Eugen Ionescu

Rinocerii de Eugen Ionescu CUPRINS:           Notă.           Rinocerii.           Delir în doi. 1           Pietonul aerului…           Regele moare.               NOTA.           Ca şi în precedentele volume, câteva detalii privind piesele incluse aici:           Ionesco a redactat Rinocerii la cererea secretarului de redacţie de la Les Lettres nouvelles, Genevieve Serreau, soţia regizorului Jean-Marie Serreau. Povestirea a apărut în Les Lettres nouvelles, nr. 52/1957, a fost reluată în Les Cahiers Renaud-Barrault (nr. 20, dedicat operei dramatice ionesciene) şi L'Avani-Scene nr. 215, martie 1960), după care avea să fie inclusă în volumul La Photo du colonel, 1962. Încă un text în proză devenit piesă de teatru (v. şi Oriflamme, La Photo du colonel, Une victime du devoir).           La 28 noiembrie, autorul oferea spre lectură teatrului Vieux-Colombier actul al treilea al piesei. La 20 august 1959, BBC a difuzat Rinocerii în traducerea lui Derek Prouse. Însă premiera mondială a avut loc în limba germană, la SchauspielhaUS din Diisseldorf, la 6 noiembrie în acelaşi an, în regia lui Karl-Heinz Stroux şi cu Karl Măria Schey în rolul principal.           În Franţa, cea dintâi montare i-a aparţinut lui Jean-Louis Barrault, la 22 ianuarie 1960, la Odeon-Theâtre de France. Succes indiscutabil. În luna mai a aceluiaşi an, e montată de Orson Welles la Royal Court Theâtre, cu Laurence Olivier în rolul lui Berenger -strălucită revanşă a spiritului ionescian asupra rezervelor formulate de Kenneth Tynan la adresa autorului Scaunelor. De fapt, cum toată lumea a fost de acord, Rinocerii a fost unul dintre marile succese de după război, alături de En attendant Godot a lui Beckett şi de The Mousetrap a Agathei Christie. Numele lui Ionesco avea, de atunci, să fie absolut firesc inserat în constelaţii de tipul: Brecht, Beckett, Genet, iar textul a „suportat” cele mai variate, stufoase, incitante şi contradictorii interpretări – scenice, dar şi hermeneutice – devenind de mult o adevărată „emblemă” a spiritului european şi a umanităţii din secolul XX.           Încheiată în martie 1962, Delir în doi a fost montată în aprilio la Studio des Champs-FJysees, fiind unul dintre scheciurile reunite de regizorul Antoine Bourseiller în spectacolul colectiv intitulat Chemises de nuit. S-a reluat în februarie şi martie 1966, la Odeon-Theâtre de France, în regia lui Jean-Louis Barrault (care juca şi rolul masculin, făcând pereche cu Tsilla Chelton), apoi în ianuarie 1979, la teatrul Aire libre (regia Pierrette David), în 1975. la iniţiativa lui Nicolas Bataille etc, montată în Germania (1963-l964), Olanda, 1905, Anglia ş.a.m.d. (Am renunţat la menţionarea montărilor în afara Franţei, în cazul tuturor pieselor ionesciene, numărul acestora fiind copleşitor de-a dreptul.)           Delir în doi a fost definitivată la patru luni după scheciul La Colere, inclus apoi în filmul Les sept pe'ches capitaux – 1962 -alături de alte şase texte semnate Felicien Marceau, Claude Mauriac, Roger Peyrefitte, Daniel Boulanger şi regizate de Claude Chabrol, Edouard Molinaro, Jean-Luc Godard, Jacques Demy, Roger Vădim, Philippe de Broca, Sylvain Dhomme (unii dintre ei alcătuindu-şi singuri scenariile). Între cele două texte există analogii indiscutabile. De fapt, aşa cum notează Emmanuel Jacquart, editorul teatrului ionescian din colecţia Pleiade, la Ionesco „nimic nu se pierde, totul se transformă. Un scenariu sau o nuvelă slujeşte de schiţă pentru o piesă”.           Pietonul aerului (încheiată în vara lui 1962) a fost pusă în scenă mai întâi la Schauspielhaus din Dusseldorf. În regia aceluiaşi Karl-Heinz Stroux care montase Rinocerii în iarr. A Iui 1959, fiind jucată între 15 decembrie 1962 şi 12 februarie 1963. La 8 februarie 1963, Jean-Louis Barrault îi semnează regia la Odeon-Theâtre de France împreună cu Jacques Noel (costume şi decoruri), Georges Delerue (muzica) şi Guy Bert (efecte speciale). Este o transpunere după o proză publicată mai întâi în La Nouvelle Revue Frangaise (februarie 1961), apoi în volumul La Photo du colonel (1962). Nu prea a fost înţeleasă, nu prea a fost gustată.           Regele moare: premiera. 15 decembrie 1962 la Theâtre de l'Alliance Francaise din Paris, regia Jacques Mauclair, decoruri şi costume de Jacques Noel, muzica de Georges Delerue. „Am scris această piesă ca să mă-nvăţ să mor”, declara autorul, pentru a patra oară prezent „direct” în text (Berenger fusese eroul naiv din Ucigaş fără simbrie, micul funcţionar din Rinocerii, revoltat împotriva epidemiei ideologice, şi suav-infantil-evazionistul tată de familie din Pietonul aerului), de data aceasta la modul cel mai profund subiectiv.           În următorul (penultimul) volum al Teatrului ionescian: Setea şi foamea, Lacuna, Exerciţii de conversaţie şi pronunţie franceză pentru studenţii americani, Jocul de-a masacrul.           D. C. M.             RINOCERII.           Lui Jean-Louis Barrault, Genevievei Serreau şi doctorului T. Fraenkel.           PERSONAJE:           Gospodina.           Băcăneasa.           Jean.           Bcrenger.           Chelneriţa.           Băcanul.           Domnul Bătrân.           Logicianul.           Patronul cafenelei.           Daisy.           Domnul Papillon.           Dudard.           Botard.           Doamna Boeuf.           Uu pompier.           Domnul Jean.           Soţia domnului Jean.           ACTUL ÎNTÂI Decorul.           