva înăuntru. ― Alard de Dordogne, al ducelui Amon… ― Nu te lăsa Alard, ce mai zice tata, şi aşa mai departe. „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…” ― Gualfred de Mongioia! Călăraşi opt mii, başca cei morţi. Panaşurile unduiau. „Uggeri Danezul! Namo din Bavaria! Palmerin din Anglia!“ Cobora seara. Între vizieră şi bărbia coifului, chipurile nici nu se mai desluşeau prea bine. Fiecare vorbă, fiecare gest, toate, puteau fi acum prevăzute dinainte, în acel război care ţinea de atîţia ani, fiecare ciocnire, fiecare duel condus mereu după aceleaşi reguli, încît se ştia de azi pe mîine cine avea să învingă, cine să piardă, cine va fi erou, cine mişel, cui îi venea rîndul să fie spintecat şi cine avea să se aleagă, scos din şa, doar cu o trîntă bună la pămînt. ― Şi tu? Regele ajunsese în faţa unui cavaler cu armura pe de-a-ntregul albă; doar o dunguliţă neagră şerpuia jur împrejur pe margini. Încolo era neprihănită, bine păstrată, fără o zgîrietură, frumos meşterită pe la toate încheieturile, cu coiful adumbrit de un penaj de la cine ştie ce soi oriental de cocoş, făcînd ape în toate culorile curcubeului. Pe scut era desenată o stemă între pulpanele unei mantii cu falduri bogate, iar înăuntrul stemei se desfăceau alte două pulpane de mantie cu o stemă mai mică la mijloc, care purta o altă stemă cu mantie încă şi mai mică. Cu desen tot mai mărunt  era înfăţişat un şir de mantii care se desfăceau unele în altele, iar în mijloc trebuie să fi fost cine ştie ce, dar nu se putea desluşi, de mărunt ce se făcea desenul. ― Şi tu de colo, cu înfăţişare atît de curată… zise Carol cel Mare căruia, cu cît se prelungea războiul, cu atît îi era dat să vadă la paladini mai puţină grijă pentru curăţenie. ― Eu sînt – vocea ieşea metalică din coiful închis, de parcă ar fi vibrat nu un gîtlej ci însăşi tabla armurii, cu un slab răsunet de ecou – Agilulf Emo Bertrandin din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes! ― Aaa…, făcu Carol cel Mare şi din buza de jos, împinsă înainte, scoase un uşor şuierat, de parcă ar fi zis: „Dacă ar fi să ţin minte numele tuturor, ar fi vai de zilele mele!“ Dar deodată încruntă sprînceana. Şi de ce nu-ţi ridici viziera şi nu-ţi arăţi obrazul? Cavalerul nu făcu nici un gest; dreapta lui, îmbrăcată cu o mănuşă de fier bine prinsă, se strînse mai tare pe oblînc, în vreme ce braţul celălalt, care ţinea scutul, păru scuturat ca de un fior. ― Cu tine vorbesc, ei, paladine! insistă Carol cel Mare. Cum de nu-ţi arăţi chipul regelui tău? Vocea ieşi clară de sub vizieră. ― Pentru că eu nu exist, sire. ― Asta-i bună! exclamă împăratul. Acum avem în oaste şi un cavaler care nu există! Ia arată-te puţin. Agilulf păru să mai şovăie o clipă, apoi cu mînă sigură dar înceată ridică viziera. Coiful era gol. În armura albă cu panaşul pestriţ nu se afla nimeni. ― Măi, măi! Cîte se mai pot vedea pe lumea asta! spuse Carol cel Mare. Şi cum faci să-ţi îndeplineşti serviciul dacă nu exişti? ― Cu puterea voinţei, răspunse Agilulf, şi credinţa în sfînta noastră cauză! ― Aşa, aşa, bine zis, aşa trebuie să-şi facă fiecare datoria. Ei bravo, pentru unul care nu există, eşti destul de reuşit! Agilulf era ultimul din şir. Împăratul îi trecuse pe toţi în revistă; întoarse calul şi o luă către corturile regale. Era bătrîn şi căuta să-şi alunge din minte chestiunile complicate. Goarna sună semnalul de „rupeţi