Biografii scriitori romani celebri

  Gellu Naum Biografie - Viata si opera               Gellu Naum (n. 1 august 1915,[2] București, România – d. 29 septembrie 2001, București, România) a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.   Viata Fiul poetului Andrei Naum, mort la Marașești si al Mariei (n. Ghica).  Familie de origine aromana (bunicul e din Ohrida). În 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu.  Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind "parole cu caracter subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.   La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbona, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.   Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.   În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".   Opera   De la debut (1934) Naum face parte din grupul suprarealiştilor români – alături de Virgil Teodorescu, Paul Păun, Gherasim Luca şi Dolfi Trost.   În 1935, redactează împreună cu Virgil Teodorescu, revista „Tânăra generaţie”, colaborând şi la alte publicaţii ale vremii (între care la revista „Meridian”, Craiova, apărută între 1934 şi 1945).   Primele volume de versuri: Drumeţul incendiar (1936), Libertatea de a dormi pe o frunte (1937), Vasco de Gama (1940), Culoarul somnului, (1944) se înscriu în direcţie suprarealistă, marcată şi de colaborarea cu Virgil Teodorescu (Spectrul longevităţii. 122 de cadavre, 1946),   În anii ’50 (când Naum publică mai multe cărţi pentru copii, între care Aşa-i Sanda, 1956; Cel mai mare Gulliver, 1958 şi, mai ales, Cartea cu Apolodor, 1959, al cărei succes determină continuarea din A doua carte cu Apolodor, 1964, ambele reeditate în 1979), şi în anii ’60 (Poem despre tinereţea noastră, 1960; Soarele calm, 1961), reluată însă prin seria de volume inaugurată de Athanor, 1968; (Copacul-animal, 1971; Tatăl meu obosit, 1972; Poeme alese, 1974; Descrierea turnului, 1975; Partea cealaltă, 1980).   Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).   Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.   Unul din punctele de rezistenţă ale liricii lui Naum va fi dat, de acum înainte, de recursul la mitologii mai mult ori mai puţin subiective, aparţinând subconştientului ori tradiţiei oculte. „Fiinţa cu două aripi”, „vestitoare a comuniunilor extatice”, însoţitorii ei, „Mesagerul care tace”, „Marea Mamă”, „Marea iubită care plutea desperată pe deasupra lumii”, „Paznicul” sunt arhetipuri a căror apariţie e pusă în valoare de o întreagă recuzită simbolică şi care transcriu un substrat metafizic. Erotismul de care sunt impregnate toate poemele lui Naum este unul iniţiatic, fază şi simbol al unei comuniuni de natură superioară. Elementul fluid (multe metafore acvatice), alunecarea lumilor, gesturile liniştite, starea de hipnoză, predominantă aici, ţin de latura gravă a acestei poezii tot mai orientate către esenţe.        

Viata și studiile S-a născut la Hotin, în Basarabia ocupată de Imperiul Rus. A copilărit la moșia părintească din Cristinești, Basarabia, fiind crescut de către mama sa vitregă, strămoșii săi fiind boieri. Fiu al boierului Alexandru Hâjdău şi al Elisabetei Dauksza, familie de învăţaţi; tatăl şi bunicul erau cărturari poligloţi, care au scris despre folclorul şi istoria românilor, ceea ce are o mare influenţă asupra viitorului savant. Tatăl său, Alexandru Hâjdeu (fiul lui Tadeu Hâjdeu), era un adevărat savant; cunoștea zece limbi străine, printre care și persana, era istoric, publicist și a scris în latină despre flora Basarabiei. Se căsătoreşte în anul 1865 cu o româncă ardeleancă, Iulia Faliciu, care-i dăruieşte peste patru ani un copil, pe Iulia. Copilul s-a dovedit curând a fi un geniu. Ştia să scrie şi să citească de la vârsta de trei ani, la opt ani vorbea deja mai multe limbi: franceza, germana, engleza. La 11 ani îşi susţine examenele la liceul „Sf. Sava”, iar în 1886, la numai 17 ani, îşi ia bacalaureatul la Sorbona. Nu-şi mai poate continua studiile pentru că s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a stins din viaţă înainte de a împlini 19 ani (1888). Impactul asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost imens, toată perioada ce a urmat acestui trist eveniment a fost influenţată negativ, ducându-l spre un continuu declin ştiinţific, moral, comportamental, psihic. Studiile Bogdan Pietriceicu Hasdeu face primele clase în Polonia, la Viniţa, Rovo şi Cameniţa, liceul la Chişinău, dreptul la Universitatea din Harkov, Polonia (1852-1856), unde îşi aprofundează cunoştinţele de istorie şi filologie. Cunoaşte mai multe limbi: rusa, poloneza, germana, engleza, franceza. Opera În România, Hasdeu a început să lucreze la Arhiva historică a României (1865-1867), prima lucrare de istorie care a folosit surse în slavonă și română . A publicat și recenzia filologică din 1870, Columna lui Traian , cea mai bună la acea vreme din România. Cu lucrarea Cuvente dân Batrâni (2 volume, 1878-1881), a fost primul care a contribuit la istoria literaturii apocrife din România. Istoria sa critică a românilor (1875), deși incompletă, marchează începutul investigațiilor critice asupra istoriei României. Hasdeu a editat vechiul Psaltire al lui Coresi din 1577  (Psaltirea lui Coresi , 1881). Etymologicum magnum Romaniae (1886) a fost începutul unui dicționar enciclopedic al limbii române, deși nu a acoperit niciodată literele după B. În timp ce părțile completate ale lucrării urmăresc să fie exhaustive și sunt în mod remarcabil detaliate, multe dintre lucrările sale reflectă mai mult viziunea proprie a lui Hasdeu decât faptele istorice (într-o intrare celebră, el susține că este capabil să urmărească strămoșii lui Basarab în o linie directă către conducătorii daci, cu Dacia ca un stat dezvoltat care ar fi dominat, uneori, Imperiul Roman - până la punctul în care familia unică conducătoare ar fi dat Romei un număr mare de împărați). Hasdeu s-a implicat în disputa privind originea latină a limbii române. Fiind contestat de numeroase argumente care arătau poziția centrală ocupată de cuvintele de origine slavă în limba română , Hasdeu a elaborat un verdict influent, considerat teoria circulației cuvintelor Concluzia la care a ajuns a fost că cuvintele slave nu au fost niciodată la fel de utilizate ca cele latine, folosirea conferind limbajului caracterul său. În 1876 este numit șeful Arhivelor Statului din București , iar în 1878 profesor de filologie la Universitatea din București. În 1877, Hasdeu a fost ales membru titular al Academiei Române, iar în 1883 a devenit membru străin al Academiei Ruse de Științe.   Alte activități Hasdeu era un politician adesea în contradicție cu unitatea românească. De exemplu, el a fost plasat în arest pentru un interval de nouă zile după conspirația „ Republica Ploiești ” a căpitanului Alexandru Candiano-Popescu (1870). Deși fusese un apărător ferm al despărțitului Alexandru Ioan Cuza , el a susținut în cele din urmă mișcarea împotriva lui (condusă de Mihail Kogălniceanu ) și nu s-a opus noului Domnitor (viitorul rege al României) Carol I.  Cu toate acestea, Hasdeu a fost activist al Partidului Liberal (a fost ales în Parlament pe lista sa pentru doi termeni non-consecutivi) și apropiat de cea mai radicală aripă republicană - cea condusă de CA Rosetti. Pe măsură ce experimentul republican a coincis cu relațiile agravate dintre premierul Ion Brătianu și Carol, toți membrii Partidului Liberal au devenit suspecti de implicare. Împreună cu mai mulți lideri ai partidului, Hasdeu a fost judecat și achitat. Decesul După moartea singurului său copil, fiica sa Iulia , în 1888, a devenit spiritualist și ferm adept al spiritismului. S-a retras într-un conac din Câmpina și l-a amenajat ca un templu pentru credințele sale recent găsite și pentru fiica sa. A murit acolo și a fost înmormântat în cimitirul Bellu, București. Lucrările sale includ două drame, Răsvan și Vidra (romanticizând acțiunile unui obscur din anii 1590 Moldovei- Voievod Romani, Ștefan Răzvan ) și Domnița Ruxandra. În 1891-92, a scris Sic Cogito, o lucrare teoretică a spiritismului ca filozofie. Pe lângă interesul său pentru știință, Hasdeu a fost autorul multor poezii, de obicei, scurte. Criticul român Mircea Eliade l-a descris ca fiind un „geniu al unei uriașe vaste”. Alte date despre autor: Mai puţin se cunoaşte, însă, despre activitatea sa de mason. Bogdan Petriceicu Hasdeu figurează pe lista de personalităţi a Marii Loje Naţionale din România (MLNR), dar potrivit potrivit mlnr.ro, „nu se cunosc data şi locul iniţierii sale, dar următoarele cuvinte, care îi aparţin lui Hasdeu, pot fi considerate relevante în ceea ce priveste aderenţa sa la ordin: «Ce este Românismul ? El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Umanitatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Libertatea. El este pentru noi prima condiţiune ca să putem iubi Adevărul. Românismul este Umanitate, Libertate şi Adevăr». Fraza lui Hasdeu reuneşte majoritatea principiilor Masoneriei, cunoscute de iniţiaţi – responsabilitate, moralitate, iubire şi adevăr“. „Având în vedere că Hasdeu nu pronunţa fraze fără o adâncă chibzuinţă şi profundă convingere, pronunţarea acestei înşiruiri de cuvinte având sorginte masonică duce la concluzia că Hasdeu era un iniţiat al Ordinului, chiar dacă nu se cunosc data şi locul iniţierii. (...) Bogdan Petriceicu Hasdeu era creştin ortodox. Credinţa lui nu era o piedică în calea iniţierii. Masoneria este deschisă oamenilor de orice credinţă religioasă, deoarece masoneria nu este o religie, dar îşi alege candidaţii dintre cei care cred în Dumnezeu, oricare ar fi acela“, scrie profesorul ploieştean Constantin Nemeş în „Hasdeu şi masoneria“.(adevarul.ro) gasiti aici rezumatul operei Razvan si Vidra....https://latimp.net/forum/thread/24514/răzvan-și-vidra-de-bogdan-petriceicu-hasdeu-rezumat-comentariu-literar/ si aici cartea.....https://latimp.net/forum/thread/24513/răzvan-și-vidra-de-bogdan-petriceicu-hasdeu-drama-istorica-de-citit-online-si-descarcare-gratuita/    

carti de citit........https://latimp.net/forum/402/bogdan-petriceicu-hasdeu-1838-1907/

  Date biografice: Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin Cantemir şi al Anei.  Familia: Mama sa – Ana Bantaş, era descendenta unei familii de boiernaşi, la origine negustori din Lăpuşna. Deşi analfabet, ştiind numai să se iscălească, Constantin Cantemir  a dat o educaţie aleasă copiilor săi Antioh şi Dimitrie. El a invitat în familie dascăli dintre cei mai instruiţi din ţară şi din străinătate, între care şi pe călugărul grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filosof şi predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena. Încă în patrie, până la plecarea sa în calitate de ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase cunoştinţe temeinice. În afară de instrucţia obişnuită, care era dată pe atunci copiilor de boieri (citire, scriere şi socotit, unele cunoştinţe elementare de religie creştin-ortodoxă), el mai studiase limbile slavă, greacă şi latină, teologia ş.a.     În 1688 Dimitrie Cantemir este trimis la Istanbul pe lângă curtea sultanului în calitate de ostatic. La alt nivel, superior, Dimitrie îşi continuă studiile la Constantinopol, atât la Înalta şcoală a Patriarhiei din acest oraş, cât şi la diverşi profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală. În timpul şederii sale îndelungate (circa 22 de ani cu mici intermitenţe) în capitala Imperiului Otoman, Dimitrie a manifestat un mare interes faţă de istoria, cultura şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea turco-otomană. În acest mediu tânărul Dimitrie a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba), desenul şi arhitectura. Aceste cunoştinţe temeinice i-au permis să elaboreze mai multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Mai mult ca atât, unele din concluziile sale pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane, istoriei Imperiului Otoman, a încercat să le pună la temelia activităţii sale practice ca domn al Ţării Moldovei în anii 1710-1711. Cu timpul, tânărul Cantemir deveni cunoscut în cercurile cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei otomane, stabilind totodată legături cu reprezentanţi diplomatici ai diferitor ţări europene – Franţei, Rusiei, Olandei ş.a. Este apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi în cele ale oamenilor de ştiinţă de cea mai aleasă cultură din capitala imperiului. Datorită cunoştinţelor căpătate în patrie, cât şi celor dobândite la Istanbul, în mediul unor mari personalităţi ale culturii europene şi orientale, Dimitrie devine un om de cea mai aleasă pregătire intelectuală. Cariera:     Între anii 1691-1693 a trăit la curtea domnească a tatălui său. După toate probabilităţile, Dimitrie Cantemir a manifestat interes faţă de viaţa politică încă din copilărie, de pe când tatăl său a urcat în scaunul Ţării Moldovei (1685). Ca fiu de domn, se văzu în drept să-l urmeze pe tatăl său în tronul Ţării Moldovei, după ce acesta se stinse din viaţă în 1693. Cronicile autohtone, alte documente ale vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc doar pe parcursul lunilor martie-aprilie 1693. Deşi susţinut de unii mari boieri din ţară (Iordache Ruset, Lupu Bogdan), care ar fi dorit să profite de tinereţea voievodului pentru a-l subordona intereselor sale, sultanul nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc şi, prin urmare, el fu nevoit să renunţe la tron. Evenimentul s-a consumat fără oarecare urmări pentru Dimitrie Cantemir şi el a revenit la Istanbul, continuându-şi cu şi mai multă râvnă activităţile cărturăreşti.     În anii primei domnii a fratelui său, Antioh Cantemir (1695-1700), Dimitrie îndeplineşte misiunea de capuchehaie, adică de reprezentant al domnului la Constantinopol, fapt care l-a plasat în cercurile politice şi diplomatice ale curţii otomane, iar această împrejurare i-a permis să fie informat din prima sursă despre tot ce se petrecea mai important în materie de relaţii internaţionale şi politică în imperiu, în ţările europene şi în ţările române. În 1699 Dimitrie Cantemir se căsătoreşte cu Casandra, fiica domnului muntean Şerban Cantacuzino. Evenimentul – ordinar la prima vedere – s-a răsfrânt în modul cel mai direct asupra relaţiilor politice dintre Ţara Românească şi Moldova. Căci văzându-se ginere al fostului domn muntean Dimitrie Cantemir şi-a declarat pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine. Faptul viza direct  interesele lui Constantin Brâncoveanu, pe atunci domn al Ţării Româneşti (1688-1714), care, bineînţeles, se apăra cu hotărâre de toţi rivalii săi. Rivalitatea şi suspiciunea reciprocă dintre Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu s-a menţinut multă vreme, făcând să izbucnească, cu anumite ocazii, cu o vigoare deosebită. Aceste evenimente s-au reflectat şi în unele opere cantemiriene. De asemenea, aflarea lui Dimitrie Cantemir  în mediul elitei otomane de la Constantinopol, l-a făcut să participe în diferite campanii militare ale oştilor turceşti, acumulând o experienţă politică, dar şi militară. Astfel, în 1697 viitorul domn participă în tabăra otomană la luptele de la Petrovaradin şi Zenta. Înfrângerea catastrofală suferită de oştile sultanului Mustafa al II-lea (1695-1703) în faţa austriecilor, l-au condus încă de pe atunci pe tânărul Cantemir la o importantă concluzie în plan politic: puternicul Imperiu Otoman începe să decadă. Ulterior, teza a fost tratată şi argumentată pe larg de el  în celebra-i operă Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman.     Pe de altă parte, în aceşti ani viaţa îi oferă şi o altă experienţă, care îi tensionează relaţiile cu fratele său Antioh. Este vorba despre unele proprietăţi, de altfel destul de modeste, lăsate de Constantin Cantemir fiilor săi. Dimitrie s-a văzut nedreptăţit de partajul acestor averi, pe care îl făcuse fratele său. Încordarea, apărută între cei doi fraţi, trece însă pe planul al doilea, când în 1699, în anumite împrejurări, nu fără concursul Porţii Otomane şi probabil al voievodului muntean, Antioh Cantemir pierde tronul Ţării Moldovei în folosul lui Mihai Racoviţă. Pe de altă parte, domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu văzând în Dimitrie un rival puternic ca ginere de voievod muntean, îşi intensifică intrigile sale contra lui, reuşind pentru un timp scurt, prin intermediul oamenilor săi de la Constantinopol, să obţină surghiunirea lui Dimitrie Cantemir. Deoarece Antioh Cantemir refuză să-şi răscumpere fratele, Dimitrie reuşeşte să-şi recapete libertatea cu ajutorul ambasadorului Franţei la Istanbul.     Următorii ani s-au dovedit a fi mai liniştiţi pentru  Cantemireşti. Pe de o parte, Dimitrie reuşi să-şi îmbunătăţească întrucâtva relaţiile cu Constantin Brâncoveanu, obţinând chiar în schimbul averilor confiscate ale  soţiei sale, o pensie anuală din partea voievodului muntean. În acelaşi timp, în condiţiile favorabile survenite prin faptul că mare vizir al Porţii Otomane deveni Tebendar Mehmed-paşa, prietenul lui Dimitrie Cantemir, în 1705-1707 domn al Moldovei devine din nou Antioh Cantemir. Frământările şi rivalităţile politice din centrul şi estul Europei conduc la conflicte armate de proporţii, în primul rând dintre Suedia şi Rusia, evenimente faţă de care nu rămâne indiferentă nici Poarta Otomană. După ce Carol al XII-lea suferă o înfrângere zdrobitoare din partea armatei ruse, care îl avea în frunte pe ţarul Petru cel Mare, situaţia se complică brusc şi pentru Imperiul Otoman, deoarece evenimentele s-au deplasat din zona Mării Baltice în cea situată în apropiere de stăpânirile otomane din nordul Mării Negre. În condiţiile când Carol al XII-lea s-a refugiat după înfrângerea de la Poltava în hotarele Imperiului Otoman, lângă cetatea Bender pe Nistru (la Varniţa), iar sultanul acordă tot sprijinul regelui suedez, pericolul unei confruntări directe dintre Rusia şi Imperiul Otoman devine iminent. În asemenea condiţii, Poarta caută să instaleze în tronul Ţării Moldovei un domn în care să aibă toată încrederea.  Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi. După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I (Petru cel Mare) şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.     Trecându-şi pe un plan secundar preocupările cărturăreşti, noul domn moldovean a început să se ocupe cât se poate de temeinic de treburile ţării. În scurtă vreme caută să-şi apropie boierimea căreia încearcă să-i împărtăşească planurile sale de izbăvire a Ţării Moldovei de stăpânirea otomană cu sprijinul lui Petru cel Mare, ţarul rus ce se impusese strălucit în faţa Europei de atunci. Fie sub influenţa concluziilor proprii de mare declin al Imperiului Otoman, fie sub influenţa unor personalităţi politice, cum ar fi, de exemplu ambasadorul Rusiei la Constantinopol P. A. Tolstoi ş.a.,  După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I (Petru cel Mare) şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. Dimitrie Cantemir stabileşte legături cu ţarul Petru în vederea încheierii unei alianţe antiotomane. Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele două părţi la Luţk, la 13 aprilie 1711, este  întocmit  un tratat de alianţă. Se admite (şi pe deplin întemeiat), că textul tratatului a fost elaborat de Dimitrie Cantemir şi remis lui Petru I de către trimisul Moldovei Ştefan Luca. Aprobat de ţar, documentul a fost promulgat sub forma unei diplome date de Petru I domnului Ţării Moldovei. Tratatul de la Luţk cuprinde 17 articole. În primul articol se stipula că ţarul ia “sub oblăduire” pe domn şi întreg poporul ţării. După scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii, se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane. În continuare se arăta că Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne. Scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireştilor, acţiune prin care Moldova trebuia să devină o monarhie absolută şi ereditară. După unele aprecieri, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei. Tratatul n-a fost tradus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat ân vara anului 1711, nu s-a încununat de succes. Dimitrie Cantemir - cărturar A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Opere principale Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică. Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii. Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare. Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă. Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.   Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi: Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului. În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări. În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.   Alte opere Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale) Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor) Sistema religiae mahomedane Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki) Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir). Decesul: A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Este fiul cel mai mare al invăţătorului loan Gh. Popa şi al Aspasiei. Şcoala primară a urmat-o în Călmăţui, unde tatăl său era învăţător. La Iaşi urmează cursurile primelor cinci clase de liceu la Liceul Costache Negruzzi, iar ultimele două clase liceale la Liceul Naţional, pe care-l absolvă în 1914. Din 1914 e student al Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi, urmând în paralel şi Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică si, pentru scurta vreme, Şcoala de Belle Arte.Prima incercare dramatica, in 1907, cu o „tragedie cumplita, strict actuala". Debutează în literatură ca elev. S-a înscris la Conservatorul ieşean şi, pentru un timp, la Facultatea de Drept; devine pedagog la Liceul Internat pentru a-şi asigura situaţia materială. Între anii 1916 şi 1917 a urmat Şcoala de ofiţeri de rezervă şi a luat parte la luptele de la Oituz, cu Regimentul 12 Infanterie din Bârlad. A participat la şedinţele cenaclului literar Academia Bârlădeană (1917 – 1919), a fost actor al Teatrului Naţional din Iaşi (1918), s-a stabilit în Bârlad în 1919. Mai târziu a revenit în Iaşi, unde se căsătoreşte cu Getta Kernbach; devine ajutor de pictor la Teatrul Naţional din Bucureşti (1923), pictor scenograf, secretar literar (1925 – 1926), secretar al Societăţii Autorilor Dramatici (1923 – 1924). În cadrul Grupării teatrale "Atelier" (1923 – 1924) a predat cursul de Istoria Costumului şi Decorului. Director de scenă la Teatrul Popular Bucureşti (1924). Montează piese la Teatrele Naţionale din Craiova şi Cernăuţi. A fost, de asemenea, director general al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1927 – 1929) unde a montat 41 de premiere şi reluări. Acolo a creat primul teatru românesc de păpuşi şi marionete, a deschis un ciclu de audiţii muzicale însoţite de conferinţe. În perioada 1929 - 1933 a fost regizor la Teatrul "Regina Maria". Apoi se dedică în exclusivitate scrisului (1933 – 1938). În 1937 participă la Paris cu machete de decoruri de teatru, ceea ce i-a adus conferirea Legiunii de onoare din partea guvernului francez. În 1934 este inspector delegat cu organizarea teatrului sătesc, iar în 1938 este director al Teatrului Muncitoresc "Muncă şi Voie Bună" (1938). A fost profesor suplinitor la catedra de Dicţiune, dramă şi comedie a Conservatorului din Bucureşti, în anul şcolar 1943 – 1944. S-a dovedit şi un scriitor de mare talent, autorul unor piese apreciate de marele public precum şi de critica literară. Amintim lucrări în proză precum : Sfârlează cu fofează, Meşterul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (Biografia lui Aurel Vlaicu, pionierul aviaţiei), Velerim şi Veler Doamne (Ecranizat sub titlul Osânda) În portetul pe care E. Lovinescu i-l face lui Victor Ion Popa în Memorii, cu adevarat izbitor este calificativul de „om al Renaşterii". Dacă n-a fost cu adevarat un uomo universale, autorul Ciutei a fost, în schimb, un talent plurivalent, forţat să se manifeste în cele mai variate domenii. Desenul, muzica, regia, arta teatrului în general, Popa şi le însuşise temeinic, având în acest sens chiar studii de specialitate. În schimb, meseriile auxiliare, exercitate într-o perioadă dificilă, de tribulaţii, au fost rodul unor aptitudini şi al unui entuziasm rar întâlnite. Din această admiraţie mistuitoare pentru artă s-a născut o producţie literară bogată, variată, cu suişuri şi coborâşuri. Popa a fost prea dăruit creaţiei, ca să-şi supravegheze cu spirit critic prolificitatea. Zona în care autorul s-a dovedit cu adevărat personal nu este, cum s-a spus de obicei, teatrul, cam schematic şi cu o rezolvare unilaterală a conflictului, ci proza care, prin înscenări subtile, deconspiră o adevarată mitologie a prejudecăţilor, mai degrabă, e drept, cu mijloacele farsei dramatice decât cu cele ale prozei moraliste. Paradoxal este, că, deşi Popa s-a dovedit mai versat în piesele de teatru, scrise ireproşabil din punctul de vedere al replicii, nu dramaturgia a profitat substanţial de pe urma acestei virtuozităţi, ci proza care a asimilat epic dialogul, replica naivă şi insinuantă, cu ajutorul cărora latura expozitivă, aparent facilă, se transformă de fiecare dată într-un conflict subteran de rezonanţă estetică. Piesele sale alternează între tabloul idilic care face sa dispară contradicţiile realităţii şi drama sumbră, cu referire de critică socială, cu final ce alunecă spre tragic. Pentru tematică se refugiază în lumea burgheză, sătească, viaţa pitorească, sau în liniştea târgului patriarhal. Victor Ion Popa a considerat că piesele sale au nevoie de cultivarea tradiţiei patriarhale, respectiv de combatarea arivismului şi a prostiei. Opere: Ciuta, București, 1922; Păpușa cu piciorul rupt, București, 1926; Pufușor și Mustăcioară, București, 1926; Mușcata din fereastră, București, 1930; Shakespeare în infern, București, 1932; Vicleimul, cu un desen de Lena Constante, București, 1934; Acord familiar, București, 1935; Cuiul lui Pepelea, București, 1935;   Piese într-un singur act legate de lumea satului: Încercarea, București, 1936; Plata birului. Deșteapta pământului. Cățelul sau așa ceva... - cu desenele Lenei Constante și ale autorului, Nu-i pentru cine se pregătește. Eu tac, tu taci, el tace...ea vorbește, București, 1934-1937;   Mironosițele, București, 1938; Take, Ianke și Cadâr, București, 1938; Veverița, 1940-1941 ''Zece milioane, 1940-1941 Cantonament buclucaș, București, 1942;   Romane Floare de oțel, București, 1930; Velerim și Veler Doamne, București, 1933; A fost odată un război, București, 1936; Sfîrlează cu fofează, București 1936; Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu, I-III, București, 1939;   Nuvele Povestiri cu prunci și cu moșnegi (1936) Ghicește-mi în cafea Mic roman, urmat de alte mici romane și de alte mai mici pur și simplu, București, 1938; Bătaia, București, 1942; Din variata sa creaţie dramaturgică se desprind câteva lucrări care relevă preocuparea pentru dramă şi pentru comedia sentimentală: • Muşcata din fereastră, 1928 • Take, Ianke şi Cadâr, 1933 • Acord familiar Teatru radiofonic....https://latimp.eu/?s=victor+ion+popa Teatru de citit......https://latimp.net/forum/205/victor-ion-popa/

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani - d. 19 octombrie 1961, București) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Opera sa se poate grupa în cîteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian, precum și o ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic. O figură tradiționalistă a cărei perspectivă asupra vieții era o combinație între naționalism și umanism , Sadoveanu s-a deplasat între forțele politice de dreapta și de stânga de-a lungul perioadei interbelice, în timp ce îndeplinea termenii în Parlament. Într-un raport cu Partidul Popula, Partidul Național Agrar și Partidul Național Liberal Brătianu, a fost redactor al ziarelor de stânga Adevărul și Dimineața și a fost ținta unei campanii violente de presă de extremă dreapta . După al doilea război mondial, Sadoveanu a devenit asociat politic al Partidului Comunist Român. A scris în favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismului, s-a alăturat Societății de Prietenie cu Uniunea Sovietică și a adoptat realismul socialist. Multe dintre textele și discursurile sale, inclusiv romanul politic Mitrea Cocor și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit („Lumina se ridică în est”), sunt privite și ca propagandă în favoarea comunicării. Membru fondator al Societății Scriitorilor din România și mai târziu președinte al Uniunii Scriitorilor din România , Sadoveanu a fost și membru al Academiei Române din 1921 și beneficiar al Premiului Lenin pentru pace pentru 1961. A fost și Mare Maestru al Francmasoneriei Române. în timpul anilor '30. Tatăl lui Profira și Paul-Mihu Sadoveanu , care a urmat și cariere ca scriitori, a fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia și Profira Ursache, fată de răzeși. Urmează gimnaziul "Alecu Alecsandru Donici" la Fălticeni. În timp ce studia la gimnaziu, în 1897, intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ștefan cel Mare, renunțînd, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Național din Iași, iar la București studiază dreptul. Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnînd cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz. Se stabilește la București, în 1904, se căsătorește, și va avea unsprezece copii. În același an are loc debutul editorial cu patru volume deodată - Povestiri, Dureri înăbușite, Crîșma lui Moș Precu, Șoimii - în care Sadoveanu manifestă predilecție deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 ”anul Sadoveanu”. În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași. În acest an publică volumele Povestiri de seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobîndi pămînt ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească. În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iași, revista Însemnări literare. În decembrie, revista își anunță încetarea apariției: Viața românească își pornește iar munca pentru cultură și folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În editura revistei ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri. Devine membru al Academiei Române în 1921. În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.   Opera lui Mihail Sadoveanu este monumentală, curpinzând în total peste o sută de volume. Cele mai cunoscute și semnificative opere ale lui Sadoveanu sunt, după cum urmează: Șoimii (1904) O istorie de demult (1907) Apa morților (1911) Neamul Șoimăreștilor (1915) Umbre (1919) Strada Lăpușneanu (1921) Oameni din lună (1923) Ți-aduci aminte (1923) Țara de dincolo de negură (1926) Dumbrava minunată (1926) Dimineți de iulie. Stigletele (1927) Împărăția apelor (1928) Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929) Depărtări (1931) Creanga de aur (1933) Locul unde nu s-a întâmplat nimic (1933) Nopțile de Sânziene (1934) Viața lui Ștefan cel Mare, biografie (1934) Cuibul invaziilor (1935) Valea Frumoasei (1938) Frații Jderi (1935-1942) Divanul persian (1940) Anii de ucenicie (1944) Caleidoscop (1946) Nada Florilor (1951) Nicoară Potcoavă (1952) După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicînd opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din URSS Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcția politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta. În anul 1948 publică romanul Păuna Mică, iar un an mai tîrziu în 1949, Mihail Sadoveanu este ales președinte al Uniunii scriitorilor. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1952 publică romanul istoric Nicoară Potcoavă, capodoperă a genului. În 1954 publică volumul Aventură în lunca Dunării. În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Mihail Sadoveanu a primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. Mihail Sadoveanu se stinge din viață la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat alături de Eminescu și Caragiale. “Sadoveanu cultivă valorile inteligenței, drept nu ale unei inteligente dialectice, ci ale uneia ”așezate” […]. Personajul lui cel mai caracteristic e dominat de înțelepciunea adîncă și puțin sceptică a omului care confruntă orice situație de viață cu o enormă experiență personală, istorică, ancestrală.” Teatru radiofonic si filme vechi..............https://latimp.eu/?s=sadoveanu Carti word complete..........https://latimp.net/forum/111/mihail-sadoveanu-carți/ referat..................https://latimp.net/forum/thread/25666/baltagul-de-mihail-sadoveanu-roman-mitic-tema-şi-viziunea-despre-lume-comentariu-literar-bacalaureat-2019-download-referate/

  Biografie - I.L.Caragiale           Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem. S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cîntăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas. Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luîndu-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română. I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București. De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează și calității sale de junimist și de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile. După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întîlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes. În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe. În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete. În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic “Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Începînd cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicînd caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar. Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. După moartea sa, piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului communist. "Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”. Opere Comedii O noapte furtunoasă (1878) Conul Leonida faţă cu reacţiunea (1880) O scrisoare pierdută (1884) D-ale carnavalului (1885) Drame Năpasta (1890) Traduceri Roma învinsă de Al. Parodi L' Hetman de P. Déroulède La Camaraderie de E. Scribe Nuvele O făclie de Paşte Păcat Două loturi În vreme de război La hanul lui Mânjoală Kir Ianulea Snoave Fără noroc Norocul şi mintea Minciuna Alte date biografice Ion Luca Caragiale a avut o relație specială cu autobiografia. Pe de o parte, i se părea inutil să dea detalii despre obârșia sau familia sa, lucruri pe care nu le vedea în niciun fel legate de propria operă. Pe de altă parte, având o viață mai lungă decât a unor scriitori contemporani, a putut să observe cum amintirea vieții lor este, de la un punct, transformată ca să respecte canoanele unei biografii de artist. Caragiale a descoperit că niciun scriitor nu poate scăpa de propria legendă, şi atunci s-a decis să şi-o construiască singur. Nu era o mistificare propriu-zisă. Nu şi-a înfrumuseţat biografia;dimpotrivă, uneori a prezentat-o în culori mai negre decât se cuvenea.  Caragiale a făcut toată viaţa caz de originile sale umile, afectând un paradoxal orgoliu plebeu în faţa pretenţiilor de nobleţe lipsită de merit ale unora dintre contemporanii săi. De exemplu, a afirmat mereu că e neam de „idriot” (locuitor al insulei grecești Idria), mizând pe calamburul caraghios rezultat. Într-un moment de cinism pedagogic, vrând să-l dezveţe pe fiul său, viitorul scriitor Mateiu I. Caragiale, de fumurile nobiliare, i-a spus că se trage din neam de plăcintari balcanici cu ţeasta teşită, atavic, din cauza tăvilor purtate pe creştet timp de generaţii întregi. În realitate, bunicul său, Ştefan Caraialis, grec originar din insula Kefalonia, fusese bucătarul domnitorului Ioan Caragea și venise la București în suita acestuia de la Constantinopol, cartierul general al aristocraţiei greceşti la acea vreme.  Fără să aparţină vreunei mari familii, Ştefan bucătarul făcea parte din anturajul unuia dintre cei mai bogaţi boieri greci ai epocii. Primul său fiu, Luca, tatăl viitorului dramaturg, s-a născut şi el la Constantinopol, la curtea lui Caragea;frații acestuia, Costache și Iorgu Caragiale, născuți în România, au făcut parte din elita teatrului românesc de la începuturile sale, Costache fiind chiar primul director al Teatrului Național înființat în București la 1852. Mama lui Caragiale se trăgea dintr-un neam de negustori greci brașoveni;din familia extinsă făceau parte negustori putred de bogaţi, precum Ecaterina Momolo, dar și artiști precum pictorul academizant Constantin Lecca. Femeile din viata lui Caragiale Prima femeie din viaţa lui Caragiale a fost, cum era şi firesc, mama sa, Ecaterina, a doua fiică a lui Luka Kiriak Karaboa, negustor şi membru al Companiei de comerţ oriental din Braşov, şi a Elenei, una dintre fiicele bogatului comerciant Mihail Alexovici . Negoţul lui Luca Kiriac nu a mers la fel de bine ca negoţul tatălui său, dar Elena a făcut totul pentru ca fiicele sale – Ecaterina fiind cea de-a doua – să primescă o educaţie adecvată. Despre Ecaterina Caragiale, mama viitorului dramaturg, s-a scris că era o femeie simplă, fără nicio cultură, dar gospodină şi învăţată cu greutăţile care păreau să nu se mai termine , lucru nu tocmai adevărat, având în vedere familia din care se trăgea, care n-a fost una modestă. În realitate, Ecaterina a primit o creştere îngrijită şi a fost ştiutoare de carte. La fel ca şi soţul său, Luca Caragiale, despre Ecaterina se spune că avea rădăcini greceşti – rădăcini care au fost mai degrabă aromâne decât greceşti. Potrivit surselor documentare, Ion Luca Caragiale a fost un copil vioi şi zburdalnic, iar mama sa a avut destul de mult de furcă să-l liniştească. Adesea, femeia primea plângeri din partea vecinilor privind merele furate din pomii acestora, ori privind bătăile cu copiii aceloraşi vecini. Despre Ecaterina se mai spune şi că ea a fost cea care i-a temperat avântul, când, la 18 ani, fiul înverşunat a participat activ la evenimentele de la Ploieşti, din august 1870. Odată revenit din oraş, mama ar fi avut grijă să-l închidă în casă, aruncându-i sabia şi încuindu-i ghetele şi pălăria în scrin . Alţi biografi ai scriitorului susţin tocmai contrariul: Caragiale n-ar fi participat în niciun fel la încercarea de a instaurare a Republicii – şi nici la alte evenimente asemenea. Sora, Lenci  Pe lângă Ion Luca, Ecaterina a mai născut un copil, pe Elena, alintată Lenci, cu trei ani mai mică decât viitorul scriitor. Despre Lenci se ştie că nu era prea frumoasă, dar era extraordinar de inteligentă, cu ochi expresivi şi sclipitori, şi-şi adora fratele. Şi Caragiale a ţinut mult la sora sa, fiind şi de ea foarte apropiat – mai cu seamă după moartea timpurie a tatălui, moment din care tânărul a devenit brusc capul familiei, îngrijind de mama şi de sora lui. „Mama şi soră-mea – scria Caragiale – îmi sunt devotate şi niciodată nu le-ar trece prin cap să cântărească bucata de pâine ce le-o pot da, nu s-ar plânge să vieţuiască totdeauna în sărăcie, numai să mă ştie pe mine cu sufletul mulţumit. Ba chiar, am luat sama, mamei parcă-i face plăcere apucăturile mele de bucher” . Pentru cele două, Caragiale e singurul sprijin – şi-i trimit adesea scrisori de mulţumire. El le plătea, chiar dacă uneori cu întârziere, şi chiria casei, şi cheltuielile, ba pe deasupra şi o slujnică, dovadă că femeile nu o duceau tocmai rău . Timp de 15 ani, până la moartea Ecaterinei Cardini Momolo, bogata verişoară a mamei sale, Ion Luca Caragiale a asigurat mamei şi surorii sale un trai mai mult decât decent, făcându-şi din plin datoria de fiu şi frate. Lenci a murit la 49 de ani în braţele lui şi ale soţiei, veniţi amândoi în grabă de la Berlin la aflarea veştii că e foarte rău bolnavă.   Femeile din teatru şi Caragiale  Până acolo însă, după moartea soţului, Ecaterina Caragiale decide să plece cu copiii săi, Ion Luca şi Lenci, în Capitală, la Bucureşti, de vreme ce n-o mai lega nimic de Ploieşti. Cu ajutorul lui Mihail Pascaly, I.L. Caragiale primeşte un post de sufler şi copist la Teatrul Naţional, tânărul făcând treptat cunoştinţă cu viaţa de acolo, dar şi cu actriţele mai mult sau mai puţin talentate ale instituţiei. Iar femeile din teatru au fost cele care, într-o anumită măsură, au modelat caracterul viitorului dramaturg. Unele dintre ele s-au purtat fără inimă cu Caragiale, încă un adolescent, şi chiar dacă trupa era a unchiului său, Costache Caragiale, domnişoarele şi doamnele n-au avut nicio reţinere în a-l trata „cu ghionturi şi fel de fel de maltratări” şi chiar în a-l pălmui, cum una dintre ele a îndrăznit s-o facă. Îl strigau fără nici urmă de respect pe nume, „Iancule, şi mai rău, măi Iancule” , punându-l la tot felul de treburi pe tânărul care afla astfel cât de grea era viaţa când o porneai de jos.               surse: istoria.md historia.ro             Teatru radiofonic Caragiale ...................https://latimp.eu/?s=caragiale Carti.........https://latimp.net/forum/109/ion-luca-caragiale-biografie-teatru-momente-si-schite-opere-video-audio/      

  Motto: “Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie !” – Ion Creangă, „Amintiri din copilărie” Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţului - d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie. Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici de nou-născuți din Humulești. Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919. Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lîngă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întîi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Tîrgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu. După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni. Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola. S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri. La 1 septembrie 1846, începe cursul primar în satul natal, la şcoala înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemţeanu), cu dascălul Vasile a Ilioaei (Vasilicăi), iar în perioada 1848 – 1850 învaţă la şcoala din Broşteni. În perioada 1950 – 1951, studiază la Biserica Adormirea din Tg. Neamţ. Despre această perioadă, Creangă afirma: „Biata mama, crezând că am să ies un al doilea Cucuzel, s-a pus cu rugăminte pe lângă tata şi m-a dat să învăţ psaltichie la un psalt de la Adormirea din Târgul Neamţului peste baltă la vreo două azvârlituri de piatră de satul nostru. O iarnă am învăţat şi la această şcoală, căci iarna ce mai puteam învăţa; iar vara nu făceam purici prea mulţi pe la şcoală; trebuia s-ajut acasă la tors în pieptănaşi, la nevedit, la făcut ţevi cu sucala şi la tras la roată”. În toamna anului 1852, se înscrie la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar doi ani mai târziu este înscris la Şcoala catiherică din Fălticeni. În iunie 1855, trece primul examenul public la Şcoala din Fălticeni, calificându-se astfel pentru Seminarul de la Socola din Iaşi. La 28 iunie 1858 moare Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl său, iar Ion Creangă, fiind cel mai mare dintre copii, devine „capul familiei”, în sarcina sa intrând îngrijirea celorlalţi fraţi, renunţând pentru moment la cursurile seminarului. La 25 ianuarie 1859, sărbătoreşte alături de foştii colegi de seminar şi cu profesorii săi unionişti, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea Marii Uniri, iar în acelaşi an, se va căsători – la 23 august, cu Ileana Grigoriu, fata preotului Ioan Grigoriu, şi va intra în rândul clericilor, fiind hirotonit diacon la Biserica Sf. Paraschiva din Târgu Frumos. Este perioada în care evenimentele sociale, politice şi familiale îl maturizează rapid, marcând personalitatea scriitorului, făra a-i altera, însă, umorul irezistibil. La 12 ianuarie 1860, începe calvarul vieţii de diacon, acesta fiind momentul în care socrul său, preotul Ioan Grigoriu, încearcă să-l sugrume. Despre acest moment, Creangă avea să noteze: „12 zile ale lunii ianuarie, orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casăi, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea să odihneşte, lângă a me soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât (ghiarale), de a mă sugruma cu totul ! …”. O zi mai târziu, Creangă scrie o jalbă adresată Mitropolitului, însă nu i se face dreptate, ba dimpotrivă, este arestat şi închis în beciurile Mitropoliei. La 2 mai 1860, diaconul Ion Creangă obţine mutarea de la Biserica Sf. Treime la Biserica Sf. 40 de Mucenici unde locuia, tocmai în casa socrului său, iar leafa se stabileşte la 700 de lei pe an. În octombrie, acelaşi an, devine student în anul I la Facultatea de Teologie din Iaşi, o instituţie care nu după multă vreme avea să se închidă, iar în decembrie 1860 i se naşte fiul, Constantin. La 30 aprilie 1863, obţine mutarea la Mănăstirea Barboi din Iaşi, iar la începutul anului 1864, după întoarcerea lui Titu Maiorescu ca director la Şcoala Normală de învăţători de la Trei Ierarhi din Iaşi, acesta, descoperind calităţile extraordinare ale diaconului, cere ministerului să-l numească învăţător suplinitor până la terminarea studiilor de doi ani ale şcolii. În noiembrie 1864, prin decretul domnesc nr. 1501, semnat de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Ion Creangă este numit provizoriu institutor. În anul 1865 este, pentru o perioadă, diacon la Biserica Sf. Pantelimon din Iaşi, iar în iunie încheie cursurile de doi ani la Institutul Vasilian din Iaşi, primind Atestatul cu nota „eminentă” la toate materiile. La 30 aprilie 1866 este numit diacon la Biserica Golia din Iaşi, iar în februarie 1868 este acuzat de presa vremii că a frecventat spectacolele Teatrului Naţional din Iaşi, un lucru interzis, însă, de canoanele bisericeşti, Creangă fiind oprit de la slujire pentru câteva luni. În septembrie 1868, apare, în 8.000 de exemplare, „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu, şi, de asemenea, Creangă semnează şi publică poezia „Păsărica în timpul iernei”. La 24 octombrie 1870, Ion Creangă face schimb de posturi didactice cu părintele Gh. Ienăchescu, fost coleg şi colaborator la manualele şcolare, astfel că ajunge la Şcoala primară sucursala nr. 1 din Iaşi, iar un an mai târziu apare „Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive”, de C. Grigorescu, Ion Creangă şi V. Răceanu. Într-o zi de duminică, pe 10 august 1871, diaconul Ion Creangă apare la slujbă tuns şi cu pălărie, acest moment fiind începutul unui lung şir de necazuri pentru el. Este convocat de mai multe ori în faţa Consistoriului Mitropoliei, dar nu se prezintă, este oprit din lucrarea diaconiei, şi, în cele din urmă este judecat în lipsă, inclusiv pentru faptele din anul 1868, iar verdictul Consistoriului suna astfel: „Diaconul Ioan, pentru că au mers la teatru şi apoi la cercetare au cutezat a susţine că nu au greşit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo au găsit moralul dumnezeiesc; pentru că au slobozit cu puşca asupra bisericii; pentru că după aceea nici trăieşte cu soţia sa şi încă s-au tuns părul, să fie oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna”. Era în anul 1872, când Creangă pierde calitatea de cleric, este destituit şi din învăţământ şi este dat afară şi din casa din curtea Mănăstirii Golia în care locuise încă din anul 1866. O va cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconul Vartic, alături de care îşi va petrece tot restul vieţii, mutându-se în Ţicăul Iaşului, într-o „bojdeucă de căsuţă”, situată pe o ulicioară dosnică, „plină de noroi cînd sînt ploi mari şi îndelungate zise şi putrede iar la secetă gemea colbul pe dînsa.” Fiind exclus din rândul clerului, are voie să divorţeze, astfel că în februarie 1873 înaintează Tribunalului cererea de desfacere a căsătoriei, iar în septembrie se pronunţă divorţul lui Creangă de soţia sa, Ileana , „pentru abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care se consideră cea mai mare insultă conform art. 212 Cod Civil şi pentru alte insulte tot atât de grave”. Martorii declaraseră că, în anul 1867, Creangă merge la Neamţ şi soţia sa ramasă în Iaşi „a abuzat de încrederea soţului său”. În septembrie 1874, este numit institutor la clasele I şi II-a de la Şcoala primară de băieţi nr. 2 din Păcurari, Iaşi La 29 noiembrie 1874, Ion Creangă publică poeziile „Nu lucrezi n-ai ce mânca !” şi „Ia, clopoţelul sună” şi povestirile „Păcală, Inul şi cămeşa”, „Acul şi barosul” şi „A fost, a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti”. În anul 1875, este numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice, ocazie cu care face cunoştinţă cu Eminescu, care avea apoi să îl introducă la Junimea, unde Creangă publică, în acelaşi an, în revista „Convorbiri literare”, „Soacra cu trei nurori” şi „Capra cu trei iezi”. În anul 1876, în ianuarie, revizorul şcolar Mihai Eminescu dă o Circulară de introducere a cărţilor didactice în şcoală, între acestea aflându-se şi „Metoda nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare” şi „Învăţătorul copiilor”, de Ion Creangă. În iunie, Mihai Eminescu se va muta pentru câteva luni la Ţicău, la bojdeucă, la bunul său prieten Ion Creangă. Eminescu a rămas încântat de acest fel de viaţă, de peisajul rustic din jurul bojdeucii unde „cînd se lasă sara, coborau turme de oi, buciumul suna cu jale, apele izvorau clar din fîntîne, de undeva, dinspre biserica Vulpe sau Sf. Haralambie, se auzeau toaca răsunînd mai tare”. Încetul cu încetul, Creangă îşi dezlega sacul cu poveşti, zicători şi snoave, iar poetul râdea cu poftă şi-l îndemna mereu să scrie. În zilele însorite, cei doi buni prieteni ieşeau prin spatele bojdeucii şi porneau încet spre Ciric, admirând în tăcere frumuseţile Iaşului. Tot în iunie, Mihai Emienscu primeşte postul de redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”, iar în numerele din 13 şi 16 iunie va fi retipărită povestea „Dănilă Prepeleac”, de Ion Creangă. În iunie 1879, Ion Creangă cumpără locul şi Bojdeuca din Ţicău pe numele Tincăi Vartic, după ce a scris el însuşi actul şi l-a semnat ca martor şi după ce a plătit 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”. Astfel Creangă o face proprietară pe femeia care avea grijă de el şi de gospodărie, însă întreaga viaţă s-a considerat proprietar pe această „bojdeucă de căsuţă”, cu două odăi. Aici, s-a gospodărit „ca la mama acasă”. „În odaia din stînga şi-a făcut un pat sănătos de blană de stejar, şi-a aşezat o masă oleacă boierească pentru scris, un raft pentru cărţi, iar lîngă vatra sobei cu horn şi-a pus o măsuţă rotundă cu trei picioare cu scaunele mici şi veselă ca la Humuleşti: străchini adînci, linguri de lemn, cofe, ceun de tuci, oale de lut în care fierb bine sarmalele. Cuptorul ere pregătit pentru poale în brîu şi alivenci înecate în smîntînă.” Căsuţa mai avea o prispă înspre nord, unde se afla şi uşa de intrare şi un cerdac – o logie populară, cu deschidere generoasă spre orizontul dinspre răsărit, sprijinit de dealurile Ciric şi Sorogari. Exista şi un adevărat ritual, el se punea pe pat, Tinca Vartic așeza masa pe pat în fața lui și acolo mânca. Trebuie spus că Tinca Vartic era o femeie simplă, bună gospodină, a avut grjă de Creangă mai ales atunci când a fost foarte bolnav, între cei doi fiind vorba de o înțelegere între doi oameni în vârstă, încercați de greutăți. La vremea aceea, Ion Creangă devenise recunoscut pentru faptul că la căsuţa sa din Ţicău deţinea un număr foarte mare de pisici, peste 30, iar fiecare purta câte un nume asociat unei persoane reale din viaţa sa, elocvent fiind numele dat uneia din feline, Mărioara, după mătuşa lui zgârcită din satul natal Humuleşti. Anul 1880 este plin de evenimente în viaţa marelui povestitor, perioadă în care începe să scrie „Amintiri din copilărie”, cu care a atins apogeul creaţiei sale, la doar cinci ani de la debutul său în „Convorbiri literare”. Tot atunci devine membru în Consiliul Instrucţiunii, însă apar şi primele semnele serioase ale îmbolnăvirii de epilepsie. În septembrie, acelaşi an, aflat în Bucureşti la şedinţele Consiliului general al Instrucţiunii, Creangă participă la întâlnirile „Junimii” din casa lui Titu Maiorescu. În martie şi aprilie 1881, Creangă publică primele două părţi din „Amintiri din copilărie”, în „Convorbiri literare”, însă în acelaşi an se va interna la Spitalul Brâncovenesc pentru a căuta alinare pentru boala sa. În iunie 1883, Mihai Eminescu soseşte la Iaşi, ca trimis al ziarului „Timpul”, fiind găzduit, din nou, la bojdeuca lui Creangă. În anii următori starea de sănătate a lui Creangă se deteriorează tot mai mult, viaţa sa împărţindu-se între publicarea unor noi scrieri, concedii medicale şi tratamente, însă comunicarea cu Eminescu, neîntreruptă din momentul în care s-au cunoscut, era marea lui dorinţă şi alinare. Horia Creangă, nepotul povestitorului, este considerat cel mai important arhitect al perioadei interbelice. În capitală a proiectat peste 70 de imobile. Unele insa au fost schimbate de-a lungul timpului, astfel ca nici specialistii nu mai recunosc stilul marelui arhitect scolit la Paris. Umorul lui Creangă este însuşi umorul vieţii, al acestui fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul şi binele, prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toata realitatea. La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este înmormîntat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași. "În Ion Creanga vedem astazi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu în timpul istorico-literar, ci într-o durată spirituală, fiindcă românul lui Filimon anticipează cu două decenii Amintirile.” Principalele opere ale lui Ion Creangă: Poveşti: Capra cu trei iezi (1875) Dănilă Prepeleac (1876) Fata babei şi fata moşneagului (1877) Povestea lui Harap-Alb (1877) Ivan Turbincă (1878) Povestea lui Stan-Păţitul (1877) Povestea porcului (1876) Povestea poveştilor (1877-1878) Povestea unui om leneş (1878) Punguţa cu doi bani (1875) Soacra cu trei nurori (1875) Povestiri: Acul şi barosul (1874) Cinci pâini (1883) Inul şi cămeşa (1874) Ion Roată şi Cuza-Vodă (1883) Moş Ion Roată şi Unirea (1880) Păcală (1880) Prostia omenească (1874) Ursul păcălit de vulpe (1880) Nuvele:   Moş Nichifor Coţcariul (1877) Popa Duhul (1879)   Roman autobiografic: Amintiri din copilărie (1879) Aici gasiti povesti de Ion Creanga in varianta audio..........https://latimp.eu/?s=ion+creanga Iar aici operele complete ale autorului.........https://latimp.net/forum/108/ion-creanga-povesti-pentru-copii-carti/  

  Nume real: Iosif Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu.               Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul De două mii de ani, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă. Deriva înspre extremismul de dreapta a generației sale și circumstanțele politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au îndepărtat de maestrul său și de foștii săi prieteni. În această perioadă a ținut jurnal.   Luna mai a anului 1945. Bucureşti, imediat după război. Pe una dintre străzile oraşului care îşi pansa încă rănile, un camion pune capăt vieţii lui Mihail Sebastian, care traversa grăbit, în drum spre universitate, să-şi susţină primul curs de literatură universală. Au trecut de-atunci 72 de ani.   „Am rămas ca trăsnită, cutremurată în toată fiinţa mea. Refuzam cu încăpăţânare să cred, să înţeleg gândul absurd că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc, asemeni unei flăcări care s-a stins, şi că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri. Nu, aşa ceva nu putea fi crezut”, povestea mai târziu Leni Caler, actrița care i-a fost iubită într-o vreme lui Mihail Sebastian, actrița pentru care a scris unul dintre cele mai frumoase roluri din dramaturgia românească: Corina din „Jocul de-a vacanța”, actriță care, însă, l-a iubit frivol, cât timp era în viață, așa cum iubeau actrițele acelei perioade. La momentul morții lui ea nu-i era aproape. „Nu-l mai văzusem pe Sebastian de o bună bucată de vreme, fiecare preocupat de viaţa, de meseria, de iubirile noastre, când într-o zi mi-a telefonat un prieten bun vestea accidentului, a morţii lui. (…) La înmormântarea lui, cimitirul era plin de oameni de toate vârstele. Era o splendidă zi de mai, una din acele zile de primăvară pe care le iubea Mihai. În liniştea acelei după-amieze însorite, sub maldărul de flori multicolore, dormea Sebastian. Nu se auzeau decât suspine înăbuşite, întrerupte de strigătul sălbatic, de fiară rănită, al mamei lui Sebastian…”   Ce ironie! Evreul Mihail Sebastian, pe numele lui adevărat Iosif Hechter, reuşise să supravieţuiască prigoanei antisemite și războiul se încheiase. Iar ceea ce n-au reuşit bombele celui de-al Doilea Război Mondial a reuşit un camion banal într-o zi oarecare de mai, când totul părea normal. Viaţa lui, extrem de tumultuoasă, în care a trăit în mai puţin de patru decenii poveşti care să umple mai multe romane, era curmată stupid. Scria, sufera, iubea, era trădat, se lupta cu el însuşi şi cu ceilalţi. S-au făcut diverse speculaţii legate de moartea lui, însă până astăzi lucrurile au rămas aşa: un camion i-a curmat viaţa. Dacă în spatele acestui accident s-a ascuns o crimă, poate istoria va elucida într-o zi.   Calvarul istoriei pe care a trăit-o în acei ani este de regăsit în Jurnalul ţinut în perioada 1935-1944, documentul cel mai relevant pentru epoca şi personalitatea sa, publicat abia în 1997. Acolo se dezvăluie intelectualul măcinat de incertitudini, în căutarea autenticităţii, melomanul și îndrăgostitul. Iată cum îşi aminteşte tot Leni Caler povestea rolului pe care Sebastian i l-a scris special: Corina din „Jocul de-a vacanţa”. „Ne-am văzut, de la prima noastră întâlnire, foarte des, mereu. Eram amândoi de aceeaşi vârstă şi ne-am legat cu o tandră prietenie, în care intra în mare măsură admiraţie şi apreciere reciprocă. Eu îi citeam, cu fervoare articolele, nuvelele, romanele, tot ce scria, eram îndrăgostită de scrisul lui, iar el venea la toate piesele în care jucam. Cum scria şi cronică dramatică, vedea şi toate spectacolele bucureştene, iar când ne întâlneam, ceea ce se întâmpla aproape zilnic, comentam cu pasiune activitatea noastră, ne lăudam, dar ne şi criticam pe toate tonurile. De multe ori seara se termina printr-o violentă ceartă, în care juram că n-o să ne mai vedem niciodată! Dar a doua seară mă aştepta la ieşirea din teatru şi ne împăcam, bineînţeles, până la viitoarea controversă. Într-o seară – cât de bine îmi amintesc acea seară! – ne-am întâlnit, ca de obicei, după spectacol la bodega „Mircea”, bodegă frecventată mai ales de actori, pentru că era una dintre puţinele deschise până noaptea târziu. În acea seară, remarcile lui, ironia uşor dispreţuitoare cu care vorbea despre piese, despre teatru, m-au înfuriat mai mult decât oricând şi, neputându-mă stăpâni, l-am înfruntat, l-am provocat: „Dar este chiar atât de simplu să scrii piese, dacă a scrie teatru este, după părerea ta, treaba cea mai uşoară, apucă-te să scrii şi tu una, să vedem dacă reuşeşti, dacă eşti în stare!” La care el mi-a răspuns prompt: „Pariezi cu mine că în mai puţin de o lună îţi aduc o piesă? O piesă în trei acte gata?” „Să te văd”, i-am răspuns, „dar nu cred.” „Pariezi cu mine?” „Sigur că pariez.” Ne-am despărţit. Eu, mulţumită şi convinsă că Sebastian va pierde pariul. El, zâmbind ironic – cât mă înfuria acest zâmbet al lui! -, mi-a repetat la plecare: „Într-o lună îţi aduc piesa”. O bucată de vreme n-am mai auzit nimic despre el. Preocupată cum eram cu teatrul, cu repetiţiile, cu viaţa mea plină, bogată de-atunci, am şi uitat de pariul făcut cu Sebastian. De altfel, luasem toată povestea cu piesa, cu pariul, drept o glumă copilărească. După o lună de zile, mă cheamă Mihai la telefon şi-mi spune: „Ai pierdut pariul. Piesa mea este gata, când vin să ţi-o citesc?” Şi aşa s-a născut o capodoperă a literaturii dramatice.   Povestea lui Mihail Sebastian este povestea evreului prigonit care nu cunoaşte liniştea. Iar cuvintele maestrului iubit, Nae Ionescu, din prefaţa la „După două mii de ani” rămân emblematice şi-i rezumă cel mai bine condiţia… „Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetand a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului. (…) Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe cari Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi… Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”   Portretul lui Iosif Hechter, fiu al unei familii de evrei din Brăila şi devenit mult mai târziu Mihail Sebastian, este, în fapt, rodul întâlnirii dintre dimensiunea evreiască şi cea românească, pe care visa să le armonizeze. În „După două mii de ani”, carte esenţială pentru şi despre destinul său, el însuşi mărturisea: „Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută, decât să obţin sau să pierd nu ştiu ce drepturi civile. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut.” Mihail Sebastian a suferit în acea perioadă, a suferit cumplit şi a cunoscut trădarea unor importanţi prieteni, mari intelectuali ai acelei perioade. El, cel descoperit de Nae Ionescu şi prieten cu Mircea Eliade, avea să se izbească în acei ani de monstrul antisemitismului.   aici gasiti teatru radiofonic si filme vechi cu semnatura lui Mihail Sebastian             https://latimp.eu/?s=mihail+sebastian   Ultima ora Jocul de-a vacanta Orasul cu salcami Steaua fara nume     Aici gasiti cartile lui Mihail Sebastian........https://latimp.net/forum/196/mihail-sebastian/   surse: wikipedia, ziarul metropolis