Anne Holt

Eroare Judiciara de Anne Holt Vik & Stubo partea 1    Nota : Pe lângă cele douăzeci și șase de litere cunoscute, alfabetul norvegian mai cuprinde trei vocale, plasate după z: — æ, vocală intermediară între a și e, care se pronunță ca a-ul englez din cuvântul man; — ø, care se pronunță ca grupul eu din termenul francez peu; — å, care se pronunță ca o.     Și tavanul a fost albastru. Omul de la magazin susținea că o culoare închisă ar fi făcut ca încăperea să pară mai mică. Se înșela. Dimpotrivă, tavanul se înălța, aproape că dispărea. Așa cum dorisem eu însumi, când eram mic: o boltă întunecată, spuzită de stele, ca fundal pentru un crai-nou subțirel, răsărit chiar deasupra ferestrei. Pe vremea aia, pentru mine, alegea Buni. Buni și mami. O cameră de băiețel, zugrăvită în galben și alb. Fericirea este un lucru de care abia dacă-mi pot aminti, ca o atingere fugară într-un grup de necunoscuți: dispărută mai înainte de a apuca eu să mă întorc. Când camera a fost aranjată și n-au mai rămas decât două zile până să vină el, în sfârșit, m-am simțit mulțumit. Fericirea este un lucru copilăresc, iar eu mă apropii de treizeci și patru de ani, nu trebuie să uităm. Dar eram mulțumit, de bună seamă. Mă bucuram. Camera era gata. Pe lună, stătea călare un puști. Blond, ținând o undiță, o vargă de bambus prevăzută cu fir și flotor; și jos de tot – agățată de cârligul undiței –, o stea. O picătură de vopsea galbenă se prelingea spre colțul ferestrei, ca și cum cerul începuse să se topească. Fiul meu putea, în sfârșit, să sosească.     unu Se întorcea de la școală. 17 mai era pe aproape. Asta avea să fie prima sărbătoare națională[1] fără mami. Costumul popular îi era prea scurt. Mami îl lungise deja de două ori. În noaptea aceea, Emilie fusese trezită de un coșmar. Tati dormea; ea îi asculta prin perete sforăielile ușoare și ținea costumul la piept. Marginea lui roșie îi ajungea acum la genunchi. Creștea prea repede. Tati spunea adesea: bălăriile cresc, nu glumă! Emilie își trecuse mâna peste stofa de lână și se ghemuise cum putuse mai bine. Bunica din partea lui mami repeta întruna: Grete era o prăjină, așa că nu-i de mirare că puștanca crește în felul ăsta. Până la urmă, umerii și coapsele începuseră să-i amorțească. Din cauza lui mami era ea așa de înaltă. Marginea roșie abia dacă i-ar fi acoperit genunchii. Poate că ar trebui să ceară o rochie nouă. Ghiozdanul era greu. Culesese podbal. Buchetul era atât de mare, încât tati trebuise să scoată o vază. Tulpinile erau lungi; nu ca atunci când era mai mică și culegea doar florile, care pluteau apoi triste într-un păhărel pentru ouă. Nu-i plăcea să umble singură. Marte și Silje plecaseră împreună. Nu-i spuseseră ce aveau să facă, îi făcuseră doar un mic semn, de la geamul din spatele mașinii conduse de mama lui Marte. Podbalul avea nevoie de apă. Unele tije atârnau deja înmuiate, iar Emilie încercă să nu țină buchetul prea strâns. O floare căzu pe jos și ea se aplecă s-o ridice. — Pe tine te cheamă Emilie? Bărbatul zâmbea. Emilie se uită în urma ei. Pe ulicioara îngustă – un pasaj între două străzi cu circulație intensă, care îi scurta cu peste zece minute drumul de întoarcere – nu mai era altcineva. Ea murmură două-trei cuvinte nedeslușite și se trase înapoi câțiva pași. — Emilie Selbu? Ești chiar tu, nu-i așa? Nu vorbi niciodată cu necunoscuți. Niciodată cu bărbații pe care nu-i cunoști. Fii politicoasă cu toți adulții. — Da, murmură ea, încercând să treacă. Pantoful, un pantof de sport nou-nouț, cu benzi roz, îi intră în noroiul acoperit de frunze moarte. Emilie fu gata-gata să-și piardă echilibrul. Bărbatul o apucă de braț, după care îi trânti ceva peste față. O oră și jumătate mai târziu, la poliție fu reclamată dispariția lui Emilie Selbu. doi — N-am reușit niciodată să uit cazul ăsta. Poate că mă mustra conștiința. Pe de altă parte, tocmai îmi terminasem studiile de drept; la acea vreme, mamele copiilor mici trebuiau să se ocupe în exclusivitate de căminul lor. N-aș fi putut spune mare lucru. Zâmbetul ei implora să fie lăsată în pace. Conversația dura de aproape două ore. Femeia bolnavă la pat avea respirația scurtă; după toate semnele era incomodată de lumina puternică a soarelui. Degetele i se agățară de cearșaf. — N-am decât șaptezeci de ani, gâfâi ea, dar mă simt atât de bătrână. Iertați-mă. Inger Johanne Vik se ridică și trase draperiile. Șovăi, apoi întrebă, fără să se întoarcă: — E mai bine? Bătrâna doamnă închise ochii. — Am scris totul. Acum trei ani. Când am ieșit la pensie, gândindu-mă că o să am… Ridică o mână subțire. — … timp. Inger Johanne Vik se uita fix la dosarul pus pe noptieră, alături de un teanc de cărți. Bătrâna dădu ușor din cap. — Luați-l. Nu mai pot face mare lucru, acum. Nici măcar nu știu dacă el mai este în viață. Dacă-i așa, trebuie să aibă… vreo șaizeci și cinci de ani. Închise ochii. Capul îi căzu ușor într-o parte. Gura i se întredeschise și, când Inger Johanne Vik se aplecă să ia dosarul roșu, îi simți răsuflarea de bolnavă. Băgă hârtiile în geantă și se îndreptă, fără zgomot, spre ușă. — Un ultim lucru, pentru a încheia… Inger tresări și se întoarse spre bătrână. — Am fost întrebată cum puteam fi atât de sigură. Unii cred că toate astea nu-s decât ideile fixe ale unei bătrâne care nu mai este bună de nimic. E adevărat că n-am făcut nimic în toți anii ăștia, când… După ce veți citi totul, v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați spune… Tuși. Ochii i se închiseră încet. Tăcerea domni pentru o clipă. — Ce să vă spun? murmură Inger Johanne Vik. Nu era sigură dacă bătrâna nu adormise. — Eu știu că era nevinovat. Mi-ar face bine să aflu dacă sunteți de aceeași părere. — Dar pe mine nu mă… Bătrâna își lăsă palma pe căpătâiul patului. — Știu. Nu vă interesează vinovăția sau nevinovăția. Pe mine, da. În cazul ăsta, da. Și sper să vă intereseze și pe dumneavoastră. După ce veți citi totul. Îmi făgăduiți? O să vă întoarceți? Inger Johanne Vik îi zâmbi ușor. În realitate, asta nu era decât o grimasă, prin care nu-și lua niciun angajament.   [1] La 17 mai se aniversează nașterea statului norvegian, odată cu semnarea constituției de la Eidsvoll, în 1814.

