Edgar Wallace

INTRODUCERE   Ca să fim cinstiţi, găsim că e ceva nemaipomenit, ba chiar contra legilor, ca puţinelor persoane care au posibilitatea de a putea intra şi ieşi cum vor, din ospiciul de nebuni al închisorii din Broadmoor, să li se atragă îndeosebi atenţia asupra unuia sau altuia din internaţii mai renumiţi ai acestui ospiciu. În cele mai multe cazuri nu putea fi vorba decât de un criminal celebru sau de unul ale cărei crime ţinuseră încordată opinia publică, până ce medicii psihiatrii şi tribunalul i-au exilat în acest lăcaş fără speranţe. În special se atrăgea atenţia asupra lui John Flack, când se plimba prin curtea închisorii, cu mâinile la spate, cu bărbia aplecată pe piept; asupra individului acela bătrân, lung şi uscăţiv, îmbrăcat prost în nişte haine de culoare cenuşie, care nu vorbea cu nimeni şi căruia nimeni nu i se adresa vreodată. — Acesta e John Flack… Flack pur şi simplu… criminalul cel mai şiret din lume… care are pe conştiinţa sa nouă omoruri… Asasinii ordinari închişi la Broadmoor, erau mândri de tovarăşul lor John. Paznicii, care îl închideau noaptea în celulă şi-i supravegheau somnul, n-aveau ce să se plângă de el. Nu dădea niciodată ocazie la neplăceri şi n-avusese în tot timpul celor şase ani, cât stătuse închis, nici un acces de furie, atât de obişnuit la puşcăriaşii nebuni şi a cărui urmare este în general transportarea la spital a unui nenorocit spectator şi punerea în cămaşă de forţă a răufăcătorului. John Flack îşi petrecea cea mai mare parte din timp scriind şi citind. Era un fel de geniu al scrisului. Scria cu o iuţeală extraordinară. Umpluse sute de caiete cu capitole din lucrarea sa „Criminologie”. Directorul închisorii îl lăsa în pace. Îi permitea să-şi păstreze caietele, în aşteptarea justificată, că într-o bună zi va putea îngloba aceste elucubraţiuni, muzeului său, care începuse să devină interesant. Bătrânul John îi dăduse odată să citească unul din acele caiete – un semn de extraordinară deferenţă. Directorul citi, reciti şi rămase cu respiraţia tăiată! Titlul lucrării era: „Cum se poate fura tezaurul unei bănci, când sunt numai doi paznici prezenţi.” Directorul închisorii, un fost militar, citea şi recitea, se oprea din citit ca să-şi revină şi, citea din nou. Lucrarea aceea, scrisă citeţ, îi aducea aminte de dispoziţiile ordinului de atac al unei divizii. John Flack nu uitase nimic, prevăzuse totul. Nu numai că indicase compoziţia medicamentului soporific, cu care să adoarmă pe paznicul, care făcea de serviciu afară, dar mai adăugase şi o notă în josul paginii, notă care avea conţinutul următor: „Dacă nu se poate obţine medicamentul soporific sfătuiesc să se viziteze un medic din cartier, căruia să i se indice următoarele simptome… medicul va prescrie atunci somniferul dorit în soluţie diluată. Se vor procura şase sticle cu preparatul prescris, din care se va putea extrage somniferul necesar după metoda următoare…” — Ai scris mai multe din acestea, Flack? îl întrebă directorul. — Ca asta? John Flack ridică cu dispreţ din umeri. Asemenea lucrări fac de plăcere, numai ca să-mi exersez memoria. Am scris până acum şaizeci şi trei de volume asupra aceleiaşi teme. De altfel n-am putut realiza – în tot timpul acestor şase ani, de când sunt aici – nici măcar o singură îmbunătăţire a vechiului meu sistem. Glumea oare? Să fi fost asta produsul unui creier bolnav? Directorul nu-şi putea forma o părere clară, orişicât era el de obişnuit cu „pacienţii” săi şi cu felul lor de a fi. — Doar n-ai vrea să spui că ai scris un lexicon al crimei? îl întrebă el neîncrezător. Unde este? În loc de a răspunde, Flack zâmbi ironic. Şaizeci şi trei de volume scrise cu mâna, formau opera vieţii lui Flack. Era unica producţie cu care singur se mândrea. John îi explică directorului, care cu altă ocazie reluase firul convorbirii avute odată: — Am dat unui om rutinat o avere pe mână – bineînţeles, dacă va fi un tip energic şi dacă va primi în curând lucrările mele. — În zilele acestea de invenţii ştiinţifice, ceea ce a fost nou ieri, poate fi vechi azi sau mâine. Directorul închisorii se îndoia de existenţa acestor lucruri. Trebui însă să-şi schimbe părerea scurt timp după aceea. Scotland Yard, care alerga rar după fantome, trimise pe inspectorul superior Simpson – un om lipsit de orice imaginaţie, ceea ce de altfel îi ajutase la avansare – să vorbească cu John. Convorbirea fu foarte scurtă. — E vorba de lucrările tale, John. Ar fi regretabil dacă ar intra pe mâini rele. Ravini spune că ai ascuns pe undeva vreo sută de volume. — Ravini? Bătrânul John Flack rânji de i se văzură toţi dinţii. Ascultă, Simpson! N-ai să crezi că mă veţi putea ţine închis toată viaţa în locul ăsta afurisit? Da?