Ion Baiesu

PERSONAJELE:   George 32 ani.   Lia 32 ani.   Cornel 32 ani.   Femeia 90 ani.   Doctorul 32 ani.   Anişoara 32 ani.   Acţiunea se petrece în zilele noastre.         ACTUL ÎNTÂI.   Noaptea târziu, după orele unu. O staţie de tramvai într-un cartier al Bucureştiului. Trecători foarte rari. George stă pe o bancă cu faţa pe jumătate acoperită de gulerul paltonului. Lia, în picioare, la câţiva metri distanţă, îl priveşte insistent. Apoi se apropie de el, fără să se aşeze.   LIA: Bună seara. (George ridică spre ea o privire total absentă, dar nu-i răspunde. Ea continuă să-l privească insistent. O femeie foarte bătrână se apropie de ei cu precauţie.) Bună seara! (Ceva mai tare.) Bună seara!   FEMEIA: Nu ştiţi, mai vine tramvaiul, sau s-a întrerupt curentul, sau e vreo deraiere, sau ce-ar putea să fie?   LIA (sec): Nu ştiu. (Femeia pleacă. Lia îl priveşte pe George cu o insistenţă agresivă.) Am spus bună seara. (George nu răspunde. Ea se aşază pe bancă lingă el. Tace. Apoi îşi aprinde o ţigară şi-i întinde şi lui pachetul.) Fumaţi? (George nu răspunde; deşi ea se află lângă el, nu o aude.) Bună seara! (Urlă.) Bună seara! (Încet, cu discreţie.) M-aţi auzit? V-am spus bună seara. N-am spus nimic altceva decât bună seara. De ce nu vreţi să vorbiţi? Dacă nu vorbiţi, cel puţin răspundeţi la bună seara, sau dacă nu fumaţi, spuneţi că nu fumaţi. Cred că nu vă cer un efort prea mare. (George continuă să tacă.) Aşteptaţi tramvaiul? S-ar putea să nu mai vină. (Pauză. Ea îl priveşte insistent. El continuă să nu realizeze prezenţa ei. O distanţă enormă îi desparte.) Spuneţi-mi cel puţin dacă aţi auzit sau nu că v-am spus bună seara. Spuneţi-mi eventual că aţi auzit, dar că nu vreţi să-mi răspundeţi. (Pauză. George continuă să privească neclintit, cu un zâmbet străin de el însuşi pe faţă. Lia îi urlă ieşită din minţi, în urechi.) Alo! Cu dumneata vorbesc! Bună seara! (Pauză. Revine la tonul normal de conversaţie.) În ce direcţie mergeţi? (George tace. Lia se apropie de el mai mult şi-l apucă de mânecă.) De ce nu vreţi să vorbiţi? Aşteptăm împreună un tramvai la ora unu noaptea, într-o staţie pustie. După înfăţişare, arătaţi a fi om, şi orice om este dator să răspundă unui om, chiar dacă asta îi face sau nu plăcere. (Îşi pierde răbdarea.) Hei! (Îl zgâlţâie de guler.) Vorbeşte! (Urlă.) Vorbeşte! (George tresare speriat, se ridică şi intră în panică. Vrea s-o ia la fugă. dar ea îl apucă de mânecă şi-l trage pe bancă.) Stai, nu fugi! Vorbeşte!   GEORGE (îngrozit): Vă rog să mă iertaţi. Cu mine aţi vorbit?   LIA (liniştindu-l): Da. Dar nu vă speriaţi. V-am rugat să vorbiţi, atâta tot.   GEORGE: Ce să vorbesc?   LIA (blândă): Nimic. V-am spus buna seara şi, aşa cum e normal, aşteptam să-mi răspundeţi.   GEORGE (în aceeaşi stare de panică şi umilinţă): Vă rog să mă iertaţi dacă v-am jignit cu ceva… Pur şi simplu nu mi-am dat seama… Nu eram atent sau…   LIA: Dar nu m-aţi jignit cu nimic. Să vă explic exact cum a fost. Dumneavoastră v-aţi aşezat pe această bancă înaintea mea. Eu am venit şi m-am aşezat lângă dumneavoastră. Şi când m-am aşezat v-am spus „bună seara”. Asta a fost tot.   GEORGE: Şi?   LIA: Dumneavoastră nu mi-aţi răspuns, iar cu mi-am permis să insist. Asta pentru că mi s-a părut ciudat ca nu vreţi să-mi răspundeţi.   GEORGE (umil şi speriat): Dar nu v-am auzit, vă rog să mă iertaţi. Nu v-am auzit, scuzaţi-mă. (Se ridică.) Bună seara, doamnă…   LIA (îl apucă de mânecă, speriată): De ce plecaţi? Nu aşteptaţi tramvaiul?   GEORGE: Ba da.   LIA: Trebuie să vină dintr-un moment în altul. Luaţi loc. (George se aşază.) Un tramvai aşteptat singur e un chin; aşteptat în doi e o plăcere. Cine a spus asta?   GEORGE: (intrigat): Cine?   LIA: Nu ştiu. Probabil că n-a spus-o nimeni. E pur şi simplu o reflecţie personală.   GEORGE (buimac, îşi strânge tâmplele în palme): Da, desigur…   LIA: Vă e rău?   GEORGE: Nu, mulţumesc.   LIA: Atunci de ce vă strângeţi tâmplele? Să vă dau un antinevralgic? Sau obişnuiţi altceva? Aveţi gripă?   GEORGE (o priveşte lung, insistent, foarte neplăcut surprins): Nu vă supăraţi ca vă întreb: de ce trebuie să-mi puneţi în fiecare clipă câte o întrebare?   