In spatele norilor intunecati de Anne Holt Vik & Stubo partea a 5-a Capitolul 1 Băiețelul zăcea în poala mamei, părând că doarme. Era prea mare pentru ea: un băiat de vreo opt ani, vânjos, cu părul blond, întins pe picioarele slabe ale mamei. Femeia îl cuprinsese în brațe și îi sprijinea capul pe mână, pentru a-l ține ridicat. — Nu, spuse ea, aproape în șoaptă. Nu. Nu. Nu. Ochiul stâng al băiatului nu se mai zărea sub carnea umflată și sângele coagulat. — Nu, repetă mama. Încet, îi îndreptă chipul în sus și trase aer adânc în piept. — Nuuu! Strigătul ei umplu camera atât de brusc, încât tatăl făcu un pas îndărăt, se prinse cu ambele mâini de cap, cu un gest teatral, apoi îl răsuci la fel de teatral spre perete și îl izbi de tapetul de culoare deschisă. — Ar fi trebuit să am mai multă grijă de copil, se văicări el. Bang! Bang! — E vina mea. Totul e din vina mea. Ai grijă. Întotdeauna să ai grijă. Bang, bang, bang. — Nu! țipă mama încă o dată. Bărbatul se întoarse către ea. Îi curgea salivă din gură, iar sângele șiroia dintr-o nară, fără ca el să bage de seamă. Își lăsă brațele să atârne. Corpul i se încovoie în costumul gri-deschis de vară, părând să se ofilească pe loc. Sângele i se scurse pe cravata roșie și dispăru încet. Mama își înclină capul deasupra chipului lovit al băiatului și încercă să-i întindă brațul stâng pe lângă corp. Dar nu reuși. Brațul era rupt, aparent chiar de la cot. Un pantof zăcea pe podea. Celălalt atârna încă în piciorul băiatului, bălăngănindu-se pe degetele lui. Pantoful era albastru și murdar și stătea să cadă dintr-o clipă într-alta. „Mărimea 37, cam așa”, se gândi Inger Johanne Vik. Copil de opt ani, cu picioarele mari. La călcâie și degete ciorapii erau tociți de atâta purtat. — Nu, șoptea mama iar și iar. Inger Johanne voia să întrebe ce se întâmplase, dar amuțise. Stătea în ușă, încercând să înțeleagă ce i se înfățișa ochilor. Își înghiți cu greu saliva, plescăi din buze, înghiți și simți o vibrație ușoară sub picioare. O zgâlțâire, ca un cutremur îndepărtat. Dură doar o fracțiune de secundă, apoi mișcarea se opri. Nici mama nu mai scotea vreun sunet. — Ce s-a întâmplat? izbuti ea să rostească, într-un final. — N-am avut grijă, explică tatăl, arătând cu o mână lipsită de vlagă scara dublă pentru perdele. Scara se afla în mijlocul camerei de zi. — N-ai avut grijă! șopti femeia în părul năclăit de sânge al băiatului. — Sunteți siguri că el… Inger Johanne încercă să facă un pas spre canapea. — Nu-l atinge! strigă mama înspăimântată. Nu te atinge de puiul meu! — Suntem siguri, spuse tatăl. — Atunci cred că…, începu Inger Johanne. Nu era treaba ei să creadă nimic. Nu crede. Privește doar: scara dublă se afla sub tavanul gol. Sus nu era nicio lustră, niciun cârlig, nimic care să trebuiască îndreptat sau reparat: o scară dublă înaltă, într-o cameră mare, elegantă și ordonată, cu o masă decorată festiv în celălalt capăt al încăperii. Flori peste tot. Flori de câmp și trandafiri de grădină în vaze identice de sticlă, buchețele dese de flori așezate între farfurii și tacâmuri. Ferestrele mari dădeau spre o panoramă cu nori joși și monotoni. În zare, undeva în mijlocul orașului, Inger Johanne putea distinge o coloană de fum de un gri mai întunecat în comparație cu fiordul din depărtări. O cameră decorată de sărbătoare. Observă o lanternă albastră, chiar la unul dintre picioarele scăriței – o lanternă mare, albastru-închis, cu Lightning McQueen desenat pe una din laturi. Un mănunchi de creioane colorate, creioane cerate uzate și murdare așezate grămadă, la un loc. Un băiețel mort. Fără să-și dea seama, Inger Johanne aruncă pe furiș o privire către ceas. Arăta 15:28, într-o zi de vineri, 22 iulie 2011. — Trebuie să sun la poliție, spuse ea pe un ton calm. — La poliție? șopti femeia. Ce poate poliția să facă pentru băiatul meu? — Sun doar pentru că trebuie să fac asta, spuse ea ușor vexată. Cred că așa e cel mai bine. Adevărul era că nu știa ce altceva să facă. Prin ușa deschisă a verandei auzea sirenele în depărtare. Atât de multe, încât aveai impresia că ești împresurat. • Încerca să ia legătura cu poliția pentru a patra oară. Inger Johanne nu putea înțelege cum de la numărul 112 nimeni nu prelua apelul în acea frumoasă zi de vineri din toiul perioadei de vacanță. — Numărul de urgență al poliției. Care e problema? În sfârșit! — Bună ziua. Numele meu este Inger Johanne Vik. Un moment de ezitare. — Despre ce e vorba? spuse pe un ton tăios vocea de la telefon. — Un deces. Un băiat de opt ani, care… — În cartierul de lângă Guvern? Unde? Femeia de la capătul firului părea nervoasă. — Vezi vreun echipaj de intervenție prin apropiere? strigă ea. — Nu, nu sunt în zona Guvernului. Sunt în Grefsen! Acasă la cineva… Sunt acasă la niște prieteni care… — În Grefsen? — Da! — Unde? — Pe strada Glad. — Pe strada Professor Dahl? — Nu, aia nu-i în Grefsen! Inger Johanne coborâse în holul imens pentru a putea suna. Acum regreta. Părinții nu trebuiau lăsați singuri cu copilul; de fapt, nu trebuiau lăsați singuri deloc. Încet, ca și cum ar fi făcut ceva nepermis, se furișă pe scări, intră în încăpere și spuse cu o voce domoală: — Am zis strada Glad. G-L-A-D! Strada Glad, din Grefsen. Un copil a… Este un copil decedat aici. Pare să fie un accident, dar… Convorbirea se întrerupse. — Alo? rosti Inger Johanne. Nu-i răspunse nimeni. • În zilele următoare, Inger Johanne se gândi deseori că nu suportase să stea în acea încăpere și în repetate rânduri îi lăsase singuri pe soți, împreună cu copilul mort. Greața o cuprinsese