O piaţă într-un orăşel de provincie. În fundal, o casă cu etaj, la parterul căreia se află o băcănie; se intră printr-o uşă cu geam, după ce se urcă două, trei trepte. Deasupra intrării e scris cu litere foarte vizibile: BĂCĂNIE. La etaj, două ferestre: locuinţa băcanului. Băcănia se află, deci, în fundul scenei, dar spre stânga, nu departe de culise. Deasupra casei cu băcănia se zăreşte clopotniţa unei biserici. Între băcănie şi dreapta scenei: o străduţă In perspectivă. Pe dreapta, puţin pieziş, faţada unei cafenele; deasupra cafenelei, un etaj cu o fereastră. În faţa terasei de la cafenea se află mai multe scaune ce avansează chiar către centrul scenei. Lingă scaunele de pe terasă, un copac uscat, prăfuit. Cer albastru, lumină crudă, ziduri foarte albe. E vară, duminică, aproape de amiază. Jean şi Be'renger se vor aşeza la o masă.           Înainte de ridicarea cortinei se aude clopotul de la biserică; sunetul lui nu va înceta decât la câteva secunde după ridicarea cortinei. La ridicarea cortinei, scena va fi traversată în tăcere de o femeie care ţine sub un braţ un coş de piaţă gol, iar sub celălalt – o pisică. La trecerea ei, băcăneasa deschide uşa prăvăliei şi se uită după femeie.           BĂCĂNEASA: Ia uite-o şi pe-asta! (Către bărbatu-său, care e în prăvălie:) Ia uită-te la ea ce face pe grozava. Nu mai vrea să cumpere de la noi. (Băcăneasa dispare, scena e goală câteva secunde.)           Din dreapta apare Jean: în acelaşi timp, din stânga apare Be'renger. Jean e îmbrăcat foarte îngrijit: costum maro, cravată roşie, guler detaşabil scrobit, pălărie maro. Are obrajii cam roşii; poartă pantofi galbeni, bine lustruiţi. Be'renger e neras, cu capul descoperit, părul nepieptănat, hainele şifonate: e însăşi imaginea neglijenţei, are aerul foarte obosit, somnolent; din timp în timp cască de oboseală.           JEAN {venind din dreapta): Iată-te. În sfârşit, Bcrenger.           BERENGER (venind din stânga): Bună. Jean.           JEAN: Ca de obicei, în întârziere! (Se uită la ceas:) Trebuia să ne întâlnim la 11.30. Acum e-aproape douăsprezece. BfiRENGER: Iartă-mă. Mă aştepţi de mult?           JEAN: Nu, abia acum am sosit, după cum vezi. Se îndreaptă amândoi către o masă de pe terasa cafenelei. BIiRENGER: Păi, dacă-i aşa, nu mă simt chiar vinovat… De vreme ce şi dumneata… JEAN: Nu-i deloc acelaşi lucru: mie nu-mi place să aştept. Eu n-am timp de pierdut, şi cum ştiu că niciodată nu vii la vreme, atunci vin înadins mai târziu, exact în momentul în care presupun c-ai să apari. BERENGER: Da, aşa e… aşa e… Totuşi… JEAN: Nu poţi să-mi spui că ai venit chiar la ora stabilită! BERENGER: Bineînţeles… Nu.           Se aşaztt amândoi la masă.           BfsRENGER: Ce vrei să bei? JEAN: Ţi-e deja sete, aşa de dimineaţă? BERENGER: E foarte cald, e un zăduf…!

Macbeth de Eugen Ionescu PERSONAJE (în ordinea intrării în scenă)           Glamiss.           Candor.           Banco.           Macbett.           Vânzătorul de răcoritoare.           Un soldat.           Un ofiţer.           Ordonanţa lui Macbett.           Ordonanţa lui Banco.           Lady Duncan.           Doamna de companie.           Duncan.           Soldatul rănit.           Un ofiţer de la palat.           O femeie din popor.           Primul bolnav.           Al doilea bolnav.           Comesenii.           Valetul.           O servitoare.           O altă servitoare.           Macol.           Ghilotinaţii, Bolnavii, Plebea, Vrăjitoarele.           Decorul, un câmp.                 Glamiss şi Candor. Glamiss intră prin stânga. Simultan, Candor intră prin dreapta. Intră fără să se salute şi se opresc faţă în faţă, în mijlocul scenei, cu faţa Ia public. Rămân aşa câteva clipe.           GLAMISS (întorcându-se spre Candor): Bună ziua, baroane Candor. CANDOR (întorcându-se spre Glamiss): Bună ziua, baroane Glamiss. GLAMISS: Ascultă. Candor. CANDOR: Ascultă, Glamiss. GLAMISS: Aşa ceva nu se mai poate. CANDOR: Aşa ceva nu se mai poate.           Glamis şi Candor sunt plini de furie. Mânia şi scrâşnetul li se accentuează progresiv. Textul serveşte de sprijin în accentuarea furiei lor.           GLAMISS (scrâşnind): Suveranul nostru…           CANDOR (la fel): Duncan, arhiducele Duncan, preaiubitul, ah, ah!           GLAMISS: Chiar aşa, preaiubitul! Da, foarte iubitul, nepreţuitul!           CANDOR: Prea iubitul!           GLAMISS: Jos Duncan!           CANDOR: Jos Duncan!           GLAMISS: Care-mi încalcă mie moşiile când iese la vânătoare.           CANDOR: Pentru interesele statului.           GLAMISS: Asta s-o spună el la alţii…           CANDOR: El este statul.           GLAMISS: Zece mii de găini îi dau anual, cu tot cu ouă.           CANDOR: Şi eu la fel.           GLAMISS: Dacă alţii au de gând să accepte asta…           CANDOR: Eu, unul, n-am de gând să accept.           GLAMISS: Nici eu nu accept.           CANDOR: Cei care sunt de acord cu asta – n-au decât!           GLAMISS: îmi cere flăcăi la armată.           CANDOR: Pentru armata naţională.           GLAMISS: Ceea ce nu face decât să mă dezarmeze.           CANDOR: Aşa ceva ne dezarmează.           GLAMISS: Am oamenii mei… Am armata mea. Şi tocmai pe oamenii mei i-ar putea trimite împotriva mea. CANDOR: Ca şi împotriva mea. GLAMISS: Când s-a mai pomenit aşa ceva!           CANDOR: Niciodată, niciodată, încă de pe vremea strămoşilor mei…           GLAMISS: Ca şi de pe vremea strămoşilor mei…           CANDOR: Şi cu toţi ăia care umblă forfota şi şobolănesc în preajma lui.           GLAMISS: Şi care se îngraşă din sudoarea frunţilor noastre.           CANDOR: Şi cu grăsimea găinilor noastre.           GLAMISS: Şi a mieilor noştri.           CANDOR: Şi a porcilor noştri.           GLAMISS: Porcul!           CANDOR: Şi mănâncă pâinea noastră.           GLAMISS: Zece mii de găini, zece mii de cai, zece mii de flăcăi… Ce-o face cu toate astea? Că nu poate să mănânce totul. Ce rămâne putrezeşte! ¦ *           CANDOR: Şi zece mii de fete.           GLAMISS: Cu care ştim prea bine ce face.           CANDOR: Cu ce-i suntem datori? El ne datorează nouă.           GLAMISS: Şi încă mult mai mult.           CANDOR: Ca să nu mai punem şi toate celelalte la socoteală.           