Italo Calvino ziarist si scriitor italian

Cavalerul inexistent de Italo Calvino [Strabunii nostri] 03   I Sub zidurile roşii ale Parisului era aliniată armata Franciei. Carol cel Mare trebuia să treacă în revistă paladinii. De mai bine de trei ceasuri se aflau acolo; era o după-amiază caldă de început de vară, cam închisă, înnourată; fierbeau în armuri ca în nişte cazane ţinute la foc domol. Nici vorbă că în acel şir neclintit de cavaleri, cîte unul îşi mai pierdea cunoştinţa ori mai aţipea, însă armura îi ţinea pe toţi la fel de înţepeniţi în şa. Deodată trei sunete de goarnă; penele panaşurilor fremătară în aerul liniştit, ca la o pală de vînt, iar acel soi de vuiet marin care se auzise pînă atunci, şi era pesemne sforăitul războinicilor stins în gîtlejurile metalice ale coifurilor, se curmă brusc. În sfîrşit, iată, îl zăreau cum venea de departe: Carol cel Mare, pe un cal ce părea mai trupeş decît e în firea lucrurilor, cu barba pe piept, cu mîinile pe oblîncul şeii. Tot domnind şi războindu-se, războindu-se şi domnind, haida-hai, părea ceva mai îmbătrînit decît ultima oară cînd îl văzuseră ostaşii. Îşi oprea calul în dreptul fiecărui ofiţer şi se întorcea să-l privească de sus pînă jos. ― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei? ― Solomon de Bretania, sire! răspundea acela cu glas puternic, ridicînd viziera şi dînd la iveală chipul încălzit; şi adăuga cîte o lămurire practică, cum ar fi: Cinci mii de călăraşi, trei mii cinci sute de pedestraşi, o mie opt sute de servicii prestate, cinci ani de campanie. ― Înainte cu bretonii, paladine! zicea Carol, şi trap-trap, trap-trap, ajungea la alt comandant de escadron. ― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei? întreba iar. ― Olivier de Viena, sire! scandau buzele de cum se ridica grătarul vizierei. Şi pe dată: Trei mii de călăraşi aleşi, şapte mii – trupa, douăzeci de maşini de asediu. Învingător al păgînului Fierabraccia, pentru slava lui Dumnezeu şi gloria lui Carol, rege al francilor! ― Prea bine, straşnic vienezul, zicea Carol, iar către ofiţerii din suită: Cam slăbănogi caii ăştia, măriţi-le raţia. Şi pornea înainte: Şitucineeşti, paladin al Franciei? repeta mereu cu aceeaşi cadenţă: „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…” ― Bernard de Mompolier, sire! învingător al lui Brunamonte şi al lui Galiferno! ― Frumos oraş Mompolier! Oraşul femeilor frumoase! iar către suită: Vezi, poate-l înaintăm în grad. Tot lucruri care, spuse de rege, fac plăcere, dar mereu, de ani de zile, vorbele lui de duh erau aceleaşi: ― Şitucineeşti, cu stema asta pe care o cunosc? Îi cunoştea pe toţi după emblema pe care o purtau pe scut, chiar dacă ei n-ar fi spus nimic, dar aşa era obiceiul ca paladinii înşişi să-şi dezvăluie numele şi faţa. Poate pentru că altfel, vreunul avînd ceva mai bun de făcut decît să vină la trecerea în revistă a trupelor, ar fi putut să-şi trimită acolo armura cu altcineva înăuntru. ― Alard de Dordogne, al ducelui Amon… ― Nu te lăsa Alard, ce mai zice tata, şi aşa mai departe. „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…” ― Gualfred de Mongioia! Călăraşi opt mii, başca cei morţi. Panaşurile unduiau. „Uggeri Danezul! Namo din Bavaria! Palmerin din Anglia!“ Cobora seara. Între vizieră şi bărbia coifului, chipurile nici nu se mai desluşeau prea bine. Fiecare vorbă, fiecare gest, toate, puteau fi acum prevăzute dinainte, în acel război care ţinea de atîţia ani, fiecare ciocnire, fiecare duel condus mereu după aceleaşi reguli, încît se ştia de azi pe mîine cine avea să învingă, cine să piardă, cine va fi erou, cine mişel, cui îi venea rîndul să fie spintecat şi cine avea să se aleagă, scos din şa, doar cu o trîntă bună la pămînt. ― Şi tu? Regele ajunsese în faţa unui cavaler cu armura pe de-a-ntregul albă; doar o dunguliţă neagră şerpuia jur împrejur pe margini. Încolo era neprihănită, bine păstrată, fără o zgîrietură, frumos meşterită pe la toate încheieturile, cu coiful adumbrit de un penaj de la cine ştie ce soi oriental de cocoş, făcînd ape în toate culorile curcubeului. Pe scut era desenată o stemă între pulpanele unei mantii cu falduri bogate, iar înăuntrul stemei se desfăceau alte două pulpane de mantie cu o stemă mai mică la mijloc, care purta o altă stemă cu mantie încă şi mai mică. Cu desen tot mai mărunt  era înfăţişat un şir de mantii care se desfăceau unele în altele, iar în mijloc trebuie să fi fost cine ştie ce, dar nu se putea desluşi, de mărunt ce se făcea desenul. ― Şi tu de colo, cu înfăţişare atît de curată… zise Carol cel Mare căruia, cu cît se prelungea războiul, cu atît îi era dat să vadă la paladini mai puţină grijă pentru curăţenie. ― Eu sînt – vocea ieşea metalică din coiful închis, de parcă ar fi vibrat nu un gîtlej ci însăşi tabla armurii, cu un slab răsunet de ecou – Agilulf Emo Bertrandin din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes! ― Aaa…, făcu Carol cel Mare şi din buza de jos, împinsă înainte, scoase un uşor şuierat, de parcă ar fi zis: „Dacă ar fi să ţin minte numele tuturor, ar fi vai de zilele mele!