și fusese nevoită să tot meargă la toaletă, a cărei ușă se afla în hol. Prima dată fusese nevoită să-și vâre degetele adânc pe gât, până în punctul în care limba este aspră și tare. Vărsase fiere acră și resturile unui prânz servit rapid, ori de câte ori se aplecase deasupra toaletei. Nu putuse scăpa de gustul rămas în gură și mirosul din baie nu mai era de iasomie. Bărbatul și femeia, care tocmai își pierduseră unicul copil, se așezară pe canapea. Băiatul zăcea în continuare în poala ei. Bărbatul reuși să-și pună brațul pe umărul soției sale, dar ori de câte ori voia să-și ridice cealaltă mână, să atingă băiatul, mama îi striga din nou: — Nu! Prezența lui Inger Johanne le era indiferentă. Nu vorbeau cu ea și nici nu-i mai răspundeau la întrebări. Când ea se întoarse prima oară de la toaletă, bărbatul deja făcuse curat. Scara fusese luată. Sângele de pe jos fusese spălat și nici lanterna cu imaginea lui Lightning McQueen nu mai era. Creioanele colorate dispăruseră, Inger Johanne aproape că izbucnise în lacrimi când le reamintise că nu puteau să se atingă de nimic până nu venea poliția. Bărbatul nici nu-i răspunsese, nici nu se uitase la ea. Pur și simplu stătea înțepenit lângă soția lui, fixându-l pe băiat cu privirea. În orice caz, era prea târziu. Camera era curată și ordonată, ca și cum ar fi fost gata să primească musafiri peste câteva ore. Doar dacă n-ar fi fost copilul mort… — Nu, șopti mama atât de încet, încât vocea abia i se auzi. Era patru și zece și Inger Johanne încă nu reușise să ia legătura cu poliția. — Yngvar, șopti ea tastând numărul lui. După ce telefonul sună de șase ori, apelul ei fu transferat la căsuța vocală. — Sună-mă, șuieră ea. Trebuie să mă suni. Acum! Imediat! Se străduia să-și amintească numărul de telefon de acasă. Abia dacă mai foloseau telefonul fix. Într-un final, nimeri combinația corectă de cifre. După ce îl lăsă să sune de zece ori, închise apelul. iPhone-ul de pe șemineu sună brusc, cu putere. Niciunul dintre cei doi soți așezați pe canapea nu păru să reacționeze. — E al tău? întrebă Inger Johanne, încercând să surprindă privirea soției. — Nu, șopti mama în părul băiatului. — Ellen, zise Inger Johanne apropiindu-se de șemineu, pot să răspund eu? Fără să mai aștepte vreun răspuns, înșfăcă telefonul și-i atinse ecranul cu degetul mare. — Alo? — Bună, Ellen. O voce gâfâită de femeie spuse: — Sunt Marianne. Mă gândeam să stabilim dacă n-ar fi mai bine să anulăm petrecerea, acum că… — Nu sunt Ellen. Aici e Inger Johanne. — Inger Johanne? Înseamnă că m-am înșelat… Credeam că trebuia să venim la șapte. — Da. Eu sunt aici pentru… a ajuta puțin, și apoi… — S-a întâmplat nenorocirea și m-am gândit că… Inger Johanne își duse degetul arătător și pe cel mare la baza nasului. — Da, spuse ea încet, întorcându-se cu spatele către cei doi de pe sofa. E îngrozitor. Absolut oribil. Dar cum ai aflat… — Sora mea e căsătorită cu un musulman, explică Marianne la celălalt capăt al firului. Au doi copii. Doi copii de culoare! Ce se va alege de țara asta acum? Vocea îi suna spart. — Musulmani, repetă Inger Johanne, cu voce domoală. Nu înțeleg ce… Marianne înghiți zgomotos apoi continuă cu voce tare: — În orice caz, nu pot veni acum. Cel mai corect ar fi să anulăm totul. Poți să-i transmiți lui Ellen? Oamenii n-au chef să depene amintiri din școală acum, că s-a întâmplat așa ceva. În Norvegia, în Oslo! — Nu va fi nicio cină festivă, dar ce… — În orașul nostru, Inger Johanne, în orașul nostru! — Marianne… — Ai văzut imaginile la televizor? Trebuie să fie sute de morți! Și sora mea, care…

Asa ceva nu se intampla niciodata de Anne Holt Vik & Stubo partea a 2-a   „Pentru oameni, așa cum sunt ei astăzi, nu există decât o singură noutate veritabilă – și întotdeauna este aceeași: moartea.”   WALTER BENJAMIN, Zentralpark             Nu mai știa câți oameni omorâse. Și asta n-avea nicio importanță. În majoritatea domeniilor, calitatea prima asupra cantității. În consecință, și în al ei. Chiar dacă, de-a lungul anilor, plăcerea unui stil original își pierduse farmecul. Nu o dată, intenționase să facă altceva. Din când în când, se gândea că viața era plină de posibilități pentru oamenii ca ea. Aiurea. Era prea bătrână. Se simțea uzată. Ăsta era singurul lucru pentru care chiar era dotată. Și câștiga bine. Plata cu ora îi provoca amețeală, bineînțeles, dar una încă plăcută. Avea nevoie de timp ca să-și încarce bateriile. Singurul lucru care îi plăcea cu adevărat era să nu facă nimic. Acolo unde se afla nu era nimic de făcut. Și totuși, nu era mulțumită. Poate era bine că ceilalți nu veniseră. Nu știa exact. În orice caz, vinul era supraapreciat. Scump și acru. unu Foarte aproape de Oslo, la est, acolo unde colinele se nivelau către micul centru feroviar de lângă Nitelva, mașinile înțepeniseră de frig în timpul nopții. Pietonii își îndesau căciulile pe urechi și își strângeau și mai tare fularele la gât, îndreptându-se cu pași grăbiți spre stația de autobuz situată la un kilometru de acolo, pe drumul principal. Casele din micuța fundătură se ascundeau de ger în spatele draperiilor trase și al troienelor care barau aleile. Tocmai în fund, în apropierea pădurii, stalactite de gheață lungi de un metru atârnau, ca tot atâtea pericole potențiale, de streașina acoperișului de deasupra intrării într-o vilă veche. Casa era albă. Ușa cu vitralii și mâner de alamă dădea spre un hol imens și, în capăt, la stânga, spre un birou în care predominau arta minimalistă și mobilele somptuoase. La o enormă masă de lucru și între niște cutii