Ion Baiesu

PERSONAJE:   Guzgănici responsabilul unităţii nr. 2 a Cooperativei „Dopul perfect”   Mama.   Unchiul din partea mamei.   Unchiul din partea tatei.   Nepotul I.   Nepotul II.   Nepotul III.   Secretara lui Guzgănici.   Inspectorul de la CentralăPortarul.   Controlorul de calitate.   Corespondentul voluntar.   Plătică de la Ambalaj.   Şeful de echipă.   Tolfini.   Rafistolina.   Paznicul I.   Paznicul II.   Groparul.   Ştefan.   Autorul.   Alţii.         TABLOUL 1   Scena reprezintă un birou obişnuit de lucru. Pe peretele din spate se află un panou de reclamă pe care e desenat un dop uriaş, sub care scrie: „Folosiţi cu încredere produsele Cooperativei „Dopul perfect”!” La ridicarea cortinei, Guzgănici, responsabilul unităţii nr. 2 a Cooperativei „Dopul perfect”, discută cu Controlorul de calitate.   CONTROLORUL DE CALITATE (continuând o idee):… Situaţia asta, de altfel, eu am mai sesizat-o în câteva…   GUZGĂNICI (neatent, cu aerul unui om foarte stăpân pe situaţie): În câteva ce?   CONTROLORUL DE CALITATE: În câteva şedinţe.   GUZGĂNICI: Aha! Şedinţe… (Oftează obosit.) Tovarăşu'… că ţi-am uitat numele… tovarăşu' controlor de calitate, dumneata ai în exprimare un defect capital. Nu eşti concis. Care-i esenţa?   CONTROLORUL DE CALITATE: Esenţa e că dopurile produse în cooperativa noastră nu sunt aşa cum scrie pe firmă.   GUZGĂNICI: Care firmă?   CONTROLORUL DE CALITATE: Firma noastră, pe care scrie: Cooperativa „Dopul perfect”.   GUZGĂNICI: Ce vrei să insinuezi?   CONTROLORUL DE CALITATE: Că dopurile noastre nu sunt perfecte.   GUZGĂNICI (cu o gravitate ameninţătoare): Dumneata te-ai pătruns puţin, înainte de a spune aceste cuvinte?   CONTROLORUL DE CALITATE: Da, m-am pătruns.   GUZGĂNICI: Şi susţii în continuare că dopurile noastre nu sunt perfecte?   CONTROLORUL DE CALITATE: Susţin.   GUZGĂNICI: Pe ce te bazezi?   CONTROLORUL DE CALITATE: Pe faptul că se sfărâmă.   GUZGĂNICI: Interesant… Şi de ce se sfărâmă?   CONTROLORUL DE CALITATE: Pentru că nu au suficient clei.   GUZGĂNICI: Şi de ce nu li se pune suficient clei?   CONTROLORUL DE CALITATE: N-avem.   GUZGĂNICI: De ce?   CONTROLORUL DE CALITATE: Aţi dat ordin la magazie să nu ni se mai livreze, deşi acest material e prevăzut în procesul tehnologic.   GUZGĂNICI: Eu?!   CONTROLORUL DE CALITATE: Da, dumneavoastră.   GUZGĂNICI (ameninţător): Eşti sigur?   CONTROLORUL DE CALITATE: Da. Eram de faţă.   GUZGĂNICI (moale): Într-adevăr, ideea a fost a mea. Nu ştiu dacă cunoşti, dar avem pierderi mari din cauza dopurilor nevândute. (Confidenţial.) Pe piaţă se petrece un fenomen foarte ciudat: dopurile noastre nu se mai caută. Aşa că o să facem economie la clei şi le ieftinim brusc. Ce zici de ideea mea?     CONTROLORUL DE CALITATE: Le ieftinim, dar de sfărâmat se sfărâmă în continuare. Asta e problema.   GUZGĂNICI: Sunt multe?   CONTROLORUL DE CALITATE: Destul de multe.   GUZGĂNICI: Se observă de la prima vedere?   CONTROLORUL DE CALITATE: Se observă.   GUZGĂNICI: Atunci să facem în aşa fel încât să nu se observe. Înţelegi? Neobservându-le, nu vei mai avea nici dumneata sentimentul că ele există. Înţelegi?   CONTROLORUL DE CALITATE: Nu înţeleg.   GUZGĂNICI: Mă mir. Doar sunt destul de dar. Să-ţi explic încă o dată. E foarte simplu. Puneţi dopurile perfecte într-o parte, iar pe cele imperfecte în cealaltă parte, în aşa fel încât între ele să existe o diferenţă: cele perfecte să se vadă, iar cele imperfecte să nu se vadă. (Îi surâde prietenos; perfid şi complice.) Văd că ai înţeles. Bravo! (Controlorul de calitate îl priveşte perplex, apoi pleacă. Guzgănici strigă după el.) Spor la muncă, tovarăşe controlor de calitate! (Intră Corespondentul voluntar, un tânăr de vreo 25 de ani.)   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Bună ziua.   GUZGĂNICI: Bună ziua, drăguţă. Cu ce ocazie?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Dumneavoastră m-aţi chemat.   GUZGĂNICI: Eu?!   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Da, dumneavoastră.   GUZGĂNICI: Eşti sigur?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Absolut sigur. Personal mi-aţi dat telefon acum cincisprezece minute.   GUZGĂNICI: Într-adevăr, ai dreptate, eu te-am chemat. Am vrut să stăm puţin de vorbă amândoi. Aşa, ca de la om la om.   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Cu plăcere.   GUZGĂNICI: Am auzit că dumneata eşti înzestrat cu darul condeiului, ştii să compui frumos.   CORESPONDENTUL VOLUNTAR (modest): Da, scriu şi eu câte ceva… Nu mă pricep prea bine, dar…   GUZGĂNICI: Lasă că te pricepi, te pricepi… Chestia aia care ai făcut-o cu brigada artistică de agitaţie… aia cu… ştii dumneata cu ce… era destul de reuşită. Rima era bine aleasă. Dumneata eşti talentat. Păcat că nu-ţi foloseşti talentul doar în incinta unităţii noastre… Am auzit că scrii şi la presă.   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Aşa, câte o scurtă ştire… diferite aspecte…   GUZGĂNICI: Tocmai despre aspectele astea e vorba. E adevărat că ai scris despre dopurile noastre că sunt de o calitate slabă?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: E adevărat.   GUZGĂNICI: E bine că recunoşti. Înseamnă că eşti un om cinstit. Şi de ce n-ai venit să-mi arăţi şi mie aceste articole, să le văd şi eu, eventual să le pun şi o ştampilă, ca să fie legale din toate punctele de vedere? De ce nu procedezi corect până la capăt?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Eu cred că am procedat corect. N-am spus decât adevărul.   GUZGĂNICI: Pe dumneata, ca salariat, nu te leagă nimic, nici un pic de sentiment patriotic faţă de unitatea în care lucrezi? Cum ai putut s-o bârfeşti, s-o murdăreşti cu noroi şi s-o dezonorezi?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: (calm): Tovarăşul Guzgănici…   GUZGĂNICI (îi sare deodată muştarul): Ce „tovarăşu' Guzgănici!”? Ce vrei să insinuezi cu asta?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Nu insinuez nimic.

PERSONAJELE: CHIŢIMIA I – 40 de ani.   CHIŢIMIA II – 20 de ani.   VICĂ – soţia lui CHIŢIMIA I – 40, iar apoi 20 de ani.   PROFESORUL – 45-50 de ani.   JAPONEZUL – 35 de ani.   FILOSOFUL – 45-50 de ani. PARTEA I.   O cameră oarecare, neîngrijită şi fără gust mobilată – camera salon a familiei CHIŢIMIA I. Un glasvand, deschis aproape tot timpul, desparte acest salon de dormitor, care va fi plasat în fundul scenei. În dormitor se află o oglindii, două noptiere şi un pat foarte larg în care doarme, acoperita până peste cap cu plapuma, VICĂ. CHIŢIMIA I, tip cu figura decavată, vizibil marcat de o înceată şi sigură degradare morala, îmbrăcat într-un halat de casa jerpelit, stă la masă, în salon, şi cercetează nişte hârtii, trăgând aprig din ţigară. În acest timp, bombăne, fluieră, geme, trânteşte scaunul. Vică se trezeşte şi scoate de sub plapumă un cap acoperit cu păr roşcat, pus pe moaţe. E slabă şi urâtă.   VICĂ (cu glas suferind): Eu nu am dreptul să dorm în casa asta? (Nu i se răspunde.) Întreb: eu nu am dreptul să dorm în rasa asta? Există, în general, dreptul de a dormi?   CHIŢIMIA I (cu silă): Probabil că există, dar nu e scris nicăieri. Adică nu suntem obligaţi să-l respectăm.   VICĂ: Ce vrei să spui cu asta?   CHIŢIMIA I: Nimic în plus.   VICĂ: De ce de nu ştiu câte ore te foieşti prin casă şi mă laşi să dorm? (Plânge.) Dacă tu ai avea servici şi ai munci, eu nu te-aş lăsa pe line să dormi? Nu te-aş lăsa?   CHIŢIMIA I: Probabil că nu.   VICĂ: Ba da! Te-aş lăsa. Eu nu sunt câine, ca tine! Nenorocitule!   CHIŢIMIA I (nu recepţionează insulta, îşi vede mai departe de ale lui. Apoi i se adresează pe un ton duios): Fetiţă scumpă şi dulce, nu vrei tu să-mi faci o cafeluţă bună şi aromată, aşa cum numai tu ştii să faci?   VICĂ (se ridică din pat; nu mai e supărată pe el): Ba da. Am să-ţi fac. (Îşi pune un capot, vine lângă el şi-l mângâie pe păr.) Scumpul meu, iar te-ai sculat cu noaptea-n cap şi iar te-ai îngropat în hârtii. Ţi-a venit vreo idee? (El nu răspunde.) Tu, când n-ai somn, înseamnă că eşti chinuit de idei. Nici un chin nu e mai groaznic decât chinul celui care gândeşte o idee. Care o gândeşte sau o pândeşte – tot aia. (E nedumerită că el nu-i răspunde.) Mă duc să-ţi fac cafeluţa. (Dar nu se duce, continuă să pălăvrăgească.) Azi iau salariul şi am să fac diferite cumpărături, deci voi întârzia circa o oră. Vreau să-ţi fac o surpriză: să-ţi cumpăr o haină pentru seară. Luna viitoare am să-ţi cumpăr un pantalon şi atunci poate că ieşim şi noi, în sfârşit, undeva, într-o seară. În viaţa ta n-ai ieşit şi tu seara cu mine în oraş. Ziua nu ieşi pentru că munceşti, noaptea nu ieşi pentru că gândeşti… Poate mergem şi noi la un teatru. Am auzii că se joacă o comedie foarte drăguţă. A văzut-o o colegă de birou şi mi-a zis c-a râs o dată acolo, în sală, şi-a mai râs şi a doua oară acasă, când şi-a adus aminte. Ştii ce mi-a spus tipa? Că râsul dezvoltă plămânii, e o descoperire ştiinţifică de ultimă oră. Apropo de colegă: ieri, o colegă de birou a venit şi ne-a anunţat… (Se abţine să spună mai departe. El o priveşte lung, cu ură şi dispreţ.) Gata, dragul meu, ştiu că am spus prostii şi banalităţi, dar am făcut-o anume ca să-ţi mai alung glodurile. în ultimul timp eşti foarte chinuit şi mi-e milă de line. Mă duc să fac cafeluţa. (Pleacă în bucătărie. Chiţimia I continuă să răscolească prin hârtii. La un moment dat găseşte una şi strigă.)   CHIŢIMIA I: Asta e!   VICĂ (din bucătărie): Ai găsit ceva important?   CHIŢIMIA I: Da, am găsit exact ceea ce mă interesa. Bravo! Profesorul se va bucura nemaipomenit. E o schemă teribil de importantă. Ultima chichiţă care ne ţinea pe loc.   VICĂ (vine cu ceaşca de cafea spre el, se împiedică şi varsă puţin pe covor; întâmplarea o face să încremenească de spaimă): Am vărsat puţină cafea pe covor…   CHIŢIMIA I (îşi iese din minţi): Întotdeauna trebuie să verşi tu cafeaua pe covor! Întotdeauna! Parcă eşti blestemată!   VICĂ (dezolată): M-am împiedicat…   CHIŢIMIA I: Şi de ce trebuie să te împiedici? Unde scrie că trebuie să le împiedici tocmai atunci când îmi aduci mie cafeaua?   VICĂ (plânge): Ah, Doamne, viaţa mea e un infern! Toată lumea are voie să se împiedice, numai eu nu am voie! Orice femeie de pe lume are voie să verse cafeaua, numai eu nu! (Indignată.) De ce?   CHIŢIMIA I (sufocat de mânie): Îţi interzic să-mi pui astfel de întrebări! Îţi interzic!   VICĂ: Foarte bine! Şi-aşa nu eşti niciodată în stare să-mi dai un răspuns ca lumea. Ca să te pedepsesc, am să beau restul cafelei.   CHIŢIMIA I: Foarte bine. Eu cafea vărsată nu beau.   VICĂ: Cu pretenţiile astea ale tale n-ai să ajungi departe. Să-ţi intre bine în cap! (Pauză. Ea bea cafeaua. El răsfoieşte hârtiile de pe masă.)   CHIŢIMIA I (înveselindu-se brusc): Anonima pe care i-am trimis-o ieri proprietăresei şi-a atins ţinta.   VICĂ: Dar ce-ai scris în ea?   CHIŢIMIA I: C-am văzut-o alaltăieri seara pe fiică-sa sărutându-se cu unul pe ploaie.   VICĂ: Alaltăieri seara n-a plouat.   CHIŢIMIA I: N-are importanţă. Important e că maică-sa a bătut-o de-a rupt-o. Demult aveam boală pe fâţâita aia. teatru audio Ion Baiesu gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Comedie într-un act     PERSONAJELE:   BARTOLOMEU CAPRĂ – pensionar, fost magistrat, 80 de ani.   HOŢUL – 30 – 40 de ani.   MARIOARA – femeia de serviciu a blocului, 35 – 40 de ani.     Apartamentul lui Bartolomeu Capră, compus din două încăperi, nedespărţite prin nimic. Mobile vechi: un pat, o masă, nişte fotolii, un scrin. La ridicarea cortinei, încăperea e cufundată în penumbră. După un timp, dinspre balcon intră, pe fereastra deschisă, o umbră. E umbra unui bărbat care se strecoară pe vârful picioarelor, aplecat, cu vădite intenţii răufăcătoare. El adună repede diferite lucruri din încăpere, după care se îndreaptă spre fereastră, cu gândul să dispară. În clipa aceea, din spatele unui fotoliu apare statura mărunţică a pensionarului Bartolomeu.         BARTOLOMEU (urlând fioros): Stai! (Hoţul încremeneşte.) Mâinile sus! (Hoţul lasă sacoşa jos şi ridică mâinile.) Nu mişca! Dacă mişti, trag!   HOŢUL (tremurând de frică): Domnule, nu trageţi!   BARTOLOMEU: De ce să nu trag?   HOŢUL: Pentru că nu mă mişc. Observaţi, vă rog, cu atenţie, că nici măcar un firişor de păr nu mi se mişcă. Nu trageţi, că nu fug. Lăsaţi pistolul jos.   BARTOLOMEU: Care pistol? (Aprinde lumina. Cei doi se privesc cu o lacomă curiozitate.) Vezi bine că nu am nici un pistol. Te-am somat din prudenţă. Ia loc.   HOŢUL (se aşază, prudent): Mulţumesc.   BARTOLOMEU (se învârte în jurul hoţului, studiindu-l): După cât îmi dau seama, dumneata ai intrat în casa mea cu intenţia evidentă de a făptui un rapt material.   HOŢUL: Poftim?   BARTOLOMEU: Adică de a fura.   HOŢUL: Exact.   BARTOLOMEU: Ce-ai furat?     HOŢUL: Ce-am apucat. (Caută în sacoşă.) O cămaşă, o pereche de ciorapi şi una de cârnaţi. Cârnaţii erau pe balcon, i-am luat mai mult pentru poftă. Sunt de casă?   BARTOLOMEU: Făcuţi de mâna mea.   HOŢUL: Pot să gust?   BARTOLOMEU: Te rog.   HOŢUL (după ce muşcă din cârnaţi): Delicioşi.   BARTOLOMEU: Nu sunt prea picanţi?   HOŢUL: Nu. Tocmai potriviţi.   BARTOLOMEU (se plimbă în jurul hoţului, îngândurat): Deci, asta ai considerat dumneata de cuviinţă să furi din casa mea: o cămaşă, nişte cârnaţi şi o pereche de ciorapi. Care, între noi fie vorba, sunt purtaţi şi uzaţi. Recunoşti?   HOŢUL (speriat): Recunosc.   BARTOLOMEU: Va să zică… (Îl întrerupe o ciocănitură. Către uşă.) Cine-i?   MARIOARA (de afară): Eu sunt, Marioara.   BARTOLOMEU (către hoţ): Ascunde-te. E femeia de serviciu. (Către Marioara.) Ce doreşti?     MARIOARA (care a intrat fără să fie poftită): Domnule Bartolomeu, am să vă pun o întrebare.   BARTOLOMEU: Poftim.   MARIOARA: A intrat cumva cineva la dumneavoastră? Mă refer la o persoană.   BARTOLOMEU: Pe unde?   MARIOARA: Pe fereastră.   BARTOLOMEU: Exclus!   MARIOARA: Grozavă chestie. Vecina a văzut adineaori un hoţ urcând pe burlan către etajul unu. Dacă la dumneavoastră n-a intrat, dacă la doi n-a intrat, atunci unde s-a dus? Că doar nu s-a urcat la cer?!   UARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Va să zică, dumneavoastră credeţi că putea să se urce la cer?   BARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Bravo! Şi ne mai mirăm că se întâmplă atâtea calamităţi naturale. (Iese.)   BARTOLOMEU (către hoţ): Ia loc, te rog. (Hoţul se aşează în fotoliu.) După cum ai observat, nu am demascat prezenţa dumitale în locuinţa mea.   IIOŢUL: Mulţumesc.   BARTOLOMEU: Dealtfel, tipa nu merita această confidenţă. E cam grosieră. Ar fi început să urle… Se aduna lumea… venea miliţia…   HOŢUL (îşi face cruce): Doamne fereşte!   BARTOLOMEU: Dacă voi chema miliţia, o voi face discret şi telefonic. Dar dă-mi voie să te întreb, monşer, dacă nu te superi: pentru asta te-ai urcat dumneata pe un burlan până la etajul unu, pentru asta ai escaladat un balcon şi ţi-ai riscat libertatea? Pentru o cămaşă şi nişte cârnaţi?   HOŢUL: Şi o pereche de ciorapi… pentru teatru audio Ion Baiesu da-ti click aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE: FLORICA.   ALFONS.   BIJU.   ZOGLU.   TRAULICĂ.   PICTORUL.   MAIORUL.   TACHE ZMEU.         PARTEA ÎNTÂI (Marea sală de recepţie a unui foarte vechi şi ruinat castel medieval. Bârne căzute, pietre, cărămizi şi câteva frânghii care atârnă de tavan. Sus, în dreapta şi în stânga, câteva loji aproape dărâmate. Pe alocuri, prin tavan, se vede cerul. Lumină săracă şi murdară. La ridicarea cortinei, scena e goală. Apoi intră Florica – foarte tânără, frumoasă şi sportivă. Îşi aruncă raniţa pe care a purtat-o în spinare, istovită, Apoi începe să cerceteze încăperea, folosindu-se de o lanternă.)   FLORICA: Hei! Nu e nimeni pe-aici? Nu e nimeni pe-aici? (Se aude un foşnet.) Hei! E cineva? (Se aşază pe o grindă, istovită.) Dacă nu e nimeni, aşteptăm. (Peste câteva secunde apare Alfons, ca o umbră sinistră, înalt, bătrân şi zdrenţăros. Florica tresare.) Bună seara, domnule.   ALFONS: N-am înţeles.   FLORICA: Am spus bună seara.   ALFONS (se aşază lângă ea): E deja seară?   FLORICA: Aproape.   ALFONS (ramolit): Eu credeam că e joi.   FLORICA: Nu. E miercuri.   ALFONS: Ce să zic, mare diferenţă!   FLORICA: Bineînţeles. Oricum, eu v-am spus bună seara. Sper că nu mi-aţi luat-o în nume de rău.   ALFONS: Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. Dar cum aţi ajuns tocmai aici, în creierul munţilor? V-aţi rătăcit?   FLORICA: Nu, nu m-am rătăcit. Am mers după hartă. Dar eu credeam că acest castel e numai ruine şi că e pustiu.   ALFONS: Păi e pustiu.   FLORICA: Păi daică eşti dumneata aici, nu mai e pustiu.   ALFONS: Doamnă sau domnişoară ce sunteţi, eu ca şi cum n-aş fi. Sunt foarte bătrân şi-mi trăiesc penultimii şi ultimii ani ai vieţii. Eu am fost pe vremuri valetul principal al castelului şi mă numesc Alfons. Ultima parte a numelui se pronunţă pe nas.   FLORICA (se recomandă şi ea, strângându-i mâna bărbăteşte): Florica! Nume popular. Trei silabe, patru consoane.   ALFONS: Dar e foarte mult de-atunci, de când eram eu valet principal al castelului. E mult de tot.   FLORICA: Dacă nu vă deranjez, aş vrea să vă pun o întrebare oarecum nepotrivită: ce vârstă aveţi?   ALFONS: După ultimele mele calcule, peste o sută douăzeci.   FLORICA: De ce?   ALFONS: De ani.   FLORICA: Eu v-am întrebat serios.   ALFONS: O clipă, că facem socoteala exactă. Unu: dacă prinţul ăl bătrân, străbunicul stăpânului meu, atunci când m-a botezat făcea încă pipi pe el şi dacă punem la socoteală şi faptul că m-a scăpat în cazanul cu apă sfinţită, spărgându-mi capul, înseamnă că nu putea să aibă mai mult de patru anişori. Doi la mână: dacă el a murit la patruzeci de ani, în duel de pistoale cu fratele lui geamăn, pe care l-a împuşcat pe la spate şi care geamăn avea tot patruzeci de ani, şi dacă fiul lui, care l-a moştenit în urma otrăvirii mamei sale, a murit de moarte bună la fix optzeci de ani, atunci e clar că eu trebuie să fi împlinit peste o sută douăzeci.   FLORICA: Socoteala este exactă. Sunteţi un longeviv. Ce mâncaţi?   ALFONS: Frunze, ierburi şi rădăcini.   FLORICA: Crude sau fierte?   ALFONS: Uneori chiar prăjite, că sunt mai gustoase. E, de pildă, o rădăcină de… Vă supăraţi dacă-i spun numele în latină!   FLORICA: Vă rog.   ALFONS: Omnitaceea bărbătuş. După o porţie de omnitaceea bărbătuş – mi-e ruşine să vă spun – chiui, cânt şi dansez câte două ceasuri, după care îmi revin, mi se face ruşine şi-mi dau cu pumnii în cap tot câte două ceasuri. Pe urmă, mai e o frunză – veritabilis truscaceea – care te face să-ţi aduci aminte numai amintiri colorate. Odată, de pildă, mi-am adus aminte toată copilăria în mov.   FLORICA: În orice caz, faţă de vârstă, vă ţineţi foarte bine.   ALFONS: Mă ajută mult acest baston de bambus. Stăpânul meu, serenisimul, în ultima zi a vieţii, a vrut să-mi dea câteva la spate cu el – avea obiceiul – dar, când l-a ridicat, a făcut brusc un atac de cord şi s-a prăbuşit. De atunci, am luat eu bastonul în primire şi nu l-am mai lăsat. E tot ce mi-a mai rămas de la el. In afară de amintiri, desigur… Iertaţi-mă că pălăvrăgesc, dar n-am mai întâlnit demult o persoană care să mă asculte atât de frumos şi atent.   FLORICA: Stăpânul vă bătea, într-adevăr, cu bastonul? Era atât de crud?   ALFONS: Mai ales în ultima parte a vieţii, când se ramolise şi făcea o sumedenie de prostii. Dealtfel, provenea dintr-o familie de prinţi bavarezi, încrucişată cu una balcano-fanariotă şi avea o fire tare copilăroasă. De pildă, primăvara zicea că se duce la vânătoare de bizoni, dar el împuşca de fiecare dată boii ţăranilor din împrejurimi, ţărani care-l dădeau apoi în judecată, fireşte, cerând despăgubiri, deşi el nu recunoştea nimic, susţinea sus şi tare că a împuşcat bizoni. pentru teatru audio de Ion Baiesu da-ti click aici..........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Comedie satirică în patru tablouri     PERSONAJELE:   GRĂMESCU, 50 de ani.   ELIRA, 27 de ani.   PĂSCULETE, 50 de ani.   NUŢI, 19 ani.   BUBU, 40 de ani.   GIGI, 30 de ani.   SOTIR, 35 de ani.   VAVA, 30 de ani.   GROAPĂ, 50 de ani.   VICĂ, 51 de ani.   URBATU, 50 de ani.         Acţiunea se petrece chiar în zilele noastre.   Tabloul 1   Biroul lui Grămescu, şeful cooperaţiei meşteşugăreşti din orăşelul B. Tip înalt, masiv, 50 de ani; cu zece ani în urmă era frumos, dar şi acum place femeilor. Vorbeşte la telefon.   GRĂMESCU: Îmi aranjezi separeul din fund. Atât, două persoane. Nu aprinzi lumina electrică, aprinzi două luminări roşii. Se începe cu păstrăv, se continuă cu pastrama de gâscă, ficăţei de pasăre la tigaie, caş afumat şi ceapă verde. Ai prepeliţe? Perfect. Pui două la cuptor. Crocante. Mă, să fie serviciu a-ntâia, că vă belesc! Vin cu o prinţesă. Turcitu, cu acordeonu’, să fie pe-aproape. Ce vin aveţi? Mă, voi ştiţi care sunt cele trei calităţi ale vinului? Să fie sec, să fie rece şi să fie mult. Ha, ha, ha! Fir-aţi ai dracului de pungaşi, mi-aţi mâncat o avere. Salut! (Apasă pe butonul soneriei. Intră Elvira, secretara, blondă, 27 de ani, încă frumoasă, deşi a făcut şolduri.) Fă-mi o cafea.   ELVIRA: E adevărat ce-am auzit?   GRĂMESCU: Ce-ai auzit?   ELVIRA: Că-ţi iei o alta secretară în locul meu.   GRĂMESCU: Da, ai auzit bine. Îmi iau una mai aspectuoasă. Aşa e protocolul: când o secretară îmbătrâneşte îi ia locul alta mai tânără. Circulaţia cadrelor.   ELVIRA: Poţi să fii atât de nemernic?   GRĂMESCU: Nu te obrăznici!   ELVIRA: Acum cinci ani, când te-am cunoscut, tot aşa îmi vorbeai?   GRĂMESCU: Atunci când ai venit la mine pentru angajare, iar eu te-am invitat în aceeaşi zi la un restaurant în afara oraşului, ţi-am oferit o găină la ceaun, iar seara tu m-ai invitat la tine acasă, aranjând cu colega de cameră să doarmă la o prietenă?   ELVIRA: Da.   GRĂMESCU: Păi de ce-ai făcut asta? Cine te-a obligat să mă inviţi acasă? Nu bănuiai că o să tabăr pe tine?   ELVIRA: Altfel nu mă angajai.   GRĂMESCU: Ba da, te angajam. Te angajam şi te invitam altă dată la restaurant, peste vreo săptămână. Iar tu puteai să refuzi, pretinzând că eşti logodită şi că-ţi iubeşti logodnicul etc. Iar eu te mai ţineam încă vreo săptămână ca secretară, şi pe urmă te mutam în altă parte.   ELVIRA: Nenorocirea e că mă îndrăgostisem de tine din prima zi.   GRĂMESCU: Foarte rău. Trebuia să bănuieşti cu cine ai de-a face.   ELVIRA: Aveai farmec, semănai cu un lord englez.   GRĂMESCU: De unde ştii tu cum arată un lord englez?   ELVIRA: Din filme.   GRĂMESCU: Vax! Am văzut eu unul în carne şi oase, la Bucureşti, la Athenée Palace, cum se scobea în nas… Dar, în sfârşit, faptul că erai îndrăgostită nu justifică figura odioasă pe care mi-ai făcut-o.   ELVIRA: Ce ţi-am făcut?   GRĂMESCU: Mi-ai făcut un copil.   ELVIRA: Tu ai zis să-l lăsăm.   GRĂMESCU: Pentru că m-ai anunţat în luna a cincea. Ce sperai? Să mă însor cu tine?   ELVIRA: N-ar fi fost normal?   GRĂMESCU: Şi, cu nevastă-mea, în vârstă de cincizeci şi unu de ani, ce să fac? S-o omor?   ELVIRA: Ziceai c-ai încercat.   GRĂMESCU: Bineînţeles că am încercat. I-am turnat petrosin în ceai şi terebentină în chiftele, m-am făcut că alunec şi am împins-o sub un autobuz, nimic. Până la urmă, am aranjat cu un amic de la grădina zoologică să-mi împrumute un tigru. Degeaba! Fiara, în loc s-o mănânce pe ea, a mâncat pisica şi s-a săturat. Dar să presupunem că divorţam normal. Mi se dădea un vot de blam, eram scos din funcţie, mă însuram cu tine şi duceam o viaţă de mizerie. Aşa, cel puţin, nu duci lipsă de nimic, îţi dau eu de toate.   ELVIRA: Am rămas, la douăzeci şi şapte de ani, nemăritată. Din cauza ta.   GRĂMESCU: Ai o mângâiere: copilul.   ELVIRA: Căruia nu-i dai voie să-ţi zică „tată”.   GRĂMESCU: Închipuie-ţi că ne-am întâlni pe stradă, eu cu nevastă-mea şi tu cu copilul, care mi-ar sări în braţe, urlând: „Tăticuţule! Tăticuţule!”   ELVIRA: Aşa, preferi să-ţi spună „nene”…   GRĂMESCU: Ţi-am aranjat un loc bun: coafeza la „Igiena”. Într-o lună, te califici la locul de muncă, scoţi două sute pe zi.   ELVIRA: Eu, coafeză?! Cu liceul la bază?! (Varsă o lacrimă.) Mi-ai distrus viaţa! teatru audio de Ion Baiesu gasiti aici........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu