Edgar Wallace

1. RECVIEM PENTRU O TÂNĂRĂ CORISTĂ   Mike Guild ducea o viaţă extravagantă şi provoca deseori discuţiile violente ale opiniei publice, datorită aventurilor sale. Unii râdeau de el, cei mai mulţi erau însă indignaţi de comportamentul său. Într-o zi, de pildă, goni cu viteza de 110 km de-a lun­gul lui Regent Street. Urmarea acestui fapt fu accidentarea gravă a doi pietoni, demolarea completă a unui stâlp elec­tric şi distrugerea autoturismului. Acuzaţia că ar fi fost beat nu avea sorţi de izbândă, întrucât fu extras perfect lucid din tăblăria contorsionată. El în sine, exceptând câteva zgârieturi minore, nu păţi nimic. În ciuda expertizei medicale favorabile, tribunalul îl condamnă. Mike făcu recurs, apăru în faţa juraţilor cu cei mai buni avocaţi care pot fi obţinuţi pe bani şi izbuti, cu mare greutate, să obţină o sentinţă de achitare. În lumea teatrelor era destul de cunoscut, fiindcă ofe­rea „party”-uri mult comentate. Se zvonise că la petrece­rile date pentru intimi se petrec nişte lucruri atât de nebu­neşti încât aproape că nu se putea vorbi despre ele. Odată se dusese la Paris şi poliţia franceză fusese nevoită să facă mari eforturi pentru a muşamaliza un „incident ne­plăcut” care se întâmplase în timpul şederii sale. Dar oricum, nu puteai chiar să treci sub tăcere faptul că pe trotuarul din faţa hotelului zăcea o tânără şi fru­moasă coristă. Căzuse de la etajul cinci! Aşa că poliţia fu obligată să declare conciliantă că la jeune Dame gre­şise uşa apartamentului. Nimeni nu se întrebă când avu loc constatarea oficială a decesului, de ce se căţărase peste balustradă. Singurul care se dovedi interesat pentru afacerea asta fu Henry Arthur Milton, o persoană căutată de instanţele judecătoreşti şi de poliţie. Întâmplarea făcu să locuiască atunci în acelaşi hotel. Opinia publică îi cunoştea sub nu­mele de Vrăjitorul. Desigur că în registrul hotelului figura sub un alt nume. Dl. Guild făcu anume donaţii substanţiale în beneficiul văduvelor şi orfanilor membrilor poliţiei, instituţie căreia îi provocase atâta osteneală şi destule neplăceri. La câtva timp după aceea reveni la Londra, în locuinţa sa splendid amenajată din Carlton House Terrace. Se părea că nefe­ricitul eveniment nu-l afectase deloc — şi se comporta astfel de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu se forma­liză nici atunci când diverse mărimi ale lumii teatrului începură să-l ignore, fiindcă ecourile neplăcute ale sejuru­lui său parizian nu mai conteneau. Era un bărbat cam de treizeci şi cinci de ani şi avea peste trei milioane de lire sterline. Ca urmare a bogăţiei sale mari, noţiunile sale privind binele şi răul, permisul şi nepermisul, deveniseră oarecum confuze. Dacă accidentul acesta s-ar fi întâmplat la Londra, şi nu la Paris, atunci nici cele mai mari sume şi nici cei mai buni avocaţi din lume nu l-ar fi putut feri de anume consecinţe inevitabile.   Într-o superbă dimineaţă de noiembrie, când soarele strălucea pe un cer limpede peste copacii golaşi din Green Park, valetul îi aduse d-lui Guild micul dejun la pat. Pa tavă se mai găsea şi-o scrisoare recomandată, expediată de la Paris. Pe plic se putea citi subliniat cu roşu: „Urgent şi personal! Nu se va deschide de secretarul particular”. Mike Guild se ridică în capul oaselor, îşi îndreptă o şuviţă de păr blond şi fixă câtva timp nehotărât scrisoarea, înainte de-a o deschide, suspinând. Scoase de acolo doar o coală subţire care era dactilografiată „la un rând” şi care, în afară de faptul că nu era datată, n-avea nici formula de adresare sau încheiere:   „La optsprezece octombrie, în compania unei mici so­cietăţi, aţi întreprins o călătorie la Paris. Vi s-a alăturat şi d-ra Ethel Seddings, care nu vă cunoştea caracterul adevărat. Pentru a scăpa de insistenţele dvs., a fost obligată să se sinucidă. Mi se spune Vrăjitorul — adevăratul meu nume este Henry Arthur Milton. Dacă vreţi referinţe pri­vind persoana mea, puteţi afla amănunte de la Scotland Yard. Fiindcă sunteţi un om care dispune de relaţii puter­nice, vă acord o păsuire, pentru a avea timp să le mobili­zaţi. După un termen convenabil voi veni la Londra şi vă voi ucide.”   Mike citi de câteva ori scrisoarea, întoarse foaia şi pe partea cealaltă, dar nu mai găsi nimic. — La dracu, cine-i Vrăjitorul? întrebă el, şi valetul, care era versat în astfel de treburi, îi povesti tot felul de lucruri despre acest personaj arhicunoscut. Mike răsuci şi plicul pe toate părţile, dar nici în felul ăsta nu înţelese prea multe. Râse, şi era pe cale de-a rupe scrisoarea, când totuşi se răzgândi în ultimul moment. Ceva mai târziu îşi chemă secretarul. — Trimiteţi fiţuica asta împreună cu o scrisoarea de înaintare la Scotland Yard. Ar fi uitat de tărăşenia asta, dacă, reîntorcându-se de la masa de prânz, n-ar fi găsit în locuinţa sa pe un domn care-l aştepta. Persoana arăta posomorâtă, avea o barbă scurtă şi neagră şi se prezentă ca inspectorul şef Bliss, de la Scotland Yard. — A, veniţi din cauza scrisorii, nu? O idioţenie! Cred că nu luaţi treaba asta în serios? Bliss dădu încet din cap şi spuse: — O consider atât de gravă, că timp de o lună sau două veţi fi supravegheat de doi dintre cei mai buni oameni ai mei! Mike îl privi neîncrezător. — Chiar vreţi să faceţi treaba asta? Dar valetul mi-a spus că domnul este un răufăcător pe care-l caută poliţia. Doar n-o să îndrăznească să vină la Londra! Bliss surise înverşunat. — El îndrăzneşte orice. Dacă-i face plăcere, se duce chiar şi la Scotland Yard. Şi, pentru cazuri cum este cel al dvs., se interesează în mod deosebit. Funcţionarul povesti câte ceva despre Vrăjitor şi Mike Guild începu deodată să se agite. — Dar e îngrozitor… doar nu laşi un asasin să se plimbe de colo până colo? Nu reuşiţi să-l prindeţi? Aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată! Şi în afară de asta, chestiunea de la Paris a fost un accident. Biata smintită a confundat uşile… — Sunt perfect edificat asupra cazului, d-le Guild, replică liniştit Bliss, şi nu mi-ar face plăcere să-l discut cu dvs. Dar trebuie să vă spun un lucru: cred că-l cunosc cel mai bine pe Vrăjitor şi-i cunosc şi metodele — pot să vă asigur că-şi respectă în oricare împrejurări cuvântul dat. Suntem deci obligaţi să vă protejăm. Nu angajaţi per­sonal de serviciu fără a mă înştiinţa şi informaţi-mă zilnic unde vreţi să vă duceţi şi ce doriţi să întreprindeţi. După câte ştiu, Vrăjitorul este singurul infractor din lume care se bizuie doar pe arta lui de a se deghiza. Nu avem la Scotland Yard nici o fotografie de-a lui şi eu sunt unul dintre puţinii care l-au văzut vreodată complet fără mască. Lui Mike nu-i plăcea deloc să-şi stabilească vreun program. Făcea parte dintre oamenii impulsivi şi nu ştia niciodată exact unde se va afla în ora următoare. Şi în afară de asta, intenţiona să facă un voiaj la Berlin… — Dacă părăsiţi Anglia, nu răspund eu de siguranţa dvs., replică Bliss, scurt. Dl. Guild păli.