rîndurile”. Se petrecu obişnuita forfotă de cai, iar pădurea de lănci se înclină, se mişcă unduind ca un lan de grîu în bătaia vîntului. Cavalerii descălecau, îşi mişcau picioarele ca să şi le dezmorţească, scutierii duceau caii de frîu. Apoi, din învălmăşeală şi prăfărie se desprinseră paladinii, adunaţi în pîlcuri cu fîlfîitoarele lor panaşuri colorate, ca să se uşureze de nemişcarea forţată a acelor ceasuri prin glume şi lăudăroşii, prin flecăreli despre femei şi onoruri. Agilulf făcu cîţiva paşi spre unul din pîlcuri, apoi, fără nici un rost, trecu către altul, dar nu-şi făcu loc şi nimeni nu-l luă în seamă. Se oprea cam şovăielnic în spatele cîte unuia, fără să se amestece în vorbă, apoi se trase la o parte. Era pe înnoptat; penele pestriţe ale panaşului său păreau acum de-o singură culoare nedesluşită; dar armura albă se desprindea singuratică pe pajişte. Ca şi cum s-ar fi simţit deodată gol, Agilulf dădu să-şi încrucişeze braţele, strîngînd din spete. Apoi îşi reveni şi, cu paşi mari, se îndreptă către grajduri. Ajuns acolo, găsi că îngrijirea cailor nu se îndeplinea după reguli, strigă la argaţi, îi pedepsi pe rîndaşi, inspectă toate schimburile de corvoadă, împărţi din nou sarcinile explicînd amănunţit fiecăruia cum trebuiau îndeplinite şi punîndu-i să repete ce spusese, ca să vadă dacă au înţeles bine. Şi cum în fiece clipă ieşeau la iveală neglijenţele în serviciu ale colegilor ofiţeri paladini, îi chema unul cîte unul, smulgîndu-i de la plăcutele taifasuri fluşturatice ale serii şi, cu discreţie dar cu neclintită precizie, îşi însemna lipsurile lor şi îi obliga să meargă care de gardă, care de strajă, care în patrulare, şi aşa mai departe. Avea întotdeauna dreptate, şi paladinii nu se puteau sustrage ordinelor lui, dar nu-şi ascundeau nemulţumirea. Agilulf Emo Bertran din din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentranz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes era desigur un model de soldat; dar nimeni nu-l putea suferi.

Daca într-o noapte de iarna, un calator de Italo Calvino Dragă Angelo Guglielmi, „l-aş întreba acum pe Calvino două lucruri”, scrii tu, dar în realitate sunt multe semne de întrebare, explicite sau implicite, puse de tine în legătură cu Călătorul meu, în articolul tău din Alfabeta nr. 6, intitulat chiar întrebări pentru Italo Calvino. Voi încerca, pe cât pot, să-ţi răspund. Voi începe cu partea din articolul tău care nu pune întrebări, cea în care discursul tău coincide cu al meu, pentru a distinge apoi punctele în care drumurile noastre se bifurcă şi încep să se îndepărteze. Tu descrii foarte fidel cartea mea şi mai ales defineşti cu precizie cele zece tipuri de roman propuse pe rând cititorului: „… Într-unul dintre romane, realitatea e la fel de greu de îndepărtat ca ceaţa; în altul, obiectele sunt prea consistente şi senzuale, într-un al treilea, abordarea e în primul rând introspectivă; în altul, acţionează o puternică tensiune existenţială, proiectată asupra istoriei, a politicii şi a acţiunii; în fine, în altul, explodează violenţa cea mai brutală; şi apoi, într-altul, creşte un sentiment insuportabil de teamă şi anxietate. În fine, mai există romanul erotic-pervers, cel teluric-primordial şi romanul apocaliptic.” Pentru a defini aceste zece incipituri, majoritatea criticilor au căutat modele posibile sau izvoare (şi, adesea, în aceste liste de autori apar