… Ai să te înşeli amar de tot! Într-o noapte am s-o şterg pe tăcute. — Poţi să i-o spui şi directorului dacă vrei – şi apoi am să vorbesc eu cu Ravini între patru ochi! Vocea-i devenise tunătoare şi în ochi îi apăruse iar licărirea nebună, pe care Simpson o mai văzuse odată. — Visezi vreodată treaz, Simpson?… Eu am trei visuri! Am găsit o metodă nouă, ca să pot dispare, luând cu mine un milion. Asta e unul din visurile mele. Dar nu e atât de important. Al doilea vis are de-a face cu Reeder. Din partea mea poţi să-i povesteşti totul lui J. G. Visez să-l întâlnesc odată – singur – într-o noapte întunecoasă, ceţoasă, când gardienii nu pot spune din ce parte se aud ţipetele. Şi visul al treilea se ocupă cu Ravini. George Ravini are o singură şansă: să moară înainte ca eu să scap de aici. — Eşti nebun, îl luă gura pe dinainte pe Simpson. — Păi, de aia sunt aici! îi răspunse John Flack. Convorbirea cu Simpson şi aceea cu directorul închisorii au fost cele mai lungi pe care le avusese John în interval de şase ani, cât a stat în Broadmoor. Când nu scria, se plimba prin curtea închisorii cu capul înclinat pe piept şi cu braţele încrucişate la spate. Câteodată se apropia de un loc anumit al zidului împrejmuitor şi se bănuia – cu toate că posibilitatea asta părea exclusă – că arunca scrisori peste zid. Mai probabil era însă că a găsit un curier, care ducea în afară numeroasele sale scrisori cifrate şi-i aducea răspunsurile. John era foarte bun prieten cu paznicul secţiei sale – şi într-o bună zi, paznicul acesta fu găsit cu gâtul tăiat! Poarta secţiei era deschisă larg şi John Flack plecase în lume ca să-şi pună în aplicare „visurile sale”.  

1 Pe dâmbul înverzit din faţa zidului întunecat al codrului des de brazi, în mijlocul unui parc larg prevăzut cu arbori, se află vila Alice. De la răzorul oval, smălţuit cu mii de flori, se înălţa peronul cu terasă către cele două uşi batante de cristal, ale parterului. Ferestrele largi şi boltite ale primului etaj privesc departe peste câmpuri, unde se zăresc acoperişurile neregulate ale caselor cu hornuri, care se înalţă ca nişte degete de mănușă, din care, în fiecare zi, nori de fum întunecă lumina soarelui. Tot ceea ce se vede prin fumul negru, clădirile de cărămidă despărțite prin străzi asfaltate şi dubla linie ferată, barăcile cele joase cu miile lor de muncitori care în locul aerului curat respiră numai fumul cel gros, toate acestea sunt „Întreprinderile Paragon” cunoscute ca una din cele mai mari fabrici de maşini din lume. Şi aici, sus pe colină, se află casa mândră şi scăldată în lumina soarelui, în mijlocul unei pajişti vesele bătută de vânturi calde. „Edgar Paragon“ stă scris simplu numele pe tăbliţa de alamă de pe unul din stâlpii zidului parcului. O poartă, cu două aripi din fier, cizelat, desparte casa de lumea înconjurătoare. O maşină cu motorul zbârnâind se căzneşte din greu să urce în sus pe colină. Praful întregului dram din oraş şi până aici se află pe caroserie. Automobilul se opreşte în faţa porţilor parcului. Şoferul sare jos, deschide zelos portiera şi apoi se osteneşte să dea jos cufărul încătărămat în timp ce din fundul maşinii coboară călătorul cu un căscat obosit. Ochii săi, întunecaţi şi pătrunzători, care sunt în contrast cu paloarea bolnăvicioasă a figurii sale uscăţive şi lipsită de viaţă, se îndreptară trudiţi asupra casei ai cărei pereţi luminoşi strălucesc printre arborii înverziţi. Apoi se îndreaptă târându-şi paşii nesiguri spre portal; — şi totuşi Robert Paragon n-are decât 24 ani. Dar viaţa în oraş, sau, în orice caz, ceea ce el înţelegea prin viaţă, a făcut ca ultimii ani să conteze pentru el dublu sau chiar triplu. Obrajii supţi, cearcănele de sub ochi, buzele decolorate vădesc aceasta într-o limbă mult prea limpede. El apăsă odată pe butonul soneriei care e sub firmuliţa cu numele tatălui său, apoi se întoarse către şofer: —  Cât face? — Şase shillingi şi 3 pence, d-le Paragon, răspunse acesta care tocmai pusese în faţa porţii elegantul cufăr de piele. — Bine! Robert Paragon clătină capul neglijent. Ţi-i voi plăti mâine, când vei veni aici să mă iei pentru trenul de prânz. Pe trăsăturile îngrijorate ale şoferului se aşternu dezamăgirea dar nu îndrăzni să riposteze. Tăcut, se urcă în maşină, întoarse şi foarte încet porni înapoi pe drumul pe care venise. Şi Robert Paragon aşteptă. Nerăbdător, făcu câţiva paşi. Un om bătrân, în livrea de lacheu, veni şchiopătând pe aleea prundită a parcului. În mână, zornăia un lanţ cu chei. La privirea tânărului stăpân, trăsăturile sale se schimonosiră într-un surâs silit. Grabnic deschise poarta şi apoi se trase într-o parte cu o plecăciune. — Bună ziua, Frederic, zise Robert Paragon, ducând neglijent mâna la pălăria care era excesiv de potrivită la ton cu costumul său cenuşiu de sport. Tata e acasă? — Domnul director a plecat cu doamna... — Hm — trebuia să fi anunţat telegrafic sosirea mea! M-am pripit să plec. Ei, nu face nimic! Neliniştit, îşi muşcă buza de jos, se uită apoi brusc în obrazul servitorului întrebând cercetător: — Ana, cel puţin, e acasă? — D-ra Windover trebuie să fie cu siguranţă în parc — la trandafiri... — Bine. Du-mi cufărul în casă — şi dacă vine tata... — Îi voi aduce la cunoştinţă sosirea d-voastră domnule... Robert Paragon clătină capul şi se îndreptă spre parc. Imediat, la stânga, coti pe o alee laterală şi urmă drumul drept al unei alei de pomi fructiferi şi rămase o clipă pe loc, atunci când, printre pomi, întrezări licărirea unei rochii de culoare deschisă. Prin urmare, Frederic avusese dreptate. Ana era din nou lângă trandafirii ei dragi. El grăbi pasul şi rămase nemişcat lângă fata care tocmai era ocupată să lege un svelt trandafir mareşal Niel de un ţăruş. — Bună ziua, Ana! La acest neaşteptat salut fata se întoarse. Ceva ca o spaimă secretă se oglindi în trăsăturile sale în timp ce-şi lăsa ochii mari, albaştri să se odihnească cercetători asupra lui Robert. Cu un gest de vădită zăpăceală îşi îndepărtă părul blond ca spicul grâului de pe fruntea înaltă şi albă.

 CAPITOLUL I   Barca înainta prin ceaţa dimineţii în josul fluviu­lui. După cum se mişcau cele două perechi de rame, îţi puteai da seama că vâslaşii erau oameni cu experienţă. Se strecurau pe lângă malul dinspre Surrey, încercând să rămână ascunşi în umbra şalupelor ancorate. Spre est, soarele începea să răsară. De-a lungul flu­viului şi pe maluri se vedeau lumini arzând. Piaţa de peste faleză era înecată în lumină şi deasupra cheiurilor, unde se legănau cargouri în ancoră, strălucea lumina reflectoarelor. Fluviul se trezea. Cei din barcă auzeau limpede res­piraţia motoarelor, zăngănitul macaralelor, duruitul stins al lanţurilor. Se aflau în dreptul unei şalupe lungi, cu prova orien­tată spre malul dinspre nord, când, pe fundalul întunecat se ivi conturul vag al unui obiect greu de definit. Primul dintre luntraşi îşi întoarse capul şi văzu o şalupă aşezată transversal pe direcţia apei. Omul lăsă vâslele şi mormăi: — Oh! E Wade! Din beznă se auzi o voce veselă: — Bună, iubiţelule! Vrei s-o iei din loc? Mânuită cu abilitate, şalupa poliţiei se lipi de barcă. Cineva făcu abordajul cu un harpon. — Sunt eu, d-le Wade. Duceam barca la Dorlin, ca să acostăm acolo, spuse unul din vâslaşi. Avea o voce profundă şi vorbele îi erau punctate în răstimpuri cu pufnituri involuntare. — Ce-mi văd ochii? Vocea din barca poliţiei părea să fie foarte surprinsă. Să fie chiar dl. Sughiţ în persoană? Cu ce ocazie pe aici, iubiţeilor? Faceţi sport de dimineaţă? O lumină puternică inundă barca. Cei doi vâslaşi îşi acoperiră ochii îndureraţi. — Se pare că avem o cutie, se auzi vocea nu tocmai prietenoasă a inspectorului John Wade. Cred c-o fi o cutie cu sticle de whisky şi să fiu al naibii dacă nu mai e încă una. — Noi le-am găsit, numai. Pluteau pe fluviu, spuse omul pe care inspectorul îl numise Sughiţ. Eu şi cu Harry le-am pescuit. — Le-aţi pescuit? Pot să pariez că da! Ia poftiţi puţin la noi, şi mai vioi, iubiţeilor! Cei doi hoţi