PROLOG Drumul spre sălașele tribului Alebi este aproape de nerecunoscut. El şerpuieşte prin păduri și ținuturi mlăștinoase, prin junglă și peste dealuri cu vegetație bogată. Niciun afluent al fluviului celui mare nu curge prin țara Alebilor, și se zice că acolo trăiesc niște triburi sălbatice, necunoscute, cu obiceiuri ciudate și care îndeplinesc misterioase rituri vrăjitorești. În țara acestor sălbateci se găsește însă Fluviul Diamantelor. Odată porni înspre adâncurile acestei țări neprimitoare, o expediție sub comanda unui alb. Avea cu el hamali și echipament bun, iar într-o dimineață de octombrie, vaporul cu care călătorea acostă în estuarul marelui fluviu. Erau cu totul patru albi; șeful: un bărbat zvelt de vârstă mijlocie, a cărui întreagă făptură inspira simpatie. Unul dintre albi nu tăinuia deloc că n-avea de gând să însoțească expediția. Avea o înfățișare de om greoi și îndesat, deși de fapt era înalt, iar fața lui bădărănoasă cu trăsăturile-i brutale îl arăta și mai respingător. Pe când se făceau ultimele pregătiri, el fuma țigări lungi de foi și înjura căldura înăbușitoare. Cu câteva zile înainte de plecarea expediției, luă pe șef la o parte: — Sutton, chestia asta mă costă o groază de parale, spuse el, și n-aș vrea să le pierd prin vreo greșeală de a d-tale. Știi doar că întotdeauna vorbesc așa cum gândesc. Prin urmare nu te supăra. Dacă reușești să găsești Fluviul Diamantelor, îmi aduci bineînțeles și probe. Dar lucrul cel mai important este să-i stabilești cu cea mai mare precizie poziția. Nu-ți pot spune exact unde ai să găsești mina de diamante, ai însă la d-ta schița în creion pe care ne-a dat-o portughezul. Sutton îl întrerupse printr-un ușor râs nervos: — Nu curge pe teritoriu portughez, bineînțeles... — Pentru Dumnezeu, ce tot dai cu teritoriul portughez. Slăbește-mă odată cu prostiile astea. De cel puțin douăzeci de ori ți-am spus că nu e vorba de pământ portughez. Fluviul curge pe teritoriul englez. — Știți doar că ministerul Coloniilor.... — Da, da, știu povestea pe dinafară, se răsti celălalt. E interzisă căutarea diamantelor, e un ținut afurisit și așa mai departe. Dar ia te uită aici. Scoase din buzunar o cutie rotundă turtită și o deschise. Întrebuințează busola asta de îndată ce ajungi la primul lanț de dealuri... alte busole mai ai la dumneata? — Da, mi-am pregătit două, răspunse Sutton mirat. — Ia dă-le încoa! — Păi... — Dă-le încoace când îți spun, dragul meu, porunci scurt financiarul. Șeful expediției ridică din umeri, se duse și după câteva minute se întoarse cu două instrumente. În schimb primi pe celălalt. Arăta bine dar n-avea ace. Întregul cadran se învârtea în jurul unei axe centrale. Sutton holbă ochii mirat. — Ciudat lucru, spuse el uimit, sunteți sigur că busola merge bine? Nordul ar trebui doar să fie exact încolo, în direcția pavilionului vaporului. — Ei, năzbâtii, busola asta a fost verificată și răsverificată. Crezi poate că am să te las să pleci cu un instrument prost, după ce-am cheltuit atâta avere? În dimineața în care expediția porni și hamalii-purtători își încărcară poverile pe umeri, răsări un om cu obrazul bronzat de soare. Marea lui cască colonială, albă și-o dăduse cam pe ceafă, iar în mână ținea o apărătoare de muște. — Guvernator Sanders, se prezentă el scurt. Tocmai mă întorc din interior. Îmi pare rău că nu v-am întâlnit mai înainte. Aveți așadar de gând s-o porniți în junglă? — Da. — Și căutați diamante, pe cât am auzit? Sutton adeveri din cap. — O să întâmpinați, probabil, în marșul d-voastră o rezistență îndrăcită din partea indigenilor. Alebii au să vă atace, iar Otakii au să vă masacreze. Sanders tăcu o clipă gânditor, mișcând în vremea asta încoa și încolo apărătoarea de muște. — Băgați de seamă să aveți cât mai puține neînțelegeri cu ei. N-aș dori de loc să am război pe teritoriul meu - și mai ales păstrați distanța de granița portugheză. Sutton zâmbi: — Facem, tocmai de aceea, un arc larg. Ministerul Coloniilor a văzut însemnat pe hartă drumul pe care vrem să-l urmăm și a fost de acord cu el. Guvernatorul îl privi cu adâncă seriozitate: — Ei, atunci bun noroc! În ziua următoare expediția porni în marș la răsăritul soarelui și dispăru în pădure de cealaltă parte a fluviului Isisi. După o săptămână financiarul care echipase expediția plecă înapoi spre Anglia... Trecură luni și nimeni nu se întoarse. Și nici prin curieri și nici prin tobele Lokalilor nu veni vreo veste de la exploratori. Se scurse un an și urmă un altul și tot nu dăduseră vreun semn de viață. Cei din Anglia începură să se neliniștească. Pe capul guvernatorului Sanders începură să curgă telegrame, scrisori și întrebări oficiale. Fu chiar obligat de superiorii săi să pornească cercetări pentru găsirea oamenilor care plecaseră să găsească Fluviul Diamantelor. Dar el clătina din cap. Cu toate acestea trimese în taină, în regiunea păduroasă, doi spioni, oameni șireți și experimentați, care știau să se descurce în ținutul acela. Lipsiră vreo trei luni și când se întoarseră, unul dintre ei ducea pe celălalt de mână. — L-au prins Alebii sălbateci, explică liniștit conducătorul, și i-au scos ochii. În noaptea când voiau să-l ardă, am izbutit să ucid pe paznic și să fug cu tovarășul în desișul pădurii. Sanders stătea în fața casei sale, în lumina verzuie-albicioasă a lunii și-și plimba privirile de la vorbitor la orb, care aștepta răbdător, fără să se văicărească. — Ce vești aduceți despre oamenii albi? întrebă el în cele din urmă. Conducătorul, care se sprijinea într-o suliță lungă, se întoarse către tovarășul său. — Spune ce ai văzut, Messambi, îl îndemnă el în limba indigenilor. — Oase, spuse răgușit orbul. Oase am văzut. I-au răstignit pe oamenii albi pe un maidan mare din fața colibei șefului, și niciunul n-a scăpat cu viață. Așa spun oamenii din tribul Alebilor. — Așa socoteam și eu, răspunse Sanders serios. Și apoi trimese un raport în Anglia. Trecură luni. Veni anotimpul ploios, și apoi totul înmuguri și înverzi, ca întotdeauna după vremea furtunilor și a lapoviței. Sanders era activ. Avea mult de lucru în micuța colonie din apusul Africii centrale, în care boala somnului și războaiele de răzbunare între diferitele triburi cer fără încetare jertfe de vieți omenești. Fusese chemat în ținutul pădurilor, ca să ție un „palaver”[1] împotriva doctorilor-vraci. Străbătu în marș peste o sută de kilometri, pe drumul plin de hârtoape ce ducea în țara Alebilor și ținu în orășelul M’Saga scaun de judecată. Luase pentru paza lui douăzeci de haussa. Fără apărarea lor n-ar fi putut îndrăzni să pătrundă atât de adânc în aceste ținuturi. Acum ședea în casa acoperită cu frunze de palmier, pregătită pentru palaver, și asculta la povești de necrezut despre descântece vrăjitorești și boli ucigătoare, pricinuite de ele. Află de datini și rituri fioroase ce îndeplineau vracii între apusul și răsăritul soarelui, și apoi rosti sentința. Vraciul-doctor era un moșneag, dar Sanders n-avea niciun respect de părul cărunt. — M-am încredințat că ești un om rău, spuse el și.... — Stăpâne! Cel ce-l întrerupsese pe Sanders era pârâșul, un om pe jumătate mort de groază și de boală. Intră în cercul ce-l făceau soldații și locuitorii din M’Saga, care priveau cu curiozitate scena. — Stăpâne, tare rău om. — Taci acum din gură! porunci guvernatorul. — Face farmece drăcești cu sângele oamenilor albi! zbieră pârâșul, când la un semn al lui Sanders se văzu înhățat de doi soldați. A pus un om alb în lanțuri și-l ține închis în pădure. — Ce spui? întrebă Sanders aspru. El îi cunoștea pe indigeni mai bine ca oricare altul și numaidecât simțea dacă-l mințeau. Dar știa de asemenea - și asta era mult mai greu de cunoscut - și când spuneau adevărul. Făcu semn victimei vraciului-doctor să vie mai aproape. — Ce vorbe au fost astea cu oamenii albi? Bătrânul vraci bolborosi ceva repede și în șoaptă și-l privi plin de ură; omul, care abia cu o clipă înainte avea atâta poftă să vorbească, șovăi. — Ei? — Păi, zice că… — Spune mai departe ce voiai să spui.   [1] Sfat; ședință; scaun de judecată.

INTRODUCERE   Ca să fim cinstiţi, găsim că e ceva nemaipomenit, ba chiar contra legilor, ca puţinelor persoane care au posibilitatea de a putea intra şi ieşi cum vor, din ospiciul de nebuni al închisorii din Broadmoor, să li se atragă îndeosebi atenţia asupra unuia sau altuia din internaţii mai renumiţi ai acestui ospiciu. În cele mai multe cazuri nu putea fi vorba decât de un criminal celebru sau de unul ale cărei crime ţinuseră încordată opinia publică, până ce medicii psihiatrii şi tribunalul i-au exilat în acest lăcaş fără speranţe. În special se atrăgea atenţia asupra lui John Flack, când se plimba prin curtea închisorii, cu mâinile la spate, cu bărbia aplecată pe piept; asupra individului acela bătrân, lung şi uscăţiv, îmbrăcat prost în nişte haine de culoare cenuşie, care nu vorbea cu nimeni şi căruia nimeni nu i se adresa vreodată. — Acesta e John Flack… Flack pur şi simplu… criminalul cel mai şiret din lume… care are pe conştiinţa sa nouă omoruri… Asasinii ordinari închişi la Broadmoor, erau mândri de tovarăşul lor John. Paznicii, care îl închideau noaptea în celulă şi-i supravegheau somnul, n-aveau ce să se plângă de el. Nu dădea niciodată ocazie la neplăceri şi n-avusese în tot timpul celor şase ani, cât stătuse închis, nici un acces de furie, atât de obişnuit la puşcăriaşii nebuni şi a cărui urmare este în general transportarea la spital a unui nenorocit spectator şi punerea în cămaşă de forţă a răufăcătorului. John Flack îşi petrecea cea mai mare parte din timp scriind şi citind. Era un fel de geniu al scrisului. Scria cu o iuţeală extraordinară. Umpluse sute de caiete cu capitole din lucrarea sa „Criminologie”. Directorul închisorii îl lăsa în pace. Îi permitea să-şi păstreze caietele, în aşteptarea justificată, că într-o bună zi va putea îngloba aceste elucubraţiuni, muzeului său, care începuse să devină interesant. Bătrânul John îi dăduse odată să citească unul din acele caiete – un semn de extraordinară deferenţă. Directorul citi, reciti şi rămase cu respiraţia tăiată! Titlul lucrării era: „Cum se poate fura tezaurul unei bănci, când sunt numai doi paznici prezenţi.” Directorul închisorii, un fost militar, citea şi recitea, se oprea din citit ca să-şi revină şi, citea din nou. Lucrarea aceea, scrisă citeţ, îi aducea aminte de dispoziţiile ordinului de atac al unei divizii. John Flack nu uitase nimic, prevăzuse totul. Nu numai că indicase compoziţia medicamentului soporific, cu care să adoarmă pe paznicul, care făcea de serviciu afară, dar mai adăugase şi o notă în josul paginii, notă care avea conţinutul următor: „Dacă nu se poate obţine medicamentul soporific sfătuiesc să se viziteze un medic din cartier, căruia să i se indice următoarele simptome… medicul va prescrie atunci somniferul dorit în soluţie diluată. Se vor procura şase sticle cu preparatul prescris, din care se va putea extrage somniferul necesar după metoda următoare…” — Ai scris mai multe din acestea, Flack? îl întrebă directorul. — Ca asta? John Flack ridică cu dispreţ din umeri. Asemenea lucrări fac de plăcere, numai ca să-mi exersez memoria. Am scris până acum şaizeci şi trei de volume asupra aceleiaşi teme. De altfel n-am putut realiza – în tot timpul acestor şase ani, de când sunt aici – nici măcar o singură îmbunătăţire a vechiului meu sistem. Glumea oare? Să fi fost asta produsul unui creier bolnav? Directorul nu-şi putea forma o părere clară, orişicât era el de obişnuit cu „pacienţii” săi şi cu felul lor de a fi. — Doar n-ai vrea să spui că ai scris un lexicon al crimei? îl întrebă el neîncrezător. Unde este? În loc de a răspunde, Flack zâmbi ironic. Şaizeci şi trei de volume scrise cu mâna, formau opera vieţii lui Flack. Era unica producţie cu care singur se mândrea. John îi explică directorului, care cu altă ocazie reluase firul convorbirii avute odată: — Am dat unui om rutinat o avere pe mână – bineînţeles, dacă va fi un tip energic şi dacă va primi în curând lucrările mele. — În zilele acestea de invenţii ştiinţifice, ceea ce a fost nou ieri, poate fi vechi azi sau mâine. Directorul închisorii se îndoia de existenţa acestor lucruri. Trebui însă să-şi schimbe părerea scurt timp după aceea. Scotland Yard, care alerga rar după fantome, trimise pe inspectorul superior Simpson – un om lipsit de orice imaginaţie, ceea ce de altfel îi ajutase la avansare – să vorbească cu John. Convorbirea fu foarte scurtă. — E vorba de lucrările tale, John. Ar fi regretabil dacă ar intra pe mâini rele. Ravini spune că ai ascuns pe undeva vreo sută de volume. — Ravini? Bătrânul John Flack rânji de i se văzură toţi dinţii. Ascultă, Simpson! N-ai să crezi că mă veţi putea ţine închis toată viaţa în locul ăsta afurisit? Da?… Ai să te înşeli amar de tot! Într-o noapte am s-o şterg pe tăcute. — Poţi să i-o spui şi directorului dacă vrei – şi apoi am să vorbesc eu cu Ravini între patru ochi! Vocea-i devenise tunătoare şi în ochi îi apăruse iar licărirea nebună, pe care Simpson o mai văzuse odată. — Visezi vreodată treaz, Simpson?… Eu am trei visuri! Am găsit o metodă nouă, ca să pot dispare, luând cu mine un milion. Asta e unul din visurile mele. Dar nu e atât de important. Al doilea vis are de-a face cu Reeder. Din partea mea poţi să-i povesteşti totul lui J. G. Visez să-l întâlnesc odată – singur – într-o noapte întunecoasă, ceţoasă, când gardienii nu pot spune din ce parte se aud ţipetele. Şi visul al treilea se ocupă cu Ravini. George Ravini are o singură şansă: să moară înainte ca eu să scap de aici. — Eşti nebun, îl luă gura pe dinainte pe Simpson. — Păi, de aia sunt aici! îi răspunse John Flack. Convorbirea cu Simpson şi aceea cu directorul închisorii au fost cele mai lungi pe care le avusese John în interval de şase ani, cât a stat în Broadmoor. Când nu scria, se plimba prin curtea închisorii cu capul înclinat pe piept şi cu braţele încrucişate la spate. Câteodată se apropia de un loc anumit al zidului împrejmuitor şi se bănuia – cu toate că posibilitatea asta părea exclusă – că arunca scrisori peste zid. Mai probabil era însă că a găsit un curier, care ducea în afară numeroasele sale scrisori cifrate şi-i aducea răspunsurile. John era foarte bun prieten cu paznicul secţiei sale – şi într-o bună zi, paznicul acesta fu găsit cu gâtul tăiat! Poarta secţiei era deschisă larg şi John Flack plecase în lume ca să-şi pună în aplicare „visurile sale”.  