LIA: În fiecare clipă?   GEORGE: Da. De ce?   LIA: Nu mi-am dat seama că pun prea multe întrebări. Probabil că e o obişnuinţă.   GEORGE: Ce înseamnă obişnuinţă? Aveţi o meserie care se bazează pe întrebări?   LIA: Nu. Pe cu totul altceva.   GEORGE: Atunci?   LIA: Vedeţi, de fapt şi dumneavoastră puneţi foarte multe întrebări. De ce? Sau, ca să evit o interogaţie, aş putea să constat că nu vă plac întrebările.   GEORGE: Da.   LIA (pauză): Nu vă supăraţi că vă întreb totuşi ceva. Vă e rău? teatru audio gasiti aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE:   TATĂL – 40 – 50 ani.   FATA – 16 ani.   EL – fără vârstă.         O încăpere oarecare. Tatăl se plimbă îngândurat. Apoi devine neliniştit. Îşi frânge mâinile.   TATĂL: De ce întârzie fiica mea? De ce? I-am dat voie să meargă la un film despre orfani, întrucât ea însăşi este orfană de mamă. De când a plecat au trecut patru ore şi un sfert. Este posibil ca un film despre orfani să dureze patru ore şi un sfert? (Pauză.) S-ar putea să fie posibil. Pe vremea când eram eu tânăr, adică între prima şi a doua conflagraţie mondială, filmele durau obligatoriu mai puţin de o oră, fie că erau drame, fie că erau comedii. Pe-atunci toate filmele erau scurte. Fie că erau cu Stan şi Bran sau cu Greta Garbo, nu durau mai mult de o oră. Astăzi nu mai există, practic, nici un fel de îngrădiri pentru regizori. Cel puţin în ceea ce priveşte durata filmelor. În America s-a şi stabilit un record în acest sens. În sensul că un regizor a făcut un film de opt ore şi jumătate. Nici publicul nu s-a lăsat mai prejos: un spectator a vizionat într-o săptămână şaptezeci şi două de filme, fără să adoarmă la niciunul. Bineînţeles, avea hrană rece la el. (Pauză.) De ce întârzie fiica mea? E pentru prima oară când o las în oraş singură. Singură şi lipsită de experienţă. De obicei mergeam eu cu ea la filme, pentru a-i explica conţinutul lor, dar astăzi mi-a zis: „Tată, lasă-mă să ies singură în viaţă!” (Pauză.) De ce? Probabil simţea nevoia de independenţa. La un moment dat, copiii simt nevoia să ia viaţa în piept. Eu însumi, la cinci ani şi jumătate, am plecat de-acasă pentru a-mi câştiga singur pâinea. La zece ani, deja, eram brutar. (Pauză.) Nimic mai cumplit pentru un tată, decât să-şi aştepte o fiică întârziată. Gânduri dintre cele mai crunte îl pot fulgera din toate direcţiile: dacă a călcat-o o maşină, dacă a asasinat-o un asasin, dacă a ademenit-o un escroc sentimental, dacă a… Există o sumedenie de ipoteze, care de care mai tragice.   FATA (intră, gâfâind): Tată, iartă-mă! Am întârziat!   TATĂL: Dar ce s-a întâmplat, draga mea?   FATA: Tată, am fost la cinema şi acolo, în timpul filmului, s-a aşezat lângă mine o persoană… Adică un tânăr… un băiat…   TATĂL: Şi?   FATA: M-am îndrăgostit de el.   TATĂL: Dumnezeule! Presimţirile nu m-au înşelat! Cum te-ai îndrăgostit? Pe întuneric?   FATA: Nu. Pe întuneric l-am cunoscut. Apoi, după film, ne-am plimbat prin parc, iar în timpul plimbării m-am îndrăgostit.   TATĂL: Atât de brusc?   FATA: Da, atât de brusc, că nici nu mi-am dat seama. Adică, la un moment dat, în timp ce-i vorbeam şi mă uitam la el, am simţit cum mi se îngreuiază întreaga fiinţă de atâta fericire câtă era în mine. Eram atât de îndrăgostită şi de fericită încât abia îmi mai puteam târî picioarele. „Doamne, ce sentiment cumplit este dragostea!”, îmi şoptea o voce interioară. Pe urmă… Tată, să nu te sperii: ne căsătorim!   TATĂL: Vă căsătoriţi?   FATA: Da. Bineînţeles.   TATĂL: Dumnezeule! Dar cum a fost posibil?   FATA: Tată, nu pot să-ţi spun mai mult. Tu ştii foarte bine că sentimentul e inefabil şi că nici poeţii nu au curajul să-l descrie în amănunt.   TATĂL: Da, da, te înţeleg. Dar cine este tipul? Cum arată? Pot să-l văd şi eu?   FATA: Bineînţeles. E aici, la uşă. A venit cu mine (Tatăl se aşază pe un scaun. Evenimentul l-a istovit. Fata iese şi se întoarce imediat cu El. E o fiinţa care arată cât se poate de ciudat: atât de ciudat încât nici nu poate fi descrisă). Tată, el e!   TATĂL (după ce-l studiază cu privirea, îndelung): El e?   FATA: Da, el e. Cum ţi se pare? Nu-i aşa că e nostim?   TATĂL (vizibil deranjat): Da, s-ar putea să fie nostim. Câţi ani are?   FATA: Câţi ani are? Nu ştiu. Nu l-am întrebat. (Către El.) Câţi ani ai?   EL (înainte de a vorbi, are un tic: bâţâie o mână, închide un ochi, înalţă o sprinceană, îşi mişcă o ureche): Nu ştiu.   TATĂL (uluit): Nu ştie?! Nu ştie câţi ani are? Extraordinar!   FATA: Tată, dar ce contează vârsta?! De ce te formalizezi?   TATĂL (continuând să-l studieze pe tânăr): Ai dreptate, vârsta nu contează. Dar sunt atâtea altele care contează. Contează dacă are o meserie, dacă are un serviciu. Tu nu-ţi câştigi încă pâinea singură, va trebui să te întreţină. Iartă-mă că te aduc cu picioarele pe pământ şi întreabă-l dacă-ţi poate asigura o pâine zilnică. Întreabă-l.   FATA: Întrebarea e penibilă, tată. Eu nici nu mănânc pâine.   TATĂL: Nu-i vorba de pâine ca pâine concretă, ci de pâinea existenţială!   FATA (către EL): Tata te întreabă dacă poţi să-mi asiguri pâinea existenţială.   EL (după ce-şi îndeplineşte ticul): Ce e aceea pâine?   TATĂL (consternat): Dacă nu ştie ce e aceea pâine, este limpede că nu ştie nici cum se câştigă.   FATA: Tată, dar ce importanţă are asta din moment ce ne iubim? De ce cobori acest sentiment sublim până la pâine? Crezi că Romeo şi Julieta, în clipele lor sublime, se gândeau la pâine?   TATĂL: Te rog, fără exemple din literatură! Dacă vrei să lucrăm cu exemple, ia-le din viaţă! Ca să nu mai spun că părinţii lui Romeo şi ai Julietei erau putrezi de bogaţi! Dar tu? Tu nu ai o situaţie, el nu are o situaţie. Tu nu ţi-ai terminat şcoala. El şi-a terminat-o? (Către El.) Ţi-ai terminat şcoala?   EL: Ce este aceea şcoală? teatru audio gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

EA.   EL.   Parcul Cişmigiu – cu desăvârşire pustiu. Pe una din alei apare o femeie; aleea este întunecată şi paşii scârţâie într-un chip dureros. Se aşază pe una din bănci, îşi încrucişează mâinile pe piept şi oftează. Exact peste un minut, pe aceeaşi alee apare un bărbat. Bărbatul se apropie de banca pe care se află femeia şi întreabă pe un ton cu desăvârşire firesc.   EL: Nu vă supăraţi: pot să mă aşez lângă dumneavoastră?   EA (uimitor de firesc): Desigur.   EL (îşi încrucişează mâinile pe piept): Alături este o bancă complet liberă şi aţi putea să mă întrebaţi de ce nu mă aşez pe acea bancă. Mai mult, probabil că în acest Cişmigiu, în această noapte de revelion, toate băncile sunt libere şi aţi putea tot atât de bine să mă întrebaţi de ce nu mă aşez pe una dintre ele.   EA (întorcându-se spre el cu circa zece grade şi răspunzându-i peste umăr): Vă rog să mă credeţi, dar nici prin cap nu mi-a trecut să vă pun o astfel de întrebare. Nici prin cap nu mi-a trecut.   EL: Vă mulţumesc şi vă rog să mă iertaţi, dar mi s-a întâmplat nu o dată ca, cerând voie cuiva să stau alături pe bancă, să mi se pună o astfel de întrebare: „De ce, domnule, nu te aşezi pe o altă bancă, din moment ce există atâtea bănci libere?” Alţii nu zic nimic, dar, după ce te aşezi alături de ei, se ridică ostentativ şi se aşază pe altă bancă, ceea ce este, de fapt, egal cu un refuz. Vi s-a întâmplat şi dumneavoastră aşa ceva?   EA: Desigur.   EL: Veniţi des în parc?   EA: În fiecare seară. Vin deoarece…   EL: Vă rog să continuaţi. Vă rog din suflet.   EA (se întoarce spre el în proporţie de douăzeci şi cinci de grade): Iertaţi-mă. Pot să-mi permit să am încredere în dumneavoastră?   EL: Iertaţi-mă, doamnă, că fac această afirmaţie, dar eu sunt un om de mare încredere, în sensul că enorm de multă lume are încredere în mine. Nu numai caracterul meu integru, dar şi figura mea deschisă inspiră tuturor o mare încredere. Uneori, persoane necunoscute mă opresc pe stradă, mi se confesează cinci minute, apoi pleacă mai departe, împăcate sufleteşte.   EA: Atunci, domnule, aş vrea să vă mărturisesc cu toată sinceritatea de ce vin în fiecare seară în Cişmigiu. De mult simţeam nevoia acută de a face o astfel de mărturisire, dar nimeni nu mi-a inspirat atât de multă încredere ca dumneavoastră.   EL: Doamnă, îngăduiţi-mi să vă ascult cu foarte multă atenţie.   EA: Mulţumesc. Atunci să vă spun de ce vin în fiecare seară în Cişmigiu. Pentru asta am să vă cer însă permisiunea de a face o scurtă incursiune în copilăria mea.   