au rămas tăcuţi tot timpul drumului până la sediul poliţiei. — Nu ţi-a trebuit prea multă inteligenţă să ne prinzi, nu-i aşa, Wade? Londra e plină de crime şi jafuri ai căror autori rămân nepedepsiţi şi tot ce ai reuşit tu să faci a fost să pui laba pe doi găinari. Mai bine te-ai gândi la femeia găsită cu gâtul tăiat în grădinile Cranston, sau la Oamenii de cauciuc. — Gura! mârâi celălalt hoţ. — Dă-i drumu', Sughiţel, spuse Wade curtenitor. Nu am deloc sensibilităţi la chestii din astea. Vorbeai de Oamenii de cauciuc. Îmi reproşezi, de fapt doreşti să mă simt ca un om fără nici o importanţă. Şi pe lângă mine şi Poliţia metropolitană. Deci, dă-i drumu', iubiţel. Nu mă menaja, biciuieşte-mă cu scorpioni. — Ţine-ţi mă' pliscu', îi şopti din nou celălalt prizonier tovarăşului său, aşa că acesta rămase mut în pofida bat­jocurii şi a ironiei care nu întârziară să se reverse asupra lui. — Care era deci destinaţia acelui whisky? Asta să-mi spuneţi. Unde ar fi trebuit să ajungă sticlele? Asta mă interesează. Vreau să mă fac traficant. Hai, Sughiţ, toar­nă-mi adevărul şi-l voi păstra închis în sufletul meu. Unicul răspuns fu un şir de pufnituri. — Hai, iubiţelu', spune-i lui papa. Cei doi prizonieri nu putură vedea grimasa de pe faţa smeadă şi netedă a lui Wade, dar simţiră satisfacţia din glasul lui. Ar fi trebuit să înveselească el inimile bieţilor marinari de la Mecca? continuă Wade. Asta ar fi fost cu adevărat o faptă demnă de laudă; sărmanii băieţi care cutreieră mările au şi ei dreptul la bucăţica lor de confort, nu? Sau era, cumva, pentru dragul de Golly. Cel interpelat se răsuci brusc.        — Ştii că nu ai dreptul să-mi pui încă aceste întrebări, Wade, ştii bine lucrul ăsta! Te-aş putea dezbrăca de uni­formă pentru interogatoriul pe care vrei să mi-l iei. Şi dacă mai adaug vreo două-trei min … ezită să-şi termine fraza. — Minciunele, interveni Wade în ajutorul lui. — Mă calomniezi, asta faci. Şalupa se opri lângă un pod plutitor. — Doar doi pescari, sergent, raportă Wade. — Pune-i la index! În aceeaşi zi, Wade făcu o vizită la clubul Mecca, unde o căută pe proprietăreasă, doamna Annabel Oaks. D-na Oaks fusese silită, ca urmare a intervenţiei au­torităţilor, să-şi înregistreze „clubul”, ceea ce prezenta dezavantajul de a fi permanent sub observaţia poli­ţiei. Acum se plângea, din toată fiinţa ei, oaspeţilor. — Frumos! Clubul este destinat ofiţerilor, dar iată că orice sticlete cu cap pătrat poate să-şi vâre nasul peste tot! Mecca avea o poziţie excelentă pentru subofiţerii din Ma­rina Comercială. Aici oamenii se aflau în imediata apro­piere a birourilor diferitelor linii maritime, iar viaţa, chiar dacă nu strălucea, era ieftină. Alţi oaspeţi devotaţi ai clubului îl găseau avantajos şi din alte motive. D-na Oaks — alintată Mami — era foarte îndatoritoare, mai cu seamă dacă oamenii erau simpatici. În caz de nevoie, „cetăţenii” Meccăi primeau un ajutor fie de la dânsa, fie de la soţul ei, cu toate că acesta părea cu totul incapabil să o facă. Golly era un omuleţ blând, cu osatura fragilă. O mustaţă roşcată îi cădea peste bărbia necizelată. Fusese cândva steward pe un vas. În clipele lui de visare bahică se ridica până la rangul de şef de echipaj. Odată, când se afla într-o stare euforică deosebită, a pretins că fusese căpitan pe un transatlantic, dar după asta i-a fost foarte rău. Cânta balade cu o voce în falset şi aspira să ajungă la operă. Clienţii clubului obişnuiau să deschidă ferestrele făcând comentarii asupra vocii lui Golly pentru că, li se părea lor — cel mai bine cânta atunci când tăia lemne şi se pare că, de regulă, Golly tăia lemne! Mami nu era nici pe departe atât de mămoasă pe cât o arăta porecla. Era slabă, asta ca să nu spunem uscăţivă. Părul care încărunţea încadra o faţă dură, aproape respingătoa­re. O parte din oaspeţi o numeau, în secret, Bătrâna Faţă de Fier, dar pentru cei mulţi ea era Mami. Clădirea clubului, jumătate din lemn, jumătate din că­rămidă, se învecina cu un şir de debarcadere năpădite de iarbă, pe care fuseseră instalate două bănci. Marginea rudimentarei construcţii putrezise, iar grămada străveche de lemne care sprijinea ceea ce Mami numea „faţada”, era crăpată şi chiar fărâmiţată. Priveliştea a fost