Andrea Camilleri

Excursie la Tindari de Andrea Camilleri 1 De treaz, era treaz, nu-ncăpea vorbă: putea înţelege asta din faptul că mintea îi funcţiona după parametrii logicii, şi nu urmând labirinturile absurde ale viselor, după faptul că auzea susurul ritmic al valurilor ce se spărgeau de ţărm şi după adierea răcoroasă a zorilor care pătrundea prin fereastra larg deschisă. Şi totuşi, se înverşuna să-şi ţină pleoapele strânse, ştiind că acreala ce-l măcina pe dinăuntru avea să irumpă afară imediat ce ar fi deschis ochii, provocându-l să rostească tot felul de mizerii pentru care s-ar fi căit mai târziu. Îi ajunse la urechi refrenul fredonat de un trecător ce merge fluierând pe plajă. La o oră ca aceea – îşi spuse –, nu putea fi decât vreunu’ de se ducea cu treabă la Vigàta, făcând naveta pe jos. Motivul fredonat îi era cunoscut, însă nu reuşea să-şi amintească nici titlul, nici cuvintele melodiei. De altfel, ce importanţă ar fi avut? Ca să nu mai pomenească de faptul că nu fusese niciodată în stare să fluiere: nici mort, nici dacă şi-ar fi vârât deştu’-n cur. „Îşi vârî un deget în cur / şi trase un fluierat ascuţit / semnal convenit / de sergenţii de stradă…” Era un cântecel stupid pe care i-l fredona pe vremuri un coleg milanez de la şcoala de poliţie şi care îi rămăsese, inexplicabil, întipărit în memorie. Din cauza acestei neputinţe ale sale de a fluiera, în şcoala primară fusese victima predilectă a colegilor de clasă, maeştri în arta fluierăturilor: ciobăneşte, alla marinara, alia montanara – pe toate le ştiau, cu variaţiuni dintre cele mai fanteziste. Aha, colegii! Iată, aşadar, ce-l rosese atât de tare încât se foise toată noaptea de pe o parte pe alta! Amintirile despre colegi şi articolul citit în ziar de cu seară, care anunţa că domnul Carlo Militello – bărbat tânăr, de nici cincizeci de ani – fusese numit preşedintele celei de-a doua bănci ca importanţă din insulă. Jurnalul formula cele mai sincere urări de succes noului preşedinte, publicându-i totodată şi fotografia: ochelari – cu ramă de aur, în mod sigur –, costum de firmă, cămaşă impecabilă, cravată fină. Un om care reuşise în viaţă, un om al ordinii, apărător al marilor Valori (atât cele de la Bursă, cât şi cele ale Familiei, Patriei şi Libertăţii). Da, Montalbano şi-l amintea bine pe acest stimabil coleg – coleg nu din şcoala primară, ci din primăvara lui ’68! „Îi vom spânzura pe duşmanii poporului cu propriile lor cravate!” „Băncile sunt bune doar ca să fie jefuite!” Carlo Militello, supranumit Carlo Ciocanul[1] – în primul rând pentru atitudinea sa suverană, de lider suprem, iar în al doilea rând pentru că, asupra adversarilor, vorbele sale cădeau ca nişte lovituri de ciocan, iar scatoalcele ca nişte lovituri de baros. Cel mai intransigent, cel mai inflexibil, atât de radical încât însuşi Ho Şi Min – atât de mult invocat pe atunci de demonstranţi – părea un social-democrat reformist. Îi obliga pe toţi să nu fumeze ţigări, ca să nu contribuie la îmbogăţirea Monopolului Statului; în schimb, joint-uri şi iarbă la discreţie, de voie. Susţinea că tovarăşul Stalin acţionase bine o singură dată în viaţă: atunci când devalizase băncile ca să finanţeze partidul. „Stat” era un cuvânt care le înfierbânta tuturor capetele, îi înfuria mai rău ca pe taurii zădărâţi cu basmale roşii. Din perioada acelor ani, Montalbano îşi amintea mai ales o poezie a lui Pasolini care lua apărarea poliţiştilor trimişi să le ţină piept studenţilor în Valle Giulia, la Roma. Toţi tovarăşii săi scuipaseră scârbiţi peste acele versuri, în vreme ce el încercase să le găsească o justificare: „Totuşi, e o poezie frumoasă” – spusese. De nu l-ar