cu scrisori încă nedesfăcute, era așezată o femeie moartă. Capul îi era căzut pe spate, mâinile i se sprijineau pe brațele fotoliului. O dâră groasă de sânge uscat pleca de la buza inferioară, cădea pe gâtul gol, se bifurca la nivelul pieptului și se reunea din nou pe pântecul de o fermitate impresionantă. Nasul era, de asemenea, plin de sânge. În lumina plafonierei, umbra lui părea o săgeată îndreptată spre gaura întunecată care fusese cândva o gură. Nu mai rămăsese decât un ciot din limba scoasă în mod evident cu multă delicatețe. Tăietura era clară, gestul precis. Era cald în încăpere, aproape prea cald. Inspectorul-șef Sigmund Berli, de la Kripos[1], își închise în sfârșit telefonul mobil și își miji ochii spre un termometru cu afișaj digital plasat chiar în interiorul ferestrei panoramice dinspre partea de sud-est. Temperatura exterioară se apropia de minus douăzeci și două de grade. — Ciudat că acest tip de sticlă nu se sparge, constată el, ciocănind cu prudență în geam. Patruzeci și șapte de grade diferență între interior și exterior. Uimitor. Nu părea să-l audă cineva. Femeia era goală sub un halat de mătase cu revere aurii. Cordonul zăcea pe jos. Un ofițer de poliție, destul de tânăr, din Romerike[2], făcu rapid un pas înapoi la vederea panglicii galbene. — Dumnezeule! se scutură el înainte de a-și trece mâna prin păr, jenat. Am crezut că-i un șarpe, ca să vezi! Organul amputat al femeii era ambalat artistic în hârtie și așezat pe mapa de birou din fața ei. Vârful ieșea afară din pachetul roșu. Parcă era o plantă exotică viguroasă; carne gălbejită, papile și mai gălbejite și urme violacee lăsate de vinul roșu în pliuri și adâncituri. Un pahar pe jumătate gol stătea în echilibru pe un teanc de hârtii de la marginea biroului. Nu se vedea nicio sticlă. — Nu se poate măcar să-i acoperim țâțele? sugeră agentul. — E prea dezgustător ca să mai poată fi… — O să așteptăm pentru chestiile astea, decretă Sigmund Berli, strecurându-și mobilul în buzunarul de la piept. Îngenunche și își miji ochii înspre moartă. — Nu depun armele, murmură el. Chestia asta o să-l intereseze pe Yngvar. Și pe tinerica lui, în cazul de față. — Ce? — Nimic. Se știe ceva în legătură cu ora? Berli își înăbuși un strănut. Tăcerea din cameră făcea să-i țiuie urechile și se ridică în picioare cu gesturi țepene, scuturându-și, într-un mod complet inutil, pantalonii de praf. Un bărbat în uniformă stătea la ușa din hol. Cu mâinile la spate, schimbând fără încetare piciorul de sprijin, își luă ochii de la cadavru și privi pe fereastră. Un brad mai purta încă podoabele de Crăciun. Ici și colo, se distingeau lumini în locurile unde ziua încă nu ajungea complet, sub ramuri și sub zăpada compactă. — Nimeni nu știe nimic aici? întrebă agasat Berli. N-aveți nici măcar o oră aproximativă a decesului? — Aseară, zise, în sfârșit, celălalt bărbat. Dar e prea devreme… — Pentru a o spune, completă Sigmund Berli. Aseară. Destul de vag, așadar. Unde sunt… — Sunt absenți în fiecare marți. Familia, vreau să zic. Soțul și o fată de șase ani. Dacă asta voiai să… Agentul afișă un zâmbet vag. — Da, confirmă Berli făcând turul biroului. Limba, începu el privind pachetul de pe masă. A fost tăiată în timp ce posesoarea ei era încă în viață? — Nu știu, răspunse agentul. Am documentația pentru tine și, întrucât toate examinările s-au terminat și toată lumea este la comisariat și… — Da, i-o tăie Berli, fără ca agentul să știe foarte bine cu ce era celălalt de acord. Cine a descoperit-o, din moment ce familia nu era aici? — Omul de serviciu. Un filipinez care vine miercurea la șase dimineața. Începe de aici, din câte spune, și continuă sus pentru a nu trezi oamenii prea devreme. Camerele sunt la etaj. La primul. — Da, repetă Berli pe un ton egal. Și ei lipsesc în fiecare marți? — E ceea ce spunea ea. În interviuri, zicea chestii de genul ăsta. Că scăpa de soț și de copil în fiecare marți. Că-și citea toate scrisorile. Că era o chestiune de onoare pentru ea să… — După câte văd eu aici, murmură Berli, înfigând cu greu un stilou într-una din cutiile cu scrisori, este pur și simplu imposibil pentru o singură persoană să citească tot. Studie din nou cadavrul. — Sic transit gloria mundi, declară, aruncând o privire în gura căscată. Statutul ei de celebritate nu prea-i mai folosește acum. — Noi am adunat deja o grămadă de tăieturi din ziare și totul este gata… — Da, da. Berli îi făcu semn să plece. Tăcerea era atât de adâncă, încât părea ireală. Nu se auzea niciun zgomot din stradă, nici măcar orologiul. Computerul era stins. Un radio mut îl fixa cu unicul său ochi roșu din vitrina unui dulap de lângă ușă. Pe placa lată de deasupra șemineului, o gâscă sălbatică de Canada stătea în echilibru în zborul ei înțepenit. Labele îi erau decolorate, coada aproape lipsită complet de pene. Ziua glacială desena un dreptunghi fad pe covorul din spatele ferestrei de sud-est. Sigmund Berli își simțea tâmplele zvâcnind. Senzația dezagreabilă că se afla într-un mausoleu îl făcu să-și plimbe un deget pe linia nasului. Nu prea știa dacă era furios sau tulburat. Femeia era în fotoliul ei, cu picioarele desfăcute și cu pieptul în sus, deschizând larg o gură fără limbă. Era ca și cum profanatorul nu se mulțumise să-i sustragă femeii un organ esențial, ci o și deposedase de orice urmă de umanitate.   [1] KRIminalPOlitiSentralen – Departamentul de criminalistică în cadrul poliției norvegiene. [2] Romerike – district tradițional (landskap) situat la nord-est de Oslo, mic regat înainte de unificarea Norvegiei.

Zeita oarba de Anne Holt Seria Hanne Wilhelmsen partea 1 Bărbatul era mort. Mort de-a binelea. Își putu da seama imediat. Mai târziu, nu reuși să-și explice această certitudine. Poate fusese felul în care zăcea, cu fața ascunsă în frunzele ruginii și cu un rahat de câine chiar lângă urechea dreaptă. Niciun bețivan care mai are o urmă de respect de sine nu s-ar întinde lângă niște fecale. Ea îl întoarse cu grijă. Îi lipsea toată fața. Era imposibil să mai recunoști ceva din ceea ce fusese cândva o persoană cu o identitate proprie. Era pieptul unui bărbat, cu trei găuri în el. A trebuit să se întoarcă și să icnească violent, nereușind să scoată nimic, doar un gust amar în gură și crampe dureroase în stomac, lăsând cadavrul să cadă cu fața în jos, cum era. Era prea târziu când realiză că-l mișcase suficient cât să aterizeze cu capul direct în excremente, care se împrăștiaseră acum pe tot părul blond-închis și ud leoarcă. Asta a fost priveliștea care a determinat-o în cele din urmă să vomite, împroșcându-l cu conținutul plin de roșii al stomacului ei. Părea aproape ca un gest batjocoritor al unui om viu la adresa unui mort. Mazărea de la cină încă nu fusese digerată și stătea acolo, ca niște puncte de un verde toxic, pe spatele mortului. Karen Borg începu să alerge. Își chemă câinele și îl puse în lesa pe care o avea aproape doar pentru a salva aparențele. Câinele alerga entuziast pe lângă ea, până când își dădu seama că stăpâna lui suspina și gâfâia, iar apoi decise să contribuie și el cu propriul tânguit și bâzâit plin de îngrijorare, dând naștere unui cor de lamentări. Și fugeau, fugeau și iar fugeau. • Luni, 28 septembrie, și mai devreme Sediul poliției din Oslo, strada Grønlandsleiret, numărul 44. O adresă cu niciun fel de rezonanță istorică, nu precum cea din Mollergata, numărul 19, vechiul sediu al poliției, și foarte diferită de cea din Victoria Terrasse, cu uriașele sale clădiri guvernamentale. Numărul 44 de pe strada Grønlandsleiret avea o aură mohorâtă, gri și modernă, cu o sugestie de incompetență a serviciului public și ciorovăieli interne. O clădire uriașă, ușor curbă, ca și când vântul ar fi fost prea puternic pentru a-i rezista, era încadrată de o casă a Domnului de o parte și de o închisoare de cealaltă, cu o zonă de case demolate pe Enerhaugen, în spate, și cu o întindere largă de iarbă în față, ca protecție împotriva străzii celei mai poluate și circulate din oraș. Intrarea era respingătoare și posomorâtă, destul de mică în comparație cu fațada lungă de două sute de metri, înghesuită oblic, aproape ascunsă, sugerând că accesul era dificil, iar evadarea, imposibilă. La nouă și jumătate, luni dimineața, Karen Borg, avocată, străbătea pavimentul în pantă al aleii ce ducea spre intrare. Distanța era suficientă cât să te facă să-ți simți hainele umede de transpirație. Era sigură că dâmbul fusese construit special pentru ca oricine intra în sediul poliției din Oslo să fie ușor transpirat. Împinse ușile grele din metal și intră în foaier. Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi observat bariera invizibilă ce traversa podeaua. Norvegienii care se îndreptau spre țărmuri străine stăteau la coadă pentru a-și primi pașapoartele roșii, pe partea însorită a uriașei încăperi. Pe partea nordică, comasați sub galerie, erau oamenii cu pielea închisă, îngrijorați, cu mâinile umede de transpirație după ore de așteptare pentru a li se spune care urma să fie soarta lor, de la Departamentul de Imigrări al Poliției. Dar Karen Borg era în întârziere. Ea aruncă o privire în sus spre galerie și de jur împrejur, la pereți: uși albastre și podea cu linoleum pe o parte și galbene pe cealaltă parte, sudică. În partea vestică, două coridoare tip tunel în roșu și verde se pierdeau în pustiu. Atriumul se întindea în sus, pe șapte etaje. Avea să observe mai târziu cât de alambicat era designul: birourile în sine erau micuțe. Când se acomodă cu clădirea, descoperi că facilitățile importante erau la etajul al șaselea: cantina și biroul comisarului. Și, pe deasupra, la fel de invizibilă din foaier, precum Dumnezeu în Cerurile Sale, era Unitatea Specială. — Ca la grădiniță, se gândi Karen Borg, pe măsură ce devenea conștientă de codificarea culorilor, ca să se asigure că fiecare își găsește calea spre locul potrivit. Se îndrepta spre etajul doi, zona albastră. Cele trei lifturi conspiraseră pentru a o face să urce scările. După ce urmărise indicatoarele aprinzându-se în sus și în jos, dar fără ca, în cele cinci minute, să se lumineze și butonul de „Parter”, se lăsă convinsă. Avea numărul camerei alcătuit din patru cifre, scris pe o bucată de hârtie. Biroul era ușor de găsit. Ușa albastră era acoperită cu urme de lipici, semn că se făcuseră încercări de a-i șterge pe Mickey Mouse și Donald Duck, dar autocolantele rezistaseră cu încăpățânare și rânjeau la ea doar cu câte o jumătate de față și fără picioare. Ar fi arătat mai bine dacă ar fi fost lăsați în pace. Karen Borg bătu la ușă. O voce răspunse în timp ce ea intra. Håkon Sand nu părea să fie într-o dispoziție bună. Se simțea un miros de aftershave, iar un prosop umed zăcea pe singurul scaun din cameră, în afara celui ocupat de Sand însuși. Văzu că avea părul ud. El luă prosopul, îl aruncă într-un colț și o invită să ia loc. Scaunul era jilav. Se așeză oricum. Håkon Sand și Karen Borg erau prieteni vechi, dar nu se întâlneau niciodată. Schimbaseră