EL (întorcându-se spre femeie în proporţie de circa douăzeci şi cinci de grade): Iertaţi-mă că vă întrerup şi vă promit că n-o să mai fac acest gest incalificabil, căci nimic nu e mai neplăcut pentru cineva care se confesează decât să fie întrerupt, iar eu nu am acest obicei; totuşi, am să vă întreb dacă este vorba despre o copilărie nefericită.   EA: Da, domnule, aţi intuit perfect. Este vorba despre o copilărie nefericită. Eram nefericită, nu pentru ca n-aş fi fost iubită de părinţii mei, pentru că eram iubită, ci pentru că sufeream de o boală îngrozitoare.   EL: Îngrozitoare?   EA: Da, acesta este cuvântul. O boală care mi-a pricinuit chinuri imense şi suferinţe fără seamăn.   EL: Doamnă, nu trebuie să vă jenaţi de mine. Spuneţi-mi totul fără nici un ocoliş.   EA: Da, am să vă spun totul fără nici un ocoliş. Sufeream de următoarea chestiune, domnule: luam lucrurile la modul propriu.   EL (îngrozit): La modul propriu?!   EA: Da, la modul propriu. Nu ştiu dacă vă imaginaţi. Era ceva cumplit. În sensul că…   EL: Iertaţi-mă că vă întrerup. E vorba de ceva ereditar?   EA: Da, în sensul că şi bunicul, şi bunica, şi mama, şi tata, şi unchiul luau lucrurile la modul propriu.   EL: Totuşi…   EA: Am să vă explic. Boala se manifesta în sensul că nu înţelegeam metaforele. Nu le realizam. Să vă dau un exemplu. Mama îmi spunea: „Ia trage-l pe frate-tău de limbă şi află ce măgării a mai făcut azi, măgarul”, iar eu îl apucam, într-adevăr, cu degetul de limbă şi trăgeam. Doamne, şi ce scandal ieşea! Doamne, ce scandal ieşea! Dumneavoastră să fi fost în locul lui şi să vă fi tras cineva de limbă…   EL: Evident…   EA: Sau, altă dată, mama mi-a spus să mă vâr pe sub pielea cuiva, nu ştiu de ce, probabil că avea ea vreun interes, dar zilnic îmi spunea: „Bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub…” Dumneavoastră credeţi oare că e simplu să te bagi pe sub pielea cuiva la modul propriu? Aţi încercat vreodată?   EL: Nu.   EA: Dar vă puteţi cel puţin imagina ce dureros este să te bagi la modul propriu pe sub pielea cuiva? Altă dată, mama mi-a spus să mă vâr în sufletul cuiva. Am stat nopţi întregi şi m-am gândit cum să fac asta, deoarece îmi iubeam foarte mult mama şi nu voiam să o refuz. Fiţi sincer şi spuneţi-mi: credeţi că e simplu să te vâri în sufletul cuiva la modul propriu?   EL: Nu, nu e deloc simplu.   EA: Totuşi, spuneţi-mi cum aţi fi procedat dumneavoastră în locul meu. Cum aţi fi intrat, de pildă, dumneavoastră, la modul propriu, în sufletul cuiva?   EL (întorcându-se spre femeie cu încă douăzeci şi cinci de grade): Cred că aici lucrurile se complică puţin şi îmi cer pur şi simplu scuze pentru ceea ce am să spun mai departe. În sensul că problema se pune niţel şi din punct de vedere filosofic. Adică, mai întâi trebuie să te întrebi, vrând-nevrând, ce este sufletul.   EA: Evident. Asta m-am întrebat şi eu: ce este sufletul? Dumneavoastră ştiţi ce e sufletul?   EL: Doamnă, ca să fiu sincer, nu. Nu pentru că nu mi-am pus întrebarea, ci pentru că pregătirea mea teoretică nu-mi îngăduie. Cunoştinţele mele filosofice, în ciuda faptului că posed o fire realmente meditativă, sunt de-a dreptul derizorii. Ca să fiu sincer până la capăt, şi vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, eu nu sunt încă în clar nici cu infinitul.   EA: Infinitul?! În privinţa infinitului, cred că lucrurile sunt simple.   EL: Nu, nu vă grăbiţi să spuneţi aşa ceva. Nu sunt deloc simple. Eu pentru asta m-am dus odată să consult un filosof.   EA: Era un filosof de stat sau particular?   EL: Particular.   EA: Şi?   EL: Mi-a luat banii şi mi-a spus: „Duceţi-vă, faceţi-vă wassermann-ul şi reveniţi peste trei luni”.   EA: Cel puţin v-a dat o recipisă?   EL: Bineînţeles. Dar v-am întrerupt şi-mi pare realmente foarte rău. Vă rog, continuaţi.   EA: Cum spuneam, copilăria mea a fost ratată din cauza acestei boli groaznice. Mama a început să mă urască, tata a început să mă urască, iar eu, la vârsta adolescenţei, am fugit de-acasă. Aveam şaptesprezece ani neîmpliniţi, dar arătam ca de şaptesprezece ani împliniţi. Era în noaptea de revelion. Am fugit şi am venit aici, în parc, şi m-am aşezat pe această bancă.   