fi ţinut ceilalţi, Carlo Ciocanul i-ar fi fărâmat obrazul cu una dintre scatoalcele lui nimicitoare. Chiar aşa, de ce oare-i plăcuse poezia aceea? Nu cumva întrezărise în ea viitorul lui destin de zbir? Una peste alta, de-a lungul anilor îşi văzuse foştii tovarăşi, legendarii rebeli din primăvara lui ’68, începând să „raţioneze”. Şi tot raţionând ei aşa, furiile lor abstracte de atunci se fleşcăiseră, transformându-se treptat într-o cât se putea de concretă adaptare la normele civice. Iar acum, cu excepţia a doi-trei care suportau de decenii, cu demnitate, procese sau chiar închisoarea pentru delicte niciodată comise ori comandate, cu excepţia altor câtorva ucişi în mod misterios, toţi cei rămaşi se ajunseseră, sărind pârleazul de la stânga la dreapta, apoi din nou la stânga, şi din nou la dreapta, în aşa fel încât, iată, acum unii conduceau ziare, alţii televiziuni, câte unul devenise director la stat, nefiind deloc puţini cei ce prinseseră un loc de deputat sau senator. Prin urmare – concluzionă Montalbano –, văzând ’mnealor că nu izbutiseră să schimbe societatea, sfârşiseră prin a se schimba ei înşişi. Ori poate că – de ce nu? – nici măcar nu fusese nevoie să se schimbe prea mult, dat fiind că, în ’68, mulţi dintre ei jucaseră teatru, asumându-şi rolul de revoluţionari doar ca o mască ori ca un costum de scenă. Oricum, un lucru era sigur: numirea lui Carlo ex-Ciocanul la conducerea băncii îi picase greu. Mai ales pentru că-i stârnise un alt gând, cel mai sâcâitor dintre toate. „Nu cumva eşti tu însuţi plămădit din acelaşi aluat ca ăi de-i critici? Nu cumva eşti slujitorul acelui stat pe care-l combăteai feroce când aveai optsprezece ani? Ori poate că, în realitate, te macină invidia, dat fiind că trăieşti de azi pe mâine din salariu, în vreme ce ăilalţi stau cu curu’ pe miliarde?” O pală de vânt izbi zgomotos persiana de tocul ferestrei. Nu, n-ar fi închis fereastra nici dacă i-ar fi poruncit Tatăl Ceresc însuşi; putea Fazio – care-l scotea din sărite cu cobelile lui – să zică ce-o zice! — Dom’le, să-mi fie cu iertăciune – îl lua Fazio în primire uneori –, da’ ’mneavoastră o căutaţi cu lumânarea, zău dacă nu! Nu numa’ că v-aţi cumpăratără casă fără etaj şi-ntr-un loc izolat, da’ mai lăsaţi şi fereastra deschisă noaptea! Acu’, dacă se găseşte unu’ care să vrea să vă facă rău – ş-apăi se găseşte, nu duceţi grijă –, poa’ să intre peste ’mneavoastră-n casă când i se năzare! Pe ailaltă cobe o chema Livia. — Ei nu, Salvo, fereastra deschisă noaptea, nu! — Bine, dar şi tu dormi acasă la tine, la Bocadasse, cu fereastra deschisă! — Aşa, şi? Unu la mână, locuiesc la etajul trei şi, doi la mână, la Bocadasse nu colcăie de hoţi, ca aici. Şi uite-aşa, când Livia îl sunase într-o seară, plângându-i-se cu voce deznădăjduită că hoţii din Boccadasse îi prădaseră casa pe când ea era plecată în oraş, comisarul le mulţumise în gând tâlharilor genovezi; apoi, izbutise totuşi să se arate afectat de întâmplare, însă nu ştia nici acum dacă fusese suficient de convingător. Telefonul începu să sune. Prima reacţie a fost să-şi strângă şi mai tare pleoapele, dar în zadar: la urma urmelor, văzul nu-i totuna cu auzul. Regretând că nu se putea învăţa să doarmă cu dopuri în urechi, îşi vârî capul sub pernă. Nimic: deşi scăzut şi îndepărtat, ţârâitul persista. Se ridică din pat înjurând printre dinţi, se repezi în sufragerie şi ridică receptorul. — Montalbano sunt. Ar trebui să zic: „cine-i acolo, băga-mi-aş”, da’ uite că nu zic, na. Pen’ că pur şi simplu nu-s pregătit să-mi bag nimic nicăieri. De la celălalt capăt al firului îl întâmpină o linişte profundă. Apoi, sunetul receptorului lăsat în furcă. Na – îşi zise –, acu’ ce-i mai rămânea de făcut, dacă tot se arătase ciufut de dimineaţă? Să se culce la loc şi să se gândească mai departe la noul preşedinte de la Interbanco, cel care, pe vremea când i se spunea tovarăşul Ciocan, defecase în public pe o tavă plină cu bancnote de zece mii de lire? Ori, poate, să-şi tragă slipul pe el şi să se încumete la o straşnică partidă de înot în apa rece ca gheaţa a mării? Optă pentru cea de-a doua soluţie: era gata fiert, aşa că o baie în mare avea, probabil, să-i mai domolească furia. Plonjă în apă, însă în clipa următoare avu sentimentul că paralizase brusc. Oare când avea să priceapă că, la cei aproape cincizeci de ani ai lui, nu mai avea sânge-n instalaţie ca să se ţină de asemenea acte de vitejie? Vremurile acelea trecuseră de mult. Se întoarse agale spre casă şi, când mai avea cel mult zece metri până la destinaţie, auzi din nou telefonul sunând. N-avea de ales, unica soluţie era să ia lucrurile aşa cum erau. Iar pentru început, cel mai bine era să răspundă la blestematul acela de telefon. Era Fazio. — Lămureşte-mi o treabă. Tot tu ai sunat şi acu’ un sfert de oră? — Nu, să trăiţi, dom’le. Catarella fuse. Şi-mi spuse aşa, că ’mneavoastră i-aţi zisără că nu eraţi pregătit. Atunci, mă gândii să las să mai treacă timpu’ o ţâră şi vă sunai eu. Ia spuneţi, acu’ vă simţiţi pregătit, dom’le? — Fazio, azi ţi-ai propus s-o faci pe deşteptu’ cu noaptea-n cap? Ia zi, unde eşti? La secţie? — Nu, să trăiţi, dom’le. L-or omorâtără pe unu’. Zum! — Zum? Adicătelea ce vrei să zici? — Că l-or împuşcatără. — A, nu, Fazio. Un foc de pistol face „bang”, unul de lupara[2]   [1] În orig. Carlo Martello (martello, „ciocan”) – aluzie la regele franc Charles Martel (Ciocanul) (cca 688–741), întemeietorul dinastiei carolingiene, bunicul lui Carol cel Mare şi învingătorul maurilor la Poitiers (n.tr.). [2] Puşcă de vânătoare cu două ţevi retezate, folosită adesea în execuţiile de tip mafiot (n.tr.).  

Cainele de teracota de Andrea Camilleri ANDREA CALOGERO CAMILLERI (n. 1925) este unul dintre cei mai populari scriitori italieni contemporani. Poet promiţător în tinereţe, apoi regizor de teatru, scenarist şi producător de radio şi televiziune, Camilleri a început să scrie romane târziu, după vârsta de patruzeci de ani. Astăzi, „Bătrânul”, cum îl numesc cu tandreţe contemporanii, este considerat un nume de referinţă al genului poliţist, contribuind la glisarea lui spre ficţiunea literară. Primul său roman, Il corso delle cose, a fost publicat abia în 1978 (deşi fusese scris cu zece ani mai devreme), însă consacrarea literară a cunoscut-o după alţi cincisprezece ani, odată cu romanul La stagione della caccia (Sezonul de vânătoare). În 1994, a apărut Forma apei, primul roman din seria Comisarul Montalbano, personaj care în scurt timp avea să se transforme într-un adevărat cult. Dintre titlurile seriei – care cuprinde peste 20 de volume până în prezent – menţionăm: Câinele de teracotă (1996 – Editura Nemira, 2010, 2014), Hoţul de merinde (1996 – Editura Nemira, 2009, 2014), Sunetul viorii (1997 – Editura Nemira, 2009, 2014), Excursie la Tindari (2000 – Editura Nemira, 2010, 2014), Un mese con Montalbano (1998), L’odore della notte (2001), La pazienza del ragno (2004), La luna di carta (2005). Comisarul Montalbano a devenit atât de popular (la aceasta contribuind şi un serial de televiziune de mare succes), încât Andrea Camilleri a ajuns în situaţia de a nu mai putea renunţa la el (asemenea lui Arthur Conan Doyle cu personajul său Sherlock Holmes). „Cititorii îmi scriu şi-mi spun că personajul le aparţine şi deci nu pot să fac ce vreau eu cu el. Cât despre a-l omorî, nici nu poate fi vorba. Am cerut sfaturi de la doi autori de romane poliţiste, Montalban şi Jean-Claude Izzo, dar se pare că e foarte primejdios să programezi dispariţia unui astfel de personaj: cei doi au decedat între timp.” Prin urmare, Camilleri ar fi luat hotărârea ca ultima aventură a lui Montalbano s-o încredinţeze editorului său, cu indicaţia de a fi închisă într-un seif şi publicată abia după moartea autorului.     Cainele de teracota de Andrea Camilleri 1 După cum se prezentaseră zorii la raport, ziua se anunţa smèusa, adicătelea acu’ soare cu dinţi, acu’ stizzichii de ploaie ca gheaţa, condimentate cu rafale înfoiate de vânt. Una dintre acele iurnate în care ăi de-i făcu mumă-sa cu toane după cum îi vremea afară simt prefacerea nu numa’-n oase, da’ şi-n cirriveddro, arătându-se şovăitori şi-n gânduri, şi-n mişcări – oarecum cum se-ntâmplă cu flamurile ori cocoşii de tablă de pe acoperişuri, care se-nvârt ori la stânga, ori la dreapta, după cum adie vântul. Comisarul Montalbano aparţinea dintotdeauna acestei categorii de nefericiţi ai sorţii, moştenind-o pe mumă-sa – care fusese învrâstată rău, închizându-se adesea-n odaie, la întuneric, de tare ce-o durea capul (restul din casă mergeau atunci pe vârfuri şi vai de ăl de-ndrăznea să facă tărăboi). În schimb, fie viforniţă, fie timp frumos, tătâne-su tot sănătos umbla (şi la fel de îngândurat – ploaie, soare, ce-o fi fost). Nici de data aceasta, comisarul nu-şi dezminţi propriile metehne: la început, făcu întocmai cum i se ceruse, oprind maşina la kilometrul zece pe şoseaua Vigàta-Fela, însă peste o secundă se răzgândi, dădu să repornească motorul şi să facă stânga-mprejur spre casă, lăsând baltă întreaga operaţiune. În cele din urmă, izbuti să se stăpânească, parcă într-un loc mai puţin vizibil şi scotoci în torpedou după pistol, pe care de obicei se ferea să-l poarte. Nu reuşi însă să-şi ducă gestul la bun sfârşit: rămase încremenit, cu privirea aţintită asupra armei. „Măiculiţă sfântă, apăi chiar adevărat îi, zău aşa!”, îşi zise. Cu o seară în urmă, înainte ca telefonul primit de la Gegè Gullotta să declanşeze tot acel mutupèrio, tot balamucu’ în care acu’ era intrat pân’ la gât (Gegè era un mic traficant de droguri uşoare care ţinea şi un bordel în aer liber, mai cunoscut sub numele de mànnara – „la stână”), comisarul îşi trecea vremea citind un roman poliţist al unui autor catalan, care nu numa’ că-i punea glagoria la treabă, da’ avea şi acelaşi nume de familie ca el (spaniolizat, într-adevăr) – adicătelea Montalbán. O frază îi atrăsese în mod special atenţia: „Cu înfăţişarea sa de şopârlă de gheaţă, pistolul părea să doarmă.” Îşi retrase mâna, oarecum îngreţoşat, şi închise torpedoul, lăsând şopârla rece dinăuntru să-şi continue somnul. La urma urmelor, ar fi putut lua cu el nu unu’, ci zece pistoale, însă ar fi fost un gest inutil: dacă toată tărăşenia în care intrase avea să se dovedească o cursă, o ambuscadă, ăi din casă l-ar fi ciuruit în doi timpi şi trei mişcări cu kalaşnikovurile lor: Pe urmă, ura şi la gară! Trăgea totuşi nădejde că, în amintirea celor câtorva de şcoala primară petrecuţi în aceeaşi bancă şi a prieteniei lor ce dăinuia şi-n ziua de azi, Gegè nu se hotărâse brusc să-l vândă ca pe un porc de tăiere – ca să-şi salveze curu’ sau din cine ştie ce alt motiv –, turnându-i o gogoaşă oarecare numa’ ca să-l vadă picat în laţ. De fapt, nu chiar o gogoaşă: dacă se dovedea adevărată, întâmplarea avea să se lase cu tam-tam, cu urmări serioase. Trase adânc aer în piept şi începu să înainteze lent, cu pas pândalnic de copoi, pe poteca pietruită ce se afunda de-a lungul rândurilor întinse de viţă-de-vie. Struguri de masă, cu bobul rotund şi tare, din soiul căruia-i zicea – numai Dumnezeu ştia de ce! – „Italia”. Era singurul soi care prindea rădăcini pe solurile din zonă: cât despre butaşii de struguri de vin, proprietarii terenurilor învăţaseră să-şi economisească şi paralele, şi munca. Căscioara pe două caturi – o odaie jos şi o a doua la etaj – se iţea drept pe creasta dealului, ascunsă pe jumătate de patru măslini sarazini uriaşi, care o înconjurau din cele patru colţuri. Era întocmai cum îi fusese descrisă de Gegè. Uşa ferecată şi obloanele trase de la ferestre aveau culoarea mâncată de timp; pe tăpşanul din faţa intrării trona o tufă uriaşă de caper, înconjurată de altele, mai mici, de castravete-sălbatic, cu fructe dintre acelea care, abia atinse cu vârful unui băţ, plesnesc zgomotos, împroşcând cu seminţe de jur împrejur; un fotoliu de paie desfundat zăcea într-un colţ cu picioarele-n sus; un cazan străvechi de zinc pentru colectarea apei de ploaie pierdea vremea inutil pe acolo, spart şi mâncat de rugină. În rest, totul fusese năpădit de iarbă. Locul dădea impresia că era nelocuit de ani buni, însă la mijloc era o simplă aparenţă înşelătoare: Montalbano avea suficientă experienţă ca să nu se lase păcălit; expert cum era, nutrea convingerea fermă că cineva din casă îl privea cu atenţie, cântărindu-i intenţiile după gesturile pe care le făcea. Se opri la trei metri de uşă, se dezbrăcă de veston şi îl agăţă într-unul din măslini, în aşa fel încât dinăuntru să se vadă limpede că nu purta armă. Apoi îşi făcu simţită prezenţa strigând – fără să ridice prea tare vocea, ca şi cum ar fi chemat un prieten să se arate la geam – către cei dinăuntru: — Ohè! Voi, din casă! Niciun răspuns, niciun zgomot, cât de mic. Trase din buzunarul pantalonilor bricheta şi pachetul de ţigări şi-şi aprinse una făcându-şi palmele căuş şi rotindu-se pe jumătate – ca şi cum s-ar fi ferit de vânt. În realitate, gestul era menit să-i ofere posibilitatea celui din casă să vadă că n-avea ascunsă nici la spate vreo armă, la fel cum mai devreme îi oferise vederii pieptul. Trase două fumuri, apoi se îndreptă cu paşi hotărâţi spre uşă şi bătu cu pumnul atât de tare, încât îşi răni monturile în scorojelile întărite, de vopsea veche. — Îi cineva acasă au ba? întrebă el din nou. La orice s-ar fi aşteptat, mai puţin la vocea ironică şi calmă care-l surprinse mişeleşte din spate. — Îi, îi. Iacătă-mă-s. — Pronto? Pronto? Montalbano? Eu mi-s, Gegè sunt. — Am înţeles, am înţeles, calmează-te, ho! Ia zi-i, ce mai faci tu, ochişori de miere şi zàgara[1]? — Apăi, bine fac. — Ce făcuşi în ultima vreme, tot cu guriţa, tot cu guriţa? Te perfecţionaşi în dat clanţe sau tot sugaci începător eşti? — Salvù, nu-ncepe iar să mă iei în tărbacă, cum ţi-e felu’. Dacă tot te ţii de fitile dintr-astea, ar trebui să ştii că de dat, nu dau clanţe. Am personal angajat care se ocupă de aşa ceva. — Bine, da’ tu le eşti maestru, nu-i aşa? Nu le înveţi tu pe tearfele tale multicolore cum să-şi modeleze buzele pe mătărângă, cum să pompeze cu forţă ca să fie mulţumit clientu’? — Vorbeşti ca să te afli în treabă, Salvù, zău aşa! Dacă-i pe dat lecţii, apăi m-ar învăţa ele pe mine, nu invers. La zece ani, se deprind cu treaba, iar la cinşpe’ce îs deja maestre emerite. Uite, am acu’ o albaneză de vreo paişpe’ce anişori care… — Acu’ ce-i faci? Te puseşi pe lăudat marfa? — Ascultă, n-am vreme de stat la taclale cu tine. Te sunai pen’ că tre’ să-ţi predau personal ceva, un pachet. — La ora asta? Nu putem lăsa pe mâine-dimineaţă? — Mâine nu-s în oraş. — De ştiut, ştii ce-i în pachet?   [1] Zàgara (dial. sic.), „floare de portocal” (n.tr.).