nume la care eu nici nu m-am gândit, lucru care atrage atenţia asupra unui câmp până acum puţin explorat: cum funcţionează asociaţiile mentale între texte diferite, pe ce căi un text din mintea noastră este asimilat sau alăturat altuia); tu, în schimb, urmezi ceea ce a fost procedeul meu: mi-am propus de fiecare dată o abordare stilistică şi în relaţie cu lumea (în jurul căreia, apoi, adun în mod firesc ecourile amintirilor atâtor cărţi citite), abordare definită perfect de tine, în toate cele zece cazuri. În toate cele zece cazuri? Privind mai atent, îmi dau seama că exemplele pe care le dai sunt doar două. Există o lacună, marcată de un punct şi de „Şi apoi…“, care corespunde povestirii despre oglinzi (Într-o reţea de linii ce se intersectează), adică unui exemplu de naraţiune ce tinde să se structureze ca o operaţie logică, o figură geometrică, sau o partidă de şah. Dacă am încerca aproximarea numelor proprii, părintele cel mai ilustru al acestui mod de a povesti ar fi Poe, şi punctul de sosire cel mai deplin şi actual, Borges. Între aceste două nume, îndepărtate între ele, îi putem situa pe autorii care tind să filtreze emoţiile cele mai romaneşti, într-o climă mentală de abstracţie rarefiată, garnisită adesea cu afectări erudite.   Într-o reţea de linii ce se intersectează, unicul roman uitat de tine, a fost scos în evidenţă (poate prea mult?) de alţi critici. De ce? Pentru că, spun eu, dacă ai fi ţinut cont de el, ar fi trebuit să ţii cont de faptul că între formele literare ce caracterizează epoca noastră se află şi opera închisă şi calculată, în care închiderea şi calculul sunt opţiuni paradoxale, care nu indică un adevăr prea încurajator (a fi complet şi cu ţinută), adevăr pe care propria formă pare să-l semnifice, ci comunică senzaţia unei lumi precare, în suspensie, fărâmiţată. Dar, dacă tu admiţi asta, trebuie să recunoşti că volumul Călătorului în întregime răspunde în oarecare măsură acestui model (începând cu folosirea – caracteristică acestui gen – a vechiului topos de roman: conspiraţia universală, investită cu puteri incontrolabile, în manieră comico-alegorică, cel puţin de la Chesterton încoace – dirijată de un proteiform Deus ex machina. Personajul Marelui Mistificator, pe care tu mi-l reproşezi ca pe o găselniţă prea simplă, este, în acest context, un ingredient, aş spune, aproape obligatoriu). Modelul la care mă refer are ca primă regulă a jocului pe aceea de „a fi folositor” (sau, mai degrabă: a ne preface că e folositor, deşi ştim că nu este). Noţiunea de „A Fi Folositor” este pentru tine doar o soluţie comodă, deşi poate fi privită ca un exerciţiu acrobatic pentru a sfida – şi indica – golul de dedesubt. În fine, dacă tu n-ai fi ignorat (sau eliminat?) „romanul geometric” de pe listă, o parte a întrebărilor şi obiecţiilor tale ar fi dispărut, începând cu cea despre finalul „neconvingător”. (Te scandalizezi că eu „închei” şi te întrebi: „Să fie vorba de o neatenţie a Scriitorului Nostru?” Nu, am fost foarte atent, calculând totul, încât „sfârşitul fericit” cel mai tradiţional – căsătoria eroului şi a eroinei – să închidă cercul-cadru ce cuprinde dezordinea generală.) Cât priveşte discuţia despre „non-finit” – temă despre care spui multe lucruri corecte la modul literar general -aş vrea în primul rând să curăţ terenul de posibile echivocuri. Aş vrea să clarific mai ales două puncte: 1) Obiectul