întotdeauna amabilitățile obișnuite, precum Ce mai faci, Nu ne-am mai văzut de mult, trebuie să luăm cina împreună odată. O rutină normală de fiecare dată când se întâlneau din întâmplare, pe stradă sau în vizită la prieteni comuni care erau mai pricepuți în întreținerea relațiilor. — Mă bucur că ai venit. Mă bucur foarte mult, de fapt, spuse el deodată. Nu părea bucuros. Zâmbetul lui de bun venit era forțat și obosit după douăzeci de ore de serviciu. Tipul refuză să vorbească. Tot repetă întruna că te vrea pe tine ca avocat. Karen Borg își aprinse o țigară. Sfida toate avertismentele și fuma „Prince”. Era ca-n reclama aia „Acum să trag și eu dintr-o Prince”. Tipul ăsta de țigară avea maximum de tartru și nicotină și era ambalat într-o înfricoșătoare etichetă stacojie de prevenire de la Ministerul Sănătății. De aceea, nimeni nu se grăbea să-i cerșească o țigară lui Karen Borg. — Ar trebui să fie destul de simplu să-l facem să înțeleagă că e imposibil. În primul rând, eu sunt martoră în acest caz, de vreme ce eu am descoperit cadavrul, iar în al doilea rând, nu sunt specializată în drept penal. Nu am mai lucrat pe cazuri penale de când mi-am susținut examenele. Și asta a fost acum șapte ani. — Opt, o corectă el. Au trecut opt ani de când ne-am dat examenele. Ai terminat a treia din promoția noastră, din o sută paisprezece candidați. Iar eu am fost al cincilea din coada listei. Sigur că ai putea fi bună în drept penal dacă ai vrea. Era nervos și starea devenea contagioasă. Ea deveni instantaneu conștientă de atmosfera care se crea de obicei între ei pe când erau studenți. Rezultatele ei mereu strălucitoare erau în contrast puternic cu evoluția lui împiedicată către examenul final, pe care nu ar fi reușit niciodată să-l treacă dacă nu ar fi fost ea. Ea l-a împins și l-a convins pe tot parcursul, ca și cum propriul ei succes ar fi fost mai ușor de suportat având și această povară pe umeri. Dintr-un motiv pe care nu l-au priceput niciodată, poate din cauză că nu au vorbit niciodată despre asta, amândoi simțeau că ea era cea care era datoare să fie recunoscătoare față de el, și nu invers. Încă de atunci o enervase acest sentiment că-i datora ceva lui. De ce fuseseră ei atât de inseparabili în anii studenției era ceva ce nimeni nu înțelegea. Nu fuseseră niciodată iubiți, niciodată mai mult decât să se țină de după gât când erau beți, doar o pereche nepotrivită de prieteni, mereu în certuri, dar legați printr-o grijă reciprocă ce îi făcea invulnerabili la multe dintre vicisitudinile vieții de student. — Iar în ceea ce privește faptul că ești martoră, nu dau doi bani pe asta acum. Ceea ce este cel mai important este să-l facem pe bărbat să vorbească. Este evident că nu va coopera, până nu te are pe tine ca avocat. Ne putem răzgândi privitor la chestia cu martorul dacă suntem obligați. Mai e până acolo. — Chestia cu martorul. Terminologia lui legală nu fusese niciodată prea precisă, dar chiar și știind asta, pe Karen Borg tot o călca pe nervi. Håkon Sand era procuror, iar treaba lui era să se îngrijească de respectul pentru lege. Karen Borg voia să creadă că poliția lua legea în serios. — Oricum, nu poți sta de vorbă cu el? — Cu o singură condiție. Îmi dai o explicație credibilă despre cum a aflat el cine sunt. — Asta este, sincer să fiu, vina mea. Håkon zâmbi cu același sentiment de ușurare pe care îl avea de fiecare dată când ea îi explica ceva ce el citise de zece ori fără să înțeleagă o iotă. El aduse două cești de cafea din anticameră. Apoi îi spuse povestea unui tânăr de naționalitate olandeză, al cărui singur contact cu viața de om al muncii – conform rapoartelor primite până în prezent – fusese traficul de droguri în Europa. Rămânea întrebarea cum știuse acest olandez care acum tăcea mâlc, așteptând-o pe Karen Borg într-unul dintre cele mai dure locuri din Norvegia, celulele pentru arest preventiv din sediul central al poliției din Oslo, exact cine era Karen Borg – o avocată de drept comercial de succes, în vârstă de 35 de ani și total necunoscută marelui public. • — Aici Bravo-Doi-Zero, răspunde Zero-Unu! — Zero-Unu către Bravo-Doi-Zero, recepție! Ofițerul de poliție vorbea pe un ton șoptit, ca și cum ar fi așteptat un secret confidențial. Nici pomeneală de așa ceva. Era de serviciu la comandament. Era un spațiu deschis, mare, cu podeaua suspendată, în care vocile ridicate erau tabu, hotărârea, o virtute, iar economia de exprimare, vitală. Tura de serviciu a ofițerilor în uniformă stătea cocoțată deasupra parterului, cu o hartă enormă pe peretele de vizavi pentru a urmări scena acțiunilor principale, adică orașul Oslo însuși. Încăperea era poziționată cât de central posibil în clădirea sediului poliției, neavând nici măcar o singură fereastră care să privească afară, spre agitata seară de sâmbătă. Noaptea din oraș își făcea simțită prezența prin contactul radio cu mașinile de patrulare și prin numărul de ajutor 002, prin care cetățenii din Oslo erau sprijiniți în momentele lor de nevoie, mai urgentă sau mai puțin urgentă. — Avem un bărbat așezat în mijlocul străzii Bogstadsveien. Nu putem scoate nimic de la el, hainele îi sunt acoperite de sânge, dar el nu pare rănit. Fără carte de identitate. Nu opune niciun fel de rezistență, dar obstrucționează circulația. Îl aducem la secție. — Bine, Bravo-Doi-Zero. Raportează când pleci din nou în patrulare. Recepționat, Zero-Unu. Terminat.