GLAMISS: Jos Duncan!           CANDOR: Jos Duncan!           GLAMISS: Nu ne este cu nimic superior.           CANDOR: Ba încă eu îl situez cu mult mai prejos.           GLAMISS: Ba e chiar dedesubt de tot.           CANDOR: Mult mai jos.           GLAMISS: Simt că mă sufoc de furie numai când mă gândesc.           CANDOR: Simt că-nnebunesc.           GLAMISS: Onoarea mea!           CANDOR: Gloria mea!           GLAMISS: Drepturile noastre strămoşeşti…           CANDOR: Averea mea…           GLAMISS: Patrimoniul!           CANDOR: Dreptul nostru la fericire.           GLAMISS: I se fâlfâie lui de dreptul nostru la fericire.           CANDOR: Nu-i aşa că i se fâlfâie?           GLAMISS: Nu suntem nişte nimicuri!           CANDOR: Ba dimpotrivă.           GLAMISS: Suntem şi noi ceva!           CANDOR: Valorăm mai mult decât o ceapă degerată!           GLAMISS: N-avem a fi caraghioşii nimănui, cu atât mai puţin caraghioşii lui Duncan. Ah, ah! Preaiubitul nostru suveran!           CANDOR: Nici caraghioşi, nici traşi pe sfoară.           GLAMISS: Nici înşelaţi, nici duşi de nas.           CANDOR: Până şi în somn.           GLAMISS: Până şi în somn mi se strecoară ca un coşmar aievea.           CANDOR: Trebuie să-l zvâflim afară din somnul nostru.           GLAMISS: Trebuie alungat de peste tot.           CANDOR: De peste tot.           GLAMISS: Independenţă!           CANDOR: Dreptul de-a ne creşte averea. Dreptul nostru la autonomie.           GLAMISS: Libertate!           CANDOR: Să fiu stăpân la mine acasă!           GLAMISS: O să-l privăm de toate ale sale.           CANDOR: îl deposedăm de tot.           GLAMISS: Propun să-i împărţim tot avutul.           CANDOR: Jumate-jumate.           GLAMISS: Jumate-jumate.           CANDOR: Administrează totul foarte prost.           GLAMISS: E nedrept faţă de noi.           CANDOR: Dar vom face noi dreptate.           GLAMISS: Vom conduce noi în locul lui.           CANDOR: Iar el va fi în locul nostru. (Se apropie unul de celălalt. Privesc spre dreapta, de unde apare Banco.) Salutare Banco, brav general.           GLAMISS: Salutare Banco, mare căpitan.           BANCO: Salutare, Glamiss; salutare, Candor.           GLAMISS (lui Candor): Nu-i spune nimic de ce-am vorbit. Îi e credincios lui Duncan.           CANDOR (lui Banco): Ieşiserăm şi noi să luăm aer.           GLAMISS (lui Banco): E-o vreme frumoasă pentru anotimpul ăsta.           CANDOR (lui Banco): Ia loc, stai puţin cu noi, prietene drag.           BANCO: Nu stau jos niciodată, când îmi fac plimbarea de dimineaţă.           GLAMISS: Ah, da, pentru igienă, desigur.           CANDOR: îţi admirăm cu toţii curajul.           BANCO: Spada mea e-n slujba suveranului nostru.           GLAMISS (lui Banco): Foarte bine.           CANDOR: Suntem întru totul de acord cu dumneata.           BANCO: Domnilor, la revedere. (Iese prin stingă.)           CANDOR: Salutare. Banco.

CUPRINS:           Jacques… 5           Viitorul e în ouă… 45           Scaunele… 75           Note… 137 despre Jacques… 139 despre Viitorul e în ouă… 148 despre Scaunele… 152                 JACQUES SAU SUPUNEREA Comedie naturalistă.           PERSONAJELE:           JACQUES, JACQUELINE, sora lui JACQUES TATĂL JACQUES MAMA JACQUES BUNICUL JACQUES BUNICA ROBERTA I ROBERTA ROBERTA TATĂL ROBERTA MAMA.           Cele două roluri trebuie jucate de aceeaşi actriţă.           Masca Robertei II concepută de Jacques Noel, scenograful primei montări a piesei.           Decor întunecat, cenuşiu. O cameră prost întreţinută. Pe dreapta, înfund, o uşă îngustă, destul de scundă, înfund, la mijloc, o fereastră cu perdele murdare prin care pătrunde o lumină palidă. Un tablou care nu reprezintă nimic; în mijlocul scenei, un fotoliu vechi, uzat, plin de praf; o noptieră; obiecte nedefinite, stranii şi banale totodată, cum ar fi nişte papuci scâlciaţi; într-un colţ s-ar putea afla o canapea desfundată; scaune şchioape. La ridicarea cortinei, prăbuşit în fotoliul şi el năruit, cu pălăria pe cap, îmbrăcat cu haine prea mici pentru statura lui, Jacques are un aer morocănos, arţăgos. În jurul său, rudele, în picioare, eventual aşezate. Hainele personajelor sunt şifonate.           În scena seducţiei, decorul întunecat de la început va trebui şase transforme, cu ajutorul luminilor; apoi, spre sfârşitul scenei, va deveni verzui, acvatic; iar la sfârşit de tot se va întuneca şi mai mult. Cu excepţia lui Jacques, personajele pot purta măşti.           Câteva secunde de linişte.           JACQUES MAMA, plângând: Fiul meu, copilul meu, după tot ce-am făcut pentru tine! După atâtea sacrificii! N-aş fi crezut niciodată c-ai să-mi faci tu mie una ca asta. Ai fost speranţa mea cea mai mare… Şi încă mai eşti, fiindcă nu-mi vine să cred, nu, per Bacco, nu-mi vine să cred c-ai s-o ţii tot aşa! Adică nu-ţi mai iubeşti tu părinţii, hainele, sora, bunicii! Bine, dar gândeşte-te, fiule, gândeşte-te că ţi-am dat să mănânci cu biberonul, te-am lăsat să te usuci în scutece, la fel ca pe soră-ta… (Jacquelinei:) N-am dreptate, fata mea?           JACQUELINE: Da, mămico, aşa e. Ah, după cât te-ai sacrificat şi cât l-ai descântat!           JACQUES MAMA: Vezi… Vezi? Fiul meu, primele palme la poponeţ eu ţi le-am tras, şi nu taică-tu, aici de faţă, care putea s-o facă mai bine ca mine, că-i mai puternic; dar nu, eu am făcut-o, din prea mare dragoste. Şi tot eu îţi luam desertul de la gură, tot eu te îmbrăţişam, te îmbunam, te potoleam; te-am învăţat să progresezi, să transgresezi, să graseiezi, ţi-am pus atâta ciocolată în ciorăpei. Te-am învăţat să urci scările, când erau primprejur, să-ţi freci genunchii cu urzici când ţi-era dor de pişcături. Ţi-am fost mai mult decât mamă, ţi-am fost o adevărată prietenă, bărbat, bărbier, duhovnic, gâscă. Am trecut peste toate obstacolele şi toate barierele, numai ca să-ţi satisfac plăcerile tale de copil. Ah, fiu ingrat, nici măcar nu-ţi mai aduci aminte cum te ţineam pe genunchi şi-ţi smulgeam din-ţişorii drăgălaşi şi unghiile de la picioare ca s-aud cum urli ca un viţeluş gingaş.           