1 Pe dâmbul înverzit din faţa zidului întunecat al codrului des de brazi, în mijlocul unui parc larg prevăzut cu arbori, se află vila Alice. De la răzorul oval, smălţuit cu mii de flori, se înălţa peronul cu terasă către cele două uşi batante de cristal, ale parterului. Ferestrele largi şi boltite ale primului etaj privesc departe peste câmpuri, unde se zăresc acoperişurile neregulate ale caselor cu hornuri, care se înalţă ca nişte degete de mănușă, din care, în fiecare zi, nori de fum întunecă lumina soarelui. Tot ceea ce se vede prin fumul negru, clădirile de cărămidă despărțite prin străzi asfaltate şi dubla linie ferată, barăcile cele joase cu miile lor de muncitori care în locul aerului curat respiră numai fumul cel gros, toate acestea sunt „Întreprinderile Paragon” cunoscute ca una din cele mai mari fabrici de maşini din lume. Şi aici, sus pe colină, se află casa mândră şi scăldată în lumina soarelui, în mijlocul unei pajişti vesele bătută de vânturi calde. „Edgar Paragon“ stă scris simplu numele pe tăbliţa de alamă de pe unul din stâlpii zidului parcului. O poartă, cu două aripi din fier, cizelat, desparte casa de lumea înconjurătoare. O maşină cu motorul zbârnâind se căzneşte din greu să urce în sus pe colină. Praful întregului dram din oraş şi până aici se află pe caroserie. Automobilul se opreşte în faţa porţilor parcului. Şoferul sare jos, deschide zelos portiera şi apoi se osteneşte să dea jos cufărul încătărămat în timp ce din fundul maşinii coboară călătorul cu un căscat obosit. Ochii săi, întunecaţi şi pătrunzători, care sunt în contrast cu paloarea bolnăvicioasă a figurii sale uscăţive şi lipsită de viaţă, se îndreptară trudiţi asupra casei ai cărei pereţi luminoşi strălucesc printre arborii înverziţi. Apoi se îndreaptă târându-şi paşii nesiguri spre portal; — şi totuşi Robert Paragon n-are decât 24 ani. Dar viaţa în oraş, sau, în orice caz, ceea ce el înţelegea prin viaţă, a făcut ca ultimii ani să conteze pentru el dublu sau chiar triplu. Obrajii supţi, cearcănele de sub ochi, buzele decolorate vădesc aceasta într-o limbă mult prea limpede. El apăsă odată pe butonul soneriei care e sub firmuliţa cu numele tatălui său, apoi se întoarse către şofer: —  Cât face? — Şase shillingi şi 3 pence, d-le Paragon, răspunse acesta care tocmai pusese în faţa porţii elegantul cufăr de piele. — Bine! Robert Paragon clătină capul neglijent. Ţi-i voi plăti mâine, când vei veni aici să mă iei pentru trenul de prânz. Pe trăsăturile îngrijorate ale şoferului se aşternu dezamăgirea dar nu îndrăzni să riposteze. Tăcut, se urcă în maşină, întoarse şi foarte încet porni înapoi pe drumul pe care venise. Şi Robert Paragon aşteptă. Nerăbdător, făcu câţiva paşi. Un om bătrân, în livrea de lacheu, veni şchiopătând pe aleea prundită a parcului. În mână, zornăia un lanţ cu chei. La privirea tânărului stăpân, trăsăturile sale se schimonosiră într-un surâs silit. Grabnic deschise poarta şi apoi se trase într-o parte cu o plecăciune. — Bună ziua, Frederic, zise Robert Paragon, ducând neglijent mâna la pălăria care era excesiv de potrivită la ton cu costumul său cenuşiu de sport. Tata e acasă? — Domnul director a plecat cu doamna... — Hm — trebuia să fi anunţat telegrafic sosirea mea! M-am pripit să plec. Ei, nu face nimic! Neliniştit, îşi muşcă buza de jos, se uită apoi brusc în obrazul servitorului întrebând cercetător: — Ana, cel puţin, e acasă? — D-ra Windover trebuie să fie cu siguranţă în parc — la trandafiri... — Bine. Du-mi cufărul în casă — şi dacă vine tata... — Îi voi aduce la cunoştinţă sosirea d-voastră domnule... Robert Paragon clătină capul şi se îndreptă spre parc. Imediat, la stânga, coti pe o alee laterală şi urmă drumul drept al unei alei de pomi fructiferi şi rămase o clipă pe loc, atunci când, printre pomi, întrezări licărirea unei rochii de culoare deschisă. Prin urmare, Frederic avusese dreptate. Ana era din nou lângă trandafirii ei dragi. El grăbi pasul şi rămase nemişcat lângă fata care tocmai era ocupată să lege un svelt trandafir mareşal Niel de un ţăruş. — Bună ziua, Ana! La acest neaşteptat salut fata se întoarse. Ceva ca o spaimă secretă se oglindi în trăsăturile sale în timp ce-şi lăsa ochii mari, albaştri să se odihnească cercetători asupra lui Robert. Cu un gest de vădită zăpăceală îşi îndepărtă părul blond ca spicul grâului de pe fruntea înaltă şi albă.

 CAPITOLUL I   Barca înainta prin ceaţa dimineţii în josul fluviu­lui. După cum se mişcau cele două perechi de rame, îţi puteai da seama că vâslaşii erau oameni cu experienţă. Se strecurau pe lângă malul dinspre Surrey, încercând să rămână ascunşi în umbra şalupelor ancorate. Spre est, soarele începea să răsară. De-a lungul flu­viului şi pe maluri se vedeau lumini arzând. Piaţa de peste faleză era înecată în lumină şi deasupra cheiurilor, unde se legănau cargouri în ancoră, strălucea lumina reflectoarelor. Fluviul se trezea. Cei din barcă auzeau limpede res­piraţia motoarelor, zăngănitul macaralelor, duruitul stins al lanţurilor. Se aflau în dreptul unei şalupe lungi, cu prova orien­tată spre malul dinspre nord, când, pe fundalul întunecat se ivi conturul vag al unui obiect greu de definit. Primul dintre luntraşi îşi întoarse capul şi văzu o şalupă aşezată transversal pe direcţia apei. Omul lăsă vâslele şi mormăi: — Oh! E Wade! Din beznă se auzi o voce veselă: — Bună, iubiţelule! Vrei s-o iei din loc? Mânuită cu abilitate, şalupa poliţiei se lipi de barcă. Cineva făcu abordajul cu un harpon. — Sunt eu, d-le Wade. Duceam barca la Dorlin, ca să acostăm acolo, spuse unul din vâslaşi. Avea o voce profundă şi vorbele îi erau punctate în răstimpuri cu pufnituri involuntare. — Ce-mi văd ochii? Vocea din barca poliţiei părea să fie foarte surprinsă. Să fie chiar dl. Sughiţ în persoană? Cu ce ocazie pe aici, iubiţeilor? Faceţi sport de dimineaţă? O lumină puternică inundă barca. Cei doi vâslaşi îşi acoperiră ochii îndureraţi. — Se pare că avem o cutie, se auzi vocea nu tocmai prietenoasă a inspectorului John Wade. Cred c-o fi o cutie cu sticle de whisky şi să fiu al naibii dacă nu mai e încă una. — Noi le-am găsit, numai. Pluteau pe fluviu, spuse omul pe care inspectorul îl numise Sughiţ. Eu şi cu Harry le-am pescuit. — Le-aţi pescuit? Pot să pariez că da! Ia poftiţi puţin la noi, şi mai vioi, iubiţeilor! Cei doi hoţi au rămas tăcuţi tot timpul drumului până la sediul poliţiei. — Nu ţi-a trebuit prea multă inteligenţă să ne prinzi, nu-i aşa, Wade? Londra e plină de crime şi jafuri ai căror autori rămân nepedepsiţi şi tot ce ai reuşit tu să faci a fost să pui laba pe doi găinari. Mai bine te-ai gândi la femeia găsită cu gâtul tăiat în grădinile Cranston, sau la Oamenii de cauciuc. — Gura! mârâi celălalt hoţ. — Dă-i drumu', Sughiţel, spuse Wade curtenitor. Nu am deloc sensibilităţi la chestii din astea. Vorbeai de Oamenii de cauciuc. Îmi reproşezi, de fapt doreşti să mă simt ca un om fără nici o importanţă. Şi pe lângă mine şi Poliţia metropolitană. Deci, dă-i drumu', iubiţel. Nu mă menaja, biciuieşte-mă cu scorpioni. — Ţine-ţi mă' pliscu', îi şopti din nou celălalt prizonier tovarăşului său, aşa că acesta rămase mut în pofida bat­jocurii şi a ironiei care nu întârziară să se reverse asupra lui. — Care era deci destinaţia acelui whisky? Asta să-mi spuneţi. Unde ar fi trebuit să ajungă sticlele? Asta mă interesează. Vreau să mă fac traficant. Hai, Sughiţ, toar­nă-mi adevărul şi-l voi păstra închis în sufletul meu. Unicul răspuns fu un şir de pufnituri. — Hai, iubiţelu', spune-i lui papa. Cei doi prizonieri nu putură vedea grimasa de pe faţa smeadă şi netedă a lui Wade, dar simţiră satisfacţia din glasul lui. Ar fi trebuit să înveselească el inimile bieţilor marinari de la Mecca? continuă Wade. Asta ar fi fost cu adevărat o faptă demnă de laudă; sărmanii băieţi care cutreieră mările au şi ei dreptul la bucăţica lor de confort, nu? Sau era, cumva, pentru dragul de Golly. Cel interpelat se răsuci brusc.        — Ştii că nu ai dreptul să-mi pui încă aceste întrebări, Wade, ştii bine lucrul ăsta! Te-aş putea dezbrăca de uni­formă pentru interogatoriul pe care vrei să mi-l iei. Şi dacă mai adaug vreo două-trei min … ezită să-şi termine fraza. — Minciunele, interveni Wade în ajutorul lui. — Mă calomniezi, asta faci. Şalupa se opri lângă un pod plutitor. — Doar doi pescari, sergent, raportă Wade. — Pune-i la index! În aceeaşi zi, Wade făcu o vizită la clubul Mecca, unde o căută pe proprietăreasă, doamna Annabel Oaks. D-na Oaks fusese silită, ca urmare a intervenţiei au­torităţilor, să-şi înregistreze „clubul”, ceea ce prezenta dezavantajul de a fi permanent sub observaţia poli­ţiei. Acum se plângea, din toată fiinţa ei, oaspeţilor. — Frumos! Clubul este destinat ofiţerilor, dar iată că orice sticlete cu cap pătrat poate să-şi vâre nasul peste tot! Mecca avea o poziţie excelentă pentru subofiţerii din Ma­rina Comercială. Aici oamenii se aflau în imediata apro­piere a birourilor diferitelor linii maritime, iar viaţa, chiar dacă nu strălucea, era ieftină. Alţi oaspeţi devotaţi ai clubului îl găseau avantajos şi din alte motive. D-na Oaks — alintată Mami — era foarte îndatoritoare, mai cu seamă dacă oamenii erau simpatici. În caz de nevoie, „cetăţenii” Meccăi primeau un ajutor fie de la dânsa, fie de la soţul ei, cu toate că acesta părea cu totul incapabil să o facă. Golly era un omuleţ blând, cu osatura fragilă. O mustaţă roşcată îi cădea peste bărbia necizelată. Fusese cândva steward pe un vas. În clipele lui de visare bahică se ridica până la rangul de şef de echipaj. Odată, când se afla într-o stare euforică deosebită, a pretins că fusese căpitan pe un transatlantic, dar după asta i-a fost foarte rău. Cânta balade cu o voce în falset şi aspira să ajungă la operă. Clienţii clubului obişnuiau să deschidă ferestrele făcând comentarii asupra vocii lui Golly pentru că, li se părea lor — cel mai bine cânta atunci când tăia lemne şi se pare că, de regulă, Golly tăia lemne! Mami nu era nici pe departe atât de mămoasă pe cât o arăta porecla. Era slabă, asta ca să nu spunem uscăţivă. Părul care încărunţea încadra o faţă dură, aproape respingătoa­re. O parte din oaspeţi o numeau, în secret, Bătrâna Faţă de Fier, dar pentru cei mulţi ea era Mami. Clădirea clubului, jumătate din lemn, jumătate din că­rămidă, se învecina cu un şir de debarcadere năpădite de iarbă, pe care fuseseră instalate două bănci. Marginea rudimentarei construcţii putrezise, iar grămada străveche de lemne care sprijinea ceea ce Mami numea „faţada”, era crăpată şi chiar fărâmiţată. Priveliştea a fost întotdeauna frumoasă pentru că în acest loc rada portului era foarte întinsă, iar fluviul aglomerat de vase. În apro­piere se aflau şi danele de acostare ale vaselor germane. Lila Smith obişnuia să stea la fereastra sufrageriei privind fascinată vapoarele care pluteau încet. Ajunsese să cunoască foarte bine lumea încântătoare a fluviului. Chiriaşii clubului, reîntorşi din voiaj, începuseră să ob­serve că Lila nu mai era un copil. Niciodată nu fusese lipsită de drăgălăşenie, dar acum căpătase şi un farmec pe care nimeni nu-l remarcase până atunci. Natura adău­ga feţei ei de copil cu obraji rotunzi şi ochi mari o căldură abia ghicită. Din păcate îmbrăcămintea îi era neîngriji­tă, iar pantofii jerpeliţi. — Ăla de la 7 vrea ceai, Lila, nu mai sta cu ochii căscaţi ca un porc înjunghiat. Intră-n priză mai repe­de! Cam aşa o încuraja Mami când intra în cameră şi o prindea cufundată în ocupaţia ei favorită, privitul pe geam. — Da, mătuşico, răspunse Lila apoi zbură la bu­cătărie. Vocea aspră a patroanei o îngrozise dintotdeauna. Uneori şi-ar fi dorit o altfel de viaţă; avea o vagă impresie că şi ştia cum ar arăta acea viaţă: cu pomi, spaţii largi şi oameni foarte respectuoşi. Visa mai tot timpul în vreme ce se uita pe geam. Afară dimineaţa era rece, soare­le, cu obrazul ca petala unei flori, dantela apele râului cu şuviţe tremurătoare de aur palid. Brusc, fata îşi ridică ochii în sus. O privise un bărbat aflat pe debarcader. Faţa îi era bronzată şi frumoasă. Avea capul descope­rit, iar părul castaniu se inela în bucle unduitoare. — Bună dimineaţa, prinţeso! Lila surâse puţin speriată; zâmbetul pieri apoi încet, lăsând pe faţa ei un aer de seriozitate. — Bună dimineaţa, domnule Wade! Aproape că i se oprise respiraţia. Poliţistul era una dintre persoanele care o fascinau. Şi asta nu pentru că i-ar fi fost teamă. Fata intuia că el are o importanţă cu totul deosebită în viaţa ei, însă motivaţia acestui sentiment îi scăpa. Multă vreme îl considerase un om în etate, cam la fel de bătrân ca Golly. Apoi, într-o bună zi i s-a părut că sunt de-o vârstă. Niciodată nu-i pusese întrebări incomode, nici nu încercase să afle de la ea amănunte din viaţa intimă a familiei. Cât despre interoga­toriile infernale la care era supusă Mami, ele nu puteau reprezenta un motiv de nelinişte pentru familia Oaks. — De ce ţi se spune „ocupatul”, d-le Wade? Pusese întrebarea fără să-şi fi dat seama cum, şi se înspăimântă încă înainte ca vorbele să-i fi scăpat. — Pentru că sunt ocupat, prinţeso, răspunse el grav. Niciodată nu ştia, atunci când i se adresa pe tonul acela potolit, dacă e serios sau glumeşte. Sunt atât de ocupat, încât probabil că existenţa mea este o adevărată ofensă pentru un pierde-vară. Hărnicia e punctul meu slab. Wade făcu o pauză şi o privi cu interes. — Hai să ne întoarcem la acea experienţă de care mi-ai mai vorbit, propuse el. Fata deveni dintr-odată foarte agitată. — Aş fi fericită să uitaţi că am spus vreodată aşa ceva, răspunse ea privind înspăimântată spre uşă. A fost o prostie din partea mea … De fapt, eu … eu min­ţeam, d-le Wade. Încercam doar să fac senzaţie. — Tu nu poţi spune minciuni, o întrerupse el calm. De fapt încerci să-mi plasezi una acum, dar nu-ţi reu­şeşte. Când ai afirmat: „Să nu crezi că îmi este aşa de rău — câteodată am chiar o experienţă minunată”, acela a fost adevărul. Îşi ridică mâna cu un gest dom­nesc. Dar despre aşa ceva vom mai discuta poate. Cum îţi merge? Înainte de a-i răspunde, Lila auzi paşii greoi ai lui Mami şi se retrase cu un pas în spate. Privea peste el şi era conştientă de ipocrizia ei; Mami intră încruntată în cameră. — Bună, d-le Wade, chiar n-ai altceva mai bun de făcut decât să-mi ţii moştenitoarea de vorbă? Vocea ei era ascuţită şi vibrantă. Dintre toate feţele demne de ura ei, cea mai nesuferită îi era cea a lui John Wade. O expedie pe Lila din cameră cu un gest şi trânti uşa după ea. — Să nu vii aici să-mi chestionezi copiii. Fii bărbat şi bate la uşa din faţă. — Dar tu n-ai aşa ceva, răspunse Wade cu o undă de reproş. Şi de ce eşti atât de nervoasă, fetiţo? Am venit animat de cele mai amicale sentimente pentru a sta de vorbă cu Golly. — E pe debarcader. Şi nu îmi mai spune fetiţo! izbucni femeia, iritată.

CAPITOLUL I Harry „Cavaleristu” intră în Poliția din Burton Street ca să-și prezinte biletul de eliberare din închisoare. Tocmai în dimineața acelei zile părăsise închisoarea din Dartmoor, după ce ispășise o condamnare de 7 ani. Harry, un om cu fața galbenă și cicatrice pe obraz, intră în localul poliției încruntat și prezentă comisarului de serviciu certificatul său. — Domnule comisar, sunt Henry Beneford, eliberat din închisoare. Trebuie să mă prezint aci… În acest moment observă pe inspectorul Long (denumit Rămășag) și ochii îi scânteiară. Era o coincidență, chiar o coincidență extrem de nefericită pentru Harry „Cavaleristu” să întâlnească pe Rămășag. Acesta tocmai venise înăuntru ca să stabilească identitatea unui hoț de prăvălii, căutat de multă vreme. — Bună dimineața domnule inspector. Mai ești încă pe lumea asta? — Și încă cum, răspunse vesel inspectorul Arnold Long. Buza urâtă a lui Harry „Cavaleristu” tremură: — Mă miră că conștiința d-tale neagră te lasă să mai dormi. Mi-ai obținut șapte ani prin viclenie și șiretenie. — Și sper să-ți mai obțin încă șapte, răspunse vesel Rămășag. Dacă ar fi după mine, te-aș duce la spânzurătoare. Pământul ar deveni astfel un loc mai plăcut de locuit. Buza lungă de sus a pușcăriașului tremură nervos. Oamenii care îl cunoșteau bine, se fereau de el în momentele când Harry era atât de surescitat. Însă Arnold Long, deși îl cunoștea destul de bine, nu se neliniști de loc. Harry Cavaleristu, ce e drept, făcuse un an și jumătate serviciu militar la cavalerie și căpătase trei ani închisoare, pentru că stâlcise în bătaie un subofițer până l-a lăsat în nesimțire. Era o brută, un hoț, unul dintre cei mai periculoși oameni. Dar și Rămășag era foarte temut. — Ascultă-mă! Nu vreau să ameninț. Dar nu o să mai ai ocazie să mă trimeți încă odată la închisoare. Atâta vreau să-ți mai spun: Bagă de seamă? Rămășag surâse. — Vorbești mult Cavaleristule, zise el prietenos. Într-o bună zi o să vrei să mai intri și în parlament. Pușcăriașul tremură de furie și iarăși vibră buza lui superioară. Încercă să vorbească, însă nu putu. Se îndreptă apoi spre comisar și-i prezintă documentele cu mâna tremurândă. — Oh, ești șiret, sunteți cu toții șireți. Oameni ca mine se prind ușor, dar de ce nu l-ați prins încă pe Shelton, hei? Toți copoii din Anglia nu au putut să pună mâna pe el. Nici măcar vreun detectiv amator. Rămășag nu răspunse nimic, căci Shelton îl interesa atunci prea puțin. Simțea că prin amator, Harry făcea aluzie la el, dar acest reproș nu-l atinse niciodată, căci era un funcționar capabil și Harry Cavaleristu știa asta prea bine. Când Long se întoarse la Scotland Yard află că Shelton avea să aibă o mare influență asupra vieții lui. Într-adevăr nu se găsea în toată lumea nimeni, care să fie de talia lui Clay Shelton. De cincisprezece ani se ocupa să falsifice și să pună în circulație scrisori de credit, polițe și alte efecte comerciale. Cincisprezece ani - e timp lung. „Clay Shelton” era eticheta, sub care se înregistra toată activitatea acelui om uscățiv, miop care la 3 septembrie 1899 își însemnă astfel numele în registrul hotelului White-Hart din Dorking și care printre manoperă simplă și un fals ordinar putuse ridica de la Sussex Bank 7.200 lire sterline. Era primul nume, prin care se făcu cunoscut și acest nume fu menținut pe toate fișele prefecturii de poliție. Lt.-colonelul Hillerby de la Serviciul de aprovizionare, care ridică de la Banca Africană 25.000 lire sterline, în baza unei procuri false, era desigur același, însă purta mustăți și monoclu. Detectivul Băncii cunoștea foarte bine cercurile militare, de aceea i se părea suspect acest nou colonel și-l urmări până la Wynberg. A doua zi dimineața, detectivul fu găsit înjunghiat în păduricea de lângă Kenilworth. „Clay” era un om inteligent, dur și foarte brutal. Corban Smith, casier la o divizie marină, care căpătase de asemenea cam aceiași sumă de la Portsmouth & Southern Bank, nu avea mustață, dar purta uniformă de ofițer de marină, având pe pieptul stâng diverse insigne de decorații. Mesagerul care încasase de la Banca Angliei 65.000 lire sterline pentru Midland Western Bank avea o mustață căruntă și vorbea cu accent scoțian. Frederik C. Tennycold din Chicago, care încasă 6.000 lire la o sucursală a aceleași bănci, purta ochelari și la butonieră insignele ordinului Cavalerilor lui Columb. Și multe alte nume au fost trecute de poliție în dosarele acestui om, însă oficial era cunoscut numai sub numele Clay Shelton. Inspectorul Vansitter, abătut și cu fața foarte îngrijorată, era într-o conferință, la superiorul sau. — Îmi pare extraordinar de rău, zise șeful său, clătinându-și capul cărunt. Ai făcut doar aceeași experiență neplăcută pe care au făcut-o și colegii d-tale. Cel mai bun lucru ce aș putea să fac pentru d-ta, este să te dispensez de însărcinarea ce ți-am dat și s-o încredințez altuia. E un noroc pentru d-ta că niciunul din cei ce s-au ocupat de falsurile lui Shelton, n-au putut să facă nimic.

1. Magia fricii     Toate acestea s-au întâmplat în timpul absenţei Excelenţelor lor şi, dacă nu ar fi fost această absenţă, nu s-ar fi putut petrece. Excelenţa Sa, Administratorul Teritoriilor Rezervate, ieşind la pensie, plecase însoţit de salve de tun şi de imnul naţional cântat de muzicanţii aproape albi, şi care toţi, dar mai ales trompeţii, aveau tendinţa să cânte fals. Noua Excelenţă suferea în acest timp chinurile picăturii chinezeşti în Devonshire, la Budleigh Salterton, de unde plecarea sa era mereu amânată. Orice schimbare petrecută în Administraţie nu modifica aproape cu nimic existenţa locuitorilor din regiunea Marelui Fluviu, iar căpitanul Hamilton, care făcea parte din unitatea regală Hussa, îndreptându-se furios spre cabana care-l adăpostea pe tânărul său subordonat, era foarte puţin interesat de evenimentul care se desfăşura. Nemulţumirea sa era legată însă de cu totul altceva şi anume, de faptul că subalternul său, Tibbetts, săvârşise greşeala de neiertat de a trimite corespondenţe la ziare, aceasta fiind una dintre slăbiciunile sale. Hamilton era ud de transpiraţie şi furios, deoarece soarele ardea îngrozitor, iar fierbinţeala pământului galben din cuptorul care se chema poligon de exerciţii îl ardea chiar şi prin tălpile pantofilor. Clădirile cazărmii, care mărgineau pe una din laturi poligonul, erau învăluite într-o masă de abur dogoritor, iar căpitanul zărea palmierii ca printr-o ceaţă. Păsările tăceau apăsate de căldură. Deschizând cu o lovitură de picior uşa cabanei în care se afla locotenentul, Hamilton intră strâmbându-se de scârbă. Locotenentul Tibbetts, supranumit Schelet, întins pe pat, era îmbrăcat în ceva care-ţi lua ochii: o pijama purpurie, cu dungi alternative de verde şi galben. Hamilton aruncă pe masă foaia de ziar pe care o ţinea în mână, exact în clipa în care Schelet deschidea ochii. — Bună ziua, domnule, zise acesta, uşor ameţit. Tot mai plouă? — Bună ziua, scrâşni Hamilton. Schelet, masa se serveşte peste o oră şi am ceva să-ţi spun. Celălalt adormi la loc. — Scoală-te şi acoperă-ţi picioarele astea hidoase. Pleoapele locotenentului se mişcară puţin. Murmură, abia auzit, că nu înţelegea despre ce este vorba, peşi văzuse ziarul pe care căpitanul îl aruncase pe masă, recunoscând şi caracterele gotice ale literelor din titlu. — Fapt este, Schelet, spuse Hamilton cu un aer ce se voia înspăimântător, că nimeni nu-şi dă seama mai bine decât dumneata ce greşeală gravă săvârşeşte un ofiţer scriind la indiferent la ziar. Iar aici – şi continuând să vorbească bătu cu palma peste ziarul împăturit aflat pe masă – ceea ce este scris e o enormitate… — E vorba de ziarele Surrey Star şi Middlesex Plain Dealer, domnule, murmură Schelet cu ochii în continuare închişi, imagine însăşi a răbdării şi resemnării; de asemenea, Sunbury Herald şi Molesey Times, domnule. Trupul său lung era întins alene, mâinile împreunate sub cap. Vârfurile imenselor picioare depăşeau capătul patului. Avea aerul şi vocea unui om care, deşi rănit de moarte, îşi iartă aproapele. — Puţin îmi pasă la ce ziar scrii… — În ce ziare, stimate domnule ofiţer. Să vorbim ca nişte oameni cu carte, domnul meu. Nu trebuie să chinuim biata noastră limbă. — Ridică-te imediat, personaj indisciplinat şi ia poziţie, şuieră căpitanul. Locotenentul nu-şi dădu măcar osteneala să deschidă ochii. — Avem o discuţie amicală sau nu, bătrâne? continuă el răbdător. E vizita unui prieten sau un consiliu de război, bătrâne Ham? Hamilton îl apucă de gulerul pijamalei, ridicându-l cu brutalitate în picioare. — Vexaţiuni fizice, spuse Schelet liniştit. Înnebunit de invidie, căpitanul loveşte un strălucit tânăr ofiţer, de mare viitor. Consiliul de Război îl declară vinovat pe bătrânul distins ofiţer, care se otrăveşte. — N-ai să ajungi niciodată ziarist, spuse Hamilton. (În momentul acesta Schelet aprobă cu gravitate din cap). Primo: nu ştii ortografie! — Bătrânul nostru drag Napoleon nu ştia nici el, spuse Schelet cu hotărâre. Nici acel scump venerabil Washington. Respectarea riguroasă a ortografiei este dovada unei inteligenţe mediocre. Doar o ştii foarte bine, iubitul meu bătrânel, Demosthene[1]. — Problema e cât se poate de serioasă; Hamilton îl împinse cu blândeţe pe tânărul ofiţer spre pat, pe care acesta căzu fără proteste. Este interzis să scrii articole politice sugerând că ar fi oportun ca secretarul de stat să vină aici să vadă cu proprii săi ochi… Hamilton căuta din priviri paragraful incriminat, citind mai departe… munca desfăşurată de tineri ofiţeri ignoraţi (în afară de indigeni, care îi privesc cu adoraţie) şi cărora nu li se recunosc meritele… Schelet ridică din umeri. Tăcerea sa ascundea un respect ofensator. — Îţi interzic să mai trimiţi scrisori personale, Schelet, fie că ar fi destinate unei stele de pe cer, unei comete, lunii, soarelui sau oricărui alt membru al sistemului nostru solar. — Să nu amestecăm religia în această discuţie, bătrâne Ham, spuse Schelet cu o voce surdă.   Este foarte puţin probabil ca domnul Nickerson Haben să fi auzit vorbindu-se despre aceşti bravi reprezentanţi ai opiniei publice care erau Star Surrey şi Middlesex Plain. Nu obişnuia să acorde vreo atenţie unui ziar cu un tiraj mai mic de un milion de exemplare. Şi totuşi, publicarea scrisorilor trimise de Schelet a coincis cu un moment critic din viaţa lui Haben, ceea ce a putut să conducă, s-ar zice, la manifestările orgolioase în care se lansă Star Surrey, redactorul său şef neezitând să scrie: Ce gândeşte astăzi Star, Guvernul face mâine. Pentru că, într-adevăr, Nickerson Haben porni imediat să inspecteze, „cu proprii săi ochi”, Teritoriile. În vârstă de vreo treizeci şi cinci de ani, avea lumea la picioarele sale şi nimeni nu se gândea să-şi pună întrebarea de ce. Un obraz palid, umeri înguşti, o buclă desprinsă din părul său negru, stufos, căzută pe frunte, în momentele de efuziune oratorică; ochii adânciţi în orbite, buze subţiri, pomeţi ascuţiţi, mâini lungi, albe, cam acesta ar fi portretul rapid creionat. Nickerson a dat năvală în Camera Comunelor[2] cu discursuri ameţitoare, tulburând oamenii cuminţi şi cetăţenii aşezaţi. Forţa convingătoare a cuvântului său, criticile acerbe au agitat atmosfera demnă a Parlamentului. Astfel încât, miniştrii au început să se agite neliniştiţi, sub povara sarcasmelor sale, şefii de grupări parlamentare, adunaţi pe coridoare, aşteptau cu iritare să fie arătaţi cu degetul. Om de partid, se ferea cu multă grijă să rănească susceptibilităţile propriilor săi şefi. Dacă se întâmpla să formuleze totuşi vreo critică, nu făcea altceva decât să repete, pe un ton împăciuitor, ceea ce ei înşişi lăsaseră să se înţeleagă în vreo ocazie publică. Atunci când, la un moment dat, un oarecare cabinet ministerial a căzut, domnul Haben, părăsind un scaun sigur, a reintrat în lupta electorală şi, învingându-l pe candidatul comitatului West Monrouth, şi-a făcut o reintrare triumfală la Westminster[3]. În noul cabinet a fost mai întâi subsecretar de stat la Agricultură, iar apoi la Externe. Haben se căsătorise cu văduva lui Cornelius Beit, o americancă bogată, cu cincisprezece ani mai în vârstă decât el, femeie inteligentă, cu simţul umorului, dotată cu o remarcabilă capacitate de cunoaştere a oamenilor. Convieţuirea lor nu s-a dovedit prea fericită. Ea şi-a dat seama de caracterul lui, descoperind aroganţa unui om care se făurise singur şi care ajunsese puţin prea repede sus. Într-o zi i-a mărturisit unei prietene intime că Nickerson avea un fond de vulgaritate pe care îl suporta cu mare greutate. S-a ajuns chiar să se vorbească despre un eventual divorţ… Toate acestea s-au petrecut mai înainte de operaţia de apendicită pe care doamna Nickerson a suferit-o. Operaţia, făcută de un medic celebru la acea vreme, a fost o reuşită, iar vindecarea părea definitivă. Nickerson, cât se poate de fericit de vindecarea soţiei sale, a venit în Cameră, pronunţând cel mai frumos discurs din cariera sa asupra Belucistanului[4]. Trei zile mai târziu femeia era moartă. S-a întâmplat una dintre acele căderi, inexplicabile pentru profan şi atât de temute de medic. Haben părea un om terminat. Cei care-l detestau, şi nu erau puţini, s-au întrebat cum va putea supravieţui în viaţa publică, cunoscând că principala sa sursă de venit secase. N-au avut însă nici măcar răgazul să se lanseze în diferite supoziţii. La deschiderea testamentului s-a constatat ca era unicul moştenitor al întregii averi, în afară de un legat în beneficiul cameristei. Nickerson Haben s-a îmbarcat pe primul vas cu destinaţia Africa, combinând afacerile cu plăcerea, şi străduindu-se s-o descopere cât mai bine pe cea de a doua, ca să-şi afle uitarea.   [1] Demosthene, om politic şi orator atenian (384 – 322 î.e.n.). Exilat, s-a sinucis după înăbuşirea revoltei grecilor împotriva macedonenilor, izbucnită şi la îndemnurile sale, în urma morţii lui Alexandru cel Mare. (n. trad.) [2] Organul legislativ interior în sistemul constituţional englez. (n. trad.) [3] Sediul Parlamentului englez, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea. (n. trad.) [4] Regiune muntoasă din Pakistan, fostă colonie engleză. (n. trad.)

Capitolul 1           În faţa măreţului palat Cainbury stătea nehotărât un individ. În acea clădire îşi aveau sediul vreo treizeci de companii, după cum se putea observa pe firmele de la intrare. Hainele ponosite şi ghetele scâlciate ale bărbatului stăteau drept mărturie pentru condiţia sa precară.           Era evident un străin.           Faţa complet rasă, cu trăsături aspre, era smeadă, iar deasupra ochilor întunecaţi, două sprâncene cât se poate de negre.           După ce urcă cele câteva trepte care duceau în holul clădirii, căzu pe gânduri, privind cu atenţie firmele. Dar iată că găsi ceea ce căuta. Sus de tot, pe lista chiriaşilor de la etajul cinci, era trecută şi firma ziarului Colţul bârfelor.           Scoţând din buzunarul vestei un anunţ decupat dintr-un alt ziar, îl confruntă cu firma, apoi intră mulţumit în clădire, aşteptând liftul.           Îşi încheiase paltonul până la ultimul nasture deoarece gulerul îi era cam ros, cămaşa de pe el era neschimbată de aproape o săptămână, pălăria îi era veche, iar dacă cineva s-ar fi hotărât să-l privească mai cu atenţie ar fi observat că ambele mănuşi erau pentru mâna stângă.           Când ajunse la etajul cinci, liftierul îi arătă, cu o mutră urâcioasă, sediul ziarului pe care-l căuta. Omul rămase pe loc, privind o vreme la uşa cu pricina. Pe partea de sus, din sticlă mată, era scris simplu: „Redacţia ziarului COLŢUL BÂRFELOR. Bateţi!”           Bătu la uşa care se deschise ca şi cum ar fi fost manevrată de o mână nevăzută. Asta îl miră, deşi până la urmă nu era nimic ieşit din comun în faptul că o uşă se deschisese în mod automat. Intrând, se trezi într-o încăpere mobilată destul de sumar; pe perete atârnau o hartă a Angliei şi un desen de Landseer. Se îndreptă către uşa din partea opusă a camerei şi, după o nouă ezitare, bătu cu discreţie.           — Intră! Strigă o voce.           Străinul deschise uşa şi intră. Încăperea, mult mai spaţioasă decât prima, era mobilată foarte elegant: lămpi electrice cu abajururi frumoase, aşezate de o parte şi de alta a biroului masiv de stejar sculptat cu migală, iar pe unul dintre pereţi o bibliotecă plină de cărţi.           Cum pe birou era dezordine, străinul presupuse că se afla în încăperea principală a redacţiei. Însă, ceea ce atrăgea cel mai mult atenţia, era individul care stătea la birou. Era un bărbat masiv şi, judecând după voce, părea a fi de vârstă mijlocie. Obrazul nu i se vedea fiindcă şi-l ascunsese după un văl de dantelă fină de mătase, tras ca o pungă peste cap şi legat cu un şiret pe sub bărbie. Văzând uimirea celuilalt, omul râse pe înfundate.           — Ia loc, zise el, şi nu te speria!           — Vă asigur, domnule, că nu sunt câtuşi de puţin speriat. Nimic pe lume nu m-a înspăimântat până acum decât propria-mi sărăcie şi gândul că va trebui să mor sărac.           Bărbatul acoperit cu voal nu spuse nimic pentru o vreme.           — Ai venit în urma anunţului meu? Străinul dădu uşor din cap.           — Am înţeles că aveţi nevoie de un om care să ştie să tacă, să cunoască două-trei limbi străine şi să fie sărac. Ei bine, domnule, eu cred că îndeplinesc aceste condiţii. Iar dacă aţi mai fi adăugat că respectivul trebuia să fi avut o viaţă aventuroasă şi să fie lipsit de scrupule, aş fi îndeplinit cu vârf şi îndesat toate aceste condiţii.           Deşi nu-i putea vedea ochii, străinul realiză că bărbatul care stătea la birou îl măsura din cap până-n picioare.           — Cred că vei corespunde cerinţelor mele.           — Mai mult ca sigur, răspunse cu răceală vizitatorul. Acum v-aş ruga să-mi spuneţi ce-mi puteţi oferi, ca să văd dacă-mi convine slujba. Ca om de afaceri trebuie să ştiţi că pentru încheierea unei tranzacţii e nevoie de acordul ambelor părţi. Dar mai întâi vă rog să-mi spuneţi care vor fi obligaţiile mele…           Mascatul se rezemă de spătarul scaunului şi-şi băgă mâinile în buzunare.           — Sunt editorul unui ziar modest, zise el, citit mai ales de servitorii oamenilor bogaţi. Din când în când primesc informaţii interesante despre aristocraţie şi despre nobilimea de la ţară, informaţii trimise de cameristele franceze mai isterice sau de valeţii italieni. Din păcate, eu nu cunosc limbi străine; am însă ferma convingere că scrisorile acestea conţin multe lucruri interesante şi aş vrea să le cunosc, lată de ce am nevoie de o persoană discretă care să-mi selecteze corespondenţa şi să-mi traducă în engleză tot ceea ce i se pare interesant; în acelaşi timp, am nevoie să-mi facă şi câte un rezumat al scrisorilor venite de la acei oameni binevoitori, ştii foarte bine că bărbaţii nu sunt prea virtuoşi, femeile şi mai puţin, iar cei care angajează astfel de oameni sunt complet certaţi cu morala. De obicei servitorii au întotdeauna de povestit lucruri care nu fac cinste stăpânilor lor. Dar nu mi-ai spus cum te cheamă…           — Poltavo, răspunse străinul după o scurtă ezitare.           — Italian sau polonez?           — Polonez.           — Ei bine, ţi-am spus că redacţia ziarului se chinuie să aducă ştiri cât mai multe despre tot ce se petrece în cercurile înalte; ne interesează mai ales ceea ce se petrece în culise. Dacă putem tipări ceea ce aflăm, nu ne dăm în lături să o facem. Dacă – şi ajungând aici ridică prevenitor degetul – intrăm în posesia unor amănunte deocheate, nu ne descotorosim de ele, ci le păstrăm la arhivă pentru plăcerea noastră.           Din nou se făcu linişte; voalatul păru că se gândeşte la ceva.

CAPITOLUL I   Masca neagră James Lexington Morlake, un gentleman, care trăia de pe urma averii sale, proprietarul domeniului Wold şi purtătorul şi al altor titluri de care se slujea însă foarte rar, se afla în cabinetul său de lucru. Descuie sertarul unui minunat birou, în stil rococo şi privi îngândurat în despărţitura, complet căptuşită cu oţel şi asigurată printr-o broască foarte complicată. Morlake scoase încet, dintr-o batistă de mătase neagră îndoită în patru, un pistol automat şi un sul de piele. Desfăcu încuietoarea sulului şi scoase din el o trusă. Era lucrată din piele de focă fină, totuşi trainică. În nenumăratele despărţituri se aflau o mulţime de scule, cuţite şi chei false - toate micuţe de tot şi din cel mai bun oţel. După ce examină vârful de diamant al unui sfredel, de mărimea unei scobitori mărunte, Morlake puse unealta la loc, strânse servieta de piele iarăşi sul, se rezemă de speteaza scaunului şi privi la lucrurile din faţa lui. Locuinţa lui James Morlake din Bond Street era poate cea mai luxoasă din strada aceasta boierească. Odaia în care şedea acum bogătaşul era înaltă şi spaţioasă. Cei mai buni artişti mauri lucraseră ornamentele fantastice şi arabescurile, ce împodobeau tavanul. Pereţii erau din marmură poleită. Pardoseala, de mozaic, nu se vedea decât în parte, fiind mai toată acoperită de un covor persan de mare preţ. Prin abajururile de mătase ale celor patru lămpi de argint, ce atârnau din tavan, pătrundea o lumină dulce, plăcută. Afară de biroul mare, frumos împodobit, nu se mai aflau decât foarte puţine mobile în odaie: un divan scund sub o fereastră, un scaun încrustat cu sidef şi un jilţ căptuşit, în faţa biroului. După înfăţişare, Morlake putea să aibă patruzeci ori cincizeci de ani, era greu să-i stabileşti vârsta; nu avea însă decât treizeci şi şase. Pe faţa lui inteligentă sclipeau doi ochi ageri şi vioi, şi cu toate că ridurile erau destul de vizibile, avea un aer de blândeţe şi veselie. Uneori, ce-i drept, privirile i se învăluiau în ceaţa melancoliei. James Morlake era un personaj simpatic şi distins. Se zicea că mai înainte trăise la New York, dar foarte mulţi se îndoiau de asta. În prezent locuia la numărul 803 din Bond Street, Londra, şi poseda moşioara Wold House în Sussex. Acum Morlake era în ţinută de seară cu frac, ce avea o croială ireproşabilă, şi cu cravată albă. James Morlake ridică privirea de pe biroul cu lucruri ciudate şi bătu o dată din palme. Prin perdeaua de mătase ce despărţea încăperea de cea vecină, intră fără zgomot un mic maur. Fellapul său alb, minunat şi turbanul roşu ca focul îi dădeau o înfăţişare pitorească. — Mahmet, eu ies diseară. Îţi voi spune pe urmă când mă întorc. Morlake vorbea limba maură. — Dacă mă reîntorc, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să-ţi dau mult de lucru. Mahmet ridică mâna, în semn de salut, înaintă sprinten şi sărută pulpanele fracului, apoi degetul mare al stăpânului său, căci pentru acest servitor mititel, pe care James îl cumpărase la târgul de sclavi din Maroc, Morlake era o persoană sfântă şi venerabilă. — Sunt sluga ta, stăpâne - zise Mahmet. Doreşti poate să vorbeşti cu secretarul tău? Morlake dădu din cap şi după un „salaam” scurt Mahmet dispăru. „Secretarul” nu era decât o altă slugă, Binger, dar ca maur, Mahmet nu îndrăznea să vorbească despre un om alb ca de un servitor. Peste câteva clipe, Binger se ivi în prag. Era un om voinic, bondoc, cu o faţă rumenă, sănătoasă şi o mustaţă blondă, pe care îşi trecea adeseori mâinile, când era încurcat ori tulburat. Părul îi era despărţit de o cărare făcută cu grijă şi nu-i lipsea nici cârlionţul pe frunte, aşa cum se poartă în armata britanică. Totul în Binger trăda pe fostul militar. Omul privi la stăpânul său şi la sculele aflate pe masă şi oftă adânc. — Ieşiţi din nou diseară, domnule? - întrebă el cu tristeţe în glas. — Da, plec. Se poate să nu mă întorc câteva zile. Ştii doar unde mă găseşti. — Sper să nu vă găsesc la închisoare, cum mă aştept mereu - zise Binger, posomorât. James Morlake râse uşor. — De fapt n-ai avut menirea să devii servitorul unui spărgător. Binger tremura. — Vă rog, conaşule, nu mai rostiţi cuvântul ăsta grozav! Am şi început să tremur de spaimă. Nu că mi-aş îngădui să vă critic. Dacă n-aţi fi ceea ce sunteţi, eu de mult nu m-aş mai afla printre cei vii. N-am să uit asta niciodată, chiar de-ar fi să trăiesc şi o sută de ani. Întâmplarea la care Binger făcea aluzie, era următoarea: Într-o noapte, James Lexington Morlake pătrunsese prin spargere într-un magazin mare, unde Binger era angajat ca paznic. Prin acest magazin, Morlake voia să ajungă la o bancă, pe care o ochise. În drumul său însă îl găsi pe Binger, care căzuse printr-un oberlicht[1] deschis, pe duşumea, cu picioarele frânte şi sângerând din răni grave. Morlake se oprise numaidecât, îl îngrijise, îl pansase şi-l duse la un spital. Binger bănuia de atunci că binefăcătorul său nu era nimeni altul decât „Masca Neagră”, spaima tuturor directorilor de bancă din întreaga ţară. Intrase totuşi în serviciu la el, şi James Morlake ştia bine că din partea asta nu-l ameninţa nici o primejdie, căci cunoştea oamenii şi nu se îndoia de devotamentul servitorului său. Scoase o ţigaretă din tabachera de aur şi o aprinse. — Cine ştie, poate că în curând voi deveni un cetăţean onorabil, Binger, - zise el, râzând. — Vă doresc din toată inima, domnule. În fiecare zi mă rog lui Dumnezeu pentru asta - zise grav omul. Nu-i o meserie frumoasă. Lipsiţi nopţi întregi de acasă. Asta vatămă sănătatea! Şi ca bătrân militar ce sunt, vă pot spune: tot cinstea e politica cea mai bună. — De asta nici nu mă îndoiesc. Dar acum ascultă, te rog. Automobilul meu trebuie să mă aştepte la colţul străzii Albemarle, la ora două noaptea. Plouă uşor, capota să fie ridicată. Dumneata vei rămâne în apropiere, dar când o să mă întorc să nu te apropii decât la vreo douăzeci de paşi de maşină. La spate, aşează-i un număr din Oxford. Numărul din Sussex îl pui sub bancă. Pregăteşte un termos cu cafea şi câteva felii de pâine cu unt. Asta-i tot ce voiam să-ţi spun. Binger dădu perdeaua la o parte. Încercă să exprime ceea ce dorea şi simţea totuşi că prin asta săvârşea un păcat. — Noroc bun, domnule! zise cu glas înăbuşit. — Numai de-ar fi cu totul sinceră urarea dumitale Binger! răspunse Morlake, sculându-se din jilţ. Luă apoi mantaua neagră, lungă, de pe divan şi băgă pistolul şi sculele în buzunar. La Banca de depozite din Burlington Street, paznicul avea un scaun, pe care se putea odihni din când în când în timpul serviciului. Scaunul n-avea decât un singur picior, la mijloc, şi se răsturna de câte ori paznicul aţipea şi nu-l mai putea ţine în echilibru. Dar, din fire, toţi oamenii sunt ingenioşi şi în cursul anilor, omul descoperise că se putea odihni foarte bine, dacă îşi rezemă scaunul şi spatele de perete şi îşi ţinea coatele pe genunchi. Odihna asta era aidoma cu somnul... — Îmi pare foarte rău - zise un glas, încet şi politicos. Paznicul tresări deodată, sări în picioare şi întinse mâna spre revolverul, pe care îl ştia alături pe un raft. — Revolverul dumitale a intrat de mult în buzunarul meu şi firele soneriei de alarmă sunt tăiate - zise omul în negru, iar ochii, care priveau prin găurile mari ale măştii negre, sclipeau veseli. Dar acum haide! Paznicul uluit, care căuta în zadar, scuze pentru că adormise în timpul serviciului său, plin de răspundere, se supuse numaidecât. Tezaurul Băncii de depozite se afla în subsol. Pentru paznic era acolo o încăpere mică din beton armat, cu o sobă electrică şi o măsuţă, prinsă de perete cu balamale. Mai era şi un safe mic. — Intră acolo! - porunci Masca Neagră. Întoarce faţa la perete şi poartă-te cumsecade ca să nu fiu silit să-mi încarc sufletul cu o crimă. Paznicul fu ascultător. Auzi descuindu-se o broască şi zăngănit de chei. În safe-ul acesta erau păstrate toate cheile tezaurului. În împrejurări normale, numai directorul băncii ori secretarul său îl puteau deschide. Dar pentru Masca Neagră părea a nu exista nici o piedică, deoarece deschise safe-ul şi fără ajutorul acestor domni. Pe urmă, paznicul auzi cum fu închisă uşa cabinei şi cum cheia fu întoarsă în broască. În tăcerea adâncă ce domni după aceea, doar ventilatorul de deasupra capului său zbârnâia. Nu trecură nici zece minute şi spărgătorul se înapoie, puse cheile la loc şi încuie safe-ul cu grijă. — Am isprăvit - zise. N-am luat mult, numai cât trebuie ca să fac o călătorie de plăcere şi să-mi cumpăr un automobil nou. Ce vrei, viaţa e scumpă astăzi şi sunt cheltuieli multe! — Îmi voi pierde serviciul - se văită paznicul, cu lacrimi în ochi. — Depinde de ceea ce vei spune domnilor de la poliţie. Spărgătorul stătea afară, în culoar şi se juca ameninţător cu revolverul. — N-ai decât să povesteşti că te-am narcotizat, precum a făcut-o colegul dumitale de la Home-Counties-Bank. Poate că te vor crede... — Şi ce ai făcut dumneata cu camaradul meu din vestibul? — Pe acesta l-am narcotizat într-adevăr, printr-o metodă, ce n-o cunosc decât eu. Masca Neagră trânti uşa şi paznicul, auzi cum întorcea iar cheia în broască. Dar i se păru că o întoarce de două ori. Când apăsă pe clanţă, uşa se deschise numaidecât, dovadă că de astă dată spărgătorul se prefăcuse numai c-o încuie. Între timp Masca Neagră dispăruse. După alarma dată poliţiei sosiră trei detectivi de la Scotland Yard la banca din Burlington Street. În vestibul, îl găsiră pe paznicul narcotizat, care îşi veni anevoie în fire. În schimb, celălalt fu cu atât mai vioi şi mai vorbăreţ. — Ei, lasă-ne odată în pace cu poveştile dumitale de narcotizare, - zise Wall, comisarul de poliţie, supărat. Omul din vestibul se poate scuza cu asta, dar dumneata ai dormit pur şi simplu în timpul serviciului, iar când Masca Neagră a îndreptat ţeava revolverului împotriva dumitale, te-ai purtat ca un fricos! Poţi să-mi cânţi ce vrei, dar aşa a fost! Paznicul din vestibul nu fu în stare să dea nici un fel de lămuriri. Şezuse în cabina sa şi băuse o ceaşcă de cafea. De altceva nu-şi mai amintea. — Păstrează ceaşca cafea, ca restul să poată fi examinat chimic - zise comisarul. Spărgătorul trebuie să se fi aflat de câtva timp în clădire. După ce-a narcotizat pe paznicul din vestibul, totul a mers foarte uşor. În zori de zi veni secretarul băncii şi cercetă tezaurul cu de-a amănuntul, împreună cu detectivii de la Scotland Yard. Numai un singur depozit fusese deschis, şi anume cel înregistrat pe numele lui Ralf Hamon. Safe-ul acestuia era complet golit.   [1] Óberliht s.n. Porţiune din partea de sus a unei ferestre sau a unei uşi, care are deschidere separată. [< germ. Oberlicht < ober – de sus, Licht – lumină].