Doamna Presedinta de Anne Holt Vik & Stubo partea a 3-a Joi, 20 ianuarie 2005 1. Am scăpat*[1]. O clipă, gândul acesta o făcu să șovăie. Bătrânul din fața ei își încruntă sprâncenele. În frigul iernii, chipul lui devastat de boală căpătase deja o paloare albăstruie. Helen Lardahl Bentley își trase sufletul și repetă, în sfârșit, cuvintele pe care le ceruse tipul: — Jur solemn*… Trei generații de Lardahli pioși făcuseră ca textul Bibliei tricentenare legate în piele să devină ilizibil. Bine disimulată în spațiile fațadei luterane a reușitei à l’américaine, Helen Lardahl Bentley nu era mai puțin sceptică. Iată de ce prefera să-și depună jurământul ținând mâna pe ceva în care credea cu tărie de nezdruncinat: istoria familiei sale. — … că îmi voi îndeplini, cu credință*… Încercă să-și împlânte privirea în cea a bărbatului. Voia să-l privească pe Chief Justice* așa cum o privea și pe ea toată lumea; mulțimea imensă, care dârdâia sub soarele iernatic, și manifestanții, care se aflau prea departe pentru a fi auziți de la tribună, dar care aveau să strige TRAITER, TRAITER, ritmat și agresiv – știa asta –, până când cuvintele aveau să le fie înăbușite în spatele ușilor de oțel ale vehiculelor speciale instalate de poliție mai devreme, în cursul dimineții. — … misiunea de președinte al Statelor Unite*… Ochii întregii lumi erau îndreptați spre Helen Lardahl Bentley. Acum o priveau cu ură sau cu admirație, cu scepticism sau curiozitate, ori poate cu cea mai mare indiferență, în unele dintre cele mai liniștite regiuni de pe glob. În timpul acestor secunde care nu se mai terminau, sub focul încrucișat al sutelor de camere de televiziune, ea era punctul central al lumii și nu trebuia, n-avea să se gândească la acest lucru. Nu în acel moment și niciodată după aceea. Își apăsă puțin mai tare mâna pe Biblie și își ridică imperceptibil bărbia. — … și că voi ocroti, proteja și apăra cu toate puterile mele Constituția Statelor Unite*. Mulțimea scoase strigăte de bucurie. Manifestanții fuseseră evacuați. Ocupanții tribunei de onoare îi zâmbiră și o felicitară, unii cu căldură, alții rezervați. Prieteni și critici, colegi, rude și câțiva adversari care nu-i doriseră niciodată decât răul, toți articulau cuvintele, fără zgomot sau într-o hărmălaie veselă: — Felicitări !* Ea simți din nou suflul unei angoase refulate de mai bine de douăzeci de ani. În acel moment, la numai câteva secunde după oficializarea mandatului său ca al patruzeci și patrulea președinte al Statelor Unite ale Americii, Helen Lardahl își îndreptă spatele, își trecu o mână hotărâtă prin păr, în timp ce contempla mulțimea, și se hotărî o dată pentru totdeauna: Am terminat cu asta. A venit timpul să uit.* 2. Tablourile nu erau cu adevărat frumoase. Cel mai mult se îndoia de ăsta. Îi dădea amețeală. Aplecându-se până lângă pânză, văzu că valurile galbene cu tentă portocalie, așternute de penel, prezentau niște striații ca o infinitate de riduri minuscule, asemenea unei baligi de cămilă uscate în bătaia soarelui. Îi veni să-și treacă degetul peste gura căscată a personajului principal. Dar se abținu. Tabloul avusese, și așa, destul de suferit în timpul transportului. Balustrada din dreapta personajului șocat era zdrențuită și fâlfâia prin aer. Era exclus să poată recondiționa o ruptură atât de mare. Ar fi fost necesară o expertiză. Pentru ca tablourile să fie puse acum pe perete într-unul din palatele cele mai modeste, de lângă Riyad, ale lui Abdallah al-Rahman trebuia, mai ales, ca tipul să depună eforturi constante spre a evita, pe cât posibil, experții. Era nebun după arta simplă. Nu înțelesese niciodată ce interes avusese să se folosească de o drujbă acolo unde un cuțit banal putea face o treabă la fel de bună. Între un muzeu prost păzit, din capitala norvegiană, și o sală de sport fără ferestre, din Arabia Saudită, tablourile fuseseră furate și transportate de niște pungași mărunți, care habar n-aveau cine este el și care, după toate probabilitățile, aveau să sfârșească într-o închisoare din țările lor de baștină, fără să poată spune vreodată ceva coerent despre destinația tablourilor. Abdallah al-Rahman prefera personajul feminin. Dar și el avea o latură respingătoare. Chiar și după mai bine de șaisprezece ani petrecuți în Vest, dintre care zece în școli prestigioase din Anglia și Statele Unite, se simțea dezgustat văzând acest piept dezgolit și vulgaritatea cu care femeia, pe cât de indiferentă, pe atât de dezmățată, se oferea privirilor. Își întoarse ochii. N-avea pe el nimic, cu excepția unor bermude largi, de un alb imaculat. Fără să se încalțe, se urcă pe home trainer și apucă telecomanda. Banda de alergare acceleră. Din boxele care flancau uriașul ecran al televizorului fixat pe peretele opus ieșiră sunete. — … voi proteja și apăra constituția Statelor Unite*. Era greu de înțeles. Când Helen Lardahl Bentley încă nu ajunsese decât senatoare, fusese impresionat de curajul ei. După ce ieșise a treia din promoția ei, de la prestigiosul colegiu Vasar, mioapa și grăsulia Helen Lardahl continuase cu un doctorat la Harvard. Făcuse un mariaj avantajos