Dean Koontz

Sole Survivor (1997)                 PARTEA ÎNTÂI           Pierdute pentru totdeauna.           Capitolul 1           Duminică noaptea, la ora două şi jumătate, în Los Angeles, Joe Carpenter se trezi ţinând strâns o pernă la piept şi strigând în întuneric numele soţiei lui dispărute. Durerea şi disperarea din propriul glas îi alungaseră somnul. Visele se desprinseră de el nu toate deodată, ci în valuri tremurătoare, aşa cum se desprinde praful de pe grinzile din pod când o casă se clatină în timpul unui cutremur.           Când îşi dădu seama că Michelle nu era în braţele lui, se lipi şi mai tare de pernă. Se trezise din vis cu parfumul părului ei. Acum se temea că la cea mai mică mişcare amintirea va dispărea, lăsându-l doar cu mirosul acru al transpiraţiei lui nocturne.           În mod inevitabil, oricât de apăsătoare era liniştea, ea nu putea păstra vie amintirea. Parfumul părului ei se retrăgea ca un balon care se înalţă în văzduh şi în curând se pierdu.           Se ridică trist şi se duse la cea mai apropiată dintre cele două ferestre. Patul, care consta doar dintr-o saltea aşezată pe pardoseală, era singura mobilă, aşa că nu era nevoie să aibă grijă să nu se împiedice de vreun obstacol în întuneric.           Apartamentul-atelier era alcătuit dintr-o cameră mare cu o chicinetă, o debara şi o baie înghesuită, toate aflându-se deasupra unui garaj pentru două maşini, din zona superioară a Canionului Laurel. După ce îşi vânduse casa din Studio City, nu-şi luase cu el nici o mobilă, pentru că morţii n-au nevoie de asemenea răsfăţuri. El venise acolo ca să moară.           Timp de zece luni, plătise chiria, în aşteptarea dimineţii în care nu se va mai trezi.           Fereastra dădea spre zidul alcătuit de canion, cu contururi negre crestate de conifere şi eucalipţi. Spre vest, o lună grasă se iţea printre copaci, o licărire argintie dincolo de sumbrele păduri urbane.           Îl uimea că încă nu era mort după atâta timp. Dar nu era nici viu. Era pe undeva, pe la mijloc. La jumătatea drumului. Trebuia să găsească un capăt, fiindcă pentru el nu mai putea exista drum de întoarcere.           După ce îşi aduse o sticlă de bere rece din frigiderul din chicinetă, Joe se întoarse pe saltea. Se aşeză cu spatele sprijinit de perete.           Bere la ora două şi jumătate noaptea. O viaţă care se prăbuşeşte.           Îşi dorea să poată să bea până crapă. Dacă ar putea să dispară din această lume într-o pâclă alcoolică paralizantă, poate că nu i-ar mai păsa cât va dura despărţirea. Dar excesul de pileală i-ar întuneca în mod irevocabil amintirile şi amintirile erau sacre pentru el. Nu-şi îngăduia decât câteva beri sau pahare cu vin deodată.           În afară de licărirea firavă a lunii filtrată de copacii de lângă geam, singura lumină din cameră venea dinspre butoanele luminate din spate ale telefonului de lângă saltea.           Nu cunoştea decât o singură persoană căreia îi putea vorbi deschis despre disperarea lui în toiul nopţii – sau ziua, în amiaza mare. Deşi avea doar treizeci şi şapte de ani, mama şi tatăl lui muriseră de mult. Nu avea fraţi sau surori. Prietenii încercaseră să-l încurajeze după catastrofă, dar el era prea îndurerat ca să poată vorbi despre cele întâmplate şi îi ţinuse la distanţă cu atâta agresivitate, încât aproape că-i jignise pe cei mai mulţi.           Acum luă telefonul, îl puse pe genunchi şi o sună pe mama lui Michelle, Beth McKay.           În Virginia, la aproape patru mii cinci sute de kilometri distanţă, ea ridică receptorul la primul zbârnâit.           — Joe?           — Te-am trezit?           — Doar mă cunoşti, scumpule – mă culc devreme şi mă scol înainte de ivirea zorilor.           — Henry ce face? întrebă el, referindu-se la tatăl lui Michelle.           — A, bătrâna fiară ar fi în stare să doarmă şi la apocalipsă, spuse ea cu tandreţe.           Era o femeie bună şi blândă, plină de compasiune faţă de Joe, chiar dacă abia putea ţine piept propriei suferinţe. Avea o forţă ieşită din comun.           La înmormântare, atât Joe cât şi Henry simţiseră nevoia să se sprijine pe Beth, reazămul lor. Dar câteva ore mai târziu, mult după miezul nopţii, Joe o găsise pe veranda din spatele casei din Studio City, aşezată într-un balansoar, în pijama, încovoiată ca o băbuţă uitată de Dumnezeu, înăbuşindu-şi hohotele de plâns într-o pernă pe care şi-o luase din camera de oaspeţi, ca să nu-i împovăreze pe soţul şi pe ginerele ei cu propria-i suferinţă. Joe se aşeză lângă ea, dar Beth nu dorea să fie ţinută de mână sau să fie luată de după umeri. Îl respinse când el o atinse. Durerea ei profundă îi scormonise nervii atât de mult, încât o mângâiere rostită în şoaptă devenise pentru ea un strigat, iar o mână drăgăstoasă o ardea ca un fier înroşit. Fiindcă nu se îndura s-o lase singură, Joe luase plasa cu mâner lung şi mătura cu ea suprafaţa apei din piscină: făcea cercuri în apă, adunând mormoloci şi frunze de pe suprafaţa neagră, la ora două noaptea, fără măcar să vadă ce face, continuând, sumbru, să facă cercuri-cercuri, să măture şi iar să măture suprafaţa apei, până ce nu mai rămaseră de scos din apa curată decât reflexele stelelor reci, nepăsătoare. În cele din urmă, după ce îi secă izvorul lacrimilor, Beth se ridică din balansoar, veni spre el şi îi luă plasa din mâini. Îl duse sus şi îl băgă în pat ca pe un copil şi atunci el dormi adânc pentru prima dată după multe zile.

