Dean Koontz

                                                                     PARTEA ÎNTÂI.                                                           VREMEA CREPUSCULULUI.                      Telefonul, aflat pe biroul din camera luminată de lumânări, sună, iar eu am ştiut că urmează să se întâmple ceva groaznic.           Nu sunt dotat cu puteri paranormale. Nu văd semne şi prevestiri pe cer. Liniile din palmă nu-mi spun nimic despre viitor şi n-am talentul ţiganilor de a descoperi soarta în zaţul de cafea.           Tatăl meu era pe moarte şi, după ce îmi petrecusem noaptea lângă patul său, ştergându-i sudoarea de pe frunte şi ascultându-i răsuflarea chinuită, ştiam că nu mai are mult de trăit. Îmi era groază că o să-l pierd şi că o să rămân singur pentru prima oară în douăzeci şi opt de ani de viaţă.           Sunt copil unic la părinţi, iar mama a decedat cu doi ani în urmă. Moartea ei însemnase un şoc pentru mine, dar ea nu fusese obligată să îndure o boală îndelungată.           Noaptea trecută, chiar înainte de ivirea zorilor, mă întorsesem acasă, epuizat, ca să mă culc. Dar n-am dormit nici prea mult, nici prea bine.           Acum stăteam pe scaun şi-mi doream ca telefonul să înceteze să sune – dar n-a încetat.           Şi câinele ştia ce înseamnă ţârâitul acela. Ieşi din umbră, veni în lumina lumânărilor şi mă privi cu tristeţe.           Spre deosebire de alţii din specia sa, el poate privi în ochi un om, cât timp îl interesează acest lucru. De obicei, animalele ne privesc direct pentru scurt timp, apoi se grăbesc să se uite în altă parte, de parcă văd ceva care le nelinişteşte în ochii omeneşti. Poate că Orson vede ceea ce văd şi ceilalţi câini, poate că asta îl deranjează şi pe el, dar nu se lasă intimidat.           Orson e un câine ciudat. Dar e câinele meu, e prietenul meu statornic, iar eu îl iubesc.           Când telefonul a sunat a şaptea oară, am cedat în faţa inevitabilului şi am răspuns.           Era o asistentă de la Spitalul Milosteniei. Am vorbit cu ea, fără să-mi iau privirea de la Orson.           Tatăl meu se prăpădea. Asistenta medicală îmi sugera să vin fără întârziere la spital.           Când am pus receptorul în furcă, Orson s-a apropiat de scaunul pe care stăteam şi şi-a lăsat capul negru, cârlionţat în poala mea. A scâncit uşor şi mi-a adulmecat mâna. Nu dădea din coadă.           Pentru un timp, am rămas năuc, incapabil să gândesc sau să acţionez. Tăcerea din casă, profundă ca apa din abisurile oceanice, mă apăsa cu o forţă zdrobitoare, care mă imobiliza. Apoi i-am telefonat Sashei Goodall şi i-am cerut să mă ducă la spital.           De obicei, Sasha doarme de la amiază până la opt seara. Difuzează muzică de la miezul nopţii până la şase dimineaţa, la KBAY, singurul post de radio din Moonlight Bay. La ora cinci şi câteva minute, în după-amiaza aceea de martie, dormea şi mi-a părut rău că trebuia s-o trezesc.           Asemenea lui Orson cel cu ochi trişti, Sasha este prietena mea, la care pot apela întotdeauna. Şi este un şofer mult mai bun decât câinele.           Mi-a răspuns imediat. Din vocea ei nu se simţea că ar fi fost trezită din somn. Înainte să apuc să-i spun ce se întâmplase, mi-a zis:           — Chris, îmi pare rău.           De parcă aşteptase s-o sun şi de parcă în ţârâitul telefonului auzise acelaşi sunet al destinului pe care eu şi Orson îl auziserăm la telefonul meu.           Mi-am muşcat buzele şi am refuzat să accept ceea ce urma să se întâmple. Atâta timp cât tata era în viaţă, speram că doctorii se înşală. Cancerul poate intra în remisie, chiar şi în ceasul al doisprezecelea.           Eu cred că miracolele sunt posibile.           La urma urmei, în ciuda bolii mele, am trăit peste douăzeci şi opt de ani, ceea ce este un miracol, într-un fel – deşi alţi oameni, văzându-mi viaţa din punctul lor de vedere, ar putea să considere că-i un blestem.           Cred în posibilitatea miracolelor, dar cred mai mult în nevoia noastră de miracole.           — Ajung la tine în cinci minute, îmi făgădui Sasha.           În timpul nopţii puteam să mă duc pe jos până la spital, dar la ora aceea aş fi fost în mare pericol şi aş fi reprezentat un adevărat spectacol pentru ceilalţi, dacă aş fi încercat să mă descurc singur.           — Nu-i nevoie să te grăbeşti, i-am spus eu. Condu cu grijă! Am oricum nevoie de zece minute ca să mă pregătesc.           — Te iubesc, Omule-de-Zăpadă1.           — Te iubesc, i-am răspuns eu.           Am pus la loc capacul stiloului cu care scriam în clipa în care fusesem sunat de la spital şi l-am aşezat alături de carnetul cu coperte galbene.           Am stins cele trei lumânări groase, folosind o mucarniţă din bronz, cu braţ lung. Fantome subţiri, sinuoase de fum se învârtejiră prin umbră.           Acum, cu o oră înainte de crepuscul, soarele se afla jos pe cer, dar rămăsese încă periculos. Strălucea ameninţător prin marginea jaluzelelor plisate care acopereau toate ferestrele.           Orson, care îmi anticipase intenţiile – ca de obicei – ieşise deja din încăpere şi se plimba în holul de la intrare.           Este o corcitură de labrador, de patruzeci de kilograme, negru ca pisica unei vrăjitoare. Colindă, aproape invizibil, prin întunericul din casă, prezenţa lui fiind trădată doar de zgomotul înăbuşit scos de labele lui mari când umblă pe covoare şi de cel al ghearelor pe podelele din lemn de esenţă tare.           În dormitor, care este despărţit de bibliotecă de un hol, nu mă ostenesc să aprind lampa cu globuri din sticlă mată, ce răspândeşte o lumină obscură. Lumina indirectă, de un galben-stins, a soarelui ce apune, care se strecoară pe la marginea jaluzelelor, îmi este suficientă.           Ochii mei sunt mai bine adaptaţi la întuneric decât cei ai majorităţii oamenilor. Aşa că, la figurat vorbind, sunt frate cu bufniţa. N-am un dar natural al vederii nocturne, nici ceva atât de romantic sau de emoţionant precum un talent paranormal. Lucrurile sunt mult mai simple: e vorba despre obişnuinţa de o viaţă cu întunericul, care mi-a îmbunătăţit văzul pe timp de noapte.           Orson sări pe taburet, apoi se încovrigă pe fotoliu, privindu-mă cum mă pregăteam să dau piept cu lumea invadată de soare.           Dintr-un dulap din baie am luat o sticlă cu o loţiune care avea factor de protecţie solară 50 şi mi-am uns din belşug faţa, urechile şi gâtul.           Loţiunea avea o aromă slabă de nucă de cocos, pe care o asociam cu palmieri scăldaţi în razele soarelui, cer tropical, imagini ale oceanului strălucind în lumina amiezii… şi alte lucruri de care n-o să am parte niciodată. O aromă care reprezintă pentru mine mirosul dorinţei şi al negării, al tânjirii fără speranţă… parfumul greu al imposibilului.

Capitolul 1           Soarele roşu se clatină pe cele mai înalte metereze ale munţilor şi, în lumina amurgului său, coloanele par incendiate. O adiere răcoroasă coboară parcă dinspre discul solar şi se răspândeşte prin iarba înaltă şi uscată, ce unduieşte aidoma unor valuri de foc, în josul pantelor, spre valea mănoasă şi ascunsă în umbre.           În iarba înaltă pană la genunchi, bărbatul stă cu mâinile afundate în buzunarele jachetei de jeanşi şi examinează podgoria de dedesubt. Coardele viţelor au fost scurtate în perioada iernii. Noul sezon de rodire de-abia a început. Muştarul sălbatic, viu colorat, care pe durata lunilor reci a crescut din abundenţă între rândurile de viţă a fost plivit, apoi locul a fost arat. Solul e negru şi fertil.           Podgoria înconjoară hambarul, acareturile şi bungalovul. Cu excepţia hambarului, clădirea cea mai mare este cea a proprietarilor – o casă stil victorian, cu clasicele acoperişuri ţuguiate, lucarne, decoraţii sub cornişe şi fronton sculptat deasupra scării principale.           Paul şi Sarah Templeton locuiesc permanent aici; ocazional, fiica lor, Laura, vine de la San Francisco, unde urmează universitatea. Ar trebui să sosească şi în acest week-end.           Bărbatul contemplă visător o imagine mentală a chipului Laurei, la fel de delicată ca şi o fotografie. În mod ciudat, trăsăturile perfecte ale feţei declanşează gânduri despre ciorchini de Pinot negru, struguri suculenţi, plini de zahăr, cu coajă purpurie şi translucidă. Bărbatul poate simţi realmente strugurii aceştia imaginari, închipuindu-şi cum îi zdrobeşte între dinţi.           Afundându-se lent înapoia munţilor, soarele împrăştie o lumină atât de cald colorată şi atât de vie, încât, acolo unde atinge terenul cufundat în umbre, acesta pare smălţuit pe vecie. Iarba este roşie acum, nu mai seamănă cu pârjolul fără flăcări de mai devreme, ci cu talazuri stacojii ce ajung pană la genunchii bărbatului.           El întoarce spatele casei şi podgoriei. Savurând gustul tot mai intens al strugurilor, porneşte către apus, pătrunzând în umbrele alungite ale culmilor împădurite.           Poate simţi vieţuitoarele mici, locuitorii păşunilor deschise, ghemuindu-se în vizuinile lor. Aude şoaptele penelor care brăzdează vântul – la câteva sute de metri înălţime, un şoim descrie cercuri prin văzduh, căutând prada – şi simte scânteierea îngheţată a stelelor care încă n-au răsărit.           În straniul ocean de lumină roşie, pâlpâitoare, umbrele negre ale copacilor înşiruiţi de-a lungul şoselei licăreau fulgerător peste parbriz.           Pe drumul şerpuit, cu două benzi, Laura Templeton conducea Mustangul cu o măiestrie pe care Chyna o admira, deşi nu putea spune acelaşi lucru despre viteza maşinii.           — Ai talpa cam grea, comentă Chyna.           — Mai bine decât fundul mare, spuse Laura, zâmbind.           — O să ne omori.           — Mamei nu-i place să întârzii la masă.           — Prefer să întârzii la masă, decât să fiu moartă pe masă.           — Încă n-ai cunoscut-o pe mama. Ţine al naibii de mult la respectarea regulilor.           — Acelaşi lucru se poate spune şi despre echipajele de poliţie.           — Uneori vorbeşti exact ca ea, chicoti Laura.           — Care ea?           — Maică-mea.           Încordându-se în centură, sub efectul unui viraj rapid, Chyna replică:           — Păi, una din noi două trebuie să fie adulta cu capul pe umeri.           — Câteodată, pur şi simplu nu-mi vine să cred că eşti doar cu trei ani mai mare ca mine. Zi aşa – douăzeci şi şase? Eşti sigură că n-ai o sută douăzeci şi şase de ani?           — Am prea multă experienţă, murmură Chyna.           Plecaseră din San Francisco sub un cer senin şi rece, învoindu-se pentru patru zile de la University of California, unde, în primăvara următoare, aveau să-şi susţină masteratul în psihologie. Părinţii Laurei îi dădeau fetei banii necesari cazării şi întreţinerii, însă Chyna petrecuse ultimii zece ani ai vieţii frecventând cursurile reduse. În timpul zilei era chelneriţă; începuse la „Denny's”, trecuse la un local din lanţul „Olive Garden”, iar acum lucra la un restaurant de lux, cu feţe de masă albe, cu şerveţele de în şi bucheţele de flori proaspete, şi cu clienţi care – fie binecuvântaţi!           — Lăsau bacşişuri echivalând cu cincisprezece-douăzeci la sută din consumaţie. Vizita aceasta în Napa Valley, la casa familiei Templeton, avea să fie singurul ei concediu din ultimii zece ani.           Din San Francisco, Laura intrase pe autostrada 80, trecând prin Berkeley şi traversând capătul estic al golfului San Pablo. Bâtlanii albaştri se deplasau grav prin apa nu prea adâncă şi se înălţau cu graţie în văzduh: părăsi uriaşe, vag preistorice, minunate pe fundalul cerului senin.           Acum, în amurgul de aur şi purpură, norişorii răzleţi păreau că ard pe boltă, şi Napa Valley se desfăşura ca o tapiserie superbă. Laura abandonase şoseaua principală, în favoarea unei variante mai spectaculoase; cu toate acestea, şofa atât de rapid, încât Chyna reuşea arareori să-şi desprindă ochii de pe drum şi să se bucure de peisaj.           — Doamne, ce-mi place viteza! Exclamă Laura.           — Eu o urăsc.           — Îmi place să gonesc, să alerg, să zbor! Hei, ştii ceva – poate că într-o viaţă anterioară am fost gazelă. Te-ai gândit la chestia asta?           Chyna aruncă o privire spre vitezometru şi se strâmbă.           — Mda, ori o gazelă. Ori o nebună închisă în azil.           — Sau un ghepard. Gheparzii sunt foarte rapizi.           — Cum să nu – un ghepard, iar într-o zi, când îţi urmăreai prada, goneai atât de tare, încât n-ai mai putut frâna şi ai căzut în prăpastie. Ai fost un Willy Coiotul al gheparzilor.           — Sunt un şofer bun, Chyna.