JACQUELINE: Vai, ce dulci sunt viţeii! Muu! Muu! Muu!           JACQUES MAMA: Şi-acum, poftim, tu taci, catârule! Nu-ţi pasă de nimic.           JACQUELINE: îşi astupă urechile, face o mutră dez-gustantă.           JACQUES MAMA: Sunt o mamă nenorocită. Am adus pe lume un mononstru; mononstrul eşti tu. Uite că vrea să-ţi vorbească şi bunică-ta. Abia se ţine pe picioare. E octogenică. O să te înduioşeze, poate, vârsta ei, trecutul ei, viitorul ei.           JACQUES BUNICA, cu o voce octogenică: Ascultă, ascultă ce-ţi spun, am experienţă, am trecut prin multe. Am avut şi eu, exact ca tine, un străunchi cu trei case: dădea adresa şi numărul de telefon de la două din ele, dar niciodată de la a treia, unde se ascundea din când în când, fiindcă era spion de meserie. (Jacques se încăpăfânează să tacă.) N-am cum să-l conving. Vai de capul nostru!           JACQUELINE: Uite că şi bunicu vrea să-ţi vorbească. Păcat că nu-i în stare. E prea bătrân. E cen-tagenar!           JACQUES MAMA, plângând: Ca Plantageneţii!           JACQUES TATĂL: E surd şi mut. Îl chinuie încheieturile.           JACQUELINE: Da de unde, chiuie!           JACQUES BUNICUL, cu o voce centagenară: Hm! Hm! Hă! Hă! Hm!           Răguşit, dar cu convingere.           Un beţivan şarmant şi mut cânta în dispera-a-re de tinereţe am trecut şi drept în co-o-ot mă doare-e-e.           Jacques se încăpăţânează să tacă.           JACQUES TATĂL: Totul e inutil, nu se dă pe brazdă.           JACQUELINE: Dragul meu frate… Eşti un piticălos. În ciuda iubirii enorme pe care ţi-o port şi care-mi umflă inima de stă să crape, te detest, te murase. O faci să plângă pe mămica, îl enervezi pe tăticu, cu mustăţile lui mari şi scârboase de inspector de poliţie, cu drăgălaşa lui labă mare şi păroasă, plină de bătături. Şi bunicii… Uite în ce hal i-ai adus. Eşti prost-crescut. Am să te pedepsesc. N-o să le mai aduc pe colegele mele ca să te uiţi la ele când fac pipi. Te credeam mai delicat. Hai, n-o face să plângă pe mămica, nu-l scoate din pepeni pe tăticu. Nu-i face să roşească de ruşine pe bunica şi bunicu.           JACQUES TATĂL: NU eşti fiul meu. Te reneg. Nu eşti demn de neamul meu. Semeni cu maică-ta şi cu familia ei de idioţi şi imbecili. La ea nu contează, e femeie, şi-încă ce femeie! În fine, n-are rost să fac aici eglogiul ei. Eu atâta am să-ţi spun: crescut ireproşabil, ca un aristocrap, într-o familie de curate lipitori, ţipari sadea, cu tot respectul pentru rangul, sexul, talentul tău, pentru vinele fierbinţi în stare să exprime, numai să vrei tu, tot ce nici măcar sângele tău n-ar putea să sugereze decât cu vorbe palide – ei bine, tu, cu toate astea, te dovedeşti nedemn de strămoşii tăi, de strămoşii mei, care te renea-gă împreună cu mine, dar şi de urmaşii tăi, care fără-ndoială că n-or să vadă niciodată lumina zilei şi preferă să se lase ucişi înainte de-a veni pe lume. Asasinule! Praticidule! Nu eşti mai prejos ca mine. Şi când mă gândesc că am avut ideea nefericită ca-n loc de-o nucă de cocos să-mi doresc un fiu. (Mamei:) E numai vina ta!           JACQUES MAMA: Vai, soţ nedrept! Eu mi-am închipuit că-i bine ce fac! Sunt cu totul şi pe jumătate disperată.           JACQUELINE: Piaţa mama!           JACQUES TATĂL: Această odraslă sau această năpastă a venit pe lume spre ruşinea noastră, această odraslă sau această năpastă nu-i decât una din invenţiile tale idioate de muiere.           JACQUES MAMA: Vai! Vai! {Fiului:) Vezi, din cauza ta înghit toate astea din partea lui taică-tu care nu-şi mai rumegă sentimentele şi mă face cum îi vine la gură.           JACQUELINE, fratelui ei: De spin o să te spânzure, spune-i asta spinului.           JACQUES TATĂL: Inutil să mai zăbovesc şi să mă zaharisesc pentru un destin iremediabil caramelizat. N-o mai lungesc pe-aici. Vreau să rămân demn de străbăunii mei. Tradiţia, de la A la Z, e de partea mea. O şterg. Ştrang!           JACQUES MAMA: Vai! Vai! Vai! Să nu pleci! (Fiului:) Vezi, tatăl tău ne părăseşte din cauza ta.           JACQUELINE, suspinând: Marsipianule!           JACQUES BUNICUL (cântând): Un. be. Ţivan. Şarmant. Cânta. Şi. Bom. Bănea.           JACQUES BUNICA: Taci! Taci că te pocnesc!           Îi trage bătrânului un pumn în cap; şapca i se înfundă.           JACQUES TATĂL: Părăsesc irevocabil încăperea asta, fie ce-o fi, cum i-o fi soarta. Nu mai e absolut nimic de făcut. Mă duc în camera mea de-ală-turi, îmi fac bagajele şi n-o să mă mai vedeţi decât la ora mesei, şi din când în când ziua şi noaptea ca să mai ronţăi ceva. (Lui facques:) Iar tu ai să-mi dai înapoi tolba ta cu săgeţi! Şi când te gândeşti că toate astea se-ntâmplă numai ca să jubileze Jupiter!           JACQUELINE: Tăticule… Asta-i obnubilarea pubertăţii.           JACQUES TATĂL: Destul! E inutil. (Pleacă.) Adio, fiu de porc şi poarcă, adio nevastă, adio frate, adio soră a propriului tău frate.           Iese cu un pas apăsat, hotărât.           JACQUELINE, cu amărăciune: Din poarcă-n poarcă! (Fratelui:) Cum suporţi tu una ca asta? II insultă insultându-se. Şi invers.           JACQUES MAMA, fiului: Vezi, vezi, eşti renegat, eşti blestemat. O să-ţi lase prin testament întreaga moştenire, numai că n-are cum s-o facă, Doamne!           JACQUELINE, fratelui ei: Asta e prima dată, dacă n-o fi ultima, când îi face mamei aşa o scenă, şi zău dacă mai ştiu cum o scoatem la capăt.           JACQUES MAMA: Fiule! Fiule! Ascultă-mă. Te implor, uite, lasă deoparte sufletul meu generos de mamă, dar zi-mi ceva, fără să te gândeşti la ce spui. Asta-i cea mai bună soluţie ca să gândeşti corect, ca un adevărat intelectual şi ca un fiu ascultător. (Aşteaptă în zadar un răspuns; Jacques tace cu încăpăţânare.) Dar tu nu eşti un fiu ascultător. Vino, Jacqueline, tu, singura cu destul bun-simţ ca să nu aplauzi.           JACQUELINE: Oh, mamă, toate drumurile duc la Roma.           JACQUES MAMA: Să-l lăsăm pe fratele tău să se mistuie la foc mic.           JACQUELINE: Ba să se mistumbrească!           JACQUES MAMA (iese plângând, trăgând-o de mână pe Jacqueline, care pleacă ezitând, întorcând capul spre fratele ei. Ajunsă în dreptul uşii, Jacques mama rosteşte această frază rămasă istorică:) Or să te dea la ziar, actografule!           JACQUELINE: Zarzavagiule!           Ies amândouă, urmate de bunic şi bunică, dar rămân cu toţii să spioneze în pragul uşii, vizibili din sală.           JACQUES BUNICA: Fiţi atenţi… la telefonul lui, asta-i tot ce pot să vă spui. JACQUES BUNICUL, cântă poticnit:           Jeg-o-os, dar cu suflet curat…           Beţi-i-ivanul cânta…           Iese.           JACQUES (rămas singur, tace o vreme, absorbit de propriile gânduri, apoi cu gravitate): Chiar dacă n-aş fi scos o vorbă… Totuşi ce vor de la mine?           Linişte.           După mai mult timp, Jacqueline revine. Se îndreaptă spre fratele ei cu o expresie hotărâtă şi gravă, se apropie de el, îl priveşte în ochi şi spune:           JACQUELINE: Ascultă, dragă frate, dragă confrate şi dragă compatrioate, am să-ţi vorbesc între doi ochi fragezi de frate şi soră. Vin la tine pentru ultima dată, care fără îndoială nu va fi cea din urmă, dar ce vrei, cu-atât mai rău dacă mai bine nu se poate. Tu nu pricepi că sunt trimisă la tine ca o scrisoare la poştă, timbrată, timbrată de limbile mele aeriene, hai, nu-mi face sânge rău!           Jacques rătnâne posomorit.           JACQUES: Tocmai, sângele apă nu se face!           JACQUELINE (a înţeles): Ah, în sfârşit! A zis-o!           JACQUES, disperat, cu aerul cel mai consternat: Arată-te demnă soră de-un frate cum sunt eu.           JACQUELINE: Departe de mine aşa o greşeală. Să-ţi spun ceva: eu nu sunt o abracantă, el nu este o abracantă, ea nu este o abracantă şi nici tu nu eşti o abracantă.           JACQUES: Şi ce-i cu asta?           JACQUELINE: NU mă înţelegi fiindcă nu mă urmăreşti. E foarte simplu.           JACQUES: S-o crezi tu! Pentru voi, surorele, orele nu contează, dar cât timp pierdut!           JACQUELINE: Nu despre asta-i vorba. N-am urechi pentru asemenea istorioare. Istoria însă e cu ochii pe noi!           JACQUES: O, cuvinte, câte crime săvârşite în numele vostru!           JACQUELINE: Am să-ţi spun totul în douăzeci şi şapte de cuvinte. Să-ţi intre bine în cap: tu eşti cro-nometrabil.           JACQUES: Şi mai departe?

Prezent trecut, Trecut prezent de Eugen Ionescu Caut în amintire primele imagini ale tatei.           Văd culori întunecoase. Cred că aveam doi ani Sunt în tren. Mama e lângă mine. Are un coc mare. Tata se află în faţa mea, lângă fereastră. Nu-i văd chipul, îi văd umerii, îi văd haina.           Deodată, tunelul.           Într-o zi, pe când fata mea avea doi ani – locuiam în strada Claude-Terrasse – am străbătut lungul coridor al casei până la capăt ca să ajungem în camera Reginei, care era bolnavă şi pe care fata mea o iubea mult. Regine era în pat. O ţineam pe fata mea în braţe. Îi vorbim Reginei, care era culcată, din cadrul uşii. Ii urăm somn uşor. Apoi, înainte de a pleca, sting lumina. Regine, împreună cu camera, dispare în întuneric. Fata mea începe să urle terorizată, ca şi cum Regine, patul, mobilele camerei s-ar fi prăvălit în neant.           Fără îndoială, la scurt timp după scena din tren: cred că pot localiza amintirea la Paris, sau într-un cartier periferic apropiat, mai probabil într-un cartier periferic apropiat.           Era o noapte de vară. Un cer plin de stele.           H care era înalt, merge ţinându-mă în braţe. In jurul nostru mai multe persoane. Tatăl meu le vorbeşte. Mama e şi ea prezentă, ştiu lucrul acesta, dar n-o văd. In amintire nu văd nici figura lui. Privesc pe deasupra umărului său Mergem mult timp, aşa îmi pare, mult timp, trecem de-a lungul unui gard.           Cerul plin de stele.           O cameră întunecată. Lanterna magică. Cineva (tata sau mama) mă aşază singur pe un mic taburet, mai aproape de ecran. În spatele meu, oameni mari. Stăpânul casei, un domn cu o barbă neagră, mare, schimbă imaginile. Sunt oare şi alţi copii mici lângă mine, pe alte taburete? Îmi pare că da. Văd foarte bine una din imaginile proiectate: un băieţel e aşezat la o masă pe care se află o pisică mare, cu coada în aer şi cu tot părul zburlit. Se scoate imaginea. Ţip: „Mai vreau…!” O anumită uimire în jurul meu. Să fi fost primul cuvânt pe care-l pronunţam?           Multă lumină, multe culori. O dimineaţă de vară. Mă aflu la piaţă cu tata. Mult verde, fără îndoială salatele, prazul. Nici acum nu-i văd chipul, sunt foarte mic. Merg alături de el. E foarte înalt. Poartă haine închise la culoare. Nu ştiu dacă-mi amintesc de o piaţă acoperită ori pe jumătate acoperită, sau dacă mi-o imaginez doar.           Lumina este intensă şi în acelaşi timp atenuată de ceva care seamănă cu un grilaj. Dar poate că e filtrată de frunzele arborilor. Ii pun întrebări în legătură cu câţiva oameni foarte înalţi, îmbrăcaţi cu bluze verzi, care mă impresionează mult. Îi arăt cu degetul.           Bineînţeles, pentru că sunt foarte mic îmi par toţi aşa de mari. Pentru că sunt foarte mic nu văd decât pantaloni şi pulpane de haine.           O femeie foarte grasă se află lângă un cărucior încărcat cu salate şi legume: oare mi-o amintesc sau doar mi-o imaginez? Cred mai degrabă că e într-adevăr o amintire.           