„Prietenia este preţioasă nu numai în partea umbrită, ci şi în cea însorită a vieţii. Şi, mulţumită sorţii binevoitoare, cea mai mare parte a vieţii este însorită”           Thomas Jefferson   Pentru început Mă numesc Christopher Snow. Textul următor face parte din jurnalul meu. Dacă îl citeşti, probabil că sunt mort. Dacă nu sunt mort, atunci, din cauza acestei relatări, sunt – sau voi fi – în curând unul dintre cei mai celebri oameni de pe planetă. Dacă n-o va citi nimeni, asta va fi pentru că lumea, aşa cum o cunoaştem, a încetat să existe şi civilizaţia omenească a dispărut pentru totdeauna. Nu-s mai orgolios decât alţi oameni şi, în locul recunoştinţei universale, prefer tihna anonimatului. Dar, dacă aş avea de ales între Armagedon şi faimă, aş prefera să fiu faimos.                 PARTEA ÎNTÂI.           BĂIEŢII DISPĂRUŢI.           Oriunde altundeva, noaptea cade. Dar în Moonlight Bay se furişează ca o şoaptă, ca un val blând, de culoarea safirului, ce mângâie o plajă. În zori, când noaptea se retrage peste Pacific, către Asia îndepărtată, nu-i vine să plece şi lasă în urmă bălţi negre, adânci, în alei, sub maşinile parcate, în tuburile de drenaj şi sub umbrarele de frunze ale copacilor străvechi.           Dacă ar fi să dăm crezare folclorului tibetan, un sanctuar secret din munţii sfinţi Himalaia este casa tuturor vânturilor, locul în care s-au născut fiecare briză şi furtună din lume. Dar dacă şi noaptea are o casă a ei, atunci locul acela se află în oraşul nostru.           În 11 aprilie, în timp ce noaptea trecea prin Moonlight Bay în drumul ei spre apus, a luat cu ea un băiat de cinci ani, pe nume Jimmy Wing.           Către miezul nopţii, mergeam cu bicicleta pe străzile cartierului rezidenţial din apropierea colegiului Ashdon, unde fuseseră profesori părinţii mei înainte de a fi ucişi. Mai devreme mă dusesem pe plajă. Dar, pentru că nu bătea vântul, valurile erau slabe şi nu merita să te dezbraci şi să lansezi o planşă de surf. Orson, o corcitură de labrador negru, alerga lângă mine.           Nici eu, nici faţă-păroasă nu căutam aventuri, ieşiserăm doar la aer curat, să ne dezmorţim un pic. De cele mai multe ori, noaptea ne bântuia pe amândoi o nelinişte a sufletului.           Oricum, doar un nebun sau un tâmpit ar fi căutat aventuri în pitorescul Moonlight Bay, care este, simultan, cea mai liniştită şi cea mai periculoasă comunitate de pe planetă. Aici, dacă stai suficient de mult într-un loc, dau peste tine aventuri cât să-ţi ajungă toată viaţa.           Lilly Wing locuia pe o stradă pe care o umbreau şi o aromau pini. Din cauză că nu existau becuri pe stâlpi, trunchiurile şi ramurile contorsionate erau negre precum cărbunele, cu excepţia locurilor în care razele lunii străbăteau prin frunziş şi argintau scoarţa aspră.           Mi-am dat seama de prezenţa ei când am văzut raze de lanternă agitându-se printre trunchiurile pinilor. O pendulare grăbită de lumină se arcuia pe caldarâm în faţa mea, iar umbra copacilor sărea. Femeia îşi striga fiul pe nume. Încerca să răcnească, dar gâfâia, iar frisonul produs de panică transforma „Jimmy” într-un cuvânt din şase silabe.           Pentru că nici în faţa, nici în urma noastră nu era strop de trafic, eu şi Orson mergeam pe mijlocul caldarâmului. Eram regii şoselelor. Am luat curba.           În timp ce Lilly se grăbi să treacă printre doi pini şi să ajungă în stradă, am întrebat-o:           — Care-i necazul, Bursucule?           De doisprezece ani, de pe când aveam şaisprezece ani, foloseam pentru ea această poreclă plină de afecţiune. Pe atunci ea se numea Lilly Travis, ne iubeam şi credeam că ne era destinat să fim împreună. Pe lista lungă a pasiunilor comune şi a lucrurilor care ne entuziasmau se afla Vântul prin sălcii, de Kenneth Grahame, în care înţeleptul şi curajosul bursuc era apărătorul tuturor animalelor bune din Pădurea Sălbatică. „Orice prieten al meu va merge pe unde vrea în ţara asta sau voi avea eu grijă!” îi făgăduise bursucul sobolului. La fel, cei care mă evitau din pricina bolii mele rare, cei care îmi ziceau vampir fiindcă, din cauza unei boli ereditare, nu puteam suporta decât lumina foarte slabă, adolescenţii psihopaţi care complotau să mă tortureze cu pumnii şi lanternele, cei care mă bârfeau cu răutate, de parcă eu aş fi ales să mă nasc cu xeroderma pigmentosum – toţi ăştia aveau de-a face cu Lilly, care se înroşea la faţă şi se înfuria la orice manifestare de intoleranţă. Eu învăţasem de mic să lupt, silit de împrejurări, iar pe vremea când o cunoscusem pe Lilly aveam încredere în abilitatea mea de a mă apăra.           Cu toate acestea, ea insista să-mi vină în ajutor, la fel de aprig precum luptase nobilul bursuc, cu ghearele şi cu bâta, pentru prietenul său, sobolul.           E zveltă şi puternică. Are doar un metru şi cincizeci şi cinci de centimetri, dar pare să privească de sus orice adversar. E formidabilă, neînfricată şi aprigă, tot aşa cum e şi graţioasă şi bună la suflet.           Dar în noaptea aceea, graţia ei obişnuită dispăruse, iar spaima îi chinuise trupul. Când am vorbit, s-a întors spre mine, iar ea, în blugi şi cu un tricou din flanelă, părea o sperietoare zbârlită, animata prin magie, zăpăcită şi speriată că a prins viaţă, şi care se zbătea pe crucea de care atârna.           Raza lanternei îmi scăldă faţa, dar Lilly o coborî imediat spre noi, de îndată ce-şi dădu seama că eram eu.           — Chris. Oh, Doamne!           — Care-i necazul? Am întrebat eu din nou şi am coborât de pe bicicletă.           — Jimmy a dispărut!           — A fugit de acasă?           — Nu, răspunse ea şi se întoarse, apoi fugi spre casă. Vino şi uită-te!           Proprietatea lui Lilly e înconjurată de un gard alb, din scânduri, pe care l-a ridicat singură. Intrarea e flancată nu de stâlpi, ci de bougainvillea, pe care le tunsese în formă de copaci şi le întinsese într-un baldachin. Bungalow-ul ei modest, tip Cape Code, se află la capătul unei alei, care are în pavaj un model complicat din cărămizi, pe care îl concepuse şi-l realizase singură, după ce învăţase zidăria din cărţi.           Uşa din faţă era deschisă. În spatele ei se zăreau camere pline de-o lumină ucigătoare.           În loc să ne invite înăuntru pe mine şi pe Orson, Lilly ne conduse de pe alee pe peluză. În noaptea liniştită, zăngănitul roţilor bicicletei, pe care o împingeam prin iarba tunsă scurt, era zgomotul cel mai puternic. Ne-am dus în partea de nord a casei.           O fereastră de la baie fusese deschisă. Înăuntru lucea o singură lampă, iar zidurile erau dungate de lumină de culoarea ambrei şi de umbre de culoarea mierii cafenii, lăsate de pânza pliată a perdelei, În stânga patului, pe un raft pentru cărţi, se aflau jucării ce reprezentau eroi din Star Wars. În timp ce aerul rece sugea căldura din casă, un capăt al perdelei atârna albă peste pervaz, zbătându-se ca un spirit tulburat care nu voia să părăsească lumea asta pentru cealaltă.           — Am crezut că fereastra era încuiată, dar nu era, spuse agitată Lilly. Cineva a deschis-o, un ticălos care l-a luat pe Jimmy.           — Poate că nu-i chiar atât de gravă situaţia…           — Un ticălos bolnav, insistă ea.           Raza lanternei tremura, iar Lilly se străduia să-şi stăpânească mâna, în timp ce îndrepta raza către răzorul de lângă casă.           — N-am bani, zise ea.           — Bani?           — Să plătesc răscumpărarea. Nu-s bogată. Deci nimeni nu l-ar fi răpit pe Jimmy pentru răscumpărare. E vorba de ceva mai grav de atât.           Nişte coada-cocoşului, încărcate cu stropi pufoşi de flori albe, care luceau ca gheaţa, fuseseră călcate de intrus. Amprente de tălpi rămăseseră imprimate în frunzele zdrobite şi în solul moale. Nu erau urmele unui copil care fugise, ci ale unui adult încălţat cu pantofi pentru sport, cu o călcătură apăsată. Judecând după adâncimea amprentei, răpitorul era o persoană solidă, probabil un bărbat.           Am observat că Lilly umbla desculţă.           — Nu puteam să dorm. Mă uitam la televizor, la o emisiune stupidă, zise ea, cu o nuanţă de autoflagelare, de parcă ar fi trebuit să anticipeze răpirea şi ar fi trebuit să stea de pază lângă patul lui Jimmy.           Orson se împinse între noi, să miroasă urmele de pe pământ.           — N-am auzit nimic, spuse Lilly. Jimmy n-a strigat, dar am simţit…           Frumuseţea ei obişnuită, limpede şi profundă ca o reflectare a eternităţii, era acum zduncinată de groază, sfâşiată de lamele ascuţite ale îngrijorării ce se apropia de durere. Se stăpânea doar datorită unei speranţe disperate. Abia mai suportam s-o văd copleşită de-o asemenea suferinţă.