întotdeauna frumoasă pentru că în acest loc rada portului era foarte întinsă, iar fluviul aglomerat de vase. În apro­piere se aflau şi danele de acostare ale vaselor germane. Lila Smith obişnuia să stea la fereastra sufrageriei privind fascinată vapoarele care pluteau încet. Ajunsese să cunoască foarte bine lumea încântătoare a fluviului. Chiriaşii clubului, reîntorşi din voiaj, începuseră să ob­serve că Lila nu mai era un copil. Niciodată nu fusese lipsită de drăgălăşenie, dar acum căpătase şi un farmec pe care nimeni nu-l remarcase până atunci. Natura adău­ga feţei ei de copil cu obraji rotunzi şi ochi mari o căldură abia ghicită. Din păcate îmbrăcămintea îi era neîngriji­tă, iar pantofii jerpeliţi. — Ăla de la 7 vrea ceai, Lila, nu mai sta cu ochii căscaţi ca un porc înjunghiat. Intră-n priză mai repe­de! Cam aşa o încuraja Mami când intra în cameră şi o prindea cufundată în ocupaţia ei favorită, privitul pe geam. — Da, mătuşico, răspunse Lila apoi zbură la bu­cătărie. Vocea aspră a patroanei o îngrozise dintotdeauna. Uneori şi-ar fi dorit o altfel de viaţă; avea o vagă impresie că şi ştia cum ar arăta acea viaţă: cu pomi, spaţii largi şi oameni foarte respectuoşi. Visa mai tot timpul în vreme ce se uita pe geam. Afară dimineaţa era rece, soare­le, cu obrazul ca petala unei flori, dantela apele râului cu şuviţe tremurătoare de aur palid. Brusc, fata îşi ridică ochii în sus. O privise un bărbat aflat pe debarcader. Faţa îi era bronzată şi frumoasă. Avea capul descope­rit, iar părul castaniu se inela în bucle unduitoare. — Bună dimineaţa, prinţeso! Lila surâse puţin speriată; zâmbetul pieri apoi încet, lăsând pe faţa ei un aer de seriozitate. — Bună dimineaţa, domnule Wade! Aproape că i se oprise respiraţia. Poliţistul era una dintre persoanele care o fascinau. Şi asta nu pentru că i-ar fi fost teamă. Fata intuia că el are o importanţă cu totul deosebită în viaţa ei, însă motivaţia acestui sentiment îi scăpa. Multă vreme îl considerase un om în etate, cam la fel de bătrân ca Golly. Apoi, într-o bună zi i s-a părut că sunt de-o vârstă. Niciodată nu-i pusese întrebări incomode, nici nu încercase să afle de la ea amănunte din viaţa intimă a familiei. Cât despre interoga­toriile infernale la care era supusă Mami, ele nu puteau reprezenta un motiv de nelinişte pentru familia Oaks. — De ce ţi se spune „ocupatul”, d-le Wade? Pusese întrebarea fără să-şi fi dat seama cum, şi se înspăimântă încă înainte ca vorbele să-i fi scăpat. — Pentru că sunt ocupat, prinţeso, răspunse el grav. Niciodată nu ştia, atunci când i se adresa pe tonul acela potolit, dacă e serios sau glumeşte. Sunt atât de ocupat, încât probabil că existenţa mea este o adevărată ofensă pentru un pierde-vară. Hărnicia e punctul meu slab. Wade făcu o pauză şi o privi cu interes. — Hai să ne întoarcem la acea experienţă de care mi-ai mai vorbit, propuse el. Fata deveni dintr-odată foarte agitată. — Aş fi fericită să uitaţi că am spus vreodată aşa ceva, răspunse ea privind înspăimântată spre uşă. A fost o prostie din partea mea … De fapt, eu … eu min­ţeam, d-le Wade. Încercam doar să fac senzaţie. — Tu nu poţi spune minciuni, o întrerupse el calm. De fapt încerci să-mi plasezi una acum, dar nu-ţi reu­şeşte. Când ai afirmat: „Să nu crezi că îmi este aşa de rău — câteodată am chiar o experienţă minunată”, acela a fost adevărul. Îşi ridică mâna cu un gest dom­nesc. Dar despre aşa ceva vom mai discuta poate. Cum îţi merge? Înainte de a-i răspunde, Lila auzi paşii greoi ai lui Mami şi se retrase cu un pas în spate. Privea peste el şi era conştientă de ipocrizia ei; Mami intră încruntată în cameră. — Bună, d-le Wade, chiar n-ai altceva mai bun de făcut decât să-mi ţii moştenitoarea de vorbă? Vocea ei era ascuţită şi vibrantă. Dintre toate feţele demne de ura ei, cea mai nesuferită îi era cea a lui John Wade. O expedie pe Lila din cameră cu un gest şi trânti uşa după ea. — Să nu vii aici să-mi chestionezi copiii. Fii bărbat şi bate la uşa din faţă. — Dar tu n-ai aşa ceva, răspunse Wade cu o undă de reproş. Şi de ce eşti atât de nervoasă, fetiţo? Am venit animat de cele mai amicale sentimente pentru a sta de vorbă cu Golly. — E pe debarcader. Şi nu îmi mai spune fetiţo! izbucni femeia, iritată.

CAPITOLUL I Harry „Cavaleristu” intră în Poliția din Burton Street ca să-și prezinte biletul de eliberare din închisoare. Tocmai în dimineața acelei zile părăsise închisoarea din Dartmoor, după ce ispășise o condamnare de 7 ani. Harry, un om cu fața galbenă și cicatrice pe obraz, intră în localul poliției încruntat și prezentă comisarului de serviciu certificatul său. — Domnule comisar, sunt Henry Beneford, eliberat din închisoare. Trebuie să mă prezint aci… În acest moment observă pe inspectorul Long (denumit Rămășag) și ochii îi scânteiară. Era o coincidență, chiar o coincidență extrem de nefericită pentru Harry „Cavaleristu” să întâlnească pe Rămășag. Acesta tocmai venise înăuntru ca să stabilească identitatea unui hoț de prăvălii, căutat de multă vreme. — Bună dimineața domnule inspector. Mai ești încă pe lumea asta? — Și încă cum, răspunse vesel inspectorul Arnold Long. Buza urâtă a lui Harry „Cavaleristu” tremură: — Mă miră că conștiința d-tale neagră te lasă să mai dormi. Mi-ai obținut șapte ani prin viclenie și șiretenie. — Și sper să-ți mai obțin încă șapte, răspunse vesel Rămășag. Dacă ar fi după mine, te-aș duce la spânzurătoare. Pământul ar deveni astfel un loc mai plăcut de locuit. Buza lungă de sus a pușcăriașului tremură nervos. Oamenii care îl cunoșteau bine, se fereau de el în momentele când Harry era atât de surescitat. Însă Arnold Long, deși îl cunoștea destul de bine, nu se neliniști de loc. Harry Cavaleristu, ce e drept, făcuse un an și jumătate serviciu militar la cavalerie și căpătase trei ani închisoare, pentru că stâlcise în bătaie un subofițer până l-a lăsat în nesimțire. Era o brută, un hoț, unul dintre cei mai periculoși oameni. Dar și Rămășag era foarte temut. — Ascultă-mă! Nu vreau să ameninț. Dar nu o să mai ai ocazie să mă trimeți încă odată la închisoare. Atâta vreau să-ți mai spun: Bagă de seamă? Rămășag surâse. — Vorbești mult Cavaleristule, zise el prietenos. Într-o bună zi o să vrei să mai intri și în parlament. Pușcăriașul tremură de furie și iarăși vibră buza lui superioară. Încercă să vorbească, însă nu putu. Se îndreptă apoi spre comisar și-i prezintă documentele cu mâna tremurândă. — Oh, ești șiret, sunteți cu toții șireți. Oameni ca mine se prind ușor, dar de ce nu l-ați prins încă pe Shelton, hei? Toți copoii din Anglia nu au putut să pună mâna pe el. Nici măcar vreun detectiv amator. Rămășag nu răspunse nimic, căci Shelton îl interesa atunci prea puțin. Simțea că prin amator, Harry făcea aluzie la el, dar acest reproș nu-l atinse niciodată, căci era un funcționar capabil și Harry Cavaleristu știa asta prea bine. Când Long se întoarse la Scotland Yard află că Shelton avea să aibă o mare influență asupra vieții lui. Într-adevăr nu se găsea în toată lumea nimeni, care să fie de talia lui Clay Shelton. De cincisprezece ani se ocupa să falsifice și să pună în circulație scrisori de credit, polițe și alte efecte comerciale. Cincisprezece ani - e timp lung. „Clay Shelton” era eticheta, sub care se înregistra toată activitatea acelui om uscățiv, miop care la 3 septembrie 1899 își însemnă astfel numele în registrul hotelului White-Hart din Dorking și care printre manoperă simplă și un fals ordinar putuse ridica de la Sussex Bank 7.200 lire sterline. Era primul nume, prin care se făcu cunoscut și acest nume fu menținut pe toate fișele prefecturii de poliție. Lt.-colonelul Hillerby de la Serviciul de aprovizionare, care ridică de la Banca Africană 25.000 lire sterline, în baza unei procuri false, era desigur același, însă purta mustăți și monoclu. Detectivul Băncii cunoștea foarte bine cercurile militare, de aceea i se părea suspect acest nou colonel și-l urmări până la Wynberg. A doua zi dimineața, detectivul fu găsit înjunghiat în păduricea de lângă Kenilworth. „Clay” era un om inteligent, dur și foarte brutal. Corban Smith, casier la o divizie marină, care căpătase de asemenea cam aceiași sumă de la Portsmouth & Southern Bank, nu avea mustață, dar purta uniformă de ofițer de marină, având pe pieptul stâng diverse insigne de decorații. Mesagerul care încasase de la Banca Angliei 65.000 lire sterline pentru Midland Western Bank avea o mustață căruntă și vorbea cu accent scoțian. Frederik C. Tennycold din Chicago, care încasă 6.000 lire la o sucursală a aceleași bănci, purta ochelari și la butonieră insignele ordinului Cavalerilor lui Columb. Și multe alte nume au fost trecute de poliție în dosarele acestui om, însă oficial era cunoscut numai sub numele Clay Shelton. Inspectorul Vansitter, abătut și cu fața foarte îngrijorată, era într-o conferință, la superiorul sau. — Îmi pare extraordinar de rău, zise șeful său, clătinându-și capul cărunt. Ai făcut doar aceeași experiență neplăcută pe care au făcut-o și colegii d-tale. Cel mai bun lucru ce aș putea să fac pentru d-ta, este să te dispensez de însărcinarea ce ți-am dat și s-o încredințez altuia. E un noroc pentru d-ta că niciunul din cei ce s-au ocupat de falsurile lui Shelton, n-au putut să facă nimic.