Apoi, iarăşi el mă ţine în braţe, la piaţă. Trecem tot prin locuri pline de umbră şi lumină. Cu siguranţă că ridic ochii: într-adevăr, mi-a-mintesc de multe frunte verzi. Şi mereu această lumină, pe care umbra o scoate în evidenţă, pe care umbra se odihneşte, această lumină, această umbră, această răcoare, această căldură; arăt mereu cu degetul, întreb, el îmi explică tot timpul.           Nu-mi amintesc sunetul vocii lui. Nu, nu-l aud. Dar de data aceasta, îi văd faţa, un umăr. Evident, mă ţine în braţe, sunt la înălţimea feţei tatălui meu. Poartă o pălărie melon.           Întâmplarea trebuie să fi avut loc la Alfort, sau la Maisons-Alfort.           Maisons-Alfort, în urmă cu…           Să fi fost aceeaşi zi, spre prânz? Suntem acasă. Obloanele sunt lăsate, înăuntru e răcoare. O masă pătrată, faţa de masă albă. E aceeaşi lumină şi e aceeaşi umbră ca în imaginea precedentă. Şi tot ca adineauri, e aceeaşi căldură, e aceeaşi răcoare. Asta mă face să mă gândesc că trebuie să fie aceeaşi zi. Jaluzelele care filtrează lumina.           Această încăpere cu pereţii albi.           Aceeaşi casă. Aveam trei, patru ani? Suntem împreună cu tata. Cu noi e şi mama. E veselă. Surioara mea şi cu mine alergăm goi prin casă. Apartamentul avea probabil două camere; alergăm goi dintr-una într-alta. Uşa între cele două camere, între cele două ferestre.           El şi mama sunt încă la masă. Desertul. Cireşe.           Sora mea are cercei din cireşe. Mi se pun şi mie. Îmi pare că stau în genunchi lângă sora mea, care sade pe un scaun foarte mic. Mi-am mâncat toată porţia de cireşe. Jucându-se, sora mea îmi dă cireşe: una, încă una; mama, tânără, cu ochii negri, cu râsul în ochi, râde cu noi.           Îl zăresc într-o parte, sau îmi pare că e acolo, îl simt, asemenea unei umbre înalte. Ne priveşte jucându-ne pe amândoi. Ne simţim încurajaţi în jocul nostru. Jucăm jocul altfel, pentru ei. Exagerăm puţin.           O zi calmă, o zi fericită. Cu toţii suntem voioşi.           E o altă casă. Ne mutăm des. În acea perioadă era uşor. Înainte sau după Alfort? Era locuinţa din strada Madame, în apropiere de strada Sevres. Casa există încă. Urcând pe strada Sevres este, cred, a doua sau a treia pe stânga. O recunosc foarte bine. O curte mare, pavată. Eram trimis să mă joc în această curte. Imediat, al stânga, scara întunecoasă, îngustă. Îmi amintesc de mutarea noastră. Dulapuri cărate care ocupau scara. Mă lăsaseră în curte tocmai pentru a nu sta în picioarele celor mari, pentru a nu-i încurca. Foarte întunecoasă era această casă; foarte cenuşiu, foarte murdar apartamentul. Tot două camere, antreul, una din camere la dreapta, cealaltă la stânga, în faţă uşa bucătăriei? Toaleta? Baia? Baie-bucătărie-toaletă? Mă găsesc în camera din stânga. Mă aşază pe un mic taburet; mă ridică cu taburetul, sau poate e un scaun, şi mă pune pe masă, cocoţat pe scaun, cocoţat pe masă.           Am impresia că mă aflu la o înălţime ameţitoare. Mama şi sora mea lipsesc. Nu e decât tatăl meu şi cu mine. O lumină cenuşie în casă. Da, e mai degrabă întunecos, colţuri de umbră, pereţi, mobile aproape toate negre suprapuse pe această imagine mentală.           Lucru curios, amintirile se întunecă ca şi tablourile!           Totuşi era cu siguranţă întuneric în cameră, să fi fost o zi de toamnă? Oare fereastra dădea spre curtea imobilului care mai există încă, el şi curtea lui interioară, pe lângă care trec din când în când?           Sau poate că fereastra dădea spre un punct cardinal puţin favorabil luminii de dimineaţă!           Fiindcă trebuie să fie dimineaţă.           El e lângă fereastră, mai degrabă în stânga mea, are indispensabilii lungi şi e deja încălţat cu pantofi negri. Poartă jartiere. Ţine în mână un aparat de ras enorm.           Se rade în faţa oglinzii, apoi se deplasează: se îndreaptă desigur către chiuvetă, ca să cureţe lama aparatului de ras.           Discutăm. Îi pun fără încetare întrebări. Aş vrea aşa de mult să-mi amintesc aceste întrebări! Răspunde, explică.           Nu-mi amintesc sunetul vocii lui, nu o mai aud. Vorbim oare despre băieţaşii cu care mă joc?           Mă dor doi dinţi. Se strică: un canin şi un molar, penibilă senzaţie. Privesc în oglindă: încep să se carieze, e sigur, tristeţe.           Sentimentul că încep să mă descompun. Doar asta mai lipsea să găsesc bani pentru dentist. Trebuie să împiedic cariile să avanseze. Se duce un dintre, apoi altul. O meşă de păr, apoi alta. Apoi o unghie, o falangă, un deget, mî-na… Încetul cu încetul, încetul cu încetul plecăm, ne desfacem, ne topim. Ceea ce rămâne se strânge cu făraşul şi se aruncă la gunoi. O să vină cineva să ne strângă, să ne reunească?           Mi se pare, mi se pare că imaginile satului şi ale morii se estompează încetul cu încetul, lent dispar, sau, mai degrabă, sunt din ce în ce mai palide, mai ofilite, se usucă ca frunzele toamna.           Ce greu e să-ţi ierţi duşmanii. Cum să nu-i deteşti? Cu toate acestea răzbunarea nu potoleşte, nici nu compensează, la ce ar servi ea o dată ce răul e făcut? Răul rămâne, trebuie să trăieşti cu el.           Poate că, în ultimul moment, când totul ne va părea pierdut, vom evada, ne vom înălţa, vom învinge.           Îl întrezăresc, cu mânecile suflecate, gata să o frece cu o perie pe sora mea.           Sora mea e în cada de metal, în apa cenuşie.           Casa cealaltă. Cea de la Alfort sau de la Mai-sons-Alfort. Lângă peretele de culoare galben deschis, jos, pe o pătură, fratele meu cel mic Mircea, mort de meningită la vârsta de optsprezece luni. E cald, căci n-are pe el decât o cămă-şuţă: e singura amintire, atât de vagă, pe care o păstrez despre el.           Mircea e înconjurat de jucăriile lui, sau de alte obiecte.           Dacă îmi amintesc bine, camera e goală sau abia mobilată. Ce vârsta avea oare fratele meu? Un an sau cincisprezece luni, fiindcă stătea aşezat.