și, chiar mai înainte de-a împlini patruzeci de ani, ajunsese asociată într-un cabinet de avocatură considerat al șaselea dintre cele mai mari din SUA, ceea ce era o dovadă a extraordinarei sale competențe, alături de o bună doză de cinism și de finețe. În plus, slăbise, se făcuse blondă și se descotorosise de ochelari. Nu era rău nici asta. Dar să se prezinte la alegerile prezidențiale era chiar din cale-afară. Acum era aleasă, consfințită, pusă în funcție. Abdallah al-Rahman zâmbi și mări, cu o simplă apăsare de buton, viteza home trainerului. Pielea dură de pe tălpi i se încinsese pe covorul de cauciuc. Mai mări puțin viteza pentru a atinge pragul durerii. — Incredibil*, gemu, în americana lui perfectă, sigur că nimeni din lume nu-l putea auzi prin pereții cu o grosime de peste un metru și cu o ușă triplu izolată. Ea crede că a scăpat! 3. — Un moment măreț, constată Inger Johanne Vik, unindu-și mâinile, ca și cum ar fi fost obligată să se roage pentru noua președintă a Statelor Unite. Femeia din scaunul cu rotile zâmbi, dar nu scoase niciun cuvânt. — Să nu-mi mai spună mie nimeni că lumea nu progresează, continuă Inger Johanne. După o serie de patruzeci și trei de președinți… o președintă! — … misiunea de președinte al Statelor Unite*. — Trebuie să fii de acord că e o chestie serioasă, insistă Inger Johanne, privind din nou spre ecran. De fapt, eu credeam că ar fi ales mai repede un afro-american, până să poată accepta o femeie. — Data viitoare o să fie Condoleezza Rice, răspunse cealaltă. Două dintr-o lovitură. Nu era o problemă de progres, negru sau roșu, bărbat sau femeie: funcția de președinte al Americii era făcută pentru bărbați, indiferent de pigmentația sau de organele lor genitale. — Pe Bentley nu feminitatea a condus-o acolo unde este, declară ea rar, aproape cu nepăsare. Și este clar că nici culoarea pielii lui Rice. În patru ani, ele se vor asocia. Chestia asta n-o să fie prea măgulitoare nici pentru minorități, nici pentru femei. — Totuși, a fost foarte… — Ceea ce impresionează la femeile astea nu e feminitatea sau prezența unor sclavi printre strămoși. Evident că se folosesc cât pot de mult de chestia asta. Dar cel mai impresionant este… Făcu o grimasă și încercă să se îndrepte în scaunul ei cu rotile. — Ai vreo problemă? dori să știe Inger Johanne. — Oh, nu. Cel mai impresionant este că… Femeia se ridică, sprijinindu-se de brațele fotoliului și reuși să-și apropie puțin trunchiul de spătar. După care, cu un gest detașat, își aranjă din nou puloverul pe piept. — … ele trebuie să fi luat hotărârea asta al naibii de timpuriu, conchise ea în cele din urmă. — Care hotărâre? — Să muncească atât de dur. Să fie atât de sârguincioase. Să nu facă niciodată nimic greșit. Să evite să calce în străchini. Să nu fie prinse niciodată, niciodată în flagrant delict. În realitate, este absolut de neînțeles. — Dar ele au… întotdeauna… ceva… chiar și prea-cucernicul George W. se săturase de… Deodată, femeia din scaunul cu rotile zâmbi și întoarse capul spre ușa salonului. O fetiță de vreun an și jumătate le privea, cu un aer vinovat, prin crăpătura ușii. Femeia întinse o mână. — Vino aici, scumpo. Ar trebui să dormi. — Se dă jos singură din pătuțul cu plasă? întrebă Inger Johanne. — Probabil că o fi adormit în patul nostru. Vino, Ida! Copila traversă încăperea, pășind șovăielnic, și se lăsă luată în brațe și pusă pe genunchi. Bucle negre ca abanosul îi înconjurau obrajii bucălați, dar ochii îi erau de un albastru glacial, cu un cerc ciudat și întunecat care îi mărginea irisul. Fetița zâmbi reținut, recunoscând-o pe vizitatoare, și se așeză ceva mai confortabil. — E bizar, îți seamănă, constată Inger Johanne, aplecându-se ca să atingă cu degetul mânuțele dolofane ale micuței. — Doar la ochi. Culoarea. Oamenii se lasă întotdeauna păcăliți de culori. Ale ochilor. Între ele se așternu din nou liniștea. La Washington D.C., respirația oamenilor părea un abur cenușiu în lumina țipătoare a lui ianuarie. Gărzile îl ajutară pe Chief Justice să se retragă; în timp ce era scos cu infinite precauții, spinarea lui semăna cu a unui vrăjitor. Președinta nou-aleasă stătea în capul gol și zâmbea cu toți dinții, strângându-și pe lângă ea mantoul roz pal. La Oslo, întunericul ce se lăsa dincolo de ferestrele din Krusesgate devenea tot mai adânc. Nu ningea, străzile erau ude. În salonul spațios a intrat o făptură ciudată. Șchiopăta urât, de un picior, ca o caricatură a personajului negativ dintr-un film de altădată. Părul îi era tuns scurt, iar firele lui subțiri o luau care încotro. Picioarele îi păreau desenate dintr-o trăsătură de creion, între poalele unui șorț și o pereche de papuci ecosez. — ’titica trebuia să doarmă de multă vreme, bombăni ea, fără să-și piardă vremea cu saluturile. În casa asta nu-i chip să faci ordine. Trebuia să doarmă în patul ei, am mai spus-o de mii de ori până acum. Hai, vino, prințesa mea.   [1] În versiunea originală, toate frazele scrise cu caractere italice și urmate de un asterisc sunt în limba engleză. Pentru a facilita lectura, editura a optat pentru traducerea lor în text. (n.t.).