1. Magia fricii     Toate acestea s-au întâmplat în timpul absenţei Excelenţelor lor şi, dacă nu ar fi fost această absenţă, nu s-ar fi putut petrece. Excelenţa Sa, Administratorul Teritoriilor Rezervate, ieşind la pensie, plecase însoţit de salve de tun şi de imnul naţional cântat de muzicanţii aproape albi, şi care toţi, dar mai ales trompeţii, aveau tendinţa să cânte fals. Noua Excelenţă suferea în acest timp chinurile picăturii chinezeşti în Devonshire, la Budleigh Salterton, de unde plecarea sa era mereu amânată. Orice schimbare petrecută în Administraţie nu modifica aproape cu nimic existenţa locuitorilor din regiunea Marelui Fluviu, iar căpitanul Hamilton, care făcea parte din unitatea regală Hussa, îndreptându-se furios spre cabana care-l adăpostea pe tânărul său subordonat, era foarte puţin interesat de evenimentul care se desfăşura. Nemulţumirea sa era legată însă de cu totul altceva şi anume, de faptul că subalternul său, Tibbetts, săvârşise greşeala de neiertat de a trimite corespondenţe la ziare, aceasta fiind una dintre slăbiciunile sale. Hamilton era ud de transpiraţie şi furios, deoarece soarele ardea îngrozitor, iar fierbinţeala pământului galben din cuptorul care se chema poligon de exerciţii îl ardea chiar şi prin tălpile pantofilor. Clădirile cazărmii, care mărgineau pe una din laturi poligonul, erau învăluite într-o masă de abur dogoritor, iar căpitanul zărea palmierii ca printr-o ceaţă. Păsările tăceau apăsate de căldură. Deschizând cu o lovitură de picior uşa cabanei în care se afla locotenentul, Hamilton intră strâmbându-se de scârbă. Locotenentul Tibbetts, supranumit Schelet, întins pe pat, era îmbrăcat în ceva care-ţi lua ochii: o pijama purpurie, cu dungi alternative de verde şi galben. Hamilton aruncă pe masă foaia de ziar pe care o ţinea în mână, exact în clipa în care Schelet deschidea ochii. — Bună ziua, domnule, zise acesta, uşor ameţit. Tot mai plouă? — Bună ziua, scrâşni Hamilton. Schelet, masa se serveşte peste o oră şi am ceva să-ţi spun. Celălalt adormi la loc. — Scoală-te şi acoperă-ţi picioarele astea hidoase. Pleoapele locotenentului se mişcară puţin. Murmură, abia auzit, că nu înţelegea despre ce este vorba, peşi văzuse ziarul pe care căpitanul îl aruncase pe masă, recunoscând şi caracterele gotice ale literelor din titlu. — Fapt este, Schelet, spuse Hamilton cu un aer ce se voia înspăimântător, că nimeni nu-şi dă seama mai bine decât dumneata ce greşeală gravă săvârşeşte un ofiţer scriind la indiferent la ziar. Iar aici – şi continuând să vorbească bătu cu palma peste ziarul împăturit aflat pe masă – ceea ce este scris e o enormitate… — E vorba de ziarele Surrey Star şi Middlesex Plain Dealer, domnule, murmură Schelet cu ochii în continuare închişi, imagine însăşi a răbdării şi resemnării; de asemenea, Sunbury Herald şi Molesey Times, domnule. Trupul său lung era întins alene, mâinile împreunate sub cap. Vârfurile imenselor picioare depăşeau capătul patului. Avea aerul şi vocea unui om care, deşi rănit de moarte, îşi iartă aproapele. — Puţin îmi pasă la ce ziar scrii… — În ce ziare, stimate domnule ofiţer. Să vorbim ca nişte oameni cu carte, domnul meu. Nu trebuie să chinuim biata noastră limbă. — Ridică-te imediat, personaj indisciplinat şi ia poziţie, şuieră căpitanul. Locotenentul nu-şi dădu măcar osteneala să deschidă ochii. — Avem o discuţie amicală sau nu, bătrâne? continuă el răbdător. E vizita unui prieten sau un consiliu de război, bătrâne Ham? Hamilton îl apucă de gulerul pijamalei, ridicându-l cu brutalitate în picioare. — Vexaţiuni fizice, spuse Schelet liniştit. Înnebunit de invidie, căpitanul loveşte un strălucit tânăr ofiţer, de mare viitor. Consiliul de Război îl declară vinovat pe bătrânul distins ofiţer, care se otrăveşte. — N-ai să ajungi niciodată ziarist, spuse Hamilton. (În momentul acesta Schelet aprobă cu gravitate din cap). Primo: nu ştii ortografie! — Bătrânul nostru drag Napoleon nu ştia nici el, spuse Schelet cu hotărâre. Nici acel scump venerabil Washington. Respectarea riguroasă a ortografiei este dovada unei inteligenţe mediocre. Doar o ştii foarte bine, iubitul meu bătrânel, Demosthene[1]. — Problema e cât se poate de serioasă; Hamilton îl împinse cu blândeţe pe tânărul ofiţer spre pat, pe care acesta căzu fără proteste. Este interzis să scrii articole politice sugerând că ar fi oportun ca secretarul de stat să vină aici să vadă cu proprii săi ochi… Hamilton căuta din priviri paragraful incriminat, citind mai departe… munca desfăşurată de tineri ofiţeri ignoraţi (în afară de indigeni, care îi privesc cu adoraţie) şi cărora nu li se recunosc meritele… Schelet ridică din umeri. Tăcerea sa ascundea un respect ofensator. — Îţi interzic să mai trimiţi scrisori personale, Schelet, fie că ar fi destinate unei stele de pe cer, unei comete, lunii, soarelui sau oricărui alt membru al sistemului nostru solar. — Să nu amestecăm religia în această discuţie, bătrâne Ham, spuse Schelet cu o voce surdă.   Este foarte puţin probabil ca domnul Nickerson Haben să fi auzit vorbindu-se despre aceşti bravi reprezentanţi ai opiniei publice care erau Star Surrey şi Middlesex Plain. Nu obişnuia să acorde vreo atenţie unui ziar cu un tiraj mai mic de un milion de exemplare. Şi totuşi, publicarea scrisorilor trimise de Schelet a coincis cu un moment critic din viaţa lui Haben, ceea ce a putut să conducă, s-ar zice, la manifestările orgolioase în care se lansă Star Surrey, redactorul său şef neezitând să scrie: Ce gândeşte astăzi Star, Guvernul face mâine. Pentru că, într-adevăr, Nickerson Haben porni imediat să inspecteze, „cu proprii săi ochi”, Teritoriile. În vârstă de vreo treizeci şi cinci de ani, avea lumea la picioarele sale şi nimeni nu se gândea să-şi pună întrebarea de ce. Un obraz palid, umeri înguşti, o buclă desprinsă din părul său negru, stufos, căzută pe frunte, în momentele de efuziune oratorică; ochii adânciţi în orbite, buze subţiri, pomeţi ascuţiţi, mâini lungi, albe, cam acesta ar fi portretul rapid creionat. Nickerson a dat năvală în Camera Comunelor[2] cu discursuri ameţitoare, tulburând oamenii cuminţi şi cetăţenii aşezaţi. Forţa convingătoare a cuvântului său, criticile acerbe au agitat atmosfera demnă a Parlamentului. Astfel încât, miniştrii au început să se agite neliniştiţi, sub povara sarcasmelor sale, şefii de grupări parlamentare, adunaţi pe coridoare, aşteptau cu iritare să fie arătaţi cu degetul. Om de partid, se ferea cu multă grijă să rănească susceptibilităţile propriilor săi şefi. Dacă se întâmpla să formuleze totuşi vreo critică, nu făcea altceva decât să repete, pe un ton împăciuitor, ceea ce ei înşişi lăsaseră să se înţeleagă în vreo ocazie publică. Atunci când, la un moment dat, un oarecare cabinet ministerial a căzut, domnul Haben, părăsind un scaun sigur, a reintrat în lupta electorală şi, învingându-l pe candidatul comitatului West Monrouth, şi-a făcut o reintrare triumfală la Westminster[3]. În noul cabinet a fost mai întâi subsecretar de stat la Agricultură, iar apoi la Externe. Haben se căsătorise cu văduva lui Cornelius Beit, o americancă bogată, cu cincisprezece ani mai în vârstă decât el, femeie inteligentă, cu simţul umorului, dotată cu o remarcabilă capacitate de cunoaştere a oamenilor. Convieţuirea lor nu s-a dovedit prea fericită. Ea şi-a dat seama de caracterul lui, descoperind aroganţa unui om care se făurise singur şi care ajunsese puţin prea repede sus. Într-o zi i-a mărturisit unei prietene intime că Nickerson avea un fond de vulgaritate pe care îl suporta cu mare greutate. S-a ajuns chiar să se vorbească despre un eventual divorţ… Toate acestea s-au petrecut mai înainte de operaţia de apendicită pe care doamna Nickerson a suferit-o. Operaţia, făcută de un medic celebru la acea vreme, a fost o reuşită, iar vindecarea părea definitivă. Nickerson, cât se poate de fericit de vindecarea soţiei sale, a venit în Cameră, pronunţând cel mai frumos discurs din cariera sa asupra Belucistanului[4]. Trei zile mai târziu femeia era moartă. S-a întâmplat una dintre acele căderi, inexplicabile pentru profan şi atât de temute de medic. Haben părea un om terminat. Cei care-l detestau, şi nu erau puţini, s-au întrebat cum va putea supravieţui în viaţa publică, cunoscând că principala sa sursă de venit secase. N-au avut însă nici măcar răgazul să se lanseze în diferite supoziţii. La deschiderea testamentului s-a constatat ca era unicul moştenitor al întregii averi, în afară de un legat în beneficiul cameristei. Nickerson Haben s-a îmbarcat pe primul vas cu destinaţia Africa, combinând afacerile cu plăcerea, şi străduindu-se s-o descopere cât mai bine pe cea de a doua, ca să-şi afle uitarea.   [1] Demosthene, om politic şi orator atenian (384 – 322 î.e.n.). Exilat, s-a sinucis după înăbuşirea revoltei grecilor împotriva macedonenilor, izbucnită şi la îndemnurile sale, în urma morţii lui Alexandru cel Mare. (n. trad.) [2] Organul legislativ interior în sistemul constituţional englez. (n. trad.) [3] Sediul Parlamentului englez, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea. (n. trad.) [4] Regiune muntoasă din Pakistan, fostă colonie engleză. (n. trad.)