Lectia de Eugen Ionescu CÂNTĂREAŢA CHEALĂ.           Antipiesă.           PERSONAJELE:           DOMNUL SMITH DOAMNA SMITH DOMNUL MARTIN DOAMNA MARTIN MARY, menajeră CĂPITANUL DE POMPIERI.           SCENA I.           Interior burghez englezesc, cu fotolii englezeşti. Seară englezească. Domnul Smith, englez, în fotoliul lui englezesc, încălţat cu papuci englezeşti, fumează din pipa sa englezească şi citeşte un ziar englezesc lângă un şemineu englezesc în care arde un foc englezesc. Poartă ochelari englezeşti, mustăcioară căruntă englezească. Alături de el, într-un alt fotoliu englezesc, Doamna Smith, englezoaică, cârpeşte ciorapi englezeşti. Moment prelungit de tăcere englezească. Şaptesprezece bătăi englezeşti de pendulă englezească.           DOAMNA SMITH: Uite că s-a făcut ora nouă. Am mâncat supă, peşte, cartofi cu slănină, salată englezească. Copiii au băut apă englezească. În seara asta am mâncat bine. Şi asta fiindcă locuim la marginea Londrei iar numele nostru e Smith.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Cartofii sunt foarte buni cu slănină, uleiul de salată nu era rânced. Uleiul de la băcanul din colţ e de calitate mult mai bună decât uleiul de la băcanul de vizavi, ba e mai bun chiar şi decât uleiul de la băcanul din capul străzii. Dar nu vreau să spun că uleiul lor ar fi prost.           Continuându-şi lectura, Domnul Stnith plescăie.           DOAMNA SMITH: Şi totuşi, uleiul băcanului din colţ rămâne cel mai bun.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: De data asta Mary a fiert bine cartofii. Ultima dată nu i-a fiert destul. Mie nu-mi plac decât bine fierţi.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Peştele era proaspăt. M-am lins pe buze. Am luat de două ori. Ba nu, de trei ori. De-asta mă tot duc la closet. Şi tu ai luat de trei ori. A treia oară însă tu ai luat mai puţin decât primele două daţi, în timp ce eu am luat mult mai mult. În seara asta am mâncat mai mult decât tine. Cum îţi explici? De obicei, tu eşti cel care mănâncă mai mult. Nu pofta de mâncare îţi lipseşte ţie.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Şi totuşi, supa era poate un pic prea sărată. Avea mai multă sare ca tine. Ha! Ha! Ha! Şi în plus avea prea mult praz şi prea puţină ceapă. Îmi pare rău că nu i-am sugerat lui Mary să pună şi-un pic de anason. Data viitoare ştiu ce-am de făcut.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Băieţelul nostru ar fi vrut să bea bere, o să-i placă să tragă la măsea, cu tine seamănă. L-ai văzut cum stătea cu ochii lipiţi de sticlă? Dar eu i-am turnat în pahar apă din cană. Îi era sete şi a băut. Helen seamănă cu mine: e bună gospodină, econoamă, cântă la pian. Nu cere niciodată bere englezească. E la fel ca fetiţa noastră cea mică, ea bea numai lapte şi nu mănâncă decât terci. Se vede că n-are decât doi ani. O cheamă Peggy.           Tarta cu gutui şi fasole a fost delicioasă. La desert ar fi mers, poate, un păhărel de vin de Bourgogne australian, dar n-am pus vinul pe masă ca să nu dau copiilor un exemplu rău de lăcomie. Trebuie învăţaţi să fie sobri şi cumpătaţi în viaţă.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Mrs. Parker cunoaşte un băcan bulgar; îl cheamă Popoşev Rosenfeld şi a sosit de curând de la Constantinopol. E mare specialist în iaurt. A absolvit şcoala de iaurgerie de la Adrianopol. Mâine mă duc să cumpăr de la el o strachină mare cu iaurt bulgăresc folcloric. Nu prea găseşti aici, la marginea Londrei, lucruri de-astea.           Continuându-şi lectura, Domnul Smith plescăie.           DOAMNA SMITH: Iaurtul e ideal pentru stomac, rinichi, apendicită şi apoteoză. Mi-a spus-o doctorul Mackenzie-King, care îi îngrijeşte pe copiii vecinilor noştri, familia Johns. E un medic bun. Poţi să ai încredere în el. Nu recomandă decât medicamentele pe care le-a încercat pe pielea lui. Înainte să-l opereze pe Parker, s-a operat el însuşi de ficat, cu toate că nu era deloc bolnav.           DOMNUL SMITH: Cum se face atunci că doctorul a scăpat şi Parker a murit?           DOAMNA SMITH: Pentru că operaţia a reuşit la doctor şi n-a reuşit la Parker.           DOMNUL SMITH: Atunci Mackenzie nu-i doctor bun. Operaţia ar fi trebuit să reuşească la amândoi, sau amândoi ar fi trebuit să se cureţe.           DOAMNA SMITH: De ce?           DOMNUL SMITH: Un doctor conştiincios trebuie să moară o dată cu bolnavul, dacă nu se pot vindeca împreună. Un comandant de navă piere o dată cu vaporul, înghiţit de valuri. Nu-i supravieţuieşte.           DOAMNA SMITH: NU poţi să compari un bolnav cu un vapor.           DOMNUL SMITH: De ce nu? Vaporul are şi el bolile lui; oricum, doctorul tău e sănătos ca un vapor; un motiv în plus pentru care trebuia să piară în acelaşi timp cu bolnavul, la fel ca doctorul şi vaporul lui.           DOAMNA SMITH: Ah! La asta nu m-am gândit. Poate că ai dreptate. Şi atunci care-i concluzia?           DOMNUL SMITH: Toţi doctorii sunt nişte şarlatani. Şi bolnavii la fel, cu toţii. În Anglia, numai marina e cinstită.           DOAMNA SMITH: Dar nu şi marinarii.           DOMNUL SMITH: Bineînţeles. (Pauză.)           DOMNUL SMLTH, fără să se despartă de ziar: Nu pricep un lucru. De ce în ziar, la rubrica de stare civilă, se trece întotdeauna vârsta persoanelor decedate şi niciodată vârsta nou-născuţilor? E absurd. DOAMNA SMITH: NU m-am întrebat niciodată!           Alt moment de tăcere. Pendula bate de şapte ori. Tăcere. Pendula bate de trei ori. Tăcere. Pendula nu bate deloc.           