El.: Chiar pe asta?   EA: Exact pe asta. Nu după mult timp, a venit un bărbat care mi-a cerut permisiunea să se aşeze lângă mine. I-am răspuns: „Vă rog”. Iar el s-a aşezat. Era un bărbat care-mi inspira foarte multă încredere. I-am spus că sufăr de o boală groaznică şi i-am explicat pe larg despre ce fel de boală groaznică este vorba. El mi-a promis că mă vindecă, a precizat că este la curent cu această boală şi că are leacul ei. Fireşte, m-am căsătorit cu el pentru ca tratamentul să fie cât mai eficace.   EL: Şi v-a vindecat?   EA: Da.   EL: Cum?   EA: Simplu. Mi-a interzis să mai vorbesc la figurat. N-am mai vorbit la figurat şi m-am vindecat. Vorbeam tot timpul la modul propriu. Dar vă întreb acum pe dumneavoastră: oare aceea a mai fost viaţă? Cum să trăieşti fără să vorbeşti cu soţul tău măcar o dată pe săptămână la figurat? Ce este oare viaţa fără metafore? Fără posibilitatea de a transfigura ceva, un obiect, o întâmplare sau o stare de lucruri, fără putinţa de a decanta o idee, punând în ea flacăra miraculoasă a figuraţiei? În sfârşit… Pe scurt, în cele din urmă, după o discuţie care s-a petrecut chiar în acest parc şi pe această bancă, ne-am despărţit. Mi-a spus cu o voce tristă, tristă, tristă: „Du-te, şi dacă va fi cazul, să te întorci pe această bancă în seara de revelion, ca atunci când ne-am cunoscut…” O, şi ce drag îmi era, ce drag îmi era…   EL: Doamnă, dacă aţi şti cât de zguduit sunt de tot ce mi-aţi spus, dacă aţi şti cât sunt de zguduit! Dacă nu mi-aţi lua-o în nume de rău, aş spune că sunt şi uimit, dar mă reţin. Eu ştiu ce înseamnă o suferinţă, ce înseamnă o boală, şi vă înţeleg. Doamne, cum vă mai înţeleg!   EA: Şi dumneavoastră, domnule, aţi suferit de o boală?   EL: Am să fiu sincer până la capăt şi am să răspund: da. De o boală asemănătoare cu a dumneavoastră. Boala mea consta în aceea, doamnă, că mă luam după exemple. Nu ştiu de unde mă căptuşisem cu această boală, pentru că mama mea nu se lua după exemple, tatăl meu nu se lua după exemple, bunicul meu – nu, bunica mea – nu. Dimineaţa, cum mă sculam, nici nu apucam să beau ceaiul, că şi fugeam la fereastră. Mă uitam după exemple. La teatru, la fel… La cinematograf, la fel… Toată ziua căutam exemple. Mai ales pe stradă, căci, probabil ştiţi, străzile sunt pline de exemple. Deşi de atâtea ori m-am jurat, de atâtea ori… Nu puteam să fac absolut nimic dacă nu aveam un exemplu. Ca să mănânc, trebuia să am un exemplu; ca să strănut, trebuia să am un exemplu, ca să zâmbesc, trebuia să am un exemplu, ca să dorm, trebuia să am un exemplu; ca să privesc, trebuia să am un exemplu; ca să admir, trebuia să am un exemplu; ca să interpretez, trebuia să am un exemplu; ca să minimalizez, trebuia să am un exemplu; ca să… Apoi, boala s-a complicat. Am început să fac toate lucrurile pe jumătate: mâncam pe jumătate, beam pe jumătate, gândeam pe jumătate, iubeam pe jumătate, mergeam pe jumătate, dormeam pe jumătate, visam pe jumătate, glumeam pe jumătate, clipeam pe jumătate, zâmbeam pe jumătate, râdeam pe jumătate, fluieram pe jumătate, sforăiam pe jumătate, admiram pe jumătate, interpretam pe jumătate, înţelegeam pe jumătate, şi aşa mai departe. M-au dus la un doctor şi doctorul mi-a spus că boala nu are leac şi că există perspectiva să ajung într-o bună zi să fac toate lucrurile pe sfert. Atunci, bineînţeles, părinţii m-au alungat de acasă, de frică să nu-i contaminez cu boala mea pe fraţii mei şi pe surorile mele, care urmau cu toţii o şcoală de ambliopi. Am venit în parcul acesta, pe banca aceasta, şi am cunoscut o tânără femeie cu care m-am căsătorit. Era un om minunat. Suferea însă de o boală, în sensul că lua lucrurile la modul propriu; am încercat şi am reuşit să o vindec, dar ne-am despărţit într-o seară de revelion, tot pe această bancă, îmi pare foarte rău. Pentru că mi-era dragă. Mi-era dragă chiar şi boala ei.   