lecturii, aflat în centrul cărţii mele, nu este atât „literarul”, cât „romanescul”, adică o procedură literară determinată – proprie naraţiunii populare şi de consum, dar adoptată în diferite moduri de literatura cultă – procedură bazată în primul rând pe capacitatea de a concentra atenţia asupra unei intrigi, în aşteptarea a ceea ce se va întâmpla în romanul „romanesc”, întreruperea este o traumă, dar poate fi şi instituţionalizată (întreruperea în momentul culminant în romanele în fascicule; decuparea capitolelor; procedeul „să ne întoarcem în trecut"). Am folosit întreruperea intrigii ca motiv structural al cărţii mele în acest sens precis şi circumscris; ea nu atinge problematica „non-finitului“ în artă şi în literatură, care este altceva. Mai bine-zis, aici nu este vorba de „non-finit", ci de „finitul întrerupt", de „finitul al cărui sfârşit este ascuns sau ilizibil", fie în sens literal, fie în sens metaforic. (Mi se pare că undeva spun: „trăim într-o lume de povestiri care încep şi nu se sfârşesc".) 2) E, oare, adevărat că aceste incipituri se întrerup? Unii critici (vezi Luce d’Eramo, Manifestul, 16 septembrie), şi unii cititori cu gusturi rafinate susţin că nu: ei le consideră drept povestiri încheiate, care spun tot ce trebuiau să spună şi la care nu mai este nimic de adăugat. Nu mă pronunţ asupra acestui punct. Pot spune doar că iniţial am vrut să creez romane întrerupte, sau să prezint lectura unor romane ce se întrerup; apoi, s-au născut texte pe care aş fi putut chiar să le public, independent, ca povestiri. (Lucru destul de natural, dat fiind că dintotdeauna am fost mai degrabă autor de povestiri decât romancier.) Destinatarul natural şi beneficiarul „romanescului” este „cititorul mediu”: de aceea, am vrut ca el să fie protagonistul Călătorului. Protagonist dublu, căci se scindează intr-un Cititor şi o Cititoare. Pe primul nu l-am caracterizat, nici nu i-am atribuit gusturi precise: ar putea fi un cititor ocazional şi eclectic. Cea de-a doua are vocaţia citi-torului, ştie să-şi explice aşteptările şi refuzurile (formulate în termeni cât mai puţin intelectuali posibil, chiar dacă – ba chiar tocmai pentru că – limbajul intelectual se estompează în mod ireparabil în vorbirea cotidiană), sublimare a „cititoarei medii“, dar foarte mândră de rolul ei social de cititoare din pasiune dezinteresată. Este un rol social în care cred, premisa muncii mele, şi nu doar a acestei cărţi. Asupra calităţii de beneficiar al „cititorului mediu“ eşti cel mai categoric, atunci când te întrebi: „Nu cumva prin Ludmila, poate chiar în mod inconştient, Calvino întreprinde o operă de seducere (de adulare) a cititorului mediu, care este de fapt adevăratul cititor (şi beneficiar) al cărţii sale, împrumutându-i unele dintre calităţile extraordinare ale inegalabilei Ludmila?“ Din cele de mai sus, ceea ce nu-mi place e poate chiar în mod inconştient. Cum adică: în mod inconştient? Dacă i-am pus pe Cititor şi pe Cititoare în centrul cărţii, ştiam ce fac. N-am uitat nici o clipă (dat fiind că trăiesc din drepturi de autor) că cititorul este un cumpărător, că volumul este un obiect ce se vinde pe piaţă. Nu i-am respectat niciodată pe cei ce cred că pot trece cu vederea latura economică a existenţei şi tot ce comportă ea; în fine, dacă mă consideri seducător, treacă de la mine; adulator, tot aşa; vânzător ambulant, la fel; dar dacă mă faci inconştient, atunci mă jigneşti! Dacă în Călător am vrut să prezint (printr-o alegorie) implicarea cititorului (a cititorului obişnuit) într-o carte care nu e niciodată cartea pe care el o aşteaptă, nu am făcut decât să explicitez intenţia mea conştientă şi constantă, prezentă în toate cărţile mele anterioare. Aici ar începe o discuţie despre sociologia lecturii (ba chiar despre politica lecturii), care ne-ar îndepărta de discutarea substanţei cărţii în chestiune. Mai bine să revenim la cele două întrebări principale în jurul cărora se conturează discuţia ta: 1) se poate, oare, insista asupra multiplicării eului în vederea depăşirii eului?; 2) toţi autorii posibili pot fi, oare, reduşi la zece? (Rezum astfel numai pro-memoria, dar, răspunzându-ţi, încerc să ţin seama de toată argumentarea din articolul tău). La primul punct pot spune doar că a urmări complexitatea .....

Castelul destinelor încrucisate de Italo Calvino Castelul   În mijlocul unui codru des, un castel oferea adăpost celor pe care noaptea îi prinsese pe drum: cavaleri şi doamne, alaiuri regeşti şi drumeţi oarecare. Am trecut peste un pod mobil părăsit, am descălecat într-o curte întunecată, grăjdari tăcuţi mi-au luat în grijă calul. Nu mai aveam suflare, abia mă mai ţineam pe picioare: de când am intrat în pădure trecusem prin atâtea, tot felul de apariţii, dueluri, întâlniri, încât nu mai eram în stare să-mi pun în ordine nici mişcările şi nici gândurile. Am urcat scările ; m-am trezit într-o sală înaltă şi largă, lume multă – desigur şi ei oaspeţi în trecere care mi-o luaseră înainte pe cărările pădurii – mânca de cină în jurul unei mese la lumina lumânărilor. Atunci când am privit în jur am încercat o senzaţie ciudată, mai bine spus erau două senzaţii distincte care se confundau în mintea mea destul de nesigură din cauza oboselii, tulburată chiar. Mi se părea că mă găsesc la o curte bogată, dar asta nu era de crezut, eram într-un castel de ţară izolat, iar dacă mi se părea aşa nu era doar din cauza mobilei luxoase şi a tacâmurilor, ci din pricina siguranţei şi ţinutei care domnea între comeseni, cu toţii chipeşi şi îmbrăcaţi cu o eleganţă desăvârşită. Dar totodată aveam impresia a ceva întâmplător şi de dezordine, dacă nu chiar de relaxare totală, ca şi cum nu s-ar găsi într-un salon domnesc ci într-o cârciumă oarecare, unde persoane care nu se ştiu între ele, provenind din locuri diferite şi fiind de ranguri diverse, se aflau laolaltă pentru o noapte, iar în această promiscuitate forţată fiecare simţea că regulile pe care se străduia să le respecte la el acasă au slăbit, şi, după cum te mulţumeşti cu o viaţă mai aspră, tot aşa începi să te porţi mai slobod şi mai altfel. De fapt, cele două senzaţii opuse puteau foarte bine să se refere la acelaşi lucru, fie că locul acesta, castelul, fiind de multă vreme doar un loc de popas, începuse să se degradeze şi să ajungă o cârciumă, iar castelanii fuseseră siliţi să se coboare la rangul de cârciumar şi cârciumăreasă, chiar dacă niciodată n-au renunţat la gesturile lor de ospitalitate nobiliară, fie că, la un moment dat, cârciuma, una dintre acelea care se pot vedea adesea pe lângă castele şi unde se dădea de băut soldaţilor şi călăreţilor, a invadat – din cauză că de multă vreme castelul fusese părăsit – străvechile săli domneşti ca să-şi aşeze laviţele şi butoaiele; iar fastuozitatea acelor spaţii – laolaltă cu venirea şi plecarea unor iluştri călători – i-ar fi conferit o neaşteptată demnitate în stare să umple cu gărgăuni mintea cârciumarului şi a nevesti-sii, încât au ajuns să se creadă suveranii unei curţi pompoase. Aceste gânduri, ca s-o spun pe cea dreaptă, nu m-au chinuit decât vreo câteva clipe, prea mari erau uşurarea că am ajuns întreg şi sănătos în mijlocul acestei distinse adunări şi nerăbdarea de a intra în vorbă (la semnul celui care părea a fi castelanul – ori cârciumarul – m-am aşezat pe singurul loc care mai rămăsese liber) şi de a schimba cu tovarăşii de drum impresiile de pe urma aventurilor petrecute. Numai că la masa cu pricina, spre deosebire de ceea ce se întâmplă prin cârciumi şi chiar pe la curţi, nimeni nu scotea o vorbă. Când unul dintre meseni voia să-i ceară vecinului să-i dea sarea ori ghimbirul, îi făcea semn şi tot cu semne se adresa servitorilor ca să-i taie o felie din budinca de fazan ori să-i toarne o juma’ de litră de vin. Hotărât să rup eu ceea ce credeam că este o lene a limbii după toată osteneala drumului, am lăsat să-mi scape o exclamaţie zgomotoasă cum ar fi „într-un ceas bun“ ori „Să fie bine“ ori „Hai noroc“, însă din gura mea n-a ieşit nici un sunet. Răpăitul lingurilor şi clinchetul paharelor şi al tacâmurilor ajungeau să mă convingă că nu surzisem, nu-mi rămânea să cred decât că devenisem mut. Îmi întăriră convingerea şi comesenii mişcându-şi şi ei buzele în tăcere cu un aer elegant resemnat, era limpede că trecerea prin pădure ne costase pe fiecare dintre noi pierderea glasului. Odată sfârşită cina, într-o tăcere pe care sunetele mestecatului şi gâlgâiturile sorbirii vinului n-o faceau deloc mai plăcută, am rămas aşezaţi, privindu-ne în faţă, cu obsesia că nu puteam să ne împărtăşim multele experienţe pe care oricare dintre noi le avea de zis. În momentul acela, pe masa abia strânsă, cel care părea a fi castelanul aşeză o pereche de cărţi de joc. Erau cărţi de tarot, mai mari decât cele cu care se joacă în partidă sau cu care ţigăncile ghicesc viitorul, iar pe ele se puteau recunoaşte dintr-o ochire aceleaşi figuri pictate în smalţuri de pe cele mai preţioase miniaturi. Regi, regine, cavaleri şi valeţi erau nişte tineri îmbrăcaţi luxos, ca pentru o sărbătoare princiară: cele douăzeci şi două de Arcane Mari păreau nişte tapiserii de la un teatru de curte, iar cupele, tobele, spadele şi bâtele străluceau ca nişte steme heraldice împodobite cu broderii şi panglici. Am început să risipim cărţile pe masă, cu faţa în sus, de parcă am fi vrut să învăţăm să le recunoaştem, să le dăm valoarea corectă în joc sau sensul adevărat în citirea destinului. Cu toate acestea, nu părea că vreunul dintre noi ar fi avut dorinţa să înceapă o partidă şi cu atât mai puţin să vrea să întrebe viitorul, dat fiind că păream goliţi de orice viitor, suspendaţi într-o călătorie nici sfârşită şi nici pe cale să se sfârşească. Altceva vedeam în acele cărţi de tarot, ceva care nu ne lăsa să ne desprindem ochii de fragmentele aurite ale acelui mozaic. Unul dintre comeseni adună către el cărţile risipite, lăsând goală o mare parte a mesei, dar nu le aşeză în pachet şi nici nu le amestecă, luă o carte şi o aşeză dinaintea sa. Cu toţii am observat asemănarea dintre chipul său şi figura de pe carte şi mi se părea că prin cartea aceea dorea să spună „eu“ şi prin asta începea să-şi spună povestea.