DOMNUL SMITH, cufundat mai departe în ziarul lui: Ia te uită, scrie c-a murit Bobby Watson.           DOAMNA SMITH: Doamne, săracul, când a murit?           DOMNUL SMITH: Ce te miri aşa? Doar ştiai. A murit acum doi ani. Am fost la înmormântarea lui acum un an şi jumătate, tu nu-ţi aduci aminte?           DOAMNA SMITH: Sigur că-mi aduc aminte. Mi-am amintit imediat, dar nu înţeleg de ce-ai fost tu aşa surprins c-ai văzut asta în ziar.           DOMNUL SMITH: NU scrie în ziar. Au trecut deja trei ani de când am vorbit despre decesul lui. Mi-am amintit prin asociaţie de idei!           DOAMNA SMITH: Păcat! Era aşa bine conservat.           DOMNUL SMITH: Era cel mai frumos cadavru din Marea Britanie! Nu-şi arăta deloc vârsta. Săracul Bobby, murise de patru ani şi tot mai era cald. Un adevărat cadavru viu. Şi ce vesel era!           DOAMNA SMITH: Săraca Bobby.           DOMNUL SMITH: Vrei să zici săracul Bobby.           DOAMNA SMITH: Nu, eu mă gândeam la soţia lui. O chema Bobby, la fel ca pe el, Bobby Watson. Fiindcă aveau acelaşi nume, nici nu-i puteai deosebi când îi vedeai împreună. Abia după moartea lui s-a putut afla cu adevărat care-i unul şi care-i altul. Dar până şi-n ziua de azi mai sunt unii care o confundă cu mortul şi-i prezintă condoleanţe. Tu o cunoşti?           DOMNUL SMITH: N-am văzut-o decât o singură dată, din întâmplare, la înmormântarea lui Bobby.           DOAMNA SMITH: EU n-am văzut-o niciodată. E frumoasă?           DOMNUL SMITH: Are trăsături regulate şi totuşi nu se poate spune că-i frumoasă. E prea înaltă şi prea voinică. Trăsăturile ei nu sunt regulate, şi totuşi se poate spune că e foarte frumoasă. E cam pirpirie şi cam slăbuţă. E profesoară de canto.           Pendula bate de cinci ori. Tăcere prelungită.           DOAMNA SMITH: Şi când au ei de gând să se căsătorească?           DOMNUL SMITH: La primăvară, cel târziu.           DOAMNA SMTTH: Ar trebui să mergem la cununia lor.           DOMNUL SMITH: Trebuie să le facem un cadou de nuntă. Mă întreb ce.           DOAMNA SMITH: Şi dacă le-am dărui una din cele şapte tăvi de argint pe care le-am primit cadou la nunta noastră şi care nu ne-au folosit niciodată la nimic?           Moment scurt de tăcere. Pendula bate de două ori.           DOAMNA SMITH: E trist pentru ea c-a rămas văduvă aşa tânără.           DOMNUL SMITH: Noroc că n-au avut copii.           DOAMNA SMITH: Asta le-ar mai fi lipsit! Copii! Ce s-ar fi făcut săraca femeie cu ei!           DOMNUL SMITH: E încă tânără. Se poate recăsători, îi stă aşa bine în doliu!           DOAMNA SMITH: Şi de copii cine o să aibă grijă? Doar ştii că au un băiat şi o fată. Cum îi cheamă?           DOMNUL SMITH: Bobby şi Bobby, la fel ca pe părinţi. Unchiul lui Bobby Watson, bătrânul Bobby Watson, e bogat şi îl iubeşte pe băiat. S-ar putea ocupa de educaţia lui Bobby.           DOAMNA SMITH: Aşa ar fi normal. Şi mătuşa lui Bobby Watson, bătrâna Bobby Watson, s-ar putea ocupa, la rândul ei, de educaţia lui Bobby Watson, fiica lui Bobby Watson. În felul ăsta, Bobby, mama lui Bobby Watson, s-ar putea recăsători. Are pe cineva în vedere?           DOMNUL SMITH: Da, pe un văr de-al lui Bobby Watson.           DOAMNA SMITH: Care? Bobby Watson?           DOMNUL SMITH: TU despre care Bobby Watson vorbeşti?           DOAMNA SMITH: Bobby Watson, fiul bătrânului Bobby Watson, celălalt unchi al lui Bobby Watson, mortul.           DOMNUL SMITH: Ah, nu, nu de el e vorba. De altul. De Bobby Watson, fiul bătrânei Bobby Watson, mătuşa lui Bobby Watson, mortul.           DOAMNA SMITH: Vorbeşti cumva de Bobby Watson comis-voiajorul?           DOMNUL SMITH: Toţi Bobby Watsonii sunt comis-voiajori.           DOAMNA SMITH: Ce meserie grea! Şi totuşi ies bani frumoşi de-aici.           DOMNUL SMITH: Da, când nu e concurenţă.           DOAMNA SMITH: Şi când nu-i concurenţă?           DOMNUL SMITH: Marţea, joia şi marţea.           DOAMNA SMITH: Oho! Trei zile pe săptămână? Şi ce face Bobby Watson atunci? DOMNUL SMTTH: Se odihneşte, doarme. DOAMNA SMITH: Păi de ce nu lucrează în astea trei zile, dacă tot nu-i concurenţă? DOMNUL SMITH: De unde vrei să le ştiu eu pe toate?           Nu pot să răspund la toate întrebările tale idioate!           DOAMNA SMTTH, ofensată: Spui asta ca să mă jigneşti? DOMNUL SMITH, zâmbind larg: Ştii bine că nu. DOAMNA SMITH: Toţi bărbaţii sunt la fel! Staţi toată ziua cu ţigara în gură sau vă daţi cu pudră şi cu ruj pe buze de cincizeci de ori pe zi, asta dacă nu beţi în neştire! DOMNUL SMITH: Dar ce-ai zice tu dacă i-ai vedea pe bărbaţi făcând la fel ca femeile, fumând toată ziua, dându-se cu pudră şi cu ruj pe buze, şi bând whisky? DOAMNA SMITH: Pe mine asta mă lasă rece! Dar dacă o spui ca să mă scoţi din sărite, să ştii că. Nu-mi plac deloc glumele-astea, ştii foarte bine!           Aruncă ciorapii cât colo şi-şi arată dinţii. Se ridică.*           DOMNUL SMITH, se ridică la rândul său, se îndreaptă spre soţia lui; cu tandreţe: Ah, puişorul meu fript, de ce scoţi tu flăcări pe nări! Ştii bine c-o spun în glumă! (O cuprinde de talie şi o îmbrăţişează.) Ce           * în spectacolul pus în scenă de Nicolas Bataille, doamna Smith nu rânjea, nu azvârlea ciorapii prea departe. (N. a.) pereche ridicolă de bătrâni îndrăgostiţi suntem şi noi! Hai să stingem lumina şi să facem nani!           SCENA II.           ACEIAŞI Şi MARY.           MARY, intrând: Eu sunt menajera. Am petrecut o după-amiază foarte plăcută. Am fost la cinema cu un bărbat şi am văzut un film cu femei. De la cinema ne-am dus să bem rachiu şi lapte, pe urmă am citit ziarul.