Whispers, 1980   Forţele care ne afectează viaţa, influenţele care ne formează şi ne modelează adeseori se aseamănă cu nişte şoapte într-o încăpere îndepărtată, şoapte ce nu se lasă descifrate şi sunt extrem de greu de sesizat.           CHARLES DICKENS                 I.           Morţii şi viii           Marţi în zorii zilei oraşul Los Angeles începu să se cutremure. Ferestrele zăngăneau în ramele lor. Clopoţeii de vânt din curţile interioare zornăiau, deşi nu era nici urmă de vânt. În câteva case vasele căzură de pe rafturi.           La ora de vârf a dimineţii postul de ştiri KFWB deschise seria ştirilor anunţând cutremurul. Acesta atinsese gradul 4,8 pe scara Richter. Spre sfârşitul orei de vârf, KFWB trecu ştirea pe locul trei, după relatarea despre exploziile unor bombe de sorginte teroristă la Roma şi anunţarea coliziunii a cinci maşini pe Santa Monica Freeway. În definitiv, nu se prăbuşise nici o clădire. Până la amiază numai câţiva locuitori ai oraşului Los Angeles (dintre care majoritatea mutaţi pe Coasta de Vest în cursul ultimului an) mai consacrau evenimentului un minut din timpul conversaţiei de la masa de prânz.           Bărbatul din furgoneta Dodge de culoare fumurie nici nu simţise cutremurul. Când pământul începuse să se zguduie, el se găsea la marginea de nord-vest a oraşului şi rula spre sud pe San Diego Freeway. Cum într-un vehicul în mers nu se pot sesiza decât mişcările mai violente ale pământului, bărbatul nu simţi nimic, dar în momentul în care opri să ia micul dejun la un bufet auzi pe unul dintre consumatori vorbind despre cele întâmplate.           Din prima clipă înţelese că acel cutremur era un semn numai de el ştiut. Semn trimis fie ca să-l încredinţeze că misiunea lui în Los Angeles va fi încununată de succes, fie ca să-l prevină că va da greş. Dar care din cele două mesaje era ascuns în acest semn?           În timp ce mânca, chibzui asupra întrebării. Era un bărbat vânjos – un metru optzeci înălţime, o sută cincisprezece kilograme, numai muşchi – şi îi luă mai mult de o oră şi jumătate ca să-si termine prânzul. Începu cu două ouă, costiţă, cartofi prăjiţi ţărăneşti, pâine prăjită şi un pahar de lapte. Mesteca încet, metodic, fără să-si ia ochii de la mâncare, parcă hipnotizat de ea. După ce termină de golit prima farfurie, comandă o stivă înaltă de clătite şi iarăşi lapte. După clătite, mâncă o omletă cu brânză şi trei bucăţi de slănină canadiană, altă porţie de pâine prăjită şi suc de portocale.           Înainte de a comanda şi ultima porţie de mic dejun, deja ajunsese subiect de discuţie la bucătărie. Chelneriţa care-l servea era o roşcată glumeaţă pe nume Helen, dar fiecare dintre celelalte chelneriţe îşi găsise un motiv ca să treacă pe lângă masa lui şi să-l privească mai îndeaproape. Bărbatul era conştient de interesul manifestat de ele, însă puţin îi păsa.           — Trebuie să fii tăietor de lemne sau cam aşa ceva, îi spuse Helen când, în sfârşit, el ceru nota de plată.           Bărbatul ridică privirea şi-i adresă un zâmbet de gheaţă. Deşi era prima oară când punea piciorul în acel local şi o cunoscuse pe Helen cu numai o oră şi jumătate în urmă, ştia exact ce avea ea să spună. Auzise aceleaşi vorbe de sute de ori până atunci.           Fata chicoti stingherită, privindu-l fix cu ochii ei albaştri.           — Am vrut să spun că mănânci cât trei.           — Probabil.           Chelneriţa rămase în dreptul separeului, sprijinindu-si un şold de muchia mesei, puţin aplecată în faţă, dându-i a înţelege destul de limpede că ar putea fi disponibilă.           — Şi cu toată mâncarea. N-ai pe tine nici un dram de grăsime.           Continuând să zâmbească, bărbatul se întrebă cum era femeia aceea la pat. Se imagină posedând-o, pătrunzând-o, apoi prinzându-i gâtul cu degetele şi strângând din ce în ce mai tare, până când obrazul ei devenea stacojiu şi ochii începeau să-i iasă din orbite.           Ea îl privi fix, încercând să-si dea seama ce era în mintea lui, parcă întrebându-se dacă bărbatul din faţa ei îşi satisfăcea toate poftele cu aceeaşi convingere ca pofta de mâncare.           — Probabil că faci mult sport.           — Ridic greutăţi, spuse el.           — Ca Arnold Schwarzenegger.           — Mda.           Fata avea un gât delicat şi graţios. Bărbatul ştia că i l-ar fi putut frânge ca pe o crenguţă uscată şi gândul acesta îl încălzi pe dinăuntru şi-l înveseli.           — Sunt sigură că ai braţe mari şi puternice, spuse ea aproape şoptit, pe un ton plin de admiraţie. Bărbatul purta o cămaşă cu mâneci scurte şi fata îşi puse arătătorul pe braţul lui gol. Cred că, la câtă energie consumi, oricât ai mânca, totul se transformă în muşchi.           — Cam aşa ceva, încuviinţă el. Dar e vorba şi de metabolism.           — Cum?           — Am o fire foarte nervoasă şi ard multe calorii.           — Tu? Fire nervoasă?           — Îmi sare ţandăra din te miri ce.           — Nu pot să cred. Pun prinsoare că nimic nu te poate face să-ţi pierzi cumpătul, îl contrazise ea.           Era o femeie atrăgătoare, în vârstă de vreo treizeci de ani, cu zece ani mai tânără decât el şi bărbatul se gândi că o putea avea, dacă îşi punea în gând. Probabil ar fi fost nevoie s-o curteze puţin, dar nu prea mult, doar atât cât s-o convingă că fusese luată pe sus, cum se întâmplase cu Rhett şi Scarlet şi trântită în pat împotriva voinţei ei. Fireşte, dacă ar fi făcut dragoste, ar fi fost nevoit s-o ucidă după aceea. Ar fi fost nevoit să-i înfigă un cuţit în sânii ei frumoşi sau să-i taie gâtul, or el nu dorea să facă aşa ceva. Fata nu merita să se neliniştească sau să rişte din pricina ei. Pur şi simplu, nu era genul lui, el nu ucidea roşcate.

Noaptea era calmă şi de o linişte stranie, de parcă aleea ar fi fost o plajă abandonată şi fară briză, aflată în ochiul uraganului, între furtuna care a trecut şi cea care avea să vină. Un vag miros de fum atârna în aerul neclintit, deşi nu se vedea nici urmă de fum.           Trântit la pământ, cu faţa lipită de trotuarul rece, Frank Pollard rămase nemişcat când îşi recapătă cunoştinţa; aşteptă, sperând să i se limpezească mintea. Clipi, încercând să-şi concentreze privirea. Prin faţa ochilor păreau să-i fluture nişte perdele. Respiră adânc, inhalând aerul rece, şi simţi gustul fumului invizibil, al cărui iz înţepător îl făcu să se strâmbe.           Umbrele se mişcară ca o congregaţie de siluete înveşmântate în robe, strângându-se în jurul lui. Treptat, vederea îi reveni, dar lumina difuză, gălbuie, venind de undeva de departe din spatele său, nu îi dezvălui decât puţine lucruri. Un imens camion de gunoi, la vreo trei-patru metri de el, era atât de slab luminat, încât i se păru o clipă ceva bizar, un produs al vreunei civilizaţii extraterestre. Frank se uită un timp la el, înainte de a-şi da seama ce este.           Nu ştia nici unde se afla, nici cum ajunsese acolo. Nu fusese inconştient mai mult de câteva secunde, căci inima îi bătea de parcă adineauri alergase de frica morţii.           Licurici într-o furtună.           Cuvintele îi zburară prin minte, dar habar n-avea ce însemnau. Când încercă să se concentreze şi să le descopere semnificaţia, o migrenă acută începu să-l preseze deasupra ochiului drept.           Licurici într-o furtună.           Gemu încet.           Între el şi camionul de gunoi, o umbră se mişcă printre celelalte umbre, repede şi graţios. Ochii verzi, mici, dar strălucitori, îl priviră cu o curiozitate glacială.           Înspăimântat, Frank se ridică în genunchi. Un strigăt slab îi scăpă involuntar, semănând mai mult cu vuietul estompat al unui fluier de trestie, decât cu un sunet omenesc.           Spionul cu ochi verzi se îndepărtă rapid. O pisică. Doar o pisică neagră, obişnuită.           Frank se sculă în picioare, se clătină ameţit şi aproape că se împiedică de un obiect aşezat pe trotuar, lângă el. Se aplecă ezitant şi îl ridică: era o geantă de voiaj din piele moale, plină, surprinzător de grea. Presupuse că îi aparţinea. Nu-şi putea aminti. Purtând geanta, se îndreptă nesigur spre camion şi se sprijini de una dintre marginile sale ruginite.           Uitându-se în spate, descoperi că se afla între mai multe rânduri de blocuri cu un etaj, ce păreau construite din stuc. Toate ferestrele erau întunecate. De ambele părţi, maşinile chiriaşilor erau aşezate cu faţa în compartimente de parcare acoperite. Ciudata lumină gălbuie, acră şi sulfuroasă, ce părea produsă mai degrabă de o lampă de gaz, decât de un bec electric, provenea de la un felinar de trotuar, aşezat mult prea departe pentru a dezvălui detaliile străzii pe care se afla el.           O dată cu încetinirea respiraţiei şi a pulsului său, îşi dădu seama brusc că nu ştia cine este. Îşi amintea doar numele – Frank Pollard. Nu ştia ce vârstă are, cu ce se ocupă, de unde vine, unde se duce sau de ce. Rămase atât de surprins de condiţia sa, încât, o clipă, aerul i se opri în piept; apoi, pulsul îi crescu ameninţător, aşa că expiră repede.           Licurici într-o furtună.           Ce naiba mai însemna şi asta?           Durerea de deasupra ochiului drept i se înşuruba în frunte. Se uită frenetic în stânga şi-n dreapta, căutând un element de decor pe care l-ar putea recunoaşte, ceva, orice, o ancoră într-o lume ce-i devenise subit prea străină. Când noaptea nu-i oferi nimic încurajator, îşi îndreptă căutările spre interior, încercând cu disperare să găsească în sine ceva cunoscut, dar propria-i memorie era chiar mai întunecată decât locurile dimprejur.           Încetul cu încetul, îşi dădu seama că izul de fum dispăruse, fiind înlocuit de mirosul vag, dar greţos, emanat de gunoiul putrezit din camion. Duhoarea descompunerii îl umplu cu gânduri despre moarte, făcându-l să-şi amintească neclar că fugea de cineva – sau de ceva – care încerca să-l ucidă. Când se căzni să-şi aducă aminte de cine fugea, şi de ce, nu reuşi să arunce mai multă lumină asupra acelui petic de memorie; de fapt, i se păru că ceea ce ştia, ştia mai degrabă din instinct decât din memorie.           O adiere de vânt sufla în jurul lui. Apoi se potoli, de parcă noaptea moartă încercase să învie, dar nu reuşise decât să inspire o dată, scurt. Un ghemotoc stingher de hârtie, luat pe sus de acea pală de vânt, se rostogoli pe trotuar şi se roti, întâlnind pantoful lui drept.           Încă o adiere.           Hârtia se rostogoli mai departe. Noaptea era, din nou, nemişcată.           Se întâmpla ceva. Frank simţi că acele adieri efemere aveau o sursă malefică, o semnificaţie înfricoşătoare.           În mod iraţional, era sigur că o să fie zdrobit de o mare greutate. Se uită în sus, la cerul senin, la vidul negru şi dezolant al spaţiului şi la strălucirea răutăcioasă a stelelor îndepărtate. Nu putea să zărească nimic coborând asupra lui.           Noaptea mai inspiră o dată, mai profund. Respiraţia ei era tăioasă şi umedă.           El purta adidaşi, şosete de atletism, jeanşi şi o cămaşă cu mânecă lungă, flanelată. Nu avea haină, şi-i simţea lipsa. Aerul nu era îngheţat, ci numai răcoros. Înăuntrul său însă mai exista ceva rece, o spaimă glacială, iar el tremura necontrolat atât din cauza mângâierii reci a nopţii, cât şi a frigului interior.           Adierea se stinse.           Liniştea puse iarăşi stăpânire pe noapte.      Convins că trebuia să plece de-acolo imediat, se smulse de lângă camion. Se împletici pe stradă, îndepărtându-se de colţul blocului unde strălucea..........  

VIOLENŢA E LA FEL DE SIGURĂ CA RĂSĂRITUL SOARELUI Chiar şi atunci când crezi că ai înţeles totul, Koontz îţi oferă o nouă surpriză şi combină, cu o abilitate diabolică, tot mai multe elemente într-un conflict care te absoarbe irezistibil.           (New York Times)                 PARTEA ÎNTÂI.           PE O MARE STRANIE.           Nişte călători pierduţi, atât suntem, biletul trecerii noastre la preţ nu-l vedem, ştiu doar că a-l plăti, ar fi un blestem.           Ciudate itinerarii – enigmatice, ireale, stranii – din scene ticluite ne poartă şovăielnic şi pe nesimţite.           Mistere mai multe sunt cât inima bate decât după ce viaţa e biruită de moarte.           Cartea tristeţilor numărate.           Înfiorate ale destinului gheme mă-nvăluie cu eterice tremure, apoi simt, implacabil, îmbrăţişarea lor de-oţel durabil.           Capitolul I.           Cu femeia în gând şi cu o adâncă tulburare în inimă, Spencer Grant conducea prin noaptea strălucitoare, căutând uşa roşie. Vigilent, câinele stătea tăcut în spatele lui. Ploaia bătea pe capota maşinii.           Fără fulgere şi tunete, fără vânt, furtuna venise dinspre Pacific la sfârşitul unui sumbru amurg de februarie. Mai mult decât o burniţă, dar mai puţin decât o ploaie torenţială, absorbea toată energia oraşului. Los Angeles, împreună cu suburbiile sale, devenise o metropolă fără graniţe fixe, fără substanţă, fără suflet. Clădirile se înghesuiau unele într-altele, traficul rutier lâncezea, iar străzile se dizolvau în smog.           În Santa Monica, având oceanul şi plaja în dreapta sa, Spencer opri la un semafor.           Rocky, o corcitură ce nu ajunsese la mărimea obişnuită a labradorului, studia atent şoseaua. Rocky privea din când în când pe ferestrele laterale ale maşinii – un Ford Explorer – cu toate că îl interesa mai mult ce se întâmpla în faţa lor.           Chiar dacă se găsea pe platforma din spatele scaunelor, potaia nu se uita decât foarte rar prin lunetă. Îl speria peisajul ce se îndepărta de el. Probabil că îl ameţea, prefera să-l vadă apropiindu-se.           Sau poate că Rocky asocia şoseaua care se micşora în urmă cu trecutul. Avea motive suficiente să nu stăruie asupra lui.           La fel şi Spencer.           În vreme ce aştepta la semafor, îşi duse o mână la faţă. Căpătase obiceiul să îşi râcâie gânditor cicatricea dacă se simţea neliniştit, aşa cum unii răsucesc un şirag de mătănii în momentele de cumpănă. Atingerea îl calma, amintindu-i probabil de faptul că supravieţuise celei mai groaznice terori pe care şi-ar fi putut-o imagina cândva. Socotea că viaţa nu mai avea cum să-i facă vreo surpriză îndeajuns de rea, încât să-l distrugă.           Cicatricea îl definea pe Spencer. Era un om lovit de soartă.           Palidă şi puţin lucioasă, pornind de la urechea dreaptă şi oprindu-se la bărbie, cu o lăţime ce varia între opt şi doisprezece milimetri. La temperaturi foarte mari sau foarte mici, devenea mai albă ca de obicei. În aerul îngheţat al iernii, cu toate că panglica îngustă de ţesut celular care o acoperea nu conţinea terminaţii nervoase, o simţea ca pe o sârmă încinsă lipită de faţă. În soarele verii, era rece.           Culoarea semaforului trecu de la roşu la verde.           Câinele îşi întinse gâtul înainte, nerăbdător.           Spencer conduse încet spre sud, de-a lungul coastei întunecate, cu ambele mâini aşezate pe volan. Căuta nervos uşa roşie pe partea dreaptă a străzii, printr-o mulţime de magazine şi restaurante.           Deşi nu îşi mai pipăia rana de pe faţă, rămăsese conştient de prezenţa ei. Niciodată nu uita că fusese stigmatizat. Dacă zâmbea sau se încrunta, îşi simţea cicatricea strângându-i jumătate din faţă. Dacă râdea, tensiunea din acel ţesut rigid îi tempera voioşia.           Ştergătoarele de parbriz ţineau măsura ploii, ca un metronom.           Spencer avea gura uscată, însă palmele umede. Încordarea din piept îi creştea în intensitate atât din pricina nerăbdării, cât şi din cauza sentimentului plăcut că urma să o revadă pe Valerie.           Pe jumătate era convins să se întoarcă acasă. Noua speranţă pe care o nutrea era în plan sentimental precum o tinichea aurită pentru fraieri. Era singur şi avea să rămână pentru totdeauna aşa; cu excepţia lui Rocky. Se simţea ruşinat de o asemenea izbucnire de optimism, de naivitatea pe care şi-o descoperea, de această dorinţă secretă, de disperarea lui tăcută. Dar continua să conducă.           Rocky n-ar fi putut să ştie ce căutau, dar pufăi încetişor în momentul în care apăru firma roşie. Fără îndoială că reacţionase la schimbarea subtilă din dispoziţia lui Spencer, schimbare care se petrecuse la vederea acelei uşi.           Localul se afla între un restaurant thailandez, cu geamurile aburite, şi un magazin pustiu care înainte fusese o galerie de artă. Vitrinele erau acoperite cu scânduri, iar din faţadă, odată elegantă, lipseau bucăţi de travertin, ca şi cum compania nu numai că eşuase, dar chiar fusese izgonită complet din afaceri. O lumină de deasupra intrării în local, care străpungea perdeaua argintie de ploaie, dezvăluia uşa roşie care îi amintea de noaptea trecută.           Spencer nu fusese capabil să reţină numele acelui loc. Lacuna de memorie i se părea acum explicabilă, având în vedere literele formate din tuburi roşii de neon, aflate deasupra intrării: Uşa Roşie. Izbucni într-un râs lipsit de voioşie.      După ce bântuise atâţia ani prin baruri, renunţase

UNU.           Numele meu este Odd Thomas, dar nu-s convins că în vremurile acestea, în care faima reprezintă altarul la care se închina majoritatea oamenilor, vă interesează cine sunt sau dacă exist.           Nu-s o celebritate. Nu-s odrasla unei celebrităţi. N-am fost căsătorit CU o celebritate, n-am fost maltratat de o celebritate, nu am donat niciodată un rinichi pentru a fi transplantat unei celebrităţi. Mai mult, nu doresc să fiu o celebritate.           De fapt, sunt într-o asemenea măsură un nimeni, după standardele culturii noastre, încât revista People nu numai că nu va publica un articol despre mine, dar îmi va refuza orice tentativă de a mă abona la publicaţia lor, din cauză că gravitaţia de tip gaură neagră a lipsei mele de celebritate este destul de puternică pentru a produce căderea în desuetudine a activităţii lor.           Am douăzeci de ani. Pentru un adult înţelept, sunt doar cu puţin mai mult decât un copil. Dar pentru orice copil sunt suficient de bătrân ca să nu aibă încredere în mine şi să mă excludă pentru totdeauna din comunitatea magică a celor scunzi şi fără barbă.           Ca urmare, un expert în demografie ar putea să tragă concluzia că singurii mei cititori ar putea fi alţi tineri şi tinere aflaţi între cea de-a douăzecea şi cea de-a douăzeci şi una aniversare.           De fapt, nu am nimic de spus acestui public restrâns. In existenţa mea nu mi-a păsat de majoritatea lucrurilor de care le pasă celorlaţi americani de douăzeci şi unu de ani. Cu excepţia supravieţuirii, bineînţeles.           Duc o viaţă neobişnuită.           Asta nu înseamnă că viaţa mea e mai bună decât a voastră. Sunt convins că viaţa voastră e plină şi de fericire şi de bucurie şi de neprevăzut sau de teamă. Ca şi mine, sunteţi oameni şi, la urma urmei, ştim cu toţii cât de plăcut şi de înspăimântător este asta.           Nu vreau decât să spun că viaţa mea e atipică. Mi se întâmplă lucruri neobişnuite, care în mod normal nu li se întâmplă şi altor oameni, dacă li se întâmplă vreodată.           Bunăoară, n-aş fi scris niciodată aceste memorii, dacă n-aş fi primit ordin să fac acest lucru de la un om de două sute de kilograme, care are şase degete la mâna stângă.           Numele său este P. Oswald Boone. Toţi îi spun Micul Ozzie, pentru că tatăl lui, Marele Ozzie, e încă în viaţă.           Micul Ozzie are o pisică numită Chester cel Teribil. Iubeşte pisica aceea. De fapt, dacă Chester cel Teribil şi-ar pierde cea de-a noua viaţă sub roţile unui Peterbilt, cred că inima cea mare a Micului Ozzie n-ar supravieţui acestei pierderi.           Eu, personal, nu simt o afecţiune prea mare pentru Chester cel Teribil, pentru că, printre altele, s-a pişat de mai multe ori pe pantofii mei.           Motivul pentru care a făcut acest lucru este credibil – conform explicaţiilor lui Ozzie —, dar eu nu-s convins pe de-a-ntregul. Adică sunt bănuitor în ceea ce priveşte sinceritatea lui Chester cel Teribil, nu a lui Ozzie.           În afară de asta, nu pot să am încredere într-o mâţă care pretinde că are cincizeci şi opt de ani. Deşi există dovezi fotografice în sprijinul acestor pretenţii, mă încăpăţânez să cred că toată chestia asta e doar o scorneală.           Din motive ce vor fi evidente ulterior, acest manuscris nu poate fi publicat în timpul vieţii mele, iar eforturile nu îmi vor fi răsplătite cât voi trăi. Micul Ozzie mi-a sugerat să las drepturile mele de autor pentru întreţinerea lui Chester cel Teribil, care, după spusele lui, ne va supravieţui tuturor.           O să găsesc alt moştenitor. Unul care nu s-a pişat pe mine.           Oricum, nu scriu pentru bani. Scriu ca să-mi păstrez sănătatea mintală şi ca să descopăr dacă mă pot convinge pe mine însumi că viaţa mea are un scop şi un sens care să-mi justifice existenţa.           Nu vă îngrijoraţi. Aceste rânduri nu vor fi insuportabil de mohorâte. P. Oswald Boone mi-a dat ordine precise să păstrez un ton lejer.           — Dacă n-o să fie lejer, a spus Ozzie, o să-mi aşez curul de două sute de kile pe tine şi nu cred că vrei să mori aşa.           Ozzie se laudă. Curul lui – care-i destul de mare – nu cântăreşte mai mult de vreo şaptezeci şi cinci de kilograme. Celelalte o sută douăzeci şi cinci de kilograme sunt distribuite în restul trupului său chinuit.           La început, când s-a dovedit că nu sunt în stare să păstrez un ton lejer, Ozzie a sugerat să fiu un narator în care nu poţi să ai încredere.           — Chestia asta a funcţionat bine în Uciderea lui Roger Ackroyd, de Agatha Christie, a zis eL în acest roman poliţist scris la persoana întâi, naratorul cel cumsecade se dovedeşte a fi asasinul lui Roger Ackroyd, fapt pe care-l ascunde cititorului până la sfârşitul cărţii.           Se înţelege că eu nu sunt un ucigaş. N-am făcut nici un lucru rău pe care-l ascund de voi. Lipsa de încredere în mine ca povestitor are legătură cu timpul anumitor verbe.           Nu fiţi îngrijoraţi în această privinţă. O să cunoaşteţi curând adevărul.           Dar să-mi continui povestea! Micul Ozzie şi Chester cel Teribil nu intră în scenă decât după ce-a explodat vaca.           Povestea începe într-o marţi.           Pentru voi, asta înseamnă ziua de după luni. Pentru mine, este o zi care, ca şi celelalte şase, debordează de posibilitatea de a fi plină de mister, de aventură şi de teroare.           Să nu înţelegeţi din asta că viaţa mea este romantică şi magică. Prea mult mister devine plictisitor. Prea multă aventură e obositoare. Iar un pic de teroare durează mult.           Fără ajutorul ceasului deşteptător, în acea dimineaţă de marţi m-am trezit la ora cinci dintr-un vis despre nişte angajaţi morţi ai unei popicarii.           Nu pun niciodată ceasul deşteptător să sune, pentru că am un ceas intern vrednic de încredere. Dacă vreau să tiu complet treaz la cinci, atunci, înainte să mă culc, îmi repet de trei ori că trebuie să mă scol fix la patru şi patruzeci şi cinci de minute.

„Uitaţi-vă la aceste mâini! Oh, Doamne, aceste mâini au trudit din greu ca să mă crească.”           Elvis Presley, la sicriul mamei sale                 UNU.           Când m-am trezit, am auzit vântul fierbinte care făcea să zăngăne plasa de la ferestrele deschise şi mi-am spus că era Stormyl, dar nici vorbă de aşa ceva.           Aerul deşertului mirosea vag a trandafiri – încă neînfloriţi – şi a praf – care în deşertul Mojave e în floare timp de douăsprezece luni pe an.           În oraşul Pico Mundo cad precipitaţii doar în perioada scurtei noastre ierni. Dar noaptea caldă de februarie nu fusese îndulcită de aroma ploii.           Speram să aud bubuitul slab al tunetului. Dacă fusesem trezit de un zgomot, atunci acesta fusese al unui tunet din vis.           Mi-am ţinut răsuflarea şi am ascultat tăcerea. Am simţit că tăcerea mă asculta.           Ceasul deşteptător vopsea numere lucitoare pe beznă – era ora două şi patruzeci şi unu de minute dimineaţa.           Pentru o clipă, m-am gândit să rămân în pat. Dar în zilele astea nu mai dorm la fel de bine ca atunci când eram tânăr. Am douăzeci şi unu de ani şi sunt mult mai bătrân decât atunci când aveam de douăzeci de ani.           Note:           1 Stormy – Furtunoasa – este prietena lui Odd, care a fost ucisă la sfârşitul primului volum (n.tr.)           Convins că am companie şi aşteptându-mă să găsesc doi Elvis care mă vegheau, unul cu un zâmbet încrezut şi unul trist şi îngrijorat, m-am ridicat şi am aprins veioza.           Într-un colţ se afla un singur Elvis: o siluetă de carton, de mărime naturală, care făcuse reclamă la Blue Hawaii în holul unui cinematograf. Îmbrăcat cu o cămaşă hawaiiană şi cu o ghirlandă de flori, Elvis părea sigur de sine şi fericit.           În 1961 avusese multe motive să fie fericit. Blue Hawaii fusese un film de succes, iar albumul ajunsese pe primul loc în clasament. Elvis primise şase discuri de aur în anul acela, printre care fusese şi Can 't Help Falâing în Love1şi se îndrăgostise de Priscilla Beaulieu.           Din nefericire, la insistenţa managerului său, Tom Parker, renunţase la rolul principal din West Side Story în favoarea unui film mediocru precum Follow That Dream2. Gladys Presley, mama sa iubita, era moartă de trei ani, iar el îi simţea încă foarte mult lipsa. Deşi avea doar douăzeci şi şase de ani, Elvis începuse să aibă probleme cu greutatea.           Elvisul de carton zâmbeşte etern, veşnic tânăr, incapabil de greşeli sau de regrete, neatins de mâhnire, neştiind ce-i disperarea.           Îl invidiez. Nu există o copie a mea din carton, aşa cum am fost cândva şi cum n-o să mai fiu niciodată.           Veioza scoase la iveală o altă prezenţă, o persoană la fel de răbdătoare pe cât era de disperată. Era clar că-mi veghease somnul, aşteptând să mă trezesc.           — Bună, domnule doctor Jessup, am zis eu.           Doctorul Wilbur Jessup nu putea să-mi răspundă. Chipul îi era răvăşit de suferinţă. Ochii săi – nişte lacuri ale dezolării; orice speranţă se cufundase în adâncurile acelea singuratice.           — Regret să vă văd, i-am spus eu.           Îşi strânse pumnii, fără intenţia de a lovi ceva, ci doar ca o exprimare a frustrării. Îşi apăsă pumnii pe piept.           Note:           1 Nu pot să nu mă îndrăgostesc           2Urmeazâ-ţi visul.           Doctorul Jessup nu mă mai vizitase niciodată în apartamentul meu; ştiam, în adâncul sufletului meu, că el nu mai era printre noi. Dar am sperat să mă înşel şi l-am întrebat, de îndată ce m-am dat jos din pat:           — Am lăsat uşa descuiată?           Doctorul clătină din cap. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu se văicări, nici măcar nu gemu.           Am luat o pereche de blugi din dulap, m-am vârât în ei şi am zis:           — Am fost cam uituc.           Doctorul îşi desfăcu pumnii şi îşi privi palmele. Mâinile îi tremurau, îşi îngropa faţa în palme.           — Există multe pe care aş vrea să le uit, am continuat eu, în timp ce-mi încălţam şosetele şi pantofii, dar din minte îmi dispar doar lucrurile lipsite de importanţă, cum ar fi unde am lăsat cheile, dacă am încuiat uşa, dacă am rămas fără lapte…           Doctorul Jessup, radiolog la spitalul general al districtului, era un om amabil şi tăcut, cu toate că nu mai fusese niciodată atât de tăcut.           Pentru că nu port tricou când dorm, am luat unul alb dintr-un sertar.           Am câteva tricouri negre, dar majoritatea sunt albe. Pe lângă o grămadă de blugi albaştri, am şi două perechi de pantaloni albi din doc.           Apartamentul e înzestrat doar cu un dulap mic. E gol pe jumătate. Aşa sunt şi sertarele de jos ale dulapului.           N-am nici un costum. Nici cravată. Nici pantofi ce trebuie lustruiţi.           Pentru vreme răcoroasă am două pulovere cu guler pe gât.           Odată am cumpărat o vestă tricotată. O nebunie de moment. Când mi-am dat seama că introduceam un nivel incredibil de complexitate în garderoba mea, am înapoiat vesta magazinului.

Părul auriu închis îi cădea peste sâni ca untul topit, aruncând sclipiri mărunte, reflectând lumina de ambră din tavan, dezgolind, din când în când, în fluturarea sa, adevăratele minuni pe care ar fi trebuit să le acopere, Ieşi din baie întinzându-şi rujul cu buzele şi spuse:           Ce s-a întâmplat?           M-am întins pa canapea cu faţa în jos, cu jumătate de faţă îngropată în pernă, gol până la brâu, arătând spre vasul de pe podea.           Te rog Lynda, aşează-mi-l pe Icky.           Se apropie cu paşi de dansatoare, ca o frunză purtată prin încăperea graviplanului de un curent inconsistent; o minunăţie de linii curbe şi frânte, de rotunjimi şi adâncituri. Se aşeză pe marginea canapelei, cu păru-i unduitor încercând să-i acoperă comorile şi reuşind doar în parte, şi băgă mâiniie în vasul cu gura largă, ridicându-l pe Icky şi ţinându-l ca pe o piftie sau ca pe o bucată de ficat crud.           Cu grijă, am spus eu.           Tu să taci acum. Icky şi cu mine ştim ce avem de făcut.           — Acelaşi lucru…           Şşş.           Îmi aşeză lipitoarea pe spate, chiar între umeri, apăsând-o cu blândeţe pentru ca stratul adeziv să facă priză bună. Apoi ridică partea din faţă şi îi plie dedesupt lamboul senzorial, încât partea poroasă să ia contact cu pielea mea, scutindu-l pe Icky să facă singur treaba asta, cu o mulţime de zvârcoliri şi scurmături umede şi neplăcute. Eram obişnuit cu Icky şi nu mă deranja prea mult când începea să mi se foiască pe piele. Dar Lynda insista să aranjeze ea şi să-l lipească bine. Spunea că are experienţă. Cu toate astea, încă mai aveam emoţii pentru Icky.           Totul e la locul lui, spuse ea, declarând ritualul terminat.           Am simţit filamentele de fineţea firului de păr sondând prin carne, şerpuind nedureros prin ţeastă şi atingându-mi uşor creierul acolo unde trebuia. Icky era cu mine. Icky era în mine. O stare deosebită de confort mă cuprinse, infiltrându-se în tot corpul. Muşchii se tonifiară şi simţiurile mi se ascuţiră, aşa cum se întâmpla de fiecare dată după contact. Mâiniie mi se întinseră după chitară, să o prindă, să-i atingă corzile, să smulgă acorduri din cutia plată de lemn, să cânte ultimile piese, pentru ca Icky să le poată trăi.           Aterizăm într-un sfert de oră, anunţă Lynda, trăgându-mi o palmă peste fund. Mai bine te-ai îmbrăca. Se ridică şi se întoarse la baie, unduindu-şi trupul zvelt la fiecare pas.           Dacă ar mai fi fost timp, am început eu.           Dar nu este, spuse, ea clipind, grăbeşte-te.           Am ajuns acasă. Lynda stătea lângă mine, ţinându-mi mâna în mâna ei, împletindu-şi degetele micuţe cu ale mele, iar Icky stătea pe umărul meu, ascunzându-se sub costumul negru de piele. Nu, nu ascunzându-se cu adevărat pentru că trupul său moale îmi rotunjea spatele acolo unde trebuia să fie scobit, îngroşându-mi ceafa acolo unde ar fi trebuit să fie dreaptă şi subţire. Lynda mă liniştea bătându-mă pe braţ, clipind, şoptindu-mi lucruri care ştia că-mi fac plăcere, despre cât de bun muzician eram, despre cum mă iubea toată lumea, despre ce ar face cu mine dacă am fi singuri şi nu ar trebui să ne grăbim. Era teribilă. încrederea din ochii ei mă îmbărbăta. Iubirea din ei mă calmă. Icky (al cărui nume adevărat nu putea fi pronunţat în afara sistemului său solar) mă liniştea, prin filamentele sale, cu vorbe fără cuvinte pe care mi le spunea în minte. Îmi proiecta imagini care să mă calmeze, să mă pregătească pentru ce urma să fie.           Lynda, în ultima clipă intimă a noastră, îmi strânse mâna din nou.           Icky îmi ridica din nou moralul, atingându-mă cu fâşii de protoplasmă.           Şi uşile se deschiseră înaintea noastră ca obloanele unei ferestre. Dincolo se întindea aeroportul.           Şi lumea…           Erau acolo pe puţin opt mii, poate chiar zece mii. Se foiau în toate direcţiile, oameni de toate vârstele – majoritatea însă tineri – făcând cu mâna, ridicând pancarte pe care scria: TE IUBIM, LEONARD CHRIS şi BINE AI VENIT ACASĂ LEO! ovaţionând, ovaţionând, ovaţionând.           Trecuseră nouă ani, timp în care urcasem treptele obscurităţii pentru a deveni cel mai celebru muzician al galaxiei, cunoscut nu numai de rasa care se autointitula Omenire, ci şi da cele Şapte Rase, înţeles cel mai bine de mine şi Icky, dar ascultat de toţi. Era totuşi ceva extraordinar ca un oraş de ţărm, de mărimea Harrisburg-ului din Pennsylvania, să poată strânge o asemenea mulţime pentru a mă întâmpina. Cred că atunci am început să tremur.           Gărzile au ridicat platforma, ne-au înconjurat şi am coborât spre limuzina care ne aştepta jos. Nu era un gravcar, era un adevărat Ford de muzeu, să fiu al naibii, cu roţi, cu toate alea. Am fost poftiţi pe bancheta din spate, iar doi motociclişti au tras în faţă, cu motociclete adevărate.           — Nu-i rău, nu-i aşa?întrebă Lynda.           Icky întrebă ceva asemănător, fără cuvinte.           Mulţimea nu vroia să ne lase să trecem uşor. Se înghesuiau, nerăbdători să atingă geamul prin care mă puteau vedea. Îmi ţipau numele.           Majoritatea fete, remarcă Lynda.           Geloasă?           Nu. Ele nu te vor pe tine. Cel puţin nu în întregime. Vor doar o bucăţică pe care să o ducă acasă ca amintire.      După ce am depăşit mulţimea, ne-am grăbit către hotel, cu sirenele motocicliştilor în funcţiune. Am băgat mâna în buzunarul de la haină şi am scos, încă o dată, scrisoarea tatălui meu. Era boţită de atâta citit, dar trebuia să o mai văd, să mă conving că am interpretat-o corect, într-adevăr, citisem bine: 'Fiule, spunea rugător, fiule, nu încerca să-L aduci cu tine. Vino singur şi vei fi bine primit, foarte bine primit. Dar dacă aduci şi blestematul acela de vierme, dacă aduci şi acel despot care te călăreşte ca un diavol, care-ţi perverteşte trupul şi otrăveşte tot ce înseamnă om în tine, atunci stai dracului cât mai departe. Dacă îl aduci cu tine, atunci stai undeva, într-un hotel.........

Căzu în visul atât de familiar. Maşinăria. Jumătate metal şi jumătate carne. Pistoane de oţel care bubuiau. Inimile oamenilor care pompau lubrefianţi. Sânge şi ulei, fier şi oase, plastic şi tendoane, sârme şi nervi.   DRAMELE DECLANŞATE DE PERICOLUL INGINERIEI GENETICE PENTRU INTEGRITATEA SPECIEI UMANE… ÎNTR-UN ROMAN INCENDIAR CU „EFECTE” ŞI „SENZAŢII TARI”… SUSPANS, TEROARE INSINUANTĂ ŞI GROTESC   Terifiant… Un ritm care îţi taie respiraţia.           (Milwaukee Journal)   Un veritabil tezaur al terorii.           (Houston Chronicle)                 PARTEA ÎNTÂI.           DE-A LUNGUL ŢĂRMULUI NOPŢII.           Acolo unde umbrele ca de pe ceea lume se îndreaptă dănţuind către o muzică de miez de noapte, pe care numai ele o aud.           „Cartea Tristeţilor Prefirate”           Lui Jenice Capshaw îi plăcea să alerge noaptea.           Aproape în fiecare noapte, între orele zece şi unsprezece, Janice îşi punea costumul ei de sport gri, în dungi, cu reflexe albastre, care ajungeau pe spate şi până pe piept, îşi aduna părul sub o bentiţă, îşi lega pantofii sport New Balance şi alerga şase mile1. Avea treizeci şi cinci de ani, dar ar fi putut părea de douăzeci şi cinci şi această strălucire a tinereţii o atribuia faptului că alerga de douăzeci de ani încontinuu.           Duminică noaptea, pe 21 septembrie, ieşi din casă la ora zece şi alergă de-a lungul a patru corpuri de case, mai întâi spre nord, către Ocean Avenue, strada principală din Moonlight Cove, făcu la stânga şi se îndreptă în jos, spre plaja publică. Magazinele erau închise şi întunecate. În afară de strălucirea de aramă stinsă a vaporilor de sodiu de la lămpile de pe stradă, singurele lumini erau cele din câteva apartamente de deasupra magazinelor, cele de la taverna „Podul Cavalerului” şi de la biserica catolică „Maica Îndurării”, care era deschisă zi şi noapte. Pe străzi nu se afla nici o maşină şi nu se vedea nici o altă persoană. Moonlight Cove fusese întotdeauna un orăşel liniştit, evitând turismul pe care celelalte comunităţi de pe coastă îl urmăreau cu aviditate. Lui Jenice li plăcea ritmul de viaţă de aici, lent, măsurat, deşi, câteodată, în ultima vreme, oraşul nu mai părea adormit, ci mort.           În timp ce alerga pe strada principală, prin băltoace de lumină ca de chihlimbar, prin umbrele nopţii, umbre sculptate de vânt pe care le dădeau rând pe rând pinii şi chiparoşii, nu văzu nici o altă mişcare în afară de a ei şi de înaintarea ondulată şi leneşă a ceţii diafane prin aerul nemişcat. Singurele sunete erau plesnetul înfundat al pantofilor cu tălpi de cauciuc cu care alerga pe trotuar şi respiraţia ei grea. După cum constată, ar fi putut să fie ultima fiinţă de pe pământ, angajată într-un maraton solitar.           Nu-i surâdea să se trezească dis-de-dimineaţă ca să alerge înainte de serviciu, iar vara era mult mai plăcut să străbată cele şase mile după ce arşiţa zilei trecuse, cu toate că, de fapt, nici indispoziţia de la orele matinale şi nici arşiţa nu erau adevăratele motive ca să prefere lăsarea întunericului, pentru că şi iarna alerga conform aceluiaşi program. Ieşea la acea oră târzie par şi simplu pentru că îi plăcea noaptea.           Încă de mică preferase noaptea, era încântată să stea afară, în curte, după apusul soarelui, sub cerul plin de stele, ascultând broaştele şi greierii. Întunericul alina, îmblânzea muchiile ascuţite ale lumii, domolea culorile prea aprinse. Odată cu lăsarea amurgului, cerul părea că se îndepărtează; universul se lărgea. Noaptea era mai mare decât ziua şi, pe tărâmul ei, viaţa părea să ofere multe alte posibilităţi.           Acum ajunse la bucla pe care o făcea Ocean Avenue la poalele dealului, trecu în viteză prin zona de parcare şi apoi spre plajă. Pe deasupra ceţii subţiri, cerul adăpostea numai nori risipiţi şi strălucirea argintiu-galbenă a lunii pline pătrundea prin ceaţa slabă, oferindu-i suficientă lumină să vadă pe unde merge. În unele nopţi, ceaţa era prea groasă şi cerul prea acoperit ca să-i permită să alerge spre ţărm.           Dar acum spuma albă a talazurilor se năştea din marea întunecată în rânduri fantomatice, fosforescente şi plaja în formă de semilună strălucea palid intre valuri şi dealurile de pe coastă, iar reflexele lunii scânteiau uşor prin ceaţă.           În timp ce alerga de-a lungul plajei către nisipul compact şi umed de la marginea apei şi se îndrepta spre sud, intenţionând să alerge o milă către un mic golf.           Janice se simţea extraordinar de vie.           Richard – fostul ei soţ, care murise de cancer cu trei ani în urmă – spusese că ritmurile ei circadiene erau atât de mult fixate dincolo de miezul nopţii, încât ea era mai mult decât o fiinţă a nopţii. „Ţi-ar plăcea, probabil, să fii vampir, trăind între apusul soarelui şi zori”, obişnuia el să spună, iar ea zicea: „Vrrreau să-ţi sug sângele”. Doamne, cât îl iubise!           La început, îşi făcuse griji că viaţa de soţie a unui pastor luteran ar deveni plictisitoare, dar nu fusese aşa nici măcar o clipă. La trei ani după moartea lui, ea încă îi simţea lipsa, zi de zi, iar noaptea şi mai mult. El însemnase pentru ea.           Deodată, în vreme ce trecea de doi chiparoşi cu trunchiurile răsucite, înalţi de câţiva metri, care crescuseră în mijlocul plajei, la jumătatea drumului dintre dealuri şi linia apei, Janice simţi că nu era singură în noapte şi în ceaţă. Nu văzu nici o mişcare şi nu sesiză nici un alt sunet decât cel al propriilor paşi, respiraţia ei grea şi bătaia asurzitoare a inimii; numai instinctul îi spuse că mai era cineva în preajmă.

Un bocet pentru cea moartă de două ori Într-atât de tânără muri.           (EDGAR ALLAN POE, Lenore)   Multă nebunie şi mai mult păcat Şi groază-n miezul intrigii.           (EDGAR ALLAN POE, Viermele cuceritor)   Cea mai cumplită spaimă ne întoarce la gesturile copilăriei.           (CHAZAL)                 Prolog.           LAURA se afla în pivniţă şi făcea curăţenia de primăvară simţind cum urăşte fiecare clipă petrecută acolo. Nu munca în sine îi displăcea; era din fire o fată harnică şi se simţea cea mai fericită când avea de dereticat prin casă. Dar îi era frică să coboare în pivniţă.           În primul rând, locul era întunecat. Cele patru ferestre înguste, aşezate sus pe zid, puţin mai largi ca nişte spărturi, şi geamurile acoperite cu un strat de praf lăsau să intre doar o lumină slabă, cretoasă. Chiar luminată cu două lămpi, încăperea mare îşi păstra încăpăţânată umbrele, nevrând să se dezvăluie în întregime. Licărul de ambră al lămpilor scotea la iveală pereţii jilavi din piatră şi-un cuptor uriaş, care ardea cu cărbuni, dar era rece şi nefolosit în această frumoasă şi caldă după-amiază de mai. Pe mai multe rafturi lungi, şiruri întregi de borcane reflectau cioburi de lumină, dar conţinutul lor – fructe şi legume conservate în casă şi depozitate aici, în ultimele nouă luni – rămânea neluminat. Colţurile încăperii erau în beznă, iar din tavanul jos, cu grinzi aparente, atârnau umbre ca nişte steaguri lungi din crep funerar.           Pivniţa avea întotdeauna un miros uşor neplăcut. Era mucegăită, asemenea unei peşteri de calcar. Uneori, primăvara şi toamna, când era foarte umed, prin colţuri apărea o ciupercă verde-cenuşie, o excrescenţă dezgustătoare ca o crustă, având pe margini minusculi spori albi ce aminteau ouăle de insecte: acest peisaj grotesc adăuga propriul miros slab, dar nu mai puţin neplăcut, aerului din pivniţă.           Totuşi, nici întunericul, nici mirosurile neplăcute şi nici ciuperca nu provocaseră spaimele Laurei: păianjenii o înspăimântau. Păianjenii stăpâneau pivniţa. Unii erau mici, maronii şi iuţi; alţii erau cenuşii ca manganul, ceva mai mari decât cei maronii, dar la fel de iuţi ca verii lor mai mici. Mai erau şi câţiva uriaşi, negri-albăstrui, cât degetul cel mare al Laurei.           În timp ce ştergea praful şi îndepărta cele câteva pânze de păianjen de pe borcanele cu conserve de casă, mereu atentă la zvâcnirile rapide ale păianjenilor. Laura era din ce în ce mai furioasă pe mama ei. În locul pivniţei, mama ar fi putut-o lăsa să cureţe câteva din camerele de sus; aici jos ar fi putut deretica mătuşa Rachael ori chiar mama, căci niciuna dintre ele nu se temea de păianjeni. Dar mama ştia că Laurei îi e teamă de pivniţă şi avea chef s-o pedepsească. Era într-o dispoziţie îngrozitoare, neagră ca norii încărcaţi de tunete. Laura o mai văzuse şi altă dată aşa. Prea des. O dată cu trecerea anilor starea aceasta proastă cobora tot mai, frecvent asupră-i, şi când era stăpânită de ea, se transforma într-o persoană total diferită de cea care fusese altădată, femeia zâmbitoare care cânta întruna. Deşi Laura îşi iubea mama, nu-i plăcea femeia nervoasă, meschină care devenea uneori. Nu-i plăcea femeia urâcioasă care-o trimisese în pivniţa cu păianjeni.           Cum ştergea de praf borcanele cu piersici, pere, roşii, sfeclă, fasole şi dovlecei muraţi, aşteptând nervoasă inevitabila apariţie a unui păianjen, dorindu-şi să fie matură, măritată şi independentă, Laura se sperie auzind un sunet brusc, ascuţit ce pătrunse prin aerul jilav al subsolului. La început fusese ca vaietul îndepărtat, uitat al unei păsări exotice, dar curând deveni mai puternic şi mai opresant. Se opri din ştersul prafului, îşi ridică privirea spre tavanul întunecat şi ascultă atentă urletul sinistru ce venea de deasupra. După o clipă îşi dădu seama că era vocea mătuşii Rachael şi că era un ţipăt de groază.           Sus, ceva căzu cu zgomot mare. Părea a fi un porţelan care se sparge. Trebuie să fie vasul cu păun al mamei. Dacă era aşa, mama va fi într-o dispoziţie extrem de scârboasă tot restul săptămânii.           Laura se îndepărtă de rafturile cu conserve şi porni spre scările pivniţei, dar se opri brusc când auzi ţipetele mamei. Nu era un ţipăt de mânie pentru pierderea unui vas, avea ceva de groază în el.           Paşi bufniră pe podeaua camerei de zi, îndreptându-se spre uşa principală a casei. Uşa cu zăbrele se deschise cu sunetul familiar al arcului lung, apoi se izbi, închizându-se. Rachael era afară acum, striga cuvinte neinteligibile, dar care te făceau totuşi să-ţi fie frică.           Laura simţi miros de fum.           Se grăbi spre scări şi sus văzu palide limbi de flăcări. Fumul nu era des, dar avea un miros neplăcut şi înţepător.           Cu inima bubuind, Laura urcă până la treapta cea mai de sus. Valurile de căldură o obligară să-şi închidă ochii, dar putu vedea ce se întâmpla în bucătărie. Peretele de foc nu era compact. Exista o potecă îngustă de salvare, un coridor de siguranţă răcoroasă; uşa de la veranda din spate era la celălalt capăt.           Îşi ridică fusta lungă şi şi-o înfăşură strâns peste şolduri şi coapse, adunând-o cu ambele mâini ca să n-o lase să se târâie în flăcări. Se deplasă cu băgare de seamă pe palierul înconjurat de foc, care scârţâi sub ea, dar înainte să ajungă la uşa deschisă, bucătăria explodă în flăcări galben-albăstrui, care deveniră repede portocalii. Din perete în perete, din podea până-n tavan, încăperea era un infern; nu mai era nici o trecere prin vâlvătaie. Absolut nebuneşte, cadrul uşii mistuit de foc trezi în mintea Laurei imaginea unui ochi scânteind într-un felinar din bostan.