“ Dar deodată încruntă sprînceana. Şi de ce nu-ţi ridici viziera şi nu-ţi arăţi obrazul? Cavalerul nu făcu nici un gest; dreapta lui, îmbrăcată cu o mănuşă de fier bine prinsă, se strînse mai tare pe oblînc, în vreme ce braţul celălalt, care ţinea scutul, păru scuturat ca de un fior. ― Cu tine vorbesc, ei, paladine! insistă Carol cel Mare. Cum de nu-ţi arăţi chipul regelui tău? Vocea ieşi clară de sub vizieră. ― Pentru că eu nu exist, sire. ― Asta-i bună! exclamă împăratul. Acum avem în oaste şi un cavaler care nu există! Ia arată-te puţin. Agilulf păru să mai şovăie o clipă, apoi cu mînă sigură dar înceată ridică viziera. Coiful era gol. În armura albă cu panaşul pestriţ nu se afla nimeni. ― Măi, măi! Cîte se mai pot vedea pe lumea asta! spuse Carol cel Mare. Şi cum faci să-ţi îndeplineşti serviciul dacă nu exişti? ― Cu puterea voinţei, răspunse Agilulf, şi credinţa în sfînta noastră cauză! ― Aşa, aşa, bine zis, aşa trebuie să-şi facă fiecare datoria. Ei bravo, pentru unul care nu există, eşti destul de reuşit! Agilulf era ultimul din şir. Împăratul îi trecuse pe toţi în revistă; întoarse calul şi o luă către corturile regale. Era bătrîn şi căuta să-şi alunge din minte chestiunile complicate. Goarna sună semnalul de „rupeţi rîndurile”. Se petrecu obişnuita forfotă de cai, iar pădurea de lănci se înclină, se mişcă unduind ca un lan de grîu în bătaia vîntului. Cavalerii descălecau, îşi mişcau picioarele ca să şi le dezmorţească, scutierii duceau caii de frîu. Apoi, din învălmăşeală şi prăfărie se desprinseră paladinii, adunaţi în pîlcuri cu fîlfîitoarele lor panaşuri colorate, ca să se uşureze de nemişcarea forţată a acelor ceasuri prin glume şi lăudăroşii, prin flecăreli despre femei şi onoruri. Agilulf făcu cîţiva paşi spre unul din pîlcuri, apoi, fără nici un rost, trecu către altul, dar nu-şi făcu loc şi nimeni nu-l luă în seamă. Se oprea cam şovăielnic în spatele cîte unuia, fără să se amestece în vorbă, apoi se trase la o parte. Era pe înnoptat; penele pestriţe ale panaşului său păreau acum de-o singură culoare nedesluşită; dar armura albă se desprindea singuratică pe pajişte. Ca şi cum s-ar fi simţit deodată gol, Agilulf dădu să-şi încrucişeze braţele, strîngînd din spete. Apoi îşi reveni şi, cu paşi mari, se îndreptă către grajduri. Ajuns acolo, găsi că îngrijirea cailor nu se îndeplinea după reguli, strigă la argaţi, îi pedepsi pe rîndaşi, inspectă toate schimburile de corvoadă, împărţi din nou sarcinile explicînd amănunţit fiecăruia cum trebuiau îndeplinite şi punîndu-i să repete ce spusese, ca să vadă dacă au înţeles bine. Şi cum în fiece clipă ieşeau la iveală neglijenţele în serviciu ale colegilor ofiţeri paladini, îi chema unul cîte unul, smulgîndu-i de la plăcutele taifasuri fluşturatice ale serii şi, cu discreţie dar cu neclintită precizie, îşi însemna lipsurile lor şi îi obliga să meargă care de gardă, care de strajă, care în patrulare, şi aşa mai departe. Avea întotdeauna dreptate, şi paladinii nu se puteau sustrage ordinelor lui, dar nu-şi ascundeau nemulţumirea. Agilulf Emo Bertran din din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentranz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes era desigur un model de soldat; dar nimeni nu-l putea suferi.

Daca într-o noapte de iarna, un calator de Italo Calvino Dragă Angelo Guglielmi, „l-aş întreba acum pe Calvino două lucruri”, scrii tu, dar în realitate sunt multe semne de întrebare, explicite sau implicite, puse de tine în legătură cu Călătorul meu, în articolul tău din Alfabeta nr. 6, intitulat chiar întrebări pentru Italo Calvino. Voi încerca, pe cât pot, să-ţi răspund. Voi începe cu partea din articolul tău care nu pune întrebări, cea în care discursul tău coincide cu al meu, pentru a distinge apoi punctele în care drumurile noastre se bifurcă şi încep să se îndepărteze. Tu descrii foarte fidel cartea mea şi mai ales defineşti cu precizie cele zece tipuri de roman propuse pe rând cititorului: „… Într-unul dintre romane, realitatea e la fel de greu de îndepărtat ca ceaţa; în altul, obiectele sunt prea consistente şi senzuale, într-un al treilea, abordarea e în primul rând introspectivă; în altul, acţionează o puternică tensiune existenţială, proiectată asupra istoriei, a politicii şi a acţiunii; în fine, în altul, explodează violenţa cea mai brutală; şi apoi, într-altul, creşte un sentiment insuportabil de teamă şi anxietate. În fine, mai există romanul erotic-pervers, cel teluric-primordial şi romanul apocaliptic.” Pentru a defini aceste zece incipituri, majoritatea criticilor au căutat modele posibile sau izvoare (şi, adesea, în aceste liste de autori apar nume la care eu nici nu m-am gândit, lucru care atrage atenţia asupra unui câmp până acum puţin explorat: cum funcţionează asociaţiile mentale între texte diferite, pe ce căi un text din mintea noastră este asimilat sau alăturat altuia); tu, în schimb, urmezi ceea ce a fost procedeul meu: mi-am propus de fiecare dată o abordare stilistică şi în relaţie cu lumea (în jurul căreia, apoi, adun în mod firesc ecourile amintirilor atâtor cărţi citite), abordare definită perfect de tine, în toate cele zece cazuri. În toate cele zece cazuri? Privind mai atent, îmi dau seama că exemplele pe care le dai sunt doar două. Există o lacună, marcată de un punct şi de „Şi apoi…“, care corespunde povestirii despre oglinzi (Într-o reţea de linii ce se intersectează), adică unui exemplu de naraţiune ce tinde să se structureze ca o operaţie logică, o figură geometrică, sau o partidă de şah. Dacă am încerca aproximarea numelor proprii, părintele cel mai ilustru al acestui mod de a povesti ar fi Poe, şi punctul de sosire cel mai deplin şi actual, Borges. Între aceste două nume, îndepărtate între ele, îi putem situa pe autorii care tind să filtreze emoţiile cele mai romaneşti, într-o climă mentală de abstracţie rarefiată, garnisită adesea cu afectări erudite.   Într-o reţea de linii ce se intersectează, unicul roman uitat de tine, a fost scos în evidenţă (poate prea mult?) de alţi critici. De ce? Pentru că, spun eu, dacă ai fi ţinut cont de el, ar fi trebuit să ţii cont de faptul că între formele literare ce caracterizează epoca noastră se află şi opera închisă şi calculată, în care închiderea şi calculul sunt opţiuni paradoxale, care nu indică un adevăr prea încurajator (a fi complet şi cu ţinută), adevăr pe care propria formă pare să-l semnifice, ci comunică senzaţia unei lumi precare, în suspensie, fărâmiţată. Dar, dacă tu admiţi asta, trebuie să recunoşti că volumul Călătorului în întregime răspunde în oarecare măsură acestui model (începând cu folosirea – caracteristică acestui gen – a vechiului topos de roman: conspiraţia universală, investită cu puteri incontrolabile, în manieră comico-alegorică, cel puţin de la Chesterton încoace – dirijată de un proteiform Deus ex machina. Personajul Marelui Mistificator, pe care tu mi-l reproşezi ca pe o găselniţă prea simplă, este, în acest context, un ingredient, aş spune, aproape obligatoriu). Modelul la care mă refer are ca primă regulă a jocului pe aceea de „a fi folositor” (sau, mai degrabă: a ne preface că e folositor, deşi ştim că nu este). Noţiunea de „A Fi Folositor” este pentru tine doar o soluţie comodă, deşi poate fi privită ca un exerciţiu acrobatic pentru a sfida – şi indica – golul de dedesubt. În fine, dacă tu n-ai fi ignorat (sau eliminat?) „romanul geometric” de pe listă, o parte a întrebărilor şi obiecţiilor tale ar fi dispărut, începând cu cea despre finalul „neconvingător”. (Te scandalizezi că eu „închei” şi te întrebi: „Să fie vorba de o neatenţie a Scriitorului Nostru?” Nu, am fost foarte atent, calculând totul, încât „sfârşitul fericit” cel mai tradiţional – căsătoria eroului şi a eroinei – să închidă cercul-cadru ce cuprinde dezordinea generală.) Cât priveşte discuţia despre „non-finit” – temă despre care spui multe lucruri corecte la modul literar general -aş vrea în primul rând să curăţ terenul de posibile echivocuri. Aş vrea să clarific mai ales două puncte: 1) Obiectul lecturii, aflat în centrul cărţii mele, nu este atât „literarul”, cât „romanescul”, adică o procedură literară determinată – proprie naraţiunii populare şi de consum, dar adoptată în diferite moduri de literatura cultă – procedură bazată în primul rând pe capacitatea de a concentra atenţia asupra unei intrigi, în aşteptarea a ceea ce se va întâmpla în romanul „romanesc”, întreruperea este o traumă, dar poate fi şi instituţionalizată (întreruperea în momentul culminant în romanele în fascicule; decuparea capitolelor; procedeul „să ne întoarcem în trecut"). Am folosit întreruperea intrigii ca motiv structural al cărţii mele în acest sens precis şi circumscris; ea nu atinge problematica „non-finitului“ în artă şi în literatură, care este altceva. Mai bine-zis, aici nu este vorba de „non-finit", ci de „finitul întrerupt", de „finitul al cărui sfârşit este ascuns sau ilizibil", fie în sens literal, fie în sens metaforic. (Mi se pare că undeva spun: „trăim într-o lume de povestiri care încep şi nu se sfârşesc".) 2) E, oare, adevărat că aceste incipituri se întrerup? Unii critici (vezi Luce d’Eramo, Manifestul, 16 septembrie), şi unii cititori cu gusturi rafinate susţin că nu: ei le consideră drept povestiri încheiate, care spun tot ce trebuiau să spună şi la care nu mai este nimic de adăugat. Nu mă pronunţ asupra acestui punct. Pot spune doar că iniţial am vrut să creez romane întrerupte, sau să prezint lectura unor romane ce se întrerup; apoi, s-au născut texte pe care aş fi putut chiar să le public, independent, ca povestiri. (Lucru destul de natural, dat fiind că dintotdeauna am fost mai degrabă autor de povestiri decât romancier.) Destinatarul natural şi beneficiarul „romanescului” este „cititorul mediu”: de aceea, am vrut ca el să fie protagonistul Călătorului. Protagonist dublu, căci se scindează intr-un Cititor şi o Cititoare. Pe primul nu l-am caracterizat, nici nu i-am atribuit gusturi precise: ar putea fi un cititor ocazional şi eclectic. Cea de-a doua are vocaţia citi-torului, ştie să-şi explice aşteptările şi refuzurile (formulate în termeni cât mai puţin intelectuali posibil, chiar dacă – ba chiar tocmai pentru că – limbajul intelectual se estompează în mod ireparabil în vorbirea cotidiană), sublimare a „cititoarei medii“, dar foarte mândră de rolul ei social de cititoare din pasiune dezinteresată. Este un rol social în care cred, premisa muncii mele, şi nu doar a acestei cărţi. Asupra calităţii de beneficiar al „cititorului mediu“ eşti cel mai categoric, atunci când te întrebi: „Nu cumva prin Ludmila, poate chiar în mod inconştient, Calvino întreprinde o operă de seducere (de adulare) a cititorului mediu, care este de fapt adevăratul cititor (şi beneficiar) al cărţii sale, împrumutându-i unele dintre calităţile extraordinare ale inegalabilei Ludmila?“ Din cele de mai sus, ceea ce nu-mi place e poate chiar în mod inconştient. Cum adică: în mod inconştient? Dacă i-am pus pe Cititor şi pe Cititoare în centrul cărţii, ştiam ce fac. N-am uitat nici o clipă (dat fiind că trăiesc din drepturi de autor) că cititorul este un cumpărător, că volumul este un obiect ce se vinde pe piaţă. Nu i-am respectat niciodată pe cei ce cred că pot trece cu vederea latura economică a existenţei şi tot ce comportă ea; în fine, dacă mă consideri seducător, treacă de la mine; adulator, tot aşa; vânzător ambulant, la fel; dar dacă mă faci inconştient, atunci mă jigneşti! Dacă în Călător am vrut să prezint (printr-o alegorie) implicarea cititorului (a cititorului obişnuit) într-o carte care nu e niciodată cartea pe care el o aşteaptă, nu am făcut decât să explicitez intenţia mea conştientă şi constantă, prezentă în toate cărţile mele anterioare. Aici ar începe o discuţie despre sociologia lecturii (ba chiar despre politica lecturii), care ne-ar îndepărta de discutarea substanţei cărţii în chestiune. Mai bine să revenim la cele două întrebări principale în jurul cărora se conturează discuţia ta: 1) se poate, oare, insista asupra multiplicării eului în vederea depăşirii eului?; 2) toţi autorii posibili pot fi, oare, reduşi la zece? (Rezum astfel numai pro-memoria, dar, răspunzându-ţi, încerc să ţin seama de toată argumentarea din articolul tău). La primul punct pot spune doar că a urmări complexitatea .....

                                                                                     Povestiri de Italo Calvino                                                                    CARTEA ÎNTÎI                                           NEAJUNSURILE IDILISMULUI                                                                           Peşti mari, peşti mici Tatăl lui Zeffirino nu-şi punea niciodată costum de baie. Purta nişte pantaloni suflecaţi, un maiou, iar pe cap o şapcă de pînză albă, şi zile în şir nu se dezlipea de stîncă. Se dădea în vînt după moluştele acelea turtite, prinse de stîncile marine, a căror cochilie întărită aproape că formează un tot cu piatra. Ca să le desprindă, tatăl lui Zeffirino folosea un cuţit, şi în fiecare duminică, privirea lui, ascunsă de ochelari, trecea în revistă, una cîte una, rocile promontoriului. Şi nu se oprea pînă ce nu-şi umplea coşuleţul cu moluşte; pe cîte una o mînca de cum o culegea, sorbindu-i ca dintr-o lingură carnea umedă şi acrişoară; pe celelalte le punea într-un coş mare. Din vreme în vreme îşi ridica privirea, se uita puţin buimac la marea calmă şi striga: „Zeffirino! Unde eşti?“ Zeffirino petrecea în apă după-amieze întregi. Veneau împreună la promontoriu, dar tatăl îl lăsa acolo şi se ducea imediat după moluştele lui. Nemişcate şi îndărătnice cum erau, moluştele nu-l ispiteau pe Zeffirino; mai întîi l-au interesat racii, pe urmă caracatiţele, meduzele şi apoi, rînd pe rînd, toate speciile de peşti. Vara, vînătorile erau tot mai grele şi cereau tot mai multă iscusinţă; iar acum nu găseai nici un băiat de vîrsta lui care să mînuiască atît de bine puşca subacvatică. În apă se dovedesc potriviţi tocmai tipii niţeluş bondoci, numai suflu şi muşchi; ori Zeffirino chiar aşa se şi dezvolta. Văzut pe uscat, de mînă cu taică-său, era unul din acei băieţaşi tunşi chilug şi gură-cască pe care nu-i faci să meargă pînă nu le dai una după ceafă; în apă însă îi întrecea pe toţi; iar sub apă, şi mai şi. În ziua aceea Zeffirino izbutise să adune tot armamentul pentru vînătoarea subacvatică. Masca o avea încă de anul trecut, era un dar de la bunică-sa; o verişoară care avea picior mic îi împrumutase labele de cauciuc; puşca o luase de la unchiu-său de-acasă fără să sufle o vorbuliţă, iar lui taică-său i-a spus că i-a împrumutat-o. Altminteri, era un copil atent, care ştia să se folosească şi să aibă grijă de orice lucru şi puteai să te bizui pe el cînd îi dădeai ceva cu împrumut. Era o mare străvezie, de toată frumuseţea! La toate sfaturile, Zeffirino spuse: „Da, tăticule”, şi se duse în apă. Cu botul ăla de sticlă şi antena pentru respirat, cu picioarele terminate în coadă de peşte, iar în mînă cu unealta aceea de ziceai că-i şi lance, şi puşcă, şi furculiţă, nu mai aducea de loc a fiinţă omenească. De îndată ce intra însă în mare, deşi înota pe jumătate scufundat în apă, se cunoştea numaidecît că era el: după cum lovea apa cu aripile, după cum îi ieşea puşca de sub braţ, după rîvna cu care căuta să înainteze ţinînd capul în jos lîngă linia de suprafaţă a apei. La fund erau mai întîi pietre, pe urmă stînci, unele golaşe, mîncate de ape, altele bărboase, cu alge dese de culoare închisă. Din fiecare cută a stîncii, sau dintre bărbile tremurătoare care pluteau în bătaia curentului, se putea ivi pe neaşteptate un peşte mare; de după sticla măştii, Zeffirino îşi rotea atent privirile, arzînd de nerăbdare. Fundul de mare e frumos la început, cînd îl descoperi; dar ce-i mai frumos, ca în toate cele, vine numai apoi, cînd fiecare mişcare de înot te ajută să-l cunoşti în întregime. Parcă le bei, peisajele apelor; ai merge, ai merge şi nu te-ai mai opri. Sticla măştii este un singur ochi enorm, menit a sorbi umbre şi culori. Acuma se termina întunericul şi treceai dincolo de fîşia stîncoasâ a mării; în nisipul de pe fund se desluşeau încreţiturile fine, desemnate de mişcarea apei. Razele soarelui ajungeau pînă jos cu sclipiri de lumină rotate, cu licărul de aur al cîrdurilor grămădite pe după momeala undiţelor: peştişori mărunţei care înoată în linie dreaptă şi deodată cotesc buluc în unghi drept. Se ridică în sus un noruleţ de nisip: un sparos lovise fundul apei cu coada. Nu băgase de seamă că ascuţişul căngii era îndreptat înspre el. Zeffirino şi apucase să se cufunde în apă; sparosul, după cîteva mişcări năuce ale pîntecului vîrstat, o zbughi departe, spre suprafaţă. Printre stîncile pline de ţepii aricilor de mare, peştele şi pescarul înotară pînă la un golfuleţ tăiat într-o stîncă poroasă şi aproape despuiată. „Aici nu-mi mai scapă” se gîndi Zeffirino; în aceeaşi clipă sparosul se făcu nevăzut. Din găuri şi din scobituri se ridica un şirag de băşicuţe de aer care apoi dispăreau şi apăreau iarăşi, în altă parte; anemonele marine sclipeau în aşteptare. Sparosul răsări dintr-o văgăună, pieri în alta şi ţîşni imediat dintr-o gaură foarte îndepărtată, înotă în zigzag pe lîngă pintenul unei stînci, se îndreptă în jos, şi Zeffirino văzu spre fund o zonă de un verde luminos. Peştele se pierdu în lumina aceea, iar Zeffirino se duse după el. Trecu printr-un arc scund, la poalele stîncii, şi avu din nou deasupră-i apa adîncă şi cerul. Umbre de piatră albicioasă făceau roată în jurul fundului de mare, iar înspre larg coborau într-un şir de stînci pe jumătate înghiţite de apă. Opintindu-se din şolduri şi împingînd cu labele de cauciuc, Zeffirino ieşi la suprafaţă să respire. Cînd tubul de aer atinse linia apei, băiatul suflă afară cîteva picături infiltrate în mască, dar capul îi rămase în apă. Găsise iarăşi sparosul; ba chiar doi! Tocmai se uita la ei cînd apăru un cîrd mare înotînd liniştit spre stînga, iar la dreapta licărea alt cîrd. Era un loc foarte bogat pentru pescuit, s-ar fi zis o oglindă închisă; oriunde se uita, Zeffirino vedea un zvîcnet de aripioare subţiri, sclipiri de solzi, şi de atîta uimire şi bucurie nu-i veni să tragă nici măcar o singură dată. Trebuia să nu te grăbeşti şi să chibzuieşti cum e mai bine să loveşti fără să semeni panică împrejur. Zeffirino, tot cu capul dedesubt, se îndreptă spre stînca cea mai apropiată; în apă, de-a lungul peretelui, văzu o mînă albă atîrnînd. Marea era nemişcată; pe suprafaţa netedă şi lucioasă creşteau cercuri concentrice ca în jurul unei picături de ploaie. Băiatul săltă capul si privi. Întinsă pe marginea stîncii, o femeie grasă, în costum de baie, se prăjea la soare. Şi plîngea. Lacrimile îi picurau una cîte una pe obraji, şi cădeau în mare. Zeffirino îşi ridică masca pe frunte şi spuse: ― Iertaţi-mă. Femeia grasă zise: ― Nu face nimic, băieţele, şi continuă să plîngă. Vezi-ţi de pescuit. ― E un loc plin de peşti, explică el. Aţi văzut? Sînt sumedenie! Femeia grasă stătea tot aşa cu capul ridicat, cu ochii plini de lacrimi aţintiţi înainte. ― Nu, chiar că n-am văzut. Ce să mă fac? Nu sînt în stare să mă opresc din plîns. Zeffirino, dacă era vorba de mare şi de peşti, era tare pe situaţie; de faţă cu lumea însă căpăta din nou înfăţişarea aia de gură-cască şi de bîlbîit. ― Îmi pare rău, doamnă… şi ar fi vrut să se întoarcă la sparoşii lui, numai că o doamnă grasă care plînge era ceva atît de neobişnuit încît, fără să vrea, continua să rămînă pe loc privind-o vrăjit. ― Nu-s doamnă, băieţele, spuse femeia cea grasă cu un glas nobil, puţin cam pe nas. Spune-mi domnişoară. Domnişoara De Magistris. Dar pe tine cum te cheamă? ― Zeffirino. ― Bravo, Zeffirino. Ai avut noroc la pescuit? Sau la vînătoarea de peşti, cum se spune, mă rog? ― Nu ştiu cum se spune. N-am prins încă nimic. Dar aici e un loc bun. ― Numai vezi să fii atent cu puşca aia. Nu pentru mine, vai de capul meu! Dar pentru tine, să nu te răneşti. Zeffirino o asigură că poate să fie liniştită. Se aşeză pe stîncă lîngă ea şi se uită cîtva timp cum plînge. În unele momente ai fi zis că se opreşte din plîns şi atunci trăgea aerul pe nasul înroşit, ridicînd capul şi scuturînd din el. Dar între timp, la colţurile ochilor şi sub pleoape parcă se umfla o băşică cu lacrimi care imediat se revărsa. Zeffirino nu ştia bine ce trebuie să gîndească. O domnişoară care plînge – simţi că ţi se strînge inima. Şi totuşi, cum era să fii trist cînd aveai în faţă o copcă plină ochi cu tot soiul de peşti, care-ţi umple inima de bucurie şi de poftă? Dar nici să te scufunzi în verdele acela şi să te duci după peşti tot nu se făcea cînd aveai lîngă tine un om în toată firea care plîngea într-una. În acelaşi moment, în acelaşi loc existau laolaltă două dorinţi cît se poate de potrivnice şi de neîmpăcat. Zeffirino nu izbutea să se gîndească la amîndouă în acelaşi timp şi nici să se lase în voia uneia sau a celeilalte. ― Domnişoară, zise el. ― Da, spune. ― De ce plîngeţi? ― Pentru că n-am noroc în dragoste. ― Aha! ― Tu nn poţi să înţelegi, eşti un copil. ― Vreţi să încercaţi să înotaţi cu masca? ― Mulţumesc, cu plăcere. E frumos? Domnişoara De Magistris se ridică şi-şi încheie la spate bretelele de la costum. Zeffirino îi dădu masca şi-i arătă cu grijă cum să şi-o pună. Cu masca pe faţă, ea dădu din cap, niţel glumeaţă, niţel ruşinată; dar prin sticla transparentă i se vedeau ochii care nu se opreau din plîns. Coborî în mare fără graţie, ca o focă şi începu să bîjbîie prin apă, ţinînd faţa în sus. Cu puşca la subsuoară, Zeffirino se zvîrli şi el înot. ― Cînd vedeţi un peşte, să-mi daţi de ştire, îi strigă domnişoarei De Magistris. În apă, lui nu-i ardea de glumă; iar privilegiul de a lua pe cineva cu el la pescuit îl acorda numai rareori. Numai că domnişoara sălta capul şi făcea semn că nu. Sticla devenise opacă şi nu i se mai vedeau trăsăturile feţei. Îşi scoase masca. ― Nu văd nimic, zise, lacrimile îmi înceţoşează sticla. Nu pot. Îmi pare rău. Şi stătea aşa, plîngînd, în apă. ― E o nenorocire, spuse Zeffirino. N-avea cu dînsul jumătatea de cartof cu care să frece sticla ca s-o limpezească la loc, dar se descurcă, cum putu, cu puţină salivă şi-şi puse el masca. ― Uitaţi-vă cum fac eu, îi spuse femeii. Şi înotară aşa împreună în mare, el fluture şi cu capul în jos, ea voiniceşte, cu un braţ întins şi celălalt îndoit, ţinînd capul în sus, amărîtă, neconsolată. Înota prost această domnişoară De Magistris, numai pe o parte, avîntînd braţele cu stîngăcie. Dedesubtul ei, pe distanţe de metri şi metri, peştii cutreierau marea, navigau stele marine şi sepii, se deschideau gurile actiniilor. Iată că privirilor lui Zeffirino li se arătau peisaje ce te chemau să rătăceşti în ele. Apa era adîncă, iar pe fundul de nisip erau împrăştiate stînci joase printre care, la mişcarea de-abia simţită a mării, se legănau mătăsurile algelor. Dar dacă priveai de sus, pe întinderea uniformă a nisipului părea că stîncile unduiesc în apa nemişcată, densă de alge. Deodată, femeia îl văzu dispărînd cu capul în jos, atingînd o clipă suprafaţa apei cu dosul, apoi cu labele de cauciuc, după care contururile lui desluşite se şi aflau sub apă, coborînd din ce în ce mai jos. Lupul-de-mare observă prea tîrziu primejdia: cangea şi fusese zvîrlită, lovindu-l pieziş, iar dintele din mijloc i se înfipse în regiunea dinspre coadă şi-l străpunse dintr-o parte într-alta. Lupul-de-mare îşi ridică aripioarele spinoase şi se avîntă bătînd apa; ceilalţi dinţi ai cangei nu se înfipseseră în el şi mai trăgea nădejde să fugă cu preţul de a-şi lăsa acolo coada. Dar nu izbuti decît să-şi înfigă o aripioară în unul dintre dinţii liberi şi fu pierdut. Mosorul trăgea înapoi firul iar umbra trandafirie şi satisfăcută a lui Zeffirino era deasupra lui. Cangea ieşi afară din apă cu lupul-de-mare tras în ţeapa ei, apoi ieşi braţul băiatului, pe urmă capul cu masca şi un gîlgîit de apă din tub. Zeffirino îşi descoperi obrazul: ― Ai văzut ce frumos? Ai văzut, domnişoară? Era un lup-de-mare zdravăn, argintiu cu negru. Cu toate astea femeia plîngea mai departe. Zeffirino se căţăra pe vîrful unei stînci; domnişoara De Magistris îl urmă anevoie. Ca peştele să stea la rece, băiatul alese o mică scobitură plină cu apă. Şi se ghemuiră lîngă acel loc. Zeffirino contempla culorile schimbătoare ale lupului-de-mare, îi mîngiia solzii şi voia ca domnişoara De Magistris să-l imite. ― Vedeţi ce frumos? Vedeţi cum înţeapă? şi cînd i se păru că o urmă de interes pentru acest peşte îşi făcea loc prin mîhnirea femeii, zise: Eu mă duc să văd o clipă dacă nu pot să prind încă unul, şi, înarmîndu-se iarăşi din cap pînă-n picioare, se cufundă. Femeia rămase cu peştele. Şi descoperi că nu existase nicicînd peşte mai nefericit. Acum ea îşi trecea degetele peste botul cu inel, peste branhii, peste coadă; iată că vedea...........

Castelul destinelor încrucisate de Italo Calvino Castelul   În mijlocul unui codru des, un castel oferea adăpost celor pe care noaptea îi prinsese pe drum: cavaleri şi doamne, alaiuri regeşti şi drumeţi oarecare. Am trecut peste un pod mobil părăsit, am descălecat într-o curte întunecată, grăjdari tăcuţi mi-au luat în grijă calul. Nu mai aveam suflare, abia mă mai ţineam pe picioare: de când am intrat în pădure trecusem prin atâtea, tot felul de apariţii, dueluri, întâlniri, încât nu mai eram în stare să-mi pun în ordine nici mişcările şi nici gândurile. Am urcat scările ; m-am trezit într-o sală înaltă şi largă, lume multă – desigur şi ei oaspeţi în trecere care mi-o luaseră înainte pe cărările pădurii – mânca de cină în jurul unei mese la lumina lumânărilor. Atunci când am privit în jur am încercat o senzaţie ciudată, mai bine spus erau două senzaţii distincte care se confundau în mintea mea destul de nesigură din cauza oboselii, tulburată chiar. Mi se părea că mă găsesc la o curte bogată, dar asta nu era de crezut, eram într-un castel de ţară izolat, iar dacă mi se părea aşa nu era doar din cauza mobilei luxoase şi a tacâmurilor, ci din pricina siguranţei şi ţinutei care domnea între comeseni, cu toţii chipeşi şi îmbrăcaţi cu o eleganţă desăvârşită. Dar totodată aveam impresia a ceva întâmplător şi de dezordine, dacă nu chiar de relaxare totală, ca şi cum nu s-ar găsi într-un salon domnesc ci într-o cârciumă oarecare, unde persoane care nu se ştiu între ele, provenind din locuri diferite şi fiind de ranguri diverse, se aflau laolaltă pentru o noapte, iar în această promiscuitate forţată fiecare simţea că regulile pe care se străduia să le respecte la el acasă au slăbit, şi, după cum te mulţumeşti cu o viaţă mai aspră, tot aşa începi să te porţi mai slobod şi mai altfel. De fapt, cele două senzaţii opuse puteau foarte bine să se refere la acelaşi lucru, fie că locul acesta, castelul, fiind de multă vreme doar un loc de popas, începuse să se degradeze şi să ajungă o cârciumă, iar castelanii fuseseră siliţi să se coboare la rangul de cârciumar şi cârciumăreasă, chiar dacă niciodată n-au renunţat la gesturile lor de ospitalitate nobiliară, fie că, la un moment dat, cârciuma, una dintre acelea care se pot vedea adesea pe lângă castele şi unde se dădea de băut soldaţilor şi călăreţilor, a invadat – din cauză că de multă vreme castelul fusese părăsit – străvechile săli domneşti ca să-şi aşeze laviţele şi butoaiele; iar fastuozitatea acelor spaţii – laolaltă cu venirea şi plecarea unor iluştri călători – i-ar fi conferit o neaşteptată demnitate în stare să umple cu gărgăuni mintea cârciumarului şi a nevesti-sii, încât au ajuns să se creadă suveranii unei curţi pompoase. Aceste gânduri, ca s-o spun pe cea dreaptă, nu m-au chinuit decât vreo câteva clipe, prea mari erau uşurarea că am ajuns întreg şi sănătos în mijlocul acestei distinse adunări şi nerăbdarea de a intra în vorbă (la semnul celui care părea a fi castelanul – ori cârciumarul – m-am aşezat pe singurul loc care mai rămăsese liber) şi de a schimba cu tovarăşii de drum impresiile de pe urma aventurilor petrecute. Numai că la masa cu pricina, spre deosebire de ceea ce se întâmplă prin cârciumi şi chiar pe la curţi, nimeni nu scotea o vorbă. Când unul dintre meseni voia să-i ceară vecinului să-i dea sarea ori ghimbirul, îi făcea semn şi tot cu semne se adresa servitorilor ca să-i taie o felie din budinca de fazan ori să-i toarne o juma’ de litră de vin. Hotărât să rup eu ceea ce credeam că este o lene a limbii după toată osteneala drumului, am lăsat să-mi scape o exclamaţie zgomotoasă cum ar fi „într-un ceas bun“ ori „Să fie bine“ ori „Hai noroc“, însă din gura mea n-a ieşit nici un sunet. Răpăitul lingurilor şi clinchetul paharelor şi al tacâmurilor ajungeau să mă convingă că nu surzisem, nu-mi rămânea să cred decât că devenisem mut. Îmi întăriră convingerea şi comesenii mişcându-şi şi ei buzele în tăcere cu un aer elegant resemnat, era limpede că trecerea prin pădure ne costase pe fiecare dintre noi pierderea glasului. Odată sfârşită cina, într-o tăcere pe care sunetele mestecatului şi gâlgâiturile sorbirii vinului n-o faceau deloc mai plăcută, am rămas aşezaţi, privindu-ne în faţă, cu obsesia că nu puteam să ne împărtăşim multele experienţe pe care oricare dintre noi le avea de zis. În momentul acela, pe masa abia strânsă, cel care părea a fi castelanul aşeză o pereche de cărţi de joc. Erau cărţi de tarot, mai mari decât cele cu care se joacă în partidă sau cu care ţigăncile ghicesc viitorul, iar pe ele se puteau recunoaşte dintr-o ochire aceleaşi figuri pictate în smalţuri de pe cele mai preţioase miniaturi. Regi, regine, cavaleri şi valeţi erau nişte tineri îmbrăcaţi luxos, ca pentru o sărbătoare princiară: cele douăzeci şi două de Arcane Mari păreau nişte tapiserii de la un teatru de curte, iar cupele, tobele, spadele şi bâtele străluceau ca nişte steme heraldice împodobite cu broderii şi panglici. Am început să risipim cărţile pe masă, cu faţa în sus, de parcă am fi vrut să învăţăm să le recunoaştem, să le dăm valoarea corectă în joc sau sensul adevărat în citirea destinului. Cu toate acestea, nu părea că vreunul dintre noi ar fi avut dorinţa să înceapă o partidă şi cu atât mai puţin să vrea să întrebe viitorul, dat fiind că păream goliţi de orice viitor, suspendaţi într-o călătorie nici sfârşită şi nici pe cale să se sfârşească. Altceva vedeam în acele cărţi de tarot, ceva care nu ne lăsa să ne desprindem ochii de fragmentele aurite ale acelui mozaic. Unul dintre comeseni adună către el cărţile risipite, lăsând goală o mare parte a mesei, dar nu le aşeză în pachet şi nici nu le amestecă, luă o carte şi o aşeză dinaintea sa. Cu toţii am observat asemănarea dintre chipul său şi figura de pe carte şi mi se părea că prin cartea aceea dorea să spună „eu“ şi prin asta începea să-şi spună povestea.

Vicontele taiat in doua  de Italo Calvino [Strabunii nostri] 01 I   SE PORNISE un război cu turcii. Vicontele Medardo de Terralba, unchiul meu, călărea prin câmpia Boemiei spre tabăra creştinilor. Îl însoţea un scutier pe nume Curzio. Berzele zburau jos, în stoluri albe, străbătând văzduhul opac şi încremenit. — De ce atâtea berze? îl întrebă Medardo pe Curzio; încotro zboară? Unchiul meu era nou-sosit; abia atunci se înrolase ca să le facă pe plac unor duci, vecini de-ai noştri, care luau parte la războiul acela. Îşi făcuse rost de un cal şi de un scutier la ultimul castel aflat în mâini creştine şi se ducea să se înfăţişeze la cartierul imperial. — Zboară spre câmpul de luptă, spuse scutierul posomorât. Tot drumul au să se ţină după noi. Vicontele Medardo aflase că prin ţinuturile acelea zborul berzelor e semn de noroc; şi căuta să se arate bucuros că le vede. Dar, fără voia lui, se simţea tulburat. — De ce oare or fi atrase păsările acestea cu picioroange pe câmpul de luptă, Curzio? întrebă el. — Se hrănesc şi ele cu carne de om, răspunse scutierul, de când cu foametea care a uscat pământurile şi cu seceta care a secat fluviile. Pe unde sunt stârvuri, berzele, flamingii şi cocorii au înlocuit corbii şi vulturii. Unchiul meu era pe atunci în prima tinereţe: vârsta la care sentimentele se învălmăşesc toate într-o pornire tulbure, fără a se desluşi încă binele de rău; vârsta la care orice nouă experienţă, fie ea macabră şi inumană, e plină de freamăt şi de căldura dragostei de viaţă. — Şi corbii? Şi vulturii? întrebă. Şi celelalte răpitoare? Încotro s-au dus? Era alb la faţă, dar ochii îi sclipeau. Scutierul era un oştean negricios, cu mustăţi, care nu-şi ridica niciodată privirea. — Tot mâncându-i întruna pe cei care-au murit de ciumă, le-a răpus ciuma şi pe ele, şi arătă cu lancea nişte tufe negre care, privite mai cu luare-aminte, se dovedeau a fi făcute nu din crengi, ci din pene şi labe chircite de răpitoare. — Nici că se mai ştie cine-a răposat întâi, pasărea sau omul, şi care pe care s-a năpustit să-l sfâșie, spuse Curzio. Spre a scăpa de ciuma care extermina populaţia, familii întregi luaseră drumul satelor, iar agonia le prinsese acolo. În grămezile de schelete risipite pe întinsul pustiu al câmpiei, se vedeau trupuri despuiate de bărbaţi şi femei, sluţite de buboaie şi, lucru la început de neînţeles, acoperite cu pene, de parcă din subţiatele lor braţe şi ciolane ar fi crescut pene negre şi aripi. Erau hoituri de vulturi amestecate cu rămăşiţe omeneşti. Pe jos se vedeau, împrăştiate, tot mai multe semne ale trecutelor bătălii. Călăreţii înaintau acum mai încet, deoarece amândoi caii se poticneau în gunoaie şi în mormane de pene. — Ce-au păţit caii noştri? îl întrebă Medardo pe scutier. — Signore, răspunse acesta, pe cai nimic nu-i supără mai mult ca duhoarea maţelor lor. Într-adevăr, bucata de câmpie pe care o străbăteau acum era presărată cu stârvuri de cai, unele întinse pe spate, cu copitele în sus, altele aplecate în jos, cu botul înfipt în pământ. — De ce-or fi căzut atâția cai în locul ăsta, Curzio? întrebă Medardo. — Calul, când simte că e spintecat, îl lămuri Curzio, încearcă să-şi ţină măruntaiele. Unii se pun cu burta la pământ, alţii se răsucesc pe spate ca să nu li se bălăbănească maţele. Dar până la urmă-i culege moartea pe toţi. — Care va să zică, în războiul ăsta se prăpădesc mai cu seamă caii? — S-ar zice că iataganele turceşti sunt făcute înadins ca să le spintece burta dintr-o lovitură. Mai încolo o să vedeţi trupuri de oameni. Întâi vin la rând caii, şi după ei călăreţii. Dar uite şi tabăra. La marginea zării se înălţau vârfurile corturilor mai înalte, steagurile oastei imperiale, fumul. Galopând mai departe, văzură că cei căzuți în ultima bătălie fuseseră mai toţi căraţi şi îngropaţi. Pe câmp se mai zărea doar câte un mădular răzleţ, îndeosebi degete. — Mereu ne arată drumul câte un deget, spuse unchiul meu, Medardo. Ce tâlc o fi având? — Dumnezeu să-i ierte: cei vii le smulg morţilor degetele ca să le ia inelele. — Cine-i acolo? strigă o santinelă a cărei mantie se acoperise cu mucegai şi muşchi, ca o scoarţă de copac în bătaia vântului de miazănoapte. — Trăiască sfânta coroană imperială! strigă Curzio. — Şi moarte sultanului! răspunse santinela. Dar vă rog, când sosiţi la comandament, întrebaţi-i dacă n-au de gând să-mi trimită schimbul, că am prins rădăcini! Acum caii o luaseră iar la picior ca să scape de muscăria ce înconjura tabăra, bâzâind deasupra munţilor de materii fecale. — Excrementele de ieri ale multor viteji, observă Curzio, se mai află pe pământ, iar ei au şi ajuns în cer, şi îşi făcu semnul crucii. La intrarea în tabără merseră de-a lungul unui şir de baldachine, sub care femei cârlionțate şi dolofane, în lungi capoate de brocart şi cu sânii goi, îi întâmpinară zbierând şi hohotind. — Sunt corturile târfelor, spuse Curzio. Nici o altă oaste n-are târfe mai frumoase. Unchiul meu călărea cu faţa întoarsă înapoi ca să le poată privi. — Fiţi cu băgare de seamă, signore, adăugă scutierul, atâta sunt de spurcate şi de împuţite, că nici turcii nu s-ar încumeta să le ia că pradă de război. Nu ajunge că mişună pe ele gândacii, ploşniţele şi căpuşele, dar unde mai pui că pe spinarea lor îşi fac cuib scorpionii şi guşterii. Trecură prin faţa bateriilor taberei. Seara, artileriştii îşi puneau la fiert raţia de apă şi mahorcă pe bronzul mortierelor şi al tunurilor înroşite de bubuiala de peste zi. Soseau căruţe pline cu pământ şi artileriştii îl cerneau prin sită. — Începe să cam lipsească praful de puşcă, explică scutierul, dar a intrat atâta în pământul ăsta, unde s-a purtat bătălia, că poţi scoate din el câteva încărcături. Urmau la rând grajdurile cavaleriei, unde, printre roiurile de muşte, veterinarii, aflaţi tot timpul la treabă, cârpeau pieile patrupezilor cu tot soiul de cusături, bandaje şi cataplasme din smoală fierbinte, nechezând şi chelălăind cu toţii, până şi doctorii. Venea apoi la rând, pe o distanţă mai mare, cantonamentul infanteriei. Era pe la apusul soarelui şi, în faţa fiecărui cort, oştenii îşi muiau picioarele desculţe în lighene cu apă călduţă. Obişnuiţi cum erau să se dea pe neaşteptate alarma, ziua şi noaptea, chiar şi la ceasul băilor de picioare, stăteau cu coiful pe cap şi cu mâna pe lance. În corturi mai înalte şi drapate în formă de chioşc, ofiţerii se pudrau la subsuori şi-şi făceau vânt cu evantaie de dantelă. — Nu fac asta din sclifoseală, spuse Curzio, dimpotrivă: vor să arate că în asprimea vieţii ostăşeşti se simt cu totul la largul lor. Vicontele de Terralba fu introdus numaidecât la împărat. În pavilionul său ticsit de tapiserii şi trofee, suveranul examina pe hărţi planurile unor bătălii viitoare. Mesele erau pline cu hărţi desfăşurate; împăratul înfigea în ele ace cu gămălie, scoţându-le dintr-o perniţă pe care i-o întindea unul dintre mareşali. Hărţile erau în asemenea hal încărcate cu ace, că nu se mai pricepea nimic din ele şi, ca să te poţi lămuri cât de cât, trebuia să scoţi acele şi să le pui pe urmă la loc. Atâta le tot scoteau şi iar le înfigeau, încât împăratul şi mareşalii, ca să aibă mâinile libere, ajunseseră să ţină acele între buze şi nu puteau vorbi unii cu alţii decât mormăind. Văzîndu-l pe tânărul care se înclina în faţa lui, suveranul emise un mormăit interogativ şi îşi scoase iute acele din gură. — Un cavaler abia sosit din Italia, maiestate, îl prezentară, vicontele de Terralba, un neam dintre cele mai nobile din părţile Genovei. — Să fie făcut pe loc locotenent. Unchiul meu bătu din pinteni luând poziţie de drepţi, în vreme ce împăratul schiţa un larg gest regal, iar hărţile se făcură toate sul şi căzură pe jos.   În noaptea aceea, deşi ostenit, Medardo nu izbuti să adoarmă. Se tot foia încoace şi încolo pe lângă cortul său şi asculta apelurile santinelelor, nechezatul cailor şi vorbele bolborosite prin somn de vreun oştean. Privea pe cer stelele Boemiei, se gândea la noul său grad, la bătălia de a doua zi, la îndepărtata sa patrie, la foşnetul trestiilor pe malul nurilor, în suflet nu i se cuibărise nici urmă de dor, de şovăială sau teamă. Pentru el lucrurile mai erau încă întregi şi în afara oricărei îndoieli, şi tot astfel era şi el însuşi. Dacă ar fi putut întrezări cumplita soartă care-l aştepta, poate că ar fi socotit-o şi pe ea firească şi chiar s-ar fi împăcat cu ea, deşi era atât de dureroasă. Îşi îndreptă privirea spre marginea zării, unde ştia că se află tabăra vrăjmaşului şi, cu braţele încrucişate, îşi strânse spatele cu palmele, bucuros de a avea deopotrivă siguranţa unor îndepărtate şi deosebite realităţi, ca şi a propriei sale prezenţe în mijlocul lor. Simţi cum sângele acelui crâncen război, împrăştiat pe pământ în mii de pâraie, ajunge până la el, şi se lasă atins fără să simtă nici milă, nici mânie.