EA: Şi fostul meu soţ suferea de boala exemplelor. În sensul că se lua tot timpul după exemple. Apoi începuse să facă toate lucrurile pe jumătate, ceea ce era groaznic de enervant. Dar mi-era drag. Nici până acum nu ştiu de ce a trebuit să ne despărţim. (Ora 24. În oraş, toate ceasurile în stare de funcţiune anunţă momentul cu solemnitate. Bărbatul şi femeia se întorc unul spre celălalt în proporţie de o sută de grade.)   EL: La mulţi ani!   EA: La mulţi ani, domnule, şi vă rog să mă iertaţi dacă v-am plictisit cu povestea vieţii mele.   EL: Doamnă, şi eu vă rog să mă iertaţi dacă v-am plictisit cu povestea vieţii mele.   EA: De mult nu am întâlnit un om care să-mi inspire atâta încredere şi care să mă asculte cu atâta atenţie. Numai fostul meu soţ îmi inspira atâta încredere şi mă asculta cu atâta atenţie.   EL: Doamnă, aş vrea, înainte de a ne despărţi, să vă urez noapte bună şi să vă întreb dacă nu doriţi, eventual, să ne căsătorim. Mă gândesc că atât caracterul, cât şi felul meu de a fi… În plus, aş încerca să vă vindec de boala de care suferiţi.   EA: Domnule, îmi pare foarte rău că nu-l mai pot aştepta pe fostul meu soţ, care mi-a promis acum un an că va veni în noaptea aceasta aici, dar am să accept propunerea dumneavoastră. Fostul meu soţ ar suferi dacă ar şti că nu-l mai aştept. (Varsă o lacrimă.) Era un om minunat. Realmente minunat.   EL (solemn): Doamnă, vă felicit cu ocazia căsătoriei dumneavoastră cu mine. Noapte bună. Întrucât ora este întârziată, eu mă duc să mă culc. Ne vedem mâine seară, tot aici, pentru perfectarea ultimelor amănunte în vederea căsătoriei.   EA: Desigur, domnule. Noapte bună. (Bărbatul pleacă şi dispare pe o alee. Peste câteva minute apare alt bărbat, care este identic cu cel care a plecat. Acesta este grăbit şi agitat.)   EL: Draga mea, iartă-mă că am întârziat. Ţi-am promis că voi fi aici în noaptea de revelion, dar am întârziat.   EA: Dragul meu, iartă-mă dar ai întârziat. Chiar adineaori m-am recăsătorit cu un bărbat care mi-a inspirat foarte multă încredere. Îmi pare foarte rău.   EL: Nu-i nimic, draga mea. Ne întâlnim la revelionul viitor. Atunci n-am să mai întârzii. Noapte bună, draga mea.   EA: Noapte bună, dragul meu.   — CORTINA –- SFÂRŞIT  

CUPRINS: PARTEA I 4   Tabloul 1 „Puneţi mâna şi gândiţi!” 4   Tabloul 2 „Dudul sau gutuiul?” 17   Tabloul 3 „O dragoste mai găseşti, dar un prieten – ba!” 25   PARTEA a II-a 36   Tabloul 4 „Fiat lux!” 36   Tabloul 5 „A mai trecut un an din viaţa mea!” 52   Tabloul 6 „Veni, vidi, vici” 58   Epilog 64     PERSONAJE:   IVENIŢA.   GHEORGHE.   DORU.   DORA.   BUDIN.   SECRETARA.   COSTICĂ.   MILIŢIANUL.   DIDI.   TASE.   NINO.   DIRECTOAREA.   SOFRONIE.   ZARE.   PROCURORUL.         PARTEA I.   Tabloul 1 „Puneţi mâna şi gândiţi!”   O încăpere nu prea spaţioasă, într-o casă de ţară. E camera pentru oaspeţi, cu un pat, o masă, o ladă veche şi sculptată, cu velinţe, carpete ţi ştergare cusute cu arnici, cu preşuri colorate pe Jos. Gazda, Iveniţa, o femeie dolofană şi zdravănă, de circa cincizeci de ani, aranjează lucrurile prin cameră. Apoi intră Gheorghe, soţul ei, un bărbat înalt şi blând, de aceraşi vârstă. Are o raniţă în spinare şi o puşcă de vânătoare.   IVENIŢA: Tu erai?   GHEORGHE: Eu eram. (Se aşază pe un scaun şi-şl aprinde o ţigară.) Unde e inginerul?   IVENIŢA: La dracu’ să-l cânte. S-a dus pe râu. De ce mi l-ai adus pe cap pe nebunu-ăsta?   GHEORGHE: Cine ţi-a spus că e nebun?   IVENIŢA: Nu trebuie să-mi spună nimeni, am văzut cu ochii mei.   GHEORGHE: Adică?   IVENIŢA: Alaltăieri l-am găsit în grădină culcat între bălării şi uitându-se în pământ. „Ce faceţi aici, domnu’ inginer?” l-am întrebat. „Nu mă deranja, mi-a zis el. Mă uit să văd rum creşte firul ierbii”. „Dar de ce faceţi asta?” l-am întrebat. Şi el ce crezi că-mi răspunde?   GHEORGHE: Că aşa i-a spus doctorul.   IVENIŢA: Da. Ca să nu-l mai doară capul. Ţi-a spus şi ţie?   GHEORGHE: Mi-a spus. E astenic. Boală boierească.   IVENIŢA: Ascultă, că n-am terminat. Ieri-noapte – tu dormeai tun – aud buf-buf în curte. Ies repede, şi mă iau cu mâinile de cap. Ce crezi că făcea? Luase un topor şi ne tăia aracii pentru vie pe care dădusem un curcan de cinci kile jumate. Ştii ce mi-a zis? Că tăiatul lemnelor este o muncă recomandată de doctori, ca să-ţi ia gândurile. Azi-dimineaţă, când dădeam mâncare la păsări, vine să-mi spună că vrea ciorbă de cocoş. „Păi, îi zic, să mă duc prin sat să vă cumpăr unul”. „Nu, zice el, eu îl vreau pe-al dumitale, că e mare şi frumos”. „Păi nu-l tai, zic, nici pe-o mie de lei, pentru că îl am de zece ani şi mi-e drag de el”.   GHEORGHE: N-ai înţeles? Cocoşul nostru îl trezeşte noaptea din somn şi vrea să scape de el. Mi-a zis c-o să-i sucească gâtul.   IVENIŢA: Nu poţi să-l duci la altă gazdă? Într-o noapte, cine ştie, ne dă foc la casă.   GHEORGHE: Ajutăm şi noi un suflet de om necăjit. A muncit mult, e obosit, trebuie să se refacă. Doctorul i-a zis să stea o lună de zile într-un sat liniştit, să bea lapte proaspăt, să nu facă nimic, să doarmă mult.   IVENIŢA: De ce nu ia buline dacă vrea să doarmă?   GHEORGHE: Păi aici e chestia, că el vrea să se vindece fără medicamente, cu ajutorul naturii. Asta e ultima găselniţă a medicinei moderne: aer, mişcare, linişte, vitamine. Acum vreau să-l iau la vânătoare. Îl duc sus, la cabană, îi pun o puşcă în mâini şi ne aşezăm la pândă. Poate venim cu un căprior, cu un mistreţ, cu o cioară, ceva, nu ne întoarcem cu mâna goală. Fă-i un pachet cu mâncare.   IVENIŢA: Mă duc să-i fac. (Se uită pe fereastră.) A venit. (Iese.) (Intră Doru, un bărbat mărunţel, palid, de circa 30 de ani. E nemulţumit, încruntat.)   DORU: Salut. Care-i baiul, primare?   GHEORGHE: Ce mai faci?   DORU: Fac pe dracu’! Nu pot să-nchid un ochi nici ziua, nici noaptea. De ce?   GHEORGHE: Până te obişnuieşti cu odihna.   DORU: La aer stau, lapte beau, plimbări fac… Ia să vedem ce mi-a mai spus doctorul. (Scoate o hârtie din buzunar.) Să privesc cum creşte firul ierbii. Aiurea. L-am privit o juma’ de zi, nici nu s-a clintit. Poveşti. După părerea mea, toate plantele cresc numai noaptea, pe furiş, când nu le vede nimeni.   GHEORGHE: Sunt ruşinoase.   DORU: Probabil. Ce mai zice doctorul? (Se uită pe listă.) Pescuit. Am fost şi la pescuit.   GHEORGHE: Şi?   DORU: Am aţipit cu undiţa în mină şi, când a tras peştele, m-am speriat şi-am căzut în apă. Plus că mi s-a agăţat un ac de ureche. Uite-l aici, trebuie să mi-l scot. Aveţi dispensar?   GHEORGHE: Avem.   DORU: Ce mai zice doctorul? Să mă las de fumat. M-am lăsat.   GHEORGHE: Şi cum te simţi?   DORU: Îmi vine să muşc. Cine-a adus tutunul în Europa? Columb?   GHEORGHE: Da, parcă el.   DORU: Şl cafeaua?   GHEORGHE: Probabil tot el.   DORU: Cred că i se răsucesc oasele în mormânt de cât l-am blestemat.   GHEORGHE: Câte cafele beai şi câte ţigări fumai?   DORU: Păi să-ţi dau un exemplu. În ziua când mi s-a făcut rău… Ţi-am povestit?   GHEORGHE: Nu.   DORU: Aveam un proiect extraordinar de urgent, ne pusese ministrul sulă-n coaste, îl vroia a doua zi, mort-copt. Am lucrat până la patru dimineaţa. Zic: ce să mă mai duc acasă, mă culc pe canapea, în biroul şefului. N-am putut să dorm, bineînţeles, băusem opt cafele, aşa că am lucrat mai departe. Dimineaţa, la şapte, vin colegii, colegele, se uită la mine şi-mi zic: „Măi, tu eşti cam palid”. Zic: „Am dormit prost azi-noapte”. „Du-te acasă, îmi zic ei, odihneşte-te şi vii după-masă”. „Lasă, zic eu, mă simt bine”. Tipii ce fac? Anunţă şeful, şi şeful cheamă doctorul. „Ce vreţi, dom’le, cu mine, n-am nimic, sunt sănătos tun!” – am ţipat eu, furios. După care ce crezi că am făcut? teatru audio........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE:   VÂNĂROTUL I.   VÂNĂROTUL I.   VÂNĂROTUL I.   FEMEIA.         La marginea unei păduri, într-un şanţ, doi vânători. Vânător I este bătrân. Vânător II este relativ tânăr, adică de aproximativ patruzeci de ani. sunt în aşteptarea vânatului, în sensul că puştile sunt gata de tragere.   VÂNĂTOR II: Dacă eşti amabil, colega, aş vrea să-ţi pun o întrebare.   VÂNĂTOR I: Te rog.   VÂNĂTOR II: Ce vânăm noi aici?   VÂNĂTOR I: Cum ce vânăm?!   VÂNĂTOR II: Da, te-am întrebat ce vânăm.   VÂNĂTOR I: Păi dumneata ai venit la vânătoare fără să ştii ce vânezi?!   VÂNĂTOR II: Mi s-a spus că e vorba de mistreţi, dar că n-ar fi exclus să ne sară în faţă un iepure, un fazan sau o vulpe.   