PROLOG În după-amiaza zilei de 4 martie 1913, domnul Trebolino, şeful Siguranţei din Paris, stătea tolănit, visător, în faţa şemineului din camera sa de lucru. Era o vreme foarte friguroasă şi, în acea zi, Parisul se deşteptase sub un strat gros de zăpadă. Ţara trecea printr-o perioadă foarte calmă, nu se petreceau cine ştie ce scandaluri şi nici nu erau crime deosebite, la ordinea de zi a actualităţii. Aşa că domnul Trebolino se odihnea niţel. Îi reţineau atenţia micile incidente care, obişnuit, erau încredinţate subordonaţilor săi, căci spiritul lui treaz găsea mereu ceva de făcut - aceasta era chiar calitatea datorită căreia devenise cel mai bun detectiv al epocii. Întrerupîndu-şi o clipă meditaţiile, domnul Trebolino se duse să apese butonul unei sonerii din apropierea biroului său. — Chemaţi-l pe domnul Lecomte, spuse el funcţionarului care-i răspunsese. Cîteva clipe mai tîrziu, sub-şeful Siguranţei intră la domnul Trebolino, cu pas sprinten şi vioi. — Lecomte, îi spuse acesta din urmă, privindu-l cu un zîmbet prietenos, spune-mi, rogu-te, ai auzit vorbindu-se de un anumit „Club al crimei”, care ar exista aici, la Paris? — Da, zise celălalt, dar se compune din studenţi şi este un simplu caraghioslîc. — Ei, ei! reluă şeful, parcă poţi să ştii? nici eu nu văd prea bine pentru ce, însă am impresia că ar fi mai bine să-l facem să înceteze... — Se va opri de la sine... — Dacă aşa-ţi închipui... Cunoşti însă atît de bine amănuntele încît să te poţi pronunţa astfel? — Ceea ce ştiu este că un anumit număr de studenţi au format un fel de societate secretă cu ritualuri misterioase, jurăminte solemne, parole de trecere, tot tacîmul al acestui soi de grupări. Se întîlnesc în diverse locuri cu grijă ascunse şi pe care, de altminteri, poliţia le cunoaşte totdeauna cu o săptămînă înainte. Rîse, iar domnul Trebolino dădu aprobator din cap. — Fiecare nou aderent, urmă Lecomte, depune jurămîntul de a încălca o lege franceză, însă pînă acum n-au izbutit decît să altoiască un biet poliţist... — Pe care, totuşi, l-au azvîrlit în Sena, întrerupse şeful. — Da, însă alţi doi membri ai Societăţii secrete s-au aruncat în apă ca să-l pescuiască. Cît îi priveşte pe autorii reprobabilului act, le-am dat cîte trei zile de închisoare şi o amendă. — Şi... asta-i tot? — Da, aproximativ... Crimele acestui club original nu le-au depăşit niciodată pe cele ale unor operete bune... Domnul Trebolino nu păru, cu toate acestea, satisfăcut. — Cred, zise el, că va trebui totuşi să punem capăt acestor isprăvi. Îi cunosc pe studenţi, cu spiritul lor de frondă dar, în sfîrşit, toate au o limită! Există printre ei un oarecare Willetts... — Da, făcu domnul Lecomte. — Willetts ăsta este artist; locuieşte împreună cu un alt student, un american, Comstock Bell. — Locuia, îl corectă celălalt, căci nu mai locuiesc la aceeaşi pensiune. Bell este foarte bogat şi-şi poate face de cap; are capriciile lui... Şi pe urmă, Willetts este un beţiv. — Deci nu mai sînt aşa de buni prieteni! exclamă domnul Trebolino. Uite, asta n-o ştiam! Dimpotrivă, crezusem să ştiu că ne pregăteau, împreună, o surpriză dezagreabilă. Ceva, înţelegi, mai serios decît o piedică pusă unui agent, sau pietre în orologii, ci o crimă... Se ridică: — Glumele acestea trebuie oprite chiar acum. Vrei să ai grijă de lucrul ăsta, dragul meu Lecomte? Acesta ieşi din biroul şefului său, ascunzîndu-şi un zîmbet. Îi plăcea să-i frecventeze pe studenţi şi nu voia să le facă nici un rău. În seara aceleiaşi zile, domnul Lecomte se întîlnea, la restaurant, cu cîteva dintre cele mai simpatice figuri din Cartierul Latin. Tinerii îl recunoscură, îl aclamară, îi cerură, ca pe o favoare, să ia loc în mijlocul lor: — Sosiţi la timp, îi spuse cel din faţa lui, un bărbat frumos, cu ochi mari albaştri, cu trăsături regulate şi aspect jovial. Veţi auzi un discurs fulminant împotriva capitalismului. L-a scris unul dintre bunii noştri anarhişti... Şi arătă, cu o mişcare a capului, pe unul dintre companioni, dăruit cu o chică supraabundentă şi care-l cita, din fundul bărbii sale de profet, pe Aristotel, ca să justifice asasinarea unui agent de poliţie. ... — Da, sînt anarhist, şi mă mîndresc cu asta! tuna studentul. Amicul meu, Willetts aici de faţă, şi cu mine, vrem să aruncăm totul în aer! — Acest Willetts face parte, şi el, dintre prietenii dumitale? îl întrebă poliţistul, coborînd vocea, pe cel ce-i stătea în faţă, americanul Comstock Bell. — De ce-mi puneţi întrebarea aceasta? Domnul Lecomte ridică din umeri. — Oh, zise el, în legătură cu Clubul Crimei. — Curată sminteală, replică americanul... Însă tăcu dintr-o dată şi Lecomte nu-i putu smulge un cuvînt mai mult. Cîteva clipe mai tîrziu, un conviv întrebă dacă agentul azvîrlit în Sena murise. — Nu, spuse Lecomte, nu mor chiar aşa de uşor vitejii noştri sergenţi de stradă, însă profit de această ocazie, domnilor, ca să vă informez că v-am fi recunoscători şi domnul Trebolino, şi eu, dacă aţi pune capăt acestor acţiuni... — Nu încă! ... Willetts scosese acest strigăt, un tînăr de o paloare bolnăvicioasă care, pînă atunci, păstrase tăcerea şi păruse a fi cu gîndul la cu totul alte lucruri, decît cele ce se discutau în juru-i. — Nu încă! repetă el, cu înflăcărare. Trebuie ca, mai întîi, Clubul să-şi justifice numele! Lui Lecomte i se păru a vedea o uşoară tulburare în ochii lui Comstock Bell... Însă Willetts continuă: ... — Membrii Clubului sînt nişte găini plouate! Nici un pic de îndrăzneală. De pildă, bunătatea asta de Comstock Bell, care e un capitalist, un bogătan, mai e şi un poltron! Bell nu răspunse la insultă, păstră tăcerea, cu privirile pierdute în zare. În acel moment, cineva intră în mica sală a restaurantului... Zărindu-l, domnul Lecomte se ridică şi-i veni în întîmpinare. Vorbiră cîteva clipe, în şoaptă. Lecomte se apropie de masă: — Domnilor, spuse el pe un ton sec, în timpul acestei după amiezi, un necunoscut a prezentat la ghişeul Agenţiei Cook, din Place de l'Opéra, o bancnotă britanică de cincizeci de lire... Bancnota era falsă... O tăcere profundă se aşternu la auzul acestor cuvinte. Dar adjunctul şefului Siguranţei reluă: — Necunoscutul era un student... iar pe colţul bancnotei scrisese cu creionul: „C.C.” - Acuma, domnilor, asta nu mai este o glumă. Sper că vinovatul îşi va uşura vina, înfăţişîndu-se mîine dimineaţă la biroul domnului Trebolino... ....................................................... .................................... A doua zi, nimeni nu se prezentă la biroul Şefului Siguranţei. Rechemat la Londra, Willetts plecă în aceeaşi zi, iar Comstock Bell luă acelaşi tren. Domnul Lecomte îi văzu, pe cînd plecau, fără ca ei să ştie. Trei zile mai tîrziu, primi o bancnotă britanică de cincizeci de lire, într-un plic, fără nici o menţiune a expeditorului. Bancnota era întovărăşită doar de o notă dactilografiată, în care citi: „Cu rugămintea de a-l despăgubi pe domnul Cook”. Încunoştiinţat, domnul Trebolino declară că e mai bine să nu se facă vîlvă. Luă bancnota falsă pe care Agenţia Cook o înmînase poliţiei şi o puse în fundul unuia din sertarele biroului său. ... Cîţiva ani mai tîrziu, marele şef fu asasinat de către un anarhist, iar succesorul lui, clasîndu-i hîrtiile, regăsi bancnota britanică falsificată... „Asta ar putea să intereseze Banca Angliei”, îşi zise el, „am să le-o trimit”. Ceea ce şi făcu, pe cînd domnul I ecomte, singurul care l-ar fi putut lămuri, era, atunci, în misiune, în provincie.