VÂNĂTOR I: Fireşte, unui vânător îi poate apărea în faţă şi un elefant, dar el, când pleacă la vânătoare, pleacă pentru un anumit vânat. În sensul că-şi pregăteşte încărcătura armei fie pentru iepuri, fie pentru urşi, sitari sau ciori. Nu pleacă la întâmplare. Asta ţi-o spun în calitatea mea de vânător bătrân. Vânez de cincizeci şi cinci de ani. La vârsta de patru ani am omorât o vrabie cu praştia.   VÂNĂTOR II: Te rog să nu fii rău sau ironic cu mine. Am să-ţi fac o mărturisire penibilă: eu vânez azi pentru prima oară în viaţa mea.   VÂNĂTOR I: Fii serios!   VÂNĂTOR II: Pe cuvântul meu! Deşi am aproape patruzeci de ani merg pentru prima oară la o vânătoare.   VÂNĂTOR I: Bine, dar văd că ai o armă extraordinară, nu sunt decât câteva în ţară.   VÂNĂTOR II: Am primit-o moştenire. Acum două săptămâni am intrat în posesia ei, după un proces de cinci ani, cu verii mei. A fost a bunicului meu. Poate aţi auzit de el: singurul român care a vânat un tigru bengalez.   VÂNĂTOR I: Popescu!   VÂNĂTOR II: Exact. Făcându-şi testamentul, el a specificat că lasă arma lui cea mai bună, primită cadou de la un maharadjah indian, cu care vâna lei, nepotului care se va dovedi cel mai iubitor de animale.   VÂNĂTOR I: Şi ai dovedit dumneata această virtute?   VÂNĂTOR II: Eu, nu. Nevastă-mea. Are zece pisici şi şase câini. Am angajat un avocat celebru, s-au făcut zece expertize, ne-a costat zece mii de lei şi-am câştigat arma.   VÂNĂTOR I: Care costă cinci mii.   VÂNĂTOR II: Soţia mea a ţinut neapărat să câştigăm această armă. Nu-mi dau seama de ce.   VÂNĂTOR I: Probabil pentru că a sperat să devii şi dumneata vânător.   VÂNĂTOR II: Probabil. Deşi eu nu ţin deloc la acest lucru. Nu doresc câtuşi de puţin să omor animale. Este gestul cel mai oribil pe care-l poate comite un om. O adevărată crimă!   VÂNĂTOR I: Dragul meu, spui nişte prostii cât dumneata de mari! Vânătoarea e un sport ca oricare altul. Ca pescuitul, ca fotbalul sau ca bridge-ul.   VÂNĂTOR II: N-aş crede. La bridge, de pildă, nu se trage cu arma.   VÂNĂTOR I: Nu vulgariza. Vânătoarea este una dintre cele mai vechi şi mai nobile îndeletniciri omeneşti. Imediat după ce a coborât din copac, omul a început să vâneze. Altfel ar fi murit de foame.   VÂNĂTOR II: Omul vâna pentru că era el însuşi vânat de alte animale. Dacă nu omora el, era omorât.   VÂNĂTOR I: Vâna pentru că nu avea ce mânca. Vânatul era unica lui sursă de existenţă.   VÂNĂTOR II: Da, pe omul primitiv îl înţeleg. Dar omul modern vânează din plăcere.   VÂNĂTOR I: Fireşte. Vânatul e un sport. Sportul e şi o plăcere, dar, mai ales, un mijloc de călire a organismului. Nu alergi zece mii de metri din plăcere, ci ca să-ţi fortifici muşchii şi inima. În zeci sau poate sute de partide de vânătoare am fost udat până la piele, am stat în mocirlă, în zăpadă, în căldură toridă. Ca să nu-ţi mai spun de câte ori mi-am pus viaţa în pericol.   VÂNĂTOR II: Dar vânătoarea noastră când începe?   VÂNĂTOR I: Ai răbdare. Ni se va da un semnal. Şi apoi, dragul meu coleg, vânăm şi pentru ca să menţinem un echilibru al speciilor. Dacă mistreţii nu ar fi vânaţi, ei ar distruge toate recoltele de porumb şi cartofi. Ţi-ai pus întrebarea ce s-ar întâmpla cu găinile dacă nu ar fi tăiate? În câţiva ani globul pământesc ar fi plini de găini.   VÂNĂTOR II: Da, pentru că noi împuşcăm vulpile, care, dacă n-ar fi împuşcate, ar mânca găinile.   VÂNĂTOR I: Fii serios. Du toate vulpile din ţară într-o crescătorie de păsări. După ultimul recensământ există cinci mii cinci sute de exemplare vii. Ce să facă aceste amărâte cu câteva miliarde de găini? Când să le mănânce?   VÂNĂTOR II: Dumneata iubeşti animalele?   VÂNĂTOR I: Eu?! Mai mult ca pe mine. Am casa plină de câini şi pisici. Toate dorm cu mine în pat. În tinereţe am crescut o maimuţă şi un pui de leu pe care-l pupam pe bot.   VÂNĂTOR II: Atunci cum poţi să tragi într-un animal nevinovat? Ce rău au făcut animalele omului? L-a biciuit boul pe om vreodată? L-a călărit calul pe om vreodată? Că un leu ne-a mai sfâşiat câteodată, da, e posibil, dar asta pentru că omul a venit peste el, în vizuina lui. Dar a venit vreodată un leu să te atace în apartamentul dumitale? Sau în lift sau pe stradă, la cinema, la teatru? teatru audio aici.........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu